isihasmul romanesc master i-ii

7/26/2019 Isihasmul Romanesc Master I-II

http://slidepdf.com/reader/full/isihasmul-romanesc-master-i-ii 1/17

ISIHASMUL ROMÂNESC – CULTURA ŞI SPIRITUALITAEA FILOCALICĂ

Forma primară a monahismului creştin a fost una de tip eremit, constând în retragerea din lumea unor creştini râvnitori şi evlavioşi şi cu o vocaţie duhovnicească deosebită, cu hotărârea de a trăi o viaţă mai aspră, în linişte duhovnicească, curăţie desăvârşită şi lipsuri materiale. Această petrecereconformă sfaturilor evanghelice avea drept suport spiritual şi îndeletnicire prioritară practicarearugăciunii neîncetate, a curăţirii de patimi şi dobândirea virtuţilor. Astfel dobândirea liniştii - isihia aavut rolul, de la început, de element spiritual imperios necesar pentru vieţuirea monahală, de undeconcluzia: monahismul a fost încă din momentul apariţiei cât şi în perioadele de dezvoltare şi mai a lesîn epoca lui de înflorire un monahism isihast ; a rămas isihast chiar şi atunci când a trecut prin perioademai puţin favorabile, şi continuă să fie isihast până la sfârşitul veacurilor.

Dacă conform tradiţiei, Rugăciunea lui Iisus are origini paradisiace, în sensul că Adam se bucura din plin de experienţa mistică înainte de căderea lui în păcat, atunci cine poate contesta faptulcă Pavel Tebeul- primul eremit, Antonie cel Mare- părintele monahismului sau Pahomie cel Mare nuaveau această rugăciune ca pe un dar ceresc şi ca pe o mângâiere duhovnicească ? În mod cert MariiCuvioşi începători ai monahismului s-au înfruptat din „lumina necreată a dumnezeieştii slave” încădin timpul vieţii, întrucât ei înşişi, cu ajutorul harului divin şi cu darul lui Dumnezeu, au devenit pară

de foc în rugăciune, şi au iniţiat ucenici destoinici care au invadat pustiurile egiptene şi au transmis larândul lor generaţiilor cea au urmat practicarea rugăciunii neîncetate. Drept urmare, atunci când un credincios se hotărăşte să îmbrăţişeze viaţa monahală şi când se

află în punctul de a primi tunderea îngerescului chip, i se încredinţează un şirag de metanii care, înmod simbolic, preânchipuie „sabia Duhului Sfânt”, şi i se porunceşte să se roage neîncetat cu

Rugăciunea lui Iisus, întrucăt această rugăciune reprezintă armura duhovnicească cu care monahul îşi poate apăra sufletul şi mintea împotriva patimilor şi a păcatelor. Această rugăciune este raportată laisihasm, în măsura în care isihia reprezintă scara pe care se poate urca până în vârf unde se poateatinge nivelul cel mai înalt al rugăciunii- la contemplare.

Ca mişcare duhovnicească, organizată şi iniţiată la Athos între secolele XII -XIII, isihasmul seidentifică cu teologia „luminii divine necreate” a Sfântului Grigorie Palama şi de experienţanemijlocită a slavei lui Dumnezeu. Iar prin victoria Sfântului Grigorie Palama, împotriva lui Varlaam

de Calabria, isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii, practicat şi dezvoltat în toatemănăstirile ortodoxe cu o râvnă şi statornicie deosebiă. Cu acest prilej s-a recunoscut, de fapt, o practică monahală existentă deodată cu apariţia monahismului, care a evoluat şi s-a dezvoltat de-alungul timpului, şi deci, nu poate fi nicicum vorba de o practică duhovnicească nouă introdusă ulteriorca principiu al vieţuirii monahale.

În Ţara noastră isihasmul şi spiritualitatea filocalică au fost introduse în secolul al XIV-lea cadoctrină recunoscută de Biserică. Cercetările Părintelui Stăniloae dovedesc şi statornicesc acestadevăr : „Tocmai datorită acestei existenţe de sine a Ţărilor române şi a unei dezvoltări a vieţiimănăstireşti pe care au putut -o menţine ele, şi copierii bogate de manuscrise de spiritualitateortodoxă, iar mai târziu tipăririi de cărţi cu acest conţinut , din care unele puteau fi transmise şi lacelelalte popoare ortodoxe, s-a putut menţine neîncetat spiritualitatea Sfinţilor Părinţi în acestmonahism”1

.

Legăturile de comunicare dintre Muntele Athos- grădina monahismului ortodox şi mănăstiriledin Ţările Române s-a putut întreţine cel mai exact prin monahii români care mergeau, pentru anumite perioade de timp, la Athos, unde uceniceau pe la Marii Cuvioşi ai acelor sihăstrii şi de la care au avut posibilitatea să se inţieze în „arta rugăciunii”, şi au reuşit să dobândească , cu trudă, „ perla

isihasmului”.Mănăstirile româneşti din secolele XV-XVIII, erau populate de sihaştri care se îndeletniceau cu

rugăciunea minţii după modelul atonit: „Aceştia erau dintre vieţuitorii mănăstirii cei mai înstăriţi,care râvneau o viaţă pustnicească singuratică. Pentru aceasta erau obligaţi să petreacă primii ani înviaţa de obşte pentru a desprinde tainele vieţii duhovniceşti. Cu binecuvântare, plecau apoi în munte,

fie ca ucenici ai altor sihaştri bătrâni, fie singuri sau cu alţi convieţuitori. Acolo ocupau una din peşterile libere sau îşi construiau singuri bordee din lemn, din piatră sau din pământ. Fiecare din ei

1 Pr. Prof. D. Stăniloae, „Din istoria isihasmului românesc”, în „Filocalia”, vol. VIII, coordonat de Pr. Vasile

Răducă, Ed. Humanitas, Bucureşti, f. a., p.486;



păstra legătura cu mănăstirea din care făcea parte. În fiecare sâmbătă coborau din munte, îşi primeau tainul acordat de stareţ (pesmet, sare, legume şi fructe uscate) se mărturiseau la duhovniculmănăstirii a doua zi se împărtăşeau şi iarăşi urcau la chiliile lor. Ocupaţia lor permanentă erarugăciunea lui Iisus”2

.Din diferite relatări cu privire la isihasm se regăseşte un accent care pică pe modelul Sfântului

Munte Athos. Fără îndoială Athosul a fost şi a continuat să fie centrul spiritualităţii isihaste însă,suntem îndatoraţi să precizăm faptul că prin modelul isihasmului athonit se înţelege o revigorare iar nuo inaugurare a isihasmului românesc, existent în chinoviile patriei noastre încă de la începuturilemonahismului. În primul rând, nu ar fi fost nicicum posibilă introducerea bruscă a unui elementspiritual nou (isihasmul), în chinoviile româneşti ca nou principiu de practică monahală, dar, poate fivorba de o manifestare evlavioasă însufleţită de intensitatea rugăciunii lui Iisus care, sub denumirea deisihasm este confirmată şi atestată de Biserica Ortodoxă ca doctrină bisericească şi practică monahală primordială. În al doilea rând, isihasmul este confirmat ca practică monahală veche şi de numeroaselesihăstrii şi peşteri care datează din timpuri străvechi pe întreg cuprinsul ţării existente şi astăzi.

Desigur, înflorirea şi dezvoltarea curentului isihast în ţara noastră se datorează în mare măsurăAthosului prin experienţa monahilor români căpătată în mănăstirile athonite3, dar şi faptului că însăşiAthosul ne-a dat monahi autohtoni şi este suficient să amintim cazul stareţului Hariton al

Cutlumuşului care în 1372 a fost adus de către evlaviosul Voievod muntean Vladislav I, fiul lui Nicolae Alexandru şi nepotul lui Matei Basarab Întemeietorul, să ocupe tronul de mitropolit de laCurtea de Argeş, vacant prin trecerea la cele veşnice a mitropolitului Iachint de Vicina4. Este logic de

dedus că Hariton în calitatea sa de mitropolit a promovat un monahism isihast în mănăstirile şisihăstriile existente în ţara noastră, acest lucru este confirmat atât de faptul că numirea sa de mitropolitfusese validată de un patriarh isihast- Filotei, cât mai ales de un testament personal în care a elogiat„minunata virtute a sărăciei graţie căreia fiinţele materiale par a fi dincolo de materie” , virtute pecare a îmbrăţişat-o, împropriat-o şi a recomandat-o întregului cin călugăresc5

.Cel de al treilea Mitropolit al Ungrovlahiei, Daniil Critopol, hirotonit cu numele Antim de către

sinodul din Constantinopol prin intervenţia lui Iachint de Vicina şi a Domnitorului Vladislav I6, s-a

dovedit un autentic isihast. Grăitor în sensul acesta este faptul că în timpul păstoririi sale, Sfântul Nicodim de la Tismana a reorganizat monahismul cu viaţă de obşte din Ţara Românească pe temelie

isihastă. Prietenia lui Antim cu Sfântul Nicodim este certificată de darurile mitropolitului făcuteTismanei, dintre care se mai păstrează un epitrahil cu inscripţii isihaste: „Lumina lui Hristosluminează tuturor” şi „Lumina vieţii”7, dar şi de corespondenţa celor doi cu patriarhul isihast Eftimiede Târnovo8. Acest patriarh a avut o contribuţie deosebită pe plan cultural şi duhovnicesc prinimpulsionarea şi susţinerea traducerilor filocalice din limba greacă, însuşi dovedindu-se un inspirat înmânuirea condeiului. Este autorul vieţii Sfintei Parascheva, operă adăugată de către MitropolitulVarlaam al Moldovei în cartea sa de învăţătură, şi al Panegiricului Sfântului Constantin şi Elena dincare Neagoe Basarab a redat anumite pasaje în ale sale învăţături9

.

2 Ierom. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Bucureşti, 1980, p. 272;

3

Vezi Pr. Prof. D. Stăniloae, Din istoria isihasmului…, p. 489; Daniile Voievodului VadislavI MănăstiriiCutlumuş a înlesnit popularea acestei sihăstrii cu monahi români într -o perioadă în care isihasmul era înfloritor şi se bucura de susţinerea patriarhilor Calist şi Filotei- ambii ucenici direcţi ai Sfântului Grigorie Palama. După o anumită perioadă de ucenicie pe lângă marii isihaşti ai Athosului, monahii români au revenit în patrialor unde au exercit at şi răspândit cu fervoare doctrina isihastă; 4 Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentr u seminariile teologice liceale, ed.

a IV-a, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 66; 5 Pau Lemerle, Actes de Kutlumuş, Paris, 1945, p. 36; R . Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile

culturii medievale româneşti, Bucureşti, 1976, pp. 237-238, apud: Mitrop. Serafim, Isihasmul, tradiţie şi culturăromânească, traducere Iuliana Iordăchescu, Ed. Anastasia, 1994, p. 48;6 Pr. Prof. M. Păcurariu, Istoria…, p. 66;

7 P.S. Năsturel, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit şi odăjdiile Mitropolitului Antim Kritopol de la Tismana, în „MO”,

XI (1959), 7-8, pp. 425-428, apud: Mitrp. Serafim, op. cit., p. 48;8

Pr. Prof. D. Stăniloae, Din istoria…, p. 490;9 Emil Turdeanu, La littérature Bulgare an XIV ' siècle et sa diffusion dans les pazs danubiens, Paris, 1947, p. 16,

apud Pr. Prof. D. Stăniloae, Din istoria…, p. 490;



Odată cu recunoaşterea Mitropoliei Moldovei în timpul domnitorului moldovean Alexandru celBun

10, care înlesneşte comunicarea Mitropoliei de la Suceava cu Patriarhia Ecumenică dinConstantinopol, pătrund în ţara noastră operele filocalice ale celebrilor isihaşti Grigore Sinaitul ŞiPatriarhul Filotei, lucrări care s-au tradus în slavona utilizată atunci în biserica noastră11

. Apoi toatescrierile filocalice care s-au tradus în Rusia în secolele XVIII-XIX au plecat din Moldova, întrucâtaceste valori spirituale şi duhovniceşti au fost aduse în Ţările Române cu mult înainte de pătrunderealor în Nordul îndepărtat- Rusia Pravoslavnică. În sensul acesta Părintele Stăniloae afirmă: „…în ţărileromâne isihasmul şi spiritualitatea filocalică în general s-au introdus încă din secolul XIV şi au rămaso realitate neîntreruptă în tot timpul următor, ca şi la Athos, datorită unei anumite existenţe de sine

stătătoare pe care au putut -o păstra aceste ţări şi datorită legăturilor lor strânse cu muntele Athos”12.

Reorganizarea monahală din ţara noastră în secolul al XIV-lea, i se datorează, în mare măsură,Sfântului Nicodim de la Tismana, ctitorul Vodiţei şi al Tismanei dar şi, după tradiţie, al MănastiriiPrislop, mănăstiri cu viaţă de obşte fondate în duh isihast.

Un adept şi promovator al isihasmului s-a regăsit şi în persoana Domnitorului Neagoe Basarab(1512-1521), autor al celebrei opere cu caracter isihast „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul săuTeodosie”, pe care Iorga l-a considerat ca fiind: „cel dintâi scriitor bisericesc ridicat din mijloculromânilor”13. Lucrarea vădeşte intenţia autorului de a introduce duhul isihamului în politica internă a

ţării, intenţie născută din evlavia şi credinţa puternică de care era caracterizat autorul dar şi dinisteţimea şi înţelepciunea conducătorului de stat care considera că politica care se fundamentează peelemente religioase puter nice are un succes deosebit. Pentru o imagine mai amplă, voi reda câtevafraze din celebra operă politico-isihastă: „…îmbracă- ţi trupul în veşmânt mult mai slab, iar mintea ţi-îmbracă în porfiră şi pune-i cunună şi aşeaz-o în cetatea înaltă şi strălucită… . Cel care are minteacurată, care este temelia tuturor celor bune … se ridică sus cu mintea şi se îmbracă în dragostea

Domnului ca în zale, şi acela nu se îngrijeşte nici de împărăţie, nici de domnie, nici de patriarhie, nicide mitropolie, nici de călugărie şi nici de vreun alt lucru pământesc…, ci numai să iubească din tot

sufletul pe Domnul”14. Tot referitor la lucrarea minţii, autorul recomandă exercitarea trezviei pentru a putea birui gândurile care încearcă să se strecoare din afară: „Mintea se află în trupul omului asemenaunui steag care stă în mijlocul luptei, iar în luptă priveşte toată oastea la steag; până stă steagul înluptă, acea luptă nu se cheamă biruinţă, chiar dacă are năvală grea spre sine , iar ei toţi privesc spre

steag şi toţi se strâng în jurul lui, iar de cade steagul, toată oastea se risipeşte…”15

, iar cu privire latrup acesta trebuie să fie eliberat de patimi spre a deveni sălaş bineplăcut Mântuitorului Hristos: „…săiubim pe Domnul din tot sufletul, precum Domnul nostru încă mai vârtos ne-a iubit. Căci nu are alt

sălaş mai plăcut decât trupul omenesc, pe care El L-a zidit cu mâinile Sale şi i-a dat suflet viu”16.

Conţinutul este caracterizat de aproape toate elementele tradiţiei isihaste, motiv pentru careeruditul cărturar Antonie Plămădeală a sesizat în personalitatea lui Neagoe Basarab pe: „voievodulisihast al românilor”, care „rămâne în conştiinţa posterităţii ca cel dintâi moment propriu de teologiedogmatică, de teologie morală şi de spiritualitate creştină”17

.Renaşterea spirituală din secolul al XVII-lea a cunoscut o amploare covârşitoare prin Sfântul

Vasile de la Poiana Mărului (†1767) şi ucenicul său, Paisie Velicikovschy (†1794). Din perspectivă sacramentală, isihasmul are drept scop conştientizarea harului primit la Sfântu l

Botez şi trăirea omului în Hristos. Prin invocarea continuă a numelui Mântuitorului Hristos în

rugăciunea isihastă, isihastul poate ajunge la măsura săvârşirii unei neîntrerupte „epicleze”, iar inimalui se poate transforma într -o „inimă eclesială”.

Sfântul Grigorie Palama a promovat un isihasm teandric, care constă în curăţirea de patimi,dobândirea treptată a virtuţilor şi practicarea perseverentă a isihiei cu rostirea necontenită a rugăciunii

10 Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria…, p. 73;

11 R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani…, p. 341, apud: Pr. Prof. D. Stăniloae, Din istoria…, p. 490;

12 Pr. Prof. D. Stăniloae, Din istoria…, p. 486;

13 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române, vol. I, ed. a II-a, Ed. Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928, p. 138;

14 Învăţăturile lui Neaoe Basarab către fiul său Teodosie, traducere în limba română şi studiu introductiv de Prof

Dr. G. Mihăilă, pref. de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, pp. 245 şi 264-265;15

Ibidem, p. 345;16

Ibidem, p. 367;17 Drd. Ierom. Antonie Plămădeală, Cuprinsul teologic al „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab” în „ST”, seria a II-

a, anul. XXI, nr. 3-4 mart.-aprilie., 1969, p. 247;



lui Iisus, care, în timp, are potenţialul de a deveni un strict necesar al sufletului, o respiraţieduhovnicească coborâtă de sus, de la Dumnezeu, ca un dar peste sufletul ascetului stăruitor spreîmplinirea ţelului suprem – desăvârşirea.

III. 1. Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizator al monahismului românescPrin întemeierea Ţării Româneşti de căre Voievodul Basarab I Întemeietorul, consemnat de

către un document din 1324, s-a produs, în mod firesc şi inevitabil, şi o unificare bisericească, însensul de organizare administrativă, astfel încât, după cum bine se ştie, în 1359 Sinodul PatriarhieiConstantinopolului a recunoscut prima mitropolie de pe teritoriul patriei noastre- Mitropolia

Ungrovlahiei sau a Ţării Româneşti, cu scaunul la Curtea de Argeş- capitala ţării, acolo unde era şiscaunul domnesc

18.

În acest context istoric, implicit, a fost necesară şi o reorganizare a vieţii monahale. Cel careavea să înfăptuiască această misiune spirituală, în duh isihast, a fost Sfântul Nicodim, un monahrenumit prin vocaţia duhovnicească deosebită şi prin agerimea şi iscusinţa de a da monahismului dinŢările române o nouă formă de organizare – cea de tip cenobitic – după modelul din secolul al IV-leaal chinoviilor Cuviosului Pahomie cel Mare, şi de a-i implementa o aură strălucitoare prin iniţierea şi predania învăţăturii isihaste.

Se pare că locul său de baştină era Prilep, Macedonia de astăzi. Încă de tânăr a mers în Atos,

atras fiind de frmuseţile vieţuirii monahale

19

. Din date probabile, s-ar fi călugărit în MănăstireaHilandari, unde, se pare, că a fost pentru o perioadă egumen. După un timp ar fi revenit în ţinutul săunatal undeva în apropierea Dunării pe lângă Cladova şi a ctitorit o biserică închinată Sfintei Treimi, iarla Vratna şi Monastirica ar fi ctitorit două mănăstiri20

.Venind în Ţara Românească, a construit, pe la 1370, Mănăstirea Vodiţa, cu susţinerea morală,

dar mai ales financiară, din partea Voievodului Vladislav I, punându-o sub patronajul spiritual alPărintelui monahismului egiptean, Sfântul Antonie cel Mare. Cei doisprezece monahi ai Vodiţeiconvieţuiau în duhul tradiţiei isihaste şi se bucurau de statutul de samovlastie21

al mănăstirii lor 22.

După anul 1377, când Banatul Severinului – ţinutul în care se afla Vodiţa – a picat sub unguri,deşi Cuviosul Nicodim a rămas la conducerea ei , hotărăşte ctitorirea Tismanei, în judeţul Gorj, ajutatde prinţul Radu I.

Duhul isihast patrona şi asupra obştii tismănene şi, asemenea Vodiţei, Tismana avea parte de

autonomie totală, întrucât ctitorul ei – monah autentic, isihast desăvârşit şi cărturar de seamă al vrem iisale – a avut grijă să obţină „ pecetea voievozilor vremii” prin care se recunoştea „neatârnarea” obştilor sale monahale23

.Spiritul monahului autentic, al părintelui duhovnicesc, al iscusitului organizator şi cel al

diplomatului veritabil se regăsesc contopindu-se în celebra personalitate monahală a Sfântului Nicodim. Prin „neatârnarea” mănăstirilor, el a dorit ca monahii de sub oblăduirea sa duhovniceascăsă se bucure din plin de pacea şi liniştea vieţii duhovniceşti, astfel încât le-a conferit şi după moarteasa autonomie totală- în cel mai bun sens al cuvântului, statut, prin care, niciun demnitar eclesiastic sau politic nu le putea impune un stareţ în baza altor principii decât cele raportate strict la viaţa monahală.Astfel monahii erau liberi în a-şi alege singuri şi necondiţionaţi de nimic, în afară de regulile monahaleşi morale, conducătorul obştii, prin consfătuire obştească şi prin sfatul şi priceperea celor maiînduhovniciţi părinţi ai obştii.

Din păcate astăzi, în majoritatea mănăstirilor noastre, nu se mai ţine seama de părerea unanimăa obştii monahale în momentul alegerii de stareţi, ci, de cele mai multe ori, stareţul este impus obştiide ierarhul locului- în cazul cel mai bun noul stareţ face parte din obştea monahală, iar în cel maidureros caz este adus din altă obşte- de unde şi rezultatul la fel de dureros: fie respectivul stareţ nu se

18 Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria…, pp. 64-65;

19 Ibidem, p. 86;

20 E. Turdeanu, Vechi schimburi culturale între români şi iugoslavi, în Cercetări literare, III, 1939, pp. 142-146;

apud Mitrop. Serafim, op. cit., p. 58;21

Samovlastie inseamnă autonomie administrativă totală faţă de autorităţile bisericeşti sau cele politice; 22

Mitrop. Serafim, op. cit., p. 59;23

Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria…, pp. 290-291; E. Turdeanu, Les Premiers écrivains religieux en Valachie,l' higouemène Nicodème de Tismana et le moine Philotheé , în RER, Paris, 1945, p. 116; apud Mitrop. Serafim,op. cit., p. 60;



poate acomoda cu noua sa obşte şi nu se poate adapăta obiceiurilor şi tradiţiilor locului; fie obştea nuse poate conforma noilor reguli impuse, fie nu poate răspunde afirmativ pretenţiilor noului venit.

Prin urmare, Sfântul Nicodim, prevăzând consecinţele, a dorit să evite, pe cât posibil, astfel desituaţii tulburi care ar fi avut urmări de scădere duhovnicească şi morală în interiorul obştilor sale. El a transmis generaţiilor de monahi ce au urmat, că un stareţ dorit de întreaga obşte va fi un adevărat părinte sufletesc, un adevărat păstor de suflete care va conduce turma lui Hristos la păşunea ceaduhovnicească şi un adevărat păstrător al tezaurului spiritual şi duhovnicesc al mănăstirii sale. Iar unstareţ impus împotriva voinţei obştii nu poate avea calitatea de părinte şi îndrumător sufletesc, ci varămâne un stăpânitor aspru şi neânduplecat.

Atât în apropierea Mănăstirii Tismana, cât şi în apropiere Mănăstirii Prislop – tot ctitorie a sa – ,Sfântul Nicodim şi-a amenajat câte o chilie pustnicească, locuri tăinuite în care se retrăgea singur pentru a se dedica, în mod nestânjenit, rugăciunii isihaste. Conform tradiţiei, petrecea în peşteră cincizile din săptămână, iar sâmbăta şi duminica cobora din munte24, precum odinioară Proorocul Moisi pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, spovedanie şi Împărtăşanie, dar şi pentru călăuzirea duhovnicescăşi mângâierea sufletească a ucenicilor săi.

Reorganizarea vieţii monahale înfăptuită de către Sfântul Nicodim a fost puternic influienţată detradiţia isihastă cu atât mai mult cu cât Sfântul a întreţinut o amplă corespondenţă cu renumitul

patriarh isihast slav Eftimie de Târnovo

25

.Influienţa duhovnicească în duh isihast a Sfântului Nicodim de la Tismana asupramonahismului, nu s-a limitat doar la spaţiul Ungrovlahiei, ci s-a extins cu repeziciune pe tot cuprinsul

patriei noastre prin ucenicii săi. Astfel, în Muntenia au fost ctitorite, în aceaşi perioadă, mănăstirimonumentale din punct de vedere arhitectural şi adevărate oaze de linişte sufletească, adevărateacademii duhovniceşti şi adevărate centre de spiritualitate şi cultură românească: Cozia – ctitoriaVoievodului Mircea cel Bătrân – , Cotmeana, Snagov, Dealu, Schitul Brădet şi altele26

.Ucenicii lui Nicodim ajunşi în Moldova au pus bazele construirii Mănăstirii Neamţ, perioadă în

care au fost ctitorite Mănăstirea Sfântul Nicolae din Valea Siretului, Moldoviţa, Bistriţa, Humor,Vârşevăţ, Bogotin şi altele27

.Revigorarea vieţii monahale româneşti, în suflu ishast, din secolul al XIV-lea se datorează

aproape integral Sfântului Nicodim de la Tismana care, atât prin iniţiativa administrativă, dar mai ales

prin cea duhovnicească, a devenit un adevărat „Avvă” al monahismului epocii sale, asigurânddăinuirea flacărei isihaste generaţiilor secolelor ce au urmat.

III. 2. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului şi isihasmul românesc Din puţinele articole28 care fac referire la viaţa şi originea Cuviosului Stareţ Vasile de la Poiana

Mărului, aflăm că s-a născut în jurul anului 1692, în Poltava, localitate din ţinutul Harcovului – Ucraina de astăzi –, unde trăiau şi mulţi români. Unii cercetători susţin că s-ar fi născut dintr -o familiede români stabiliţi în Poltava din cauza vitregiei vremurilor

29. Însă, Părintele Stăniloae îl numeşte peCuviosul Vasile „călugărul ucrainean”30, care la începutul secolului al XVIII-lea, din cauzastrâmtorării prin care trecea biserica din ţara sa şi implicit monahismul 31, a luat calea spre Ţăriler omâne, unde monahismul se afla în deplină înflorire spirituală şi culturală. A trecut prin Moldova în1713 şi s-a stabilit în Mănăstirea Dălhăuţi din Ţara Vrancei, unde a petrecut timp de 20 de ani. Apoi s-

a îndreptat spre Muntenia, în zona Buzăului – ţinut muntos populat de numeroşi sihaştri şi presărat cu

24 Mitrop. Serafim, op. cit., pp. 60-61;

25 Magistrand Ierod. Epifanie Norocel, Sfântul Eftimie- ultimul patriarh de Târnovo şi legăturile sale cu Biserica

Românească, în GB, LXXXIV, 1966, nr. 5-6, p. 566;26

Mitrop. Serafim, op. cit., p. 60-61;27

Ibidem; 28

Pr. Gabriel Cocora, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, în vol. „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 422-451; Ierom. I. Bălan, Patericul Românesc…; Pr. Prof. D.

Stăniloae, Din istoria…, pp. 485-561;29

Diac. P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicikovsky), un desăvârşit monah, în BOR, XCIII (1975), nr. 1-

2, p. 8; Ierom. I. Bălan, op. cit., . p. 213;30

Pr. Prof. D. Stăniloae, Din istoria…, ed. cit., p. 503;31 Este vorba despre influienţa catolică apoi de cea protestantă în Biserica din Rusia, care a dus la răcirea

credinţei şi decăderea vieţii monahale abia înfiripate, cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, în op. cit., p. 503;



sute de schituri32 – , unde se exercita o viaţă monahicească influienţată de flacăra nestinsă aisihasmului.

Tot referitor la originea rusească a Stareţului Vasile, Părintele Stăniloae ne oferă un detaliuimportant atuci când aminteşte despre opera sa duhovnicească. Limba în care au fost scrise, arăta Părintele Stăniloae, ar fi fost slavona. Dar, întrucât obştea era formată şi din monahi români, se poatesă le fi tradus imediat şi în româneşte, sau este la fel de posibil să le fi scris în ambele limbi. „Căcitrăind zeci de ani între români a putut învăţa româneşte destul de bine ca să le scrie înromâneşte…”33

Viaţa monahală pe care a găsit-o Cuviosul Vasile în patria noastră la început de secol XVIII erauna autentică, temeluită pe învăţătura Evangheliei Mântuitorului Hristos şi conformă cu predaniaPărinţilor Monahismului creştin Antonie, Pahomie şi Vasile cel Mare. A călcat pe pământ românescatras de duhul evlaviei, al credinţei adevărate şi al spiritualităţii intense a poporului nostru în general şia monahismului în special. A descoperit o trăire monahală care culmina cu experierea isihiei, ceea ceîn patria sa nu se putea realiza în acele vremuri tulburi pentru Biserică. Cu privire la această siuaţietristă pentru Biserica Ucrainei, făcând referire la Cuviosul Paisie, J. Hidarin afirmă: „Stareţul Paisie a

fost înnoitorul vieţii monahale ruseşti şi îndrumătorul şi educatorul ei în lecturile ascetice… . Căci, înacea vreme, Rusia nu avea asemenea scrieri”34.

Se păstra însă şi o veche tradiţie ca monahii ruşi să i-a drumul Ţărilor Române şi se aşezau înmănăstiri din Moldova sau Muntenia, unde se puteau bucura de trăirea unei vieţi monahale deintensitate maximă35 şi unde puteau sorbi din nectarul duhovnicesc revărsat de sus cu îmbelşugareasupra miilor de sihaştri.

La Mănăstirea Dălhăuţi, Sfântul Cuvios Vasile, venise însoţit şi de alţi monahi, împreună cucare a format o obşte monahală pe care ulterior a condus -o în calitate de egumen în două perioade36

.Viaţa monahală a Dălhăuţiului era cea de tip cenobitic – de obşte –, iar preocupările duhovniceşti alemonahilor se contopeau armonic cu lucrul mâinilor şi cu tăcerea zămislitoare de pace. După 20 de anide petrecere duhovnicească, pe la 1733, Stareţul Vasile, doritor de mai multă izolare şi linişte, a părăsitMănăstirea Dălhăuţi şi s-a stabilit pe lângă Schiturile Trăisteni şi Cârnu- în inima codrilor din MunţiiBuzăului la poalele cărora şerpuieşte bătrânul râu cu acelaşi nume, pe urmele unor mari sihaştri dinvremuri mai vechi37.

Mănăstirea Cârnu era populată de aproape 20 de monahi şi cam 15 pustnici care îşi procurauhrana lucrând cu mâinile lor 38. Aici Sfântul Cuvios Vasile a imprimat o viaţă monahală în duh atonit,introducând rugăciunea lui Iisus ca pravilă obligatorie pentru fiecare monah.

De numele acestui stateţ se leagă şi reînfiinţarea Schitului Ciolanu tot din judeţul Buzău de pecelălalt mal al râului39, unde a insuflat acelaşi duh al isihasmului. Din tradiţie se păstrează afirmaţia căşi Mănăstirile Răteşti şi Barbu îl aveau ca îndrumător duhovnicesc pe Sfântul Vasile.

După împlinirea misiunii duhovniceşti de la Mănăstirea Cârnu, a străbătut codrii până ce a aflatun loc potrivit, în ţinuturile Bisocăi buzoiene, unde avea să clădească o splendidă mănăstire – PoianaMărului – , fapt pentru care numele său va fi pomenit pentru eternitate. Numele mănăstirii sale descrie pitorescul acestui aşezământ monahal: un loc binecuvântat de Dumnezeu, în mijlocul codrilor, într -o poiană cu mulţi pomi fructiferi.

La construirea mănăstirii a fost ajutat de Domnitorul Constantin Mavrocordat, care, datorită

contribuţiei sale materiale, e înscris în şirul ctitorilor. La început, Sfântul Vasile a ridicat o mică şicochetă bisericuţă din lemn pe care a pus-o sub ocrotirea Maicii Domnului – „Naşterea Maicii

32 Mitrop. Serafim, op. cit., pp. 60-61

33 Ibidem;

34 La Diac. P. I. David, op. cit., p. 13, nota 41; apud: Pr. Prof.D. Stăniloae, în op. cit., p. 503;

35 Ierod. I. Bălan, op. cit., p. 140; apud: Pr. Prof.D. Stăniloae, în op. cit., p. 503;

36 Serghie Cetfericov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului din Moldova, traducere în româneşte de Episcopul

Nicodim, Ed. Mănăstirii Neamţului, 1933, pp. 127-137;37

În apropiere de Mănăstirea Cârnu se află Bisericuţa de la Aluniş săpată în stâncă din a cărei pisanie aflăm cădatează de la 1274, înconjurată de câteva chilii săpate tot în stâncă. De altfel întreaga zonă este presărată cu

chil ii sihăstreşti săpate în stâncă care atestă vechimea unui monahism de tip anahoretic- peştera lui Dionisie,

peştera lui Iosif, peştera maicilor…; 38 S. Cetfericov, op. cit., 127-137;

39 Ion Ionaşcu, Ştiri noi asupra Mănăstirii Ciolanu, Buzău, 1936, p. 32;



Domnului” – şi a însufleţit-o prin sârguinţa duhovnicească şi rugăciunile celor 12 monahi carealcătuiau obştea. În jurul bisericuţei a ridicat şi câteva chilii în care monahii se îndeletniceau cu isihiaşi petreceu după pravilele statornicite de Sfinţii Părinţi.

O însemnare a unui monah de la Muntele Athos, care evidenţiază buna organizare a vieţiiobşteşti de la Poiana Mărului, arată că mănăstirea avea o puternică influenţă duhovnicească şi asupraaltor schituri40, fiind: „al doilea Munte Sfânt”41, de unde concluzia că influienţa monahismului athonitasupra mănăstirii Poiana Mărului era destul de puternică în timpul vieţii Cuviosului Stareţ Vasile, dar şi mult timp după trecerea sa pe tărâmul veşniciei.

Pentru o mai bună rânduială a vieţii de obşte, Sfântul Stareţ a dat un nou contur mai multorcanoane care trebuiau ţinute cu stricteţe, dintre care vom menţiona două care ni se par mai importanteşi necesare: Unul din aceste canoane oprea intrarea femeilor în Mănăstirea Poiana Mărului, iar celălaltnu îngăduia monahilor să se hrănească cu carne ci doar cu legume şi fructe iar în zilele de sâmbătă şiduminică, precum şi la sărbători cu produse lactate şi peşte42, aşa cum prevede rânduialamonahicească, adică evitându-se cu orice chip îmbuibarea.

Necesitatea şi folosul înfrânării monahilor de la consumul de carne sunt lămurite mai amănunţitîntr -o scriere a sa: „Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfintele Scripturi pentru depărtarea debucatele cele oprite făgăduinţei călugăreşti celei de bunăvoie”. Aceste predanii, precizează părintele

Cocora

43

, s-au răspândit în lumea monahală în manuscris, până în 1818, când, cu blagosloveniamitropolitului Veniamin Costachi, s-au tipărit în Mănăstirea Neamţ. Unii monahi, afirmă stareţul în „înainte cuvântare”, susţineau că nu ar fi un păcat consumul

cărnii întrucât: „cu lege sau cu pravilă nu este hotărât”. Pentru lămurirea acestei nedumeriri, SfântulStareţ a consultat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei care, în 1749, se afla în Bucureşti, fiind de faţă ş iDomnitorul Constantin Nicolae Mavrocordat, iar acesta i-a dat binecuvântarea: „ca să grăiesc şi să

scriu împotriva celor ce învaţă ca să mănânce carne călugării”. Apoi continuă: „De aici luândîndrăzneală cu pricină şi începătură, măcar deşi lipsit sunt de toată îndrăzneala cea către Dumnezeua aduce din Sfintele Scripturi şi de la învăţătorii Bisericii şi din tipicurile mănăstirilor celor mari pecare Sfânta Soborniceasc Biserică le primeşte şi le ţine, cum că nicidecum nu se cade acumcălugărilor, căutând la cei vechi să mănânce carne”.

Înfrânarea pe care o recomandă monahilor este izvorâtă din trăirea şi experienţa ascetică a

stareţului care, după ce şi-a îndeplinit cu conştinciozitate menirea pământească de îndrumător alcălugărilor, a trecut la cele veşnice în anul 1767 fiind în etate de 75 de ani. Personalitatea sa de părinte duhovnicesc a făcut ca memoria sa să rămână vie atât în mănăstirile

pe care le-a îndrumat cât şi în ţara întreagă, dar şi în ţara sa de origine - Ucraina. În sensul acesta unmonah din Poiana Mărului a consemnat prin 1818: „Aşa fel de măsuri şi puteri a avut acest fericit

părinte al nostru Vasile în poveţele sale duhovniceşti şi în îndrumări, încât nu numai în viaţa schitului său, ucenicilor şi la amândouă aceste ţări a fost folositor, dar şi după moartea sa tuturor celorvii…”44

.Viaţa sa virtuasă, trăirea duhovnicească de înaltă ţinută spirituală, şi, mai ales, rolul său de

părinte duhovnicesc al mulţimilor de monahi din mănăstirile vrâncene şi buzoiene, au sporit necontenitevlavia credincioşilor încât unii l-au considerat sfânt încă din timpul vieţii45. Canonizarea oficială avenit trei secole mai târziu în 5 martie 2003, când Sfântul Sinod al Bisericii noastre strămoşeşti a

elaborat tomosul sinodal în care se hotăra canonizarea Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de laMănăstirea Brazi şi a Sfântului Cuvios Vasile de la Mănăstirea Poiana Mărului. La 5 octombrie acelaşian, în Mănăstirea Brazi, a urmat proclamarea oficială a celor doi Sfinţi, unul ierarh, altul doar monah,

40 Din tradiţie se ştie că Mănăstirea Poiana Mărului avea sub îndrumare duhovnicească mai multe aşezăminte

monahale din zonă: Găvanu, Dălhăuţi, Coteşti, Valea Neagră, Rogozu, Ciolanu, Barbu, Răteşti, Testieni, Cârnu şi altele; 41

Toma Dobre, Poiana Mărului, în Rev. „Muguri”, anul IV (1925), Buzău, p. 34; 42

Arhivele Statului Buzău, Poiana Mărului, pachet 1, pe anul 1863, fila 101;43

Pr. G. Cocora, Cuviosul Vasile…, în vol cit., p. 424;44

La Paul Mihail, Schitul de la Poiana Mărului, centru de cultură ortodoxă, în Spiritualitate şi istorie, I, Buzău,1982, p. 362; apud: Mitrop. Serafim, o . cit., p. 116;45

Dr. Antim Angelescu, episcop al Buzăului, Scrierile unor călugări, Ed, Episcopiei Buzăului, 1947, pp. 66-67;



apoi a doua zi, 6 octombrie, sărbătoarea a continuat, la Mănăstirea Poiana Mărului, cu proclamaeaoficială locală a Stareţului Vasile46

.Inspirat de cuvioşenia şi vieţuirea isihastă a sihaştrilor din ţinuurile muntoase ale Buzăului şi

Vrancei, al căror exemplu l-a urmat şi promovat, Cuviosul Stareţ Vasile a purces la alcătuirea unorscrieri cu caracter isihast. Vom insera aici scrierile sale, care, unele au circulat în manuscris până ce aufost tipărite la noi în ţară47, altele au fost cuprinse iniţal şi în Viaţa şi opera stareţului moldovean PaisieVelicikovski, tipărite la Optina în 1847, ulterior reeditată48, după studiul savant-duhovnicesc al luiDario Raccanello49:

1. Cuvânt înainte la Grigorie Sinaitul; 2. Cuvânt înainte la Filotei Sinaitul; 3. Cuvânt înainte la Isihie Sinaitul;4. Cuvânt înainte la Nil Sorscki; 5. Adaos;

6. Despre abţinerea de la mâncărurile oprite monahilor; 7. Oglina adevăratului Isihasm50;

8. Scrisoare către un ucenic; 9. Testamentul stareţului Vasile.

Ca şi întindere, opera Cuviosului Părinte are dimensiuni reduse dar, prin conţinutul ei, a făcutînconjurul întregii tagme monahale din cele două ţări România şi Rusia, devenind obiectul preocupărilor copiştilor vremii care le-au inserat în sute de manuscrise.

Scrise sub formă de preântâmpinare a unor dificultăţi de înţelegere în scrierile celor trei sinaiţi şicea a lui Nil Sorski, cele patru „cuvântări înainte”, abundă într -o deosebită încărcătură spiritualămonahală, vădind, o dată în plus, gândirea profundă, temeinicia cunoaşterii şi interpretării SfinteiScripturi, şi spiritul consacrat de părinte duhovnicesc al Cuviosului Vasile. Foarte asemănătoare întreele, aceste cuvântări, concentrează întreaga învăţătură despre sârguinţa monahului în deprinderearugăciunii lui Iisus şi perseverenţa acestuia în dobândirea autocontrolului asupra atenţiei pe care odirecţionează asupra rugăciunii şi meditaţiei la cele dumnezeieşti. Temelia pe care le-a alcătuit esteSfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi – Vasile cel Mare, Ioan Scărarul, MaximMărturisitorul, Diadoh al Foticeii şi alţi cuvioşi ai scrierilor filocalice.

Pentru Stareţul Vasile, rugăciunea lui Iisus reprezintă sabia cea duhovnicească: „Primeşte, frate, sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu (cf. Efeseni, 6, 17), pe care purtându-L pebuzele tale, în mintea şi inima ta, rosteşte neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă!”51

.Pe lângă caracterul de adevărate manuale ale rugăciunii minţii, cuvântările sunt eleborate şi sub

forma unor complexe apologii ale moralei creştine, fapt evidenţiat de către cuviosul autor prinîndemnul său către monahi de a săvârşi ceea ce suntem datori - păzirea poruncilor dumnezeieşti. Elarată diferite moduri subtile prin care monahul poate călca poruncile şi poate da frâu libe r patimilor,dar pe care le şi poate dezrădăcina prin păzirea poruncilor: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte

poruncile Lui cu simţurile şi cu mintea. Dar dacă te sileşti să te păzeşti cu mintea te vei ridica puţincâte puţin şi la lucrarea acestora în chip simţit”52.

Curăţirea de patimi şi împlinirea statornică a poruncilor, reprezintă pentru Sfântul Vasile

începutul descoperirii lui Hristos, întrucât „Hristos se află ascuns în poruncile Sale”, şi ni sedescoperă în măsura împlinirii lor, şi împlinind aceste două condiţii, monahul reuşeşte mai lesne să-şiîncordeze atenţia în săvârşirea rugăciunii.

46 A se vedea Hrisovul Sinodal tipărit în volumul Sfinţi şi sfinţenie le Curbura Carpaţilor, coord de Pr. Prof.

Costică Panaite, Ed. Episcopiei Buzăului şi Vrancei, 2005, p. 250; 47

A se vedea mai sus nota 802; 48

La Mitrop. Serafim, op. cit., p. 117;49

D. Raccanello, Rugăciunea lui Iisus în scrierile stareţului Vasile de la Poiana Mărului, traducere de diac Ioan

şi Maria Ică jr., argument de diac. I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2009; 50

Idem, a se vedea nota 168 de la p. 20751

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Cuvânt înainte la capitolele feri cit., ului Filotei Sinaitul, în D.Raccanello, op. cit., p. 109;52

Idem, Cuvânt înainte la cartea fer. Isihie Sinaitul, în D. Raccanello, op. cit., p. 133;



Referitor la aceste „Înainte cuvântări”, Părintele Stăniloae a sesizat deosebirea între CuviosulVasile şi textele alcătuite de monahii români cu privire la condiţiile necesatre pentru practicarearugăciunii minţii. În timp ce monahii români cer o pregătire anterioară practicării rugăciunii, CuviosulStareţ recomandă tuturor să o practice în mod direct53

.Citând pe Sfinţii Părinţi, Stareţul le prezintă ucenicilor cele trei căi de vieţuire monahală

recomandându-le în acelaşi timp petrecerea în acestea în conformitate cu statura maturităţiiduhovniceşti. Prima cale este viaţa de obşte, a doua este vieţuirea în doi sau trei fraţi, numită şi caleade mijloc sau împărătească, având totul în comun şi convieţuind în dragoste frăţească şi supunere uniifaţă de alţii, iar a treia şi cea mai înaltă este pustnicia- pe care o pot îmbrăţişa numai cei încercaţi şiînduhovniciţi după ce s-au nevoit mai întâi în viaţa monahicească din primele două căi54

.Pe lângă aceste trei moduri de viaţă monahală moştenite de la Sfinţii Părinţi , afirma stareţul,

unii dintre monahi îşi aleg şi alta55: fiecare îşi face chilie unde voieşte, trăieşte singuratic, îngrijindu-sede cele ale trupului. Aceştia, deşi la prima vedere se pare că trăiesc după regula pustnicească, îşi primejduiesc mântuirea pentru că nu sunt pregătiţi să ducă o viaţă singuratică, din moment ce nu s-auiniţiat, mai întâi, în viaţa de obşte şi cea de mijloc prin care s-ar fi putut curăţi de patimi şi şi-ar fi putut

topi propria voie în viaţa de obşte. Schimnicia56 înainte de vreme, mai spunea el, poate fi pricină de

mândrie şi iubire de sine, în timp ce vieţuirea împreună cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te apără de

ispite şi te poate curăţa în fiece clipă prin harul Mântuitorului Hristos

57

.Măsura dreptei socoteli a Cuviosului Vasile este evidenţiată şi prin importanţa deosebită pe careo acordă ascezei monahale şi postului care trebuie săvârşite evitând extremele: „Înfrânarea îseamnă a

fi flămând când te scoli de la masă; îndestularea înseamnă a nu fi nici flămând nici îngreunat; săturarea, a te îngreuna puţintel. Iar a mânca după săturare este uşă a îndrăcirii pântecelui, prin careintră desfrânarea. Socotindu-le acestea, alege- ţi ceea ce se cade după puterea ta, netrecând pesteaceste trei stări. Căci şi aceasta aparţine celor desăvârşiţi, cum zice Apostolul, adică a flămânzi şi a

se sătura şi a le putea pe toate. Acestea ţi s-au arătat … care este măsura înfrânării şi postul cel cu socoteală şi cum se cuvine a se nevoi cineva întru luarea-aminte”58

.Cât despre adevărata smerenie – agonisitoare a mântuirii –, Stareţul o recomanda tuturor ca pe o

platoşă tare împotriva ispitelor şi ca pe o podoabă de mare preţ cu care trebuie să se împodobeascăfiecare monah: „Pentru că cel ce vieţuieşte drept şi fără prihană, ferindu- se de plăcerea sa şi de

înălţarea minţii, de s-ar ridica toate taberile drăceşti asupra lui şi mii de ispite, va rămânenevătăMatei, Dar cel ce umblă după rânduială proprie şi după sfatul său, cade în înşelăciune” 59. De

asemenea, le recomandă şi păzirea cu desăvârşită conştinciozitate, cu dragoste şi cu evlavie a celor treivoturi monahale care stau la temelia întregii vieţi călugăreşti şi pe care se sprijină despătimirea şiîntreaga sporire duhovnicească a monahului. Stareţul consideră sărăcia benevolă şi fecioria începutulvieţii călugăreşti, întrucât Însuşi Mântuitorul ne-a dat pildă prin cinstirea pe care le-a acordat-o întimpul vieţuirii Sale divino-umane pe pământ. Dar, cel de al treilea principiu- ascultarea desăvârşită şităierea voii le covârşeşte şi le împodobeşte pe primele. Astfel, el numeşte cu un binecuvântat şi marenume cele trei voturi monahale: „…sărăcia de bunăvoie şi înfrânarea (fecioria), precm şi ascultarea

şi tăierea voinţei … dăruiesc celui ce le pătimeşte o mucenicie fără sânge”60.

Deşi Stareţul cinsteşte în chip deosebit podoaba scumpă a fecioriei şi virtutea sărăciei, totuşiaccentuează asupra importanţei tăierii voii proprii şi ascultării nefăţarnice, îndemnându-şi ucenicii la

ascultare sinceră şi, deci, dezinteresată: „Unul face ascultare ca să fie făcut preot, altul ca să ajungăeconom, altul ispravnic, altul eclesiarh, altul egumen; şi pentru cele asemănătoare acestora faceascultare după voia celor mai mari, iar prin toate acestea nădăjduieşte să dobândească mărirea,

53 Pr. Prof D. Stăniloae, Din istoria…, în op. cit., pp. 503-504;

54 Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Cuvânt la cartea feri cit., ului Nil Sorschi, în, op. cit., D. Raccanello.., p

155-156.55

Cf. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri…, XVIII, în PSB, 57, p. 633, apud: D. Raccanello, în op. cit., p 156;56

Chipul monahicesc desăvârşit sau schima mare; 57

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Cuvânt la cartea feri cit., ului Nil Sorschi, în, D. Raccanello, op. cit., p

156;58

Idem, Cuvânt înainte la Sfântul Grigorie Sinaitul, în D. Raccanello, op. cit., pp. 106-107;. Pr. Prof. D.

Stăniloae, în Filocalia VIII, ed. cit., p 525-526;59 Ibidem, p. 100; Ibidem, p. 519;

60 Idem, Oglinda adevăratului isiham, în D. Raccanello, op. cit., p. 213;



bogăţia şi desfătarea acestei lumi”61. Şi, citându-l pe Sfântul Vasile cel Mare, precizează: „…nu estenicidecum potrivit ca ascetul să poftească demnităţi superioare şi stăpânirea peste fraţi. Pentru căaceastă fală este diavolească şi caracteristică diavolului, care din această patimă a căzut în patimatrufiei, iar cine este ţinut de această patimă pătimeşte cele ale diavolului”62. Apoi tranşează în moddirect arătând roadele ascultării adevărate precum şi urmările falsei ascultări: „Căci cine se sileşte înascultare numai pentru Hristos şi se supune pentru poruncile Lui acela are uşurare de patimi, iar cine

se sileşte pentru cele lumeşti nădăjduind să- şi câştige mărire şi bogăţie împreună cu desfătăriletrupeşti acela nu simte greutate. De aceea bine au zis Părinţii că este o ascultare pentru Dumnezeu şieste o ascultare pentru diavolul”63

.Statornicirea Cuviosului Vasile în Ţara Românească evidenţiază două elemene de referinţă în

istoria monahismului românesc. Primul se referă la existenţa neîntreruptă a unui monahism autentic pe pământ românesc încă din primul mileniu creştin, care s-a dezvoltat treptat şi a primit un nou imbold prin reorganizarea vieţii de obşte de către Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care i-a implementat şi oaură isihastă după modelul athonit. Cel de al doilea stă în legătură cu personalitatea duhovnicească aacestui Cuvios părinte, în sensul că, prin venirea lui, isihasmul românesc ia o amploare deosebită.

Noutatea adusă de Cuviosul Vasile în monahismul românesc nu este doar îndeletnicireamonahilor cu rugăciunea minţii, pentru că această practică, după cum am mai amintit, era încă vie în

preocuparea miilor de sihaştri ştiuţi şi neşiuţi de oameni, care populau desişurile codrilor din Carpaţi.Ceea ce i se datorează acestuia este introducerea acestei rugăciuni în viaţa de obşte şi prin aceastarevigorarea vieţii monahale de obşte.

Particularitatea isihasmului promovat de Cuviosul Vasile constă şi în unele elemente noi î n practicarea rugăciunii, ne folosite în vechime la Athos. Astfel, în „Cuvântul înainte” la FiloteiSinaitul, el precizează că mintea, căutând în rugăciunea lui Iisus locul inimii, nu trebuie să se fixezenici la centrul inimii, nici în josul ei, nici la dreapta, nici la stânga ei, ca să stăpânească ca un împăratasupra ei, ceea ce înseamnă că omul trebuie să se ridice deasupra tuturor simţurilor, ba mai mult, chiardeasupra întregii sale fiinţe. Totuşi numai de lângă inimă, ca centru al fiinţei sale, se poate ridica elspre Dumnezeu

64.

În calitate de duhovnic, Cuviosul Vasile reliefează importanţa permanentizării prezenţei luiDumnezeu în suflet prin practicarea rugăciunii minţii, pe care o propune înaintea citirii sau a cântării

altor rugăciuni, fără ca aceasta să anuleze însă săvârşirea celor amintite sau pravila monahalăstatornicită de Sfinţii Părinţi: „Dar să nu socoteşti că luându-ne pe noi Sfinţii Părinţi de la multacântare din afară şi poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea minţii, nesocotesc psalmii şicanoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea sunt date de Duhul Sfânt Sfintei Biserici,… Şi nu este cevaomenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind niciun adaos

pentru vrednicia noastră şi nicio împuţinare pentru păcatele noastre”65.

În timpul rugăciunii lui Iisus mintea trebuie păstrată curată: „Mintea să fugă din simţuri întimpul rugăciunii, înăuntru în inimă şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile”66, numai aşa,spune Stareţul, rugăciunea începe să devină roditoare. Şi tocmai pentru dulceaţa şi folosul duhovnicescal acestei rodiri, el o recomandă întregii obşti monahale deopotrivă, de la începător până la bătrânul celmai înduhovnicit. Pentru că numai prin ea se poate realiza unirea tainică cu Mântuitorul Hristos înadâncul inimii, şi de aceea o consideră cheia desăvârşirii monahale. Prin urmare Sfântul nu rezervă

practicarea rugăciunii numai celor ce s-au curăţit de patimi ci o dă la îndemână şi celor slabi ca pe oarmă împotriva patimilor şi păcatului.

Prin scrierile şi învăţăturile sale adresate monahilor, Cuviosul Stareţ Vasile s-a dovedit unmodel al îndrumătorului duhovnicesc pe calea desăvârşirii monahale. Fiind schimnic, şi împodobit cufrumoasele podoabe ale virtuţilor a avut grijă să îşi îndemne ucenicii, veghind cu tenacitate la viaţa lor,să nu alunece pe căi nepotrivite în viaţa sihăstrească.

61 Ibidem;

62 Ibidem, p. 214;

63 Ibidem, p. 215;

64

Idem, Cuvânt înainte la capitolele fer. Filotei…, în D. Raccanello, op. cit., p. 11865 Idem, Cuvânt înainte la Sfântul Grigorie Sinaitul, în Filocalia vol. şi ed cit., p. 516;

66 Ibidem, p. 515;



Pe lângă preocuparea minuţioasă de părinte şi sfătuitor al monahilor, Cuviosul Vasile şi-a adus

aportul şi în plan cultural prin iniţierea la Mânstirea Poiana Mărului a unui veritabil „centru de culturăortodoxă” – ca primă mărturie în acest sens stă o imensă bibliotecă a mănăstirii, care distrusă fiind în1771 de un incendiu cumplit, în 1867 mai număra încă 543 de volume – manuscrise şi tipărite înlimbile slavonă şi română67. Această mărturie atestă că la Mănăstirea Poiana Mărului, prin strădaniilectitorului ei, Cuviosul Vasile, şi a monahilor copişti, viaţa duhovnicească se afla într -o permanentăsimbioză cu cea culturală, fapt ce a contribuit atât la dezvoltarea limbii literare româneşti cât şi la promovarea unei spiritualităţi filocalice a monahismului în special şi a poporului român în general.

Sfaturile duhovniceşti împărtăşite ucenicilor săi zugrăvesc chipul mentorului sufletescdesăvârşit, al rugătorului fierbinte şi pe cel al ascetului neânfrânt. Şi, prin aceasta, se poate lesne sesizaautenticitatea predaniilor monahiceşti ale venerabilului Stareţ Vasile, pe care le-a moştenit prin tradiţiedin vremea Marilor Cuvioşi începători ai monahismului creştin- Antonie, Pahomie şi Vasile cel Mare,şi care s-au răspândit şi s-au transmis peste veacuri neatinse şi neştirbite.

III. 3. Cuviosul Pai sie Veli cikovsky

Un alt stareţ harismatic care a contribuit semnificativ la dezvoltarea culturii şi spiritualităţiiromâneşti, Paisie Velicikovsky, a venit în ţările române tot din Poltava Ucrainei în plin secol XVIII68

. Născut pe 21 dcembrie 1722, Petru era cel de al unsprezecelea copil din cei doisprezece ai

protopresbiterului de Poltava, Ioan Velicikovsky. Rămas orfan de tată, micuţul Petru şi-a începutşcoala elementară în sânul numeroasei sale familii, deprinzându-se cu citirea din Psaltire şi Ceaslov.Apoi, între anii 1735-1739 şi-a continuat studiile la renumita academie din Kiev a Mitropolitului

moldovean Petr u Movilă69.

După finalizarea studiilor, în 1739, sufletul evlaviosului tânăr Petru a început să vibreze cu şimai multă râvnă spre împlinirea vocaţiei deosebite pe care a receptat-o încă din vremea copilăriei.Astfel în toamna aceluiaşi an a luat definitiva hotărâre de a-şi căuta un duhovnic îmbunătăţit şi omănăstire în care să-şi petreacă viaţa după rânduiala monahală. După ce, timp de şapte ani a peregrinat prin mai multe schituri şi mănăstiri printre care şi Lavra Pecerska, s-a stabilit pentru scurt timp înMănăstirea Medvedevschi, unde a fost făcut rasofor primind numele de Platon70

.Însă, cum viaţa duhovnicească din mănăstirile Ucrainei, în acele timpuri, resimţea o perioadă

descendentă, nu a putut oferi tânărului rasofor Platon un model de vieţuire monahicească pe care îl

nutrea. Această situaţie a contribuit la decizia sa de a lua drumul mănăstirilor moldave ca oarecândCuviosul Vasile, cel care, ulterior avea să îi devină duhovnic şi mentor spiritual. Astfel, în primăvara lui 1743, Platon a ajuns în Moldova, s-a oprit pentru scurt timp la

Mănăstirea Dălhăuţi din Ţara Vrancei, apoi la Trăisteni, ambele aflându-se sub oblăduireaduhovnicească a stareţului Vasile de la Poiana Mărului. La Trăisteni, Platon a intrat sub influienţaduhovnicească a celor mai iscusiţi bătrâni de la care, timp de doi ani, a cules cele mai fine miresmeduhovniceşti. A trecut apoi la Mănăstirea Cârnu pentru a experia o viaţă şi mai aspră, unde a avutfericitul prilej de a beneficia de sfaturile şi învăţăturile renumitului isihast Onufrie

71.

În vara anului 1746, Platon a plecat la Muntele Athos şi, un timp, a vieţuit în singurătate pelângă Mănăstirea Pantocrator. În 1750 Stareţul Vasile de la Poiana Mărului, aflându-se la Athos, l-acălugărit pe Platon sub numele de Paisie. Este anul în care Paisie a acceptat şi treapta preoţiei, a luatsub egumenie Schitul Sfântul Ilie şi a început să primească în jurul său ucenici. Timpul şederii la

Athos a fost de 17 ani din 1746 până în 1763, când, Paisie împreună cu şaizeci şi patru de ucenici arevenit în Moldova la Mănăstirea Dragomirna unde, în cei doisprezece ani de egumenat, a format oobşte de treisute cincizeci de monahi, apoi în toamna lui 1775 însoţit de douăsute de monahi s -astabilit la Mănăstirea Secu, iar în vara lui 1779 s-a aşezat definitiv în Mănăstirea Neamţ. În 1794, la 15

67 H. Constantinescu, Poiana Mărului, în GB, (1964), 5-6, p. 493, apud: Mitrop. Serafim, op. cit., p. 116;

68 Diac. P. I. David, op. cit., p. 6; reproducere după Paul Mihail „Stareţul Paisie de la Neamţ, înoitorul

monahismului”, în MMS, 1962, nr. 5-6, pp. 417-419, apud Pr. Prof. D. Stăniloae, Din istoria…, în op. cit., p.

504;69

Autobiographie, f. 3, p, apud: Mitrop. Serafim, op. cit., p. 132;70

Ierom. I. Bălan, „Cuviosul Paisie cel Mare, Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ”, în Patericul Românesc, ed. aII-a, Ed. Arhiep. Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1990, pp. 304-305;71

Biografia scrisă de Platon, ed. Râmnic, p. 36, apud Mitrop. Serafim, op. cit., p. 134;



noembrie, Stareţul şi-a dat obştescul sfârşit, fiind în etate de 72 ani. Ulterior Biserica OrtodoxăRomână l-a trecut în rândul Sfinţilor, ziua de prăznuire fiind la 15 noembrie în fiecare an72

.Cuviosul Paisie a găsit în Ţările Române un monahism autentic, înfloritor şi în continuă

ascendenţă spirituală şi duhovnicească: „El ştia că aici înfloreşte monahismul, că aici vin din Rusiamulţi asceţi, care caută un adăpost paşnic şi favorabil pentru viaţa singuratică şi tăcută şi el doreadin tot sufletul să se lipească de sihaştrii de aici, să vieţuiască împreună cu ei în singurătate şi tăcere,

şi astfel să- şi realizeze visul său statornic din copilărie şi tinereţe. În vremea aceea Moldova se prezenta ca unul din cele mai înfloritoare colţişoare ale lumii ortodoxe. În Orientul grec, ortodoxia strâmtorată şi împilată de turci nu se putea bucura de libertatea trebuitoare. În Rusia viaţa monahalăîncerca o strâmtorare din partea guvernului”73

.Monahismul ortodox românesc se bucura, în plin secol XVIII, de pace desăvârşită, nefiind

împilat sau stânjenit de situaţii colaterale precum monahismul din Rusia şi cel din Grecia, ba mai mult,se bucura de cinstea poporului şi de slava şi sprijinul pe care i le acorda stăpânia vremii. În asemeneacondiţii prielnice mănăstirilor noastre, vieţuiau sihaştrii cei mai înduhovniciţi, de a căror experienţă s-aîmpărtăşit şi tânărul rasofor ucrainean Platon a cărui emigrare la Athos, să ne fie iertat, ne îngăduim săo trecem oarecum sub semnul întrebării. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât la Dălhuţi a putut descoperiviaţa isihastă „la ea acasă”, prin apropierea de cuvioşii sihaştri Rafail „care se îndeletnicea cu

transcrierea cărţilor sfinte”, Dosoftei monahul şi Timoftei schimonahul „iscusit în convorbiriduhovniceşti şi în tâlcuirea cărţilor sfinte”. Apoi prin vieţuirea la Schitul Trăisteni „Platon auzi pentru prima dată pravila şi rugăciunile după rânduiala Sfântului Munte Athos, săvârşite cu mareevlavie şi cu frica lui Dumnezeu… Aici Platon întâlni mulţi sihaştri însemnaţi”.

În sihăstria de la Cârnu, pe lângă bătrânul sihastru Onufrie74, şi-a făcut Platon uceniciaisihastă75, şi tot în acel loc singuratic „a înţeles şi a simţit tainele adevăratului monahism şi ascetism,a înţeles şi a simţit mai profund efectul binefăcător al rugăciunii”76

.Stabilirea lui Platon la Athos nu a fost însă lipsită de providenţă. Chiar dacă sufletul lui însetat

de a pătrunde în tainiţele isihasmului căuta necontenit o cât mai autentică astfel de vieţuire, totuşi, petrecerea sa la Athos a avut o conotaţie cu totul specială datorită căreia Paisie a putut strânge în juru-iucenici luminaţi şi a devenit un stareţ renumit al celei mai mari lavre moldave- Mănăstirea Neamţ.Este vorba deci, despre interesul lui Paisie de a traduce literatură patristică, prin procurarea

manuscriselor greceşti de prin mănăstirile athonite. Astfel a reuşit să adune o serie valoroasă de textefilocalice ale sfinţilor: Petru Damaschinulul, Antonie cel Mare, Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul,Diadoh al Foticeei, Talasie, Simeon Noul Teolog, Nichifor Monahul şi alţii, de la monahii capadocienidin Schitul Sfântului Vasile77

.Scrierile personale ale venerabilului stareţ sunt de dimensiuni reduse, au mai mult caracterul

unor scrisori, şi conţin norme de conduită monahală care, fără să aducă noi elemente, reia învăţăturaduhovnicească a lui Nil Sorschi şi cea a Cuviosului Vasile78. Scrierile concentrează în conţinutul lordouă teme fundamentale: Căile vieţii monahale şi „Rugăciunea lui Iisus”.

Activitatea scriitoricească a Cuviosului Paisie s-a concetrat, nu atât pe alcătuirea unor scrieri ci, pe traducerea altora mai vechi şi valoroase. Motiv pentru care, munca filologică începută la Athos, afost continuată de către Paisie şi monahii săi la Dragomirna, unde a organizat un adevărat laboratorliterar în care monahii se ocupau asiduu cu traducerea, corectarea şi multiplicarea scrierilor

patristice79.La „ şcoala paisiană” din Dragomirna s-a putut realiza o filocalie în traducere românească, al

cărei conţinut atinge 626 pagini de texte patristice ale Sfinţilor: Simeon Noul Teolog, Evagrie, AvaDorotei, Grigorie Sinaitul, Nil Sorschi, Nichifor Pustnicul; Nil Sinaitul; Vasile de la Poiana Mărului80.

72 Ierom. I. Bălan, op. cit., p. 305;

73 S. Cetfericov, Paisie stareţul…, pp. 126-127, apud: Pr. Prof. D. Stăniloae, Din istoria…, în op. cit., p. 505;

74 Este vorba despre Cuviosul Onufrie care vieţuit şi a trecut la cele veşnice în Sihăstria Voronei din Botoşani,

Mănăstire în care se află Sfintele lui moaşte; 75

Ibidem, pp. 140-141, apud Pr. Prof, D. Stăniloae , op. cit., p. 506;76

Pr. Paul Mihail, Stareţul Paisie de la Neamţ, în Rev. cit., p. 400;77

P. I. David, Cuviosul Paisie…, în Rev. cit., p. 101;78

Mitrop. Serafim, op. cit., p. 146;79 Ibidem, p. 142;

80 Ibidem, p. 143;



Mutată de la Dragomirna la Secu, „ şcoala paisiană” a găsit ter en prielnic pentru activitatea ei

culturală, prin faptul că, în această mănăstire, a fost tradusă în anul 1618 pentru prima dată în limbaromână o lucrare de o rezonanţă spirituală intensă- este vorba despre Scara Sfântului Ioan Scărarul şide traducătorul ei- egumenul Varlaam- viitorul Mitropolit al Moldovei, care a deprins limbile greacă şislavonă tot la Mănăstirea Secu de la Învăţatul monah Dositei81

.În marea lavră de la Neamţ, şcoala lui Paisie a beneficiat din plin de vasta bibliotecă a

mănăstirii, care, o dată cu începutul secolului al XVI-lea s-a îmbogăţit treptat cu manuscrise patristicegreceşti, slavone şi româneşti, datorită celebrului cărturar monahul Gavril şi şcolii sale de traducătorişi copişti.

Metoda de lucru a şcolii paisiene consta în stabilirea textului original al cărţii, şi se proceda maimult la o traducere literară. Ca aparat de lucru foloseau dicţionare, gramatici şi manuale de paleografie. De traducerile în limba slavonă se ocupa doar Cuviosul Paisie, care în româneşte, pe lângăcartea lui Nil Sorschi, a scris foarte puţin82. Cert este că dintre cele o mie de manuscrise pe care ledeţinea biblioteca nemţeană scrise de-a lungul istoriei în diferite limbi, se pare că patruzeci şi patru delucrări, traduse sau doar corectate, îi aparţin stareţului Paisie83.

O parte din textele traduse în româneşte la Neamţ au văzut lumina tiparului după 1807, atuncicând în mănăstire a fost instalată o tiparniţă. Alte texte au fost tipărite la Iaşi, Bucureşti, Râmnic sau la

Buzău: „Omiliile Sfântului Macarie”- traduse de ierom Macarie s-au tipărit la Bucureşti în 1775;„Scrierile Sfântului Efrem”, în trei volume, tipărite la Neamţ, în 1818, 1819, 1923; „Scara”, tiprită la Neamţ în 1814; „Cuvinte ascetice ale Sfântului Isac Sirul” , Neamţ 181984.

Factorul esenţial în creşterea şi maturitatea duhovnicească a celui ce a devenit „ava” a sute demonahi îl constituie influienţa isihastă a sihaştrilor români. Paisie a primit de la monahismul românescdin secolul al XVIII-lea întreg tezaurul spiritual al vieţuirii monahiceşti; a crescut duhovniceşte de lavârsta copilului până la măsura bărbatului desăvârşit. A devenit îndrumător duhovnicesc al monahilor pentru că Dumnezeu l-a dăruit cu minte luminată şi cu suflet blând şi pentru că sămânţa duhovniceascăa sfinţilor isihaşti din ţinuturile Vrancei şi Buzăului a fost semănată pe un ogor bun, pe un pământfertil, care a putut da rod bogat la vreme.

La rândul său, stareţul Paisie a dat monahismului românesc, în leagănul căruia s-a format, orevigorare a isihasmului şi a vieţii de obşte, preluând într -un fel misiunea duhovnicului său Vasile de

la Poiana Mărului. Ceea ce i se datorează exclusiv lui Paisie este imboldul pe care l-a dat ucenicilor lui spre păstrarea patrimoniului spiritual, duhovnicesc şi cultural al monahismului, moştenit şi promovat dinvremuri străvechi. Şi aceasta, prin convieţuirea în duhul dragostei şi al păcii în comunităţile monahaleobşteşti, unitate întărită şi de necontenita rugăciune a minţii, dar şi prin preocupările culturale detraducere a scrier ilor filocalice, traducere care consta mai mult în diortosirea altor traduceri maivechi85.

Prin urmare, nu poate fi vorba de o contribuţie a stareţului la reânoirea vieţii monahaleromâneşti, ci de o contribuţie de ordin cultural: multiplicarea, revizuirea şi difuzarea scrierilorduhovniceşti86

.Curentul spiritualităţii paisiene s-a răspândit în toate mănăstirile din ţară prin practicarea

rugăciunii lui Iisus în mod organizat, dar, şi prin activitatea sa cărturărească, care a avut ca obiectiv

înduhovnicirea novicilor prin lecturarea traducerilor ascetico-mistice ale Sfinţilor Cuvioşi Părinţi, precum şi aprofundarea şi promovarea spiritualităţii isihaste româneşti moştenite de către CuviosulVasile de la poiana Mărului şi apoi de ucenicul său Stareţul Paisie de la cuvioşii isihaşti din Sihăstriileşi singurătăţile Ţărilor Române.

III. Ucenicii stareţului Paisie, promovatori ai spiritualităţii şi culturii româneşti Stareţul Gheorghe de la Cernica87

.

81 Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii…., p. 168;

82 Mitrop. Serafim, op. cit., p. 144;

83 S. Cetfericov, Paisie…, pp. 202-204, apud, Mitrop Serafim, op. cit., p. 145;

84

Mitrop. Serafim, op. cit., p. 145;85 Pr. Prof. D. Stăniloae, Din istoria…, în op. cit., pp. 507-508;

86 Ibidem, p. 508;



Memoria Cuviosului Paisie a rămas vie peste veacuri şi datorită iluştrilor săi ucenici, direcţi sauindirecţi.

Primul ucenic al Cuviosului Paisie, care avea să devină şi stareţ în Ţara Românească laMănăstirile Cernica şi Căldăruşani, a fost transilvăneanul Gheorghe. A ucenicit pe lângă CuviosulPaisie timp de aproape douăzeci şi cinci de ani: la Athos în Schitul Sfântul Ilie, apoi în Moldova latoate cele trei mănăstiri- Dragomirna, Secu şi Neamţ. În 1781, a fost rânduit stareţ al marei lavremuntene – Cernica –, de către Mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei. Ca stareţ a strâns în jurul său, caşi Paisie, mulţime de ucenici, cărora le-a insuflat duhul rugăciunii isihaste şi dragostea pentru cultură,moştenite de la părintele său duhovnicesc88

.Pentru priceperea sa de bun administrator, dar mai ales pentru calităţile duhovniceşti şi iscusinţa

de a creşte fii duhovniceşti, în anul 1793, acelaşi mitropolit, i-a încredinţat şi Mănăstirea Căldăruşani.Ca mentor duhovnicesc al monahilor şi stareţ, Cuviosul Gheorghe a rânduit în fiecare din mănăstirilesale câte un egumen vrednic. Pravila bisericească şi deasa spovedanie constituiau cei doi piloni pe carese urzea întreaga vieţuire monahală. Mănăstirile şi le-a condus în duhul iubirii şi al ascultării pânăcând a părăsit lumea aceasta, la 3 decembrie 1806, când Mântuitorul Hristos l-a chemat la Sine89.

Pentru viaţa sa aleasă, pentru înţelepciunea şi iscusinţa cu care şi -a condus mănăstirile, dar maiales pentru moştenirea duhovnicească pe care a transmis-o monahismului prin ucenicii săi, stareţul

Gheorghe al Cernicăi şi Căldăruşanilor a fost trecut în rândul Sfinţilor Cuvioşi, de către Sfântul Sinodal Bisericii Ortodoxe Române, la data de 21-22 octombrie 2005, şi proclamat oficial la 3 decembrieacelaşi an, data la care se şi prăznuieşte anual.

Modul în care Cuviosul Gheorghe a transmis generaţiilor de monahi ce au urmat, duhul„paisianismului” a fost, întâi de toate, exemplul vieţii sale sfinte. Dar a lăsat ca moştenire şi untestament scris, cu mult timp înainte de trecera sa la Domnul, în care a concentrat întreaga saînvăţătură duhovnicească, bazată pe Sfintele Scripturi şi pe Sfinţii Părinţi.

Testamentul, aprobat de către mitropolit la 13 martie 1785, servea drept călăuză pentru bunaconduită a monahilor în viaţa de obşte. Cuprinsul era structurat în două părţi, precedată de o frumoasărugăciune către Sfântul Ierarh Nicolae, ocrotitorul spiritual al schitului

90.

În prima parte „Aşezământ statornic pentru îndreptarea smeritei obşti după moartea mea”, stareţul punctează bogăţia duhovnicească pe care o lasă moştenire fiilor săi duhovniceşti. În partea a

doua „Scară înţelegătoare şi duhovnicească”, stareţul conturează un dreptar de mântuire pentrumonahism în general şi pentru cele două obşti ale Cernicăi şi Căldăruşanilor, în special. Dintre toatenormele şi regulile „Scării”, virtutea ascultării constituie temelia duhovnicească pe care se pot clăditoate celelalte virtuţi91, spovedania deasă care implică relaţia duhovnicească avvă- ucenic, este ocondiţie esenţială pentru creşterea duhovnicească92, iar împărtăşirea cu Sfintele Taine, precedată de o prealabilă pregătire şi de un post de cel puţin trei zile, trebuie să fie de douăsprezece ori pe an. Încontinuare, stareţul a recomandat o cale a dragostei duhovniceşti şi a smeritei cugetări. Treapta aşaptea este rezervată slujbelor liturgice, şi acentuază asupra datoriei monahilor de a participa frecventla cele şapte laude bisericeşti93. Practicarea rugăciunii inimii este recomandată tuturor, deşi stareţul,având în vedere nivelul duhovnicesc al fiecăruia dintre ucenicii săi, nu sfătuieşte pe nimeni laconsacrare absolută94.

La Cuviosul Stareţ Gheorghe, ascetismul monahal are o importanţă esenţială, întrucât reprezintă

efortul de purificare permanentă de patimi şi procesul de dobândire treptată a virtuţilor până ladesăvârşire. Deşi, ştiut este că desăvârşirea în lumea aceasta este dinamică, adică nefinită, devenindrealizabilă numai în viaţa veşnică, în Biserica Triumfătoare.

87 Arhim. I. Bălan, „Cuviosul Arhimandrit Gheorghe, Mare stareţ al Mănăstirii Cernica”, în op. cit., pp. 333-

346;88

Ibidem, p. 333;89

Ibidem, p. 334;90

Casian Cernicanul, „Istoria sfintelor Mănăstirilor Cernica şi Căldăruşani”, Bucureşti, 1870, p. 18, apud:

Mitrop. op. cit., p. 167;91

Ibidem, p. 36, apud: Mitrop. Serafim, op. cit., p. 168;92

Ibidem, p. 41, apud: Mitrop. Serafim, op. cit., p. 168;93 Ibidem, pp. 58-67, apud: Mitrop. Serafim, op. cit., p. 169;

94 Ibidem, p. 69, apud: Mitrop. Serafim, op. cit., pp. 169-170;



Mitropolitul Grigorie al Ţării Româneşti (1765-1834) 95

Un alt ucenic direct al Stareţului Paisie de la Neamţ, este Mi tropolitul Grigorie, supranumitulterior „Dascălul”.

Născut în Bucureşti, în anul 1765, din părinţi evlavioşi, a primit din botez numele SfântuluiMare Mucenic Gheorghe. După cei şapte ani de petrecere a copilăriei şi educaţie în sânul familiei, aînceput cursurile elementare la şcoala elinească de la Mănăstirea Sfântul Sava.

După desăvârşirea studiilor, tânărul Gheorghe, îşi urmează dascălul spiritual, pe monahulGherontie, cu care se împrietenise în Bucureşti la Sfântul Sava, în timpul studiilor, împreună cu care s-

a stabilit la Mănăstirea Neamţ sub oblăduirea duhovnicească a marelui Stareţ Paisie. În anul 1790, la vârsta de 25 de ani, a fost călugărit de către Cuviosul Paisie, şi a primit numele

Sfântului Grigorie Teologul. Apoi, împreună cu Gherontie a fost rânduit la traducerea scrierilorSfinţilor Părinţi din limba greacă în limba română.

În anul 1820, ierodiaconul Gheorghe s-a retras în zona sa natală şi s-a stabilit la MănăstireaCăldăruşani, pentru ca după numai trei ani, la 10 ianuarie 1823, să fie hirotonit şi ridicat la treapta demitropolit pentru scaunul Ţării Româneşti. A păstorit timp de unsprezece ani, până la 22 iunie 1834, data trecerii sale pe tărâmul veşniciei96

.Contribuţia providenţialului vlădică în materie de cultură dar şi de organizare bisericească a

lăsat un armonios ecou peste veacuri. A ştiut să descopere toate lacunele existente în Mitropolia sa, şi,să le completeze cu multă înţelepciune şi pricepere. Reânfiinţarea celor trei Eparhii: Râmnic, Buzău şiArgeş, cărora le-a hirotonit şi rânduit câte un ierarh, sunt grăitoare în sensul acesta. S-a ocupat cu

tenacitate şi acrivie de disciplina clerului şi de problema „mănăstirilor închinate”.Pe tărâm cultural, pe lângă munca sa asiduă de traducător la Mănăstirile Neamţ, apoi

Căldăruşani, a dispus şi impulsionat înfiinţarea Seminariilor teologice pe lângă fiecare Episcopiereânfiinţată, pentru pregătirea temeinică a viitorilor preoţi; a susţinut înfiinţarea mai multor şcolielementare „pentru Luminarea poporului”, întrucât era „cel mai fierbinte doritor de folosulobştesc”97

.Traducerile personale ale Mitropolitului, au rămas ca un adevărat tezaur al spiritualităţii şi

culturii româneşti: Comentarii la cărţile Sfintei Scripturi, texte ale Sfinţilor Părinţi: Atanasie cel Mare, Vasile cel Mar e, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Grigorie Palama, Fotie, şi multe

altele98

.Pentru dragostea s-a imensă faţă de semeni, dar şi pentru consacrarea toatală în slujba Bisericii

ca monah şi ierarh, pentru înţelepciunea şi mintea sclipitoare cu care a fost înzestrat, pentru iscusinţacu care a păstorit turma cea cuvântătătoare, conferindu-i deschidere spre înduhovnicire prin studiu şiinsuflându-i dragoste pentru cultură, contemporanii l-au supranumit cu un binemeritat nume „Grigorie

Dascălul”. Cinstire încununată, la timpul de Dumnezeu rânduit prin canonizarea sa de către SfântulSinod al Bisericii Ortodoxe Române în sedinţa de lucru din octombrie 2005, cu data de prăznuire 22iunie în fiecare an.

Mitropolitul Veniamin Costachi 99

.Este evidentă evlavia şi consideraţia reciprocă dintre Mitropolitul cărturar Iacob Stamati şi

Stareţul Paisie, cu atât mai mult cu cât Iacob, răsărit din obştea monahală nemţeană, a ajuns la cârmaBisericii moldave înaintea sosirii lui Paisie în Marea Lavră a Moldovei.

Ca delegat al Mitropolitului Iacob, la înhumarea Stareţului Paisie, a fost rânduit celebrulcărturar şi monah înduhovnicit, tânărul episcop de Huşi Veniamin Costachi.

Vlăstar din viţă boierească, Vasile Costachi a îmbrăţişat viaţa monahală după frecventarea şcoliigreceşti din Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi. La frageda vârstă de 15 ani a fost tuns în monahism, primind numele Veniamin, de către părintele său spiritual, episcopul de Huşi Iacob Stamati.Ascendenţa tânărului monah pe treptele ierarhiei bisericeşti, a fost una rapidă, prin excepţie, dar nulipsită de providenţă. Astfel după ce a fost hirotonit întru preot, şi a condus Mănăstirea Sfântul

95 Arhim. I. Bălan, „Mitropolitul Grigorie dascălul al Ţării Româneşti”, în op. cit., pp. 363-368;

96 Ibidem, pp. 363-364;

97 N. Popescu, Viaţa şi faptele Cuviosului Părintelui Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti (1765 -22

iunie 1834), Bucureşti, !942, p. 20, apud., Mitrop. Serafim, op. cit., p. 176;98 Mitrop. Serafim, op. cit., p. 177;

99 Arhim. I. Bălan, „Mitropolitul Veniamin Costachi”, în op. cit., pp. 379-394;



Spiridon din Iaşi în calitate de egumen, în 1792, când părintele său Iacob Stamati, a fost înălţat larangul de Mitropolit al Moldovei, Veniamin a fost hirotonit episcop pentru sacunul de la Huşi rămasvacant. Deşi avea doar 24 ani, tânărul „bătrân”, a dovedit tuturor maturitatea sa precoce, prinactivitatea pastorală dar şi cea cărturărească100

.După patru ani de arhipăstorire la Huşi, au urmat alţi şapte de arhipăstorire la Roman, unde a

inteprins şi o acţiune de misiune socială şi filantropică prin fondarea unui spital şi a unei farmacii, plătind un medic din caseta personală101.

După moartea Mitropolitului Iacob, din 10 martie 1803, Episcopul Veniamin a fost ales

Mitropolit al Moldovei102

.Pe lângă organizarea administrativă a Mitropoliei şi disciplina clericilor pe care o pretindea

exemplară, ilustrul mitropolit a trudit „cu timp şi fără timp” la luminarea clerului şi a credincioşilor prin înduhovnicire şi cultură. Astfel a fost fondate mai multe şcoli: Seminarul Teologic de la Socola-1803, Şcoala de cântăreţi bisericeşti- Iaşi 1805, Seminarul de Maici de la Agapia- 1805, Şcoalăelementară, Şcoală normală şi gimnaziu la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi- 1828, Academia

Mihăileană din Iaşi- 1834, Şcoala publică pentru fetele orăşenilor din Iaşi-1834, Şcoli publice în toateoraşele din Moldova- după 1834 şi prima Şcoală de arte şi meserii din Moldova- 1841

103.

În cele două tiparniţe instalate de mitropolit la Mănăstirile Neamţ şi Trei Ierarhi din Iaşi, s -au

tipărit până la moartea sa peste 130 cărţi duhovniceşti, de cult şi manuale şcolare

104

.Scrierile personale au un caracter pastoral, spiritual-duhovnicesc şi cultural, iar cele treizeci şidouă de traduceri care îi aparţin integral, au o importanţă deosebită în domeniul teologic, aghiograficşi istoric105

.Retras la Mănăstirea Neamţ între anii 1808-1812, Veniamin a lucrat la traducerea şi tipărirea

Vieţilor Sfinţilor, după care şi-a reluat slujirea la Mitropolie. În ianuarie 1842, după aproape cincizecide ani de rodnică arhipăstorire s-a retras la Mănăstirea Slatina unde şi-a petrecut în rugăciune şi linişteultimii ani ai vieţii până la 18 decembrie 1846, când a avut loc trecerea bătrânului Mitropolit în viaţacea fericită şi veşnică. După patruzeci de ani de la moartea sa, la 30 decembrie 1886, moaştelevenerabilului Mitropolit Veniamin, au fost aşezate în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, ctitoria sa,finalizată de către Mitropolitul Iosif Naniescu

106

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica107.

Născut în Bucureşti la 7 octombrie 1787, într -o familie evlavioasă, cu un frate preot devenitmonah cu numele Acachie, şi mama Floarea, care la bătrâneţe a primit marea schimă sub numele deFiloteia

108.

Tânărul Contantin a fost tuns în monahism la Cernica primind numele Calinic, la 12 noiembrie1808, la numai un an de la intrarea în mănăstire sub ascultarea Cuviosului Arhimandrit Timotei,stareţul Cernicăi. La 3 decembrie acelaşi an a fost hirotonit ierodiacon, apoi, câţiva ani mai târziu, la13 februarie 1813 a primit treapta preoţiei.

După ce a îndeplinit ascultarea de eclesiarh, la 14 decembrie 1818, a fost ales de către obşteamonahală stareţ al Cernicăi, păstorind timp de treizeci şi doi de ani cu rodnice realizări duhovniceşti.

Pentru meritele deosebite de părinte şi stareţ luminat a fost hirotonit şi ales episcop de Râmnicla 14 decembrie 1850, unde a păstorit şaptesprezece ani.

Cu puţin înainte de obştescul sfârşit s-a retras la metanie unde a petrecut, printre ucenici, până

când Domnul Hristos l-a chemat la Cer, la11 aprilie 1868. A fost canonizat de Biserica OrtodoxăRomână, la 21 octombrie 1955, cu ziua de prăznuire la 11 aprilie109.

În cei treizeci şi doi de ani de egumenat la Cernica, Sfântul Cali nic a revigorat duhul paisianismului, insuflat de stareţul Gheorghe, implementând curentul numit în literatură

100 Ibidem, p. 379;

101 Ibidem, pp. 379-380;

102 Ibidem, p. 380;

103 Ibidem, p. 381;

104 Ibidem, p. 382;

105 Ibidem, p. 380;

106 Ibidem, pp. 380-381;

107

Ibidem, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, în op. cit., pp. 423- 446;108 Ibidem, p. 423;

109 Ibidem, p. 424;



„spiritualitatea cernicană”, spiritualitate care încorporează, în mod armonios, principiile vieţiimonahale- rugăciunea şi munca, postul, asceza monahală şi mult dorita şi neîncetata rugăciune a inimiicu misiunea filantropică110

.Ca părinte duhovnicesc al celor treisutecincizeci de monahi adunaţi în jurul său, a fost exemplu

vizibil al vieţii monahale autentice care a grăit prin faptă mai mult decât prin grai sau, mai degarbă,faptele sale au grăit despre sine.

Rugător fierbinte şi stăruitor, ascet riguros, Stareţul Calinic, a dat ascezei monahale sensulcuvenit: nu exterminare fizică ci, osteneală trupească prin post, rugăciune, priveghere, tăcere, metodă prin care se poate produce purificarea de patimi şi dobândirea permanantă a virtuţilor creştine.

În ceea ce priveşte milostenia şi iubirea de săraci- virtuţi cu care a fost încununat întreaga-iviaţă, precum şi sărăcia monahală benevolă, Sfântul, le-a descris atât de firesc şi sensibil întestamentul său: „Aur şi argint n-am adunat, n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel delucruri, nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva… ca să se arate lui Dumnezeu că crez, că mai

primit Îi va fi lui Dumnezeu dacă nu va rămâne după moartea mea niciun ban decât s-ar împărţi ceamai multă strânsoare după mine”111.

Ca ierarh la Râmnic, după o vacanţă episcopală de zece ani în acea eparhie, episcopia se aflaîntr -o stare totală de degradare şi într -o sărăcie materială precară: Catedrala episcopală şi reşedinţa

episcopală se aflau în ruină, bisericile erau neângrijite, preoţii trăiau în sărăcie lucie, seminarul eraînchis şi alte multe greutăţi de ordin administrativ a întâmpinat Sfântul Calinic. Dar, credinţa puternicăşi spiritul gospodăresc al ierarhului, l-au ajutat ca în timp rezonabil să rezolve rând pe rând toateneajunsurile. După anul 1851 a redeschis Seminarul şi a construit o nouă Catedrală, o reşedinţăepiscopală şi o nouă clădire pentru Seminar 112.

Activitatea administrativă şi gospodărească de dimensiuni colosale în Episcopia Râmnicului nua putut diminua râvna Cuviosului ierarh de a-şi împlini cu consacrare misiunea sa duhovnicească. Areuşit o simbioză perfectă între activitatea administrativă şi cea duhovnicească de pastoraţie, a turmeilui Hristos încredinţate lui. Faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, blândeţea, iubirea, înţelepciunea şismerenia, proprii Sfântului Ierarh Calinic, sunt şi trăsături esenţiale ale frumos numitei „spiritualităţicernicane”.

Cei doi ucenici direcţi ai venerabilului Stareţ Paisie Velicikovski, Stareţul Gheorghe de la

Cernica şi Căldăruşani şi Mitropolitul Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti, au transmis moştenirea paisianismului în mănăstirile muntene pe care le-au păstorit, însufleţind în mod special practicarearugăciunii lui Iisus la nivel obştesc, şi acentuând respectarea strictă a princiipilor monahale. Mai mult,Grigorie Dascălul, ca şi Veniamin Costachi în Moldova, a susţinut în mod activ înduhovni cireamonahală, clericală şi cea a credincioşilor prin cultură: prin traducerile textelor Sfinţilor Părinţi înmediul monahal, instalând ulterior şi tiparniţe, dar şi prin ctitorirea de şcoli atât pentru viitorii clericicât şi pentru mireni. Sfânul Calinic de la Cernica a păstrat zestrea bătrânilor prin vieţuirea sa ascetică, prin activităţile sale pastorale şi administartive ca stareţ şi ca ierarh, dar şi prin predaniile lăsateucenicilor prin faptă şi cuvânt, atingând astfel un nivel elevat de spiritualitate şi duhovnicie, ceea ce posteritatea a numit „spiritualitaea cernicană”.

110 Mitrop. Serafim, op. cit., 173;

111

Casian Cernicanul, „Testamentul Sfântului Calinic”, În Istoriile…, pp. 133-135, apud: Mitrop. Serafim, op.cit., p. 173;112

Mitrop. Serafim op. cit., p. 172;

isihasmul romanesc master i-ii

Documents