Istoria educaţiei fizice

Educaţia fizică este o activitate practicată încă din cele mai vechi timpuri, find descoperite dovezi în peşteri, aşezări străvechi şi morminte care ne arată formele de practicare a exerciţiilor fizice în perioadele respective. Deasemenea imaginile prezentate în desenele rupestre, pictograme, desene, picturi murale, sculpturi, inscripţii şi basoreliefuri, reliefează anumite secvenţe reprezentative ale unor activităţi corporale practicate de către omul primitiv şi mai târziu de către cel din antichitate. Majoritatea desenelor rupestre prezintă în general momente din viaţa omului primitiv unde se regăsesc printre altele şi semne care certifica anumite forme de practicare a activităţilor corporale.

În comună primitivă (prima formă de organizare socio-economica prin care au trecut toate popoarele lumii) exerciţiile fizice au avut un pronunţat caracter, find vizate două aspecte:

· lupta pentru procurarea hranei

· apărarea împotriva duşmanilor

Un izvor important de documentare în acesta perioada îl constituie desenele şi picturile rupestre din care reies anumite secvenţe privind viaţa oamenilor, tehnica armelor întrebuinţate, a mişcărilor de forţă şi îndemânare rezultate a unor deprinderi continuate prin exerciţii îndelungate.

Mişcările fundamentale erau mersul, alergarea, săritură şi căţăratul iar trecerea la postura bipeda reprezintă desprinderea omului de animalitate, fapt ce va influenţa decisiv activităţile culturale. Prin eliberarea membrelor superioare, omul şi-a mărit practic aria câmpului

vizual, deasemenea survenind o nouă funcţiune şi anume proiecţia, astfel întreg aparatul muscular al omului s-a dezvoltat în corelaţie cu această nouă funcţiune, ulterior având o importanţă decisiv în istoria umanităţii.

După câteva secole, timp în care s-a făcut trecerea de la comună primitivă spre statul sclavagist, a apărut Grecia Clasică, dominată în principal de două mari cetăţi: Spartă şi Atena. Una din preocupările de căpetenie ale grecilor au fost îngrijirea atentă a trupului şi a minţii. Iniţial în perioada preelenica, activităţile fizice erau mai mult instinctive.În perioada clasică educaţia corporală a devenit una din funcţiile fundamentale ale statului. Marii filozofi, medici şi legislatori greci au căutat să definească clar ţelurile educaţiei şi să găsească cele mai adecvate căi de realizare.În acest fel, educaţia corporală a devenit una din componentele de bază a culturii greceşti.

Practicarea activităţilor corporale a evoluat în trei direcţii:

1. concepţia igienică

2. concepţia militară

3. concepţia idealului armonic

În cadrul societăţii romane din antichitate, practicarea exerciţiilor fizice are la baza modelul grecesc dar îi lipseşte spiritul competiţional promovat de către aceştia şi se remarcă caracterul militar intens folosit în interese expansioniste.

În România interesul pentru educaţia fizică se face remarcat la începutul secolului XIX odată cu implicarea statului în educaţia generală a populaţiei prin predarea gimnasticii că disciplina obligatorie prin angajarea unor maeştri de gimnastică şi amenajarea de baze sportive.