istoria crestinismului in europa antichitatea şi evul mediu

220
Antichitatea şi Evul Mediu pr. Ioan Bota achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viaţa Creştină PARTEA I ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.) 8. BISERICA CREŞTINĂ ÎN DACIA În baza izvoarelor istorice şi arheologice, învăţaţii au stabilit adevărul că poporul român s-a născut şi s- a format ca popor creştin de factură daco-romană în Dacia Traiană şi Scythia Minor (Dobrogea). "Acest creştinism, chiar când se întâmpla să fie episcopul grec sau crescut greceşte, e latin cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l vrea" (6. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 89). "Noi suntem români fiindcă suntem creştini, şi creştini fiindcă suntem români", căci romanizarea şi creştinarea sunt două procese paralele în formarea poporului român. Majoritatea istoricilor afirmă că Sf. Andrei şi Sf. Filip, Apostolii Mântuitorului, au predicat în Scythia Minor (Dobrogea) şi ca atare poporul român are un creştinism apostolic de o vârstă cu cel predicat de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în Roma (anii 44-67 d. Cr.). Sunt şi istorici care stabilesc predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia din nordul Mării Negre (azi Crimeea) şi în partea nordică a Asiei Mici (7. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistică bisericească, Bucureşti, 1925, Cartea I-a, Ed. a II-a pg. 174). Întrucât în anul 168 a. Cr. Tracia deveni provincie romană cu vorbitori de limbă getică, latină şi greacă, cuprinzând şi Dacia Pontică (Dobrogea), Sf. Andrei 1

Upload: danilovici

Post on 06-Jun-2015

9.352 views

Category:

Documents


27 download

DESCRIPTION

ISTORIE CRESTINA

TRANSCRIPT

Page 1: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Antichitatea şi Evul Mediupr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viaţa Creştină

PARTEA I ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

8. BISERICA CREŞTINĂ ÎN DACIA

În baza izvoarelor istorice şi arheologice, învăţaţii au stabilit adevărul că poporul român s-a născut şi s-a format ca popor creştin de factură daco-romană în Dacia Traiană şi Scythia Minor (Dobrogea).

"Acest creştinism, chiar când se întâmpla să fie episcopul grec sau crescut greceşte, e latin cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l vrea" (6. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 89). "Noi suntem români fiindcă suntem creştini, şi creştini fiindcă suntem români", căci romanizarea şi creştinarea sunt două procese paralele în formarea poporului român. Majoritatea istoricilor afirmă că Sf. Andrei şi Sf. Filip, Apostolii Mântuitorului, au predicat în Scythia Minor (Dobrogea) şi ca atare poporul român are un creştinism apostolic de o vârstă cu cel predicat de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în Roma (anii 44-67 d. Cr.). Sunt şi istorici care stabilesc predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia din nordul Mării Negre (azi Crimeea) şi în partea nordică a Asiei Mici (7. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistică bisericească, Bucureşti, 1925, Cartea I-a, Ed. a II-a pg. 174). Întrucât în anul 168 a. Cr. Tracia deveni provincie romană cu vorbitori de limbă getică, latină şi greacă, cuprinzând şi Dacia Pontică (Dobrogea), Sf. Andrei foarte probabil că a predicat şi în Dobrogea noastră, problemă amplu dezbătută şi, în mare măsură, convingător susţinută şi de majoritatea participanţilor la lucrările colocviul al IV-lea de arheologie şi istorie antică, axat pe tema: "Începuturile creştinismului pe teritoriul României", desfăşurat la Cluj-Napoca în 16-17 noiembrie 2001. Îndeosebi domnul prof. universitar dr. Emilian Popescu a adus argumente puternice acestei teme. Aceeaşi convingere o are şi domnul Mihail Diaconescu în lucrarea sa (8. M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane, Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 21.)

Există însă un număr considerabil de mărturii ale unor istorici antici care afirmă şi confirmă atât predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia, cât şi că strămoşii noştri daci şi sciţi (besi şi geţi) au primit creştinismul încă în a doua jumătate a veacului I d. Cr. Astfel:

1

Page 2: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Hipolit Romanul (175-250), mort în timpul persecuţiilor împăratului Decius, scriitor african fecund, a scris: "Andrei a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit în Patras din Ahaia (fiind legat în picioare de un măslin) şi este înmormântat acolo" (9. Patrologia greaca, ed. J. Migne, vol. X, col. 951, Paris, 1857 din lucrarea V. Iliescu, V.C. Popescu, Gh. Ştefan, Izvoare privind istoria României, Bucureşti, 1964, p. 712.)

Tertulian (n. Cartagena 160 d. Cr.) avocat, încreştinat, preot spre sfârşitul vieţii, eretic devenit montanist, este primul scriitor latin creştin. Ne dă informaţii despre daci şi sciţi, la care s-a răspândit creştinismul, în lucrarea "Contra Iudeos" (Contra iudeilor) cap. 7 (P-1 II col. 611): "Căci în cine au crezut toate neamurile, decât în Cristos care a venit? Parţii, mezii, neamurile Galiei, britanii, sarmaţii, dacii, germanii, sciţii... În toate aceste locuri stăpâneşte numele lui Cristos care a venit...".

Origene (n. Alexandria Egiptului 185 d. Cr., moare în Tyr la 225), în cartea a II-a, "Comentarii la Geneză", spune: "Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, Toma, după cum spune tradiţia, a primit (prin tragere la sorţi), Parţia, iar Andrei, Scythia" (Dobrogea de azi şi sudul Basarabiei, după mulţi istorici, inclusiv J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de L'Empire romain, Paris, 1918, p. 29). Aceste date sunt confirmate şi de Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes, vol I, Bucureşti 1964, p. 640, 712, 717.

Eusebiu din Cezareea (260-340), episcop în Cezareea Palestinei, a luptat pentru unitatea Bisericii şi n-a aprobat condamnarea lui Arie, aici fiind în gravă greşeală, căci orice erezie strică unitatea Bisericii. Cronica lui a fost tradusă din greacă în latină de Sfântul Ieronim, sub titlul "Istoria bisericească", scrisă în 325, în care scrie: "Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorţi, cum spune tradiţia, Parţia, iar lui Andrei Scythia". Sigur că Sfântul Andrei n-a predicat Evanghelia în dizidenţă cu Sfântul Petru, ci în unitate doctrinară şi canonică. Cele trei secole de persecuţii asupra creştinismului a împiedicat mult răspândirea lui în Dacia. (10. Haralambie Mihăiescu ş.c., Izvoare privind istoria românilor, II, Bucureşti, 1979, p. 15).

Aurelius Augustinus (354-430), în "De civitate Dei", XVIII, 52, scrie: "Numai dacă nu ar trebui socotită prigoana (aceea) când regele goţilor chiar în Goţia pe creştini (350 d. Cr.) cu o cruzime uimitoare i-a prigonit, deşi acolo nu erau decât catolici (recunoşteau doctrina oficială a Bisericii,

2

Page 3: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

nu erau arieni), dintre care mulţi au fost încoronaţi ca martiri, ştiri auzite de la un frate care a trăit acestea acolo" (11. Ibidem, p. 215).

Totuşi, este sigur că, odată cu cucerirea Daciei de către Traian, printre coloniştii romani, aduşi aici "ex toto orbe Romano" (din toate părţile Imperiului Roman), mulţi au fost creştini şi astfel ei au fost primii misionari populari ai Bisericii creştine în Dacia. Unirea primelor comunităţi creştine în Dacia s-a făcut treptat, prin intermediul acestor colonişti romani creştini, în perioada Daciei provinciale (106-271 d. Cr.), în forma şi în limba latină. De altfel, de la începutul secolului al III-lea, latina a devenit limba Bisericii din întregul Imperiu Roman, înlocuind greaca de până atunci, îndeosebi în provinciile orientale. Aşa se explică faptul că vocabularul fundamental creştin al poporului român este latin: christianus - creştin; Dominus Deus - Dumnezeu; crux, crucis - cruce; baptizare - a se boteza; angelus - înger; rogatione - rugăciune; caseum ligare - câşlegi; lex, legis - lege; presbyter - preot; paganus - păgân; privilegium - priveghi; pecatus - păcat; basilica - biserică; sanctus - sfânt; Pasqua - Paşte; Rosallia- Rusalii; Floralia - Florii etc.

Limba latină vorbită în Dacia era "limba francă", adică limba latină comună, limba administraţiei şi a armatei, conform celor peste 3.000 de inscripţii găsite pe teritoriul Daciei, datând din secolul III şi până în secolul al XIII-lea. Ca atare, creştinismul s-a propagat în Dacia şi în provinciile dunărene în formă latină, nu în greacă, ceea ce a înlesnit legăturile cu restul domeniului de limbă latină, ca limbă oficială până în veacul al VII-lea (12. Haralambie Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti 1960, p. 278). Este greu de spus când se sfârşeşte latina şi când încep limbile romanice, dar anul 600, pentru toate provinciile romanice, pare a fi sfârşitul latinei şi începutul limbilor romane, inclusiv româna.

O contribuţie însemnată în propagarea creştinismului în Dacia în perioada postaureliană, a avut-o episcopul Ulfila şi ucenicii săi (13. V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 68), care a păstorit şapte ani în nordul Dunării, predicând până la anul 355 în limba gotică, latină şi greacă populaţiei romanice băştinaşe şi goţilor încreştinaţi, pentru care a tradus Biblia şi a inventat alfabetul gotic, punând bazele primelor monumente ale limbii germane scrise.

Silit să se refugieze sub împăratul Constanţiu (arian), Ulfila, episcop al vizigoţilor (baltici) presaţi de ostrogoţii de stepă sub Hermanaric, trece în sudul Dunării până la Constantinopol, unde şi moare în anul 383, ca

3

Page 4: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

arian moderat. Despre el vorbeşte fostul său ucenic, Auxenţiu din Durostor, ajuns episcop: "Şi era Ulfila un episcop cu viaţă şi o vorbă foarte aleasă, drept şi credincios lui Cristos, dascăl întru sfinţenie şi propovăduitor al adevărului... Săvârşind acestea şi altele asemenea şi strălucind cu glorie timp de 40 de ani în episcopat, propovăduind prin harul apostolic, fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică, în una singură biserică a lui Cristos. Era episcopul goţilor încreştinaţi în Dacia (14. Auxenţiu din Durostor, ajuns episcop în 380, ucenicul lui Ulfila ni-l prezintă astfel în Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila, în Izvoare privind istoria României, vol. II, Bucureşti, 1979, p. 112). Sigur că episcopul Ulfila a predicat în latină băştinaşilor dacoromani, iar traducerea Bibliei a făcut-o după un exemplar latin, fiindcă în cea gotică găsim un număr considerabil de cuvinte latine germanizate şi exprimări într-o topică latină.

Despre o generalizare a creştinismului în Dacia în secolul al IV-lea, ne vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare (329-379), născut în Cezareea Capadochiei, unde a şi ajuns arhiepiscop, coleg de studii în Constantinopol cu împăratul Iulian Apostatul şi Sfântul Grigore de Nazians. În scrisoarea CLV către Soranus, comandantul militar al Scythiei Minor (Dobrogea), pe care-l lăuda că apără pe creştini şi-l roagă să-i trimită moaştele martirilor, Sfântul Vasile ne dă preţioase date privitoare la viaţa creştină în Dacia Traiană. Guvernatorul Iunius Soranus îi trimite moaştele Sfântului Sava Gotul, înecat în apa Buzăului, sub persecuţia regelui got Athanaric, în 372. Moaştele au fost strămutate în Tomis (Constanţa de azi) şi, de aici, transportate în anul 373-374 în Capadochia, însoţite de "Scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din Capadochia" şi epistola personală a Sfântului Episcop al Tomisului, la care Sfântul Vasile le răspunde prin două scrisori, confirmând primirea moaştelor (15. Nestor Vornicescu, Primele scrisori patristice în literatura noastră, secolele IV-XIV, Craiova, 1984, p. 40).

Tot Sfântul Vasile cel Mare, în scrisoarea CLXIV către Ascholios, Episcopul de Tesalonic (devenit sub Papa Damasus vicar apostolic al Romei), îi arată că a primit scrisori din mijlocul barbarilor de peste Istru (Dunăre), care dovedesc străşnicia în credinţă a strămoşilor noştri daco-romani (16. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. Il, Bucureşti, 1970, p. 89).

Iezuitul Bollandus, în "Acta Sanctorum", Anterpiae, 1643, VII, Kal. Aprilis, ne prezintă numele şi, rezumativ, viaţa celor 69 de mucenici şi mucenice înscrişi în Sinaxarele romane, şi încă 38 ale căror nume îl omite, la care adăuga şi patru sfinţi ai Bisericii universale, recunoscuţi în tratatele de

4

Page 5: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Patrologie, care au trăit în Dobrogea, majoritatea având nume latine ori latinizate, morţi înainte de Edictul din Milano, din 313, ceea ce arată un creştinism înfloritor în această parte a României în antichitatea creştină.

Primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, martirizat sub Diocleţian, a fost urmat de Philus sau Titus, sub Licinius, şi apoi de Sfântul Bretanion (Vetranio, Veteranus), care a strălucit prin credinţă, înfruntându-l pe împăratul Valens, arian, şi refuzând să servească cu preoţii acestuia, părăsind Biserica cu poporul. A fost iertat, fiindcă episcopii erau atunci nu numai conducători religioşi, ci şi organizatori populari, paznici ai cetăţilor şi ţinuturilor învecinate în mijlocul cărora păstoreau.

Sfântul Augustin, în opera sa "De civitate Dei", ne vorbeşte despre prigonirea (354-430) crudă a creştinilor din Dacia, care erau catolici, recunoscând doctrina oficială a Bisericii. Prigonitorul acestor creştini daco-romani era regele Athanaric gotul.

Inscripţiile greceşti şi latine descoperite în Dacia şi datând din secolele III-XIII d. Cr. (17. Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele III-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976) atestă încreştinarea daco-romanilor şi, prin ei, a popoarelor barbare păgâne sosite aici, asimilându-le în masa daco-romană: goţi, huni, avari şi, îndeosebi, slavi din secolul al VII-lea încoace. Gema de la Turda (Potaissa) descoperită în 1930 (azi dispărută), cu "Bunul Păstor" datând din secolul al IV-lea, adusă de un ostaş din Orient, este cea mai veche, ca document arheologic creştin răspândit deja în secolul al Ill-lea (18. E. Popescu, op. cit., p. 391). Altarul funerar din Cluj-Napoca, datând din secolul al IV-lea (descoperit în 1927), al păgânilor încreştinaţi Claudius Valentinus, de 20 de ani, şi Valeria Valentina, mama sa, care i-a pus epitaful: "Sit Tibi Terra Levis" ("Să-ţi fie ţărâna uşoară") e o altă mărturie a generalizării creştinismului în Dacia, de timpuriu. Fibula transformată în inel, din secolul al IV-lea, de la Micia (Veţel-Hunedoara), cu inscripţia: "Quartine, vivas!" (Să trăieşti, Quartine!) a fost purtată de un creştin daco-roman. Donariul de la Biertan, judeţul Sibiu, din secolul al IV-lea, are inscripţia: "Ego Zenovius votum posul" (Eu, Zenobie am împlinit juruinţa), cu monogramul lui Isus Cristos în limba latină, cu o biserică locală şi patru necropole de factură romană, sunt mărturii ale prezenţei neîntrerupte aici a unei comunităţi creştine care vorbea latineşte. La Bratei, judeţul Sibiu, s-au descoperit morminte din secolele IV-VII şi IV-VI-VIII d.Cr., cruci de bronz, care atestă continuitatea populaţiei romane în Transilvania şi creştinismul ei daco-latin (19. E Popescu, op. cit., p.

5

Page 6: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

388 şi D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1970, p. 101).

Existenţa unor biserici pe teritoriul Daciei Traiane, ca bazilica din aşezarea geto-dacă Sucidava (azi Celei, judeţul Olt, lângă Corabia), fost important centru militar roman-bizantin, pe malul stâng al Dunării, sub Constantin cel Mare, este altă dovadă. Reconstruindu-se în anul 328 podul de piatră de peste Dunăre, confirmă de asemenea continuitatea vieţii creştine daco-latine în nordul Dunării până în veacul al VI-lea şi mai târziu, de când datează şi această bazilică. De aici, unde s-a descoperit şi o fântână secretă, ducea un drum spre Romula (azi Dobrosloveni, judeţul Olt) cu numele dac Malva (sub Adrian, 117-138), ce fusese capitala Daciei Malvensis. S-au descoperit în această bazilică romană şase morminte şi vasul - amforă pentru ulei - al preotului Luchonocos, fiul lui Lykatios, cel mai vechi preot atestat ce a slujit în nordul Dunării, după Sansala gotul în secolul al IV-lea, subaltern al lui Ulfilas. Sucidava a fost sub jurisdicţia canonică a Primei Justiniana (535-602). În anul 602, fiind atacată de slavi, cetatea a fost evacuată, apoi slavii şi avarii au incendiat bazilica (20. D. Tudor, Prima bazilică descoperită în Dacia Traiană, Iaşi, 1948, p. 24 şi D. Tudor, Sucidava, Craiova, 1974).

Într-o inscripţie datând din secolul al VI-lea, descoperită la Axiopolis (azi Hinog, lângă Cernavodă-Constanţa), este amintit "Heraclide citeţ al Sfintei Biserici catolice", deci slujitor al unei biserici din mitropolia Tomisului, catolic şi nu eretic (21. Ion Barnea, Creştinismul în Scythia Minor după inscripţii, în Studii teologice nr. 1-2, Bucureşti, 1954, p. 65).

Sub Diocleţian creştinismul era deja puternic răspândit, având martiri (Chiril, Chindeas şi Tasius pomeniţi şi în Martyrologium Hieronyamus). Sub Licinius era deja episcopat la Tomis şi Durostorum, iar din secolul al VI-lea şi la Callatis (Mangalia), a căror operă misionară se extindea şi în Muntenia şi în Moldova.

Despre existenţa unor călugări şi mănăstiri în "Goţia" (Dacia nord-dunăreană) ştim de la Sfântul Epifaniu (310-403), episcopul Salaminei, în opera sa "Împotriva celor optzeci de erezii" (374 d. Cr.), în care vorbeşte şi de erezia ariană a Audienilor, fondată de Audianus, cu călugări şi mănăstiri şi reguli ascetice aspre, instruind pe goţi în credinţă (22. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p. 174). Audius n-a primit data Paştilor fixată de Sinodul ecumenic din Niceea, (325), fiind exilat trăind apoi şi în "Goţia", Dacia noastră, încreştinând pe mulţi goţi şi băştinaşi. După moartea lui, deşi unii episcopi i-au îmbrăţişat schisma, partizanii lui au fost alungaţi de goţii păgâni, duşmanii romanilor şi ai împăraţilor creştini. "Şi cu toate că se părea c-au fost alungaţi de

6

Page 7: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

acolo (din Dacia) toţi creştinii, au rămas totuşi unii oameni credincioşi. Căci nu poate seca izvorul credinţei", scria Sfântul Epifaniu.

În materialele arheologice paleocreştine descoperite pe teritoriul României (Daciei), s-au aflat obiecte cu semne simbolice creştine - semnul peştelui "Ihtys - Isus Cristos" I(sus), X(ristos), Th(eon) y(os) s(oter) - Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, "Marele Peşte", semnul Bunul Păstor (Turda, Orlea - Dolj), precum şi cu semnul crucii, ori alte amulete gnostice, care ne arată prezenţa, coexistenţa creştinilor şi gnosticilor în aceleaşi comunităţi creştine latine: Romula (Reşca), Porolissum (Moigrad), Ulpia Traiană (Sarmisegetuza), Micia (Veţel), Biertan, Bratei (jud. Sibiu) etc. (23. N. Gudea, Signum crucis şi Pisciculi Dei sumus, în "Viaţa creştină" nr. 6, 7, Cluj-Napoca, 1990).

Numărul mare de obiecte paleocreştine aflate pe teritoriul României confirmă prezenţa şi generalizarea timpurie a acestuia la noi. La Bratei un inel cu cruce, la Gornea opaiţ cu cruce, la Mintiul Gherlei cataramă cu cruce, la Apulum baptisteriu şi balistică, la Cenad baptisteriu, la Porolissum lăcaşuri de cult, toate obiecte şi lăcaşuri care au servit la oficierea cultului religios, aduse din Asia Mică sau din Roma (24. Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din Istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988, p. 18-112). Descoperirea unor basilici creştine în 1947, de către Constantin Potolescu la Drobeta - Turnu Severin, Tibiscum, transformarea unor temple păgâne în biserici creştine, mai ales sub împăratul Teodosie (379-395), nu s-a putut comunica la Academia Română, fiind interzise astfel de expuneri sub Nicolae Ceauşescu. Un adevărat repertoriu de obiecte paleocreştine a publicat în 1958 arheologul Mircea Rusu şi, ceva mai târziu, Prof. Dr. M. Bărbulescu şi conf. Dr. Radu Ardevan de la Muzeul Transilvaniei din Cluj-Napoca. În cadrul colocviului IV de arheologie şi istorie antică, desfăşurat la Cluj-Napoca în 16-17 noiembrie 2001, participanţii specialişti de înalt prestigiu, au prezentat un număr considerabil de obiecte şi dovezi despre caracterele latino-dacice ale creştinismului antic pe teritoriul României. Contribuţii importante în cunoaşterea paleocreştinismului daco-roman şi-a adus în lucrările sale prof. univ. Dumitru Protase de la Universitatea "Babeş Bolyai" din Cluj-Napoca.

9. REPREZENTANŢI DE SEAMĂ AI CREŞTINISMULUI DACO-LATIN

Este bine să subliniem că, până la năvala slavilor, în anul 602, creştinismul daco-latin, ca de altfel şi poporul român care l-a avut, era întins pe ambele maluri ale Dunării, atât în nordul ei (Dacia Traiană), cât şi în sudul ei (Dacia Aureliană-Moesia). În sudul Dunării, populaţia romanică a fost formată din bessii băştinaşi (ramură a tracilor, fraţi cu

7

Page 8: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

dacii) şi romani, iar în nordul Dunării din daci şi romani. O mare parte din populaţia romanică din sudul Dunării provenea din daco-romanii (armata, funcţionarii, negustorii, unii meşteşugari) retraşi din Dacia Traiană în anul 271 sub împăratul Aurelian. Învăţatul slavist Jirecek a stabilit o linie pornind de la Adriatica, trecând pe la Sardica (Sofia de azi) şi ajungând pe ţărmul Mării Negre la sud de Varna, care constituia graniţa dintre teritoriile în care, la sudul ei, se vorbea limba greacă, iar la nord limba latină. Românii de pe ambele maluri ale Dunării vorbeau latina vulgară, populară, respectiv limba română, protoromână, din veacul al VII-lea încoace.

Din sânul strămoşilor noştri daco-romani a ieşit un număr de oameni învăţaţi care au îmbogăţit, prin operele lor şi prin pilda vieţii lor creştine, patrimoniul spiritual şi cultural al Bisericii universale.

Sfânta împărăteasă Elena şi fiul ei împăratul Constantin cel Mare, din căsătoria ei cu Constantius I Clorus, dac romanizat, ajuns în anul 293 ca Caesar, sunt originari din Naissus (Nice), Dacia Mediteraneea, strămoşi ai românilor. Clorus divorţase de Sfânta Elena şi se recăsători cu Teodora, fiica împăratului Maximian care i-a adus 6 copii. Constantin a crescut cu mama sa şi ajungând în anul 306 Caesar s-a purtat blând cu creştinii deşi era încă păgân. Convertirea lui la creştinism a fost în ajunul bătăliei cu "Augustul" Amaxenţiu în 28 octombrie 312, la Podul Milvius, purtând crucea pe steagul oştirii sale - labarum - pe care a văzut-o pe cer cu textul "In hoc signo vinces". Biruinţa lui a fost o minune. Împreună cu cumnatul său Licinius au dat Edictul de la Milano, în 313, prin care au acordat libertate generală creştinismului, deschizând astfel o epocă nouă în istoria omenirii: a libertăţii culturii şi civilizaţiei creştine la cerinţele demnităţii umane. Pentru consolidarea vieţii creştine a subvenţionat slujitorii altarelor creştine, i-a protejat contra păgânilor, a restituit bunurile confiscate de împăraţii anteriori, a abolit legile terorizante pentru creştini: răstignirea, zdrobirea picioarelor, tăierea mâinilor, scoaterea ochilor, mutilarea, stigmatizarea etc. A generalizat Duminica, sărbătoare săptămânală creştină obligatorie. A legiferat adstrictio glaebe obligativitatea colonilor de a rămâne pe locurile lor sub grave pedepse pentru ei şi pentru cine i-ar primi, asigurând astfel stabilitatea demografică a imperiului.

Primul lui sfetnic a fost Sfânta Flavia Iulia Helena, mama sa. Pentru populaţia daco-romană, împăratul Constantin cel Mare s-a preocupat în mod deosebit de reconstrucţia cetăţilor: Tomis, Histria, Dinogeţia (Garvăn-Tulcea), Ulmentum, Dierna, Drobeta, Sucidava (Corabia-Olt). A construit un pod peste Dunăre în 328, a restaurat drumul imperial pe Olt

8

Page 9: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

până la Sarmisegetusa, a stăpânit toată zona Câmpiei muntene până la Carpaţi apărându-o cu un val de pământ defensiv de la Drobeta până la Pietroasele-Buzău, contribuind la romanizarea autohtonilor geto-daci şi la consolidarea creştinismului între Carpaţi, Tisa, Nistru, Marea Neagră.

Sf. Elena a descoperit crucea Mântuitorului la Ierusalim, în 328, şi a construit Biserica Sf. Mormânt în Ierusalim şi a Sf. Petru la Roma. Împăratul Constantin cel Mare a rezidit cetatea Tropaeum Traiani, în 316, care va deveni episcopie daco-romană cu patru bazilici creştine şi o a cincea în cimitir, refăcute în sec. V-VI.

Cu ajutorul lui direct, material, administrativ şi politic, s-a ţinut Conciliul I Ecumenic de la Niceea, în 325, cu participarea a 318 părinţi-episcopi care au condamnat arianismul, au restabilit folosirea Simbolului Credinţei prin episcopul Osius de Cordova şi preoţii Vitus şi Vincenţiu, reprezentanţi ai Papei Sf. Silvestru, împreună cu Sf. Atanasie, contribuind astfel la formarea profilului spiritual a Europei şi a întregii creştinătăţi.

În anul 330 inaugurează noua capitală Constantinopol, zidită pe o veche colonie grecească "Bizanţium", devenită "Noua Romă", centru împărătesc creştin şi, prin sprijinul împăraţilor, patriarhat cu al doilea scaun după Roma papală, şi mai târziu capitala unei religii de stat.

Episcopul Bretanion al Tomisului, atestat în 369, este apărătorul ortodoxiei catolice împotriva arienilor, înfruntându-l pe însuşi împăratul Valens, arian, venit în Scythia Minor să impună erezia. Sfântul Bretanion (Vetranio) a refuzat să servească împreună cu arienii şi a părăsit biserica însoţit de popor. Împăratul l-a iertat, căci era paznic al graniţelor imperiului împotriva "barbarilor" năvălitori. Este autorul "Actului Martiric al Sf. Sava de la Buzău".

Sfântul Teotim Filosoful (392-403), episcopul Tomisului, erudit filosof şi teolog, binefăcător al populaţiei şi poporului credincios, misionar între hunii care ocupaseră temporar Dobrogea, şi-a înscris numele în istoria culturii religioase. El i-a convertit la creştinism pe mulţi dintre ei şi de aceea l-au numit "Deus Romanorum". A luat parte la Conciliul din Constantinopol, la anul 400, când Sfântul Epifaniu, episcopul din Salamina Ciprului, a propus să se osândească memoria lui Origene şi toate scrierile lui să se nimicească. Sfântul Teotim şi Sfântul Ioan Gură de Aur s-au împotrivit, cerând ca memoria omului să fie lăsată în pace, iar scrierile numai cele rele să se nimicească (25. N. Vornicescu, op. cit., p. 47). Despre activitatea lui misionară se spunea: "Hunii învaţă Psaltirea, iar frigurile Sciţiei se încălzesc de căldura credinţei", scria Sf.

9

Page 10: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Ieronim în "De viris illustribus" despre "Theotimus Scytae Tomorum Episcopus" (26. M. Diaconescu, op. cit. p. 69).

Înaintaşul Sf. Theotim a fost episcopul Gherontius (sau Terentius) al Tomisului, care a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol, din mai-iulie 381, convocat de împăratul Teodosie I cel Mare, în care a fost condamnat definitiv arianismul, macedonianismul (pneumatomahii ce negau dumnezeirea Spiritului Sfânt) şi Părinţii sinodali, între care Sf. Grigore de Nazians, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Nisenul, Sf. Ciril din Ierusalim, Amfilohie din Econium ş.a. au completat Simbolul credinţei cu încă 5 articole, mărturisind dumnezeirea Sf. Spirit, comuniunea Sfinţilor, Judecata din Urmă, învierea morţilor.

Sfântul Ioan Cassian (360-465), născut în Casimcea-Casienii Dobrogei (jud. Constanţa), a strălucit prin viaţa lui sfântă. Călugărindu-se tânăr, intră într-o mănăstire din Bethleem, de aici trecu în Egipt, în 398 îl găsim în Constantinopol ca învăţăcel al Sfântului Ioan Gură de Aur, care-l hirotoni diacon în 405. După exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur (Crisostomul), pleacă la Roma, ducând rugămintea clerului şi a poporului din Constantinopol papei Inocenţiu I, de a-l ajuta pe Sfântul Ioan, exilat a doua oară. Aflând de moartea Sfântului Ioan Crisostomul, ceru papei să-l hirotonească preot, ceea ce se şi înfăptui şi apoi plecă în Marsilia (Franţa), unde înfiinţă două mănăstiri, numite ale Sfântului Victor: una pentru bărbaţi şi una pentru femei. Aceste două mănăstiri, împreună cu ale Sfântului Onorat din insulele Lerine, sunt primele mănăstiri din Galia veche. Sfântul Ioan Casianul-Scitul este fondatorul monahismului în Franţa şi autorul multor scrieri, între care: "De institutis cenobiorum et de octo principale vitiorum remediis" - "Despre institutele cenobitice şi despre remediile celor opt păcate principale", folosită mai târziu de Sf. Benedict de Nursia ca izvor în "Regula", pentru monahismul occidental (480-547). Altă operă este "Conlationes" - "Colecţia de sentinţe şi citate din Sfinţii Părinţi", în 24 de cărţi. La cererea Papei Leon cel Mare, prietenul său mai scrise: "De incarnatione Domini. Contra Nestorium", în 430, cunoscută mult în Occident.

La Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes, din 431, participă şi episcopul Timotei al Tomisului. Cei 153 episcopi condamnă erezia lui Nestorie şi semnează cele 12 anatematisme ale Sfântului Ciril patriarhul Alexandriei, prin care patriarhul constantinopolitan eretic Nestorie este scos din scaun.

Urmaşul său, Ioan de Tomis (446-449), episcop, a participat la un sinod local în 449 la Constantinopol, unde s-a manifestat ca adversar neînduplecat al nestorianismului şi monofizismului eutichian. Era un

10

Page 11: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

vestit teolog şi a tradus din greacă în latină scriitori bisericeşti ca Teodor Mopsuestenul, Teodoret de Cyr (392-458), păstorind sub arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului şi împăratul Theodosie al II-lea.

Episcopul Alexandru al Tomisului a participat în anul 449 la sinodul local de la Constantinopol, convocat de împăratul Theodosius al II-lea pentru a-l sprijini pe ereticul monofizit Eutichie, însă părinţii sinodali au nesocotit voinţa împăratului, fiind împotriva ereticului. Al şaptelea semnatar al deciziilor luate atunci a fost "Alexander reverindissimus Episcopus Tomitanorum civitatis provinciae Scythiae", reprezentând aşadar Dobrogea. Nu a luat parte la "Sinodul tâlhăresc de la Efes, 449" şi nici la al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451, unde a fost condamnat monofizismul şi prin "Epistola dogmatica ad Flavianum" a Papei Leon cel Mare ce-l considera pe Eutichie ca "eretic periculos", dar a semnat deciziile acestui sinod, venind la Constantinopol în 452, după retragerea hunilor invadatori în ţinuturile Dunării de Jos (27. M. Diaconescu, op. cit. p. 109).

Dionisie cel Mic (Exiguus, Smeritul - 470-545), născut, botezat şi crescut în Scythia Minor, ajunge monah în Orient, de aici trece la Constantinopol şi, fiind cerut de Papa Gelasiu în anul 496, ca bun cunoscător al limbilor greacă şi latină, soseşte la Roma şi se aşează în mănăstirea "Sfânta Anastasia", devenind abatele acestei mănăstiri. Prieten cu Casiodorus, prim-ministrul regelui Teodoric, acesta ne dă preţioase date despre viaţa şi opera lui Dionisie cel Smerit, numindu-l "scit de naţiune, dar roman de inimă". A trăit la Roma sub 10 papi, de la Anastasie II până la Vigilius şi a murit probabil la Vivarium, între anii 540-545. Opera lui e vastă. Un număr de traduceri patristice în limba latină pentru folosul unor confraţi, altele privind păreri şi date personale: Despre sărbătoarea Paştilor; Prefeţe la traducerile făcute, cu informaţii biografice; Antologie de texte patristice pentru călugării din Scythia Minor, traducere din limba greacă în limba latină, unde ne arată: călugării sciţi vorbeau şi foloseau latina. Apoi a mai scris: Scrisoarea sinodală din anul 430 a Sfântului Ciril al Alexandriei trimisă patriarhului Nestorie al Constantinopolului pentru îndreptare; Tomosul către Armeni al patriarhului Proclu, în care călugării sciţi şi-au însuşit: "Unul din Treime a suferit pentru noi cu trupul", împotriva lui Nestorie. Dionisie Exiguul a întreţinut strânse relaţii cu călugării "sciţi": Ahile, Ioan-Maxenţiu, Leontie, Mauriciu etc., cu alţi orientali şi occidentali. A alcătuit florilegiul "Exempla Sanctorum Patrum" - o sută de pasaje patristice - soluţii împotriva ereticilor şi bazele filosofiei creştine. Scrieri de drept canonic le-a tradus în limba latină, în două ediţii. Canoanele Sinoadelor Ecumenice (de la Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon), ale unor

11

Page 12: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

sinoade locale şi a editat Decretele pontificale. El este autorul unor lucrări de cronologie creştină în care, refuzând să socotească ciclul pascal, cum făceau alţi Sfinţi Părinţi, de la unii împăraţi romani, îndeosebi de la Diocleţian, persecutorul creştinilor, a socotit anii de la Naşterea Mântuitorului, punând bazele calculului erei creştine - a calendarului creştin, valabil astăzi pentru întreaga planetă. La noi acest calendar a fost pus în practică în Molitvelnicul slavon de la Târgovişte în anul "de la zidirea lumii" 7053, iar de la Naşterea lui Isus Cristos 1545 (28. N. Vornicescu, op. cit., p. 73). Ca atare, Dionisie cel Smerit este părintele erei creştine. A manifestat o mare solidaritate etnică, religioasă şi politică cu daco-romanii din Dacia Pontică, oglindită şi în "Epistolele către Succesus", în prefaţa cărora adaugă o dedicaţie: "Fraţilor preaiubiţi Ioan (Maxenţiu) şi Leontius (Byzantinus)", afirmând că "Ei au ţinut totdeauna cu tărie dogmele ortodoxiei catolice, integritatea credinţei şi au apărat tăria Bisericii Catolice împotriva furiei nestoriene" (29. M. Diaconescu, op. cit., p. 131)

Prima opoziţie contra Conciliului IV Calcedon din 451 a fost făcută de patriarhul Ierusalimului, Teodor, de cel al Alexandriei, Timotei, şi de cel al Antiohiei, Petru, care erau monofiziţi şi pe care patriarhul Acaciu al Constantinopolului vroia să-i aducă la catolicism, propunându-i împăratului Zenon formula: "Henoticon" în care admitea autoritatea Conciliilor de la Niceea şi Efes, dar considera Conciliul Calcedon ca neavenit şi omitea expresia "în două naturi", concesie monofiziţilor. Dar ortodocşii catolici duseră ştirea la Roma şi Papa Felix III excomunică pe Acaciu şi Petre Monce (patriarhul Alexandriei), obligându-l pe împăratul Zenon să retracteze "Henoticon"-ul. Atunci apăru schisma acaciană, care dură 34 de ani (484-518) şi care favoriza monofizismul în Siria şi Egipt.

Între anii 491-518 a domnit împăratul romano-bizantin Anastasius I, când episcopia Tomisului a fost ridicată la rangul de mitropolie, centrul al unei intense activităţi spirituale şi culturale pentru cele 14 episcopii sufragane existente deja în Scytia Minor. Conform unei liste a patriarhiei Constantinopolului acestea erau supuse jurisdicţiei mitropoliei Tomisului: Axiopolis (azi Hinog - Constanţa), Capidava (Topalu), Carsium (Hârşova), Callatis (Mangalia), Constantiana (Jurilopca - Tulcea), Histria (pe malul lacului Sinoe), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Troesmis (Igliţa - Tulcea), Zaldapa (vest de Mangalia), Noviodunum (Isaccea - Tulcea), Aegyssus (Tulcea), Salsovia (Mahmudia - Tulcea), Dionysopolis (Balcic), Halaxaris (Dunavăţul de Jos - Tulcea), toate având un rol covârşitor în menţinerea romanităţii şi a ortodoxiei credinţei catolice din ţinuturile dintre Dunăre şi Mare. Realizările importante economice, administrative şi militare ale lui Anastasius I au fost umbrite grav şi tulburate de

12

Page 13: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

protecţia acordată monofizismului, el însuşi practicându-l. Împotriva acestei erezii s-au luptat "Monahii sciţi" din Tomis şi Guvernatorul militar al Dobrogei

VITALIANUS născut în familia comandantului militar (Comes foederatorum) al unităţilor militare formate din barbarii admişi în imperiu, Patriciolus, get romanizat, în localitatea Zaldapa, lângă Mangalia, crescut în creştinism, înrudit cu călugărul scit Ioan Maxenţiu, devenit apărător al ortodoxiei catolice împotriva măsurilor luate de împăratul Anastasiu I. Acest împărat a exilat pe patriarhul Macedoniu al Constantinopolului, pe Flavianus al Antiohiei şi pe alţi episcopi participanţi şi adepţi ai ortodoxiei catolice, apărători ai hotărârilor Sinodului IV Calcedon din anul 451. În documentele sinodale se exprimă doctrina catolică referitoare la Isus Cristos, în care există o singură persoană înzestrată cu două naturi: divină şi umană. Întrucât împăratul Anastasius I şi patriarhul pus de el, Acaciu, erau monofiziţi taciţi, s-au produs mari tulburări în provincia Scytia Minor unde s-au răzvrătit călugării sciţi şi o parte din popor, susţinuţi de guvernatorul militar Vitalianus, devotat ortodoxiei catolice. Pentru a restabili pacea, împăratul i-a scris papei Hormisdas: "Scrisoare adresată de împăratul Anastasius Preasfinţitului şi religiosului Arhiepiscop şi Patriarh Hormisdas (514-523), care după felul cum i-a învăţat Mântuitorul pe Apostoli prin divinele cuvinte şi mai ales pe Petru pe care a întemeiat tăria Bisericii sale..., invităm pe Sfinţia Voastră Apostolică să fie arbitru în tulburările ce s-au pornit în Scythia". Îi propune ţinerea unui sinod pentru aplanarea certurilor pornite de "călugării sciţi" ce-l acuză pe episcopul lor, Paternus al Tomisului, că nu ţine cu ei şi nu le admite: Unul din Treime a fost crucificat (30. Vladimir Ionescu, Virgil Popescu, Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Izvoare privind istoria României, Bucureşti, 1974, vol. II, p. 323). Arhiepiscopul Paternus era diofizit, dar nu aproba formula: "Unus de Trinitate carne passus est" (Unul din Treime a suferit cu trupul), deşi era conformă ortodoxiei catolice din Calcedon, însă nu era cunoscută de participanţii conciliari acolo şi ar fi produs tulburări în biserică. Totuşi, Papa Hormisdas a acceptat convocarea sinodului propus de împăratul Anastasius şi aşteptat de Vitalianus şi monahii sciţi. Însă prin viclenie, împăratul l-a sfătuit pe Papa să nu participe şi astfel partida catolică între cei 200 de sinodali întruniţi la Heracleea a fost învinsă de monofiziţi. Aceasta ce a adus la răscoala unei armate condusă de Vitalianus, care în două atacuri a învins armata imperială, dar la rugămintea împăratului nu a cucerit Constantinopolul ci şi-a aşezat trupele lui la Sostene (localitate de la Marea Marmara). A acceptat o pace condiţionată cu împăratul, care s-a obligat să readucă în scaunele episcopale pe toţi ierarhii diofiziţi exilaţi, ceea ce a şi jurat. Vitalianus şi-a

13

Page 14: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

retras oştirea, dar împăratul şi-a călcat jurământul şi o mare armată imperială comandată de strategul Marinus înfrânge oştirea lui Vitalianus, care se retrage în munţii şi pădurile din sudul Dunării. Între timp, Anastasie I este înlăturat printr-o lovitură militară, iar tronul este ocupat de soldatul Iustin. Poporul, profitând de urcarea lui pe tron, îşi manifestă simpatia pentru ortodoxia catolică strigându-i în faţă noului împărat, în 5 iulie 518, sărbătoarea Părinţilor de la Calcedon: "Trimite-ţi scrisorile sinodale la Roma, introduceţi cele patru concilii în dyptic, pe Leon episcopul Romei în dyptic". Iustin acceptă căci era mare catolic, iar Papa Hormisdas pentru a lichida schisma lui Acaciu, trimise la Bizanţ legaţi purtători ai profesiunii de credinţă în primatul şi infailibilitatea papală: "Noi vrem să urmăm în toate, declară mărturisirea de credinţă, comuniunea cu Scaunul Apostolic în care rezidă întreaga şi adevărata tărie a credinţei creştine, în care religia este păstrată întotdeauna nepătată". Acest formular al Papei Hormisdas a fost semnat de întregul episcopat oriental. Regele ostrogot Teodoric chemă la Ravena pe Papa Ioan I (523-526) şi-l trimise la Bizanţ, sub pedeapsa cu moartea, să-i ceară împăratului să-şi retragă legislaţia antiariană. La Bizanţ, Papa este primit cu onoare şi Iustin se reîncoronă încă o dată, acordându-i Papei veşminte imperiale. La reîntoarcere, Teodoric, furios, aruncă pe papa în închisoare unde muri maltratat, iar senatorul Boetius şi părintele lui Symachus, acuzaţi de trădare ca şi catolici, după o lungă captivitate în care îşi scrise opera "De consolare", sunt executaţi. Teodoric muri ucis în 526, iar ceva mai târziu, împăratul Iustinian, prin generalul Belizarius, distruse regatul ostrogot, ocupând Roma - "izvorul preoţiei" (31. Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tome I, Paris, 1941, p. 270). Împăratul Iustinius (517-527) îl contactează şi-l invită pe Vitalianus la curtea imperială, el fiind un fidel al ortodoxiei catolice calcedioniene, unde îl face "Magister militium praesentalis" şi consul, însă invidia şi intrigile lui Iustinianus, nepotul de soră al lui Iustin, au pregătit uciderea lui Vitalianus, a notarului său Paulus, împreună cu consilierul său Celerinus, în anul 520, pentru ca în aprilie 527, rănit grav în lupte, să moară şi împăratul Iustin, fiind imediat proclamat împărat nepotul său coregent Iustinian. Revolta daco-romanilor din 513-518 sub Vitalianus a dus la consolidarea unităţii bisericii şi la afirmarea primatului papal în lupta cu ereziile. În anul 520, împăratul Iustin şi Patriarhul Constantinopolului raseră de pe dyptic patriarhii eretici: Acaciu, Zenon şi Anastasios, fiind recunoscute numai hotărârile Sinodului IV Calcedon din 451 şi Scrisorile dogmatice ale Papei Leon cel Mare. Între "călugării sciţi" daco-romani s-au impus prin lucrări şi acţiuni Ioan Maxenţiu, cu "Adversus Hormisdas epistulum" XXVIII, 520, în care îşi exprima dezamăgirea că Papa nu admitea formula lor antimonofizită: "Unul din Treime întrupat a fost răstignit" şi Leontius Byzantinus prin scrierile sale teologico-dogmatice:

14

Page 15: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

"Trei cărţi contra nestorienilor şi eutichienilor", "Combaterea argumentelor aduse de Sever" şi "30 de capitole contra lui Sever", utilizate ulterior de mulţi autori matematicieni, geografi, biologi, istorici, atât pentru conţinutul lor, cât şi pentru forma scolastică în care au fost scrise.

Atestarea documentară a arhiepiscopului şi mitropolitului Paternus al Tomisului, în anul 519, ce semna cu ocazia alegerii noului patriarh Epifanie la Constantinopol în documentele oficiale "Paternus, misericordia Dei, Episcopus provinciae Scytae Metropolitanus", confirmă existenţa celor 14 episcopii daco-romane între Dunăre şi Mare, atestate în Notitia Episcopatum (sec. VI) şi în scrierea Synekdemos (Ghid de călătorie) a lui Herocles, din prima jumătate a secolului al VI-lea.

Sub domnia lui Iustinian I (527-561), Imperiul Roman-Bizantin a ajuns la culmea puterii şi gloriei, având cea mai mare întindere teritorială în Europa, Africa, Orientul Mijlociu. Pe teritoriul României cuprindea Dobrogea întreagă, întinse regiuni la nord de Dunăre în Oltenia, Banat, Muntenia, sudul Moldovei, pentru apărarea cărora a reconstruit numeroase cetăţi păzite de trupe armate. Istoricul Procopius de Cezareea (500-565 d. Cr.), în opera sa "De edificiis", aminteşte: Literrata Lederata în Banat, Recidiva, Zernes - probabil Dierna la confluenţa Cernei cu Dunărea -, Drobeta, Sucidava - Celei, Turris, Daphne. Ele sunt amintite şi în Novela XI din 14 aprilie 535 ca subordonate canonic arhiepiscopiei Iustiniana Prima, înfiinţată de Iustinian în satul său natal Tauresium (aproape de Naisus din Dacia Mediteraneea), fiindcă "statul nostru s-a mărit, aşa că amândouă ţărmurile Dunării sunt populate acum cu cetăţi de ale noastre şi atât la Viminacium, cât şi Recidiva, Litterata şi Arcidava (Vărădia), care se găsesc azi dincolo de Dunăre, au fost supuse din nou stăpânirii noastre" (32. M. Diaconescu, op. cit., p. 139). În 535 este atestat primul arhiepiscop al Iustinianei Prima, Catellianus, urmat de Benenatus (544-553), participant la Conciliul al V-lea Ecumenic din Constantinopol (mai-iunie 553) împotriva "Celor trei Capitole" fiind papă Vigilius (540-555) care le-a condamnat în decretul "Judicatum", fără a pune în discuţie autoritatea infailibilă a Conciliului de la Calcedon, dar la protestul Episcopatului din Occident şi nordul Africii, el interzise expres prin "Constitutum" condamnarea "Celor trei Capitole". Sub presiunea împăratului, acceptă deciziile Conciliului V Ecumenic şi reîntorcându-se în Italia, moare pe drum, lăsându-i urmaşului său Pelagiu (555-560) sarcina de a accepta şi Occidentul condamnarea "Celor trei Capitole", fapt ce provocă schisma Bisericilor din Toscana, Liguria şi Istria, care abia după un secol au refăcut unitatea cu Biserica Romei. "Cele trei Capitole" cuprindeau scrierile lui Teodor Mopsuestenul,

15

Page 16: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Teodoret de Cyr şi Ibas, episcopul Edesei, nestorieni care au fost condamnaţi la Efes, însă Iustinian voia să readucă monofiziţii în Biserică, condamnând din nou doctrina lor.

Arhiepiscopul şi mitropolitul Valentinian de Tomis, în anul 549 îi scrie Papei Vigilius referitor la disputele teologice asupra "Celor trei Capitole". Papa îi răspunde în anul 550 prin Epistola "Vigilii Papae ad Valentinianum Episcopus Tomitatum", precizând că păstrează cu sfinţenie învăţătura Sinoadelor Ecumenice Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon, sfătuindu-l să nu se lase amăgit de ereticii Rusticus şi Sebastian, care prin înfăţişare catolică vor să-l aibă adeptul ereziilor, căci nici el nu a acceptat, prin "Judicatum" impus de Iustinian, nimic din condamnarea învăţăturii celor patru sinoade ecumenice (33. Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964, p. 401).

Episcopul Laurenţiu de Novae (în dreapta Dunării, la nord de Nicopole) a păstorit şi peste Dacia, făcând catehizare printre geţi, între anii 401-417. Pe când era la Sirmium a primit o scrisoare a Papei Inocenţiu în legătură cu ideile eretice ale episcopului Fotin. Acest episcop, Laurenţiu, este autorul a două lucrări: "De Paenitentia" (Despre pocăinţă) şi "De Elemosyna" (Despre milostenie), omilii rostite în catehizarea strămoşilor noştri. În prima vorbea despre cele două vremi: de la Adam la Cristos, în care s-a iertat păcatul strămoşesc, în cea de a doua, de la Cristos la sfârşitul lumii, în care ni se iartă păcatele prin spovedanie, în particular. Milostenia este rădăcina tuturor bunurilor: ea aduce curăţirea de păcate, iertare, linişte.

Sfântul Nicetas al Remesianei (340-424), născut în Dacia, activează în Remesiana (azi Palanka, aproape de Niş - ex-Iugoslavia), dar şi-a desfăşurat activitatea sa catehetică, misionară şi teologică, atât în spaţiul daco-roman din sudul Dunării, cât şi în nordul Dunării - după mărturiile episcopului Paulin de Nola, prietenul său, care, în poemele XVII, spune că Sfântul Nicetas a făcut misiune intensă la popoarele din jurul Dunării: "Pe tine părinte te numeşte toată regiunea Nordului/ La cuvântu-ţi cald, scitul se îmblânzeşte şi amândoi dacii.../ Unu-arând pământul în sarică/ Mânându-şi din urmă pe al Dunării ţărm/ Turmele bogate" (34. N. Vornicescu, op. cit., p. 83). Deci a predicat sigur nu numai în Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea, ci şi în Dacia Traiană. "Sciţii" sunt hunii, goţii, netrecuţi la 401 în masă în Sudul Dunării, când Sfântul Paulin de Nola a scris poemele.

Sfântul Nicetas al Remesianei a scris Catehismul "Libelli instructionis" (Cărticele de învăţături), prin care pregătea catehumenii - candidaţii la botez -, păstrat până azi aproape în întregime. În cartea a V-

16

Page 17: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

a a Catehismului explică Simbolul credinţei, după Simbolul credinţei apostolice, folosit şi azi în studiul teologic al Bisericii Ortodoxe Române.

De Vigiliis Servorum Dei (Despre privegherea servilor lui Dumnezeu) sunt rugăciuni de noapte în mănăstiri şi o omilie.

De Psalmodie Bono (Despre foloasele cântării de Psalmi), toţi credincioşii să-i cânte cu evlavie.

De Diversis Appellationibus (Despre diversele denumiri) este o predică cu diversele denumiri ale lui Isus.

Te Deum laudamus (Pe Tine Te lăudăm, Dumnezeule). Imnul este o relicvă de limbă latină, care a răsunat mai întâi pe pământul Daciei, în proza ritmică, cântat de catolici şi luterani şi astăzi. S-a cântat şi la noi şi s-a tradus în slavonă în secolul al XVII-lea, şi în româneşte de mitropolitul Dosoftei în 1683. În secolul al XIX-lea l-a tradus în româneşte Macarie protopsalticul.

Dăm un fragment din imnul Te Deum laudamus:

Prin acest imn vocaţia de imnograf a Sf. Niceta a fost întregită cu calitatea de muzicolog (35. M. Diaconescu, op. cit., p. 644). Se foloseşte în ocazii solemne: sărbători naţionale, deschiderea anului şcolar, atât de catolici, cât şi de luterani (Herr Gott, Dich lober wir). Că a predicat în Dacia Traiană ne-o indică şi itinerariul său: Nola - Remesiana.

El a stabilit ritul daco-latin pe scheletul apostolic: citirea Sfintei Scripturi, Sacrificiul, Cuminecarea, peste care a supus elemente locale. Deci ritul său n-a fost nici grec-bizantin, nici roman-latin, ci un rit propriu diecezei Ilyricului, al Daciilor (36. Al. Tăutu, Omagiu: Opere, vol. I Istorie, Roma, ianuarie-martie, 1975, p. 125), după cum erau atunci riturile: latin-galican, latin-ambrozian, latin-mozarab (spaniol). În ritul Sfântului Nicetas se găsesc elemente comune cu Liturghia orientală: diaconul recita ecteniile ca la orientali, îi face atenţi pe credincioşi la Sfânta Liturghie, se cântă: "Unul sfânt, Unul Domn Isus Cristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin", iar în Credeu, are adaus articolul "Sanctam Ecclesiam Catholicam" şi Comuniunea Sfinţilor. Deci Sfântul Nicetas n-a fost episcop de rit grec cu limba latină, dar ştia şi greceşte.

În primele trei veacuri s-a făcut Sfânta Liturghie în limba greacă în Roma, Lyon, Milano, Aquilea, Noric, Spania, Panonia etc. şi abia în a doua jumătate a secolului al III-lea apare curentul latinist venit din provinciile latinizate ale Africii de Nord cu scriitorii Lactanţiu, Tertulian, Ciprian, care

17

Page 18: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

reintroduc şi generalizează cultura şi limba latină la Roma şi în restul Imperiului occidental, inclusiv Daciile şi Carpaţii. Strămoşilor noştri li s-a predicat în latineşte, dovadă limba noastră. Sfântul Nicetas a predicat şi bessilor, fraţi de limbă şi cultură cu dacii nordici, locuitori în Bulgaria de azi, fiind la baza formării românilor, vlahilor din Balcani. În urma migrării popoarelor barbare, bessii s-au împrăştiat în Asia Mică, Palestina unde au avut mănăstiri în limba lor proprie, cu serviciile divine până la Ofertoriu în limba bessă. În anul 529, Sfântul Teodosiu Chinoviarhul înfiinţă o mănăstire lângă Ierusalim, în care slujba se făcea în trei limbi: greacă, bessă şi armeană. Ritul Sfântului Nicetas a fost părăsit cel târziu în secolul IX-X sub presiunea apostolilor slavilor Metodiu şi urmaşii, reveniţi în Bulgaria sub Boris (852-888), când noi depindeam de Ohrida, aceştia introducând la noi ritul bizantino-slav. Să nu-l confundăm pe Sfântul Nicetas cu Sfântul Nichita Gotul, din Sinaxarele bizantine, sărbătorit la 15 septembrie. Vasile Pârvan a studiat şi scris temeinic despre Sfântul Nicetas de Remesiana, dovedind că este Apostolul Românilor.

Pentru a uşura conducerea Bisericii, Papa Sfântul Damassus (366-384) a numit pe Ascolius, episcop de Tesalonic, vicar al său peste Illyricum, cu puteri de a rezolva problemele ce s-ar ivi între credincioşii din părţile răsăritene ale Imperiului. Urmaşii săi, papii Siricius (384-398), Anastasie (399-406) şi Inocenţiu I (406-417) au avut vicarii lor apostolici de Tesalonic; la fel papii Bonifaciu (418-422), papa Celestin (422-432), Sixtus II (432-440), Leon cel Mare (440-460) care poruncesc vicarului apostolic al Tesalonicului să hirotonească mitropoliţii din Illyricum, să convoace sinoade pentru a împăca neînţelegerile dintre episcopi.

Faptul că Papii conduceau bisericile din Illyricum prin vicarii apostolici ai Tesalonicului, iar Biserica din Dacia Traiană depindea de cea din Illyricum, este cert că Biserica strămoşilor noştri din Dacia Traiană era catolică romană (37. N. Lupu, Religia strămoşilor, Blaj, 1935, p. 76).

Între anii 565-578 domneşte împăratul Iustin al II-lea, nepot de soră al lui Iustinian I, pe timpul căruia apar avarii care atacă Dunărea scitică (lângă Scythia-Dobrogea), dar sunt înfrânţi temporar, pentru ca sub împăratul Tiberiu II (576-582) să atace din nou sate din Dacia Pontică (Histria, Dinogeţia) etc. şi să cucerească oraşul Sirmium din Panonia Inferior, reşedinţa unei episcopii dacoromane. Acesta devine reşedinţa kaganului Baian, de unde avarii vor invada şi prăda Imperiului Romano-Bizantin provinciile sud dunărene, prefăcând în ruine episcopia dacoromană de la Tropaeum Traiani în 587, când sub generalul Comentiolus în retragere spre Tracia, un soldat rosti în limba

18

Page 19: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

părintească: "Torna, Torna, fratre!", cea mai veche atestare a limbii române.

În 591 este atestat în scaun arhiepiscopul Ioan I al Iustinianei Prima, în corespondenţă cu Sf. Grigore I cel Mare, Papa Romei (590-604) şi Mitropolitul Felix, în 594, din Sardica (Sofia), căruia îi scrie Papa Grigore cel Mare să recunoască drepturile arhiepiscopului Iustinianei Prima din regiunea dacoromană a Dardaniei. Între 594-602 e atestat în scaunul Iustinianei Prima Arhiepiscopul Ioan al II-lea, protejatul Papei Grigore cel Mare. În faţa invadatorilor avari în Dobrogea, în 599-600, credincioşii refugiaţi din Durostorum la Ancona, oraş - port în nordul Italiei, pe ţărmul Adriaticii, transportară cu aprobarea ultimului episcop al Durostorului, Dulcissimus, moaştele Sf. martir Dasius ucis în noiembrie 320 la Axiopolis, păstrate acolo şi azi într-un sarcofag de piatră.

În anul 602 la Securisca, pe malul drept al Dunării, o armată romano-bizantină era pregătită să treacă Dunărea contra triburilor migratoare slave staţionate în sudul Olteniei şi Munteniei, însă comandantul Petrus, fratele împăratului Mauricius, refuzând să-i lase pe soldaţi acasă pe timpul iernii, aceştia se revoltă ridicându-l pe scut pe centurionul Focas, traco-get romanizat şi-l proclamă împărat, iar Petrus se refugiază la Constantinopol urmărit de răsculaţi, unde se declanşează o mare revoltă. Frontul militar al Dunării de Jos ajunse dezorganizat, episcopiile dacoromane dezorganizate, iar migratorii slavi pătrund masiv la sud de Dunăre cu consecinţe excepţionale pentru romanitatea de la Dunărea de Jos. Unitatea teritorială şi etnografică dacoromană este ruptă, imperiul intră într-o perioadă de anarhie, în care cei cinci fii ai împăratului Mauricius sunt ucişi (Theodosius, Tiberius, Petrus, Iustinus şi Iustinianus, apoi e ucis şi împăratul Mauricius împreună cu fratele său Petrus), numeroşi generali, demnitari, curteni, între care Comentiolus şi împărăteasa văduvă Constantina. Focas pierde în războaiele cu Imperiul Persan importante teritorii în Asia Mică. În octombrie 610, Focas este detronat de Heraclius exahrul Cartaginei, apoi ucis, şi astfel Imperiul Romano-Bizantin încetează, fiind înlocuit cu Imperiul Medieval Grec condus de Heraclius (610-641 d. Cr.), fondatorul primei dinastii bizantine. Tot acum ia sfârşit strălucita epocă a literaturii dacoromane, creaţie a strămoşilor noştri aflaţi sub oblăduirea canonică a Bisericii Romei, care i-a sprijinit şi îndrumat în activitatea lor creatoare în spiritul limbii latine, şi a ritului dacolatin specific romanităţii de la sudul şi nordul Dunării de Jos.

Cuviosul Gherman din Dobrogea a fost trecut în rândul sfinţilor prin Actul Sinodal al Bisericii Române Ortodoxe din 20 iunie 1992. Născut către anul 368 din părinţi străromâni, creştini de câteva generaţii, în

19

Page 20: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

părţile Casimcei din nordul Dobrogei, a fost legat, din tinereţe, printr-o strânsă prietenie spirituală cu Sfântul Ioan Cassian. Au călătorit împreună la diferite obşti monahale din Siria, Palestina, Egipt. A fost hirotonit preot de Sfântul Ioan Gură de Aur. Mai târziu, l-a apărat pe Sfântul Ioan Gură de Aur de persecuţia din partea stăpânirii lumeşti. Împreună cu Sfântul Ioan Cassian, a plecat la Roma în anul 405 d. Cr., ducând cu ei o scrisoare a clerului şi poporului dreptcredincios din Constantinopol în apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur.

În scrierile Sfântului Ioan Cassian găsim multe referiri la viaţa şi nevoile prietenului său Gherman (a se observa cât de vechi este numele Gherman în patronimia românească!), reproducând cuvinte şi sfaturi spirituale ale acestuia. Cuviosul Gherman s-a săvârşit la Roma între anii 405-415 şi a fost trecut în sinaxarul sfinţilor cu ziua de 29 februarie, când se face şi pomenirea Sfântului Ioan Cassian (38. România liberă, Nr. 971, din 1993, şi Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit, Sfântul Gherman din Dacia Pontică, un străromân ignorat, în "Mitropolia Ardealului", Nr. 5, Sibiu, 1989).

10. DUŞMANII INTERNI Al BISERICII. EREZIILE

După Edictul din Milano, din 313, libertatea de gândire teologică crescând, s-a născut răstălmăcirea doctrinei creştine şi unii episcopi, preoţi şi laici propuneau adevărurile de credinţă altfel decât le-au predicat şi tălmăcit Isus şi apostolii. Aşa s-au născut ereziile, învăţături greşite, condamnate de Biserică în sinoadele ecumenice şi locale, fixând şi dogmele respective.

 

A. EREZIILE PRIMELOR TREI VEACURI

1. Primele sunt iudaizante, încercând să iudaizeze creştinismul. Nazareii retraşi peste Iordan ţineau Legea mozaică dar nu căutau să o impună creştinilor.

Ebioniţii, săraci pioşi, respectau legea mozaică şi Evanghelia după Matei în aramaică, dar respingeau Epistolele Sf. Pavel şi-l considerau pe Cristos fiul natural al lui Iosif şi al Mariei, nu Dumnezeu.

Iudeo-gnosticii păstrau Legea mozaică, însă împrumutau idei străine din gnosticismul antic şi unele idei creştine. Astfel, Cerint din Alexandria trăind în Asia Mică susţinea dualismul: Dumnezeu este invizibil, inefabil, dar materia este veşnică. Lumea a fost făcută de

20

Page 21: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Demiurg. Un înger a dat iudeilor Legea Mozaică. Isus a fost un om bun, natural, nu Dumnezeu întrupat. Păstrau circumciziunea, Sabatul, ritualurile mozaice.

Eclesaismul era un amestec de iudaism, păgânism, creştinism, iar Isus e om întrupat din Fecioara Maria. Păstrau circumciziunea, Sabatul, pe timpul lui Traian.

Iudeo-gnosticismul este expus concret în Pseudo Clementinele cu poveşti şi o călătorie a Sfântului Petru şi a Sfântului Clemente Romanul la Roma, în urmărirea lui Simon Magul. Acesta a fost primul eretic în Biserică (Fapte VIII, 9) ce a cerut lui Petru şi Ioan, sosiţi în Samaria la convertirea diaconului Filip peste care şi-au pus mâinile, să-i vândă Spiritul Sfânt pe bani, pentru care a fost mustrat de Sfântul Petru. De aici, cei care vând cele sfinte sunt simoniaci. A avut aderenţi în Samaria, Siria, Frigia, la Roma, crezându-se o întrupare a puterii supreme. Cel ce credea în el se mântuia. Isus era o aparenţă supremă.

2. Aceste erezii sunt provenite din gnoza păgână şi unele idei iudaice şi creştine: Gnosticismul: de la Gnosis = cunoaştere, ştiinţă. Gnosticii susţineau că pot ajunge la cunoaşterea supremă a religiei şi la misterele ei dobândind astfel mântuirea. Susţineau dualismul: Dumnezeu este binele, materia e răul. După ei, lumea nu e creaţia lui Dumnezeu, care astfel s-ar întina, ci a unui Demiurg - Eon Inferior, emanat de divinitate. Mântuirea constă în eliberarea de materie, reîntoarcerea sufletului omului în pliromă prin gnoză. Trupul nu mai învie, căci ar înemna că materia este veşnică, dar ea este rea în sine. Isus n-ar fi avut un trup real, ci unul aparent, eteric, peste care a coborât omul Cristos, iar întruparea aparentă. Aveau unele rituri ca şi cult, dar morala era ascetică, severă, pentru distrugerea corpului care este materie. Iar pentru unii morala libertinistă cu distrugerea trupului prin excese şi desfrâuri neruşinate. Oamenii, după ei, sunt de trei feluri: pneumaticii sau spiritualii compuşi din spirit, suflet şi trup, mântuindu-se prin gnoză; psihicii cărora gnoza le este închisă, bucurându-se doar de o fericire inferioară; ilicii în care predomină trupul şi sunt osândiţi. Erau organizaţi în biserici, secte, colegii, adunări, şcoli, formând comunităţi cu mulţi şarlatani în Siria şi Alexandria în sec. II d. Cr. (anul 160).

Maniheismul era o formă a gnosticismului de la Maniheus, persan născut în anul 215. Este un dualism extrem cu două împărăţii: a luminii şi întunericului, în opoziţie permanentă cu omul, cu sufletul bun al luminii. Omul se mântuie prin învăţătura lui Cristos, dacă nu face păcate. Maniheii au imitat Biserica cu preoţi, diaconi şi credincioşi aleşi (desăvârşiţi) şi auditori (Catecumeni).

21

Page 22: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

3. Erezii în sânul Bisericii. Marcionismul îşi are originile în ideile lui Marcion din Sinope. În anul 138 a plecat la Roma, unde a fost excomunicat, fiindcă învăţa că între Vechiul şi Noul Testament sunt antiteze şi nu sunt opera aceluiaşi Dumnezeu: Vechiul Testament ar fi opera lui Dumnezeu, creatorul lumii, drept, aspru şi rău; Cel Nou opera Dumnezeului bun şi iubitor ce s-a descoperit în Isus Cristos.

Montanismul, apărut în Frigia, prin 156, a fost propagat de Montan, acesta considerându-se paracletul (mântuitorul, organul Sfântului Spirit anunţat de Isus Cristos), iar revelaţia Noului Testament nu este desăvârşită, ci se desăvârşeşte prin el ca paraclet. Tertulian l-a îmbrăţişat prin rigorism moral.

Hiliasmul (milenarismul) e credinţa că Isus Cristos va veni curând după o primă înviere a morţilor şi va înfiinţa împărăţia de 1000 de ani, stabilind o teocraţie pământeană. Dar Sfântul Ioan prin Isus spune: "Nici îngerii din ceruri nu ştiu Parusia".

Alogii, în Frigia din Asia Mică, în sec. II, contestau Evanghelia Sfântului Ioan, deoarece vorbeşte despre Logos şi Împărăţia milenară.

Antitrinitarismul sau monarhismul atacă unitatea persoanelor Sfintei Treimi, prin sec. III. Paul de Samosata, episcopul Antiohiei (262-269), afirma că Logosul sau Cuvântul este înţelepciunea lui Dumnezeu, iar cu Sfântul Spirit, Sfânta Fecioară a născut un om asemena nouă, pe Isus Cristos, în care a locuit Logosul ca într-un templu, însă Unul este Isus Cristos, şi altul Logosul. Deci Tatăl şi Logosul fac o singură persoană. Acest Logos s-a manifestat prin Moise şi prin profeţi şi îndeosebi prin Isus, fiul Fecioarei Maria. Isus nu a fost decât un om superior inspirat prin Logos şi astfel, câte puţin, merită să fie într-un fel divinizat. Paul de Samosata îşi sprijinea cristologia lui pe date scripturistice: "Tatăl Meu este mai mare decât Mine." Conciliul din Asia Mică şi Siria, format din 70 de episcopi reuniţi în Sinodul de la Antiohia, îl condamnară (anul 269), dar Arie îşi luă o parte din doctrina sa.

Sabelius din Cirenaica, în anul 200, învăţa că Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt formează o unitate nedistinctă, dar care iese din sine în timp pentru scopurile lumii. Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt nu sunt persoane distincte ale dumnezeirii, ci trei numiri într-o singură ipostază, trei moduri sau trei manifestări ale dumnezeirii, deci modalism. Sinodul de la Niceea, din 325, a lămurit definitiv raportul între persoanele Sfintei Treimi. Continuatorii maniheilor, montaniştilor, gnosticilor, au fost în sec. VII-IX paulicienii, bogumilii în Bulgaria şi Iugoslavia.

22

Page 23: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

 

B. EREZIILE TEOLOGICE PRIVITOARE LA SFÂNTA TREIME

Arianismul, propagat de preotul Arie din Alexandria Egiptului susţinea că Fiul este creatura cea mai perfectă a Tatălui, dar nu este Dumnezeu adevărat, deşi a participat la crearea lumii, însă numai pentru sfinţenia Sa a devenit asemenea Lui. Răspândindu-se puternic în Orient, împăratul Constantin cel Mare convocă primul Sinod ecumenic la Niceea, în anul 325, în cadrul căruia s-a redactat Simbolul credinţei "Şi într-Unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut..." Era deosebirea numai de o literă între formula ariană şi cea catolică... "omoiousios", nu identică, asemănătoare şi "omoousios":... de o fiinţă consubstanţială cu Tatăl. Arienii, negând dumnezeirea lui Isus, au fost condamnaţi de 318 episcopi adunaţi la Niceea, însă fiii şi urmaşii lui Constantin cel Mare au susţinut arianismul în veacurile IV, V, VI, inclusiv goţii. Abia după 300 de ani erezia a dispărut complet. Numai Dumnezeu a scăpat Biserica de această gravă erezie susţinută în special de împăraţii şi patriarhii Răsăritului.

Arianismul se sprijinea pe un principiu inflexibil: Dumnezeu unic, nenăscut şi veşnic, rămâne necomunicabil cu lumea materială; altfel ar trebui să-L mărturisim compus, divizibil, schimbător şi suma întregii materii. În afara Lui, totul este creatură. Ca şi celelalte fiinţe, Cuvântul a fost scos din neant, creat nu în mod necesar, ci voluntar. Astfel a devenit agent al creaţiei universale, prima creatură a Tatălui, având existenţa înainte de timp, dar nu din veşnicie, fiindcă a fost un timp când el nu era. Arie se sprijinea aici pe Proverbe 8, 22: "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor", însă aici e vorba de înţelepciunea omenească pe care ereticul Arie o confunda cu Logosul divin. Fiul lui Dumnezeu, fiind o simplă creatură, este cu totul străin şi deosebit de fiinţa Tatălui şi nu poate fi numit "de o fiinţă cu Tatăl" - omoousios to Patri.

Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţiunea lumii, fiindcă Dumnezeu cel Preaînalt nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Aceasta este o idee gnostică şi eretică, după care materia este rea în sine, iar Dumnezeul Suprem nu se poate atinge direct de materie, căci s-ar întina de aceasta.

La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui, graţie căreia a devenit Fiu adoptiv al Tatălui, câştigându-şi astfel o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui, dar substanţa Tatălui faţă de a Fiului se deosebeşte atât de mult, cum se deosebeşte infinitul de finit.

23

Page 24: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

În acest fel, arianismul suprima misterul Sfintei Treimi, reducând religia la un cult al Dumnezeului Creator, creştinismul fiind golit de conţinutul său divin şi înlocuit cu un deism raţionalist, filosofic. Această erezie ruina orice divinitate a Fiului şi a Spiritului Sfânt, reducându-i la rolul unor creaturi excepţionale. În germene, arianismul cuprindea aproape toate ereziile ce i-au urmat: macedonianismul, nestorianismul, monofizismul, sectele de atunci şi până astăzi.

Împotriva lui Arie şi a adepţilor lui: Eusebiu din Nicomedia (+ 340) şi Maris de Calcedon, Leonte al Antiohiei şi alţii ce tulburau pacea Bisericii şi a Imperiului, împăratul Constantin cel Mare, devenind singurul stăpân al Imperiului prin învingerea lui Liciniu în 323, a convocat Sinodul I ecumenic la Niceea (reşedinţa imperială se afla aproape, la Nicomedia, în Bithynia) acordând celor 318 Părinţi episcopi, participanţi, privilegiul evectio, adică folosirea poştei imperiale şi întreţinerea lor pe timpul duratei Conciliului, privilegii păstrate de împăraţii care au convocat sinoadele următoare.

În cadrul acestui conciliu, prezidat de Osius, episcopul Cordobei (Spania) şi delegaţii Papei Silvestru al Romei (314-335), preoţii Vitus şi Vincenţiu din Roma, Sfântul diacon Atanasie, episcopul Alexandriei Egiptului şi mulţi alţii, printre care Eustaţiu din Antiohia, Sfântul Nicolae, episcop de Mira Liciei, Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei (Creta), Leontin din Cezareea, Cecilian de Cartagina, un episcop "scit" ş. a. au demonstrat cu texte din Sfânta Scriptură că Isus Cristos este şi Dumnezeu şi om adevărat, fiind "de o fiinţă cu Tatăl" - consubstantialis Patri - omoousios to Patri -, împotriva rătăcirilor lui Arie cuprinse şi în lucrarea lui, Thalia (carte de cântece eretice pentru popor) şi semi-arienilor lui Eusebiu de Nicomedia, ce susţineau formula omioousios - asemănător după fiinţă cu Tatăl.

La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii conciliari au formulat învăţătura acestui Sinod, redactând Simbolul credinţei în 7 articole, iar al 8-lea începând cu mărturisirea "Credem şi întru Spiritul Sfânt".

Arie (+336) şi adepţii lui, refuzând semnarea formulei omoousios - consubstantialis - de o fiinţă cu Tatăl, au fost excomunicaţi şi, din porunca Împăratului, exilaţi în Illyric (foarte probabil Singidunum - Belgrad).

Acest Sinod ecumenic din Niceea a stabilit şi data Paştilor în prima Duminică după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară, dacă nu coincide cu Paştele iudeilor; a condamnat erezia antitrinitară a lui Paul de Samosata; a alcătuit 20 de canoane, stabilind şi confirmând

24

Page 25: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

drepturile mitropoliţilor din Roma, Alexandria şi Antiohia, ridicându-l pe episcopul Ierusalimului la rangul de mitropolit; au apărat, prin episcopul Pafnutie al Tebaidei-Egiptului, sfinţenia căsătoriei preoţilor, o singură dată, şi sfinţenia vieţii preoţilor hirotoniţi celibatari.

Urmaşii împăratului Constantin cel Mare (+337), Constant în Apus şi Constanţiu în Răsărit, fiii săi, primul niceean catolic, celălalt semiarian cu Eusebiu de Nicomedia pe care l-a instalat episcop la Constantinopol. Biserica era deja împărţită. Pentru a o reuni, Constant a hotărât ţinerea unui sinod la Sardica (Sofia), în anul 343, iar Constanţiu, aflat în război cu perşii, a consimţit. S-au adunat ambele tabere, dar semiarienii orientali cer pentru desfăşurarea sinodului două condiţii: condamnarea Sfântului Atanasie, deja episcop din 337, şi o nouă formulare a Simbolului Credinţei. Întrucât cei 341 de episcopi catolici se opun, eusebienii pleacă la Filippopolis, în Tracia, sub protecţia lui Constanţiu, unde îşi menţin condamnarea Sfântului Atanasie şi a arianismului. Părinţii sinodali sosesc la Sardica din Roma, Spania, Galia, Moesia, Daciile, Tracia, Dardania, Epir (39. H. Mihăescu, op. cit., p. 36) restabilesc pe Sfântul Atanasie şi alţi episcopi depuşi de semiarieni în scaunele lor, confirmă decretele de la Niceea şi excomunică pe episcopii părţii opuse. Tot atunci a fost redactat şi aprobat decretul Sardica sub preşedinţia Papei Iuliu, reprezentat de Sfântul episcop Osius al Cordobei, preoţii Archidamus, Philoxen şi diaconul Leon (ajuns papă), prin care, "după obiceiul imemorial, episcopul poate fi judecat numai de un conciliu provincial şi dacă nu e satisfăcut de sentinţa adusă, coprovincialii sunt obligaţi să-i scrie Papei de la Roma, care poate aprecia dacă se poate revizui procesul şi sentinţa sa rămâne irevocabilă". Deci Conciliul de la Sardica menţine principiul apelului ultim la Papa Romei, pe care Papa Iuliu l-a afirmat viguros. (40. Etienne Chastel, Histoire de christiannisme, Tome II, Paris, 1889, p. 499).

Macedonismul nega dumnezeirea Sfântului Spirit - erezie susţinută de către patriarhul Macedoniu al Constantinopolului - după greşeala lui Arie pentru persoana Fiului. L-a condamnat Sinodul al II-lea ecumenic, ţinut la Constantinopol în 381, convocat de împăratul Teodosie, unde s-a redactat formula:"Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă făcător, care de la Tatăl purcede...". Conciliul II Ecumenic din Constantinopol (381) a luat şi decizii canonice puţin fericite, între care Canonul III, ce stipula că Episcopul "Noii Rome" (Constantinopol) trebuie să aibă aceleaşi prerogative ca Papa de la Roma, fiind al doilea în scaun după Papa, rezidând în reşedinţa imperială, după ei titlu pur politic, eludând anticreştineşte că în Roma a activat şi a murit martir Sfântul Petru, deci că Roma este un scaun apostolic de origine divină. Cu timpul, Bizanţul a

25

Page 26: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

centralizat toate problemele orientale sub înalta direcţie a împăratului şi a "Sinodului permanent" prezidat de Patriarh, bizantinismul fiind ridicat la rangul de tribunal religios al Orientului, punând Patriarhul la nivelul Papei şi împăratul deasupra tuturor, ceea ce papii n-au aprobat niciodată. Odată cu moartea împăratului Valens (378), arianismul nu mai are protejat oficial. La Conciliul II Ecumenic din 381, de la Constantinopol, a participat şi prezidat prima parte Sfântul Grigore de Nazians. Încă înaintea acestui conciliu el a fost chemat de împăratul Teodosie la Constantinopol, unde arianismul avea mare putere, şi într-o încăpere umilă numită "Anastasis" (învierea), rosti celebrele sale predici teologice despre Sfânta Treime. După moartea patriarhului Meletie, el a fost numit patriarh şi a condus prima parte a Sinodului II Ecumenic (Constantinopol, 381), dar ofensat de episcopii orientali că asculta de Papa de la Roma, Sfântul Grigore demisionă, părăsi imediat sinodul, retrăgându-se la moşia sa. Când episcopii orientali îi reproşară că Isus s-a născut în Orient şi că ei trebuie să aibă cuvântul şi în problemele sinodale, iar nu Apusul, Sfântul Grigore le-a răspuns: "Dar tot în Orient a fost răstignit Isus Cristos". După acest conciliu, împăratul Orientului, Teodosie, a interzis treptat şi a cerut să fie părăsit păgânismul (392), distrugând templele păgâne, dar era tolerant cu persoanele păgâne aflate în dregătoriile imperiului. În 390 împăratul Teodosie a fost pedepsit de Sfântul Ambrozie fiindcă a ordonat să fie ucişi 7000 de oameni răzvrătiţi. L-a oprit să intre în templu şi i-a spus: "Tu l-ai imitat pe David în crimă, imită-l şi în pocăinţă". El a consimţit şi a primit pocăinţa publică îngenunchind în faţa bisericii şi trei luni de zile n-a îndrăznit să intre în biserica din Milano.

Pelagianismul este o erezie antropologică referitoare la soarta omului şi a fost susţinută de călugărul Pelagius din Irlanda, care susţinea că păcatul strămoşesc a stricat numai lui Adam, n-a trecut asupra omenirii întregi. De aceea, botezul şi Sfânta Treime nu sunt necesare, chiar şi patimile, moartea şi harul lui Isus n-ar fi necesare, căci omul se poate mântui prin propriile sale puteri. Nu-i nevoie de graţia sfinţitoare. Exemplul lui Isus e doar o pildă bună. L-au combătut Sfântul Augustin şi Sfântul Ieronim şi l-a condamnat Papa Inocenţiu I, dând ocazie Sfântului Augustin să rostească: "Roma locuta, causa finita!", ceea ce arată că Sfântul Augustin credea în infailibilitatea papei. L-au condamnat şi alte sinoade particulare şi Sinodul ecumenic din Efes, în anul 431 d. Cr.

Predestinaţianismul - opus pelagianismului - susţinea că omul nu e liber şi ca atare mântuirea lui nu atârnă de faptele lui, ci de cum a fost predestinat din veşnicie de Dumnezeu: la osândă, ori la mântuire. Luther

26

Page 27: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

şi Calvin au preluat această teză falsă şi au dezvoltat-o greşit în lucrările lor.

Nestorianismul. Patriarhul Nestor al Constantinopolului, împotriva învăţăturii Bisericii conform căreia Cristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat în aceeaşi persoană, a doua divină, învăţa că în Isus sunt nu numai două naturi deosebite, ci şi două persoane deosebite (dumnezeiască şi omenească) şi între ele e numai o legătură morală, de prietenie, nu una substanţială, sau ipostatică. În acest caz, Sfânta Fecioara Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci numai mama persoanei omeneşti. Sinodul ecumenic din Efes, anul 431, l-a condamnat pe Nestor, definind dogma: în Isus Cristos, a doua persoană dumnezeiască, sunt două naturi - divină şi umană -, în consecinţă, Sfânta Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, nu numai mama persoanei omeneşti, cum greşit învăţa Nestor. Poporul care aştepta afară hotărârea Sinodului, aflând-o, l-a aclamat, îndeosebi, pe Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei, care l-a combătut magistral pe Nestor. Inscripţiile descoperite în Dacia, datând din secolul al V-lea, consemnează dogma crezută de strămoşii noştri: "Sfânta Fecioară Maria - Născătoare de Dumnezeu", cum credeau şi înainte de acest Sinod efesian.

Monofizismul a fost formulat şi propagat de călugărul egumen Eutichie din Constantinopol, care susţinea că în Isus ar fi numai o singură natură (nu numai o singură persoană), cea dumnezeiască, aceea care a absorbit pe cea omenească, precum un picur de apă în mare. A fost combătut de Sinodul IV ecumenic din Calcedon, anul 451, când s-a acceptat ca patriarhul Constantinopolului să fie recunoscut al doilea în scaun după Papa Romei. Adepţii lui Nestor trăiesc şi azi puţini în India şi China, iar monofiziţii sunt şi azi în Asia Mică şi Egipt. Monofizismul a fost condamnat de 600 de episcopi şi de Papa Leon cel Mare în epistola adresată episcopului catolic Flavian, care, apărând dreapta credinţă, a fost ucis. Ajunsă în faţa Sinodului IV ecumenic, scrisoarea Papei Leon cel Mare, după ce a fost citită, a fost aclamată de întregul Sinod, preşedintele afirmând: "Petru a vorbit prin Leon". Aşa s-a recunoscut şi infailibilitatea papei, crezută încă din primele secole creştine. Şi azi această epistolă este regulă de credinţă. Sinodul IV Ecumenic din Calcedon s-a desfăşurat în 15 sesiuni în luna octombrie 451, în timpul domniei împăratului Marcian şi împărătesei Pulcheria, sub conducerea solilor Papei Leon cel Mare şi cu participarea a 600 de episcopi. Aceştia au condamnat, iscălit şi depus pe mitropolitul Dioscor al Alexandriei, nestorian, datorită căruia a fost maltratat şi ucis arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului în "Sinodul tâlhăresc de la

27

Page 28: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Efes din 449". S-a aprobat "Epistola Ad Flavianum" a Papei Leon, în care e condamnat nestorianismul, oprită a se citi în "Sinodul tâlhăresc de la Efes" de către Dioscor. S-a reconfirmat ţinerea strictă a doctrinei catolice adoptată în sinoadele de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431) şi anatematismele Sfântului Ciril Alexandrinul, s-a adoptat condamnarea monofizismului lui Eutichie în sesiunea a VI-a din 25 octombrie 451, în prezenţa împăratului Marcian, când episcopii sinodali au strigat: "Aceasta este credinţa noastră, a tuturor, toţi slobod am iscălit, toţi suntem catolici" (41. Samuil Micu, Istoria bisericească, îngrijită de arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993, p. 151). În sesiunea a XV-a, de încheiere, s-au elaborat 30 de canoane. În al 28-lea se cerea ca, potrivit hotărârii celor 150 episcopi prezenţi în 381 la Sinodul din Constantinopol, să i se acorde şi patriarhului Constantinopolului aceleaşi prerogative bisericeşti ca patriarhului Romei Vechi, cu dreptul de a hirotoni pe mitropoliţii din Eparhiile Pontului, Traciei şi Asiei, iar aceştia, la rândul lor, pe episcopii sufragani, canon pe care l-au aprobat toţi părinţii afară de solii papei care au grăit împotrivă. "Acesta a fost săborul de la Halchidon a toată lumea, la care au fost 600 de părinţi" (42. S Micu, op. cit., p. 152). Abia în Sinodul XII Ecumenic Latran (1215) cei 404 episcopi participanţi au aprobat canonul 28 de la Conciliul Ecumenic Calcedon (451). Din acest canon este limpede că credincioşii daco-romani din nordul Dunării nu erau cuprinşi sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, ce avea sub jurisdicţia ei eparhiile Pontului, Traciei şi Asiei, care aparţineau de Prefectura Orientului. Sub Diocleţian (284-305) Imperiul Roman a fost împărţit în patru prefecturi, subîmpărţite în 13 dieceze şi acestea în 116 provincii. Patriarhul Constantinopolului avea în subordine şase provincii: Europa, Rhodope, Tracia, Haeminont, Moesia Secunda, Scythia (Dobrogea). Dieceza Daciei împreună cu Dieceza Macedoniei făceau parte din Prefectura Iliricului. Dieceza Daciei cuprindea şase provincii: Dacia Mediteraneea, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Praevalitana şi o parte din Macedonia Salutaris. Dieceza Traciei se întindea în sudul Dunării până la Filipi şi la Sardica, la nord până la Dunăre (de la Rusciuc pănă la gurile Dunării) şi la răsărit se mărginea de Marea Neagră şi Marea Egee, deci cu excepţia Dobrogei, teritoriul românesc fiind subordonat vicariatului de la Tesalonic, apoi din 525, Iustinianei Prima, iar după Leon Isaurul (726), din nou vicariatului Tesalonic, supus succesiv papei. Acestuia i-a urmat Ohrida, ocupată în sec. XIV de turci, care au supus-o patriarhului Constantinopolului. Însă în anul 1054 Leon, arhiepiscopul Ohridei, se uni cu Mihail Celularie şi făcu Marea Schismă. (43. Dr. Vasile Lucaciu, Revista catolică şi Biserica Ortodoxă Română, în "Revista catolică", anul IV, Baia Mare, 1890, p. 385). Deşi monofizismul a fost

28

Page 29: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

condamnat la Calcedon (451), totuşi el se menţinu clandestin prin împărăteasa Teodora, soţia lui Iustinian, care era monofizită, în timp ce soţul ei era catolic calcedonian. Voind să împace monofizismul cu catolicismul şi să readucă în sânul Bisericii Catolice pe monofiziţi, Iustinian convocă cel de-al V-lea Conciliu Ecumenic în anul 553 la Constantinopol, cu participarea a 150 de episcopi. Îl aduse şi pe Papa Vigilius de la Roma, ca să condamne "Cele trei Capitole", cu erezia nestoriană, făcând unele concesii monofiziţilor. Dar Papa, sub presiune, a condamnat în decretul său "Iudicatum" "Cele trei Capitole", fără să amintească măcar autoritatea infailibilă a Conciliului din Calcedon, pe care împărăteasa nu-l accepta. Episcopii apuseni şi cei africani au protestat şi l-au ameninţat pe Papa, care a redactat şi proclamat un act, "Constitutum", prin care interzicea expres condamnarea "Celor trei Capitole". Episcopii latini prezenţi la sinod s-au opus, motiv pentru care au fost trimişi în exil, unii murind ca martiri. Văzând aceste jertfe şi pentru a evita altele, la cererea şi impunerea împăratului Iustinian, Papa Vigilius a aprobat Conciliul V ca fiind ecumenic şi a plecat supărat la Roma; ajuns pe teritoriul Italiei moare, urmând ca Papa Pelagiu (555-560), urmaşul său, să determine Occidentul să condamne şi el "Cele trei Capitole". Episcopii din Toscana, Liguria şi Istria fac schismă şi abia după 100 de ani se reîntorc în sânul Bisericii. Totuşi, au rămas monofiziţi o parte din copţii din Egipt, catolicii melchiţi şi călugărul monofizit Iacob Baradai, care a restabilit Patriarhatul monofizit al Antiohiei, cu sprijinul Teodorei, şi a lăsat Biserica iacobită, astăzi în mare parte revenită la catolicism. Trebuie să subliniem faptul că împăratul Iustinian s-a considerat conducătorul suprem al Bisericii, considerându-l pe Papa primul său agent religios, dator să execute toate dispoziţiile sale. Se considera Sumus Pontifex, căruia trebuie să i se supună toate scaunele episcopale, inclusiv cel papal, deşi papii nu i s-au supus. Când în anul 536 a fost adus silit la Constantinopol, Papa Agapet I i-a spus împăratului: "Am venit la Constantinopol crezând că îl voi găsi pe Constantin, dar iată în faţa mea Diocleţian." Iustinian a murit în 565 când noi pericole ameninţau Biserica: migraţia popoarelor germanice, lombarzii în Italia, monotelismul patriarhului eretic Sergiu al Constantinopolului (610-658).

Monotelismul a fost formulat şi predicat de Sergiu, patriarhul Constantinopolului, care voia ca împreună cu împăratul Heraclius să refacă unitatea credinţei, însă în mod greşit, susţinând că în Isus Cristos sunt două naturi, dar numai o singură voinţă, ca să fie pe placul monofiziţilor. Dar a fost condamnat de Papa Ioan al IV-lea şi de Sinodul de la Latran, anul 649, şi apoi de Sinodul ecumenic din Constantinopol, în anul 680, stabilindu-se că în Isus Cristos sunt două naturi cu două

29

Page 30: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

voinţe: divină şi umană. Conciliul VI Ecumenic, ţinut la Constantinopol, la 680-681, desfăşurat cu participarea a 125 de episcopi sub preşedinţia legaţilor Papei Agaton (678-681), cărora papa le trimise "Epistula dogmatica", subliniază că în Isus sunt două voinţe: divină şi cea umană subordonată divinei, fără împărţire, fără schimbare, fără confuzie, perfect unite în persoana Fiului. Sunt afurisiţi Teodor de Faran, Sergius, Paul, Phyrrus şi Petru de Constantinopol ca eretici monoteliţi, iar Papa Honorius (625-638) nu ca eretic, ci ca paznic necredincios al învăţăturii ortodoxe catolice - deci nu era în joc infailibilitatea papală. Din cauza apărării ortodoxiei catolice contra monotelismului, Papa Martin I (649-655), fiindcă a condamnat erezia în Conciliul Latran, este răpit de trimişii împăratului Constant II, dus la Constantinopol, expus insultelor şi batjocurilor populare, iar apoi este exilat în Hersones, în 16 septembrie 655. Sfântul Maxim Mărturisitorul, prietenul Papei Martin I, este adus în faţa împăratului căruia îi reproşă că "definirea adevărurilor de credinţă revine preoţilor nu împăratului", fapt pentru care i se tăie limba şi mâna dreaptă lui şi discipolilor săi, murind surghiuniţi la poalele Caucazului. Acest Conciliu VI Ecumenic (680-681) a fost convocat de Constantin III Pogonat, împăratul, şi prezidat de legaţii Papei Agaton, desfăşurându-se între 6 noiembrie 680 - 16 septembrie 681, cu prezenţa a 125 de episcopi, care au condamnat monotelismul. Pentru a completa cu canoane disciplinare conciliile V şi VI ecumenice, Împăratul Iustin al II-lea convocă în 692 Conciliul quinisexte (al V-lea - VI-lea), în sala bisericii imperiale cu cupolă - trullus - de unde numele "Conciliul Trulan", în care este respins celibatul preoţesc, ajunul de sâmbăta din Post, se reînnoieşte canonul 28 din Sinodul Ecumenic Calcedon prin care Scaunul episcopal Constantinopol primeşte egalitate cu cel al Romei, dar Papa Sergius (687-701) refuză să le aprobe. Rivalitatea surdă între Biserica greacă şi Biserica romană creştea pregătind schisma. Din câte vedem, rezultă că majoritatea ereziilor au apărut în Răsărit şi numai intervenţia Papilor, ca şi conducători supremi, a salvat dreapta credinţă (ortodoxia, din grec. orthos = drept şi doxa = opinie). Aceasta au recunoscut-o şi Sfinţii Părinţi ai sinoadelor, regii, împăraţii, istoricii cinstiţi ai Răsăritului. Altfel, ortodoxia ar fi devenit erezia ereziilor, scrie bizantinologul Nicolae Şerban - Tanaşoca într-un studiu al său (44. N. S. Tanaşoca, Cât de bizantină este civilizaţia românească, în "Luceafărul", Almanah estival '87, Bucureşti).  

 11. LITERATURA BISERICEASCĂ VECHE SFINŢII PĂRINŢI

30

Page 31: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Cei doisprezece Apostoli au fost constituiţi de Isus şi ca depozitari ai învăţăturii Sale; ei au avut misiunea să predice Evanghelia la toată lumea şi Sfântul Spirit să-i asiste pentru a-şi reaminti toate învăţămintele lui Isus. Învăţătura lor a fost vie. Deci, mai întâi nu a fost Cartea, Scriptura, ci învăţătura Apostolilor. Dar împrejurările în care au predicat, le-au arătat că este necesar să consemneze în scris esenţialul mesajului lui Cristos. Diversele cărţi ale Noului Testament s-au născut în Biserică şi pentru Biserică. Urmaşii Apostolilor, moştenitori ai funcţiunilor lor, asistaţi şi ei de Sfântul Spirit până la sfârşitul veacurilor, vor fi şi sunt singurii interpreţi fideli autentici de-a lungul veacurilor. Primele Cărţi Sfinte ale Noului Testament au fost scrise ocazional; unele, ca scrisori ale Sfântului Pavel, s-au pierdut şi ne-au rămas cele azi cunoscute, deşi el vorbeşte şi de unele dispărute. Toate ne dau date preţioase despre caracterul autorului lor, starea comunităţilor creştine fondate, probleme de teologie clarificate. Cele patru Evanghelii recunoscute canonic din veacul II d. Cr. se prezintă în condiţii critice superioare oricăror scrieri din antichitatea profană. Astfel, primul fragment al manuscrisului Evangheliei Sfântului Ioan (pe 52 file de papirus) datează de la începutul secolului al II-lea; Evanghelia Sfântului Matei este citată de Sfântul Ignaţiu de Antiohia în anul 110. Datele admise pentru a fi redactate sunt: pentru Marcu aproape de anul 70 d. Cr.; deceniile 70-80, Matei şi Luca; în jurul anului 100 pentru Evanghelia Sfântului Ioan. Luca este şi autorul Faptelor Apostolilor, în dezvoltarea Bisericii după Rusalii încoace. La finele veacului I creştinismul se afla deci în posesia întregului patrimoniu scripturistic din care se va inspira în viitor. În afara celor patru Evanghelii avem deja: Faptele Apostolilor (1), Epistolele Sfântului Petru (2), ale Sfântului Pavel (14), ale Sfântului Ioan (3), a Sfântului Iacob (1), a Sfântului Iuda (1) şi Apocalipsul Sfântului Ioan Evanghelistul. Evanghelia lui Matei a fost scrisă în limba aramaică, vorbită de Isus, toate celelalte în limba greacă. Pe lângă tezaurul doctrinar, Biserica, la finele veacului I, avea o ierarhie puternic organizată şi recunoştea primatul Bisericii Romei, după cum se vede şi din scrisoarea episcopului Clement al Romei adresată în anul 96 creştinilor din Corint, divizaţi într-un conflict intern.

După cărţile Sfintei Scripturi, o mare valoare au scrierile Sfinţilor Părinţi apostolici, pentru vechimea şi autoritatea autorilor care au fost ucenicii Apostolilor, contemporani cu ei şi având o viaţă sfântă. Aşa sunt cărţile: "Didache" sau învăţătura Sfinţilor Apostoli, primul catehism scris la finele veacului I. Scrisoarea lui Clemente, Papa Romei, către Corinteni. Cele şapte epistole ale Sfântului Ignaţiu de Antiochia, mort în persecuţie sub Traian, referitoare la ierarhia bisericeacă. "Păstorul" de Hermas, prin frumoasele pilde, îndeamnă la pocăinţă.

31

Page 32: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Epistola lui Pseudo-Barnaba. Scrisoarea Sfântului Policarp din Smirna (69-155 d. Cr.) către Filipeni. Papias din Hierapolis a Sfântului Ireneu (+202 în Lyon), ucenicul Sfântului Policarp, a scris împotriva gnosticilor. Mişcătoare sunt cele 41 de imnuri "Odele lui Salomon", psalmi iudeo-creştini care preamăreau pe Cristos-Lumina. Ataşamentul creştinilor pentru Dumnezeu făcut om se manifesta în povestiri din veacurile II-VI, alcătuind o adevărată literatură apocrifă răsunătoare, descriind episoade necunoscute din viaţa Mântuitorului şi Apostolilor, ca: Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Iacob, Actele lui Petru, Andrei, Pavel, Apocalipsul lui Ioan Botezătorul, al lui Bartolomeu, al Fecioarei, Scrisoarea lui Isus către regele Edessei, Epistola Apostolilor ş.a., toate doar cu valoare informativă nesigură. Cea mai veche listă a cărţilor canonice ale Noului Testament a fost stabilită la Roma spre anul 200 d.Cr.

Sfinţii Părinţi scriitori bisericeşti se împart în Sfinţi Părinţi şi Teologi. Sfinţii Părinţi sunt mai vechi, învăţaţi şi sfinţi, trăind în secolele I-VII. Teologii trăiesc din secolul al VIII-lea încoace.

Părinţii apostolici au trăit direct cu Apostolii, ori contemporani cu ei, cunoscând direct primele izvoare ale credinţei şi vieţii creştine. Ca şi Sfinţii Apostoli, ei scriau mai ales epistole în limba greacă. Aşa am pomenit pe Papa Clemente Romanul, "Didache", Scrisorile Sfântului Ignaţiu al Antiohiei. Din una trimisă la Roma cităm: "Cereţi pentru mine tăria pentru ca nu numai să mă fi numit creştin, ci să fiu găsit aşa, când voi dispărea din această lume. Ceea ce se vede e vremelnic; ceea ce nu se vede e veşnic. Eu sunt grâul lui Dumnezeu. E nevoie să fiu măcinat de dinţii fiarelor, pentru ca să fiu găsit bun de pâine lui Cristos." El trimite această epistola "Bisericii Romei, care prezidează caritatea, Bisericii iubite şi luminate", ceea ce este o recunoaştere a primatului Romei, căci în celelalte scrisori nu se exprimă altor biserici aşa.

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, discipolul Sfântului Ioan Evanghelistul, martirizat în 155, căruia judecătorul roman Statius Quadratus, cerându-i să-l insulte pe Cristos, Sfântul Policarp i-a răspuns: "Sunt 86 de ani de când îl slujesc şi El nu mi-a făcut niciodată vreun rău. Cum aş putea să insult pe Mântuitorul meu şi Regele meu?" I se pregăti un rug. Policarp fu legat de stâlp în picioare şi cu mâinile la spate (45. Alexandru Ciple, Rezumat al Istoriei Bisericii, traducere după F. Mourret şi J. Carreyre, Gherla, 1928, p. 56). El îşi ridică ochii la cer şi zise: "Stăpâne, mulţumită şi slavă îţi aduc ţie pentru toate binefacerile pe care le-am primit de la Tine prin preotul veşnic Isus Cristos, Fiul Tău preaiubit, prin care Tu împreună cu El şi cu Spiritul Sfânt să fii preamărit, acum şi

32

Page 33: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

în veacurile viitoare. Amin." Călăii dădură foc rugului şi, minune: flacăra se întinse ca o boltă deasupra capului martirului, ca pânza unei corabii umflate de vânt. Un călău înaintă şi izbi sfântul cu o lovitură de cuţit. Cadavrul fu ars.

Apologeţii. Sfântul Iustin Martirul era grec din Palestina. Căutând adevărul în şcolile filosofice, un bătrân pustnic întâlnit îl puse să reflecteze asupra profeţiilor Legii Vechi, deschizându-i poarta pentru Legea Nouă. Sub haina de filosof propovădui cuvântul lui Dumnezeu. El a întemeiat şcoala creştină din Roma, unde a şi fost decapitat. A scris: Apologia, în care apără creştinismul atacat de împăraţi şi elini (150 d.Cr.) şi Dialogul cu evreul Trifon. După el, creştinismul este adevărata religie, fiindcă este religia universală şi absolută. El ne-a dat mărturie despre Sfânta Euharistie în antichitatea păgână, oferindu-ne şi desfăşurarea Sfintei Liturghii: Ofertoriu, Consacrarea, Cuminecarea.

Tertulian, născut la anul 160 d. Cr. în Cartagena, a primit o educaţie îngrijită, studiind limba greacă şi dreptul, devenind avocat; încreştinându-se în 197 şi hirotonindu-se preot, a desfăşurat o bogată activitate împotriva duşmanilor Bisericii, ca polemist, având ca principale lucrări: "Apologeticum" şi "De Praescriptionibus haereticonum". În Apologetica face şi greşeli, că ar crede adevărurile revelate, chiar de ar fi şi absurde, dar în încheierea lucrării are un superb elogiu adus martirilor: "Tribunalele voastre, zice el, adresându-se magistraţilor romani, sunt câmpurile de bătaie unde noi luptăm pentru adevăr. Uneori moartea urmează. Aceasta este Victoria noastră, după noi. Haideţi deci, vrednici magistraţi, jertfiţi pe creştini; poporul va fi recunoscător pentru aceasta. Chinuiţi, torturaţi, sfărâmaţi; nedreptatea voastră va dovedi inocenţa noastră. Aceasta, pentru că Dumnezeu vă lasă să faceţi. Când mâna voastră ne seceră, noi ne înmulţim; sângele creştin este sămânţa." În tratatul "Prescripţiuni" se opune ereticilor din toate vremurile, dovedindu-le că Isus şi-a încredinţat învăţătura sa apostolilor Săi şi aceştia au transmis-o Bisericilor pe care le-au fondat, deci Tradiţia este modul instituit de Cristos în propagarea doctrinei Sale, iar Biserica - instituţia -, organul autentic al acestei tradiţii, atâta timp cât se leagă de apostoli printr-un lanţ neîntrerupt. Ca atare, interpretarea personală, în afara Bisericii, nu este admisă.

Regretabil e că spre 206-208 Tertulian a aderat la montanism, erezie care la început, prin Marcion în Roma (144 d. Cr.), respinse întreg Vechiul Testament, iar din cel Nou reţinu numai Evanghelia Sfântului Luca şi câteva din Epistolele Sfântului Pavel (către Romani şi Galateni), făcând o nouă Biserica eretică, iar din anul 170 se propagă prin preotul

33

Page 34: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Montan de Cibele (Frigia, Asia Mică), ce se considera Mângâietorul, încarnarea Sfântului Spirit, promis de Isus la Cina cea de taină. Acest preot propaga pocăinţa, adepţii lui considerându-se "iluminaţi" prin ajun şi castitate absolută, expunându-se bucuroşi martiriului; de aceea ei se numeau pneumatici (spirituali), în opoziţie cu creştinii comuni, pe care-i numeau psihici. Răspândită repede şi puternic în Asia Mică, nordul Africii şi la Roma, a fost condamnată în multe sinoade, dar a persistat în diverse forme până în secolul al VIII-lea. Tertulian a fost condamnat şi el de Biserică pentru această erezie numită montanism.

Sfântul Ireneu (130-202) născut în Smirna, ales în anul 177 episcop, succesor al Sfântului Fotin, episcopul Lyonului, martirizat. A scris "Contra haeraeses", îndeosebi împotriva gnosticilor, dând ca regulă de credinţă: adevărul religios se găseşte în tradiţia Bisericii; autenticitatea credinţei actuale este dovedită prin faptul că, cei ce o propovăduiesc astăzi au primit-o de la Apostoli; infailibilitatea ei absolută este garantată prin asistenţa Sfântului Spirit. Prin această lucrare este considerat unul din părinţii teologiei catolice. E martirizat în 202 sub Septimius Severus.

Alţi apologeţi: Minutius Felix cu apologia sa "Octavius"; Sfântul Ciprian; Lactantius; Origene, mândria şcolii din Alexandria, care prin operele sale a îmbogăţit teologia creştină atât în metodele studierii Sfintei Scripturi şi comentării textului sacru, cât şi prin teza că numai Biserica poate interpreta Sfânta Scriptură în sensul autentic, predicat de Cristos şi Sfinţii Apostoli. A trăit între anii 185-255, fiind grav torturat în timpul persecuţiei lui Decius, dar supravieţui, mai trăind încă trei ani şi asociindu-se episcopilor Cornelius, Ciprianus, Dionysius la ajutorarea creştinilor torturaţi. A murit în oraşul Tyr, unde este îngropat.

 

A. SFINŢII PĂRINŢI DIN RĂSĂRIT

Sfântul Atanasie (295-373) a ajuns patriarh al Alexandriei, în locul Sfântului Alexandru, înaintaşul , protectorul şi tovarăşul său de luptă împotriva arianismului. Tinereţele şi le-a petrecut în pustietatea Tebei sub conducerea Sfântului Antonie cel Mare, a cărui viaţă a descris-o. Persecutat de arieni şi împăratul Constanţius, a fost silit să se refugieze la Roma sub protecţia Papei, prilej cu care a făcut cunoscută în Apus viaţa Sfântului Pahomie şi a altor călugări, astfel şi Apusenii prinzând gustul să trăiască şi să întemeieze ordine monahale. A fost luptătorul cel mai dârz şi înţelept - o viaţă întreagă a luptat împotriva ereziei lui Arie şi a adepţilor acestuia, printre care şi episcopul Eusebiu de Nicomedia. Împreună cu episcopul Hosius, reprezentantul Papei Silvestru, bătrân şi

34

Page 35: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

bolnav, absent la Conciliul din Niceea (325), Sfântul Atanasiu a alcătuit Simbolul Credinţei, aprobat aproape în unanimitate de cei 318 episcopi, sub preşedinţia de onoare a împăratului Constantin cel Mare şi a delegaţilor papali: episcopul Hosius (Osie) şi preoţii Vitus şi Vicentius. Tot acest conciliu adoptă hotărârea ca sărbătoarea Paştilor să se prăznuiască în întreaga Biserică în Duminica ce va urma după luna plină de după echinocţiul de primăvară. Primind botezul din mâinile Papei Silvestru după unii, după alţii de la episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomedia, Constantin cel Mare muri în anul 337, urmându-i în scaun fiii lui, Constantin cel Tânăr şi fratele său, Constanţius. Într-o luptă, Constantin Tânărul muri şi Constanţius rămase singur împărat peste Roma şi Constantinopol. Sub el s-a ţinut în 343 Conciliul de la Sardica (Sofia de azi) cu 170 de episcopi orientali şi occidentali, care au hotărât că orice episcop depus de către coprovincialii lui are dreptul să apeleze la Papa Romei, singurul în drept să se pronunţe definitiv; deci se recunoştea dreptul de supremaţie canonic al Bisericii Romei. Acest sinod a apărat doctrina Conciliului I de la Niceea (325) şi pe Sfântul Atanasie, pe Papa Iuliu al Romei (337-352) şi pe episcopul Osius de Cordova, adversarii arianismului.

Murind împăratul Constanţius, semi-arian, îi urmă în 361 vărul său

 

IULIAN APOSTATUL care, deşi crescut creştin, dar şi în şcoli filosofice păgâne, în Atena, considera creştinismul ca o sectă filosofică şi îşi propuse reînfiinţarea vechiului cult păgân pe ruinele catolicismului şi arianismului. Metodele folosite au fost viclene şi dure: acordarea de funcţii înalte celor ce apostatau de la creştinism; excluderea din funcţiile civile şi militare a celor declaraţi creştini; introducerea în şcoli a cultului zeilor păgâni şi al împăratului; demiterea profesorilor creştini, mergând până la martirizarea lor; încercarea de a reconstitui Templul dărâmat din Ierusalim, pentru a contrazice profeţia Mântuitorului că nu va rămâne piatră pe piatră. Dar încercarea a eşuat, căci s-au produs dese cutremure şi au ieşit de pe lângă temelii globuri de flăcări care au împiedicat pe constructori să-şi continue lucrările începute. Într-o luptă împotriva perşilor este rănit în ficat de o săgeată, pătrunsă prin coaste. În timp ce şi-a scos-o plină de sângele ce curgea şuvoi, strigă: "Galileene (Isuse), tu ai învins!", apoi muri.

Sfântul Atanasie a fost silit de cinci ori să-şi părăsească postul de episcop-patriarh, plecând în exil la Roma, ori în deşerturile Egiptului, trăind cu pustnicii viaţa lor mizeră şi aspră, dar apărând credinţa catolică.

35

Page 36: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Spre sfârşitul vieţii a văzut decăderea arianismului. A murit în patul său, la 2 mai 373, în Alexandria.

Sfântul Vasile cel Mare (329-379) s-a născut în Capadochia (Cezareea) din familie nobilă creştină. A făcut studii în Cezareea, Constantinopol şi Atena, având colegi pe Sfântul Grigore din Nazianz şi pe viitorul împărat Iulian Apostatul. La 26 de ani deveni avocat şi şeful unei şcoli de retorică în Cezareea, dar la sfatul surorii sale, Macrina, îmbrăţişă idealul vieţii călugăreşti, plecând în călătorie prin Egipt, Mesopotamia, Siria şi studiind la faţa locului viaţa călugărilor şi anahoreţilor. Petrecând viaţa de ascet la porţile Neocezareei, se uni în sihăstria sa cu creştinii din împrejurimi, dornici de a împărtăşi viaţa lui călugărească. Revine în 363 pentru a apăra Biserica de erezia lui Eunomius ce afirma că acel cuvânt "nenăscut", folosit de eretic, nu însemna însăşi substanţa lui Dumnezeu. Împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, compun "Regulile scrise şi canoanele vieţii monahale", temelia vieţii monastice orientale, folosite mai întâi pentru călugării stabiliţi în pustiul Iris, nu departe de Neocezareea Pontului. După Vasile, idealul vieţii călugăreşti nu se găseşte nici în acele nemărginite colonii de călugări, pe care le vizitase în Egiptul superior, nici în colibele izolate ale anahoreţilor, pe care le întâlnise în pustiu. În primele era prea multă mişcare şi zgomot, în celelalte nu se putea practica mila şi smerenia. De aceea, cei dornici de perfecţiune, trebuiau să se adune într-o mănăstire de mărime mijiocie, unde egumenul să poată lua legătură cu fiecare frate. Fiecare îşi va alege un meşteşug, dar din acele care nu tulbură liniştea vieţii călugăreşti. Rugăciunea, ascultarea, sărăcia de bunăvoie, castitatea sunt virtuţi călugăreşti. După participarea la discuţiile dogmatice din Constantinopol, în 360, episcopul Eusebiu îl înduplecă să se preoţească, devenindu-i ajutor şi, la moartea acestuia, în 370, Vasile deveni episcop al Cezareei, mitropolit al Capadochiei şi exarh al Pontului. A fost cumpătat, modest şi un binefăcător al tuturora. Când prefectul arian l-a ameninţat cu confiscarea averii şi cu moartea, Sfântul Vasile i-a răspuns prefectului Modestus: "Cine n-are nimic, nu i se poate lua nimic. Exil eu nu cunosc, fiindcă pe pământul cel întins al lui Dumnezeu pretutindeni sunt acasă. De chinuit nu mă puteţi chinui, fiindcă n-am trup." (Era numai piele şi os de straşnica viaţă înfrânată ce o ducea). Prefectul a răspuns: "Încă n-a vorbit nimeni cu mine cu atâta curaj!" Ne-a lăsat şi Sfânta Liturghie, a sa, care se celebrează şi azi în Bisericile Orientale la anumite sărbători. A murit în anul 379. Îndată după moarte a fost cinstit ca unul din "marii dascăli ai lumii", fiind unul din teologii Sfintei Treimi. Era un om energic, spirit practic, "a fost un roman printre greci", adversar al arianismului. (46. Dom Charles Poulet, op. cit., p. 171). A corespondat cu Iunius Soranus, guvernatorul Dobrogei, constatând cu mare bucurie

36

Page 37: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

că în nordul Dunării (ţara noastră) creştinismul are o mare răspândire şi o puternică trăire spirituală.

Sfântul Grigore din Nazianz (328-389), numit şi "cuvântătorul de Dumnezeu" sau "Teologul", născut în Azianz, lângă Nazianz în Capadochia, era fiul episcopului Grigore şi al Nonnei, care îl oferiseră lui Dumnezeu, deşi era unicul lor copil. A studiat la Constantinopol, Cezareea şi, împreună cu Sfântul Vasile, prieten nedespărţit, la Atena. A compus cu Sfântul Vasile "Regulile călugăreşti". Simţindu-se slăbit, tatăl său l-a sfătuit să se hirotonească şi, fiind bine pregătit teologic, a fost ales episcop de Sasima. După puţin timp renunţă şi plecă la Constantinopol, unde luptă împotriva arianilor, pe care îi învinge. A fost apoi numit şi înscăunat de împăratul Theodosie I, Arhiepiscop la Constantinopol. A fost unul dintre membrii marcanţi ai Sinodului ecumenic de la Constantinopol din 381, unde l-a combătut strălucit pe Macedoniu şi aderenţii lui. A renunţat la scaunul arhiepiscopal prin faptul că unii episcopi orientali erau împotriva supuşeniei depline faţă de scaunul Romei, retrăgându-se la moşia sa din Nazianz, murind în 389. A scris frumos despre Sfânta Treime, fiind totodată şi un bun poet.

Sfântul Ioan Gură de Aur (Crisostomul), născut probabil în 344 în Antiohia, fiul lui Secundus, mort tânăr, şi al Anthusei, care, deşi văduvă la 20 de ani, nu se recăsătoreşte şi se va dedica educaţiei fiului ei. El învăţă mai întâi la filosoful Andraghatius, apoi la retorul Libanius, care a dorit mult să-l lase pe el conducător al şcolii sale. În 369 se botează. Practică puţin avocatura, ceea ce nu se potrivea cu firea lui. De aceea se retrage în pustietatea Antiohiei, unde stă 6 ani. Îmbolnăvin- du-se, a plecat şi de aici. În acest timp, a studiat izvoarele credinţei şi îndeosebi, Sfânta Scriptură. A fost hirotonit preot şi astfel poporul a cunoscut talentul său oratoric. A fost foarte iubit de credincioşii săi. În anul 397 împăratul Arcadie îl chemă la scaunul arhiepiscopal din Constantinopol, unde a avut de suferit din cauza sincerităţii şi curajului său, condamnându-i pe vicioşi şi linguşitori în predicile sale. Aceştia au uneltit împotrivă-i şi, în august 403, au ţinut un sinod "la Stejar" în care-l caterisesc şi-l trimit în exil. Tuturor le-a răspuns: "Nu mă tem de nimic, fără numai de păcat". Auzind acestea, poporul se revoltă. Împăratul este nevoit să revoce hotărârea de a-l exila. Împăcarea nu e de lungă durată. În anul 404 este din nou izgonit din scaun şi în locul lui sunt aduşi patriarhii Ersacius şi Atticus. Papa Inocenţiu I îi ia apărarea, dar în zadar. A fost exilat în Cucusus (Armenia Mică). Când a plecat în exil, el i-a mângâiat pe credincioşi: "De ce să mă tem de moarte? Viaţa mea e Cristos şi moartea mi-e dobânda. De exil? Gol am venit în lume şi tot aşa trebuie să plec din ea! Şi dacă Cristos e cu mine, de cine să mă tem?"

37

Page 38: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Bazat pe filosofia creştină, el afirma că: "Numai acela este nefericit, cine vrea să fie". A murit în drumul spre exil, în Comana (Pontus), la 14 septembrie 407, rostind cuvintele: "Glorie lui Dumnezeu pentru toate. Amin". A fost un mare orator, adesea vorbind şi câte două ore neîntrerupt, ascultat de mii de oameni, între care erau şi evrei, şi păgâni. A comentat Sfânta Scriptură magistral, iar despre Sfânta Euharistie a scris pagini strălucite, fiind numit "doctor eucharisticus", precum şi "patronul ceresc al oratorilor sacri". Corpul său a fost adus şi înmormântat în Constantinopol, iar mai târziu a fost adus la Roma, în biserica Sfântul Petru (47. Andrei Plăian, Istoria Bisericii, Blaj, 1943, p. 38). A scris: Despre feciorie (omilii), Explicarea Sfîntei Scripturi, Despre Preoţie şi Sfânta Liturghie ce-i poartă numele.

 

B. SFINŢII PĂRINŢI DIN APUS

Sfântul Ambrozie s-a născut în anul 340 la Treve, în Galia (azi Germania), fiul prefectului roman de acolo. A studiat dreptul şi literatura, alegându-şi o carieră administrativă. A ajuns guvernatorul Liguriei, cu sediul la Milano. În această calitate a asistat la o alegere de episcop în Mediolanum (azi Milano). Erau două partide care se certau: catolicii şi arianii. Deodată, în mijlocul mulţimii înfierbântate, se iveşte un copil nevinovat, care aclama pe "Ambroziu episcop!" Şi după el începu să-l aclame tot poporul, uitând cearta care-i dezbinase mai înainte în două tabere vrăjmaşe. Cu mare greutate a renunţat la funcţia de guvernator, primind-o pe cea de episcop. Şi fiindcă era numai catehumen, s-a botezat, preoţit şi apoi a fost hirotonit episcop. A renunţat la bunurile lumii acesteia, vânzându-şi bunurile şi făcând "elemosina". Ca episcop s-a distins prin înţelepciune, oratorie, prudenţă şi curaj eroic. A combătut arianismul, care era destul de răspândit în Italia. Când arienii voiră să răpească o biserică din Milano, el se rugă acolo zi şi noapte cu credincioşii şi astfel ereticii nu au putut intra în ea. De asemenea, când împăratul Theodosiu I ucise în Thessalonic 7000 de oameni nevinovaţi, el are curajul la Paşti să-l întâmpine în uşa bisericii şi să nu-l lase să intre până nu se va căi. Astfel şi-a recunoscut vina şi s-a pocăit. "Cu hlamida împărătească a căzut la pământ şi, în faţa întregii mulţimi creştine, şi-a plâns păcatele; nu s-a ruşinat să se pocăiască înaintea tuturora", scrie Sfântul Ambroziu (48. Ioan Georgescu, Istoria Bisericii creştine universale, Ed. III, Blaj, 1931, p. 25). A murit în 397. A scris multe lucrări, între care: asupra Virginităţii, asupra Credinţei, Despre Credinţă, Paradisul, Cain şi Abel, Arca lui Noe, Spiritul Sfânt etc. A scris şi o Liturghie.

38

Page 39: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Sfântul Ieronim (Hieronimus), născut prin 340 în Stridion (Dalmaţia), a studiat la Roma ştiinţele profane şi a făcut multe călătorii de studii, mai ales în Răsărit. Câtva timp a fost secretarul Papei Damasus (366-382), de la care a obţinut aprobarea combaterii sectelor sensualiste ce răspândeau în Roma spiritul păgân (Hevidius nega fecioria perpetuă a Preacuratei, călugărul vagabond Iovinian tăgăduia orice merit al abstinenţei şi vieţii monastice, egala glorie a tuturor sfinţilor etc). A redactat o versiune autentică a Bibliei, în locul vechii Italica, schimonosită de eretici, pentru care ulterior a primit aprobarea. Fiind cel mai învăţat Sfânt Părinte, cunoscând bine limbile latină, elină, ebraică şi caldaică, a tradus Sfânta Scriptură, după textul original, denumită versiunea Vulgata, care va fi recunoscută de sinodul de la Trento (1545-1563) drept singura traducere autentică a Bibliei. Retrăgându-se în Alexandria, de aici trecu în Egipt şi apoi se stabili într-o peşteră din apropierea Bethleemului, unde trăi 34 de ani, murind în 420 lângă peştera unde s-a născut Cristos.

Sfântul Augustin (354-430) s-a născut în Tagasta (Numedia), din tată păgân (Patricius) şi mamă creştină, Monica. A învăţat la Madaura şi Cartagena, unde, din cauza corupţiei moravurilor şi slăbiciunii sale, a început să ducă o viaţă destrăbălată. Mama sa îl plânge mereu şi se roagă zi şi noapte pentru întoarcerea lui. A cercetat adunările maniheiste ale căror învăţături îi plăceau. Ajunse apoi profesor de retorică la Roma şi Milano, cursurile lui fiind ascultate cu sete nu numai de studenţi, ci şi de public, câştigându-şi un mare renume. Ascultând predicile Sfântului Ambroziu la Milano, începu să se convingă de superioritatea doctrinei catolice, deşi morala acesteia i se părea prea severă.

Într-o zi, stând şi meditând în grădină, auzi un glas care îi spuse tainic: "Tolle, legge! = Ia şi citeşte!". Deschizând întâmplător Sfânta Scriptură la Romani 13, 13-14 citi: "Nu în ospeţe, în beţii, nici în desfrânări şi fapte de ruşine, ci vă îmbrăcaţi întru Domnul nostru Isus Cristos, şi purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre pofte". Păreau scrise numai pentru el. Mai mult n-a putut citi. A meditat profund şi a izbucnit în plâns. S-a întors definitiv. A dovedit cu pilda vieţii adevărul cuvintelor lui: "Neliniştită este inima noastră, Doamne, până când nu se va odihni în Tine". S-a botezat prin episcopul Ambroziu (387), şi-a vândut averea ce-o avea, dând-o săracilor şi, împreună cu câţiva prieteni, s-a retras la Tagasta, înfiinţând un ordin călugăresc în care se practica mortificarea şi studiul. A ajuns să fie cunoscut prin activitatea sa. A fost în Hiponia, trimis de episcopul Valerie, care-l hirotoni preot. După moartea lui Valerie ajunge episcop în Hiponia, distingându-se printr-o înţeleaptă muncă pastorală, prezidând mai multe sinoade împotriva pelagienilor (aceştia negau transmiterea

39

Page 40: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

păcatului strămoşesc asupra urmaşilor lui Adam şi ai Evei, inutilitatea botezului şi a graţiei sfinţitoare). Practicarea botezului la copiii mici, atunci, era un argument al Tradiţiei. Ca "doctor gratiae" a demonstrat că, după cum în ordinea firească, ajutorul divin acoperă şi pătrunde pe om în acţiunea, viaţa şi fiinţa sa, tot aşa în ordinea supranaturală, harul acoperă şi pătrunde întreaga sa activitate de mântuire; graţia e necesară spre a crede, a practica binele, a persevera în bine; ea este chiar la originea faptelor noastre supranaturale, fiind şi încoronarea lor din urmă. Cu toate acestea, voinţa omului este liberă, nu este anihilată, omul putând alege din iubire pentru Dumnezeu, iubire manifestată prin graţie. A scris foarte multe lucrări teologice. În "De civitate Dei'' combate afirmaţiile potrivit cărora cultul păgân s-a desfiinţat datorită dispariţiei imperiului, descriind apoi împărăţia lumească - trecătoare - şi cea cerească - veşnică. În "Confesiuni" ne arată rătăcirile lui şi convertirea la Dumnezeu. Moare în 430, cu ocazia intrării vandalilor în oraşul de reşedinţă.

Sfântul Leon cel Mare (Leo Magnus 440-461, Papă al Romei) a rămas însemnat pentru curajul cu care a luptat şi înfruntat pe ereticii monofiziţi în sinodul ecumenic de la Calcedon (451) şi pentru succesul său politic, oprind pe regele Attila al hunilor şi silindu-l să se retragă din faţa Romei; mai târziu, pe Geiserich, regele vandalilor, care a invadat Roma, îl va convinge să cruţe viaţa oamenilor, să nu nimicească Roma şi, odată cu ea, civilizaţia omenirii. S-a opus şi lui Theodosie II care părtinea pe Eutichie. A scris o scrisoare dogmatică despre o singură persoană şi două naturi în Isus Cristos, dogmă de credinţă.

Sfântul Grigore cel Mare (Gregorius Magnus) a fost Papă al Romei, cunoscut pentru zelul său de a începe convertirea la creştinism a noilor popoare barbare. Civilizaţia popoarelor europene îi datorează recunoştinţă. A adunat cântările bisericeşti, punându-le pe note, constituind cântul "Gregorian", în uz şi astăzi în Biserica Apuseană. E autorul renumitei "Regule pastorale". Blând, modest şi statornic, a murit în anul 604. Este ultimul Sfânt Părinte în Apus.

12. ASCETISMUL ÎN BISERICĂ

Creştinii din primele veacuri trăiau o viaţă virtuoasă, o credinţă vie, punând în practică credinţa lor, fiind blânzi, evlavioşi, cu dragoste unul faţă de celălalt, întrecându-se în a face binele şi ferindu-se să facă răul. Mulţi creştini deprindeau în mare măsură virtuţile creştine: fecioria, postul, rugăciunile, iar bunurile lumeşti le considerau numai mijloace de trai. Aceşti creştini, atâta vreme cât trăiau în societate cu oamenii, se numeau asceţi, fiind stimaţi, iar în biserică, locul lor era îndată după cler.

40

Page 41: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Prin aceste virtuţi practicate, ei atrăgeau admiraţia păgânilor, încât Sfântul Ignaţiu spunea că au transformat societatea păgână într-o comunitate a dragostei. Creştinismul, nu numai că a creat aşezăminte de binefacere (spitale, aşezăminte pentru bătrâni, văduve, copii părăsiţi), ci, înainte de toate, a descoperit virtuţi necunoscute lumii antice. Astfel de virtuţi: resemnarea în faţa loviturilor sorţii, în timp ce mulţi păgâni, plictisiţi, sătui de viaţă ("taedium vitae"), se sinucideau. Creştinii considerau viaţa ca o datorie, iar sinuciderea ca o laşitate (apostazia - cel mai mare păcat). Păgânii nu cunoşteau virtuţile creştine în sens nou. De exemplu, umilinţa pentru ei era provenienţa dintr-o familie săracă, umilă, şi nu virtutea împotriva trufiei. Sclavul şi femeia nu erau persoane după dreptul roman, de aceea stăpânul dispunea de ei după bunul plac; la fel de copii. Dar creştinismul a eliberat femeia de două ori: o dată de sub jugul păcatului, a doua oară de sub jugul bărbatului. Cultul Sfintei Fecioare Maria a contribuit mult la dezrobirea femeii. Lupta pentru desfiinţarea sclaviei, dusă de Biserică, a fost grea, căci societatea antică se baza pe sclavie. Sute de mii şi milioane de oameni munceau ca sclavi pentru câteva zeci de mii de oameni liberi. Peste 400 de sinoade ale Bisericii au luat hotărâri condamnând sclavia, dar rezultatele au fost parţiale. Se foloseau feţele bisericeşti de evenimente familiale (nuntă, botez, înmormântare etc.) pentru a ruga - de la caz la caz - pe stăpânii de sclavi să acorde libertate supuşilor lor. Aşa a eliberat Hermes 1250 de sclavi, iar Chromotius 1400 de sclavi.

Împotriva acestei vieţi decadente, asceţii au luptat cu pilda vieţii lor. Mulţi dintre asceţi îşi vindeau bunurile şi bogăţiile, preţul lor dându-l săracilor, iar ei luau calea pustiului şi trăiau singuratici în sărăcie şi curăţie sfântă, mortificându-se şi ducând lipsuri, suferind asprimea anotimpurilor. Aşa a luat naştere monahismul.

Monahismul în Răsărit s-a născut mai ales pe timpul persecuţiei lui Decius, când mulţi creştini s-au refugiat în pustiul Thebei Egiptului, ducând o viaţă de post, rugăciune şi lucrări sfinte. Aceştia sunt pustnicii sau anahoreţii. Unul dintre aceştia, Sfântul Paul de Theba Egiptului, întâlnindu-se cu alt pustnic, Sfântul Antonie, l-a întrebat dacă oamenii zidesc şi acum case trainice ca şi cum n-ar muri niciodată. Sfântul Antonie, din familie bogată, şi-a vândut toată averea, a dat-o săracilor şi, retrăgându-se în pustie, a mâncat numai pâine şi a băut apă. Sfântul Atanasie din Alexandria ne-a descris viaţa Sfântului Antonie, fiindu-i învăţăcel. Deşi erau mulţi, asceţii trăiau singuratici.

Sfântul Pahomie este fondatorul şi organizatorul vieţii monahale (cenobite). Din părinţi păgâni, s-a convertit, botezat şi, retrăgându-se în

41

Page 42: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

pustiu, a trăit câtva timp singuratic, apoi s-a dus în Tabienna Nilului, unde a întemeiat cea dintâi mănăstire, la anul 320 d. Cr. Învăţăceii lui erau obligaţi să trăiască în comun, să urmeze aceleaşi reguli şi să asculte de un şef comun. Aceste principii au stat la baza regulilor monahale de mai târziu. Fiecare călugăr îşi avea chilia sa, iar în comun aveau biserica, sufrageria, bucătăria şi infirmeria. Se aflau în acel timp câteva mănăstiri în pustiu supuse toate unui conducător numit "abba" (în limba siriacă = părinte) şi fiecare mănăstire avea un stareţ (superior). Viaţa în mănăstire era foarte aspră, programul ei fiind alcătuit din rugăciuni de mai multe ori pe zi, chiar şi la 12 noaptea, din munca manuală (împletituri de coşuri, rogojini ş.a.) şi cea din agricultură, renunţări şi meditaţii. Ascultarea, sărăcia, curăţia, sunt voturile monahale. Cu toată asprimea vieţii şi severitatea regimului, numărul cenobiţilor Sfântului Pahomie s-a înmulţit, încât la moartea sa erau între 3000 şi 7000 cenobiţi, iar în prima jumătate a veacului al V-lea erau peste 50.000.

În Palestina încă erau călugări în sistem de colonii (lavre) de asceţi, care trăiau singuratici, fiind însă supuşi unui şef comun, care îi aduna spre a face împreună anumite exerciţii de pietate. Aceasta este puntea de tranziţie între singuratici şi cenobiţi. O astfel de mănăstire a condus Sfântul Ieronim timp de 30 de ani în Bethleem.

Din Egipt, monahismul a trecut în Asia Mică, unde l-a organizat Sfântul Vasile cel Mare, care n-a găsit ca idealul vieţii călugăreşti să fie în acele nemărginite colonii de călugări din Egiptul Superior, nici în colibele izolate ale anahoreţilor, pe care le întâlnim în pustii, căci în primele era prea multă mişcare şi zgomot, iar în celelalte nu se practica mila şi smerenia. De aceea, el cerea mănăstire comună mijlocie, condusă de un călugăr egumen, care să fie în legătură neîntreruptă cu fiecare frate, aceştia alegându-şi un meşteşug, din acelea care nu tulbură liniştea vieţii mănăstireşti, lucrul manual fiind întrerupt de rugăciuni, atâtea câte vor ajunge să nu cauzeze pierderea spiritului interior al călugărilor. Silenţiumul nu va fi impus într-un mod absolut, dar nu se va grăi fără trebuinţă; se vor gândi înainte de a începe vorba şi îşi vor stăpâni până şi modulaţia vocii, care nu va fi nici prea înceată, nici prea ascuţită. Îmbrăţişând viaţa călugărească, nu se vor lepăda de lucrurile lor, dar de acum încolo le vor socoti închinate lui Dumnezeu şi nu le vor întrebuinţa decât în fapte bune, îndeplinite prin mâinile proprii sau prin mandatari aleşi cu grijă. Sunt reguli conforme cu firea şi puterile omului, mai blânde, cu dragoste pentru frate, care-l duc spre Dumnezeu. De aceea a crescut repede numărul mănăstirilor baziliene.

42

Page 43: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Monahismul în Apus a venit din Răsărit, graţie Sfântului Atanasie din Alexandria, care, exilat a doua oară, merge la Roma, însoţit de călugări egipteni. Sfântul Ambrozie şi Sfântul Ieronim îmbrăţişează monahismul în Apus. Şi aici erau asceţi singuratici, chiar în clasele de sus. Cea dintâi mănăstire a fost înfîinţată de Sfântul Martin (360) în Liguge, lângă Poitiers, alţii la Marmontier, iar nobilul roman Honoratus a fondat pe malurile Provensei, în insula Lerins, o mănăstire care deveni o renumită şcoală de teologie şi filosofie creştină. Curând, Sfântul Ioan Cassianu înfiinţa în 415 mănăstirea "Sfântul Victor" la Marsilia. Între 419-439, în două lucrări ale sale, "De institutis cenobiorum et de octo principale vitiorum remediis" şi "Conlationes", în 24 de cărţi, a expus regulile disciplinei exterioare şi interioare a mănăstirilor şi vieţii călugărilor, după exemplele văzute în călătoriile sale. Prin aceasta a devenit "Legislator al vieţii monastice". Ca atare, aceste mănăstiri se conduceau nu după reguli proprii, ci după regulile mănăstirilor din Răsărit. Sfântul Augustin a introdus monahismul în Africa, înfiinţând o mănăstire la Hipponia, pe care a condus-o el însuşi. Devenind episcop, el i-a adunat pe toţi preoţii şi diaconii cetăţii la curtea sa, trăind o viaţă comună monastică. După el s-a dezvoltat într-un mod încurajator şi monahismul în Africa. Părintele monahismului în Apus este însă Sfântul Benedict. Născut din părinţi nobili, a studiat la Roma, unde se îngrozi de stricăciunea moravurilor de acolo şi se retrase într-o peşteră (lângă Subiaco). Aici stătu trei ani. Venind şi alţi călugări lângă el, Sfântul Benedict întemeiază 12 mănăstiri. Cea mai însemnată a fost cea fondată în 519 la Monte Cassino (lângă Napoli), care este şi astăzi mama mănăstirilor benedictine. Aici a întocmit regulile vieţii monahale, care treptat au fost adoptate în tot Apusul, fiind în uz aproape singurele până în secolul al XIII-lea. La baza lor, Sfântul Benedict a pus regulile Sfântului Pahomie şi ale Sfântului Vasile cel Mare, adaptându-le împrejurărilor vieţii apusene. Şeful mănăstirii este abatele, ales de întreaga comunitate. El îşi alege ajutor pe prior sau prepozit. În conducere este ajutat de decani, care conduc viaţa sufletească a câte zece călugări. La baza vieţii monastice este fecioria, sărăcia şi ascultarea. Călugărul este obligat să stea în aceeaşi mănăstire. Cei mai mulţi dintre călugări sunt fraţi. Primirea în ordin este foarte strictă. Candidatul este supus mai multor probe, încercări de a se constata seriozitatea şi sinceritatea lui. Deviza lor este "Ora et labora = Roagă-te şi munceşte!". În reguli sunt stabilite amănunţit toate datoriile lor, rugăciunile, timpul, lectura, lucrul manual. Masa este mai bogată decât a călugărilor din Răsărit, atât cantitativ cât şi calitativ, mai ales pentru bolnavi şi cei ce lucrează greu. Sfântul Benedict a murit în anul 543. Sora sa, Scholastica, a înfiinţat un ordin călugăresc pentru femei, după regulile benedictinilor. Ordinul benedictinilor a câştigat o mare importanţă prin intrarea în mănăstire a lui Casiodorus, fost ministru al

43

Page 44: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

regelui Teodoric cel Mare, şi a altor intelectuali de seamă. Aceştia au transformat mănăstirea benedictină Vivarium din Scylacium (Brutium, Italia de Sud) într-un lăcaş de arte şi ştiinţe, salvând o mulţime de comori culturale ale antichităţii prin osârdia vrednicilor ei călugări. Scriitorul protestant Grigorovius scria: "Benedict n-a lăsat pe călugării săi să piardă timpul în meditaţii sterile, ci trebuiau să muncească atât cu mâna cât şi cu capul, şi benedictinii au ajuns meşteri ai ţărilor apusene: în agricultură, lucru de mână şi ştiinţe". Importanţa ordinului benedictin se vede şi din rapida lui răspândire. A ajuns şi în Anglia. Din el au ieşit: 40 de papi, 200 de cardinali, 5000 de sfinţi şi 20.000 de scriitori şi oameni învăţaţi. Importanţa ordinelor călugăreşti în viaţa Bisericii şi a naţiunilor este inestimabilă: culturală, morală, ştiinţifică, literară, artistică, multe descoperiri datorându-li-se lor (Mendel - ereditatea; Kepler, Copernic - astronomi; Dante - scriitor ş.a.) La noi, cele ortodoxe în Bucovina, Moldova, Muntenia, cele unite la Blaj, Bixad, Nicula, Moisei, Strâmbu etc., au fost focare de cultură.

13. CREŞTINAREA POPOARELOR EUROPENE

Una dintre cele mai importante opere ale Bisericii Evului Mediu a fost şi încreştinarea popoarelor barbare, adică cele ce nu aparţineau Imperiului Roman.

Graţie naufragierii a doi fenicieni creştini pe coasta Eritreii, aceştia devin preceptorii regelui Ezana. Evanghelia pătrunde astfel în Abisinia, iar în anul 350, patriarhul Alexandriei Egiptului a numit primul episcop abisinian. Întâiul episcop al Alexandriei a fost Sfântul Marcu, discipolul Sfântului Petru, de aceea Alexandria asculta respectuos de Roma. Numai episcopul Teofil (+412) l-a acuzat pe nedrept pe Sfântul Ioan Crisostomul că i-ar susţine pe origenişti. Sfântul Ciril condamnă primul pe Nestorie la Conciliul ecumenic din Efes (431), proclamând pe Sfânta Maria "Theotokos" (Mama lui Dumnezeu).

În veacul al V-lea, creştinismul se răspândi în tot Apusul. Încă în veacul al III-lea, Tertulian vorbea că regiunile Marii Britanii "inaccesibile romanilor, au fost accesibile lui Cristos", Evanghelia Sa pătrunzând mai întâi în Scoţia. La începutul veacului al V-lea se converti Irlanda, Papa Celestin trimiţând în anul 431 primul episcop, Palladius, urmat de Patricius (Patrick), mort în 461, când Irlanda era deja acoperită de biserici, mănăstiri şi de un cler numeros. În veacul al Vl-lea, Irlanda va fi o adevărată insulă a sfinţilor, deşi o parte din popor a rămas încă păgân, grupat în clanuri, aducând cult elementelor naturii şi făcând sacrificii umane. Sfântul Patrick converti pe rege şi pe şefii clanurilor, învingând influenţa magilor profeţi, druizii, şi organizând Biserica în mod specific,

44

Page 45: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

particular. Principalele centre ale vieţii sociale erau mănăstirile, unii din abaţi fiind episcopi (episcopat claustral), căci ţara era lipsită de cetăţi, era un mediu pastoral şi rural. Mănăstirile celte aveau şcoli în care credincioşii erau iniţiaţi în cunoaşterea Sfintei Scripturi; în plus, cultura latină era dezvoltată prin gramatică şi retorică, geometrie şi matematică, cultivate de călugări. Celţii şi-au adus astfel contribuţia la păstrarea şi transmiterea culturii latine şi a celei orientale creştine, folosită până la invazia musulmanilor.

Apusul invadat de popoare barbare. Gallia a cunoscut încă din veacul al III-lea invazia Alemanilor, deşi împăraţii s-au înţeles să rămână în Romania, la nordul frontierelor Imperiului, ceea ce nu s-a respectat. Aşezarea Hunilor în primii ani ai veacului al V-lea în nordul Panoniei (Ungaria de azi), străpungerea Galliei de Suevi şi Vandali în 406, înainte de a trece în Spania, pătrunderea Goţilor cu Alaric în Italia, căderea Romei în 410, au fost preludiul căderii Imperiului roman de Apus. În anul 413, Vizigoţii s-au aşezat în Narbonia ca "federali", dar nu şi-au respectat obligaţiile şi s-au extins asupra Aquitaniei, pe urmă de la Loire până la Gibraltar. În 436, patricianul Aetius instala Burgunzii în Savoia, însă aceştia, profitând de slăbirea Imperiului, deveniră stăpâni peste toate cetăţile dintre Vosgi şi Provence. Bretonii Marii Britanii, asaltaţi de Saxoni la Est şi de piraţii veniţi din Irlanda la Vest, se aşezară în Armorica. În Africa de Nord, după ce au traversat întreaga Spanie, Vandalii au cucerit întreaga provincie romană, aşezându-şi capitala în Hipponia, în ceasul în care Sfântul Augustin îşi dădea ultima suflare (430). Africa devine un regat barbar până peste un veac, când trupele bizantine ale lui Iustinian (533) o eliberează. Vandalii deveniră arieni şi, prin regele Hunneric (+495), au persecutat violent pe catolici, iar Thrasamund - urmaşul său - exilă 120 de episcopi africani, adversari ai pelagianismului, în Sardinia. Hunii, învinşi în Gallia de coaliţia legiunilor romane (generalul Aetius, la Câmpiile Catalaunice, în anul 451), coboară în Italia, ajungând sub zidurile Romei, în care nu intră datorită rugăciunii Sfântului Părinte Leon cel Mare (452), apoi se reîntorc în Panonia. Amintim că hunii intenţionau să atace Parisul, însă Sfânta Genoveva s-a rugat lui Dumnezeu să apere oraşul, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar, peste trei ani (în 455), Papa Leon este martorul intrării în Roma a lui Geiserich cu vandalii săi. L-a rugat să cruţe viaţa locuitorilor şi monumentele, ceea ce hanul a acceptat. În sfârşit, în anul 476, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus, este detronat de Odoacru, regele goţilor Heruli, care devine stăpânul întregii Italii ca rege. Dependenţa de Imperiul bizantin este numai nominală. Contra invadatorilor, singură Biserica se ridică şi apără locuitorii şi oraşele, putera imperială neexistând decât cu numele.

45

Page 46: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Biserica avu faţă de aceşti barbari, majoritatea de viţă germanică, mulţi dintre ei creştini arieni, nu catolici, o atitudine binevoitoare, de a-i readuce la credinţa ortodoxă, romană. Am văzut că goţii, cu episcopul lor Ulfila, au câştigat prin el traducerea Bibliei în gotică, scrierea gotică şi chiar Liturghia de rit bizantin tradusă în gotică (49. Dom Guy-Marie Oury, Histoire de l'Eglise, Solesmes, 1978, p. 87). Deşi aceşti germanici arieni se opuneau conştient romanilor catolici, treptat a pătruns câte puţin mentalitatea creştină, respectul pentru sărmani, pentru învinşi! Faţă de invadatori, episcopii catolici erau şefii naturali ai credincioşilor lor, "paznicii cetăţii". Nici barbarii nu erau toţi cruzi, îndeosebi Goţii, ale căror legi şi atitudini erau mult mai blânde decât ale magistraţilor imperiali, ceea ce făcea populaţia băştinaşă romană să-şi dorească stăpânirea lor, în loc de a romanilor. La fel erau Burgunzii, care se convertiră la catolicism. În Italia goţii respectau catolicismul. Numai în Africa creştinii, socotiţi opozanţii statului, erau crunt persecutaţi de vandali, căci se opuneau să jure credintă regelui vandal (484), fiind declaraţi criminali de lez-majestate şi exilaţi cu miile în Sahara şi Corsica.

Căsătoria lui Clovis cu Clotilda, prinţesă burgundă catolică, şi botezarea fiului lor catolic, în 497, îl determină să se boteze catolic, împreună cu 3000 de luptători contra Alemanilor, ceea ce duse la încreştinarea tuturor Francilor în 507, până atunci păgâni, alungând pe Vizigoţi dincolo de Pirinei. Astfel, Francia deveni "Fiica mai bătrână a Bisericii", printre regatele barbare din Romania. În Spania, Suevii trec la catolicism, dar Vizigoţii, prin regele lor Leovigild, mai rămân arieni puţin timp. În Italia, Ostrogoţii sunt bătuţi de generalul bizantin Narses (552), iar Lombarzii veniţi în Italia în 468, având capitala la Pavia, se încreştinează treptat catolici.

Dacă Sfântul Patrick (372-466) a definitivat încreştinarea Irlandei, Sfântul Colomban înfiinţă în Scoţia mănăstirea celebră Iona (563), centrul creştinismului de aici. Cei din centrul şi sudul Angliei au îmbrăţişat creştinismul în primele trei veacuri, dar Bretonii abia în cursul invaziei barbare şi în retragerea lor în Gallia. Anglo-saxonii, care au luat locul Bretonilor, au fondat şapte state. Convertirea lor se datorează Sfântului Papa Grigore cel Mare, care le-a trimis pe Sfântul Augustin, benedictin (540-604), ce fondă biserica de Canterburry (azi primaţia Angliei) şi contribui la înflorirea statului britanic. Din mijlocul anglo-saxonilor încreştinaţi s-a ridicat savantul creştin, venerabilul Beda (+730). Evanghelizarea Angliei s-a terminat în veacul al VII-lea, graţie celţilor şi latinilor din Roma, conduşi în ultimele acţiuni de evanghelizare de Sfântul Wilifrid (634-709).

46

Page 47: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Călugărul anglo-saxon Willibrord, însoţit de alţii, trecu în Germania, unde converti mulţi frizoni, înfiinţând un scaun episcopal la Utrecht, pus sub jurisdicţia Romei (739). Ucenicul lui Willibrord, călugărul Winfrid - cu numele latinizat de Papa Grigore cel Mare în Bonifaciu - timp de 30 de ani lucrează misionar în Hessa, Turingia şi Bavaria, el însuşi sosit din Anglia, însoţit de alţi călugări, aflat în corespondenţă continuă cu Papa şi de trei ori în vizită la Roma, fondând centrul apostolatului său în mănăstirea Fulda (Germania). El organiză Biserica Germaniei prin unirea câtorva episcopate, însă muri ucis de păgâni în Frizia (Ţările de Jos) la 5 iunie 754. După el, în 777, Carol cel Mare organiză episcopate şi abaţii noi. Deşi germanii păgâni au mai opus rezistenţă încreştinării, fiindcă îi urau pe romani şi aveau concepţia cultului pentru bărbăţie şi curaj, iar răzbunarea ca o datorie - considerând, astfel, că apostolii care au suferit şi iertat ca şi Cristos au fost laşi, lăsând pe Mântuitorul în mâinile fariseilor şi cărturarilor poporului - , totuşi, şi saxonii cei mai refractari s-au încreştinat prin Sfântul Liadurin şi Sfântul Sturm, discipoli imediaţi ai Sfântului Bonifaciu. Carol cel Mare definitivă, prin forţă, încreştinarea saxonilor (782). Cucerirea Saxoniei deschise drumul spre nord pentru încreştinarea danezilor prin Sfântul Ansgar (826), de unde trecu în Suedia şi stabili ca episcop pe Gauzbert; răzvrătirile anticreştine sunt potolite, iar în 948 se înfiinţează episcopiile Scleswig, Ripen şi Aarhus, protejate de prinţii scandinavi din secolul al X-lea.

Aşa a pătruns creştinismul în Danemarca şi Suedia, prin Sfântul Ansgar (+864) şi Sfântul Canut (+1035). În Norvegia şi Islanda prin regele Hatlen, în secolul al X-lea. În timp ce Ierusalimul, leagănul creştinismului, căzu sub musulmani, Occidentul şi Nordul Europei deveni în întregime creştin catolic, datorită episcopilor, călugărilor şi preoţilor săi, răspândiţi în parohii rurale în cele mai multe ţări, păstrând astfel patrimoniul civilizaţiei creştine şi al culturii antice. Bizanţul a rămas capitala intelectuală a lumii creştine, iar Roma - capitala ei spirituală -, însă Basileul (împăratul bizantin) nu era decât regele ţărilor balcanice, sudului Italiei şi Asiei Mici. Prin politica lor iconoclastă, împăraţii bizantini au constrâns Papii să se îndrepte spre regii franci, care, după Victoria de la Poitiers (732) asupra musulmanilor, apărură cei mai siguri garanţi ai ordinei creştine.

Popoarele slave s-au încreştinat, o parte, în ritul latin: croaţii (680) sub principele Porga; slovenii în secolul al IX-lea prin Keitmar; sârbii sub împăratul Heraclius (640-644), dar în 827, scuturând jugul bizantin, se lepădară de creştinism, spre a-l primi din nou în 868 sub împăratul Vasile Macedoneanul.

47

Page 48: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Boemii s-au încreştinat prin Sfinţii Ciril şi Metodie şi prin Sfântul Adalbert, episcop de Praga (997). Cehii şi slovacii au fost încreştinaţi tot prin sfinţii greci Ciril şi Metodie (+868, respectiv +885), care le-au introdus Liturghia în limba vetero-slavă, tradusă din greacă şi latină, şi alfabetul slavon. De la ei, creştinismul a trecut la poloni, pe timpul regelui Mecislav, dar mai ales prin Boleslav (secolul al X-lea) în forma romană şi, mai sigur, sub regele Cazimir (1040-1058), având ca apostol pe Sfântul Adalbert, venit din Boemia. Cultul Sfintei Fecioare era foarte dezvoltat la ei. Opoziţia slavilor din Boemia faţă de episcopii misionari germani a fost înfrântă prin sosirea Sfinţilor Ciril şi Metodie, ceruţi de principele Rotislav, care le-au predicat şi le-au făcut slujbe în limba slavonă, aprobată de Papa Adrian II în vizita lor la Roma din anul 868, când au depus cărţile slave pe altarul Sfintei Maria Majore şi au făcut să se celebreze liturghia în limba slavonă în câteva bazilici romane. Sf. Metodiu a fost consacrat episcop al Panoniei şi legat al Sfântului Scaun pe lângă naţiunile slave. El restabili în profitul său vechea dieceză de Sirmium, ce îngloba cele două Panonii, Moesia Superioară şi o parte din Dacia Superioară. Sfântul Ciril muri la Roma, în februarie 869, iar Metodie, reîntors, găsi Moravia ocupată de germani, ducele Rotislav fiind predat de nepotul său, Sviatopulk, lui Ludovic Germanicul. În 870, episcopii de Salzburg, Pasau şi Frensing ţinură un conciliu bavarez în faţa căruia aduc pe Sfântul Metodie şi-l ameninţă 2 ani aspru. Papa Ioan al VIII-lea, în 872, îi obţine libertatea, permiţându-i să predice în limba slavă, dar Liturghia în latină, la ordinul Ducelui Sviatopulk. În 880, Sfântul Metodiu pleacă la Roma, unde Papa îi permite liturghia în limba slavă, dar citirea Evangheliei să o facă şi în limba latină. Papa Ioan al VIII-lea blamă pe Ducele german Wiching, în martie 881, pentru interzicerea slavei. Sfântul Metodiu traduce o mare parte din Biblie în slavă, murind în 885. Urmaşul său, Gorast, pârât de Wiching, sosit la Roma, către Papa Ştefan al V-lea, obţinu prin "communitorium" în 885 să fie abolită liturghia în limba slavonă, iar discipolii Sfântului Metodie alungaţi în Bulgaria, unde Ţarul Boris - apoi şi principele Vladimir de Kiev - introduse slavona în Biserică, Roma pierzând în folosul Bizanţului popoarele slave. Încă în 957, ţarina Olga a Kievului veni la Constantinopol şi îmbrăţişă creştinismul, iar în 988, marele prinţ al Kievului, Vladimir, se boteză la Cherson (Crimeea); în 989 se căsători cu o prinţesă bizantină, impunând la Kiev creştinismul poporului rus; astfel pătrunse în Rusia civilizaţia bizantină, iar Iaroslav (1015-1054) făcu din Kiev un centru cultural puternic.

Bulgarii s-au încreştinat prin Boris, în 869 d. Cr., mulţi cu forţa. Ruşii, sârbii şi bulgarii au ajuns de timpuriu sub jurisdicţia canonică a

48

Page 49: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

patriarhului Constantinopolului, iar restul slavilor sub cea a Papei de la Roma.

Ungurii se încreştinează datorită principesei Şarolta, catolică, soţia ducelui Geza, care a fost botezat împreună cu 5000 de luptători de către Sfântul Adalbert, episcop de Praga (Sfântul Gerard=Szent Gelert). Creştinismul catolic se consolidează sub fiul său, Sfântul Ştefan (969-1038), care fondă multe biserici şi mănăstiri.  14. MAHOMEDANISMUL

În timp ce Biserica a convertit şi civilizat popoarele barbare devenite creştine, apăru islamismul, învăţătura religioasă contrară iubirii şi iertării creştine, care se răspândi repede în Răsărit, datorită adepţilor ei fanatici, convinşi de necesitatea războiului sfânt împotriva creştinilor. Din Asia trecu în Africa şi de acolo ameninţă toată Europa. Numai datorită învingerii musulmanilor de către franci la Poitiers, în 732, a fost salvată Biserica şi civilizaţia Apuseană. Autorul acestei religii este Mahomed, născut la Mecca, spre anul 571, care în urma unei viziuni avută la 40 de ani se retrage pe un munte în apropierea oraşului, pentru a se ruga; apoi se lansează într-o mare misiune de predicare (între anii 610-632), convertind arabii politeişti la credinţa lui Avraam. Căsătorit cu văduva unui bogat negustor, Kadija, plecă în multe călătorii şi intră în relaţii cu creştini şi evrei; din discuţiile cu aceştia, fondă noua religie: islamul. O dată pe an, fiecare arab venea obligatoriu la Mecca, unde îşi aveau sanctuarul (KAABA), în care erau 300 de idoli şi un izvor, despre care preoţii lor ziceau că e acela pe care îngerul Gavril l-ar fi arătat Agarei, când Ismail leşinase de sete, şi o piatră albă, ce s-a înnegrit de sărutările credincioşilor păcătoşi. Originar din tribul Koreisiţilor, după tată arab, după mamă evreu, Mahomed deveni monoteist. "Nu este dumnezeire afară de Allah (Dumnezeu), şi Mahomed e profetul lui", spunea el. Având acea viziune la 40 de ani, în care arhanghelul Gavril i-ar fi dat misiunea de a predica, Mahomed trecu la predicarea noii lui religii, însă nu toţi arabii se convertiră, cei din tribul Koreisiţilor i-au cerut semne şi minuni ca dovezi ale misiunii lui sfinte, divine, dar el n-a putut să facă nimic. De accea a fost silit să fugă dinaintea lor de la Mecca la Medina. De la această fugă - "hegira" - întâmplată în anul 622, socoteau mahomedanii timpul, calendarul. (În Turcia, gaziul Kemal Atatürk a introdus abia în 1920 calendarul gregorian). Cât a stat în Medina, Mahomed a predicat şi aţâţat poporul împotriva necredincioşilor. Cu putere armată, cuceri în 630 Mecca şi întreaga Arabie. După doi ani, religia lui a fost strânsă în "Coran" (Cartea). Moare în 632 la Medina, învăţătura lui fiind impusă tuturor arabilor, realizându-se astfel unitatea arabă naţională. Noua religie poartă numele de islam şi înseamnă supunere lui Allah şi

49

Page 50: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

speranţa păcii în paradis. Islam = "să te laşi în voia lui Dumnezeu". Credincioşii se numesc "musulmani" (moslimi). În cele 114 capitole ale Coranului, considerat copia unică a textului cules de ucenicii lui Mahomed, la doi ani de la moartea lui, se cuprind învăţăturile descoperite lui de către arhanghelul Gavril. Este o carte religioasă, în felul Legii evreieşti, conţinând normele vieţii sociale islamice. Coranul este completat prin hadith, tradiţie, culegerea tuturor faptelor şi gesturilor Profetului şi deciziile practice luate de Mahomed. Învăţătura nu are nimic original, ci este luată după legea mozaică şi legea creştină, un monoteism rigid din care este respins fundamentul creştinismului: învăţătura Întrupării, Răscumpărarea şi Sfânta Treime. Coranul prescrie rugăciunea care precede purificarea rituală, pomana (mila) legală (contribuţie după intenţia săracilor, răscumpărarea sclavilor, războiul sfânt şi pelerinii), ajunul timp de o lună a Ramadan-ului şi pelerinajul la Mecca, obligatoriu pentru fiecare musulman, o dată în viaţă putându-se efectua şi prin înlocuitor. Atitudinea comunităţii musulmane (oumma) faţă de celelalte religii este simplă: păgânii au de ales între convertirea la Islam sau moarte. În ceea ce priveşte evreii şi creştinii, ei beneficiază de un statut de privilegiaţi, condiţii uneori precare care se pot schimba în caz extrem în servitute. În orice timp ispita de a-şi lepăda credinţa pentru a îmbrătişa Islamul va fi mare, şi lepădarea este fără întoarcere, căci apostazia se pedepseşte cu moartea. Protejatul nu posedă decât bucuria posedării bunurilor pe care le-a avut înainte, restul vor fi ale comunităţii musulmane. Protejatul (creştin sau evreu) e obligat la plata unui impozit funciar, tribut, fără dreptul de a purta arme, de a călări şi obligaţia de a considera orice musulman superiorul său. Cine se pune în afara legii - a lupta cu musulmanii, a se căsători cu o musulmană, a comite o faptă cu ea, ori încearcă să abată un musulman de la religia lui (orice prozelitism este interzis) - este pedepsit exemplar.

Mahomed a predicat şi lansat fatalismul, "kismet" - predestinaţia la rai ori iad, fără a putea face noi ceva în faţa lui Allah. Raiul (fericirea vieţii viitoare) este înfăţişat material cu munţi de pilaf şi râuri de lapte şi miere. Teologii musulmani de mai târziu au introdus şi vederea beatifică a lui Allah pentru cei ce ajung în rai. Morala musulmană prescrie spălări dese, de cinci ori pe zi, post şi rugăciune, opreşte băutura vinului, dar permite poligamia. Fiecare credincios "moslim" poate avea patru femei. Mahomed a avut nouă legitime şi multe concubine sclave. Kaliful (urmaşul profetului) poate avea cât de multe. Femeia este cu totul aservită bărbatului. Ca să mergi în rai trebuie să te rogi de cinci ori pe zi, să posteşti şi să mergi o dată la Kaaba, în Mecca, centrul sfânt al tuturor musulmanilor. Prescrie şi recomandă "războiul sfânt" (djihad), promiţând fericirea paradisului, care constă în desfătări senzuale, celor

50

Page 51: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

ce mor pentru credinţă. Mahomedanismul admite sclavajul şi răzbunările. Allah este Părinte, unicul Dumnezeu. Morala musulmană are cinci stâlpi: credinţa, rugăciunea, milostenia, ajunul şi pelerinajul. Doctrina esenţială a islamului e cuprinsă în Chahdda sau Credeul musulman: "Nu este alt Dumnezeu decât Allah şi Mahomed, profetul său." Allah a trimis premergători tereştri: Adam, Noe, Abraham , Moise, Isus şi, în sfârşit, Mahomed - "sigiliul profeţilor" - ajutat de arhanghelul Gabriel, ce se opune lui Ivvis, diavolul alungat din Paradis. Ajunul se întinde o lună, Ramadan, când de la răsăritul până la apusul soarelui este interzis: a bea, a mânca, relaţii conjugale, a fuma, dar noaptea totul e permis. Pelerinajul la Mecca se poate face prin înlocuitor.

Moartea lui Mahomed, în 632, îl împiedică să cucerească lumea, dar urmaşii lui, "kalifii", au declanşat războiul sfânt. Venerând pe Allah şi pe singurul lui profet - Mahomed -, musulmanii îl cred suit la cer pe calul lui Allah, condus de Sfântul Arhanghel Gavril, care ar fi voit să-i arate Profetului piatra sa din Templul din Ierusalim, denumită azi Moscheea lui Omar. Credincioşii Islamului s-au divizat azi între ei, în circa 83 de secte, socotindu-l toţi pe Mahomed mijlocitor între Dumnezeu şi om.

Răspândirea mahomedanismului prin "războiul sfânt" a fost rapidă, căci urmaşul Profetului, Abour-Bakr (632-634), a lansat armatele Islamului în cucerirea Levantului, patru armate fiind împărţite în direcţiile Mesopotamiei şi Siriei, a Iordaniei şi Palestinei. Damascul cade în 635, Antiochia în 638, Ierusalimul în 637. Numai soldaţii bizantini opuseră rezistenţă, căci populaţia, sătulă de ocupaţia elenistă şi ortodoxă, împotriva curentelor sectante şi naţionaliste, primi învingătorii în cântece şi bătai de tobe. După cucerirea grosului centrului creştinătăţii îi veni rândul Egiptului, al cărui guvernator bizantin capitulă în aprilie 641, după şase luni de asediu. Musulmanii deveniră stăpânii Alexandriei, al doilea centru al Orientului creştin, cu peste 600.000 de suflete, distrugând vestita bibliotecă şi transformând din 705 d.Cr. Egiptul în ţară arabă, ucigând în masă pe creştinii copţi, care i-au primit ca eliberatori de sub bizantini. Pătrunderea în Mesopotamia şi Persia permise transferul capitalei califilor de la Damasc la Bagdad (762). Armenia rezistă, recâştigându-şi independenţa sub dinastia Bagratizilor. Georgia a fost ocupată de musulmani, cu capitala Tiflis, dar locuitorii se opuseră islamizării şi, în secolele VIII şi IX, au dat mulţi martiri. Asia Mică rămase provizoriu sub bizantini, după eşecul arabilor în faţa capitalei, în 717. Ocupaţia musulmană favoriza Bisericile în revolta lor împotriva credinţei ortodoxe: melkiţii, rău văzuţi, pierduseră teren. Având nevoie de funcţionari, arabii lăsară pe cei imperiali în posturile lor, însă treptat arabizarea făcu progrese, asimilând vechea cultură greacă.

51

Page 52: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Folosirea limbii greceşti în actele publice a fost suprimată în 707 de Waled I, iar vechile limbi vorbite de popor (caldeeana, siriaca, iraniana) se mai menţin, pierzând însă mult teren, până la dispariţia lor completă, rămânând doar ca limbi liturgice, araba fiind instrument de asimilare. Cuceriră apoi Africa de Nord, creştină romană, şi impuseră islamul cu forţa, rămânând doar cinci episcopate în jurul Cartaginei, pe care au distrus-o din temelii, restul episcopilor refugiindu-se în insulele Mediteranei ca "episcopi in partibus infidelium!" Ocupate din 636, Locurile Sfinte nu aveau de suferit dominaţia arabilor, fiind considerate sfinte monumentele şi locurile de pelerinaj, iar califul Harun - al Rashid trimise împăratului Carol cel Mare cheile Sfântului Mormânt. În secolul al X-lea, sub dinastia Fatimiţilor, situaţia se schimbă prin apariţia noilor stăpâni, turcii seldgiukizi conduşi de teogrul bei Alep Arslan (1065-1072) şi de Malek-Sal (1072-1092). Stăpâni peste Bagdad din 1055, aceştia fac mari şi dese incursiuni în Asia Mică, cucerind partea răsăriteană prin trădarea armenilor monofiziţi, duşmani neîmpăcaţi ai grecilor; îşi aşezară capitala la Ierusalim, începând să persecute pe creştinii pelerini. Cuceriră apoi Armenia bizantină, ştergând Capadochia - în care Imperiul Bizantin avea un număr mare de ostaşi şi de generali de cea mai bună pregătire - şi făcând Sultanatul Roum, cu capitala la Iconium.

Traversând Maghreb-ul, puhoiul Islamului, comandat de generalul arab Tarik (de aici Djebel Tarik =Gibraltar), ajunse la Gibraltar, trecu în Spania stăpânită de regatul Vizigot creştin, cu 77 episcopate, îl cuceri treptat şi ajunse la Pirinei, reuşind chiar să cucerească părţi din sudul Franţei, dar Victoria lui Carol Martel la Poitiers (732) salvă Europa creştină de la un dezastru. Biserica spaniolă a fost plasată multe secole sub tutela musulmană şi mulţi tineri spanioli îmbrăţişară islamismul prin cultura arabă înfloritoare. Aşezarea arabilor la sudul şi estul ţărilor creştine opri orice progres al credinţei în aceste două direcţii, iar ameninţarea militară a Islamului asupra Europei creştine fu abia la finele veacului al XVII-lea înlăturată, după alungarea turcilor din Europa. Din 1073, turcii selgiucizi, succesorii lui Seldgiuk (1030), veniţi în serviciul califatului de Bagdad, tocmai din Asia centrală, au luat de la arabi religia musulmană, fondând Imperiul Otoman, care a urmărit cucerirea Europei creştine, până la 1683, când au fost învinşi definitiv la Viena.

Înflorirea matematicii, geometriei, medicinei şi agriculturii prin arabi a fost evidentă, iar solidaritatea creştină în faţa ameninţării islamice de multe ori exemplară.  

15. PAPII SECOLULUI AL IV-LEA

52

Page 53: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

30. Sfântul Marcelius I (307-308) a trăit într-o epocă de mari persecuţii. A fost sever cu cei căzuţi (lapsi) în idolatrie.

31. Sfântul Eusebiu (308) era grec, victimă a dezordinilor provocate de "lapsi", care-l deportară în Sicilia, unde muri.

32. Sfântul Miltiade (311-314) ocupă scaunul după trei ani de vacanţă papală, fiind african de origine, predominat de puterea împăratului Constantin cel Mare. În Conciliul Lateran decide că dintre cei doi episcopi ai Cartaginei, Cecilian este cel legitim, nu Donatus. Sub el se dădu Edictul de la Milano din 313, încetând persecutarea creştinilor.

33. Sfântul Silvestru I (314-335) a fost o figură secundară, sub protectoratul lui Constantin cel Mare, deşi lui i se atribuie convertirea acestui împărat, după o legendă din secolul al V-lea.

34. Sfântul Marcu (18 ianuarie - 7 octombrie 336): sub pontificatul lui scurt se promulgă calendarul sărbătorilor religioase, catalogul tuturor papilor şi un elencul (indice) al principalilor martiri. El consacră pe episcopul Ostiei, preot roman, ca şi papă, el fiind captiv.

35. Sfântul Iuliu I (337-352) luptă împotriva arienilor şi Eusebienilor. În Conciliul din Sardica (343) condamnă episcopii dizidenţi.

36. Sfântul Liberius (352-366) era roman. Îl apără pe Sfântul Atanasie de arieni, fapt pentru care este arestat de împăratul Constanţiu şi exilat în Tracia. În locul lui este ales papa Felice. Întors la Roma, din ordinul împăratului, este silit să guverneze Biserica "in solidum" cu Felice, dar poporul îl alungă pe Felice, în ura lui împotriva împăratului.

bis. Sfântul Felice II a fost ales în 365, după ce papa Liberius a fost deportat de împăratul Constanţiu în Tracia.

37. Sfântul Damassus (366-384) era spaniol, luptă împotriva împărţirii poporului, care alese pe un oarecare Ursinus. Colaboră cu Sfântul Ambroziu pentru eliminarea arianismului. Zidi biserica Sfântul Laurenţiu, numită "a lui Damassus". Se preocupă de aflarea mormintelor martirilor. El fondă Vicariatul apostolic al Tesalonicului, de care atârnau strămoşii noştri din Dacia Traiană.

53

Page 54: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

bis. Sfântul Ursinus (366-367), ales de o minoritate de popor şi cler, ca opus Papei Damassus. Urmară dezordini şi a fost exilat în Colonia.

38. Sfântul Siricius (384-399) întări supremaţia în tot Occidentul şi conduse Iliria (o regiune a Greciei) sub jurisdicţia Sfântului Scaun, cu episcopul oriental al Tesalonicului ca vicar apostolic al Papei. Se amestecă în luptele dintre împăraţii Maximus şi Iovinianus, favorizându-l pe primul şi opunându-se secundului.

16. PAPII SECOLULUI AL V-LEA

39. Sfântul Anastasiu (399-402) luptă împotriva Maniheilor şi condamnă operele lui Origene. E îngropat în cimitirul Pontiano.

40. Sfântul Inocenţiu I (402-417), născut în Albano, despre el Sfântul Augustin spunea: "Roma locuta, causa finita". Sub el a fost Roma prima dată jefuită. De la el a rămas faimoasa declaraţie: "Când este în discuţie credinţa, eu cred că toţi episcopii noştri fraţi şi colegi trebuie să se adreseze lui Petru".

41. Sfântul Zosimus (417-418): ştim puţin din pontificatul lui.

42. Sfântul Bonifacius I (418-422): ştim că a fost conturbat în activitatea sa de antipapa Eulaliu în 418.

43. Sfântul Celestin I (422-432) a fost om de mare energie şi largă liberalitate; a continuat reconstrucţia Romei distrusă de Alaric. Numele său este legat de marea sa operă, "Decretele", care în secolele următoare deveniră "Codice la dreptul canonic". A fost mare prieten cu Sfântul Augustin. Sub el s-a celebrat Conciliul ecumenic din Efes. La un an de la acel conciliu a murit, fiind îngropat în cimitirul Sfânta Priscilla, în care este săpat în perete un episod din Conciliul de la Efes (431). Această capelă a fost distrusă în 817. Osemintele Sfântului Celestin fuseseră duse în bazilica Sfânta Prasedia, iar o parte în catedrala din Mantova.

44. Sfântul Sixtus III (432-440), preot roman, un timp pare să fi favorizat erezia lui Pelagius, dar apoi o combătu. Reconstrui biserica Sfânta Maria Maggiore, fostă odinioară "liberiana", şi construi biserica Sfântul Laurenţiu cel Mare.

45. Sfântul Leon cel Mare (440-461) e primul papă cu numele "cel mare", care semnifică măreţia sa. El reuşi să-l oprească pe Attila - "biciul lui Dumnezeu" - să prade Roma. Era versat în

54

Page 55: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

retorică, teologie, ştiinţe, şi ne-a lăsat 96 de predici şi 173 de epistole, care sunt cele mai celebre din timpul său.

46. Sfântul Ilarie (461-468), născut la Cagliari, preot roman, a combătut erezia lui Nestorie şi apoi a lui Eutichie. Convocă un conciliu la Roma în care se stabili că nu sunt valide hirotonirile preoţilor bigami, ale celor recăsătoriţi, văduvi, analfabeţi şi persoane mutilate, handicapate. Era mare pasionat al cititului şi scrisului, fiind proclamat patronul bibliotecarilor.

47. Sfântul Simplicius (468-483) a zidit bisericile Sfântul Ştefan Rotondo şi Sfânta Bibiana. A continuat la rândul său "opera fundationis" a Liturghiei, iniţiată de Papa Leon cel Mare, şi a stabilit regula, mai precis, normele ceremoniale ale cultului.

48. Sfântul Feliciu II (483-492), numit şi Felicius III, opus pontificelui Liberiu din 365. Ştim puţin din pontificatul său, cu unele date confuze.

49. Sfântul Gelasie (492-496), african, luptător dârz împotriva ereticilor. I se atribuie un "Sacramentarium" denumit "Gelasianul", cu caracter liturgic. Singur a scris "Liber apologeticus" împotriva senatorului Andromacus, care voise să readucă sărbătorile carnavalurilor "Lupoaicii". O epistolă a sa către împăratul Anastasiu afirma clar primatul Romei. A fost un prevăzător administrator al orezăriilor, al listelor chiriilor (arenzi) şi patrimoniilor, averilor pontificale. E îngropat în basilica Sfântul Petru.

50. Sfântul Anastasiu II (496-498) încercă împăcarea împăratului Anastasie I, care favoriza monofizismul. Era conciliant cu ereticii, dar nu cedând adevărul divin.

51. Papa Simacus (498-514), ales de clerul ostil împăratului din Constantinopol. Teodoric, regele Ostrogoţilor, a fost favoritul lui, fapt pentru care a fost acuzat pe nedrept de imoralitate privată, încât a trebuit să se dezvinovăţească într-un proces. După patru ani de dezordini, în care clerul urma pe un oarecare Laurenţiu, apăru pericolul unei schisme, care dispăru odată cu moartea Papei. Simacus e primul Papă nedeclarat Sfânt.

17. PAPII SECOLELOR AL VI-LEA Şl AL VII-LEA

52. Sfântul Hormisdas (514-523), înainte de a primi diaconatul, fusese căsătorit şi avea un fiu (se presupune că pe Silveriu, care

55

Page 56: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

devine papă în 536). Se ocupă cu succes de împăcarea cu Constantinopolul şi combate cu tărie ereticii.

53. Sfântul Ioan I (523-526), constrâns de Teodoric pleacă la Constantinopol pentru a obţine de la împărat revocarea edictului împotriva arianilor apăraţi de acesta. E primul papă care vizită Constantinopolul. La reîntoarcerea în Italia, la Ravenna, reşedinţa lui Teodoric, este arestat şi închis, murind prin înfometare şi tortură.

54. Sfântul Felicius IV (526-530) a fost ales prin voia explicită a lui Teodoric, având norocul de a se bucura şi de favorul poporului roman, care acceptă impunerea lui Teodoric. Se ocupă paşnic de restabilirea păcii cu Ostrogoţii.

55. Bonifaciu II (530-532). Papa Felicius IV, temându-se de amestecul împăratului, înainte de moarte îşi desemnă succesor pe prietenul său, Bonifaciu, dar poporul roman îl voi pe un oarecare Dioscuros. Problema se rezolvă prin moartea naturală a pretendentului Dioscuros şi astfel Bonifaciu îşi exercită pontificatul, în ultimii doi ani făcând numai bine.

56. Sfântul Ioan II (533-535) se numea Mercurius când era păgân, dar pentru a nu avea un papă cu numele unei divinităţi păgâne, se luă obiceiul de a schimba numele papei nou ales. Aşa îşi schimbă numele în Ioan, după care toţi papii ulteriori îşi schimbau numele în momentul alegerii lor. Sub el dispăru Senatul Roman. Trebui să lupte împotriva călugărilor "Acemiţi" (ce însemna: aceia ce nu dorm niciodată), fiindcă aceştia erau eretici, împotriva învăţăturii Sfintei Treimi.

57. Sfântul Agapet I (535-536), din cauza spânzurării reginei Amalasunta, soţia lui Teodoric, trebui să potolească ruptura apărută între Constantinopol şi Ravenna. Astfel, plecă la Constantinopol, dar muri acolo pe neaşteptate. Rămăşitele lui pământeşti au fost aduse cu veneraţie la Roma.

58. Sfântul Silveriu (536-537). În aceşti ani Roma era ocupată de Goţi. Împăratul voia să se facă stăpân pe toată Italia şi "să salveze" pe papa. Trimise pe comandantul său, Belisariu, care cuceri Roma şi acuză pe Papa de trădare şi îl exilă. Silveriu muri, înfometat, în exil la Palamaria.

59. Vigilius (540-555). Alegerea sa a fost impusă de Teodora, împărăteasa Orientului, soţia lui Iustinian, care voia să dea

56

Page 57: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

importanţă şi să impună monofizismul. Vigilius, odată ales Papă, nu mai ascultă de Teodora şi condamnă monofizismul. Soldaţii împăratului îl constrânseră pe Vigilius să vină la Constantinopol, obligându-l să întrerupă Missa. Ajungând în faţa împăratului zise: "Puteţi încerca să mă arestaţi, dar nu puteţi să-l faceţi prizonier pe apostolul Petru". Izolat şi terorizat, Vigilius cedă după zece ani, întorcându-se la Roma, dar, în timpul călătoriei, ajuns la Siracuza, moare pe drum.

60. Sfântul Pelagius I (555-561) se preocupă de restabilirea păcii între Orient şi Occident. Acuzat de erezie, se apără cu curaj şi tărie.

61. Sfântul Ioan III (561-574) dădu un mare impuls vieţii mănăstirilor, după noua regulă a Sfântului Benedict. Restaură de asemenea catacombele.

62. Sfântul Benedict I (574-579) domni într-o perioadă marcată de invazia Longobarzilor şi de o mare foamete.

63. Sfântul Pelagius II (579-590) era got de origine, dar născut la Roma şi fusese călugăr benedictin. Luptă împotriva Longobarzilor, chemând în ajutor prima dată pe cei din Constantinopol, apoi pe Franci. Muri de ciumă.

64. Sfântul Grigore cel Mare (590-604). Călugăr şi fondator de mănăstiri; om de mare caritate, se opune ferm lui Agilulfo care, în fruntea Longobarzilor, a vrut să distrugă Roma. Converti pe Teodolinda, soţia lui Agilulfo, care şi-a botezat fiul: Adaloaldo. Botezul a fost însoţit de schimburi de daruri, între care "Coroana de fier" a regilor Italiei. A fost primul Papă care se iscălea "sluga slugilor lui Dumnezeu" şi iniţiatorul cântecului liturgic care apoi se numi "gregorian". De la el ne-au rămas diverse opere literare, după care a bine-meritat să se numească "cel Mare".

65. Sabinianus (604-606). Despre el ştim că avea o metodă pastorală opusă papei care l-a precedat. Urât de toţi, despre el se povestesc curioase legende.

66. Bonifacius III (în 607). Pontificatul lui dura 8 luni şi 22 de zile, în care a fost păstrătorul dreptăţii, pacienţei, binefacerilor, elocvent şi evlavios, după cum scrie în epitaful său.

57

Page 58: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

67. Bonifacius IV (608-615) era călugăr benedictin. Sub pontificatul său au fost ani teribili de ciumă. Oricum, trebuie pomenit că, de acord cu împăratul Foca, transformă Panteonul roman în templu creştin dedicat Sfintei Fecioare Maria Regină şi tuturor Sfinţilor Martiri. Consacrarea avu loc la 1 noiembrie 609. Din acest eveniment se născu sărbătoarea tuturor Sfinţilor, fixată la 1 noiembrie în fiecare an.

68. Sfântul Adeodat I (615-618) era poreclit "Deus dedit" - "Dumnezeu a dat". S-a înţeles cu Longobarzii şi a îmbunătăţit relaţiile cu Bizantinii. În timpul său, Cosroe, regele perşilor, a cucerit Ierusalimul şi a transportat rămăşiţele Sfintei Cruci, în anul 629. De la el ne-a rămas cel mai vechi sigiliu papal.

69. Bonifacius V (619-625). Sub el apăru islamul, duşmanul distrugător al creştinismului.

70. Onoriu I (625-638) combătu energic monotelismul, pentru care a fost acuzat de erezie. Va fi reabilitat de Papa Ioan IV în anul 640. Făcu multe opere de construcţie şi împodobiri de biserici.

71. Severinus, în 640. Ales după doi ani de vacanţă pontificală, pontificatul său dură două luni şi patru zile.

72. Sfântul Ioan IV (640-642) se preocupă de evanghelizarea slavilor, este autorul unei apologii (operă de apărare) despre papa Onoriu I, care-i servi la reabilitarea predecesorului său acuzat de erezie.

73. Teodor I (642-649) combătu energic monotelismul.

74. Sfântul Martin I (649-655) a fost mare adversar al monotelismului, sfidând ura împăratului, condamnat pentru erezie monotelită. Împăratul trimise un călău plătit cu însărcinarea să-l ucidă pe papă în timpul Liturghiei. Este arestat, dus la Constantinopol şi muri exilat în Crimeea.

75. Sfântul Eugeniu I (654-657) luptă împotriva ereziei şi împotriva împăratului, care nu se vindecase de ea.

76. Sfântul Vitalianus (657-672) s-a împăcat cu împăratul Constant II, care veni la Roma, primit cu triumf. Ca Papă, autoriză folosirea orgăi în celebrarea serviciilor divine.

58

Page 59: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

77. Adeodat II (672-676). Sub pontificatul lui, Roma a fost jefuită de împăratul Constant II. Ce triumf! Tezaurele Bisericii romane au fost transportate de împărat, dar au fost oprite în Sicilia din cauza morţii împăratului. Aceste imense tezaure au fost apoi răpite de arabii din Alexandria Egiptului, când aceştia au ocupat Sicilia.

78. Donos I (676-678), numit "di Domino", împăcă schisma cu Ravenna, care pretindea că ar fi "superioară" Romei.

79. Sfântul Agaton (678-681). Când a fost ales papă avea 100 de ani. Pontificatul său dură trei ani, şase luni şi 4 zile. Se ştie că a fost un taumaturg şi s-a făcut iubit de toţi.

80. Sfântul Leon II (682-683) a fost înzestrat cu multă elocinţă; pontificatul său dură 10 luni şi 17 zile.

81. Benedict II (684-685) era un papă generos şi conciliant. Se ştiu puţine despre el.

82. Sfântul Ioan V (685-686). Cu el a început seria unor papi de origine orientală. Se ştiu puţine despre viaţa lui.

83. Conon (686-687). Clerul roman voise pe un oarecare Petru; armata voia pe un oarecare Teodor; renunţară însă în favoarea lui Conon. De asemenea, şi poporul, ca al treilea votant, îl acceptă pe Conon, care pontifică însă numai 11 luni.

84. Sfântul Sergiu I (687-701) a fost ales ca un compromis între Teodor şi un oarecare Pascal, care era pe jumătate cuceritorul Romei, stăpânul ei. Acestuia i s-a opus împăratul Iustinian II, care l-a adus prizonier la Constantinopol. Poporul însă se răzvrăti, iar împăratul rămase înşelat. Acest papă restaură multe biserici şi făcu câteva îmbunătăţiri în ogorul liturgic (50. Giuseppe Giani, Storia delia Chiesa, Milano, 1979, p. 100-105).

18. FORMAREA STATULUI PAPAL

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia, Galia, Spania, Britania, Germania şi cele două provincii ale Ilyricului, Occidental şi Oriental, formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele două Epiruri, cele două Dardanii şi Prevalitana. În 417, Papa Zosim învesti un mitropolit de Arles, cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei.

59

Page 60: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Episcopii bizantini se opuseră Papei în Ilyricum, provincii care până în 379 aparţinuse Imperiului de Apus, când Graţian le donă colegului său Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea să-şi întindă stăpânirea sa acolo, însă pentru a-şi salva drepturile, Papalitatea institui în 380 un "Vicariat Apostolic" la Tesalonic. Totuşi, împăratul Teodosie al II-lea ataşă în 421 Ilyricul Oriental la "Noua Romă", dar graţie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, această hotărâre a fost revocată. Însă, Ilyricul rămâne mărul discordiei între Roma şi Bizanţ, până în 732, când Leon Isaurul se răzbună pentru condamnarea iconoclasmului, scoţând definitiv aceste regiuni de sub jurisdicţia Sfântului Scaun.

Cât timp capitala Imperiului sub Constantin cel Mare era în Roma, Papii erau puterea a doua, dar mutarea reşedinţei imperiale la Bizanţ a schimbat situaţia. Papii au devenit mai liberi în a-şi exercita puterea lor spirituală, iar Roma Cezarilor, devenită Roma Papilor, augmentează atât puterea lor morală, cât şi autoritatea lor politică, devenind şi conducători politici.

În primul rând, Papii au luptat împotriva puterii politice care proteja sărbătorile păgâne (senatul roman) cu imoralităţile (Papa Gelasiu), refuzând amestecul puterii politice în problemele bisericeşti şi afirmând supremaţia spiritului asupra problemelor temporale ale acestei lumi. Au luptat împotriva ereticilor sprijiniţi de împăraţi.

Autoritatea Papilor a crescut şi în lupta împotriva barbarilor. Vizigoţii lui Alaric pătrunseră în Roma la 24 august 410, iar creştinii scăpară refugiaţi în biserici, deşi oraşul fusese incendiat. Retraşi în Spania, vizigoţii au fondat Regatul Vizigot, cu capitala la Tolosa.

Hunii conduşi de Attila sunt opriţi în 451 d. Cr. să intre în Roma de către Papa Leon cel Mare, care, cu crucea în mână, ieşi înaintea lui Attila oferindu-i daruri; acesta se retrage, în timp ce un mare număr de locuitori, refugiindu-se în lagună, întemeiază Veneţia.

Vandalii, sub regele lor Genseric, asediară Roma în anul 455; împăratul se refugie, însă Papa Leon cel Mare încercă salvarea: regele Genserich acceptă cruţarea vieţii locuitorilor, dar Roma este incendiată.

Herulii, cu regele lor Odoacru, ucid pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, în 476, cucerind Roma.

Ostrogoţii, sub regele Teodoric, fondează regatul cu capitala la Ravenna, cuprinzând Italia, Sicilia, Dalmaţia, Panonia, Proventa.

60

Page 61: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Toate aceste evenimente au crescut prestigiul Papilor, cărora mulţi credincioşi din Italia, Sicilia, Corsica, Africa, Gallia şi Ilyricum le-au donat moşii, încât au ajuns cei mai mari proprietari ai Italiei. Aceste averi - proprietăţi - s-au numit cu timpul "moştenirea lui Sfântul Petru" (patrimonium S. Petri). Rămânând scaunul papal acelaşi, în timp ce stăpânitorii politici s-au schimbat (Odoacru, Teodoric, Alboin etc.), Papii exercitau şi o oarecare putere politică în Roma şi împrejurimi (Ducatus Romanus), apoi şi în alte părţi ale Italiei, populaţia fiindu-le recunoscătoare că i-a scăpat de barbari, foame, inundaţii, ciumă etc.

În secolul al VIII-lea, când în Răsărit a izbucnit lupta împotriva icoanelor, Papii au intervenit împotriva edictelor împărăteşti. Exarhul din Ravenna a pornit împotriva Romei, în numele împăratului bizantin, dar a trebuit să se retragă, deoarece poporul era pentru Papa, considerându-l duce al Romei. În anul 752, regele lombard, Astolf, voi să cucerească Roma. Papa Ştefan II ceru ajutor împăratului Constantin Copronimul. Acesta nu răspunse. Papa se adresă atunci lui Pipin cel Scurt, regele Francilor, care trecu Alpii de două ori (754-756) şi îl asedie pe regele lombard la Piave, silindu-l să restituie pământul cucerit, exarhatele Ravenna şi Pentapolis, pe care le donă Papei, ordonând să se depună cheile celorlalte cetăţi şi actul de donaţie pe mormântul Sfântului Petru. Prin aceasta, Papa devine Suveran al acestor provincii, luând fiinţă Statul Papal (şi de drept, căci de fapt existase mai înainte). Această situaţie nu era pe placul împăraţilor Constantinopolului; invidioşi, le ceru să le predea Imperiului de Răsărit. Dar, regele Pipin cel Scurt le răspunse că Francii au trecut Alpii de două ori pentru Sfântul Petru şi pentru păcatele lor, nu pentru Imperiul de Răsărit. Răpite aceste posesiuni în anul 774 de către lombarzi, Carol cel Mare le recâştigă şi le donă din nou Papei, mărind astfel Statul Papal. De data aceasta, Statul Papal a fost recunoscut oficial. Din acest moment, Papalitatea - din bizantină - devine occidentală. Constantin Copronimul a retras Papei controlul direct asupra Bisericilor din Dalmaţia şi Balcani. În schimbul consacrării lui Pipin, Papa constituie o regalitate de drept divin, care domina Franţa, Germania, Italia. Basileul pierde, în profitul Francilor, suveranitatea asupra Romei şi asupra exarhatului Ravenna. Dintr-un simplu domeniu la origine, patrimoniul Sfântului Petru se transformă într-o instituţie politică a cărei suveranitate este garantată de Papa. Regii franci trec la o profundă romanizare a instituţiilor bisericeşti din regat, încă din 754, când, printr-un decret, Pipin înlocuieşte cântecul galican cu cel roman, vechea liturghie galicană cu cea romană.  

61

Page 62: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

19. CAROL CEL MARE ŞI RESTAURAREA IMPERIULUI ROMAN DE APUS

Fiul şi urmaşul lui Pipin cel Scurt, Carol cel Mare (768-814), domină epoca sa prin puterea geniului său militar, războinic, diplomat şi organizator, opera sa putând fi comparată cu cea mai reuşită operă istorică. Distruse statul lombard, lărgi dominaţia francă cucerind ţara saxonilor, întemeie mărcile Navarra şi Goţia (Catalonia) în faţa musulmanilor din Spania, înnoi relaţiile cu califul Bagdadului şi creă, la răsăritul imperiului său, un lanţ de popoare tributare: Avarii, Slavii, Scandinavii. Visa să realizeze renaşterea Imperiului roman de Apus (distrus în 476), iar Papa Leon III, în seara Crăciunului din anul 800, îl încoronă împărat la Roma. Dar, noul imperiu, "Sfântul Imperiu Roman", nu era identic cu cel vechi, căci nu mai avea doi împăraţi, ci numai unul. Carol cel Mare nu mai aparţinea Basileului bizantin, care, după doisprezece ani de negocieri, îl recunoscu ca împărat; nu avea structura internă a vechiului imperiu, ci statul acesta se baza pe jurământul de fidelitate care stabilea o legătură directă între monarh şi supus. "Fidelii" împăratului trebuiau să facă serviciul militar, să dea impozite şi să asculte toate chemările în interesul public. Imperiul nu are alţi soldaţi decât proprietarii de pământ, laici sau clerici, obligaţi la mobilizare de oameni după întinderea şi valoarea averilor funciare deţinute. Toţi supuşii Imperiului sunt creştini, căci Carol cel Mare impune botezul cu convingere ori, la nevoie, cu forţa, populaţiilor cucerite. Imperiul Francilor este deci creştin, pentru a realiza cu episcopii şi preoţii Cetatea cerească. Hotărârile sinoadelor le ridică la rangul de legi pentru întreaga împărăţie. Pe preoţi îi scuteşte de sarcini publice, însă le dă prerogativa de judecători.

Arhiereii fac parte dintre sfetnicii ţării, iar bisericile şi mănăstirile sunt înzestrate cu moşii. Sub el, Sfântul Chrodegang, episcopul de Metz, introduce instituţia canonicatelor. Împăratul, la sfatul învăţatului călugăr Alcuin, înfiinţă şcoli pe lângă catedrale şi mănăstiri pentru formarea clerului, prevăzând instrucţiunea elementară a credincioşilor, iar călugărilor impunându-le de observat "Regulile Sfântului Benedict". Reîncepu cucerirea şi botezarea în masă a Saxonilor învinşi; cei refractari erau sortiţi morţii. Clerul era obligat să cunoască cititul, cântul, calculul şi latina, după iniţiativa lui Chrodegang de Metz. Clerul oraşelor era grupat în capitluri şi era obligat să servească Liturghia în comun, cântând-o, învăţând, muncind şi predicând împreună. În această epocă se fixă clar cântecul gregorian, după cele mai vechi tradiţii. Începe predicarea în limba poporului, cu articolele Credeului, vieţile sfinţilor, spovedania individuală obligatorie la sărbătorile mari. A

62

Page 63: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

fost protectorul creştinilor de sub stăpânirea musulmanilor, protector al Locurilor Sfinte din Orient, în înţelegere cu Califul Bagdadului, primind simbolic în dar cheile Sfântului Mormânt, ale Altarului, Grădinii Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, ale Oraşului Sfânt. El zidi aici mănăstiri latine: una pe Muntele Măslinilor, alta lângă Sfântul Mormânt. Arabii erau ţinuţi în frâu. Moare în 814.

După moartea lui, Imperiul se împarte între fiii săi intriganţi, împărţire definitivată prin Tratatul de la VERDUN (843) prin care: Carol Pleşuvul devine rege al Franciei; Lothar are asigurată Italia; Ludovic II, rege al Germaniei, pretindea şi stăpânirea Italiei, pentru care în 844 trecu în Italia, ocupând Roma. Papa Sergiu II, pentru a evita războiul, îl primi cu triumf. Părea totul adus la calm, dar în 895 regele Arnolf al Germaniei reveni şi cuceri Roma. Cu această dată se iniţie "Secolul de fier" al Bisericii, Roma şi Papalitatea fiind dominate de împăraţii Germaniei, care decideau alegerea şi investirea episcopilor. Aşa se născu "lupta pentru investitură": pe de o parte, Papa voia singur să decidă cine poate fi investit episcop, pe de alta, împăratul, amestecându-se inadmisibil în problemele Bisericii, pretindea investirea din partea lui a episcopilor.

Începutul şi biruinţa în această luptă o făcu Papa Grigore al VII-lea, la 1077.

PARTEA II

EVUL MEDIU (800-1517)

20. ICONOCLASMUL

Din ordinul califului Yazid II (720-724), guvernator al Egiptului, s-a început distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provocă indignarea populaţiei. În acelaşi timp, se declanşă şi în Imperiul Bizantin lupta iconoclastă, inspirată de mediile pătate de maniheism (Paulicienii). Cele

63

Page 64: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

două evenimente sunt în relaţie; Coranul interzice icoanele şi condamnă venerarea lor, conformându-se prin aceasta obiceiului evreiesc; monofiziţii se opuneau reprezentării lui Cristos în umanitatea sa; adversarii icoanelor se aflau în clasele cultivate bizantine, pe când în sânul populaţiei de rând icoanele constituiau obiectul pietăţii populare. Cum Biserica Orientală a fost aproape totdeauna monofizită, în mentalitatea clerului şi nobilimii nu se putea reprezenta natura divină printr-o imagine materială. În plus, erau exagerări în adorarea unor icoane considerate făcătoare de minuni, dar se subestima aportul icoanelor în propagarea şi menţinerea credinţei, ele fiind considerate ca picturi încă în era paleocreştină. Deci, pe atunci, iconografia şi spiritualitatea creştină se dezvoltau în paralel, exercitând una asupra celeilalte o înrâurire fructuoasă. "Ceea ce scrierea exprimă cititorului, pictura oferă analfabetului - scria Sfântul Grigore cel Mare. Ignoranţii văd ce trebuie să urmeze, cei ce nu ştiu citi scrierile pot citi pictura". Însă, în veacul VI, în afara icoanei propriu-zise, apărură legende cu icoane "nefăcute de mână omenească" (acheropoete), pe care credincioşii voiau să le aibă ca o prezenţă a celui pe care-l reprezentau, mai ales în Orient şi în Italia bizantină. Aceasta ducea la idolatrie, mai ales că acei credincioşi le spălau, ungeau, aureolau, ca miraculoase. De aici, după exemplul Islamului, porneşte lupta împotriva icoanelor, împotriva iconodulilor, purtată de iconoclaşti. Leon III Isaurul, împăratul Bizanţului, fost simplu soldat sirian, printr-un edict din 726 cere distrugerea icoanelor şi a statuilor, socotite idolatrie. Ordonând distrugerea icoanei miraculoase aflată deasupra porţii de bronz a palatului imperial, se produse o încăierare în care ofiţerul de pază a fost ucis. Scene asemănătoare se întâmplară şi în alte oraşe. Împăratul porunci distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi mănăstiri. Patriarhul German (715-729) protestă, dar a fost depus şi înlocuit cu Anastase. La Roma, Papa Grigore II (715-731) şi Grigore III (731-734), sirian, interveniră: "Tu vezi că dogmele Bisericii nu sunt problemele tale", îi scrise Grigore III. "Acestea sunt ale episcopilor. Ei nu se pot amesteca în afacerile civile. Împăratul nu trebuie să se amestece în problemele bisericeşti". Basileul este excomunicat în 732. Roma devine centrul luptei antiiconoclaste şi antibizantine. Ca represalii, împăratul răpeşte patriarhatului Romei diecezele Italiei meridionale, Dalmaţia şi Balcanii, pentru a le trece sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului; confiscă averile patrimoniale ale Bisericii Romei în Italia bizantină şi Sicilia. Papa se vede obligat să ceară ajutor în Occident şi de aceea se adresează lui Carol Martel al Franciei (715-741). În Siria, Sfântul Ioan Damaschinul apără sfintele icoane împotriva sarazinilor (675-749) şi iconoclaştilor bizantini, scriind trei apologii ce sunt meditaţii filosofice, teologice şi spirituale asupra icoanelor şi cultului lor. Leon III Isaurul are însă meritul de a fi bătut

64

Page 65: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

puternic arabii ce asediaseră Constantinopolul (717-718), salvând civilizaţia şi cultura creştină.

Lupta împotriva icoanelor continuă mai aprig sub Constantin V Copronimul (fiul lui Leon Isaurul) care, sub teroare, adună un sinod la Constantinopol, în 754, cu 338 episcopi iconoclaşti, ce hotărăsc ştergerea cultului icoanelor, alegând ca patriarh la Constantinopol un iconoclast. Călugării şi preoţii iconoduli sunt maltrataţi, li se tăiau mâinile, li se scoteau ochii, episcopii fiind siliţi să adere la iconoclasm.

Sub împărăteasa Irina, situaţia s-a schimbat. La observaţiile patriarhilor Paul şi Tarasiu de a readuce pacea în Biserică şi de a relua legăturile cu Roma, s-a convocat Sinodul ecumenic al VII-lea la Niceea, în 787, sub preşedinţia delegaţilor Papei Adrian I şi a patriarhului Tarasie. Acest sinod ecumenic afuriseşte soborul iconoclast din 754 (de la Hiera) şi pe patriarhii iconoclaşti, restabilind cultul icoanelor. Pentru a domni singură, împărăteasa Irina îl alungă pe fiul ei şi-i scoase ochii. Domni până în 802, când este detronată de generalul logofăt Niceforas, un mare iconoclast.

Sub împăratul Leon V Armeanul, din dinastia frigiană (802-867), se redeschide lupta împotriva icoanelor, iar patriarhul Nichefor, care nu recunoaşte acte sinodale fără aprobarea Papei, este silit să abdice (815) şi este înlocuit cu mireanul incult Theodat I. Acesta ţine un sinod în care anulează hotărârile Sinodului ecumenic din 787; trece la persecutarea episcopilor care nu se supun; pe egumenul Teodor Studitul al mănăstirii Stoudion şi pe călugării lui, ce se opun iconoclaştilor îi torturează, îi alungă, îi exilează. În 820, după 27 de ani de persecuţie, Leon V Armeanul este asasinat, luându-i locul Mihail II, iconoclast moderat. L-a urmat Teofil I (829-842), mare iconoclast, care muri cu remuşcări pentru crimele făcute împotriva iconodulilor. Îi urmă fiul său, Mihail III (842-867), care împreună cu mama sa Teodora, convocă Sinodul din 11 martie 842, sub preşedinţia patriarhului Metodie, iconodul. În ceremonia solemnă din Sfânta Sofia, se proclamă cultul icoanelor şi Duminica Ortodoxiei, recunoscută de Papa Romei Grigore IV (827-844) şi de toţi patriarhii Orientului, înaintea Schismei lui Fotie din 867. Era deci nu o "ortodoxie" schismatică, ci catolică.  

 21. PRIMATUL PAPILOR ÎN ISTORIE

65

Page 66: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Autoritatea supremă a Bisericii, instituită de Isus Cristos, este Colegiul Episcopal în frunte cu Pontificele Roman. Episcopii sunt urmaşii apostolilor iar Sfântul Părinte Papa, urmaşul Sfântului Petru. Papa păstrează sarcina pe care Isus Cristos a dat-o în mod particular şi unic Sfântului Petru, primul dintre apostoli, când i-a spus: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Mt. 16, 18). Înainte de înălţarea Sa la cer, de trei ori i-a spus lui Petru: "Paşte oile mele! Paşte mieluşeii Mei!" (Io. 21, 15). Una din poruncile date lui Petru şi ucenicilor Săi înainte de înălţarea Sa a fost şi aceasta: "Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit. Şi învăţaţi-le să păzească ce v-am poruncit vouă. Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin". (Mt. 28,19-20). Aşadar Mântuitorul a promis asistenţa Sa lui Petru şi urmaşilor lui, precum şi tuturor celor ce vor predica Evanghelia Sa în Biserica zidită pe Petru şi urmaşii lui. Ca atare, papa posedă în Biserică puterea episcopală ordinară, supremă, plenară, imediată şi universală, pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber. Această putere plenară şi supremă, Papa o obţine prin acceptarea alegerii făcute legitim, ea având caracter episcopal. Dacă cel ales Papă nu este episcop, imediat este consacrat episcop. De aceea Papa deprinde puterea sacerdotală supremă, plenară, ordinară, legată organic de demnitatea sa episcopală; supremă - adică deasupra ei nu există nici o altă putere în lume şi, ca atare, dispune de imunitate personală; infailibilă în probleme de doctrină şi morală când se pronunţă "ex-catedra", acţionând cu Colegiul Episcopilor ca magistru suprem al întregii Biserici; este de ordin divin (Lc.22, 31-32) şi este putere imediată, necondiţionată de timp, loc, persoană şi universală peste toate bisericile din lume. Pentru a-şi putea păstra intact acest caracter suprem al puterii sale, Pontificelui Roman îi este conferită şi puterea temporară asupra unui anumit teritoriu (Vatican), astfel încât să nu depindă de nici o putere politică străină. Ca atare, împotriva unei sentinţe sau decret papal nu există recurs. Infailibilitatea papei este concret arătată în cuvintele Mântuitorului când a spus: "Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Eu însă m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Tu, dar, când vei fi revenit, întăreşte pe fraţii tăi" (Lc. XX,31-32). Acest drept de conducători ai Bisericii lui Cristos l-au exercitat conştient toţi Papii, începând cu Sfântul Petru şi urmaşii săi, Papii de la Roma, succesori legitimi în conducerea Bisericii. În acelaşi timp, nici conducătorilor diferitelor Biserici din diverse părţi ale lumii de atunci nu le-a trecut prin minte să se creadă şi să se erijeze ei înşişi şefi ai acestor comunităţi

66

Page 67: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

creştine, ci numai în dependenţă de urmaşii Sfântului Petru, episcopii Romei. Bisericile întemeiate de Sfântul Pavel - Tesalonic, Atena, Corint etc. - puteau pe drept cuvânt să-l revendice fondator pe Sfântul Pavel, dar acesta în ochii celorlalte Biserici creştine nu constituia decât un titlu particular, în timp ce Biserica Romei, încă de la sfârşitul veacului I, ocupa o situaţie unică, centrul unităţii catolice, iar Papa, şeful întregii Biserici. În această privinţă sunt un mare număr de mărturii, fapte, evenimente care demonstrează tuturor celor de bună credinţă că Papa Romei a fost recunoscut unicul conducător legitim al tuturor episcopilor din lume, al Bisericii întregi. De altfel, nici un Papă, urmaş în scaunul Sfântului Petru, nu şi-a luat numele papal de Petru, desigur, din consideraţie pentru Capul văzut al Bisericii, instituit de Isus Cristos. Primatul papal este un primat de jurisdicţie şi nu de onoare, un drept de-a conduce - în fruntea tuturor episcopilor din lume - întreaga Biserică spre înfăptuirea Împărăţiei lui Cristos pe pământ. Începând cu Sfântul Petru, toţi urmaşii lui, Episcopii Romei, şi-au exercitat acest drept. Avem multe mărturii, din care vom cita câteva.

Sfântul Ignaţiu al Antiochiei, pe la anul 110, într-o scrisoare adresată credincioşilor din Roma, se exprima astfel: "Marei Biserici care a obţinut mila din mărinimia Tatălui ceresc şi a lui Isus Cristos, Fiul Său unic, Bisericii iubite şi iluminată din voinţa celui care a voit toate lucrurile care există, după dragostea lui Isus Cristos Dumnezeul nostru, cea care este în locul ţării Romanilor, demnă de Dumnezeu, demnă de respectare, demnă de felicitare, demnă de laude, demnă de succese, demnă de puritate şi Preşedinta Carităţii, Bisericii care posedă legea lui Cristos şi numele Tatălui..." (51. Dom-Gury Marie Oury, op. cit., p. 35).

Sfântul Ireneu (130-202), episcopul Lyonului, în cartea sa "Contra haereses", în care combate gnosticii, afirmă că toate Bisericile trebuie să fie de o părere cu Biserica romană, pentru covârşitoarea ei întâietate şi pentru că ea a păstrat totdeauna tradiţia apostolică.

Tertulian (160-215) apelează la papa Calixt scriind: "Pontificele suprem, care este episcopul episcopilor".

Sfântul Ciprian se izbi de împotrivirea Papei Ştefan, în anul 256, când afirmă că botezul administrat în afara bisericii de un eretic, nu este valid, ceea ce Papa condamnă, afirmând validitatea acestui botez. În lucrarea sa "De unitate Ecclesiae", din 251, Sfântul Ciprian scria: "Dacă Biserica este tulburată de schisme, aceasta e din cauză că se uită că este de constituţie divină; Biserica este fondată pe Petru şi după cum Petru este unul, aşa şi Biserica în mod necesar este una. Petru a primit primul sarcina pastorală pe care cei Doisprezece au primit-o pe urmă; pentru

67

Page 68: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

această raţiune, Roma exprimă, manifestă şi concretizează unitatea; corpul episcopal este unul şi indivizibil". Tot Sfântul Ciprian numeşte Biserica Romană, "rădăcina şi mama Bisericii Catolice" (Epistola 48, n. 3).

Faptele istorice ne arată neîndoielnic că episcopul Romei a avut primat de jurisdicţie, pe care l-a exercitat în diferite ocazii şi i-a fost recunoscut ca atare. Astfel, Sfântul Clemente Romanul a trimis în anul 96 o delegaţie la Corint, să împăciuiască Biserica de acolo, deşi Sfântul Ioan Evanghelistul era încă în viaţă la Efes, cu mult mai aproape de Corint. El a pretins ascultare pentru tot ceea ce va spune Dumnezeu printr-însul, declarând că neascultarea de el e păcat.

Papa Victor I (189-199), un african energic, a înţeles să uzeze de autoritatea sa pentru a unifica practica Bisericilor în sărbătorirea Paştilor. În secolul al II-lea nu era încă un acord între Biserici asupra datei sărbătoririi Paştilor. În Asia Mică se făcea în ziua morţii lui Isus, 14 Nisan a calendarului evreiesc, indiferent în ce zi a săptămânii cădea aceasta; în celelalte Biserici, Paştile se sărbătoreau în duminica ce urma după 14 Nisan. Cu ocazia vizitei Sfântului Policarp, episcopul Smirnei la Roma, în 155, se evocă această divergenţă, însă Papa Anicet nu voi s-o modifice. Urmaşul său, Papa Victor, din contră, invită episcopii diferitelor regiuni să examineze problema în concilii regionale, adună răspunsurile, iar în faţa refuzului Bisericilor din Asia de a se conforma datinei generale (romane), se declară gata să le şteargă din comuniunea Bisericii dacă mai celebrează Paştile în 14 Nisan şi nu în prima duminică după această zi. Ameninţă cu blestem şi excomunicare pe cei ce nu se vor supune. Interveni Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, şi calmă lucrurile, dar atitudinea Papei Victor dovedeşte autoritatea Bisericii romane în materie de disciplină şi locul ei ca fiind centru al comuniunii universale.

Papa Calixtus I (217-222) publică un decret definitiv pentru dezlegarea diferitelor păcate.

"Libellaticii" Basilides şi Martialis, caterisiţi de episcopii Hispaniei, apelează la Papa Ştefan (254-257) ca să-i reaşeze în scaune. Papa, nefiind corect informat, le-a dat dreptul, dar Sfântul Ciprian, scriind despre acest fapt, nu tăgăduieşte dreptul Papei de a decide, însă înfierează faptul că, în lipsă de informaţie suficientă, ia hotărâre nejustă. De asemenea, a cerut să fie reaşezat în scaun episcopul Privatus, cel caterisit de colegii săi africani. Episcopul Alexandriei, Dionysios, învinuit de erezie din partea colegilor săi, se justifică înaintea Papei cu acelaşi nume.

68

Page 69: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Papa Pius I condamnă pe gnosticii Valentin şi Marcion (anul 150). Înşişi ereticii, care apelează la autoritatea Papei ori de câte ori sunt osândiţi, străduindu-se să-l câştige de partea lor, ştiind că cine are de partea sa Roma, are lumea întreagă, sunt o dovadă a primatului papal. "Roma locuta, causa finita" - era convingerea tuturor creştinilor catolici din toate veacurile.

La Papii de la Roma au apelat, cerându-le sprijinul, toţi apărătorii ortodoxiei catolice. Aşa a făcut şi Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, luptător neînfricat pentru apărarea dreptei credinţe împotriva arienilor. Papa Iulius I (337-352) a fost apărătorul neclintit al Sfântului Atanasie şi al credinţei de la Niceea, împotriva arienilor şi semiarienilor lui Eusebiu din Nicomedia.

Conciliul de la Sardica - Sofia de azi (343), convocat de Papa Iuliu I şi împăratul Constantius, cu participarea a o sută şaptezeci de episcopi orientali şi occidentali, hotărî reabilitarea Sfântului Atanasie şi a prietenului său, Marcel de Ancyra, arhiepiscop catolic, acuzaţi de erezie de partida semiarienilor lui Eusebius, partidă ce părăsi sinodul. Acelaşi sinod hotărî că orice episcop depus de către coprovincialii săi va avea totdeauna dreptul să facă apel la pontiful roman, singurul în drept de a se pronunţa în mod definitiv. În felul acesta, adunarea de la Sardica a fixat în chip definitiv supremaţia de jurisdicţie a Bisericii din Roma asupra tuturor Bisericilor. Gruparea eusebianilor, retrăgându-se de la Sardica şi întrunindu-se într-un conciliu la Filippopol (azi Plovdiv), oraş în Tracia, nu recunoscu hotărârile aduse de majoritatea episcopilor ortodocşi catolici la Sardica, ci în enciclica lor au pronunţat anatema împotriva tuturor acelora care ar apela la Papa Romei; în acest fel, ei au reuşit ca episcopii africani să nu primească multă vreme canoanele conciliului de la Sardica, iar apoi să se formeze o partidă în Răsărit, opusă Romei, ceea ce va duce în final la Schisma din 1054. Menţionăm însă că teologii ortodocşi recunosc pe Sfântul Atanasie - ca şi catolicii - ortodox-catolic şi, implicit, hotărârile conciliului de la Sardica. De altfel, Sfântul Ioan Crisostomul a apelat la autoritatea Papei Inocenţiu I, care i-a luat apărarea şi a condamnat hotărârile "sinodului de la Stejar", prin care Teofil al Alexandriei şi împărăteasa Eudoxia l-au depus şi l-au exilat (407). Şi Sfântul Augustin a apelat, de asemenea, la autoritatea Papilor.

În lupta împotriva doctrinei eretice a lui Eutichie, condamnată de patriarhul Constantinopolului, Flavian, într-un sinod din 448, Papa Leon cel Mare l-a sprijinit pe patriarh prin scrisoarea dogmatică "Tomos către Flavian", în care definea Unitatea Persoanei şi dualitatea naturilor în Cristos, îndepărtând astfel erezia lui Eutichie şi pe cea a lui Nestorius.

69

Page 70: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Convocat într-un conciliu la Efes în 449, patriarhul Flavian s-a prezentat însoţit de diaconul Hilarie, delegatul Papei Leon, însă împăratul dădu preşedinţia adunării lui Dioscurus, patriahul Alexandriei, monofizit; cu sprijinul împăratului şi al episcopilor eretici, în faţa protestelor delegatului papal Hilarie şi ale patriarhului ortodox-catolic Flavian împotriva ereticilor, plus poporul năvălind în biserică, Dioscurus ceru o trupă de soldaţi care a început să lovească în partizanii credinţei adevărate. Hilarie a reuşit în toiul vânzolelii să fugă, dar patriarhul Flavian, lovit în faţă de Dioscurus, trântit de un oarecare Barsuma, călcat şi lovit apoi de alţii, muri după trei zile. Papa Leon a numit acest conciliu "latrocinium ephesinum (tâlhăria de la Efes) şi, într-un conciliu din Roma (29 sept. 449), l-a condamnat. Ca urmare, cu sprijinul celor doi împăraţi, Valentinian III şi Teodosie II, a fost convocat Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, condus de delegaţii Papei, unde a fost condamnată erezia nestoriană şi monofizită, adoptându-se epistola Papei Leon cel Mare, "Tomos către Flavian", ca document dogmatic, cu strigătele unanime "Petru a grăit prin Leon!" În acest sinod, se acceptă ca patriarhul Constantinopolului să fie recunoscut ca al doilea în scaun după Papa Romei şi supus canonic Papei. De asemenea, Papa Leon, pentru a nu se mai repeta momente periculoase în unitatea Bisericii, stabili la Constantinopol un însărcinat permanent pe lângă împărat, ceea ce a fost la originea apocrisiarilor sau legaţilor papali, nunţiaturile apostolice de astăzi.

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia, Galia, Spania, Britania, Germania şi cele două provincii ale Ilyricului - Occidental şi Oriental - formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele două Epiruri, cele două Dardanii şi Predalitania. Nu existau în Occident scaunele ambiţioase ale Alexandriei şi Bizanţului. În 417, Papa Zosim investi un mitropolit de Arles cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei. Episcopii bizantini se opuseră Papei în Ilyricum, provincii care până în 379 aparţinuseră Imperiului de Apus, când Graţian le donă colegului său Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea să-şi întindă stăpânirea sa spirituală acolo, însă pentru a-şi salva drepturile, papalitatea institui în 380 un "Vicariat apostolic la Tesalonic". Totuşi, împăratul Teodosie II ataşă în 421 Ilyricul Oriental la "Noua Romă", dar graţie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, această hotărâre a fost revocată.

Ilyricul însă a rămas mărul discordiei dintre Roma şi Bizanţ până în anul 732, când Leon Isaurul se răzbună pentru condamnarea de către Papă a iconoclasmului, scoţând definitiv aceste regiuni de sub jurisdicţia Sfântului Scaun.

70

Page 71: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

De reţinut este faptul că cele şapte Concilii Ecumenice - Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol II (553), Constantinopol-Trulan (681), Niceea II (787) - au fost prezidate de Papa sau de legaţii săi, recunoscând explicit primatul papal. Toate aceste şapte Concilii s-au ţinut în Orient, unde au apărut şi ereziile. Prin Papa Silvestru I (314-335) e confirmat Conciliul I Ecumenic (325); urmaşul său, Papa Iuliu I, prezidează prin legaţii lui Conciliul de la Sardica, unde se declară expres că Roma este scaunul lui Petru, căreia toţi episcopii îi datorează ascultare. Papa Liberiu (325-366) refuză să-l condamne pe Sfântul Atanasie, motiv pentru care împăratul semiarian Constanţiu îl trimite în exil în Tracia. Papa Damasus (366-384) confirmă primatul papal: Sfânta Biserică romană este înălţată deasupra tuturor celorlalte nu numai de constituţiile sinodale, ci prin cuvântul Mântuitorului Isus adresat lui Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16). Celelalte patriarhate orientale îşi au originea prin legăturile lor cu Petru: Alexandria, în numele lui Petru, prin ucenicul său Marcu, iar Antiohia e scaun apostolic fiind onorată cu şederea Sfântului Petru înainte de a ajunge la Roma. Tot Papa Damasus confirmă canonul Sfintei Scripturi, stabilit în conciliul din Hipona (383).  

22. CREŞTINISMUL DACO-LATIN ÎN SEC. VII-XI

Retragerea legiunilor romane, a funcţionarilor şi a unor meşteşugari în sudul Dunării în anul 271 de către împăratul Aurelian, n-a întrerupt legăturile dintre populaţia daco-romană de la nordul şi sudul Dunării. Circulaţia negustorilor cu mărfuri, a unor meşteşugari şi - sigur - a unor clerici misionari latini a continuat, după cum ne arată tezaurele monetare descoperite în nordul Dunării, cetăţile reconstruite pe malul stâng al Dunării de Constantin cel Mare, mai târziu de Iustinian, precum şi multe cimitire cu osemintele locuitorilor înmormântaţi după ritualurile daco-romane. Arheologul Mircea Rusu din Cluj a descoperit şi inventariat 137 de obiecte paleocreştine pe teritoriul României, datând din veacurile III-VII d. Cr., ceea ce arată că la finele acestui veac, creştinismul era deja generalizat la noi şi în multe localităţi rămaseră comunităţi creştine (52. Dr. Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 104). Acest creştinism, născut în Imperiul Roman, a devenit element de identitate etnică, de afirmare a apartenenţei la spiritualitatea latină, aşa cum este exprimat la români prin terminologia fundamentală creştină latină, precum şi prin fondul principal lexical românesc latin 60% şi cu circulaţie de 83%; el este referitor şi la agricultură, ceea ce spune că strămoşii noştri au fost un popor sedentar al acestui pământ.

71

Page 72: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Pe de altă parte constatăm că populaţia daco-romană, după anihilarea puterii hunilor şi plecarea neamurilor germanice din spaţiul carpatic-danubian, cunoaşte o relativă perioadă de linişte, datorită căreia îşi reia activitatea economică şi organizarea social-politică şi culturală. Este creată o nouă cultură unitară, cunoscută sub numele Ipoteşti-Cândeşti (Muntenia cu corespondentele ei, Moldova la Costişa - Botoşana, Cireşani, Ipoteşti - Cândeşti, Transilvania la Bratei, Sântana de Mureş), concretizată în obiecte de fier, podoabe vestimentare, ceramică cu elemente şi rădăcini dacice şi romanice (53. Dan G. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în sec. V-VII d.Cr., Bucureşti, 1984). Slavii sosiţi la noi în grupuri, iar în sec. VII masiv, aduc cu ei o cultură inferioară celei daco-romane de tip Ipoteşti-Cândeşti şi, fiind o pătură subţire, se romanizează. În sec. VI s-a desăvârşit simbioza daco-romană, proces esenţial în formarea poporului român. În acest fel, populaţia daco-romană devine poporul român şi latina populară limbă română, îmbogăţind peisajul etnic şi lingvistic al Europei (54. Ştefan Pascu, La genese des peuples romans, l'origine et le developpement historique du peuple roumain, Bucarest, 1980, p. 20). Asimilarea slavilor în sec. VII-VIII îmbogăţeşte fondul cultural şi etnic al poporului român şi dă naştere în sec. VIII-IX unei civilizaţii unitare, cea veche românească, descoperită în aşezări şi necropole: Dridu - Ialomiţa, Bucov - Izvoru (Muntenia), Obârşia (Oltenia), Alba Iulia, confirmând continuitatea noastră neîntreruptă aici. Este o civilizaţie şi o cultură unitară proprie, caracterizată prin elemente dacice şi romane, continuând-o în forme noi pe cea Ipoteşti - Cândeşti, strâns înrudită cu celelalte grupe de civilizaţie romanică ale Europei. Populaţia trăia în sate şi cătune aglomerate pe văi, în bordeie sau case joase, folosind râşniţa romană, cleştele, olăria, podoabele; acum apar şi unele oraşe: Păcuiul lui Soare, Insula Banului (jud. Prahova), Moldoveneşti (jud. Cluj), în care s-au găsit oseminte înhumate cu crucea la gât, la fel şi în Basarabi (Dobrogea). Este cultura Dridu, ca o perioadă prestatală, în care populaţia românească trăia în mici organizaţii politice - "Romaniile populare" -, aşezate pe văile apelor; erau conduse de judeci (juzi) şi existau pe întreg pământul Daciei vechi, cunoscute sub numele de "ţări", deşi teritoriul Daciei a purtat pe rând numele popoarelor migratoare care l-au stăpânit vremelnic: "Goţia", "Cumania" etc. (55. Şt Pascu, op. cit., p. 24). În cimitirul nr. 2 Bratei există 210 morminte de incineraţie în groapă sau în urnă (vas) şi 34 morminte de înhumaţie. Pe fundul urnei se află crucea creştină ca o dovadă că cei aşezaţi aici erau creştini daco-romani (56. Eugenia Zaharia, Populaţia românească din Transilvania din sec. VII-VIII., Cimitirul nr. 2 Bratei, Bucureşti, 1977)

72

Page 73: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Ştim că între anii 726-842 s-a desfăşurat în Imperiul Bizantin, cu câteva întreruperi, lupta contra icoanelor. Împăraţii bizantini, cu câteva excepţii, au silit patriarhii Constantinopolului, precum şi pe episcopii şi preoţii subordonaţi lor, să lupte contra cinstirii icoanelor. Numai călugării şi câţiva patriarhi s-au opus cu îndârjire iconoclaştilor, fiind sprijiniţi de papii de la Roma. Împărăteasa Irina, iconodulă, propuse Papei Adrian I convocarea unui sinod ecumenic care să respingă hotărârile sinodului iconoclast de la Hiera (752) şi să restabilească cultul icoanelor. Papa aprobă şi îşi trimise doi legaţi reprezentanţi în Conciliul general de la Niceea (787), desfăşurat sub conducerea Patriarhului Tarasie şi sub supravegherea împărătesei Irina. Sinodul respinse greşelile doctrinare de la Hiera, definind corect cultul icoanelor: o adoraţie de onoare şi nu de latrie, care o datorăm numai lui Dumnezeu, impunându-se astfel ortodoxia credinţei catolice. La Sinodul ecumenic al VII-lea de la Niceea, 787, au participat reprezentanţii Papei Adrian I - Petru, arhipăstorul Bisericii din Roma, Petru, ieromonahul şi arhimandritul Bisericii Sfântul Sava din Roma -, reprezentanţii patriarhilor din Alexandria şi Antiochia, precum şi 300 de episcopi; aceştia au mărturisit credinţa în cinstirea icoanelor şi au sărutat cu toţii icoana lui Isus, mărturisind cultul icoanelor şi revenirea lor în Biserica catolicească. În sesiunea ultimă, din 23 octombrie 787, mutată şi ţinută la Constantinopol, cu participarea împăratului Constantin şi a împărătesei Irina, s-a citit "Aşezământul săborului", pe care l-au iscălit ambii suverani, delegaţii Papei în limba latină, iar ceilalţi episcopi alături de Patriarhul Tarasie în limba greacă; apoi, patriarhul a scris Papei: "toate câte s-au făcut şi solii cu scrisori iscălite despre cele ce s-au făcut în Săbor s-au întors la Roma" (57. S. Micu, op. cit., p. 243-252). Dar, după moartea Irinei, reîncepu iconoclasmul şi abia sub împărăteasa Teodora şi patriarhul Metodie, în 842, se ţine Sinodul de la Constantinopol, care confirmă decretele Conciliului VII Ecumenic din Niceea (787), prin care se reluă cinstirea icoanelor şi se institui Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, aprobată şi de Papa Grigore IV (827-844).

Până la schisma lui Fotie (867), patriarhii Constantinopolului erau în unitate şi ascultare canonică cu Roma. Astfel, cunoaştem lista episcopatelor din sec. IX, din timpul patriarhului Nichifor (806-815).

A. Lista 8: arhiepiscopii autocefale: Episcopia Moesiei, la Odesus sau Varna; Eparhia Sciţiei, la Tomis.

B. Lista 5: recapitularea Preasfintelor Patriarhii, a delimitărilor teritoriale şi enumerarea Scaunelor Apostolice: "primul scaun al celui dintâi

73

Page 74: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

dintre Apostoli, Petru, al păstorului din Roma cea veche..." (58. Fontes Historiae daco-romanae, vol. II, Bucureşti, 1975, p. 639)

Pe acest fundal de civilizaţie şi cultură protoromână sosesc bulgarii de pe Volga, în anul 679, şi sub Asparuh întemeiază primul ţarat, în 681, cu capitala la Pliska. Ajunşi în sudul Dunării, au găsit slavii neorganizaţi; s-au aliat cu ei şi i-au organizat, luându-şi numele de bulgari, luptându-se apoi cu bizantinii sub Asparuh, Trevel (701-718), Omurtag, Crum (802-807); ultimul a fost victorios în luptele cu bizantinii, ajungând la porţile Constantinopolului şi cucerind Sardica şi o parte din Ungaria. I-a urmat Boris (852-883) sau Bogoris, care se încreştinează în 864 şi datorită creştinismului, elementul slav se împământeni şi absorbi elementele uraliene protejate un timp şi de bizantini. La început bulgarii s-au încreştinat sub supuşenia canonică a Romei catolice, cerând Papei să le dea un arhiepiscop autocefal în persoana lui Formosus (ajuns apoi papă), dar Papa refuză; atunci, se întoarseră spre Bizanţ, de unde primiră atât arhiepiscop, cât şi 10 episcopi sfinţiţi acolo. Lui Boris i-a urmat Ţarul Simion (893-927), care mări teritoriul Bulgariei până la Ibar, Sava, o parte a Valahiei şi o parte a Ungariei, stabilindu-şi capitala la Preslav (azi în ruine).

Creştinismul contribui la omogenizarea bulgarilor cu slavii, contopindu-se şi formând poporul bulgar. Simion luptă cu bizantinii care îl atacară, chemând pe maghiarii de peste Nistru; după aceea chemă contra maghiarilor pe pecenegi, în anul 892, care distrug aşezarea maghiarilor, apoi Simion atacă direct bizantinii şi îi invinse primind tribut de la ei. Se luptă 25 de ani cu ungurii stabiliţi în Panonia, însă muri în anul 927 într-o luptă cu bizantinii. Sub urmaşul său, fiul Petru, ţaratul decăzu, rupându-se în două: Ţaratul Oriental sub Şişman şi cel Occidental sub Samuil (59. George Bousquet, Histoire du peuple bulgare des origines jusqu'a nos jours, Paris, 1909). Întrucât bulgarii s-au încreştinat sub Boris în 864, când li s-a introdus ritul bizantino-slav şi limba vetero-slavă, împreună cu alfabetul cirilic, prin ucenicii Sfântului Ciril şi Sfântului Metodie, este clar că de la sosirea lor în Balcani au trecut două veacuri până când s-au contopit şi slavizat; apoi, abia în 864 s-au încreştinat, iar acest fapt ne arată că până şi-au format organizarea bisericească şi ritualul bizantin în limba vetero-slavă a mai durat cel puţin un secol; numai după aceea au putut, stăpânind o parte din teritoriile Munteniei şi Olteniei de azi, să influenţeze şi Biserica românilor din nordul Dunării, care, până la venirea şi încreştinarea lor, îşi trimiteau tinerii candidaţi la preoţie în episcopiile latine de pe ţărmul drept al Dunării, de unde, după o perioadă de cel puţin 40 de zile, se reîntorceau pregătiţi şi hirotoniţi preoţi. Dar să îl lăsăm pe istoricul Ştefan Meteş să ne spună mai concret acest proces de

74

Page 75: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

slavonizare a Bisericii daco-latine sub influenţa bulgarilor încreştinaţi: "În Biserica românească supusă patriarhului Romei a domnit, până către sfârşitul veacului XI, limba latină. Preoţii noştri din acea vreme îndepărtată se sfinţeau de preoţii latini din dreapta Dunării. Aceasta era o tradiţie de mai multe veacuri. Când bulgarii ajung stăpâni în sudul Dunării şi introduc ritul slavon în Biserică, înfiinţând în veacul al IX-lea două scaune episcopale slave, la Silistra şi Vidin, străbunii noştri, urmând vechea tradiţie, se duceau la numitele episcopii slave pentru sfinţirea de preoţi, antimise..., deşi nu se mai puteau ruga în limba latină, care era şi a Bisericii româneşti de atunci. Şi fiindcă episcopii slavi nu ştiau latineşte, au introdus practica obligatorie ca preoţii noştri să înveţe rugăciunile şi slujbele necesare creştineşti în limba slavă. Deci, din sec. X intră limba slavonă în Biserica română, mai ales după ce mulţi clerici bulgari fug, după 1018, în nordul Dunării, spre a nu fi ucişi de împăratul bizantin Vasile II Bulgaroctonul... Ei au introdus formele organizării slavone în Biserica românilor" (60. Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Arad, 1918, p. 17-26).

Românii din nordul Ardealului îşi trimiteau preoţii la sfinţire la episcopia Ortodoxă a Haliciului (înfiinţată prin anii 1141-1152), căci Principatul Haliciului, până în 1387, depindea de Ungaria.

Ucenicii Sfântului Metodie s-au întors în Bulgaria. Aici au găsit pe ţarul Boris (851-881) şi poporul bulgar încreştinat încă din 864, rupt de Roma şi adus sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului, Sfântul Ignaţie, şi a împăratului Vasile I Macedoneanul. Dintre ucenicii Sfântului Metodie sosiţi din Panonia, alungaţi de germani şi de maghiari, Gorazd, Naum, Anghelarie, Mozopon şi îndeosebi Climent activează la consolidarea şi cuprinderea tuturor regiunilor ţaratului bulgar la creştinismul de limbă slavă şi ritul bizantin. Este necesar să reţinem că Papa Ioan al VIII-lea, într-o scrisoare adresată în 880 principelui Sviatopulk al Panoniei, îl roagă să săvârşească toate slujbele în limba slavonă, dar citirea Sfintei Evanghelii să se facă şi în limba latină pentru acei credincioşi care nu înţeleg limba slavonă. Ştim însă că aceia erau daco-romanii organizaţi sub conducerea acelor "judices" (juzii), cum i-au găsit şi maghiarii la sosirea lor, în 896. De altfel, în lucrarea "Vita S. Methodi" (Viaţa Sfântului Metodiu), din secolul al IX-lea, găsim termenul de "vlah", "valahus", pe care slavii bulgari şi sârbii l-au dat românilor, vecinii lor, cunoscându-i ca o populaţie romanică, iar mai târziu au folosit acest nume şi ungurii. Sub ţarul Simeon (892-927), Climent deveni primul episcop slav al Bulgariei, iar cultura bulgară, după model şi izvor bizantin, trăi epoca sa de aur. Acelaşi ţar, în sinodul din 927, hotărî o straşnică reorganizare a Bisericii bulgare, cu aplicarea limbii slavone (vetero slavă) în Biserică

75

Page 76: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

(61. Al. Tăutu, Uniri cu Roma în cursul istoriei româneşti, Roma, 1969, p. II). Cum o parte a teritoriilor româneşti din nordul Dunării se aflau, cel puţin nominal, sub dominaţia politică a bulgarilor, românii băştinaşi au fost înglobaţi sub jurisdicţia slavonă bulgărească (62. A. Oţetea, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970, p. 110). Sub ţarul Petru (927-998), ruptura cu Roma era definitivă, acesta mutând capitala şi reşedinţa mitropolitană la Ohrida, în urma cuceririi părţii răsăritene de către bizantini. În anul 1018, împăratul Vasile II Bulgaroctonul cuceri şi Bulgaria apuseană, desfiinţând primul ţarat bulgar (681-1018) şi înfiinţând provincia imperială "Paristrion", condusă de generalii bizantini, căreia îi erau supuse efectiv şi teritoriile Daciei Traiane din nordul Dunării. În acest fel, imperiul bizantin şi-a mutat frontiera nordică pe Dunăre şi a rămas acolo 166 de ani, până la răscoala Asăneştilor, care au fondat cel de-al doilea ţarat româno-bulgar (1185-1237-1385). Primul arhiepiscop al Ohridei obţinu de la împăratul Vasile II Bulgaroctonul dreptul de primat peste toţi episcopii fostei Bulgarii şi peste valahii din toată Bulgaria, restabilindu-se în acest fel vechea Prima Justiniana, acum autocefală faţă de Constantinopol. Urmaşul mitropolitului David a fost Ioan, urmat de Leon, grec, din 1025, care introduse limba greacă în cult, ce rămase şi în secolele următoare. Acest mitropolit Leon, în 1054 atacă în enciclicele sale Roma, se rupse definitiv de ea şi se alipi canonic patriarhiei Constantinopolului. Urmaşul său, Teofilact, "curăţi Valahia de eresuri" - adică scoase limba latină din Sfânta Liturghie şi din celelalte servicii divine şi o înlocui cu cea veteroslavă (63. Ion Nistor, Legăturile cu Ohrida şi exarhatul plaiurilor, în "Analele Academiei Române", Tom. XXVI, Mem. ist., Seria III, Bucureşti, 1944).

Întrucât bulgarii încreştinaţi în ritul bizantin-slav au stăpânit nominal şi teritorii din nordul Dunării şi au permis pregătirea şi hirotonirea tinerilor români sosiţi la episcopiile din sudul Dunării, foste până la ei latine, dar acum slavone, s-a introdus în Biserica românească treptat ritualul şi limba slavonă, împreună cu alfabetul cirilic. În urma cuceririi primului ţarat bulgar de împăratul bizantin Vasile II Bulgaroctonul, s-au refugiat un mare număr de clerici bulgari care au consolidat folosirea limbii slavone în Biserica românească şi, de asemenea, ruperea acestei Biserici, până atunci daco-latine, de Biserica strămoşească a Romei, subordonând-o ierarhiei ortodoxe schismatice. Aşa s-au introdus temeinic termenii bisericeşti: rai, iad, utrenie, vecernie, Duh, slavă, blagoslovenie, vlădică, cazanie, ceaslov, molitvenic, mitră, odăjdii, prapori, prestol, strană, troiţă, duhovnic, mucenic, mirean, stareţ, a izbăvi, a milui, a spovedi, a sărbători, sărbătorile vechi: Blagoveştenie (Bunavestire), Probojenie (Schimbarea la Faţă), Vovidanie (Intrarea în

76

Page 77: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Biserică) etc. Prin slavă am primit şi unele cuvinte greceşti: chivot, potir, icoană, idol, liturghie, har, chilie, schit, mănăstire, diacon, episcop, călugăr, sihastru. De reţinut: toată terminologia slavonă se referă la organizarea bisericească şi la cult, pe când terminologia latină se referă la noţiunile fundamentale ale credinţei şi ale cultului.

În timpul supremaţiei bizantine, adică în intervalul 1018-1186, în Peninsula Balcanică a existat un episcopat al românilor supus Bisericii autocefale a Ohridei, despre care vorbesc două cataloage ce ni se păstrează, cu reşedinţa foarte probabilă la Brăniceni (Branicevo) - sudul Dunării - dar cu autoritate bisericească şi asupra românilor din nordul Dunării, căci pentru români era constituit şi după numele acestui popor: "Episcopi ton Valahon" (episcopia Valahilor). Astfel, în secolul al XI-lea este amintit "Ioan, preotul preasfintei Episcopii a Valahilor", sub jurisdicţia Ohridei, căci era preot român în Bulgaria de atunci (64. Aurelian Sacerdoţeanu, Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolele IX-XIII, în "Studii teologice", an XX, seria II, nr. 3-4, Bucureşti, 1968, p. 242). Aici veneau să se hirotonească preoţii români din nordul Dunării după încreştinarea bulgarilor în ritul bizantin cu limba slavonă, şi aşa ne-au impus şi nouă acest rit şi ortodoxia separată de Biserica Romei (65. Nicolae Dobrescu, Fragmente privitoare la Istoria Bisericii Române, Budapesta, 1905, p. 7; N. Iorga, Istoria Bisericii Române, Vălenii de Munte, vol. I, 1908, p. 6).

Urmările pentru viaţa religioasă şi cultura românească în urma introducerii limbii slavone, a ritualului bizantin-slav şi a scrierii cu alfabet cirilic, în separaţie canonică de Biserica Catolică a Romei, ni le spune marele om de ştiinţă Sextil Puşcariu. Să-l cităm: "Înainte ca neamul românesc să poată deveni un popor, vecinii noştri slavi au ajuns la organizaţii puternice de stat şi la o înflorire culturală atât de remarcabilă, încât ne-au silit să ne dezvoltăm în umbra lor, au dat direcţia pentru veacuri întregi nu numai vieţii noastre de stat, ci mai ales dezvoltării noastre culturale... Legaţi de Orient cu cătuşe puternice, întreaga noastră epocă veche a literaturii noastre se caracterizează prin influenţa aceasta orientală, a cărei trăsătură principală era dependenţa manifestărilor culturale de Biserică, în special de ortodoxism. Peste veacuri, corifeii Şcolii Ardelene au reînnodat firul cu cultura apuseană de care depindeam în mod firesc. Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Samuil Micu Klein, împreună cu tovarăşii lor, au săvârşit minunea resurecţiunii poporului român şi au imprimat direcţia în care avea să se dezvolte spiritul public în tot cursul veacurilor viitoare... Oricât de exagerată a fost direcţia aceasta "latinistă", faptul în sine că prin ea a luat fiinţă sentimentul nostru naţional şi naţionalizarea tuturor aspiraţiilor, a culturii

77

Page 78: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

şi literaturii noastre, dovedeşte că prin intermediul ei s-a atins o coardă existentă şi cea mai puternică a sufletului nostru, firea noastră romanică. Tot ce e romanic în sângele nostru, tot ce ne leagă de fraţii noştri din vestul Europei fusese înăbuşit în noi în curs de veacuri, legăturile care ne-au fost fireşti fuseseră tăiate şi capetele lor înnodate cu Orientul străin nouă prin sânge şi aspiraţiuni (p. 2). Într-o vreme când orice mişcare culturală se reflecta prin Biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav în urmări pentru dezvoltarea noastră culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura Orientului formând un zid despărţitor faţă de catolicismul vecinilor din vest şi nord, care ne-ar fi putut transmite cultura europeană" (66. Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, vol. I, Sibiu, 1921, p. 1, 2, 13).  

23. SCHISMA LUI FOTIE (867)

Schisma sau dezbinarea Bisericii Răsăritene de cea Apuseană a fost pregătită cu mult înainte, de numeroşi eretici şi împăraţi certaţi cu Biserica; a fost declanşată în secolui al IX-lea de Fotie, pentru ca să se încheie la 1054 cu patriarhul Mihail Kerularie.

Cauzele acestei dezbinări au fost:

a) Deosebirea de rasă, antipatia între greci şi latini, primii socotindu-se superiori celorlalţi în cultură.

b) Amestecul continuu al împăraţilor bizantini în problemele Bisericii, considerându-se superiori episcopilor şi patriarhilor şi având pretenţia să decidă ei în problemele de credinţă şi canoane, dar întâlnind mereu rezistenţa Papilor.

c) Formarea Statului Papal prin desprinderea de la Imperiul Bizantin a anumitor teritorii pentru a apăra creştinii de invazii.

d) Ambiţia patriarhilor Constantinopolului de a fi egali episcopilor Romei, ca rezidenţi în capitala Imperiului - Roma Nouă, Constantinopolul, Bizanţul. La finele veacului VII, Ioan IV se declara "patriarh ecumenic" universal, fără să ţină seama de protestele Romei.

Autorii Schismei au fost patriarhii Photius (Fotie) şi Mihail Kerularie (Făclierul).

Schisma lui Fotie a apărut imediat după înfrângerea iconoclasmului, din cauză că patriarhul Ignaţie, antiiconoclast, fiu de împărat, călugăr,

78

Page 79: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

numit patriarh în 847 ca succesor al lui Metodiu, depuse pe Grigore Asbestas, arhiepiscopul Siracuzei, care urmărea să uzurpe cu partizanii lui scaunul patriarhal. În 853, la cererea lui Ignaţie de a fi confirmat patriarh şi din cauza depunerii lui Grigores Asbestas, Papa Leon IV a propus o discuţie între ambele partide pentru a se putea decide. Ignatie, neprimind confirmarea depunerii, o ceru noului Papă, Benedict III, urmaşul lui Leon IV, dar primi în 858 acelaşi răspuns, pe care-l refuză. În 23 noiembrie 858, din ordinul guvernului, Ignatie este ridicat din scaunul patriarhal şi exilat în insula Terebinthului din Arhipelagul Principilor. Această măsură nu avu nimic în comun cu afacerea Grigore Asbestas; motivul era că, la sărbătoarea Bobotezei din 857, patriarhul Ignatie refuză să-l cuminece pe unchiul împăratului adolescent Mihail III, regentul Bardas (fratele mamei împărătesei Teodora), fiindcă trăia în nelegiuire publică împreună cu nora sa. Acest împărat, necopt şi cu purtări scandaloase, protejat de unchiul său Bardas, voia să închidă în mănăstire pe împărăteasa Teodora şi pe o fiică a acesteia, Tecla, lucru la care se opuse patriarhul Ignatie. Din ordinul lui Bardas, patriarhul Ignatie este exilat, iar în locul său este adus laicul neofit Photius Protasecretis, om învăţat, autorul lucrării Myriobiblion (Biblioteca) - o culegere de studii şi eseuri de gramatică, logică, dialectică, exegeză, filosofie, teologie (extrase din 280 de opere citite). Prin mâinile lui Grigore Asbestas, acest neofit Photius a fost consacrat, de la treapta ipodiaconatului până la patriarh, în 7 zile. Ignatie, împreună cu Metrofan, episcopul Smirnei, şi Stylen al Neocezareei, proclamară nulitatea investirii lui Fotie, fapt ce agravă exilul lui Ignatie, mutat acum în insulele Mytilene şi depus de un Conciliu ţinut la Catedrala "Doisprezece Sfinţi Apostoli", în 859, iar partizanii lui maltrataţi, exilaţi şi ucişi. Fotie ceru, printr-o scrisoare, recunoaşterea din partea "primului scaun" al Romei, scriind Papei că a fost silit de starea sănătăţii lui Ignatie să primească patriarhatul, iar acesta ar avea o situaţie onorabilă. Papa Nicolae I, bănuitor, trimise la Constantinopol o comisie de anchetă compusă din doi legaţi: Rodoald, episcop da Porto, şi Zaharia, episcop de Agnani; aceştia au transmis două scrisori din partea Papei: una lui Fotie, în care îşi exprima regretul că nu-l poate recunoaşte imediat, fiind neofit şi canoanele nu prevăd o astfel de acceptare, cealaltă adresată basileului Mihail III, în care arăta că sinodul de la "Cei Doisprezece Sfinţi Apostoli", care a depus pe Ignatie fără ştirea şi aprobarea Papei, a fost nelegitim, iar alegerea lui Fotie este necanonică. În plus, Papa scria împăratului despre problema Bulgariei, ca domeniu de încreştinare al Romei şi toate răpirile teritoriale necanonice făcute de iconoclastul Leon III Isaurul, luând Romei patrimoniul Calabriei, Siciliei, Ilyricului cu Vicariatul apostolic al Tesalonicului, - care cuprindea cele două Epiruri, Ilyricul,

79

Page 80: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Macedonia, Achaia, cele două Dacii, Moesia, Dardania şi Prevalitana. Această legaţie papală sosită de la Roma s-a lăsat influenţată de partida lui Fotie şi a basileului, acceptând ca în sinodul din anul 861 Ignaţie să fie degradat în şedinţă publică şi depus. "Trăiască Papa! Trăiască Fotie! Trăiască delegaţii romani!". Cu acestea se încheie sinodul, iar Bardas reuşi să obţină de la Ignatie o adeziune la aceste hotărâri, spre a-şi uşura exilul. Mihail III, Fotie şi Bardas deveniră învingători, dar pentru puţin timp. Reîntorşi la Roma, legaţii papali au fost rău primiţi de Papa şi, în sinodul roman ţinut în 862, Papa anulă, în prezenţa a doi legaţi imperiali, procedura condamnării lui Ignatie şi îl respinge pe Fotie ca "neofit", împotriva canoanelor de a putea fi patriarh, avansat rapid în toate treptele preoţeşti şi instalat în scaunul patriarhal care nu era vacant. Această hotărâre a făcut-o cunoscută prin trei scrisori trimise patriarhilor Egiptului, Antiohiei şi Ierusalimului, cerându-le să-l condamne făţiş pe Fotie şi să-l recunoască pe Ignatie ca veritabil patriarh.

În aprilie 863 s-a ţinut în Catedrala Sfântul Petru un nou conciliu roman, transferat la Lateran, în care legatul Zaharia s-a recunoscut vinovat şi a fost depus, iar actele lor au fost casate. Prin cinci capitole, acest conciliu roman preciza: l) Fotius, neofit, consacrat de un episcop depus şi corupător al legaţilor romani, este despuiat de toate gradele sacerdotale şi obligat, sub pedeapsa excomunicării, să restituie scaunul patriarhal lui Ignatie. 2) Grigore Asbestas, consacratorul lui Fotie, este suspendat de la ordurile sacre. 3) Toţi clericii promovaţi de Fotie sunt suspendaţi de la ordurile sacre. 4) Ignatie este repus deplin în toate drepturile sale, depunerea sa fiind nulă. 5) Toţi clericii pedepsiţi de Fotie se repun în drepturile lor. Reîntors de la Metz la Roma, Rodoald îşi recunoaşte vinovăţia, este depus şi excomunicat. Sentinţa conciliului roman din 863, prin care Fotie a fost excomunicat, a rămas definitivă.

Paralel cu acestea, apare problema încreştinării Bulgariei şi a organizării ei bisericeşti, la care papalitatea ţinea mult să nu se amestece bizantinii. Primele învăţături creştine le primi ţarul Boris de la un roman, preotul Paul, care l-a îndrumat spre Roma. Prin ambasada bulgară trimisă la Roma, în august 866, Papa Nicolae I îi trimise, în toamna aceluiaşi an, pe doi episcopi, Formosus de Porto şi Paul de Populonia. Aceştia au sosit la ţarul Boris cu instrucţiuni religioase, unele mult diferite de ale bizantinilor, ceea ce l-a mirat pe ţar. Formosus şi ai săi au fost bine primiţi, iar misionarii greci au fost alungaţi. Ţarul îl voia pe Formosus arhiepiscop al Bulgariei, dar Papa Nicolae I nu a vrut să renunţe la regula interzicerii transferării unui episcop dintr-un scaun în altul. Din aceste motive a apărut disputa între Boris şi Sfântul Scaun, ceea ce va duce, peste puţin timp, la ruptura între Roma şi Bulgaria şi,

80

Page 81: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

prin aceasta, la urmări imprevizibile pentru desfăşurarea ulterioară a istoriei în Balcani şi la Dunăre (67. Fliche-Martin, Histoire de l'Eglise, Tome 6, Bloud et Gay, 1937, p. 465; Euseviu Popovici, Istoria Bisericească universală, I, Mănăstirea Cernica, 1926, p. 288). În 867, Fotie, lipsit de protectorul său Bardas, ucis în 866 de Vasile, omul lui Mihail III, s-a aliat cu Mihail III contra misiunii papale în Bulgaria şi, în sinodul din vara lui 867 de la Constantinopol, acuză pe Papa de amestec în problemele Bisericii Orientale. Îl judecă şi excomunică pe Papa, asmuţindu-l pe Ludovic II, regele Franciei, şi pe soţia acestuia, să-l alunge din Biserica sa pe Papa Nicolae I, căci aşa va fi recunoscut rege de către Constantinopol. Papa Nicolae I muri în noiembrie 867, iar în noaptea de 23/24 septembrie 867, Vasile Macedoneanul ucide pe împăratul Mihai III şi garda sa, proclamându-se împărat. L-a înlăturat pe Fotie, l-a închis într-o mănăstire, ca omul lui Mihail III, anunţând despre aceasta pe Papa Hadrian II. Îl readuce pe Ignatie în scaunul patriarhal, ceea ce Papa Hadrian II acceptă, respingând conciliul fotian din 867, prin care principiul: "primul scaun nu este judecat de nimeni", a fost încălcat de Fotie. În sinodul din 869-870, ţinut la Constantinopol, sub conducerea delegaţilor papali, conduşi de diaconul Marin, Fotie este afurisit, iar Ignatie recunoscut de toţi ca patriarh legitim, afirmându-se în faţa delegaţilor Papei: "Petru a vorbit prin gura lui Agathon!". Este al VIII-lea Conciliu Ecumenic recunoscut de Biserica Romană (869).

Deoarece Papa a refuzat să-l confirme pe Formosus arhiepiscop al Bulgariei (ce greşeală!), Boris s-a reîntors spre Bizanţ. Ignatie a consacrat pentru Bulgaria un arhiepiscop şi zece episcopi, ceea ce Hadrian II a considerat o uzurpare a autorităţii papale, lucru ce-l supără; acesta murind (noiembrie 872), urmaşul său Ioan VIII a trimis în aprilie 878 o delegaţie să-l oblige - sub grave pedepse - pe Ignatie să-şi retragă misiunea greacă din Bulgaria, cu toţi episcopii greci. Ajunsă la Constantinopol, misiunea papală îl găsi pe Ignatie mort încă din octombrie anul precedent. Fotie este readus în scaunul patriarhal şi apoi recunoscut de Papa Ioan VIII, cu două condiţii: să-şi exprime în public regretele pentru faptele anterioare şi să renunţe la orice activitate misionară în Bulgaria. Toate acestea Fotie le-a îndeplinit în conciliul din noiembrie 879/880, Papa trimiţându-i însemnele demnităţii patriarhale (paliul, toiagul etc.). În desfăşurarea acestui sinod s-a ridicat şi problema adăugării lui "Filioque" la Simbolul credinţei. Sinodalii, inclusiv delegaţii papali, au votat împotriva completării cu "şi de la Fiul", lucru ce-l aprobă ulterior şi Papa Ioan al VIII-lea. În Bulgaria, însă, ţarul Boris nu mai accepta misiuni papale, latine. Urmaşii lui Ioan al VIII-lea, papii Marin (869-870), Adrian III şi Ştefan V, nu aveau încredere în Fotie. Basil I Macedoneanul a murit în 28 august 886, iar

81

Page 82: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Fotie a fost depus de pe tronul patriarhal într-o chilie de la mănăstirea Armeniacă, unde, în restul vieţii, a scris "Mystagogia Spiritului Sfânt" cu purcederea "de la Tatăl prin Fiul". Fotie a murit, neglijat de toţi, la 6 februarie 897, devenind portdrapelul Bisericii Bizantine refractare faţă de jurisdicţia Romei; deşi muri împăcat cu Scaunul papal, el a fost considerat promotorul ruperii definitive din 1054. De altfel, papalitatea îi cunoştea prea bine pe bizantini ca să nu accepte dominaţia lor spirituală asupra noilor popoare care se încreştinau. Iată cum exprima Papa Ioan al VIII-lea (872-882) punctul de vedere papal asupra grecilor în scrisoarea sa adresată bulgarilor: "Dacă veţi urma pe greci, a căror obişnuinţă este de a cădea în schismă şi erezie, vă expuneţi a vă rostogoli cu ei în prăpastia greşelii (ereziei). Ei au un gust înnăscut pentru sofistică şi sunt maeştri neîntrecuţi în viclenie şi şiretlicuri". (68. Dom Guy-Marie Oury, op. cit., p. 114). Profeţia Papei Ioan VIII s-a împlinit curând, căci apariţia bogomilismului în Bulgaria a dus la distrugerea primului ţarat bulgar, iar mai târziu, odată cu prăbuşirea imperiului bizantin sub turci, şi al doilea ţarat bulgar, slăbit de intrigi, s-a prăbuşit sub acelaşi jug otoman. Schisma religioasă cu Roma a fost fatală şi pentru bulgari şi, din nefericire, şi pentru noi, românii.

24. A DOUA RESTAURARE IMPERIALĂ ÎN APUS TREUGA DEI

Protejată şi apărată de împărat, papalitatea s-a bucurat de o relativă independenţă şi şi-a putut exercita autoritatea spirituală. Declinul suveranilor franci, urmaşii lui Carol cel Mare, a lăsat-o la discreţia nobilimii romane care, acum ca şi altădată, a trecut la controlarea episcopatului Romei şi la punerea acestuia în serviciul intereselor sale politice. Papalitatea a căzut, la finele veacului al IX-lea şi în veacul al X-lea, sub tirania familiilor locale, mai întâi a prinţilor de Spoleto, apoi, din 896 până în 955, a familiei Teofilact (un senator şi fiicele Teodorei Teofilact, Marus-Maria şi Teodora cea Tânără II), care a ridicat pe scaunul papalităţii pe favoriţii şi nepoţii lor. De aceea, secolul al X-lea în istoria Bisericii se numeşte "secolul orb".

După dominarea familiei nobile Spoleto, cea a familiei Teofilact a cerut mai mult de la Biserică şi a redus papalitatea la o eră de servitudine şi adesea de depravare. Seniorii rivali, ducii de Spoleto, seniorii de Toscana, familiile Crescenti îşi disputau statutul Bisericii ca pe o pradă. Timp de peste o jumătate de secol ei au dominat-o, numind papii, depunându-i şi chiar suprimându-i în unele ocazii. În această dezordine, trei femei au jucat un rol odios: Teodora, soţia lui Teofilact, marchizul de Toscana, şi cele două fiice ale sale, Marusia şi Teodora cea Tânără, intrigante, dorind să instaleze pe scaunul pontifical pe favoriţii lor sau

82

Page 83: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

membrii familiilor lor. Trei papi, cu numele de Ioan, au discreditat papalitatea şi au dat naştere, fără îndoială, la legenda papesei Ioana. Aceştia sunt: Ioan X (914-928), protejat de Teodora, Ioan XI (931-936), fiul Maroţiei; Ioan XII (955-963), fiul mai mic al Maroţiei şi primul papă care şi-a schimbat numele la alegerea sa. Despre falsitatea legendei papesei Ioana vom vorbi mai multe la capitolul "Papii secolului al X-lea".

În 962, Otto cel Mare (936-973), profitând de cererea Papei Ioan XII, a venit la Roma să o protejeze împotriva lui Beranger, regele Italiei, care ameninţa statele Bisericii şi, cu acest prilej, solicită coroana imperială cu toate drepturile ei aferente. Papa Ioan XII i-a dat salvatorului său Otto I cel Mare ungerea imperială, în 2 februarie 962, data la care luă fiinţă "Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană", ce va proteja Biserica şi Italia, dar adesea o va şi persecuta, considerând Papalitatea ca o episcopie a Germaniei (69. Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tom I, Paris, 1941, pg. 408). Otto cel Mare a cerut Papei un jurământ de fidelitate. Sfântul Imperiu romano-german s-a născut, dar nu era identic celui carolingian, deşi idealul era acelaşi. Ca teritoriu, Imperiul nu cuprindea decât Germania şi ţările anexate, astfel că Italia de Nord, Franţa, Spania creştină, Anglia îi lipseau. Peste tot, împăratul nu avea puterea decât atâta cât feudalii voiau să i-o recunoască. El nu era un suveran necontestat cum fusese Carol cel Mare. De aici apare grija noului împărat de a se sprijini pe episcopii pe care îi numi el şi care nu erau succesori ereditari. Sub noua direcţie a monarhilor germani, severă şi atentă, papalitatea a regăsit un oarecare nivel al demnităţii. Ea este eliberată pentru un timp de tirania fracţiunilor locale şi readusă la misiunea ei universală.

Noua dinastie saxonă şi-a lărgit orizontul politic: Otto I s-a căsătorit cu Adelaida, prinţesă italiană şi burgundă; Otto II a cerut mâna Teofanei, principesă bizantină; Otto III visează restaurarea Romei pentru ca să facă din ea capitala unui Imperiu universal, care să fie centrul lumii creştine. El găseşte în Gerbert de Aurillac, pe prietenul său, învăţătorul, sprijinul şi teoreticianul aspiraţiilor sale. Dar la moartea lui Otto III, în 1002, întunericul revine şi scaunul pontifical cade din nou la discreţia intrigilor patriciatului roman. Împăratul Henric II (1002-1024) a trăit ca un călugăr încoronat, dar el s-a ocupat puţin de problemele romane; Conrad II (1024-1029), fondatorul dinastiei franconiene, duce o politică centrată pe apărarea intereselor germanice şi imperiale. Colaborarea dintre stat şi Biserică sub Henric II s-a bazat pe sprijinul călugărilor şi episcopilor.

83

Page 84: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Acolo unde absenţa puterii centrale se făcea ceva mai simţită, în provinciile sudice ale Franţei, a luat naştere, la finele veacului al X-lea, o mişcare de pace împotriva luptelor private dintre diferiţii seniori feudali pentru acapararea cât mai multor teritorii, lupte ce au dus la un adevărat haos în relaţiile dintre ei şi la periclitarea vieţii locuitorilor. Biserica n-a rămas indiferentă la aceste nenorociri şi prin toate mijloacele s-a forţat de a lupta contra violenţei şi a războiului. În acest scop, ea a determinat seniorimea să şi mărturisească solidaritatea cu măsurile Bisericii şi astfel să se reducă cât mai mult războiul şi violenţele între ei. Aşa a luat fiinţă "Pacea lui Dumnezeu", "Răgazul lui Dumnezeu" (Treuga Dei), decretată în mai multe concilii de la sfârşitul sec. al IX-lea şi al X-lea, interzicând orice act ostil contra oricărei persoane şi a oricăror bunuri (averi). În acest scop, lucrătorii, instrumentele de muncă, bisericile, cimitirele au fost declarate inviolabile. "Pacea lui Dumnezeu" a fost în curând completată prin "Răgazul lui Dumnezeu", care respingea războiul sub pedeapsa excomunicării în anumite perioade determinate ale anului: de miercuri seara până luni dimineaţa, toată Săptămâna Mare, toate sărbătorile Preacuratei, Postul Crăciunului şi Postul Mare. Pentru a apăra pe cei slabi şi a proteja libertatea şi bunurile lor, episcopii nu au încetat să pronunţe afurisenii contra violatorilor păcii, au grupat ţăranii şi orăşenii în asociaţii înarmate, în miliţii, cu sarcina de a face respectate deciziile Bisericii. Mai târziu, în secolul al XII-lea, şi regalitatea va interveni. Însă, doar când Filip August, mai întâi, şi Sfântul Ludovic promulgară "Răgazul regal de 40 de zile" s-a reuşit, alături de Biserică, să se amelioreze atacurile violente şi războaiele particulare.  

25. SCHISMA LUI MIHAIL CERULARIE (1054)

Dezbinarea definitivă între Roma şi Constantinopol a fost înfăptuită graţie unor împrejurări noi, intervenite între cele două patriarhate. Pe la mijlocul secolului al XI-lea, cavalerii normanzi, veniţi din Franţa, au pătruns în Italia meridională şi au ocupat teritorii dependente de pontificatul Romei, de unii episcopi bizantini şi de năvălitorii musulmani. Teritoriile bizantine sunt ameninţate de latinizare. O polemică antilatină luă o formă agresivă. Nechita Pieptosul (Stétathos), monah erudit din Constantinopol, a scris multe cărţi polemice împotriva latinilor. Patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), puţin cult, şi colegul său, Leon de Ohrida, arhiepiscop autocefal al Bulgariei, au scris alte lucrări antilatine. Ca urmare a unei violente scrisori a lui Leon al Ohridei, adresată în septembrie 1053 episcopului de Trani din Apulia, apoi a închiderii, din ordinul patriarhului Mihail Cerularie, a bisericilor latine din Constantinopol sub pretextul că ar celebra Sfânta Euharistie cu azimă, a expulzării

84

Page 85: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

călugărilor latini din Constantinopol şi a altor acuze de "inovaţii" aduse latinilor, conflictul a fost declanşat. Epistola lui Leon al Ohridei a ajuns în mâinile Papei Leon IX (1048-1054), iar acesta i-a scris o epistolă severă patriarhului Mihail Cerularie, reproşându-i că sunt incorecţi, că dau lecţii Papei, superiorul lor. Tot atunci, împăratul Constantin IX Monomahul al Bizanţului (1042-1054), voind să rămână stăpân peste Italia sudică, teritoriu încă în mâna lui, a încercat să obţină sprijinul Papei, împăcând divergenţele dintre patriarh şi Papă. Papa Leon IX trimise la Constantinopol trei legaţi; principalul emisar a fost cardinalul Humbert de Moyenmoutier, un teolog erudit, dar om autoritar şi dur, care-i ura pe greci. Cu Nichita Pieptosul a dus tratative, dar Mihail Cerularie a refuzat orice tratative, dorind numai să convoace un sinod. Humbert n-a avut răbdare, ci a compus un libel în care el a rostit anatema asupra lui Mihail Cerularie şi a partizanilor lui. Acest libel l-a depus cardinalul Humbert în 16 iulie 1054 pe altarul bisericii Sfânta Sofia, în prezenţa mulţimii ce asista la Sfânta slujbă, de unde delegaţii papali au ieşit scuturându-şi pantofii de praf şi strigând din uşă: "Dumnezeu să vadă şi să judece", apoi plecând spre Roma. În zadar a încercat împăratul Constantin IX Monomahul să împace lucrurile. Cerularie a convocat un Conciliu în care excomunică delegaţii papali, declarând că excomunicarea să cadă pe capul celor ce au rostit-o. În acelaşi sinod, Cerularie publică un decret în care aduse acuze latinilor şi ruptura a fost definitivă. Sub urmaşii lui Constantin IX Monomahul, Cerularie fu mai obraznic, aşa că Isac I Comnen îl scoase din scaun. A murit în exil, în 1059. Cei trei patriarhi melchiţi ai Antiohiei, Ierusalimului şi Alexandriei au făcut cauză comună cu Bizanţul, ceea ce a contribuit la creşterea prestigiului patriarhilor din Constantinopol în Orient. Urmaşul lui Leon, arhiepiscopul Ohridei, Teofylact (1080-1107) a fost mai conciliant cu latinii, dar tot schismatic, neadmiţând: primatul papal, Filioque, Purgatoriul şi azima. Atât urmaşii lui Leon IX, papii Alexandru II (1061-1073) şi Grigore VII (1073-1085), cât şi basileul Mihail VII Ducas (1071-1078) încercară împăcărea, însă noul patriarh Ioan VII Xyphilin (1063-1075) şi clerul bizantin au refuzat, neadmiţând primatul papal. În schimb, Biserica romană, folosind practica antecedentă de guvernare centralizată în jurul scaunului episcopal al Romei, a concentrat în mâinile Papei toată puterea, inclusiv dreptul de a fi ales de colegiul cardinalilor şi nu de împăraţi sau regi (decretul Papei Nicolae II la Conciliul Lateran, 1059). S-a inaugurat astfel "reforma gregoriană", al cărei principal autor a devenit Papa Grigore al VII-lea. Acesta luptă hotărât împotriva simoniei (cumpărarea pe bani a oficiilor bisericeşti: episcopat, parohie, abaţie, canonicat etc. sau a unui sacrament: preoţia, botezul, spovedania etc.) şi împotriva nicolaismului (căsătoria preoţilor şi diaconilor, contrară canoanelor Bisericii latine,

85

Page 86: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

concubinajul clericilor şi credincioşilor). Tot Papa Grigore VII a inaugurat lupta împotriva investiturii.

Încercări de reunire între cele două Biserici, romană şi bizantină, s-au făcut în 1274 la al doilea Sinod Ecumenic din Lyon şi la Sinodul Ecumenic de la Florenţa, 1439, unde, atât împăratul Ioan IV Paleologul, cât şi patriarhul Constantinopolului, Iosif, împreună cu arhiepiscopul Niceei, Visarion, Izidor al Rusiei şi mitropolitul Moldovei, Damian, au semnat decretul de unire "Să se bucure cerul". A refuzat să semneze acest decret Marcu, arhiepiscopul Efesului, care, reîntorcându-se acasă, a fanatizat poporul, spunând că prin unire Biserica Răsăriteană este umilită de cea Apuseană. Un principe bizantin a declarat că mai bine vrea să vadă turbanul turcesc deasupra Sfintei Sofia decât tiara papală. Dorinţa i s-a împlinit. După 24 de ani, în 1453, Constantinopolul cade în mâinile turcilor şi Sfânta Sofia este prefăcută în moschee. În 1897 patriarhul constantinopolitan, Anthimos VII, răspunzând printr-un act sinodal Papei a redus deosebirile între cele două Biserici la opt. Un mare pas s-a făcut spre reconcilierea celor două Biserici în 7 decembrie 1965, când Papa Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Athenagoras al Constantinopolului au ridicat anatemele reciproce îndreptate de o Biserică împotriva celeilalte, iar în 6 ianuarie 1966 s-au îmbrăţişat în semn de împăcare pe muntele Sinai în Palestina.

Urmările Schismei din 1054 au fost rele pentru ambele Biserici, căci sinoadele ecumenice ulterioare erau fără întreaga Biserică; Cruciadele au eşuat; scaunele patriarhale erau la discreţia turcilor: scaunul Antiohiei era redus, iar cel al Constantinopolului se vindea pe bani daţi sultanilor. Nici o Biserică Răsăriteană nu mai era ecumenică (excepţie Constantinopolul), ci au devenit naţionale autocefale: 1) Copţii şi Abisinii; 2) Geacaiţii şi Caldeii cu Malabaricii; 3) Armenii; 4) Ortodocşii propriu-zişi de limbă liturgică elină, arabă, slavă, română ş. a. Au rupt legăturile cu Fanarul, sediul patriarhului din Constantinopol mai întâi Grecia în 1850, Bulgaria în 1872 şi 1883, Muntenegrul în 1877, Serbia în 1878, România în 1885. Rusia din 1590 este patriarhat autocefal, Moscova zicându-şi "a treia Romă". După A. Şaguna, Compendiu de Drept Canonic, p. 222 sunt canonice numai patru patriarhate de rit oriental: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, iar celelalte (Sofia, Belgrad, Moscova, Bucureşti) sunt necanonice, căci s-au ridicat pe sine la acest rang, fără aprobarea unui sinod ecumenic.  

26. SCRIITORI BISERICEŞTI

86

Page 87: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

A. RĂSĂRITENI

Sergiu, patriarhul Constantinopolului (610-638), a compus Acatistul, imn de mulţumire Născătoarei de Dumnezeu că a scăpat Constantinopolul de avari, dar, fiind monotelist, nu este el considerat autorul, ci Gheorghe de Pisidia, coautor.

Maxim Mărturisitorul, în 633, fusese campionul ortodoxiei împotriva monoteliţilor. Împăratul Constant II i-a tăiat limba şi mâna dreaptă, fiindcă a combătut verbal şi în scris dogmatica imperială. Muri în 662, exilat în Colhida. A trăit şi a suferit şi la Roma, alături de Papa Martin I, fiind adept al Primatului papal.

Ion Scărarul, autorul "Scării", egumen venerabil la Sinai, muri în 649. În "Scara" tratează 30 de exerciţii ascetice, ca trepte ale scării pe care urcă monahul până la culmea virtuţii în Paradis.

Ioan Damaschinul, cel mai mare teolog al Răsăritului din veacul VIII, născut în Damasc, ajuns mare demnitar al Califului din Damasc, post din care a demisionat, retrăgându-se monah la mănăstirea Sfântul Sava, lângă Ierusalim. Moare în 749. Opera sa: "Tratat precis despre credinţa ortodoxă" în patru cărţi, este o dogmatică completă; "Apologii", trei cărţi, în favoarea cultului icoanelor, combătând pe inconoclaşti; "Paralele sacre", florilegiu de dogmatică şi morală; el este autorul celor opt glasuri în colecţia "Octoih". A luptat mult împotriva iconoclaştilor. Este doctor al Bisericii şi patronul tinerimii studioase răsăritene.

Teodor Studitul, egumen al mănăstirii "Stoudion" din Constantinopol, contemporan cu patriarhul Nichifor Mărturisitorul (806-815), ambii exilaţi şi maltrataţi de împăratul iconoclast Leon Armeanul. Moare în 826, fiind un mare apărător al primatului papal. În 829 muri şi Patriarhul Nichifor, adept şi el al primatului papal. Sfântul Teodor Studitul caută sprijin la Papa Leon III (785-816), arătând că Papa are autoritate supremă asupra clerului şi patriarhului Bizanţului, care admitea adulterul împăratului Constantin Copronimul, fiul împărătesei Irina (68. Maxime Relet, Histoire générale des peuples. Tome premier, Paris, 1925, p. 352).

Fotius, ajuns patriarhul Constantinopolului, a scris; "Myriobiblion" (Biblioteca), o culegere de dări de seamă despre 279 de cărţi teologice, literare, istorice; "Sintagma", manual în doua părţi: "Nomocanon" - cu legi şi canoane şi "Sinagogia" - o colecţie de canoane aplicate; "Amphilohia", lucrări teologice cu 300 de răspunsuri la 300 de întrebări; alte cărţi polemice împotriva Latinilor, precum "Mystagogia" - purcederea Sfântului Spirit prin Fiul de la Tatăl.

87

Page 88: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

 

B. APUSENI

1. Sfântul Ieronim (342-420) a tradus Sfânta Scriptură (Vulgata) în limba latină. A mai scris De viris illustribus - 135 capitole cu scriitori bisericeşti.

2. Sfântul Ambrosie. A scris De officiis ministrorum - învăţături pentru clerici.

3. Juveneus, poet. A scris Cântec evanghelic, compus din 330 versuri.

4. Alquin (735-804). A scris De Trinitatis: Viaţa Sfântului Waase, Sfântului Martin, Sfântului Willibrod.

5. Paul Diaconul a scris "Historia gentes Longobardorum".

6. Paulin, patriarhul Aquileii - polemist împotriva adopţioniştilor.

7. Teodulf de Orleans (821), got din Italia. A scris "Gloria, laus et honor" - patru cântece despre Isus Cristos, care se cântă la Florii.

8. Raban Maur (776-856), abate de Fulda (Germania), enciclopedist, a comentat Sfânta Scriptură şi a scris opera "De Universo".

9. Walafrid Strabo (807-849), abate de Reichenau, instructor creştin al Germaniei nordice. A organizat mănăstirea lui ca un centru de studii.

10. Jean Scot Erigene a scris "De la division des natures", expunere filosofică despre Dumnezeu, lume, cu teorii cosmogonice şi teologice uneori greşite.

11. Hincmar de Reims a scris un tratat despre Predestinaţie, despre Sfânta Euharistie, despre dreptul canonic şi a rămas de la el o mare corespondenţă istorică.

12. Smaragde, abate de Saint-Michel, a scris o gramatică latină creştinizată, folosind extrase din Sfinţii Părinţi.

13. Anastase Bibliotecarul a tradus în latină actele Conciliilor VII-VIII ecumenice şi faptele martirilor. A reunit în opera sa, "Historia tripartita", operele lui Necefar Calist, Teophan şi Syncelle.  

88

Page 89: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

27. BISERICA UNIVERSALĂ DUPĂ CAROL CEL MARE. LUPTELE PENTRU INVESTITURĂ

Perioada domniei lui Carol cel Mare (799-814) a fost strălucită pentru Evul Mediu, fiindcă în această perioadă arabii au fost dominaţi şi tinuţi în frâu; lumea occidentală a ajuns la o oarecare stabilitate politică şi religioasă asigurată; puterea civilă era autoritară, iar cea spirituală, a Papei, ascultată de toată lumea. Odată cu moartea împăratului, în 814, marele "Sfânt Imperiu roman" a fost împărţit în trei regate guvernate de cei trei fii ai săi, intriganţi, care desfăşurară lupte sângeroase unul împotriva celuilalt pentru putere şi, în acelaşi timp, împotriva Papalităţii care voia să-i apere şi să-i ajute. Împărţirea imperiului lui Carol cel Mare a fost stabilită definitiv prin Tratatul de la Verdun din anul 843: Carol Pleşuvul a fost declarat rege al Franţei; Lothar îşi asigura Italia, iar Ludovic II, Germania. Ludovic II era pretendent şi asupra teritoriului Statului Papal, căci, în 844, trecu în Italia. Papa Sergiu II, pentru a evita un război, acceptă o pace cu unele compromisuri. Părea că totul va fi calm, dar, în 895, Arnulf al Germaniei ocupă Roma şi a iniţiat "Secolul de fier" în istoria Bisericii (880-1050), când puterea statului şi cea a Papilor decade.

După controversele cu Fotie şi atitudinea dârză a Papei Nicolae I faţă de împăratul Lothar II, care, voind să-şi părăsească soţia legitimă, Teutberge, înlocuind-o cu Walrade, este excomunicat, iar arhiepiscopii de Teutgaud şi Günther, susţinătorii regelui, au fost depuşi, silindu-l să se împace cu ea şi impunându-i pocăinţă, urmaşii carolingieni, prin luptele pentru putere, neglijează apărarea Bisericii. Prin abuzuri, se amestecă la completarea scaunului papal rămas vacant, asociindu-se cu unele familii nobile italiene, cu care aleg papi pe partizanii lor, şi astfel se întâmplă că sunt aleşi doi sau mai mulţi papi, din care numai unul era cel adevărat, iar ceilalţi antipapi. Adesea au ajuns să aibă cuvânt în alegerea Papilor şi unele femei: Teodora, soţia lui Teofilact din Toscana şi fiicele sale, Marosie şi Teodora. Recordul în alegerea papilor l-au avut partidele din Tuscia şi Spoleto. Protestanţii, duşmanii de mai târziu ai Bisericii, au reproşat decăderea Bisericii şi datorită acestui amestec al femeilor în afacerile superioare bisericeşti şi au inventat o legendă despre aşa-zisa Papesă Ioana, acceptată bucuros de către duşmanii Bisericii. Numai că aceasta este o curată născocire, fiindcă, după ei, această femeie, Papesa Ioana, ar fi domnit pe scaunul papal imediat după Leon al IV-lea, timp de trei ani şi jumătate, însă adevărul istoric este că, după Papa Leon IV (+27 iulie 855), a urmat în Scaunul papal Papa Benedict al III-lea, pe care îl aflăm gravat pe o medalie cu împăratul Lothar I (+28 sept. 855).

89

Page 90: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Investitura a provenit din decăderea puterii papale; împăraţii, profitând de aceasta, au abuzat de dreptul primit de la Biserică, drept recunoştinţă pentru înzestrarea ei cu bunuri materiale, şi au început să înscăuneze ei pe episcopi, dându-le inelul şi toiagul arhieresc ca semn al puterii de a conduce diecezele respective. Această procedură - investitură - a produs adesea scandal în rândul poporului credincios, care s-a îndoit de dreptul şi puterea Bisericii, crezând că şi puterea bisericească derivă din cea lumească (civilă) şi că Papa nu mai are nici o putere. Abuzurile s-au diversificat, unii principi vânzând scaunele episcopeşti pe bani (simonie). Mulţi erau episcopi numai cu numele. Ba se întâmpla că era numit episcop câte un mirean căsătorit care nici nu mergea pe la reşedinţa episcopală, pretinzând doar să i se trimită veniturile. Exemplul rău al clerului înalt se întinsese ca o pecingine şi în clerul de jos care era ignorant, desfrânat şi simoniac. Aceasta este "epoca de fier" (880-1050) a Bisericii.

Din această decadenţă şi întuneric moral, Biserica a fost ridicată prin clerul monahal care, pe lângă practicarea virtuţilor şi faptelor bune, se ocupa cu studiul şi cu ştiinţele. Mănăstirile s-au grupat într-o confederaţie, la Cluny, în anul 910, la care au aderat treptat 2000 de mănăstiri. Călugării aceştia cu viaţă sfântă îndemnau credincioşii să nu se ducă la slujbele oficiate de clericii destrăbălaţi, nici să ceară administrarea Sfintei Taine de la cei simoniaci. Superstiţiile epocii au fost condamnate de sinoadele epocii respective. Clemente II (1046-1047), în Conciliul din Roma, decreta: cine va primi bani pentru sfinţire de biserici, hirotoniri de clerici, conferirea unui beneficiu sau demnităţi bisericeşti, abaţii, să fie lovit de anatemă; Sfântul Leon IX (1048-1054), în conciliile din Roma, Mayence şi Reims, ceru ajutorul regilor în combaterea simoniei şi concubinajului; Sfântul Petru Damian, episcop şi cardinal, în predicile sale condamnă păcatele sociale ale clerului, concubinajul, simonia, reuşind să fondeze la Milano Asociaţia Pataria şi obţinând de la Arhiepiscopul Guido şi subalternii lui promisiunea de a renunţa la simonie şi concubinaj.

Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand - 1073-1085) a fost omul providenţial care a desfăşurat lupta pentru purificarea moravurilor şi restaurarea vechii discipline sănătoase în Biserica lui Cristos, ducănd-o la biruinţă. Fiu de meseriaş sărac, Hildebrand (numele de călugăr) a crescut în spiritul mănăstirii Cluny, a fost călugăr benedictin şi sfetnic secretar sub 5 Papi timp de 25 de ani, ajungând astfel să cunoască temeinic afacerile bisericeşti ca nimeni altul. A fost ales papă prin voinţa tuturor, căci erau convinşi că el este omul de care este nevoie. Şi-a îndeplinit misiunea cu curaj şi înţelepciune, având idealul "monarchia

90

Page 91: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Christi", împărăţia lui Cristos, Biserica; acesteia să i se închine popoare şi conducători. El susţinea superioritatea puterii preoţeşti asupra celei regale, care este numai de origine omenească şi se exercită numai asupra lucrurilor omeneşti.

"Când Dumnezeu i-a dat fericitului Petru puterea de a lega şi dezlega, n-a exceptat pe nimeni, deci nimeni nu se poate sustrage acestei puteri", scria papa episcopului Hermann de Metz în 1081.

Lupta a început-o prin suspendarea preoţilor simoniaci şi concubinari, oprindu-i de a mai face serviciile divine şi interzicând credincioşilor să participe la slujbele lor.

A dus apoi război împotriva învestiturii, rădăcina tuturor relelor, excomunicând pe cei ce cumpărau cu bani oficiile bisericeşti, folosindu-se şi de hotărârile a vreo 200 de sinoade şi de mai multe decrete papale. Dezrădăcinarea acestui rău s-a făcut cu greu şi anevoie, căci însuşi împăratul Germaniei, Enric al IV-lea, nu voia să renunţe la învestitură, din care avea venituri mari. Papa Grigore al VII-lea, printr-un decret promulgat în Sinodul roman din februarie 1075, declară exclus sub pedeapsa excomunicării din sânul Bisericii orice cleric care ar primi episcopat sau abaţie de la orice laic, împărat, rege, marchiz, conte sau orice persoană laică. Împăraţii şi principii au fost opriţi să numească episcopi, iar episcopii să primească numirea lor prin investitură. Împăratul Enric IV nerenunţând la investitură, Papa Grigore VII l-a excomunicat. Enric IV a reacţionat, convocând un sinod al episcopilor simoniaci (numiţi de el şi excomunicaţi de Papa), la Worms, în ianuarie 1076; din acest sinod, l-a provocat pe Papa scriindu-i: "lui Hildebrand, nu pontificelui, ci falsului călugar, îţi zic... Eu Enric, din mila lui Dumnezeu împărat, vorbesc către tine cu toţi episcopii mei: coboa-ră-te, lasă scaunul uzurpat al lui Petru, altul să ocupe tronul apostolic". Când a venit trimisul împăratului cu această scrisoare, a fost mare tulburare la Roma. A trebuit însuşi Papa să-l ia în apărare deosebită, atât de mare era indignarea poporului împotriva împăratului şi a delegatului său care a îndrăznit să-l numească pe Grigore VII, în plin sinod, "lup răpitor". Fruntaşii împărăţiei germane, nemulţumiţi de stăpânirea lui Enric IV, excomunicat, care, conform dreptului german, îşi pierdea tronul, l-au somat să se împace cu Biserica timp de un an. De nevoie, împăratul şi-a luat nevasta şi copilul, însoţit de câţiva oameni, a trecut iarna Alpii, coborând în Italia. La Canossa, în 24-28 februarie 1075, unde se afla Papa, împăratul s-a plimbat timp de trei zile între zidul al doilea şi al treilea al cetăţii, îmbrăcat în obişnuitul veştmânt de păr al penitenţilor publici, rugând pe Papa să-l ierte şi să-l dezlege de excomunicare. Unii

91

Page 92: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

istorici colorează această scenă ca să arate tirania Papei. Adevărul este că Papa Grigore VII se afla într-o situaţie neplăcută. Apelând împăratul la inima de bun creştin şi, mai ales, de preot, acesta l-a iertat. A prevenit, însă, prin aceasta, hotărârea adunării naţionale de la Augsburg, care avea să-şi spună şi ea cuvântul în această chestiune. Dar Enric IV a fost nevrednic de bunătatea şi generozitatea Papei. Dezlegat de afurisenie, el strânge armata, vine la Roma şi incendiază biserica Sfântul Petru, silind pe Papa Grigore VII să se refugieze în castelul San Angelo, de unde îl salvează după un asediu de şapte luni, Robert de Guiscard, regele Normanzilor, convertit de puţin timp la creştinism; dar şi aceştia jefuiesc Cetatea Eternă. Papa se retrage la Salerno (1083), unde, înainte de a muri (18 mai 1085), rosti: "Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil". Grigore VII a fost unul dintre marii Papi ai Bisericii universale. Dacă există în Apus un cler necăsătorit, independent de autorităţile civile, trăind exclusiv pentru o înaltă misiune religioasă, aceasta se datorează, în primul rând lui. Istoricul protestant Gregorovius pune biruinţa fără arme a călugărului Hildebrand mai presus de faptele de arme ale lui Alexandru cel Mare, Iuliu Cesar sau Napoleon. Sfârşitul lui Enric IV a fost şi mai trist. Părăsit de nevastă, de proprii copii şi urgisit de toţi, moare pe neaşteptate în 1106. Urmaşii lui Grigore VII poartă însă cu vrednicie lupta împotriva învestiturii. Papa Calixt II încheie, la 1122, Concordatul de la Worms, în baza căruia împăratul renunţă la investirea episcopilor prin inel şi toiag arhieresc, acestea fiind insigne curat bisericeşti şi, ca semn al puterii lumeşti, le dă numai o cârjă. Începutul l-a făcut împăratul Henric al V-lea. Acest Concordat din 1122 a fost întărit de Sinodul ecumenic IX din Lateran (Roma, 1123), cel dintâi sinod ecumenic ţinut în Apus, căci, până atunci, toate sinoadele ecumenice s-au ţinut în Răsărit. Era un semn că viaţa bisericească şi culturală, de aici înainte, se dezvolta mai mult în Apus: "Ex Occidente lux".

28. PAPII ŞI ÎMPĂRAŢII HOHENSTAUFENI CULMEA PUTERII PAPALE

Guelfi şi Ghibelini. Câtva timp, Concordatul de la Worms a fost respectat. Împăratul Frederic I, numit şi "Barbă Roşie" (Barbarossa 1152-1190), crescut la curtea bizantină, cu idei cezaro-papiste, reluă lupta începută de Enric IV. El era de părere că are dreptul să numească nu numai episcopi, ci şi Papi, că oraşele italiene, chiar şi Statul Papal, nu sunt decât feude ale sale. Încercările lui se frâng de împotrivirea papilor şi a oraşelor din Lombardia. Cu aceasta, se începe lupta dintre Papi şi aderenţii lor (Guelfi), pe de o parte, şi împăraţii Hohenstaufeni şi partizanii lor (Ghibelini), pe de altă parte. Această luptă ţinu aproape

92

Page 93: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

100 de ani, făcând mult rău tuturor ţărilor, mai ales Italiei. De şase ori trecu Barbă Roşie Alpii şi încercă să cucerească Italia, dar tot de atâtea ori încercările lui sunt zădărnicite de Papa Adrian IV mai întâi, de Papa Alexandru III mai pe urmă. Armata împăratului, doborâtă de ciumă, este zdrobită de alianţa lombardă de la Legano (1176), după care Papa şi Barbă Roşie se întâlnesc la Veneţia. Împăratul cade la pământ înaintea Papei, în pragul Bisericii San Marco din acest oraş. Alexandru III, mişcat până la lacrimi de smerenia lui Barbarossa, îl ridică de jos şi-l îmbrătişează frăţeşte. În 1179 se ţinu la Lateran Sinodul al XI-lea ecumenic ce hotărăşte, între altele, că papa trebuie ales cu două treimi de voturi ale cardinalilor. Tot în acest sinod se declară Cruciada contra albigezilor. Împăratul îşi trăieşte ultimii ani ai vieţii ca bun creştin, fiind credincios al Bisericii. În numele ei, conduce Cruciada a III-a împotriva turcilor, dar cu acest prilej se îneacă într-un râu din Asia Mică. Fiul şi urmaşul lui, Frederic Barbă Roşie reluă lupta pentru învestitură, încercând să domine Papalitatea prin sudul Italiei, dar, murind la 32 de ani, proiectele lui se prăbuşiră.

În Anglia, Henric II Plantagenetul, numindu-l pe ministrul Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbery, publicând apoi "Constitution de Clarendon" (1164), prin care suprima privilegiul forului ecleziastic şi atribuia regelui alegerea episcopilor în eparhiile vacante, întâlneşte rezistenţa Arhiepiscopului Thomas Becket, fapt pentru care îl declară trădător. Acesta s-a refugiat în Franţa unde a fost bine primit de regele Ludovic al VII-lea. După un an s-a reîntors în Anglia printr-o reconciliere aparentă, dar a fost ucis în propria catedrală de cavalerii trimişi din ordinul regelui. Mustrat de conştiinţă făcu pelerinaj la mormântului martirului, se autoflagelează şi jură să respecte libertatea Bisericii.

INOCENŢIU AL III-LEA (1198-1216) reprezintă culmea puterii politice a papilor. Odraslă a unei familii nobile, după studii strălucite, ajunge Papă la vârsta de 37 de ani. Mai întâi pune ordine în Statul Papal, apoi introduce reforme în întreaga Biserică creştină. În Roma, magistratura formată din senator şi prefect, dependentă de imperiul roman-german, este înlocuită cu persoane care jură supunere Papei Inocenţiu III; la fel, baronii conducători ai statelor din Patrimoniul Sfântului Petru, din întreaga Italie, jurară supunere Papei, astfel întreaga peninsulă Italică redevenind italiană şi papală. În politică, el este în tot locul apărătorul dreptăţii şi al adevărului. În Anglia, îl sileşte pe blasfemul Ioan Fără de Ţară să accepte Magna Charta impusă de nobilime ca bază a libertăţilor naţiunii engleze, inclusiv a Bisericii catolice. În Germania, excomunică pe hrăpăreţul Otto de Brunswick, luând apărarea minorului Frederic II, lăsat îngrijirii sale. Pe regii Franţei, Austriei şi Aragonului (Spania) îi

93

Page 94: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

înduplecă să-şi reprimească soţiile părăsite, respectând legea căsătoriei creştine. "Sfântul Scaun nu poate lăsa femeile persecutate fără apărare; demnitatea regală nu o puteţi pune deasupra datorinţelor unui creştin", scria regelui Franţei Filip-August (ianuarie 1200). În Spania, pregăteşte marea biruinţă asupra Maurilor, la Tolosa (1212). În Ungaria îi împacă pe fraţii certaţi pentru domnie, Emeric şi Andrei. El avea planuri mari de a întemeia o mare alianţă creştină, care să dezrobească Răsăritul creştin de sub otomani. Împărăţia latină din Constantinopol (1204-1261) a fost numai o verigă din lanţul înfăptuirilor sale, năzuind să sprijine acea "monarchia Christi" pe care o visase Grigore VII. În 1215 prezidează al XII-lea sinod ecumenic (al IV-lea de la Lateran), cea mai măreaţă adunare a Evului Mediu. Aici s-a hotărât, între altele, ca fiecare creştin să se cuminece, cel puţin o dată pe an, la Paşti, şi s-au adus hotărâri privitoare la căsătoria creştină; s-a definit doctrina transsubstanţiunii şi s-a combătut ereziile împotriva Sfintei Euharistii. Au participat 404 episcopi, între care, pentru prima dată, şi cei din noile regiuni catolice: Boemia, Ungaria, Polonia şi Estonia. Conciliul XII ecumenic Lateran (1215) hotărî că nici un impozit asupra clerului nu poate fi impus fără aprobarea Papei, măsură înţeleaptă pentru a proteja Biserica de pretenţiile exagerate ale fiscalităţii.

În fiecare sâmbătă, Papa spăla picioarele la câte 12 moşnegi. Deşi atât de puternic, Inocenţiu III a fost de o rară modestie. Hrănea la curtea lui câte 3000 de săraci. Primea şi stătea de vorbă cu oricine. Puterea şi bogăţia lui le socotea "ancoră sigură celor lipsiţi de ajutor, purificatoarea puterilor pământeşti, mângâietoarea mizeriilor urnane".

Frederic II este un alt reprezentant al cezaro-papismului. Om cu mintea ageră şi cu însuşiri politice reale, dar lipsit de caracter, deveni admiratorul culturii arabe şi duşmanul creştinismului. A făgăduit tutorelui său, Inocenţiu III, că nu va uni Sicilia cu împărăţia germană şi va conduce o cruciadă, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Când bătrânul papă Grigore IX îl excomunică, el îşi bătu joc de legile Bisericii. De nevoie plecă într-o cruciadă, dar rezultatul ei nu mulţumi pe nimeni. Ajuns în Egipt, refuză pacea oferită de sultan, dar acesta îl asedie şi îl constrânge să se retragă ruşinos, terminându-se lamentabil cruciada a V-a. Reîntors, ocupă Statul papal şi împiedică ţinerea Sinodului ecumenic al XIII-lea. Cu toate acestea, Sinodul se ţinu la Lyon, în 1245, sub conducerea Papei Inocenţiu al IV-lea, care arătă că Biserica sângerează, ca şi trupul lui Cristos, de următoarele cinci răni: Palestina ocupată de turci; Constantinopolul aproape ocupat; Ungaria pustiită de tătari; Biserica suferă din cauza duşmanilor ei interni, mai ales de păcatele clerului; împăratul Frederic II persecută, deopotrivă, pe Papa şi

94

Page 95: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

creştinismul. Sinodul îl excomunică pe împăratul Frederic II, vinovat de sperjur, tulburător al păcii şi suspect de erezie. Acesta se răzbună cumplit. Ucide pe episcopi, prinde şi arde pe rug pe călugări, preface bisericile în geamii, prigoneşte straşnic pe toţi catolicii. Însă după cinci ani (1250), moare părăsit şi uitat de toţi, însoţit la mormânt doar de câţiva prieteni mahomedani. Dante Alighieri, marele poet creştin al Renaşterii, îl aşează în opera sa "Divina Comedie" în Infern, pentru păcatele lui grele.

Prăbuşirea cezaro-papismului. Papa dăruieşte Sicilia ca feudă lui Carol de Anjou, care, în 1268, cu tot protestul Papei, decapitează pe Conradino, fratele Sfântului Ludovic, ultimul Hohenstaufen, în piaţa din Napoli. Aşa se încheie lupta dintre Papi şi Hohenstaufeni. Cu aceşti împăraţi, se prăbuşeşte ideea împărăţiei creştine. Deşi reprezentanţii acestei împărăţii erau uneori buni creştini, totuşi mentalitatea ei nu se încreştinase, ci a degenerat în cezaro-papism, care, fatal, i-a adus moartea.

29. PAPII ÎN AVIGNON. SCHISMA OCCIDENTALĂ.

Idealul monarhiei creştine al lui Grigore al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea şi al IV-lea l-a nutrit şi Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), om învăţat, energic, dar lipsit de tactul şi înţelepciunea marilor lui înaintaşi. De aceea, şi-a făcut mulţi duşmani, printre care şi puternica familie de Colonna, partizana Casei de Aragon în Sicilia, ordinul călugăresc al Sfântului Francisc de Assisi, poetul Dante Alighieri, Giacoponeda Todi, franciscan spiritual, adversar al reunirii cu fraţii conventuali, cum le cerea papa, autorul imnului "Stabat Mater dolorosa" şi alţii. Cel mai puternic duşman al său a fost însă Filip al IV-lea cel Frumos (1258-1314), regele Franţei, care întrebuinţa veniturile bisericeşti în scopuri personale şi care a purtat războiul sângeros de 100 de ani împotriva englezilor, dar refuză să plece într-o cruciadă împotriva turcilor. Turcii ocupaseră ultimul bastion al creştinilor, cetatea Acco. Papa îl chemă pe rege în faţa sinodului, dar el refuză să se prezinte, interzicând şi episcopilor francezi să se ducă. Papa încercă să-l convingă că este un supus al Bisericii. Prin trei bule false ("Deum time") el îndârzeşte pe francezi împotriva Papei. În bulla sa "Unam sanctam" (1302), papa Bonifaciu VIII spune că cele două săbii, ale puterii spirituale şi ale puterii politice, trebuie întrebuinţate în folosul şi nu spre stricăciunea Bisericii, fiindcă dacă greşeşte ("ratione peccati"), şi regele stă sub controlul Bisericii. Când era să-l excomunice, nişte năimiţi ai regelui atacă pe Papa în cetatea Agnani (1303), dar Papa scăpă, însă, din cauza emoţiilor avute, muri. La alegerea noului papă, Filip IV ştie să anuleze toate hotărârile anterioare potrivnice lui şi să fie ales un papă francez, Clemente al V-lea, care, tot

95

Page 96: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

la dorinţa lui, şi-a mutat reşedinţa la Avignon. Acesta este exilul papilor la Avignon, cunoscut sub numele de robia babilonică a Papilor, de aproape 70 de ani (1309-1377), timp ruşinos şi cu grave urmări pentru Biserică. De acum, papii de la Avignon trăiesc sub influenţa regilor Franţei (absolutismul regal), fapt ce determină unele popoare să privească cu neîncredere deciziile papale, ca fiind părtinitoare. În Statul Papal izbucneşte anarhia şi se fac abuzuri chiar în Curia Papală. Papii, fiind oaspeţi, trebuie să le tolereze. Exemplul Papilor de a petrece în afara teritoriului reşedinţei lor îl urmează mulţi episcopi şi clerici. Astfel, problemele vitale ale Bisericii stagnează. Aflat sub totală dependenţă de regele Filip IV, Papa Clemente V convoacă un Conciliu la Vienne (sudul Franţei), în octombrie 1311, în care, după unele refuzuri, cedează şi, la stăruinţa lui Filip IV, desfiinţează ordinul cavalerilor Templieri, care, mai înainte, îl apărau pe Papa împotriva regelui. Aşa, Filip IV pune mâna pe averile acestui ordin. Ucide apoi 54 de cavaleri şi, pe urmă, încă 25, iar pe marele maestru, Jacques de Molai, îl arde de viu pe o insulă a Senei. După 14 ani de la aceste fapte grave, crime, printr-un blestem dumnezeiesc, nimic nu se alege din familia lui Filip IV. Urmaşii lui Clemente V, influenţaţi de regii Franţei, s-au certat cu pretendenţii la tronul Germaniei. Ca urmare, adunarea naţională a acestei ţări, în 1338, declara că împăratul, odată ales, e împărat prin însuşi votul alegerii, fără încoronarea Papei. Scriitori ca franciscanul Guilelm de Occam, atacă nu numai pe Papi, ci însăşi instituţia papalităţii. Sufletele cele mai alese ale timpului încearcă să îndrepte această situaţie nenorocită. Ceea ce nu pot marele scriitor Petrarca şi împăratul Carol IV, reuşeşte călugăriţa dominicană Sfânta Ecaterina de Siena, care, datorită diplomaţiei sale, îl determină pe Papa Grigore al XI-lea să părăsească Avignonul şi să se reîntoarcă la Roma, fiind primit triumfal de populaţia entuziasmată, în 17 ianuarie 1377.

SCHISMA APUSEANĂ. Abia sosit la Roma, Grigore XI moare, iar cardinalii francezi vor să aleagă un papă francez, ca să se reîntoarcă la Avignon, dar cei italieni, sprijiniţi de popor, vor un papă de naţionalitatea lor, pe italianul Urban al VI-lea, episcop de Bari. Francezii vor un antipapă la Avignon, pe francezul Clemente VII. Aşa se ajunge la doi papi, unul la Roma, altul la Avignon, situaţie care dură 39 de ani, cunoscută sub numele de Schisma occidentală (1378-1417), creştinătatea fiind adânc dezbinată şi tulburată. De Papa de la Roma ascultau toate ţările, cu excepţia Franţei, Portugaliei, Spaniei şi Scoţiei, care ascultau de antipapa de la Avignon. Unii bisericani, voind sistarea schismei, au convocat Sinodul de la Pisa, care a caterisit atât pe Papa de la Roma, cât şi pe cel de la Avignon, alegând un al treilea Papă, pe Alexandru V (1409), urmat de Ioan XXIII, având reşedinţa la Pisa. Aceşti

96

Page 97: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

trei papi (Biserica tricefală), nu numai că se afurisesc unul pe altul, dar produc mari tulburări între creştini. În locurile vacante de episcopi erau numiţi câte trei candidaţi, de fiecare papă câte unul, căci fiecare se considera papă adevărat. Ca să pună capăt acestei stări anarhice, la stăruinţa împăratului, Sigismund al IV-lea de Luxemburg al Germaniei, a fost convocat Sinodul al XIV-lea ecumenic la Constanţa (Konstanz - 1414-1418), în care a fost osândit ereticul ceh Jan Hus, adeptul ereticului John Wycliff, profesor la Oxford (1328-1384). Acesta afirma că omenirea este împărţită în două grupe: prima a predestinaţilor, care sigur se vor mântui, şi a doua a osândiţilor, care sigur vor fi condamnaţi la Infern. Ereticul John Wycliff, în opera sa "De ecclesia" (1378), învăţa despre existenţa unei Biserici militante invizibile, formată din oamenii predestinaţi la mântuire, opusă celei vizibile şi ierarhic condusă de papa, prelaţi, preoţi şi călugări, care nu se ştie dacă se va mântui sigur şi, ca atare, însuşi papa nu e conducător universal, ci cade sub verdictul tuturor. Neagă valabilitatea indulgenţelor, a minunilor, a sfinţilor, a moaştelor, necesitatea pelerinajelor, tot ce venera Evul Mediu. Afirmă supremaţia regalităţii de origine divină asupra Bisericii de Stat. Căsătorindu-se Richard II, regele Angliei, cu prinţesa Ana, fiica regelui Boemiei, au sosit mulţi studenţi de la Oxford la universitatea din Praga, aducând erezia lui Wycliff, pe care şi-o însuşi Jan Hus. Aceste erezii au pregătit luteranismul. Au fost osândite de acest sinod. Prin înţelepciunea împăratului Sigismund, Papa legitim al Romei, Grigore XII (1406-1417), şi antipapii Benedict XIII de la Avignon şi Ioan XXIII de la Pisa au renunţat la papalitate, învoindu-se cu toţii la alegerea lui Odon Colonna de Martin V (1417-1431), care prezida sinodul. Noul papă refuză recunoaşterea teoriei conciliare după care papa ar trebui să asculte de conciliu, făcând din Biserică un fel de democraţie, şi demonstră că decretul conciliar este o teză relativă, un act de excepţie impus de împrejurări pentru a termina schisma, proclamând apoi că papa este deasupra conciliilor, iar Biserica este o monarhie în care Suveranul Pontif deţine jurisdicţia supremă. Condamnând simonia, cumul de beneficii bisericeşti, papa Martin decretă închiderea Conciliului XIV ecumenic de la Constanţa. Schisma încetă. Conciliul de la Konstanz a fost strălucit, căci, în cei patru ani ai sinodului, s-au perindat 18.000 de clerici şi delegaţi străini şi peste 100.000 de mireni. Însuşi împăratul a citit Evanghelia, îmbrăcat în odăjdii de diacon, la Liturghia oficiată de Ioan XXIII. La acest sinod au participat şi delegaţiile de români, 30 de moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun (1400-1432), în frunte cu Grigore Ţamblac, şi cea trimisă de Mircea cel Bătrân (1386-1418), cu boierul muntean Dragomir, însoţit de o solie. Din Ardeal a participat voievodul Ştibor. Astfel dispar antipapii şi chiar dacă în conciliul din Basel (1431-1439) s-a încercat să se aleagă un antipapă, abia dacă l-au

97

Page 98: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

recunoscut câţiva. La dorinţa Răsăritenilor, conciliul de la Basel s-a mutat în 1439 la Florenţa, prin decretul papei Eugeniu IV.  

30. CRUCIADELE Şl ORDINELE CAVALEREŞTI

Urmând pilda Sfintei Elena, mama lui Constantin cel Mare, mulţi creştini plecau, în fiecare an, să vadă locurile sfinte unde a trăit şi a pătimit Mântuitorul şi să se închine acolo, cu toată evlavia. Dar musulmanii, voind să facă din Ierusalim centrul credinţei lor, şi cum Templul lui Solomon distrus de romani era locul "sacrificiului lui Avram", considerat de musulmanii arabi strămoşul lor, au ocupat pe neaşteptate Ierusalimul în 691 şi au construit pe "Stânca Templului" o Moschee, zisă a lui Omar, numele califului constructor. După o legendă musulmană, Mahomed ar şi fost înălţat la cer de pe acea stâncă, unde Allah va veni să judece pe credincioşi. De aceea, Ierusalimul a devenit obiectul de ceartă între creştini şi musulmani, motivul războaielor religioase dintre aceştia, numite Cruciade. Când, în anul 1009, turcii selgiucizi, fanatici, distruseră Biserica de pe Sfântul Mormânt al lui Isus, toată lumea creştină se sensibiliză, iar Papa Sergiu IV voi imediata reconstrucţie a basilicii, ceea ce musulmanii acceptară, dar cu condiţia să-şi construiască şi ei o moschee în Constantinopol. Pelerinajele la Ierusalim continuară, atât din partea creştinilor, cât şi din partea turcilor musulmani, dar aceştia, geloşi pe creştini că deţin hegemonia, trecură la asasinate. În anul 1064, peste 7000 de germani pelerini la Ierusalim sunt prinşi, mulţi ucişi, încât abia 2000 se reîntorc. Cei întorşi acasă, în frunte cu Petru de Amiens, dezvăluie cruzimea turcilor. Papa Urban II, conducând Conciliul de la Piacenza şi Clermont-Ferand, însufleţi pe creştini pentru o expediţie cruciadă (1095), iar poporul, mai ales francezii, izbucnesc în strigăte cu cuvintele: "Dumnezeu vrea să recucerim Mormântul Sfânt". Petre Eremitul de Amiens predica, sub ascultarea Papei, îndemnul la cruciadă, şi chiar plecă în fruntea unui mare grup de entuziaşti, dar, prost pregătiţi şi dezorganizaţi, expediţia sfârşi lamentabil.

În 15 august 1096, Prima Cruciadă era pregătită şi formată din 600.000 de soldaţi şi 100.000 de cavaleri, condusă de Gottfried de Bouillon şi de fratele său Baldovin, de Robert Normandul, fiul regelui Angliei şi alţii. Republica Pisa le dădu 120 de nave şi Genova alte 30. Prima etapă a marşului cruciaţilor fu Constantinopolul, unde aceştia fură bine primiţi de împăratul Alexe Comnenul. Continuând marşul, cruciaţii reuşiseră mereu să învingă pe turci, asediindu-i în Antiohia, dar apărură ciuma, foametea, setea, care făcură multe victime. După aspre bătălii, cruciaţii îi

98

Page 99: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

învinseră în sfârşit pe turcii din Ierusalimul asediat şi drumul fu deschis, cetatea cucerită, iar deasupra moscheii lui Omar pusă Crucea. O armată de 200.000 mahomedani încercă recucerirea Ierusalimului, dar fu respinsă de cruciaţi. Gottfried de Bouillon, duce de Lotharingia, fondă REGATUL LATIN al Ierusalimului, dar muri subit după un an, la 1100. Sosiră noi întăriri din Europa, cca. 500.000 de oameni. Aceştia căzură toţi, masacraţi, încă înainte de a ajunge în Ierusalim, în prăpastiile muntoase ale Turciei. Şi astfel, turcii obţin o mare victorie în 1144: cetatea Edessa, stâncă puternic întărită a creştinilor, căzu în mâna lor. Ierusalimul era grav ameninţat. Gottfried de Bouillon nu acceptă, în 1097, să fie rege şi se intitula, modest, "apărător al Sfântului Mormânt", căci Isus acolo purtă cununa de spini, nu coroana de aur cu diamante.

Cruciada a II-a a fost predicată de Papa Eugeniu III şi de către predicatorul Sfântul Bernard de Chiaravale, reuşind să recruteze 350.000 de soldaţi şi 150.000 de cavaleri, fiind condusă de Conrad III, regele Germaniei şi Ludovic VII, regele Franţei (1147-1149). De data aceasta, împăratul Manuil Comnenul le-a refuzat ajutorul şi le-a dat călăuze trădătoare, iar fără aprovizionare, trupele germane fură masacrate lăngă Dorileo. Ludovic VII, ajuns la Ierusalim, cu mare parte din armată distrusă în Anatolia, nu reuşi să menţină mult cucerirea Ierusalimului. În 1187, sultanul SALADIN îşi propune distrugerea Regatului Latin al Ierusalimului şi, în 3 octombrie 1187, cetatea Ierusalimului cade în mâinile lui.

Cruciada a III-a (1189-1192) a fost predicată de Papa Grigore VIII; primul plecă Frederic Barbarossa al Germaniei şi a fost primit bine de bizantini, dar, la traversarea unui râu, Cydnus, în Asia Mică, se înecă. Richard Inimă de Leu, regele Angliei, învinse mahomedanii la Emaus (lângă Ierusalim), dar trebui să se întoarcă în ţară, căci fratele lui voia să-i ocupe tronul. Filip August al Franţei învinse pe turci la Sfântul Ioan de Acra, dar probleme politice îl reîntoarseră în patrie. Sfântul Mormânt rămase în mâinile lui Saladin, creştinii obţinând doar dreptul să poată intra pelerini în Sfânta cetate, fiind recunoscuţi stăpâni pe vechea Fenicie şi principatul Antiohiei. La reîntoarcere, Richard cuceri Ciprul, fondând aici regatul latin prosper.

Cruciada a IV-a (1202-1204), predicată de papa Inocenţiu III, susţinută de Veneţia cu flota, avu intenţia de a cuceri Orientul pentru comerţul ei. Ajunşi la Constantinopol, cruciaţii ocupară tronul împăratului bizantin şi fondară IMPERIUL LATIN DE RĂSĂRIT (1204-1261) sub Baudouin de Flandra, împărat, şi veneţianul Tomas Morosino, patriarh latin, ceea

99

Page 100: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

ce făcu să crească duşmănia dintre greci şi italieni, încât bizantinii erau mai bucuroşi sub stăpânire turcească decât latină.

Cruciada copiilor, considerată ca o ispăşire pentru ticăloşiile unor cruciaţi, plecă din Marsilia, în 1212, cu toată împotrivirea Papei şi a episcopilor. Stăpânii vaselor îi făcură pe copii să creadă că-i vor duce în Ţara Sfânta, dar mulţi muriră de mizerie pe mare, iar mulţi fură vânduţi în Egipt ca sclavi. Câţiva ani mai târziu, Papa Grigore IX cinsti memoria lor, la Saedegna, zidind Biserica "Noilor Nevinovaţi".

Cruciada împotriva Albigenzilor. Erau eretici ai predicatorului Simon de Montfort (Franţa), care susţineau că tot ceea ce are legătură cu materia e spurcat: căsătoria, consumul de carne, proprietatea privată; duşmani ai Sfintei Euharistii, refuzau jurământul şi serviciul militar; duşmani ai statului şi nobilimii. Se numeau şi bogomili în Bulgaria, publicani în Anglia. Socoteau Biserica în slujba Satanei. Împotriva lor se desfăşură o adevărată luptă continuă, cu biruinţă în 1229, dar nu a fost deplină.

Cruciada a V-a (1217-1221), predicată de Inocenţiu III şi realizată sub urmaşul său Honoriu III, condusă de Andrei II, regele Ungariei, şi Jean de Brienne, regele Ierusalimului, a cucerit o parte a Egiptului până la Cairo, dar musulmanii au distrus ecluzele şi digurile de pe Nil şi cruciaţii au fost siliţi să părăsească Damieta cucerită, reîntorcându-se acasă învinşi.

Cruciada a VI-a (1228-1229) a fost promisă şi condusă de împăratul Frederic II Germanul, însoţit de Sfântul Francisc de Assisi. Ajunşi în Egipt, sultanul le oferi pace, obţinând cedarea Locurilor Sfinte pe timp de zece ani, reconstituind vechiul regat al Ierusalimului fără vărsare de sânge. După zece ani scurşi, în 1239 Ierusalimul recăzu sub puterea musulmanilor.

Cruciada a VII-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic al IX-lea cel Sfânt, regele Franţei care, reluând planul cruciadei a V-a, recuceri Damieta la gurile Nilului (1249), dar, când voi să înainteze spre Cairo, a fost oprit la fortăreaţa Mansourah şi obligat să se retragă, fiind făcut prizonier şi eliberat cu preţul unei mari răscumpărări. Se reîntoarse în Franţa în 1254.

Cruciada a VIII-a (1270) a fost întreprinsă de acelaşi rege francez, Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Sfătuit de fratele său, Carol de Anjou, regele Neapolului, se îndreptă spre Tunis spre a converti pe sultan şi a-l atrage în alianţă, dar muri de ciumă în 25 august 1270.

100

Page 101: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

În 1291 căzu sub musulmani cetatea Sfântul Ioan de Acra şi, pe rând, toate cuceririle realizate în curs de două secole, rămânând în mâinile creştinilor doar insula Cipru. Cruciadele întreprinse de Frederic II şi Andrei II au fost mai mult farse.

Urmările Cruciadelor şi falimentul lor. Cauzele falimentului lor: a) Dezacordul continuu şi lupta interminabilă între regii diferitelor state ale Europei. b) Necolaborarea împăraţilor bizantini şi sabotarea unor acţiuni ale cruciaţilor. c) Ferocitatea musulmanilor şi indiscutabila lor superioritate militară. d) Mijloacele de comunicaţie anevoioase, cruciaţii înfrânţi de oboseală, foame, sete şi boli, pe când turcii fiind acolo, pot apăra cuceririle lor şi pot uşor înlocui pe cei căzuţi.

Urmările pozitive ale Cruciadelor: a) Ele au deschis o lume necunoscută până atunci: Răsăritul. Fără ele nu ne putem închipui călătoriile pentru descoperirea Indiilor şi Americii. b) Unele oraşe se îmbogăţesc prin transportarea cruciaţilor (Veneţia, Genova; Firenze etc.) şi se fac legături mai dese între ele şi Răsărit. c) Au împiedicat pentru multă vreme înaintarea musulmanilor în Europa. d) Au trezit dorul descoperirilor şi au dezvoltat artele, ştiinţele şi industria. e) Au sărăcit mulţi feudali, îmbogăţindu-se burgurile (oraşele) şi, astfel, a apărut pătura comercianţilor şi meşteşugarilor. f) Au trezit solidaritatea creştină şi au ridicat prestigiul papilor (Eminescu: "Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, fulgerele adunat-au contra Fulgerului care...) g) Au promovat cultul sfinţilor şi dragostea pentru locurile sfinte, supranaturala virtute: pocăinţa prin pelerinaj.

ORDINELE CAVALEREŞTI sunt un fel de congregaţii, societăţi religioase şi militare, născute din nevoia de a lupta pentru dezrobirea locurilor sfinte. În vederea atingerii acestui scop, cavalerii dădeau atenţie deosebită educaţiei fizice, care, în educaţia clericală, era neglijată. Învăţământul cavalerilor se face mai mult în limba naţională, nu în latină. Ei trebuiau să ştie crea versuri. Promovarea cavalerilor se făcea cu mare solemnitate la Sfânta Liturghie, cu spovedanie şi împărtăşanie. Idealurile lor erau: l. apărarea credinţei faţă de oricine, mai ales faţă de necredincioşi; 2. fidelitate faţă de stăpân; 3. ocrotirea celor slabi şi neputincioşi (bătrâni, femei, copii); aveau şi cultul femeii; 4. sfinţenia cuvântului, mai ales a jurământului dat; 5. cinstea, această chintesenţă a virtuţilor omeneşti, trebuiau s-o păstreze curată ca şi cristalul şi tare ca şi granitul. Aşa avea să fie armata lui Cristos (militia Christi). Membrii acestor ordine duceau, în acelaşi timp, viaţă de călugări şi de militari. Cavalerul nu putea alege decât între moarte sau biruinţă. Laşii erau înlăturaţi din ordin. Cavalerii au mari merite, nu numai pentru apărarea

101

Page 102: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

locurilor sfinte şi a pelerinilor, ci şi pentru îngrijirea bolnavilor. Ţineau mult la onoare şi eroism. Ordine cavalereşti importante au fost: l. Ordinul cavalerilor Sfântului Ioan sau al Ospitalierilor (1048). Datoria lor era găzduirea şi îngrijirea pelerinilor şi bolnavilor. După cucerirea Ierusalimului, ajutau şi îngrijeau bolnavii militari.

După pierderea pământului sfânt s-au stabilit în Cipru şi apoi în Malta. 2. Ordinul Templierilor (1118) francezi, numiţi după templul lui Solomon, locul unde s-au aşezat mai întâi. A fost întemeiat de francezi şi a adus mari servicii creştinătăţii, care l-a recompensat dându-i mari moşii, de care a fost deposedat de Filip IV cel Frumos.

3. Ordinul Teutonilor (1190), fondat de germani într-un spital militar, şi-a început activitatea sub Salza Hermann, prin convertirea prusienilor la catolicism. Acest ordin a luptat împotriva Cumanilor pe pământul românesc, fiind chemaţi în 1211 de Andrei II, regele Ungariei, care i-a aşezat în jurul Braşovului. Au fost alungaţi de acelaşi rege, când au vrut să-şi întemeieze un adevărat stat teuton. De la ei ne-au rămas cetăţile Bran şi Neamţului. Trecând maestrul lor, Albrecht de Brandenburg, la Reformă, în 1525, provincia lor bisericească devine laică. Tot de la ei ne-a rămas "cloasterul" de la Câmpulung-Muscel, prima clădire de piatră acolo.

Călugării erau soldaţi ce purtau un costum special. Dedesubtul armurii de cavaler, ospitalierii purtau roba călugărească cu o cruce albă, templierii roba albă cu o cruce roşie, iar teutonii robă albă cu o cruce neagră. Fiecare ordin avea drept conducător un mare maestru. Posedau în Europa mari proprietăţi donate de credincioşi. Aceste bunuri le întrebuinţau pentru atingerea scopului lor. Bunurile erau administrate de comandori. Instrucţia şi educaţia se făcea în limba naţională.  

31. EREZIILE MEDIEVALE

Ereziile medievale au, cele mai multe, un caracter social: se ridică săracii împotriva bogaţilor, între care se numărau şi clericii, care nu duceau o viaţă cucernică. Din această pricină se ivesc unii, ca Arnold de Brescia, care spun că averile nu sunt bune, ele fiind spre stricăciunea Bisericii şi nimeni dintre cei bogaţi nu se poate mântui.

Valdenzii, numiţi după negustorul Petru de Vaux (Waldes) din Lyon, citeau Sfânta Scriptură şi se credeau că au chemare să vestească cuvântul Domnului. Doi câte doi cutreierau ţara, osândind Biserica şi Sfintele Taine, slujbele, preoţii etc. Nu voiau să ştie nici de serviciul

102

Page 103: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

militar activ. Ei spuneau că Sfintele Taine primite de la preoţii păcătoşi nu au nici o valoare. Sinodul III ecumenic din Lateran (1179) îi osândi şi curând dispar.

Albigenzii şi bogomilii; primii se numesc după oraşul Albi din Franţa de Sud. Ei reînvie erezia lui Manes, maniheismul, socotindu-se "curaţi", iar Biserica în slujba Satanei. Tot în slujba Satanei era socotit şi Statul. În Franţa se mai numesc şi bulgari (bougres), în Anglia publicani şi populitani, în Italia patarini şi pauliciani, iar în Peninsula Balcanică bogomili sau temători de Dumnezeu. S-au răspândit şi printre români; dovadă stau o mulţime de legende despre zidirea lumii, Sfântul Sisoe, Avestita, aripa Satanei, apocalipsul Sfântul Pavel ş.a., pe care le-a copiat, la începutul secolului al XVII-lea, popa Grigore din Măhaciu, judeţul Turda (azi Cluj). În Franţa s-au extins având oraşele şi cetăţile lor şi sute de castele! Papa Inocenţiu III se plângea că Manes are mai mulţi închinători decât Isus. În Bulgaria s-au răspândit puternic şi au dus la pieirea primului ţarat bulgar. După încercarea neizbutită a Sfântului Dominic de a-i converti, Simion de Monfort începe un război lung de 20 ani (1209-1229), împotriva lor, primul război religios. Conciliul din Tolouse 1229 condamnă dogmatic această erezie.

Ioan Wiclef (1324-1384), profesor la Universitatea Oxford (Anglia), vrând să câştige favoarea regelui său, căci de 33 de ani nu plătise darea bisericească regelui Eduard III, susţinu că Papa şi clerul n-au dreptul de proprietate. De asemenea, afirma că Biserica e nevăzută, aparţinând acesteia numai cei predestinaţi, iar Sfânta Scriptură este singurul izvor de credinţă şi o poate interpreta fiecare cum vrea. Se pot elimina părţi din Sfânta Scriptură. Spovedania şi împărtăşania sunt lucruri de prisos. Nu pot deţine putere bisericească sau civilă numai cei sfinţi. Nu se admite cultul sfinţilor etc. E precursorul lui Luther.

Ioan Hus adoptase erezia lui Wiclef, adusă la Universitatea din Praga - unde era profesor - de studenţii şi profesorii englezi. Şi el învaţă predestinaţia, dându-i o formă anarhică, afirmând că, prin păcat, slujbaşii bisericeşti şi civili îşi pierd slujba, ceea ce duce la anarhie. Prietenul lui Hus, Ieronim de Praga, procedează ca atare: pe unii călugări îi întemniţează, pe alţii îi îneacă în Vâltava (Moldva). Supuşii pot ei înşişi să-i înlăture pe superiorii păcătoşi. În Boemia s-a şi aplicat această măsură anarhică. Pe Wiclef l-a condamnat un sinod din Londra, iar la Sinodul de la Konstantz (1414) a fost condamnat Ioan Hus, sosit cu "salvus conductus"; s-a dat autorităţilor ordin să nu-i facă nimic, dacă renunţă la ideile eretice. Sinodul îl osândeşte pe Ioan Hus şi îl dă pe mâna autorităţilor civile, care îl ard pe rug, în 1415. În faţa morţii, el

103

Page 104: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

dovedeşte o bărbăţie vrednică de o cauză mai bună. Cu moartea lui nu încetează tulburările, căci husiţii, sub conducerea lui Zizka, poartă multe războaie sângeroase (1420-1434), nu numai în Boemia, ci şi în provinciile vecine: Silezia, Moravia, Slovacia. Trec şi în Transilvania şi Moldova, unde fac propagandă religioasă printre romano-catolici, dar cu slabe rezultate, deşi Alexandru cel Bun i-a protejat.  

32. INCHIZIŢIA

Inchiziţia, ca instituţie bisericească, se găseşte în Apus, mai întâi organizată în sinodul din Toulouse (1229), la sfârşitul războiului împotriva albigenzilor. În conformitate cu hotărârile acestui sinod, episcopul însărcinează în fiecare parohie pe un preot şi 2-3 mireni să-i caute pe eretici, cu scopul de a-i readuce în sânul Bisericii. Dacă aceştia nu vor, sunt daţi pe mâna autorităţilor civile, care îi condamna la moarte. Papa, de asemenea, organizează un fel de inchiziţie, încredinţând cu executarea ei pe călugării dominicani, oameni foarte învăţaţi. Provincialul acestor călugări este, de obicei, inchizitor general. Aceasta-i inchiziţia papală. Pentru vremurile de atunci, ea a fost necesară pentru a scăpa statul şi Biserica de ereticii anarhici periculoşi, unii vinovaţi de crimă şi trădare. Învăţătura "catharilor" (cei perfecţi), albigenzii, susţinea, de exemplu, că lumea este un teatru al luptei dintre două principii: Binele şi Răul. Răul este determinat în aşa fel încât responsabilitatea omului nu este angajată; este rău tot ceea ce este material sau se referă la materie. Cei care ascultă perfect de bine doctrina eretică, perfecţii, trebuie să practice o viaţă extrem de severă, refuzând, pe cât posibil, contactul cu materia. Cei simpli credincioşi se bucură de o totală libertate de moravuri; pentru ei este suficient ca în ceasul morţii să primească sacramentul "consolamentum" (mângâierii) ca să-i cureţe integral; libertatea sexuală este preferabilă căsătoriei, care asigură continuitatea speciei în materie şi prelungeşte astfel domnia răului. Catharismul este deci o erezie antisocială care tinde la ruinarea familiei şi a moralităţii publice. Ea a fost adusă de nobilimea apuseană aflată în Cruciade, la reîntoarcerea prin Balcanii infectaţi de bogomilismul bulgar şi s-a răspăndit repede în Franţa (Languedoc), Flandra, Germania, Spania, Italia, Anglia, sub formă de biserici secrete, cu adunări prin poduri, case etc. Întrucât era o ofensă adusă lui Dumnezeu, o pedeapsă care atrage blestemul asupra societăţii, ereticii fiind asimilaţi otrăvitorilor publici, antisociali, inchiziţia a fost cerută şi de laici ca necesară.

INCHIZIŢIA ca instituţie politică a fost întrebuinţată de capetele încoronate şi pentru distrugerea duşmanilor lor. Astfel de inchizitori

104

Page 105: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

politici sunt: împăratul Frederic II, Ferdinand Catolicul, regele Spaniei, Pombal, ministrul Portugaliei. În Spania, ea se explică prin împrejurările sociale deosebite de atunci. Unindu-se regatul Castiliei cu al Aragoniei, Spania devine mare putere. Ferdinand Catolicul (sec. XII) consideră ca proprie datorie să convertească la catolicism pe toţi maurii (arabii) şi evreii. De frică, mulţi se botează. De fapt, sunt tot mahomedani. Aceştia se numesc "moriscos". Tot aşa fac şi unii evrei, creştinaţi numai în aparenţă. Ei se numesc "maranos". Pentru cercetarea şi pedepsirea lor, regele numeşte inchizitor suprem pe călugărul dominican Toma Torquemada (1481-1494). Papa protestează de mai multe ori împotriva neomeniei inchizitorilor (într-o vreme inchizitorii vor să pedepsească pe însuşi mitropolitul primat al Spaniei, aşa că, a fost nevoie de intervenţia Sfântului Scaun). Din nefericire, inchizitorii se considerau funcţionari de stat şi ascultau mai mult de rege decât de Papa. În ceea ce priveşte persecuţia evreilor din acest timp, să nu se uite că ea s-a datorat, mai cu seamă, cauzelor economice. Harnici şi deştepţi cum sunt, ei acaparează viaţa economică a statelor. De aceea, Cruciadele încep de obicei cu pogromuri împotriva evreilor. A fost nevoie de legi speciale pentru înfrânarea lor. În Franţa, de pildă evreii nu aveau voie să ia dobândă mai mare de 300 %, iar în Bohemia de 170 %. Împotriva lor şi a ereticilor albigenzi şi valdenzi, s-a impus Inchiziţia, căci, atacând Biserica şi Statul, biruinţa lor ar fi însemnat reîntoarcerea la barbarie, sălbăticia păgână. Credinţa trebuie impusă cu frumosul, spunea Sfântul Bernard, dar încă ea nu pătrunse curată în toate inimile creştinilor. Arderile pe rug, sfâşierile de vii etc., pedepse aplicate de inchizitori sunt condamnabile, dar le-au practicat şi reformatorii religioşi Luther, Calvin, care s-au ridicat împotriva "obscurantismului medieval", ca apărători ai libertăţii. Luther îndemna nobilimea să-i ucidă pe ţăranii răzvrătiţi, iar Calvin cerea ca ereticii lui să fie pedepsiţi prin sabie.  

33. INCHIZIŢIA ORIENTALĂ

Originile Inchiziţiei, ca instituţie bisericească juridică şi canonică, sunt în Orient, unde au fost şi cele mai mari şi mai multe erezii. În urma condamnării lui Arie, de către Conciliul I ecumenic din Niceea (Asia Mică), anul 325 , acesta este exilat de către împăratul Constantin cel Mare (306-337) în Teona de Marmarica, Secondus de Ptolemaida în Iliric, iar de Eusebiu de Nicomedia şi Teognis de Niceea în Gallia. Împăratul Constantin dădu o constituţie împotriva ereticilor: novatieni, valentinieni, marcioniii, paulieni şi catafrigieni, îndemnându-i să se lase de erezie. Cărţile să le fie arse şi cei arestaţi să fie cercetaţi cu grijă.

105

Page 106: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

În 381, împăratul Teodosie I (379-395) a oprit adunările ereticilor, iar în 382 a condamnat la moarte pe encratiţi, sacefori şi aquari. În 389 acelaşi Teodosie I a făcut o lege ca arienii să nu mai aibă drept de moştenire. În 395, împăratul Arcadie (395-408) a întărit legile făcute de Teodosie împotriva ereticilor.

În 416, Teodosie II (408-450) a făcut o lege ca toţi ereticii să nu mai aibă drept de moştenire. În 431, aplicând sentinţa Conciliului ecumenic III din Efes, exilează pe Nestorie în Thasus. În 451, Conciliul IV ecumenic de la Calcedon a depus pe ereticul Dioscor, episcopul Alexandriei, şi l-a exilat la Gangres, unde a şi murit în 454. În 518, împăratul Iustin l-a exilat pe episcopul monofizit Filoxen de Mabbough, care a murit în exil, în 523.

În 521, episcopii Isaia din Rhodos şi Alexandru din Diospoli au fost omorâţi pentru păcate împotriva naturii. În 534, împăratul Iustin a condamnat la moarte pe manihei şi pe ademenitorii la erezie. Tot cu moartea au fost pedepsiţi pentru sudalmă (70. cf. Procopiu de Cezareea, Historia arcana, ed. Bonn, 1838, p. 73) toţi cei vinovaţi.

Împăratul Iustinian, în 690, a poruncit să fie arşi pe rug paulicienii, între care şi şeful lor Simeon (71. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Române şi universale, Bucureşti, 1926, p. 340).

Patriarhul Constantinopolului Nicefor (806-815) a condamnat la moarte, în 812, pe paulicieni şi antigani, sentinţă care a executat-o împăratul Mihail I (72. Cronica lui Teofan (+817), ed. Bonn, 1939, p. 771).

În timpul împăratului Leon V Armeanul (813-820), inchizitori împotriva paulicienilor au fost episcopul Toma de Neocesareea şi monahul Paracondace.

Sub împărăteasa Teodora (842-856), peste 100.000 de paulicieni au fost decapitaţi, răstigniţi, înecaţi sau omorâţi prin alte suferinţe.

Patriarhul Mihail Cerularie, în 1043, i-a ars amândoi ochii eunucului Ioan de la curtea împăratului, care l-a denunţat împăratului Mihail IV pentru conspiraţie. Sinodul din Constantinopol, sub patriarhul Nicolae II (1084-1111), între anii 1100-1111 a afurisit cu întreg clerul pe bogomili; a fost prins şi condamnat la moarte şeful lor Basiliu, iar împăratul Alexe I Comnenul (1081-1118) a executat sentinţa sinodală. L-a ars pe rug pe hipodrom, iar pe 12 aderenţi ai acestuia i-a închis pe viaţă.

106

Page 107: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Sub patriarhul Ioan XIV Calecas (1334-1347), în două sinoade din 1342, ţinute la Constantinopol, au fost condamnate scrierile ereticului Grigore Palamas, care au fost arse, iar el închis. În 1344, acelaşi patriarh l-a excomunicat pe Grigore Palamas. Palamismul (isihasmul) este o concepţie teologică ortodoxă privind mântuirea sufletului prin contemplaţie aproape exclusivă. În 1351, Sinodul palamitic din 27 mai - 9 iunie, sub patriarhul palamitic Calist (1349-1354), a aprobat şi impus palamismul şi celorlalţi patriarhi orientali, iar antipalamiţii au fost condamnaţi şi depuşi, aruncaţi în închisori şi lipsiţi de înmormântare bisericească. De aici se vede lipsa infailibililăţii conciliilor ortodoxe.

În 1487, arhiepiscopul de Novgorod, Ghenadiu, l-a rugat pe ţarul Ivan III (1462-1505) să aplice pedeapsa focului sau spânzurătorii faţă de iudaizanţi (sabatişti, sâmbătari), ceea ce a făcut şi împăratul.

În 1574 a fost ars de viu, pentru mare păcat (sodomia), episcopul Gheorghe al Romanului, sub Ioan Vodă cel Cumplit (73. Gr. Ureche, Letopiseţul ţării Moldovei, Craiova, 1934, p. 154; N. Iorga, Istoria Bisericii Române, Vălenii de Munte, 1908, p. 154). În 1714, călugăriţa Olimpiada, de la mănăstirea olteană "Dintr-un lemn", a fost zidită de vie într-o chilie, pentru farmece, unde a murit, iar două femei au fost spânzurate (74. Cronica Ţării Româneşti de Radu Popescu, în "Magazin istoric pentru Dacia". Tom. V. Bucureşti. 1847, p. 183).

În secolul al XIX-lea, în Armenia paulicienii au fost excomunicaţi de patriarh şi ucişi cu fier şi foc (75. H. Marmier, Du Danube au Caucase, Paris, 1854, p. 325).

Gheorghe Lazăr, ajuns întemeietorul Academiei de la Sfântul Sava, Bucureşti, prima şcoală superioară în limba română, din 1818, în discursurile sale, îndeosebi cel rostit în faţa mitropolitului Dionisie Lupu, arăta originea romană a poporului român, amintea de Romulus, Aurelian, Traian. Pentru boierimea grecizată şi clerul ortodox acestea erau erezii aduse de peste munţi. Pentru ca să nu bage "neghina de eretici în şcoală", mitropolitul numi un epistat (director supraveghetor, asemenea iezuiţilor aflaţi pe lângă episcopul Blajului) ca să-l controleze pe Gheorghe Lazăr până şi la măsurătorile geometrice ce le făcea. Primul epistat fu arhimandritul Grigore, mai târziu episcop de Argeş, care îl controla pe Lazăr la măsurătorile geometrice cu un şiret alb. Când ieşea Lazăr din clasă şi mergea în camera lui cu câte un elev, ofta şi zicea: "Săracele ştiinţe! Iată epistaţii şi directorii lor!" (76. Binele public, nr. 138/1880).

107

Page 108: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Când, în 1883, a luat fiinţă o şcoală română pe lângă patriarhie, frecventată de 4 fete şi 10 băieţi macedo-români, patriarhul Constantinopolului a ordonat anchetă şi a luat "cuvenitele măsuri, înainte de a se înrădăcina răul" (77. Binele public, nr. 97 din 1883). Acelaşi patriarh al Constantinopolului a reprimat orice mişcare naţională a românilor din Epir, Thessalia, Macedonia, socotind-o periculoasă Înaltei Porţi şi Bisericii, şi s-a grăbit să desfiinţeze schitul Prodrom din Athos cu călugării români Nifon, Nectarie şi Damian, fiindcă se rugau pentru regele Carol I şi regina Elisabeta. Clerul grec a trecut la grecizarea celor l.200.000 de români macedoneni existenţi în secolul al XIX-lea, arzându-le cărţile şi interzicându-le bisericile şi şcolile în limba română. Inchiziţie în toată legea! (78. Binele public, nr. 16 din 1880 şi 28/1881).

34. ORDINELE CĂLUGĂREŞTI CERŞETOARE ŞI INFLUENŢA LOR BINEFĂCĂTOARE

Ordinele călugăreşti cerşetoare (medicantes) deschid o epocă nouă în istoria monahismului. Caracteristica lor este pauperitatea deplină. Nu numai singuraticii membrii, personal, ci şi ordinul, ca atare, nu are voie să adune averi. Membrii trăiau din munca lor şi din mila credincioşilor, pe care o cerşesc. De aceea se cheamă cerşetori. Ei se străduiesc să răsplătească binefacerile credincioşilor prin predici şi pastoraţie. E nevoie deci, ca majoritatea membrilor să fie preoţi. Apostolia aceasta şi contactul cu poporul reclama mai multă libertate. De aceea, pe când vechii Benedictini erau legaţi de o casă, călugării aceştia noi umblau din casă în casă. Nu sunt însă vagabonzi, ci foarte disciplinaţi. Au organizaţie monahică. În fruntea ordinului stă generalul (minister generalis) cu sediul la Roma. Ordinul se împarte în provincii, după ţări şi popoare, având în frunte câte un provincial (minister provincialis).

Din timp în timp, singuraticele provincii ţin adunări comune pentru uniformizarea disciplinei şi procedurilor. Ordinele acestea au secţii şi pentru femei, precum şi o a treia secţie (terţiarii) pentru fraţii şi surorile care vreau să se pocăiască, trăind în lume (fratres et sorores de poenitentia).

FRANCISCANII îl au ca părinte pe Sfântul Francisc de Assisi. S-a născut în 1182, la Assisi, din părinţi negustori foarte bogaţi. Numele său adevărat a fost Ioan. Fiindcă vorbea frumos frantuzeşte, tatăl său l-a numit "Francisco" (micul francez). Era foarte vioi şi îi plăceau serbările. Prietenii săi l-au numit, din aceasta pricină, "regele serbărilor". Iubea cu ardoare poezia trubadurilor şi ar fi dorit să devină cavaler. Ajungând prizonier, cu ocazia unor lupte, a început să cugete mai serios. Nu ţinea deloc la banii pe care cu dărnicie îi împărţea săracilor. Îngrijea cu

108

Page 109: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

dragoste şi devotament pe bolnavi. De dragul săracilor a fost în stare să dăruiască şi postavurile din prăvălia tatălui său. Pentru aceasta tatăl său l-a dezmoştenit. El însă nu s-a descurajat, ci şi-a văzut mai departe de treburi. Rugându-se odată într-o biserică, a auzit un glas dumnezeiesc, care-i spunea: "Francisco, du-te şi mai repară-mi casa care, vezi, stă să cadă!". Luând la început în sens literal aceste cuvinte, Francisc repară mai multe biserici ruinate din Assisi. Auzind apoi, altădată, citindu-se cuvintele Evangheliei: "Să nu aveţi aur şi nici argint, nici bani la braţele voastre, nici traistă în cale, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrană sa" (Matei, X, 8-10), el şi-a recunoscut adevărata chemare. Au început să practice cuvintele Evangheliei atât el, cât şi prietenii săi. Desculţi şi cu capul gol, îmbrăcaţi numai cu un vestmânt gros de sac şi încinşi cu funie la mijloc, "sărăcuţii lui Isus" (poverelli di Cristo), cum se numeau noii călugări franciscani, au început să vestească lumii, cufundate în păcate, Evanghelia mântuirii şi a pocăinţei. Sfântul Francisc numea sărăcia, mireasa sa. Idealul de perfecţiune umană îl vedea în suportarea cât mai umilită a necazurilor şi suferinţelor vieţii. Îl iubea pe Dumnezeu cu frenezie, de asemenea şi făpturile Lui. Nu numai oamenii, fără deosebire de rasă şi de clasă, ci şi fiinţele necuvântătoare erau toate fraţii şi surorile lui: florile, păsările şi chiar peştii şi sălbăticiunile codrului. El are o dragoste mistică pentru întreaga natură. A şi scris unul dintre cele mai frumoase imnuri ale literaturii universale, "Imn Soarelui". Înfăţişarea lui era una din cele mai plăcute şi cuceritoare. În curând a câştigat mulţi discipoli. Cu învoirea Papei Inocenţiu III, a înfiinţat noul ordin, botezat de el, al fraţilor mai mici (fratres minores). După exemplul lui, discipola sa, Clara de Assisi, a întemeiat ordinul clarisselor, care trăiesc după regulile Sfântului Francisc. El a dorit să moară ca un martir. De aceea s-a dus în cruciade, în Egipt şi în Palestina, însă nu i-a fost dată această moarte. Din dragoste mare faţă de Domnul Isus Cristos, cu care voia să fie asemenea în suferinţe, puţin înainte de moarte i s-au ivit cinci stigmate pe corp, în locurile celor cinci răni avute pe cruce de Mântuitorul. Când i s-a apropiat ceasul din urmă, n-a voit să moară în pat, ci, fiindcă Răscumpărătorul a murit pe cruce, el a dorit să moară pe pământ. Aşa a şi murit, în biserica numită Portincula, în 1226. La doi ani după moarte a fost canonizat între sfinţi. Se numeşte "Seraficul". El este una dintre figurile cele mai măreţe ale Bisericii universale. Ordinul a cucerit repede lumea. La zece ani de la întemeiere număra 5.000 de membri, iar în 1300 avea peste 200.000 de membri. S-a realizat ceea ce Papa Inocenţiu III visase odată, că biserica din Lateran stă să se surpe, dar Sfântul Francisc a sprijinit-o şi n-a lăsat-o să cadă. Ivindu-se mai târziu discuţii între călugării franciscani cu privire la regula Sfântului Francisc, cu învoirea Papei Leon X s-au împărţit în două direcţii: observanţii (observantes) sau riguroşii, şi

109

Page 110: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

conventualii (conventuales) mai blânzi, îngăduitori. Ordinul terţiarilor franciscani e format din familii laice care rămân în societate, dar trăiesc după regulile franciscanilor.

Pe pământul românesc, franciscanii s-au aşezat la Târgovişte, Câmpulung-Muscel, Râmnicu-Vâlcea şi mulţi în Moldova, unde au întemeiat o provincie deosebită, având seminar şi tipografie la Hălăuceşti şi contribuind la românizarea unor catolici sosiţi acolo din altă parte. Franciscan a fost şi Ioan Capistrano, ajutorul lui Ioan Corvinul. Franciscani uniţi au fost la Oradea şi Drăgeşti-Bihor, Bucureşti şi Bilbor-Mureş. Azi îşi recâştigă casele.

Ordinul dominicanilor sau Fraţii predicatori s-a născut din nevoia de a combate erezia catharilor (albigenzi) printr-o predicare într-o intenţiune apostolică, pe care Dominic de Cuzman a reunit-o în regulele practicate de discipolii lui. S-a născut în Castilia, a devenit canonic de Osma, convingându-se de urgenţa convertirii păgânilor. După o misiune temporară în Scandinavia, însoţind pe episcopul său, Diego Acebes, se reîntoarce la Roma, obţinând de la Papa Inocenţiu III aprobarea de a evangheliza, în 1203, pe Cumanii din nordul Mării Negre. Papa îi trimite însă în Languedoc (Franţa), unde erezia catharilor era puternică. Dominic se aşeză în centrul ei, la Prouille şi apoi la Fanjeaux, obţinând rezultate apreciabile. Între 1215-1217, Dominic maturizează şi precizează proiectul său de a trece în întreaga creştinătate şi, obţinând aprobarea papală, îşi trimite discipolii să deschidă mănăstiri la Paris, Bologna, oraşe universitare, în timp ce el se fixează la Roma. Moare în 1228, când Ordinul număra 500 de fraţi. În 1228 ei erau prezenţi în Ţara Sfântă, Grecia, Scan-dinavia, Polonia. Erau toţi "cerşetori" învăţaţi.

Importanţa istorică a acestor ordine călugăreşti a fost mare: 1. Au dovedit ereticilor anarhişti că şi în Biserică se poate practica idealul de sărăcie evanghelică, sfaturile evanghelice, în felul acesta oprind răspândirea ereziilor şi readucându-i la credinţă pe mulţi rătăciţi. 2. Îngrijindu-se de cei săraci şi suferinzi (leproşi, ciumaţi etc.), au pus capăt anarhiei din Biserică şi Stat. Trăind în sărăcie şi simplitate creştină, au dat straşnic avertisment bogaţilor pentru ca să-şi folosească averile creştineşte, iar săracii să-şi poarte cu răbdare necazurile şi suferinţele. 3. Aceşti călugări au introdus un spirit nou în Europa prin predicile şi viaţa lor, acestea devenind baza cultivării ştiinţelor şi artelor. Au dat mari sfinţi şi oameni de cultură: Sfântul Anton de Padova, predicator popular, Sfântul Bonaventura, mare teolog, autorul cărţii "Itinerarul sufletului la Dumnezeu", ce prezintă etapele vieţii în unire cu Dumnezeu, meditaţiile

110

Page 111: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

lui, apoi Dante etc.  

35. ŞTIINŢELE ŞI ARTELE ÎN EVUL MEDIU

Biserica are meritul de a fi înfiinţat mijloacele de dezvoltare ale spiritului omenesc, şcolile de toate gradele, încă de pe timpul lui Carol cel Mare. Cele inferioare au luat fiinţă încă la începutul Evului Mediu, iar cele superioare în secolul al Xl-lea. Şcolile episcopale apărute în centrele orăşeneşti, puţine fiind, n-au putut face faţă cerinţelor dezvoltării sociale; de aceea, au apărut încă la începutul secolului al XII-lea, la Paris trei şcoli renumite: una pe lângă catedrala Notre-Dame, alta pe muntele Sfintei Genoveva şi a treia lăngă mănăstirea Sfântul Victor. Papa Alexandru III, prin decretul său din 20 octombrie 1170 ("Pro scholis regendis"), dă mari privilegii şcolilor din Paris: libertate deplină şi gratuitate în învăţământ. Astfel, în 1180 şi 1210 se constituie ca o breaslă acea "universitate de magiştri şi şcolari", o corporaţie de profesori şi studenţi pentru apărarea drepturilor şi intereselor comune împotriva poliţiei regale, burgheziei şi episcopului. În 1200, Filip August a acordat "charta profesorilor şi şcolilor din Paris", dar, în urma greutăţilor prelungite întâmpinate din partea episcopului şi cancelarului (reprezentantul Bisericii pe lângă Universitate), această universitate s-a plasat sub protecţia Papei. Prin organizarea ei, Universitatea din Paris (din 1170) este cea mai veche din lume, modelul celor ce-i vor urma, având chiar de la început patru facultăţi: teologia, dreptul, medicina şi cursul secundar. Rectorul este conducătorul universităţii, iar reprezentantul Bisericii este cancelarul. Se puteau obţine titluri de bacalaureat, licenţă şi doctorat. Pentru ca studenţii să fie feriţi de influenţe rele, erau adăpostiţi în colegii, pe naţiuni: picardă, franceză, normandă şi engleză (între aceste naţuni încăpeau însă şi elevi de alte neamuri decât cele indicate prin numele lor). În fruntea facultăţii era decanul. Fiecare grup naţional avea un procurator, iar rectorul conducea întreaga universitate. Universitatea îşi avea judecătorii ei. Lecţiile erau ordinare şi extraordinare. Pe cele dintâi le ţineau magiştrii sau doctorii, pe celelalte bacalaureaţii. Elevii nu aveau bănci, stăteau pe jos, pe duşumea. Profesorul dicta încet, ca ei să poată lua notiţe. Se preda multă filosofie şi teologie. Pentru ca să obţii doctoratul în Teologie se cereau 16 ani de studiu. Facultatea de teologie din Paris era cea mai vestită şi importantă. Papii îi acordă, cu timpul, dreptul la cenzură, adică dreptul de a osândi şi opri din circulaţie cărţile rele. Regii Franţei încă sprijină această facultate şi întreaga Universitate pariziană. Regele Carol V o numeşte chiar "fiica noastră preaiubită". În mediul universitar sunt redescoperite operele complete ale lui Platon şi Aristotel, luăndu-se în

111

Page 112: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

considerare şi în studiu şi comentatorii lor arabi. Augustinianismul, care a domnit necontestat până în epoca Părinţilor, purta ideile platoniciene.

De la Albert cel Mare şi Sfântul Toma de Aquino platonicienii sunt mai puţin studiaţi, căci aceştia demonstrează că o sănătoasă filosofie creştină trebuie să reevalueze gândirea lui Aristotel, din care până la ei se folosea doar Logica. Sfântul Toma comentează majoritatea cărţilor de filosofie şi le corectează, dezbrăcându-le de raţionamentul lor excesiv şi impregnându-le cu spiritul creştin. Apoi, el se serveşte de acestea la elaborarea propriei sale doctrine. O parte însemnată a învăţăturii din acest timp o formează discuţia (disputatio). E noua metodă ştiintifică, "scholastica".

A doua Universitate recunoscută de Papa e cea de la Bologna (începutul secolulul al XIII-lea), unde se studia dreptul. Îi urmează cea de la Oxford (1208/9), de la Montpellier (1220) şi cea de la Toulouse, specializată în medicină (1229) ş.a.

Protecţia Sfântul Scaun şi autonomia faţă de puterile bisericeşti locale lasă acestor focare de viaţă intelectuală o mare libertate de discuţie, de care unele spirite se alarmează. Dar discuţiile se sprijină pe date: Sfânta Scriptură, Părinţii Bisericii, marii dascăli ca Petre Lombardul pentru Teologie, Graţian pentru Drept, Aristotel şi Platon pentru Filosofie, Hipocrate şi Galion pentru Medicină. Perspectivele istorice lipsesc, în general, cercetătorilor şi li se oferă o încredere deplină în raţionamentul deductiv şi în logică la elaborarea concluziilor. În multe universităţi, Sfântul Scaun rezervă cadrelor ordinelor religioase, toate catedrele de Teologie, exemplu la Toulouse dominicanilor. Patru din marii doctori ai secolului sunt călugări cerşetori: Alexandru de Hale (+1245), Bonaventura (1217-1274), Albert cel Mare (1200-1280), Toma de Aquino (1226-1274), călugări dominicani.

Alte universităţi din acest timp sunt: Cambridge (Anglia), Praga, Viena, Roma, Pisa, Salerno, Napoli, Firenze ş. a. Sfântul Toma de Aquino (+1274) este cel mai de seamă scholastic. De tânăr a intrat în Ordinul Dominicanilor sau Predicatorilor. Părinţii voiau să-l scoată de la călugărie, dar nu au reuşit. Ca tânăr de 25 de ani, el îşi câştigă mari merite prin tălmăcirea teologilor şi filosofilor. Are cele mai bune traduceri din scrierile lui Aristotel. Cu ajutorul acestora el răspunde, în "Summa contra gentiles", atacurilor aduse creştinismului de filosofii arabi. Explicarea textelor şi "problemele disputate" i-au părut lui Toma de Aquino ca insuficiente metode în învăţământul universitar, ceea ce l-a făcut să se înalţe la o "sinteză a ştiinţei", concretizată în "Summa Theologica", lucrare monumentală, ştiinţifică, a Evului Mediu. În aceasta

112

Page 113: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

a folosit scrierile a 46 de filosofi, oratori şi poeţi din Antichitate, a 41 de papi, 20 de concilii şi sinoade, şi 50 de părinţi şi scriitori bisericeşti. Gânditor de o profunzime şi siguranţă rar întâlnite în istoria omenirii, cu o memorie fenomenală, graţie căreia dispunea de o mulţime de date câştigate anterior, a fost capabil de a compune mintal mari tratate. "Contra impugnantes Dei cultum et religionem", de 120 de pagini, tipărită azi, a fost compusă într-o noapte, simultan dictată la 4-5 călugări, cu abrevierile ortografice necesare. Sufletul său profetic vede rătăcirile viitorului. El ridică obiecţii la care nu s-a gândit nimeni pe timpul său, dar care aveau să se ivească mai târziu, pe timpul Reformei şi în zilele noastre. Sfântul Toma n-a constituit un sistem închis, exclusiv, definitiv, incapabil de a integra progresele viitoare, el a oferit gânditorilor un model, el a lăsat loc în sinteza sa unei dezvoltări organice. Acesta-i motivul pentru care Biserica Catolică îl considera tipul de gânditor creştin şi nu încetează de a-l recomanda ca metodă teologilor care sunt impuşi de către Revelaţie spiritului uman. Cartea lui, "Summa Theologica", a fost alături de Sfânta Scriptură pe masa Sinodului Tridentin ca normă de credinţă, iar Papa Leon XIII l-a numit pe Sfântul Toma "patronul ceresc al teologiei şi filosofiei creştine". Pentru viaţa sa curată şi ştiinţa sa superioară este numit şi "doctor îngeresc", fiind canonizat sfânt în 1323.

Alţi scolastici distinşi sunt: Sfântul Bonaventura, Rogerius, călugări franciscani. Ştiinţa de bază era teologia, apoi ştiinţele naturale, chimia etc.

Misticii îşi înălţau sufletele la Dumnezeu mai mult cu ajutorul inimii şi al simţămintelor decât cu mintea şi adâncirea adevărurilor. Între aceştia amintim: Sfântul Bernard, Hugo de Sancto Victore, Sfântul Francisc de Assisi, Thomas de Kempis, autorul cărţii "Despre urmarea lui Cristos", care, după Biblie, are cele mai multe ediţii; Sfânta Ecaterina de Siena, Eckhardt, Ioannes Tauler ş. a.

Cel mai mare mistic şi poet medieval este Dante Alighieri (1265-1321). Lucrarea lui de căpetenie, "Divina Commedia", arată, sub forma unei călătorii, cele trei împărăţii de dincolo de moarte (Infernul, Purgatoriul, Paradisul), unde, după credinţa creştină catolică, se găsesc sufletele trecute din lumea aceasta. Opera e construită cu o arhitectură desăvârşită. Are în total 100 de cânturi (33 Iadul, 33 Purgatoriul, 33 Paradisul şi cântul prim e Introducerea); 100 este pătratul lui 10, care e considerat cifra perfectă, cuprinzând în sine toate cifrele de bază. A tradus-o în româneşte George Coşbuc, Eta Boeriu ş.a.

Artele au luat mare avânt în Evul Mediu. Arhitectura, pe lângă vechiul stil roman, cu ferestre ovale, luminoase, dă naştere stilului gotic,

113

Page 114: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

caracteristic perioadei, coloanele înalte, ferestrele lungi, înguste, fiind terminate cu arcuri ascuţite ce ne duc cu gândul spre înălţimi. Exemple: catedrala din Reims, Notre Dame Paris, abaţia din Westminster (Londra), domul din Koln, Strasbourg etc. În timpul Renaşterii, acest stil pierde din gravitate, devenind mai vesel şi senin. După gustul acestei epoci, în stilul greco-roman dezvoltat, se construieşte cea mai mare biserică din lume: Sfântul Petru din Roma.

Sculptura nu s-a dezvoltat multă vreme din cauza înţelegerii greşite a poruncii dumnezeieşti: "Să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui", însă cei doi Pisano (Nicola şi Giovanni) rup cu tradiţia bizantină şi însufleţesc piatra. Pe urmele lor vine Michelangelo Buonarotti, deopotrivă însemnat ca sculptor (statuia lui Moise), ca arhitect (cupola bisericii Sfântul Petru din Roma), pictor (Capela Sixtină) şi poet.

Pictura, încremenită în stilul bizantin, prinde mişcare şi viaţă nouă prin silinţele lui Giotto (1337). El şi urmaşii lui se preocupă nu numai de portretistica sacră, ci şi de cea profană: anumite peisaje, perspective ş.a. Dominicanul Fra Angelico da Fiesole (1445) este autorul neîntrecutelor picturi murale din biserica San Marco din Veneţia. Amintim apoi pe celebrii maeştri ai şcolii din Florenţa: Leonardo da Vinci crează "Cina cea de Taină"; Michelangelo pictează Capela Sixtină ("Judecata din urmă", "Zidirea lumii" etc.); Rafaelo Santi ("Madonna de la Sedia", "Madonna Sixtina"), dominicanul Fra Bartolomeo ş.a. Dintre pictorii veneţieni îi amintim pe: Tiziano şi Corregio, străluciţi fiind pentru coloratura lor bogată. Pentru Ţările de Jos dăm ca exemplu pe Rubens şi Van Eyck, iar în Germania pe Albrecht Dürer.

Muzica se dezvoltă de la orga introdusă pe timpul Carolingienilor; călugărul Huckbald din Ţările de Jos, pe la 900, inventează cântul polifon, iar cu două secole mai târziu, Guido d'Arezzo inventează notele muzicale şi portativul. Din muzica bisericească romană se dezvoltă opera şi drama modernă.

36. CONDUCEREA BISERICEASCĂ. VIAŢA RELIGIOASĂ ÎN EVUL MEDIU

Conducerea bisericească. De la Grigore al VII-lea (1073-1085) şi mai ales, de la Concordatul de la Worms (1122), papii îşi rezervă tot mai mult dreptul de a conduce Biserica. Astfel, ei au dreptul de a înscăuna arhiepiscopi şi mitropoliţi, care trebuie să depună jurământ de fidelitate. În cele judiciare au posibilitatea de a judeca în ultima instanţă. La ei, ca fiind forul suprem, se apelează de la forurile inferioare (episcopale, mitropolitane şi sinodale). Papii îşi rezervă dreptul de a convoca

114

Page 115: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

sinoadele ecumenice. Capitlurile dobândesc şi ele dreptul de a-şi alege conducătorii lor spirituali. Aceste drepturi papale crează o procedură unitară în întreaga Biserica Apuseană, unitate înlesnită prin culegerea de legi bisericeşti făcută de călugărul din Bologna, Gratianus, numită "Decretul lui Gratianus".

Alegerea papilor se face după dispoziţiile papei Nicolae II (1059), pe cât se poate din clerul roman. Alegerea o vor face cardinalii. Împăratul şi poporul iau numai cunoştintă de alegerea făcută de cardinali. Astfel, aceştia, la început clerici la curtea papei (diaconi, presbiteri, episcopi), ajung oameni cu mare influenţă. Sinodul al III-lea ecumenic din Lyon (1279) prescrie că alegerea trebuie făcută cu două treimi din numărul total al cardinalilor. Sinodul al II-lea ecumenic din Lyon (1274) cerea ca, la zece zile după moartea Papei, cardinalii să se adune în oraşul unde a murit, într-un local închis (conclav), de unde nu au voie să iasă până nu fac alegerea. Împăraţii, şi după aceste restricţii, încearcă să influenţeze alegerile papale. Împăratul Carol al V-lea, printr-un veto, opreşte pe unul din cardinalii săi să ocupe scaunul papal. Acest "veto" l-au moştenit urmaşii săi germani, spanioli şi austrieci. Ultimul suveran care a exercitat acest drept a fost împăratul - rege austro-ungar Franz Iosef I, care a înlăturat de la candidatură pe vrednicul Rappolla. Noul Papă, Pius al X-lea (Giuseppe Sarto), desfiinţează acest drept al împăratului jignitor pentru Biserica.

În ceea ce priveşte alegerea Papei, în ultimul timp s-au făcut unele modificări. Papa Pius al XII-lea a prevăzut ca papa să fie ales cu două treimi din voturi, din numărul cardinalilor care intră în conclav. Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a cerut ca acei cardinali care au împlinit vârsta de 80 de ani să nu mai aibă dreptul de a intra în conclav pentru a alege noul papă. Alegerea Papei este arătată mulţimii, care aşteaptă în Piaţa Sfântul Petru, prin fumul alb care iese pe un coş vizibil în piaţă.

Viaţa religioasă se vede din:

Cultul euharistic foarte răspândit în Evul Mediu. Ereziile acestui timp ajută şi ele la dezvoltarea lui. Berenger din Tours tăgăduia prezenţa reală a lui Isus în Sfânta Euharistie. În opoziţie cu această învăţătură greşită, se proclamă dogma schimbării substanţei pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos.

Împărtăşania nu era prea deasă în Evul Mediu. Sinodul ecumenic al IV-lea din Lateran (1215) porunceşte, sub pedeapsa excomunicării, ca fiecare creştin să se spovedească şi să se împărtăşească cel puţin o dată pe an, la Paşti. În Apus se introduce o schimbare practică în felul de

115

Page 116: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

primire a Sfintei Împărtăşanii. Din secolul al XII-lea nu se mai administrează sub ambele specii euharistice (pâine şi vin), ci numai sub una, ostia. Spiritul de pocăinţă este încă o dovadă grăitoare a religiozităţii. În locul pocăinţei publice se introduc indulgenţele.

Şi în Biserica veche se întâmpla ca păcătoşii să fie iertaţi înainte de termenul împlinirii canonului sau a pedepsei ce au primit-o. Ei erau graţiaţi, fie pentru marea lor râvnă, fie pentru că a mijlocit pentru ei vreun martir sau mare binefăcător al Bisericii. Asemenea iertări de pedepse sunt şi indulgenţele. Pentru a le obţine se cere, pe lângă starea harului sfinţitor, primirea Sfintei Împărtăşanii şi fapte bune: contribuţii băneşti pentru clădirea de biserici, mănăstiri, tipărirea de cărţi, participarea la cruciade etc. Papa Bonifaciu al VIII-lea (1303) introduce indulgenţele jubiliare, la fiecare sfert de veac, pentru cei care, fiind spovediţi şi împărtăşiţi, vizitează mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Cultul sfinţilor şi al moaştelor se dezvoltă şi ei în acest timp. În cinstea Maicii Domnului se introduc noi sărbători. Tot din acest timp datează şi rugăciunea Născătoare de Dumnezeu ("Bucură-Te, Marie"), apoi "Angelus" (secolul al XVII-lea), de asemenea şi rugăciunea Rozariului. Înmulţindu-se numărul sfinţilor, Carol cel Mare stabileşte că numai episcopii pot declara cine poate fi cinstit ca sfânt. Din secolul al XII-lea Sfântul Scaun îşi rezervă acest drept, introducând cu acest prilej procesele de canonizare.

Existau şi superstiţii - ca ordaliile şi credinţa în strigoi. Numele de ordalii vine de la germanicul "Urteil" = judecată. Era o veche superstiţie a germanilor păgâni, că Dumnezeu nu poate lăsa pe cel nevinovat să piară nici în foc, nici în apă fierbinte, nici în duel. Mintea sănătoasă şi descoperirea dumnezeiască arată contrariul. Sfântul Pavel spune: "Pe care-l iubeşte, Domnul îl ceartă" (Evr. XII, 6). Tot o astfel de superstiţie e şi credinţa despre strigoi, pe care zadarnic au combătut-o papii şi sinoadele.

37. SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU. RENAŞTEREA

Ruina vechii societăţi se resimte în răstimpul de la moartea Papei Bonifaciu VIII (1303) până la căderea Constantinopolului (1453), când începe a se destrăma, pe ruinele ei, apărând noua societate. Papii nu mai au influenţă în societate, împăraţii trăiesc în umbră, monahismul nu mai satisface cerinţele trupului. Clerul inferior este ignorant şi sărac. Clerul înalt, în mare parte, este laicizat şi fără zel. Teologia şi ştiinţele, atât de înfloritoare odinioară, tânjesc. Poporul de rând este părăsit, cufundat în formalism şi superstiţii.

116

Page 117: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Factorii noii societăţi sunt diferiţi: sosirea din Orientul ocupat de turci după căderea Constantinopolului (1453) a unui mare număr de refugiaţi, care aduc cu ei bibliotecile lor cu operele anticilor. Regii, ca simbol suprem al popoarelor, se silesc a concentra în mâinile lor toată puterea politică. Oamenii încep să-şi afirme, tot mai mult, drepturile lor faţă de Stat şi Biserică. Ştiinţele iau o direcţie nouă, se dezvoltă cele naturale şi sociale, mai puţin teologice şi filosofice. În literatură şi artă se întronează cultul antichităţii păgâne, eline şi romane (Umanismul şi Renaşterea). De mare însemnătate sunt şi noile invenţii: praful de puşcă şi tiparul, care vor schimba faţa societăţii bazată pe feudalism şi vor răspândi prin tipărituri comorile ştiinţei şi literaturii în cercuri tot mai largi. Aceşti factori noi, în sine, nu au nimic antibisericesc, ba mai mult, la început, chiar au stat în slujba Bisericii. Dar cu timpul, din prieteni devin duşmani. Aşa, de exemplu, primii umanişti ai Renaşterii sunt buni creştini şi oameni cu frica lui Dumnezeu. Curând însă, aveau să apară artişti care preţuiesc la antici numai forma; astfel, ei încep să se înstrăineze de Biserică, ba chiar s-o duşmănească, fiindcă le propunea un ideal mai profund de viaţă. Pe marii teologi scolastici nu-i mai citesc, pentru forma lor schematică şi sobră. O propoziţie elegantă, construită în stilul oratoric al lui Cicero, era mai preţuită decât toată înţelepciunea dumnezeiască a Evangheliei. Odată cu mentalitatea aceasta păgână se ivesc şi moravuri urâte, păgâne. Scriitorii, deşi se fălesc mult cu independenţa şi cu cinstea lor, se lasă cumpăraţi cu bani de aceia care plăteau mai mult. Aşa ajung să laude azi, iar mâine să hulească ceea ce au lăudat ieri, după interesul material. Minciunile şi calomniile sunt la modă. Episcopii îşi părăseau scaunele şi se complăceau să stea la curţile regale, ca şi consilieri politici ai regelui. Clerul devine imoral şi superstiţios.

Papii Renaşterii au fost şi ei influenţaţi de aceste curente. În loc să se fi ocupat de reforma moravurilor şi viaţa creştină, ei au sprijinit mai mult ştiinţele noi şi artele, decât intensificarea şi purificarca vieţii creştine, sfinţenia credinţei. Sunt Papii Renaşterii. Oameni foarte talentaţii, ei au organizat Statul Papal şi au sprijinit din toate puterile ştiinţele şi artele, câştigându-şi merite nepieritoare în această privinţă. Astfel, Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a întemeiat Biblioteca Vaticanului, cu scopul de a face din Roma centrul ştiinţei. În 1452 l-a sfinţit şi încoronat pe Frederic III, ultimul împărat încoronat la Roma. Este primul papă al Renaşterii. Sixtus al IV-lea (1471-1484) a construit celebra Capelă, numită Sixtină, împodobită cu frescele lui Michelangelo, Rafael Santi ş. a. De asemenea, Iuliu al II-lea şi Leon al X-lea şi-au eternizat numele prin neîntrecutele opere ce fac din Roma metropola incomparabilă a artelor (Bazilica Sfântul Petru, etc.).

117

Page 118: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Alt merit al acestor papi este că şi-au dat seama întotdeauna de însemnătatea pericolului turcesc. De aceea, nu numai că avertizau pe creştini asupra acestui pericol, ci sprijineau cu bani ţările ameninţate mai mult de cotropirea turcească (Ungaria, Polonia, Ţările Române).

Absorbiţi de aceste preocupări, nu-i mirare că papii acestei perioade n-au realizat cu succes ceea ce trebuiau să facă: reforma moravurilor. De multe ori, ei înşişi lăsau mult de dorit în această privinţă.

Alexandru al Vl-lea (1492-1503), cu viaţa lui, a stricat foarte mult Bisericii, deşi trebuie să i se recunoască marile calităţi politice. Astfel, a împăcat ţările învrăjbite, gata să se ia la luptă; a trimis misionari creştini în America de curând descoperită; a condus bine Statul Papal etc., dar a făcut şi mari greşeli şi a avut slăbiciuni grave. Ca prinţ lumesc şi persoană umană a avut o reputaţie proastă, printr-o viaţă scandaloasă şi crime, sub influenţa fiului său Cezar şi a fiicei sale Lucreţia. A purtat războaie pentru unificarea Italiei sub sceptrul papal. Ca şef al Bisericii, însă, a apărat şi păstrat fidel credinţa, reprimând prin decrete ereziile epocii. La sfârşitul secolului al XV-lea era nevoie de o reformă morală tot atât de energică şi radicală ca şi cea a lui Grigore al VII-lea. Au încercat-o unele sinoade (Constanţa, Basel, Florenţa) şi persoane particulare, dar fără rezultat. Astfel, călugărul dominican Girolamo Savonarola, om cu viaţă sfântă, a încercat să reformeze nu numai oraşul Florenţa, unde a introdus un regim mai democratic, ci şi Italia întreagă, şi, mai ales, Roma. Cuvântările lui entuziaste aveau mare ecou. Doamnele îşi adunau cerceii şi brăţările şi le topeau în foc. Atacând în cuvântările sale pe Papa Alexandru II, acesta l-a oprit să vorbească. El n-a ascultat. Papa l-a excomunicat. El însuşi a apelat la sinod. Duşmanii săi, nobilii de Medici, prinzându-l, l-au spânzurat, apoi l-au ars pe rug (1408). Deşi în suflet era catolic, Savonarola sprijinea tendinţele anticatolice. Multe suflete s-au înstrăinat în acest timp de Biserică. Amintim pe Boccacio care, cu poveştile lui imorale, a contribuit mult la destrăbălarea oamenilor, deşi mai pe urmă s-a pocăit. Nu s-au pocăit, ci au profesat până la sfârşit idei greşite, umaniştii Erasmus de Rotterdam şi Ulrich Hutten care a părăsit mănăstirea Fulda şi a dus o viaţă imorală. Suprema imoralitate o reprezintă însă Nicolo Macchiavelli care, în cartea sa "Il Principe" (Domnitorul), susţine că în viaţa politică nu trebuie respectată nici o morală, nici un angajament, deoarece interesul este totul. De aici denumirea de "machiavelism" pentru politica lipsită de orice scrupul. Acestea erau împrejurările nenorocite de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul Evului Nou, încât trebuiau numai câteva scântei ca să se aprindă un incendiu social de proporţii, menit să cuprindă ţări întregi,

118

Page 119: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

pentru a le rupe apoi de centrul unităţii creştine. A venit Reforma!  

38. PAPII SECOLELOR AL VIII-LEA, AL IX-LEA, AL X-LEA ŞI AL XI-LEA

Papii din aceste patru secole sunt în număr de 73, despre care vom spune numai esenţialul.

85. Sfântul Ioan al Vl-lea (701-705) intervine în problemele politice ale Angliei, susţinând pe Wilifried, episcop de York.

86. Ioan VII (705-707), însemnat pentru restaurarea multor biserici din Roma.

87. Sisinus (708), trecut repede, ca un "meteorit", cu numai 20 de zile de pontificat; totuşi, a iniţiat construirea cuptoarelor de cărămidă destinată zidurilor ce apărau Roma.

88. Constantin (708-715) a fost constrâns să meargă la Constantinopol pentru a potoli ura împăratului.

89. Grigore II (715-731). Sub el s-a făcut convertirea Germaniei. Cu el s-a iniţiat lupta împotriva iconoclasmului.

90. Grigore III (731-741). Este ultimul Papă care obţine confirmarea împăratului din Orient (Constantinopol). Luptă împotriva iconoclasmului.

91. Sfântul Zaharia (741-752) favoriză sfârşitul Morovingienilor şi ascensiunea Carolingienilor; datorită lui a fost depus Frederic, zis "Idiotul", în favoarea lui Pipin cel Scurt.

92. Sfântul Ştefan II (752-757) se duce în Francia să-l încoroneze pe Pipin şi, la cererea acestuia, îl ajută împotriva Longobarzilor. Este amintit fiindcă este primul care a construit primele turle (clopotniţe) ale Bazilicii Sfântul Petru din Vatican.

93. Sfântul Paul I (757-767) era fratele papei precedent. Cu el se naşte Statul Papal.

94. Ştefan III (768-772). După Sfântul Paul I a urmat antipapa Constantin II, urmat fiind de un alt antipapă, Filip, fapt ce l-a determinat pe Ştefan III să ia hotărârea ca poporul să nu mai poată

119

Page 120: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

participa la alegerea Papei, ci să aibă doar dreptul să-l aclame pe noul Papă ales de episcopi.

95. Adrian I (772-795) a fost organizatorul Statului Papal. Avu bune raporturi cu Carol cel Mare. Aprobă Conciliul II de la Niceea împotriva iconoclaştilor.

96. Sfântul Leon III (795-816) a fost maltratat şi aruncat în închisoare de nevrednicii părinţi ai Papei precedent. Fugi în Francia şi, protejat de Carol cel Mare, se reîntoarse la Roma, unde îl încoronă pe Carol cel Mare ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, în noaptea Crăciunului 799. Întregul său pontificat este legat de opera lui Carol cel Mare, graţie căruia a supravieţuit încă doi ani.

97. Sfântul Ştefan IV (816-817). Pontificatul său a durat 7 luni. Se duse în Francia pentru a împăca certurile dintre fiii lui Carol cel Mare, mort de 2 ani.

98. Sfântul Pascal I (817-824) a fost acuzat de abuz de putere împotriva inamicilor săi. Se zice că a dispărut pe când se afla în rugăciune, în timpul unui incendiu ce-a distrus toată Roma. Este sigur că el a descoperit moaştele Sfintei Cecilia, patroana muzicii.

99. Sfântul Eugeniu II (824-827) a luptat cu îndârjire împotriva iconoclaştilor şi împotriva unui oarecare Claudiu, episcop de Torino, care obişnuia să spună: "Dacă venerăm crucea, atunci trebuie să cinstim şi staulul, şi boul, şi asinul din Bethleem".

100. Valentin (827) muri după o lună şi zece zile. În timpul său arabii ocupară Sicilia.

101. Grigore IV (827-844) construi o cetate în locul Ostiei, pe care o denumi "Gregorianopolis". Pentru apărarea Romei, încercă inutil să împace pe fiii lui Ludovic Piosul, feciorul lui Carol cel Mare. Împăratul a fost constrâns să-şi renege proprii fii.

102. Sergiu II (844-847) ajunse în luptă cu antipapa Ioan şi împăratul Ludovic. În august 845 trebui să ţină piept arabilor care pătrunseră în Roma, traversând Tibrul. Restaură biserici grav profanate de arabi.

103. Leon IV (847-855). Cutremurele de pământ, incendiile şi invaziile arabilor în Roma au fost preocupările lui cele mai mari.

120

Page 121: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Iniţiază construirea noului zid împrejurul Romei numit "Citta Leonina" - oraşul lui Leon. Construi, de asemenea, Leopolis, o altă cetate pentru apărarea Romei.

104. Benedict III (855-858). După Leon IV a apărut legenda ridicolă a "papesei Ioana". Dar istoria ne spune că Benedict III a trebuit să-l combată pe antipapa Anastasiu, în perioada în care ar fi trăit "papesa Ioana".

105. Sfântul Nicolae I cel Mare (858-867) luptă energic împotriva pretenţiilor Ravennei şi Constantinopolului, care voiau să micşoreze autoritatea Romei. El îl excomunică pe Fotie, iniţiatorul Schismei Orientale. A fost unul dintre cei mai mari papi ai istoriei medievale căci a ştiut să apere drepturile primatului papal pe toate terenurile: contra lui Fotie, contra arhiepiscopului Hincmar de Reims, obligându-l pe acesta să respecte drepturile episcopilor la instanţa supremă a papei când sunt nedreptăţiţi, contra arhiepiscopului Ioan de Ravenna care puse impozite exorbitante pe credincioşii săi. A purtat un duel teribil contra lui Lothar II, regele Lorenei, care şi-a alungat soţia legitimă, Teutberge, cerând divorţul Bisericii pentru a se căsători cu altă femeie, Waldrade, dar Papa a refuzat, cu toată intervenţia împăratului Ludovic II care a asediat Vaticanul. Nicolae I a apărat până la moarte indisolubilitatea căsătoriei. Curând după gloriosul pontificat al lui Nicolae I începe trista epocă "Secolul de fier", în plină feudalitate (867-972, 1050), în care papalitatea ajunge la bunul plac al familiilor puternice italiene, în particular casele de Spoleto şi Teofilact. Incapabili de a scutura acest jug, papii acelor vremuri, ca Ioan VIII (872-882), au fost asediaţi în Roma de unde s-au refugiat în Franţa, iar alţii, ca Papa Formoso (891-896), au cerut ajutorul regelui Arnulf de Carintia al Germaniei, contra Spoletanilor. Aceştia, pentru a se răzbuna, vor cere sub pontificatul lui Ştefan VI (896-897) ca Papa Formoso să fie dezgropat, să se declare actele sacre nule şi să fie aruncat în Tibru. Pe Papa Ştefan, Casa Spoleto l-a închis într-o mănăstire unde l-a asasinat.

106. Adrian II (867-872) a fost primul ajuns la preoţie căsătorit, dar s-a despărţit de soţia sa, Ştefania, făcând votul castităţii. În timpul său s-a celebrat Conciliul IV din Constantinopol.

107. Ioan VIII (872-882) a trebuit să intre în lupta pretendenţilor la tron. Favorizându-l pe Carol Pleşuvul în locul lui Ludovic Germanicul, îşi atrase ura ultimului. Roma se afla într-o situaţie

121

Page 122: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

haotică din cauza intrigilor imperiale şi incursiunilor rapide ale saracenilor. A fost otrăvit şi ucis cu lovituri de ciocan.

108. Martin I (882-884), primul papă ales, fost episcop. A fost dus la Constantinopol în problema schismei lui Fotie şi arestat o lună. Sub el, saracenii au ocupat şi devastat Monte Cassino, ucigându-l în timpul Sfintei Liturghii pe abatele Bertario.

109. Adrian III (884-885). Sub el a existat o perioadă de dezordini, aversiuni şi lupte. Muri în timp ce se ducea în Franţa ca să împace certurile între succesorii lui Carol cel Mare.

110. Sfântul Ştefan V (885-891) a fost constrâns să accepte alegerea sa ca papă. Roma era chinuită de secetă şi de invazia lăcustelor. În timpul pontificatului său, Sfântul Imperiu Roman se împarte, iar, în Răsărit, fratele de 16 ani al împăratului pretinde să schimbe pe patriarhul Constantinopolului.

111. Formoso (891-896). Cu el începu "perioada de fier" a Bisericii, căci au fost vremi de lupte, neînţelegeri şi războaie civile. Această perioada nefastă va dura circa 150 de ani. Este o minune că papalitatea a supravieţuit! Acest papă a pontificat în cea mai întunecată epocă din toate socolele istoriei Bisericii. Şi să ne gândim că numele lui înseamnă "Frumosul". În timpul său, bulgarii s-au rupt de jurisdicţia Romei, fiindcă nu le-a acordat un patriarh, cum cerea ţarul lor, şi s-au supus jurisdicţiei Constantinopolului, ducându-ne şi pe noi, românii, ceva mai târziu, sub aceeaşi oblăduire bisericească nefericită.

112. Bonifaciu VI (896). Pontificatul său dură numai 15 zile.

113. Ştefan VI (896-897) avu îndrăzneala să-i facă proces defunctului papă Formoso, acuzat de a fi susţinut pe germanofili. A fost la rândul său ucis de inamicii săi.

114. Roman (897). Scurtul său pontificat dură 3 luni şi 21 zile. Se zice că ar fi redevenit călugăr.

115. Teodor II (în 898) a pontificat 20 de zile, suficiente să-l reabiliteze pe Papa Formoso. El depuse solemn osemintele Papei Formoso în Bazilica Vaticanului şi proclamă valide toate consacrările lui.

122

Page 123: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

116. Ioan IX (898-900) este al şaptelea papă în ultimii zece ani ai secolului al IX-lea. S-a ocupat de reabilitarea papei Formoso. Încearcă să restabilească ordinea şi siguranţa publică, fiindcă era într-adevăr o perioadă de haos maxim.

117. Benedict IV (900-903). Italia era prădată de normanzi la sud, de unguri la nord; se pare că a căzut victimă dezordinilor.

118. Leon V (903) n-a făcut nirnic, căci pontificatul său a durat 2 luni şi a fost ucis.

119. Cristofor (903-904). Pontificatul său a fost contestat de două familii rivale: aceea a Tusculanilor şi cea a Croscenzilor. Din această cauză au fost lupte şi certuri.

120. Sergiu III (904-911) avu îndrăzneala să refacă procesul Papei Formoso. Pontificatul său constitui o încurcătură de acţiuni răzvrătitoare.

121. Anastasie III (911-913) avu, în fine, un pontificat pacific. Avu totuşi divergenţe cu împăratul Constantinopolului, din cauza celor patru căsătorii oprite ca fiind nelegitime.

122. Landon (913-914). A trăit într-o lume de variate fracţiuni şi a încercat să pună pace în luptele interne din Roma, dar a murit misterios, în 914.

123. Ioan X (914-928) demonstră energie, tact şi prudenţă. Îşi propuse să elibereze Italia de saraceni, călăuzind şi conducând personal soldaţii la asaltul cetăţilor saracene. Avu la sfârşit un triumf la Roma, dar sub impresiile războiului victorios, este făcut prizonier de către saraceni şi ucis.

124. Leon VI (928-929) se preocupă de pacea între romanii care în luptau pentru puterea papală. Pontifică numai 8 luni.

125. Ştefan VII (929-931). Sunt anii când nobila doamnă Marozia domina Roma. Aceasta îşi impusese voinţa şi sub Leon VI şi sub Ştefan VII. Trebuie să arătăm că acest papă era dotat cu capacitate de guvernare. Pontificatul său, din păcate, dură numai 2 ani, o lună şi 15 zile.

126. Ioan XI (931-936) era fiul nobilei doamne Marozia. A fost ales la numai 25 de ani. Ura poporului contra Maroziei se revărsă

123

Page 124: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

asupra acestui fiu al ei. Puterea trecu asupra fratelui Alberico şi aşa, cei doi fraţi, conduşi de marna lor, guvernară Roma cinci ani; au făcut-o cu succes, având în vedere situaţia din acele vremuri tulburi.

127. Leon VII (936-939). Despre el ştim puţin. În timpul pontificatului său căştigă în importanţă abaţia de la Cluny (în Franţa), care avea sub dependenţa ei 300 de mănăstiri. Se preocupă în primul rând de reforma monastică.

128. Ştefan VIII (939-942). Avem puţine date şi despre el. Se pare că a căzut victimă unei răscoale populare.

129. Martin II (942-946), zis şi Martino, a fost supus unor fraude de Alberico ce domina Italia. Cu toate acestea, continuă reforma mănăstirilor şi a clerului.

130. Agapet II (946-955), cu prudenţă şi fermitate, consolidează prestigiul papalităţii. Alberico, ajuns pe patul de moarte, pretindea ca fiul său, Octavian, să fie ales papă după moartea lui Agapet. A luptat împotriva fenomenului "călugărilor rătăcitori".

131. Ioan XII (955-964). După moartea lui Agapet, romanii aleseră pe Octavian, fiul lui Alberico, care încă nu avea 20 de ani şi îşi schimbă numele în Ioan. De la el se fixă definitiv regula de schimbare a numelui papei ales. Se voia a se face din el un principe acoperit de putere papală. Se vârî în aventuri periculoase, iar viaţa sa mondenă fu scandaloasă. Încoronă ca împărat pe Otto, în 962, şi, de asemenea, restaură Imperiul German, care căzu abia în timpul lui Napoleon în 1806. La sfârşit regretă că l-a încoronat de împărat pe Otto, iar acesta, la rândul său, se răzbună; papa trebui să fugă din Roma. În locul său fu numit un laic. Acesta îşi luă numele de Leon VIII. Dar Ioan se întoarse la Roma, făcându-l pe antipapă să fugă. Când Otto voi să reocupe Roma, Ioan muri de un atac de inimă.

132. Benedict V (964-965). Otto voi să impună pe Leon VIII, dar romanii aleseră de papă pe acest Benedict, om pios şi expert în gramatică, numindu-l "gramaticul". Împăratul asedie Roma. Pentru a îndupleca ura împăratului, romanii considerară pe Benedict ca şi prizonier. Otto îl repropuse pe Leon VIII, iar Benedict, umilit şi degradat, este trimis în exil la Hamburg. Leon muri curând, pe neaşteptate, dar şi Benedict moare la Hamburg în 999 (dată nesigură), osemintele lui fiind aduse la Roma.

124

Page 125: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

133. Ioan XIII (965-972) pontifică într-o perioadă de lupte între familiile romane care urmăreau puterea politică; fiind închis, cu ajutorul neaşteptat al lui Otto, este reabilitat.

134. Benedict VI (972-974). Italia era atunci dominată de împăraţii germani. Este închis, iar postul său ocupat de antipapa Bonifaciu VII. Acesta este silit să se refugieze în Orient. Totuşi, Benedict n-a fost pus în libertate, dimpotrivă, este strangulat de familia Crescenzi.

135. Benedict VII (974-983). În sfârşit, calmul se reîntoarse în Roma. Despre acest papă ştim puţine. S-a aliat cu Otto II şi i-a combătut puternic pe saraceni.

136. Ioan XIV (983-984) ales şi impus de Otto II, dar acesta, murind pe neaşteptate, romanii împresurară şi îl închiseră pe papă în castelul Sfântul Angelo şi-l uciseră, otrăvindu-l. Rămase stăpân pe situaţie antipapa Bonifaciu VII, dar şi el este închis şi apoi ucis.

137. Ioan XV (985-996) a fost mare expert în arte militare, literat şi autor de cărţi. Puterea politică era în mâinile familiei Crescenzilor, care profită de faptul că împăratul Otto III avea numai 5 ani. Zece ani mai târziu, în 995, papa se reîntoarse la Roma, împreună cu împăratul care avea doar 15 ani, dar, după puţin timp, papa muri. De pe vremea lui se vorbeşte de prima canonizare oficială, când a fost declarat "sfânt" Ulrich, episcop de Augusta (azi Augsburg), Germania.

138. Grigore V (996-999) a fost impus de Otto. Este primul papă german. Avea numai 24 de ani. Se învoi cu împăratul să renoveze imperiul şi papalitatea, dar plecând împăratul din Roma, papa este închis şi apoi otrăvit.

139. Silvestru II (999-1003) era un mare erudit, studiind astronomia în Spania, pe lângă arabi, fapt pentru care mulţimile îl credeau în legătură cu diavolul. Voia ca Otto III să reclădească "noul Constantinopol", dar acesta muri în 1002 şi apoi, după el, muri şi papa.

140. Ioan XVII (1003) a fost antipapă în timpul lui Ioan XV. Acest papă este însemnat, căci cu el a început refacerea papalităţii şi a Italiei. Din păcate, adevăratul său pontificat a durat doar 6 luni.

125

Page 126: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

141. Ioan XVIII (1003-1009) desfăşură o activitate exclusiv religioasă; îl trimise în Rusia pe Sfântul Brunone să încreştineze această ţară.

142. Sergiu IV (1009-1012). Sub el, Roma a fost bântuită de o mare foamete, papa acordând tuturor ajutorul său, lăsând în urma lui un bun nume.

143. Benedict VIII (1012-1024) l-a uns ca împărat pe Henric II al Germaniei. Tot el l-a instalat ca guvernator pe Romano, fratele Papei, conducând Roma împreună. Combătu pe saracenii sosiţi pentru ultima oară în Roma. Bizantinii ameninţau ocuparea Italiei meridionale, şi atunci Papa plecă în Germania şi îl chemă pe împărat în ajutorul Romei şi Italiei. Proiectă un conciliu pentru reformarea clerului, dar muri subit fără ca acesta să aibă loc.

144. Ioan XIX (1024-1033). Cu el reîncepu perioada decadenţei papalităţii. Acesta era fratele papei precedent. În acest timp moare Enric II, pe care-l declară Sfânt, iar văduva acestuia, regina Cunegonda, devine Sfântă. Pontificatul său a fost diminuat destul de mult. Singurul său merit e acela de a fi protejat şi susţinut pe Guido d'Arezzo, călugărul inventator al notelor şi portativelor muzicale.

145. Benedict IX (1033-1045) era nepotul celor doi papi precedenţi şi încă n-avea 20 de ani. Voia la guvernarea Romei pe fratele său Grigore. Era o perioadă de mari tâlhării şi imoralitate. Intervenţia împăratului Conrad cel Sărac lăsă Roma într-un asemenea haos, încât poporul răsculat îl alungă pe papă. Sosi antipapa Silvestru III, dar Benedict se reîntoarse la Roma după 4 luni de exil şi-l excomunică pe antipapă. Totuşi, obosit şi neîncrezător, renunţă la scaunul papal în favoarea lui Ioan Gratiano, care-şi luă numele de Grigore VI. Pare că a murit la 9 ani după renunţarea la papalitate.

146. Grigore VI (1045-1046) oferi bani nedemnului Benedict IX, predecesorul său, fiindcă renunţase. Hotărât să reîntroneze ordinea şi disciplina, îl încoronă pe Enric III ca rege al Italiei. Totuşi, fiind contestată alegerea lui ca papă, renunţă la papalitate, iar după un an muri.

147. Clemente II (1046-1047) este impus de Enric III, zis "Barbă neagră". Voi reforma clerului, dar muri - posibil otrăvit - de susţinătorii lui Benedict IX. Este îngropat în Germania.

126

Page 127: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

148. Damasus II (1048) a fost impus de Enric III, dar, sub pontificatul său nefericit, norocul îi fu de scurtă durată.

149. Sfântul Leon IX (1048-1054) a fost cerut tot de împăratul Enric III, dar ceru să fie confirmat de poporul roman. Intră în Roma desculţ şi voi să repete alegerea sa. Dorea de îndată reforma clerului. Luptă cu energie împotriva normanzilor care-l împresurară. Aceştia, impresionaţi de marea sa umilinţă, cad în cele din urmă la picioarele lui şi îi cer iertare. Încheiată pacea cu normanzii, se preocupă intens de schisma Bisericii din Constantinopol, ruptă de cea a Romei. Din nefericire, sub pontificatul acestui papă, adevărat "Sfânt", se consumă schisma cu Răsăritul, pregătită de atâtea secole de împăraţii bizantini.

150. Victor II (1054-1057) convalidă schisma cu Orientul. Sub pontificatul său muri Enric III şi deveni împărat Enric IV; din cauza acestuia va suferi Biserica şi papalitatea.

151. Ştefan IX (1057-1058) continuă reforma clerului şi combătu noua erezie a "patarinilor".

152. Benedict X (1058-1060). Alegerea sa a fost rezultatul luptei dintre familiile romane. A fost alungat din Lateran (reşedinţa papală) şi în locul său este adus Nicolae II.

153. Nicolae II (1059-1061). Depunând pe Benedict X în conciliul de la Sutri, Nicolae II vine la Roma de la Siena, unde fusese ales. Este însemnat pentru că a publicat "Statutul de alegere al Papei". Din acel moment, în virtutea acestui statut, alegerea Papei aparţine numai Cardinalilor.

154. Alexandru II (1061-1073). A fost ales după regulile noi ale statutului lui Nicolae II, dar n-a fost acceptat. Pornind împotriva reformei lui Nicolae II, este ales Onoriu, dar acesta este declarat antipapă. Alexandru II a fost considerat papă legitim.

155. Grigore VII (Sfântul Hildebrand - 1073-1085) este unul dintre cei mai mari papi din istorie. El a fost acela care zdrobi autoritatea imperială şi laică în problema dreptului investiturii bisericeşti. Angajat într-o luptă cruntă împotriva lui Henric IV, a fost închis, apoi eliberat de popor. Îl excomunică de două ori pe Henric IV; acesta ocupă Roma, impunând ca antipapă pe Clemente III. Normanzii eliberară Roma, iar Grigore VII trebui să plece în exil. El

127

Page 128: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

moare la Salerno. Lupta împotriva amestecului imperial a fost victorioasă datorită acestui extraordinar papă.

156. Victor III (1086-1087) luptă împotriva antipapei Clemente III. Este însemnat pentru că a fost abate la Monte-Cassino.

157. Urban II (1088-1099) voi să-l imite pe marele Grigore VII şi pregăti "Cruciada săracilor", care sfârşi învinsă.

Intrăm într-un nou secol.

39. PAPII SECOLULUI AL XII-LEA

158. Pascual II (1099-1118) se resemnă să accepte numirea de papă, ştiind bine că nu va fi acceptat de Enric IV, care-l contrapunea pe antipapa Clemente III. Dar Enric IV muri împăcat cu Biserica. Fiul lui, Enric V, îl închise pe papă, reuşind să-i smulgă încoronarea imperială. La moartea contesei Matilda a Canossei, papa, rămas fără apărare, fugi la Albano, se reîntoarse apoi la Roma, murind subit. Nici o piatră nu marchează mormântul acestui papă nefericit.

159. Gelasiu II (1118-1119) era din familia Crescenzi, călugăr la Monte Cassino. Ales, este dus la Roma călare pe un catâr. Dar Cencio Frangipani, împuternicitul împăratului, îl prinse de gât, îl aruncă la pământ şi-l călcă în picioare. Fu eliberat din această strâmtoare de popor. La sosirea împăratului Enric V, papa nu rămase, ci fugi la Gaeta. Sosit, împăratul alese un antipapă, iar pe Gelasiu îl excomunică, apoi împăratul se reîntoarse în Germania. Papa se reîntoarse la Roma. Peste o lună Frangipani îl făcu a doua oară pe Papă să fugă în Franţa, trecând prin Pisa, unde consacră noul Dom. Muri la Cluny, după ce aprobă Ordinul Templierilor şi Ierusalimitenilor.

160. Calixt II (1119-1124) era episcopul Vienei. Refăcu pacea între regele Angliei şi Franţei. Când sosi la Roma îl salvă de furia poporului pe antipapă, iar în 1122, prin Concordatul de la Worms, refăcu pacea cu Enric V. În timpul lui se celebra Conciliul I de la Lateran.

161. Onoriu II (1124-1130). Pontificatul său a fost liniştit, dar sfârşitul său dădu prilej de convulsii între două noi partide, guelfii şi ghibelinii.

128

Page 129: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

162. Inocenţiu II (1130-1143) a fost ales împreună cu Anaclet şi schisma dură 8 ani. Inocenţiu II fugi în Franţa, fiind apărat de regele Ludovic VI. Reîncepe lupta între imperiu şi papalitate, iar împăratul Lothar devine de-a dreptul vasalul papei. Murind antipapa Anaclet II, este ales un alt antipapă, Victor V, care totuşi renunţă. Se celebra Conciliul II Lateran, dar izbucnind dezordini în Roma, papa muri de supărare.

163. Celestin II (1143-1144) a trebuit să lupte împotriva lui Arnold de Brescia şi împotriva lui Abelard, mare maestru universal, dar întru-câtva eretic. E amintit prin obiceiul de a adopta un "motto" care să exprime programul pontificatului său, acceptat şi de papii succesori. Muri numai după 5 luni.

164. Lucius II (1144-1145). Cu el se iniţiază seria papilor amintiţi de Sfântul Malachia, episcop de Armagh, Irlanda. De-a lungul timpului a străbătut o profeţie despre un "Petru Romanus" şi despre sfârşitul lumii, când Roma va fi distrusă şi înspăimântătorul Judecător va judeca poporul său. Această profeţie a fost publicată în 1595 (după 450 de ani), dar istoricii nu o crezură. Pontificatul său dură 11 luni şi 15 zile.

165. Eugeniu III (1145-1153), abia ales, se vede silit să fugă, căci poporul nu-l dorea. Era discipolul Sfântului Bernard. Reîntors la Roma, este silit să fugă din nou. Sfântul Bernard intervine cu o scrisoare înfocată, spunând: "Roma fără Papă este ca şi corpul fără cap, capul fără ochi, ochiul fără lumină." Papa, sub influenţa Sfântul Bernard, hotărî Cruciada a II-a. Reîntors la Roma, muri subit. Pius al XI-lea l-a declarat "fericit".

166. Anastasiu IV (1153-1154) a scris un tratat despre Sfânta Treime. Cu el, guelfii au ajuns susţinătorii papalităţii, iar ghibelinii, susţinătorii împăratului.

167. Adrian IV (1154-1159) este unicul papă englez. Clarifică relaţiile între papalitate şi Comuna Roma. Trebui să lanseze interdicţia împotriva Romei. Poporul roman, pocăit, alungă pe Arnold de Brescia şi papa putu să se reîntoarcă la Roma. Dădu Irlanda ca feudă regelui Angliei în schimbul unui ajutor anual pentru papă. Muri recomandându-şi mama sărmană milosteniei poporului.

168. Alexandru III (1159-1181) - un om dotat şi cu mari virtuţi. Este ales papă împotriva antipapei Victor IV, voit de Barbarossa.

129

Page 130: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Călători în Italia şi Franţa, unde puse prima piatra la zidirea catedralei Notre Dame din Paris. După antipapa Victor IV apărură alţi antipapi: Pascal III şi Calist II. Sub pontificatul său trebui să lupte cu Barbarossa şi Comuna Romei. El celebră al III-lea Conciliu Lateran şi i-a beatificat pe Thomas Becket, ca martir, şi pe Sfântul Bernard.

169. Lucius III (1181-1185) era bătrân şi nu voia să accepte numirea. Apoi este constrâns, sub presiunea împăratului, să fugă la Verona. Luptă împotriva ereticilor catari şi patarini. Consacră catedrala din Bologna. Muri la Verona, unde este şi îngropat.

170. Urban III (1185-1187) era milanez. Luptă împotriva lui Barbarossa şi împotriva Comunei din Roma. Fiul lui Barbarossa veni să se încoroneze la Milano, împotriva voinţei papei. Căzând Ierusalimul în mâinile lui Saladin, papa muri de supărare.

171. Grigore VIII (1187) lansă Cruciada a III-a şi proclamă "Treuga Dei", cu oprirea luptelor, de sâmbătă până luni seara. Muri la Pisa, după 2 luni.

172. Clemente III (1187-1191). De 40 de ani papii nu mai rezidau în Roma, fiindcă Republica Romană nu le permitea. Acest papă se putu reîntoarce la Roma, fiindcă era roman. Se dedică Cruciadei a III-a, împotriva lui Saladin. Victoria creştină se obţinu cu grele pierderi.

173. Celestin III (1191-1098) avea 85 de ani când a fost ales papă. Încoronă pe Henric VI, fiul lui Barbarossa. Henric VI a fost faimos prin ferocitatea sa. Din fericire, muri la 32 de ani. Acest papă luptă pentru împăcarea principilor europeni care se băteau între ei, o mare piedică în succesul cruciadelor.

40. PAPII SECOLULUI AL XIII-LEA

174. Inocenţiu III (1198-1216). Prin el autoritatea politică a papalităţii a atins maxima ei splendoare, fiind considerat "vicarul lui Cristos şi capul conducător al naţiunilor". A scris multe opere literare, a construit spitalul Sfântul Spirit din Roma şi a distribuit zilnic 8.000 de porţii de hrană pentru săraci. Împotriva ereticilor albigenzi a înfiinţat Inchiziţia episcopală şi a aprobat ordinele călugăreşti înfiinţate de Sfântul Dominic şi Sfântul Francisc de Assisi.

130

Page 131: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

175. Onoriu III (1216-1227) a fost înşelat de împăratul Frederic II, fostul său discipol, care a promis că va face o cruciadă, însă nu şi-a respectat cuvântul. A aprobat, în 1223, regulile Sfântului Francisc.

176. Grigore IX (1227-1241), ales papă la 80 de ani, a fost atras în luptă împotriva împăraţilor Germaniei. Făcând presiuni asupra lui Frederic II pentru a porni în Cruciadă, acesta ocupă Roma drept răzbunare, iar papa a fost silit să fugă, nu înainte de a-l excomunica pe rege. Până la urmă, Frederic II plecă în Cruciadă, însă nu s-au dat lupte, împăratul obţinând de la Sultan Ierusalimul şi încoronarea sa ca rege al Regatului latin al Ierusalimului. Grigore IX a fondat Sacra Rotta pentru invalidare, în a III-a instanţă, a căsătoriilor nelegitime. A murit de durere când Frederic s-a aliat turcilor.

177. Celestin IV (1241) a pontificat numai 17 zile, după care a murit, lăsând timp de 2 ani vacant scaunul papal.

178. Inocenţiu IV (1243-1254) a luptat împotriva lui Frederic II, care îi promisese ascultare, însă, fiindcă a refuzat eliberarea episcopilor închişi şi a ocupat pământul papal, îl determină pe papă să plece la Genova pentru 2 luni, iar de acolo la Lyon. Papa s-a reîntors la Roma după 6 ani, după moartea lui Frederic II. Aici ţinu al XIII-lea Conciliu Ecumenic, în 1245, în care excomunică pe Frederic II şi îl depuse.

179. Alexandru IV (1254-1261). În timpul său s-au dat lupte pentru succesiunea lui Frederic II între guelfi şi ghibellini. El condamnă "Evanghelia Eternă" a fratelui Giovanni, succesorul lui Francisc de Assisi, pe urmaşii fratelui Ioachim ce predicau "Eră nouă a Sfântului Spirit" şi pe "Flagelanti" pentru excesivele lor reguli riguroase.

180. Urban IV (1261-1264) nu a făcut parte din Colegiul cardinalilor şi a fost ales papă după un conclav ce a durat 3 luni. Îl excomunică pe Manfred al Germaniei şi îl chemă în Italia pe Carol de Anjou, fratele regelui Franţei, Ludovic al IX-lea. Manfred ocupă teritoriul papal, iar papa se retrase la Orviet. A fost în relaţii teologice cu Sfântul Toma de Aquino. În timpul pontificatului său a avut loc minunea de la Bolsena, care stă la baza sărbătorii liturgice Corpus Domini.

131

Page 132: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

181. Clemente IV (1265-1268) a fost silit să părăsească Roma ocupată de Conradino, rivalul lui Manfred, refugiindu-se la Viterbo. Tezaurul Sfântul Petru, confiscat de Conradino, a fost recuperat de Carol de Anjou, care-l învinse pe acesta, îl făcu prizonier şi, cu toată opoziţia papei, îi tăie capul. A murit la Viterbo, nereuşind să se întoarcă la Roma, deşi Conradino dispăruse. Astfel, se termină în favoarea Papei lupta între Hohenstaufen şi papalitate.

182. Grigore X (1272-1276) a fost ales papă, după aproape 4 ani de vacanţă a scaunului papal. A celebrat al II-lea Conciliu de la Lyon, dar când să se întoarcă la Roma muri pe stradă, la Arezzo, unde a şi fost înmormântat. Este cinstit ca "fericit". Sub Papa Grigore X se ţinu Conciliul XIV ecumenic la Lyon (1274), în care se recunoscu primatul papal, menţinerea papei în diptic, raliindu-se unirii cu Roma un mare număr de episcopi, preoţi, fostul patriarh Gherman III şi faimosul teolog Ioan Veccos din Constantinopol. Unirea dură doar până în 1282.

183. Inocenţiu V (1276) a pontificat doar 5 luni, dar este un "fericit" al Bisericii.

184. Adrian V (1276), fiind bătrân şi nesuportând căldurile din Roma, s-a retras la Viterbo, unde a murit doar după o lună de pontificat.

185. Ioan XXI (1276-1277) era medic, iar poporul îl credea vrăjitor. A scris un tratat de medicină - "Cartea săracilor". A murit după 8 luni şi 5 zile de pontificat, la Viterbo.

186. Nicolae III (1277-1280). Pentru pacificarea Italiei a dat rudeniilor însărcinări de a conduce diferite provincii, fapt pentru care a fost acuzat de nepotism şi avariţie.

187. Martin IV (1281-1285) l-a susţinut pe Carol de Anjou.

188. Onoriu IV (1285-1287) a reuşit să guverneze Roma în pace. A recunoscut Ordinul Carmelitanilor.

189. Nicolae IV (1288-1292). În timpul conclavului, au murit de pestă (ciumă) 6 cardinali din cei 12, ceilaiţi fugind din Roma. Reîntorşi după un an, îl aleseră pe Nicolae IV, primul frate franciscan ce a devenit papă. Are merite în restaurarea bisericilor, impulsionarea studiilor şi iniţierea construcţiei Domului din Orviet.

132

Page 133: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

190. Celestin V (1294) a fost ales papă după 27 săptămâni de discuţii şi amânări, ca favorit al lui Carol II de Anjou. Renunţă la scaunul papal, murind în anul următor, la 80 de ani, fiind declarat "Sfânt".

191. Bonifaciu VIII (1294-1303), ales la două zile după renunţarea lui Celestin V, intră cu un cortegiu impozant în Roma, venind de la Napoli. Apoi a extirpat imediat, cu o mână energică, multe abuzuri, ceea ce a suscitat opoziţii. Excomunică doi cardinali şi intră în grave conflicte cu regele Franţei, care voia să impună impozite pe veniturile Bisericii. A fost asediat la Angnani, iar Dante (teribilul său adversar) spune că a fost pălmuit. Dante l-a batjocorit în "Divina Commedia", învinovăţindu-l de exilul său. De la Bonifaciu VIII se aminteşte instituirea Anului Sfânt, celebrat prima oară în anul 1300. Prin bula "Unam Sanctam", Papa Bonifaciu VIII subordonează puterea temporală (a regelui) puterii spirituale, dar Filip cel Frumos nu se supuse, protestă, papa excomunicându-l. Regele îşi trimise legiştii săi care se uniră cu familia Colonna, duşmanul personal al Papei, acesta fiind maltrat la Agnani. Eliberat de popor reveni la Roma, şi, unde de dureri şi supărare muri în 1309, iertându-i pe toţi.

41. PAPII SECOLELOR AL XIV-LEA ŞI AL XV-LEA

192. Benedict XI (1303-1304), om virtuos, echilibrat, având programul: Justiţie şi Pace, încearcă împăcarea partidei Bianchi şi Neri din Florenţa.

193. Clemente V (1305-1315). Cu el începu "captivitatea de la Avignon". La 200 de ani de la moartea lui, calviniştii i-au distrus monumentul funerar.

194. Ioan XXII (1316-1334) a fost ales după 2 ani de conclav, om de ştiinţă, sfinţenie, stabilit la Avignon, bun organizator. Luptă împotriva lui Ludovic de Bavaria şi trebui să sufere pentru urmaşii Sfântului Francisc, scizionaţi în conventuali "spirituali" şi "moderaţi". Monumentul lui funerar fu distrus în timpul Revoluţiei franceze.

195. Benedict XII (1334-1342) încercă să se transfere la Bologna, dar cardinalii îl împiedicară. Iniţie atunci construcţia palatului papal de la Avignon, unde este îngropat. A fost un energic reformator în unele probleme organizatorice.

133

Page 134: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

196. Clemente VI (1342-1352) cumpără cetatea Avignon de la Filip VI şi distribui imense averi săracilor. Hughenoţii i-au profanat mormântul.

197. Inocenţiu VI (1352-1362) încercă să se reîntoarcă la Roma, dar fiind ameninţat de bandiţii Ruttari, se reîntoarse la Avignon.

198. Urban V (1362-1370), om foarte cult, a reformat clerul şi Curia papală. Părăsi Avignonul şi se întoarse la Roma, restaurând bisericile şi viaţa religioasă. Speriat de bandiţii Romei, se reîntoarse la Avignon unde muri, după cum profeţise Sfânta Brigita.

199. Grigore XI (1370-1378). În momentul alegerii sale erau numai 3 cardinali italieni, unul englez, iar restul francezi. Primul lui act a fost excomunicarea tuturor florentinilor şi dispune interdicţia împotriva Florenţei. Intervine Sfânta Caterina de Siena, care în 20 de scrisori l-a invitat să se reîntoarcă la Roma, dar fiind terorizat de plebe a trebuit să se salveze. Papa muri de supărare la numai 47 de ani, zicând: "înalţă, Doamne, viţa", înţelegând prin viţa de vie, Roma.

200. Urban VI (1378-1389) a fost ales într-un climat furtunos, într-un moment în care poporul pretindea un papă "roman", alungându-i pe cardinali. Urban a fost ales, însă, în acelaşi timp, francezii au ales un alt papă, pe Robert, cunoscut sub numele Clemente VII. Se ajunse la lupta armată între cei doi papi, Urban învingându-l pe Clemente la Colli Albani. Cardinalii au uneltit pentru uciderea papei, care se văzu silit să fugă, refugiindu-se la Nocera, unde Carol II îl ajunse şi îl asedie. Au intervenit genovezii pentru "salvarea papei", însă, în realitate, ei îl prinseră pentru a-l preda antipapei de la Avignon. Pentru a se salva, Urban a plătit genovezilor o mare sumă de bani. Pentru a mulţumi Domnului că a scăpat de pericol, preconiză un An Sfânt Extraordinar, anticipat anului 1390, dar nu apucă să-l celebreze deoarece muri.

201. Bonifaciu IX (1389-1404) a rămas vestit pentru marea sa bunătate. În timpul pontificatului său se celebrară doi Ani Sfinţi: în 1390, preconizat de predecesorul său, şi în 1400, cerut de legile canonice.

202. Inocenţiu VII (1404-1406) se luptă cu antipapa Benedict XIII, fiind considerat primul "Papă umanist", protector al artelor.

134

Page 135: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

203. Grigore XII (1406-1417), slab, numai piele şi os, din cauza posturilor, a avut de luptat cu doi antipapi, Benedict XIII de la Avignon şi Alexandru V, mort la Bologna, lăsând urmaş pe Ioan XXIII. Conciliul de la Constanţa îi depuse pe toţi trei, iar Grigore XII muri retras la Recanati, după ce renunţă la scaunul papal.

204. Martin V (1417-1431) a fost confirmat de Conciliul din Constanţa, care-i spuse: "Stăpâne, mergi în pace la Roma". În drum, se opri la Milano pentru a sfinţi Domul, apoi, ajuns la Roma, reconstrui palate şi case, institui "inspectorii de străzi" pentru a urmări hoţii şi răufăcătorii. Muri de atac de inimă. Sub pontificatul său îşi desfăşură Sfânta Ioana d'Arc vitejia sa extraordinară.

205. Eugeniu IV (1431-1447) s-a luptat cu familia predecesorului său. Din cauza antipapei Amadeu din Savoia, care-şi luă numele de Feliciu V, a trebuit să fugă din Roma, mutând Conciliul la Ferrara, unde încercă unirea Orientalilor cu Biserica Romană, fără rezultate temeinice. Muri după puţin timp, când pericolul musulman se ivi la Constantinopol.

206. Nicolae V (1447-1455), ales la 49 de ani, beneficie de instalarea unei păci generale. Pe timpul lui căzu Constantinopolul sub stăpânirea turcilor. Trebui să înfrunte complotul Porcarilor, care încercaseră să reconstituie Republica Romană. El a fondat Biblioteca Vaticană, ce poseda atunci 5000 de codice. Încurajă pe artiştii Leon Battista Alberti, Fericitul Angelico şi Andrea de Astagno. A fost considerat protectorul "umanismului".

207. Calixt III (1455-1458) este primul papă din familia Borgia. Organiză o Cruciadă pentru eliberarea Constantinopolului de sub turci, însă a fost trădat de Alfonso V, regele Neapolului, care îndreptă flota nu în directia Constantinopolului, ci a Genovei, pentru a-i cuceri pe genovezi. Calixt voi atunci să construiască o altă flotă, la Tevere. De aceea îşi vându totul, inclusiv argintăria, numai să salveze credinţa şi Biserica. Muri fericit că a fost eliberat Belgradul de sub turci, în ziua Schimbării la faţă. Fu acuzat de nepotism.

208. Pius II (1458-1464) a fost ales cu scopul salvării civilizaţiei creştine a Europei şi eliminarea dominaţiei musulmane. De o inteligenţă rară şi o cultură vastă, orator neîntrecut, scriitor elevat, a scris volume de istorie contemporană şi cosmografie. Obişnuia să zică: "Sforţează-te, Enea (numele lui de dinainte de a fi papă), şi adună Pius II!". Fondă o universitate

135

Page 136: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

şi protejă literaţii de toate naţiunile. Organiză o Cruciadă şi se aşeză personal în fruntea ei, aducând moaştele Sfântului Andrei apostolul, le aşeză sub altarul Sfântului Petru în Vatican şi făgădui în genunchi recucerirea Pământului Sfânt. Plecă de la Ancona pentru începerea Cruciadei, dar când sosiră navele veneţiene papa era deja mort.

209. Paul II (1464-1471) a fost ales papă la 48 de ani, fiind foarte generos, având o farmacie proprie din care dădea gratuit medicamente, şi fiind foarte sensibil la executarea capitală a delicvenţilor. Nu acorda audienţe, dintr-o timiditate excesivă, decât 15-20 de zile pe an. Muri de durere când turcii au scufundat flota veneţiană pregătită de predecesorul său.

210. Sixtus IV (1471-1484) avu de înfruntat luptele fratricide dintre familiile Lorenzo de Medici şi Pazzi. În acel timp, Mahomed II cuceri Otranto, ucigând 12.000 de cetăţeni ai acestui oraş. Papa refăcu flota şi recuceri Otranto, oprind invazia turcească în Italia.

211. Inocenţiu VIII (1484-1492) încercă împăcarea între familia Colonna şi cea a Ordinilor. Pericolul turcesc deveni foarte grav. În acel timp, maurii au fost alungaţi definitiv din Spania şi regele primi titlul de "Catolic". Protejă mulţi artişti. În epitaful său serie "descoperirea Americii", papa murind în 25 iulie al anului în care Cristofor Columb pleca în celebra sa expediţie (în 3 august, pentru a ajunge în 12 octombrie 1492).

212. Alexandru VI (1492-1503) e al doilea papă din familia Borgia. Se dori un principe abil şi nu un preot foarte onest, de aici viaţa lui dezordonată şi desfrânată. Ajuns papă, puse ordine în Roma şi în finanţele ei. Avu patru copii din căsătoria încheiată înainte de a ajunge papă: Cezar, Ioan, Jofre şi Lucreţia, lăsându-se dominat de ei. Se ciocni cu Carol VIII, regele Franţei, care vru să-şi schimbe viaţa. În acel timp, la Florenţa, un "frate apocaliptic" se pronunţă împotriva desfrâului său (era Girolamo Savonarola), însă sfârşi spânzurat şi ars pe rug. Acest papă este una din figurile cele mai întunecate din întreaga istorie a papalităţii, ale cărui greşeli sunt de multe ori exagerate. Dumnezeu are totdeauna dreptul la ultima şi unica judecată a fiecărei persoane.

42. PAPII SECOLELOR AL XVI-LEA ŞI AL XVII-LEA

Până la Conciliul de la Trento

136

Page 137: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

213. Pius III (1503), un adevărat om pios, a pontificat doar 25 de zile.

214. Iuliu II (1503-1513) s-a dorit un papă războinic, având prima preocupare recucerirea teritoriilor pierdute: Bologna, Veneţia şi Parma, lansând, pentru prima dată, ideea unificării Italiei într-un singur stat, anticipând, cu 300 de ani, "risorgimonto italiano" din secolul al XIX-lea. Sub el s-a iniţiat măreaţa operă a reconstruirii Bazilicii Sfântul Petru din Vatican. A fost un mare mecenat al artiştilor, îndeosebi al lui Michelangelo şi Rafael.

215. Leon X (1513-1521), spirit blând, împăciuitor, i-a iertat pe cardinalii adversari, chiar şi pe Machiavelli, marele său adversar direct. Pe Francise I, regele Franţei, îl opri, cu prietenie, să cucerească Roma. Pe Luther îl crezu un frate beţiv şi-l duru faptul că a trebuit să-l excomunice ca eretic. A fost un sprijinitor al artiştilor şi continuator al zidirii Bazilicii Sfântul Petru.

216. Adrian VI (1522-1523) a fost pedagog al împăratului Carol V. Primi alegerea de papă numai ca să nu ofenseze pe Dumnezeu, căci nu se dorea pontif, de aceea nu primi onoruri. Reformă Curia Romană, excluzând din ea paraziţii, curtezanii, poetii închipuiţi şi bufonii.

217. Sfântul Clemente VII (1523-1534) a fost de partea regelui Franţei, în lupta dintre Franţa şi Spania; poporul roman ajunse să strige: "Trăiască regele Franţei, împăratul întregii lumi!". Căzând prizonier Francise I, se constitui Liga Sfântă pentru eliberarea Italiei de sub dominaţia germano-spaniolă. Carol V făcu să intervină Georg Frundsberg cu 13.000 de luterani fanatici; care înfăptuiră "masacrul Romei", 6 zile de măceluri oribile. Carol fiind iertat se pocăi, dar apăru problema lui Henric VIII al Angliei, care pretinse divorţ pentru a se căsători cu Ana Boleyn. Papa muri de atac de inimă provocat de Schisma Anglicană.

218. Paul al III-lea (1534-1549) îşi dedică viaţa "Reformei Catolice" care începu prin Conciliul de la Trento, inaugurat în 13 decembrie 1545.

După Conciliul de la Trento (1545-1563)

219. Iuliu III (1550-1555), ales după 3 luni de conclav, prin compromis, deveni susţinătorul reformei Curiei Romane acoperită de trei păcate: avariţia, nedreptatea şi luxul. Renunţă la redobândirea cetăţii Parma, pentru a nu provoca război. Se

137

Page 138: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

preocupă mult de reîntoarcerea Angliei la catolicism şi de continuarea Conciliului Tridentin, murind din cauza unei cure dietetice greşită.

220. Marcel II (1555) fu imortalizat prin frumoasa "Missă" pe care marele muzician Pier Luigi da Palestrina i-a dedicat-o, deşi la început se opuse oricărei celebrări liturgice cu orice gen de muzică, pentru a curma abuzurile ruşinoase. Dar, dedicându-i-se Missa de către Palestrina, abandonă propunerea de suprimare a muzicii polifonice. Nu accepta aniversări în onoarea lui, nici nepotisme, gândindu-se chiar la desfiinţarea Gărzii elveţiene. Toţi cei ce doreau timpuri noi, nădăjduiau în el, dar el muri numai după 20 de zile de pontificat.

221. Paul IV (1555-1559) avea deja 79 de ani când a fost ales papă prin compromis. Adevărat literat, caracter îndrăzneţ şi vioi, s-a ocupat energic de reforma Bisericii.

222. Pius IV (1559-1565), după 4 luni de conclav, este ales şi aclamat. A fost protector al nepotului său Carol Borromeo, "mâna dreaptă" a papei, prin al cărui merit reîncepu şi se încheie Conciliul de la Trento. Complotul împotriva sa din cauza reformelor îl supărară grav şi muri în braţele Sfântului Carol Borromeo şi Sfântului Filip Neri.

223. Sfântul Pius V (1565-1572) duse o viaţă de extremă penitenţă. Luptă pentru aplicarea Reformei bisericeşti, alungând majoritatea prostituatelor din Roma, care se numărau cu miile. Dădu impuls Inchiziţiei şi voi să aplice Conciliul prin 102 bule, în numai 5 ani. Sub pontificatul său a avut loc marea victorie navală repurtată împotriva turcilor la Lepanto, în 1571.

224. Grigore XIII (1572-1585). În aplicarea canoanelor Conciliului, se produse dezorganizare. El are merite în fondarea Universităţii Teologice din Roma, azi Universitatea Gregoriană. Tot el introduce calendarul gregorian. În timpul său are loc crunta "Noapte a Sfântului Bartolomeu", în Franţa. Unica lui consolare a fost succesul misiunilor în China şi Japonia.

225. Sixtus V (1585-1590). Cu mâna de fier, a restaurat ordinea în Roma, apoi se dedică operei edilitare a Cetăţii, ridicând Obeliscul în Piaţa Sfântul Petru, Cupola Sfântului Petru, Universitatea din Roma şi Biblioteca Vaticană. Este îngropat în bazilica Sfânta Maria Maggiore, într-un mormânt de el pregătit.

138

Page 139: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

226. Urban VII (1590) i-a ajutat mult pe săraci. A murit de malarie după numai 13 zile de pontificat.

227. Grigore XIV (1590-1591). După "profeţia Sfântului Malachia", care circula în popor, trebuia ales cardinalul Simoncelli, dar conclavul îl alese pe milanezul Niceolo Sfrodato, numit apoi papă Grigore XIV. Mare ascet, blând, simplu, naiv şi fără autoritate, a fost înconjurat de persoane obtuze şi incompetente. În timpul său muri de ciumă, în Roma, Sfântul Aloisiu Gonzaga.

228. Inocenţiu IX (1591), erudit, generos, foarte slab din cauza pocăinţei foarte aspre, a făcut multe reforme bune, dar a murit la numai două luni după numire, poporul socotindu-l un sfânt.

229. Clemente VIII (1592-1605), bun politician, supuse pe Henric IV al Franţei, iertă pe Filip II şi aşteptă diplomatic moartea acestuia, pentru a-l domina pe Filip III, succesorul. Condamnă familia Cenci (mama, fiica şi fiul) fiindcă şi-au ucis tatăl. Condamnă pe Giordano Bruno, dominican, păgân şi panteist, care justifica prostituţia şi admitea poligamia, ca şi violenţa. După 6 ani de proces, Giordano Bruno este ars pe rug, în 17 februarie 1600. A purtat corespondenţă cu Mihai Viteazul, domnitorul român, pe care-l protejă împotriva duşmanilor săi maghiari şi austrieci. Muri de apoplexie după 13 ani de pontificat.

230. Leon XI (1605), ales la 1 aprilie, întronat în 10 aprilie, luă în stăpânire reşedinţa pontificală Sfântul Ioan din Lateran dar, în aceeaşi zi, muri.

231. Paul V (1605-1621), simplu, pios, sever, favoriză pe nepotul său Scipione Borghese, care construi faimoasa vilă Borghese, numită "delicia Romei". Luptă împotriva Veneţiei dominată de ex-teologul Paul Sarpi; lansă excomunicarea împotriva Dogelui şi interdicţia împotriva Veneţiei.

232. Grigore XV (1621-1623) a fost un eminent jurist, mecena al artiştilor, autor al constituţiei "Aeterni Patris Filius" ce introduce o severă ordine în secretul conclavului. Fondă, în 1622, Congregaţia "De Propaganda Fide", ministerul pentru misiuni.

233. Urban VIII (1623-1644) a fost un om cu largi vederi, generos, însă favoriză nepotismul. Cumpără Castelul Gandolfo şi regulariză disciplina pentru declararea sfinţilor, aflată în vigoare şi azi. Sub el este condamnat Galileo Galilei, care muri în 1642, cu

139

Page 140: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

binecuvântarea Papei. Acesta, de fapt, a fost străin de condamnarea lui Galileo, condamnare făcută de un tribunal bisericesc ce urma ideile "ştiinţifice" ale timpului.

234. Inocenţiu X (1644-1655), ales după două luni de conclav, a trebuit să lupte imediat împotriva a trei cardinali din familia Barberini (nepoţii precursorului său), acuzaţi că s-au îmbogăţit din averile Bisericii. În timpul pontificatului său, în viaţa curţii Vaticanului s-au amestecat soţia şi nora fratelui său, Pamfiliu Pamphili, fapt ce a umbrit pe nedrept şi viaţa papei, atrăgând multe calomnii la adresa lui. Sub pontificatul său s-a încheiat Pacea de la Westfalia, potrivit căreia orice religie e validă şi fiecare cetăţean poate considera bună acea credinţă care este a suveranului său. Condamnă Jansenismul, în 31 mai 1651. Când muri, corpul său fu expus trei zile în catedrala Sfântul Petru şi nu avu nici măcar omagiul părinţilor săi.

235. Alexandru VII (1655-1667) excela prin bunătate, cultură şi înţelepciune. Ţinea totdeauna în mână un crucifix pentru cinstirea lui Cristos. În timpul pontificatului său este convertită la catolicism regina Cristina a Suediei, renunţând la coroana regală.

236. Clemente IX (1667-1669) era autor de piese de teatru, care serviră la ridicarea moralităţii teatrului roman. Fu iubit pentru marea sa bunătate, având ca motto: "Clemente cu alţii, dar nu cu sine". Se spune că deveni proverbial cuvântul său: "Aprobăm". Îşi dedica zilnic ore pentru mărturisirea poporului, în Bazilica Sfântul Petru. În fiecare zi prânzea cu câte 13 săraci şi-i servea el însuşi; vizita des bolnavii. Muri de inimă, după o viaţă de sfânt.

237. Clemente X (1670-1676), ales după 4 luni de conclav împotriva dorinţei lui, având deja 80 de ani, fu adus pentru instalare în Capela Sixtină. Avea temperament de înger, dar nu ştia să guverneze, încredinţând practic conducerea Bisericii ajutorului său, cardinalul Paluzzi.

238. Inocenţiu XI (1676-1689) se rugă în genunchi să nu fie ales papă. Hotărî suprimarea festivităţilor încoronării pentru a da banii săracilor. Dezrădăcină orice nepotism. În timpul său turcii asediară Viena (1683), iar meritul înfrângerii turcilor a fost atribuit protecţiei Sfintei Fecioare. Hotărî construirea unei biserici dedicată victoriei Sfintei Maria . Trebui să lupte împotriva lui

140

Page 141: ISTORIA crestinismului in Europa Antichitatea şi Evul Mediu

Ludovic XIV al Franţei pentru "cele patru articole galicane". Muri împăcat cu regele francez.

239. Alexandru VIII (1689-1691) avea 79 de ani, dar era încă destul de lucid. A fost nepotist, dar este ultimul papă defăimat pentru obiceiul favorizării rudeniilor. Pentru această slăbiciune a fost răsplătit cu o mare nerecunoştinţă.

240. Inocenţiu XII (1691-1700) avea 76 de ani, dar era încă sănătos şi viguros, iubit de toţi. Stârpi definitiv plaga nepotismului, interzicând orice serviciu rudeniilor papei. Avu o mare dragoste pentru săraci, pe care-i numea "nepoţii mei". Dădu palatul din Laterano, sediul papei, săracilor. Trăia cu două lire pe zi, restul dându-i săracilor. Populaţia îl purta în triumf, deshămând caii de la căruţa papală şi purtându-l pe umeri. Avu curajul să-l îmblânzească şi să-l supună pe Ludovic al XIV-lea şi nu ezită să rupă relaţiile cu Viena din cauza obrăzniciei ambasadorului vienez. Luptă împotriva quietismului, supunându-l pe Fénelon. Este pomenit pentru că a construit palatul Montecitorio, care deveni reşedinta Papei.

 

141