I. INTRODUCERE IN PSIHOLOGIE SI MECANISME PSIHICE

1. CONŞTIINŢA CA IPOSTAZĂ A PSIHICULUI

Conştiinţa este una dintre cele mai importante ipostaze ale vieţii psihice a individului,

când afirmată, când negată cu vehemenţă. Pentru introspecţionişti, toată viaţa psihică este

conştientă, în timp ce pentru behaviorişti conştiinţa nu are nici o însemnătate şi este eliminată din

psihologie. Astfel, conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără inconştient) sau

nimic (psihologia fără conştiinţă). Conştiinţa a fost când socotită ca un epifenomen, un reflex

întâmplător, o abstracţie care poate fi sustrasă vieţii psihice sau adăugată maşinilor electronice,

când abandonată în reţeaua relaţiilor existenţiale sau a structurilor inter-personale.

2. SUBCONȘTIENTUL CA IPOSTAZĂ A PSIHICULUI

2.1. Două etape în definirea subconştientului

Într-o primă etapă, cei mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o formaţiune sau un

nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în

afara controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele,

deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele ce au

trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de

virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să păşească pragul conştiinţei. Se

remarcă definirea subconştientului pornind de la conştiinţă.

Într-o a doua etapă, conştiinţa este singura expresie a vieţii psihice şi a presupune că

nimic nu există în subconştient fără să fi avut acces în prealabil în conştiinţă. În afară de

surprinderea şi sublinierea caracterului dinamic al subconştientului, se conturează mai pregnant

ideea existenţei lui ca nivel de sine stătător, distinct atât de conştient, cât şi de inconştient.

2.2 Caracteristicile şi rolurile subconştientului

Principalele trăsături ale subconştientului apar din amplasarea lui topografică între

conştient şi inconştient. Acestea sunt :

• latența şi potențialitatea (conținuturile subconştientului se mențin într-o stare latentă până

când vor fi reactivate şi disponibilizate de către conștiință) ;

1

• coexistența cu conștiința (de obicei, conținuturile subconştientului sunt o altă expresie a

conţinuturilor conştiinţei, poate mai concentrată mai condensată, ele neintrând în conflict cu

conținuturile conştiinţei, ci coexistând cu acestea);

• facilitatea, servirea conștiinței (subconştientul se pune în slujba conştiinţei, devine un fel de

"servitor" al ei);

• filtrarea şi medierea conținuturilor care trec dintr-un nivel în altul (conţinuturile conştiinţei

nu trec direct în inconştient, ci "poposesc" pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi în

subconştient, la fel petrecându-se lucrurile şi cu conținuturile inconştientului, care mai întâi

tranzitează subconştientul şi abia apoi pătrund în conștiință).

Toate aceste particularităţi ale subconştientului au fost bine sintetizate de Paul Popescu-

Neveanu, care vorbea de proximitatea subconştientului față de conştiinţă şi de compatibilitatea

cu ea. Aceasta arată că, deşi se amplasează între conştient şi inconştient, subconştientul este mai

aproape de conştient, iar conținuturile lui sunt mai asemănătoare cu cele ale conştientului decât

cu cele ale inconştientului. Subconştientul este considerat din această perspectivă un servo-

mecanism al conştiinţei, o ipostază a psihicului aflată în slujba conştiinţei, o rezervă de

informaţii şi operaţii din care se constituie, uneori, faptele de conștiință, aceasta din urmă

avându-şi totuşi izvorul în afara ei, în realitatea materială şi socială înconjurătoare.

Subconstientul nu conservă doar, ci poate prelucra, restructura, crea. Chiar dacă la un moment

dat conştientul "scoate" la suprafaţă amintiri, automatisme, deprinderi, acestea nu vor fi absolut

identice cu cele care au "intrat" în subconştient. Subconştientul nu este un simplu dublet al

conştientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de conţinuturi şi legităţi de funcţionare bine

individualizate.

3. INCONȘTIENTUL CA IPOSTAZĂ A PSIHICULUI

3.1 Definirea inconștientului

Unii autori, printre care se numără însuşi Freud, au definit inconştientul într-o manieră

restrictivă şi exclusivistă, considerându-1 doar rezervorul tendințelor înfrânate, înăbuşite,

refulate, frustrate. Inconştientul este cel care explică lapsusurile, pseudo-amneziile, actele ratate,

visele etc. Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivă,

ca fiind o formațiune psihică ce cuprinde tendințele ascunse, conflictele emoționale generate de

resorturile intime ale personalității.

2

El nu este lipsit de organizare, ci dispune de o altă organizare, foarte personală. Ca un alter ego,

el neagă ordinea impusă de conștiință, dar aceasta nu înseamnă dezordine, ci faptul că aduce o

altă ordine, adică ordinea propriei sale subiectivități. Din faptul că inconştientul se manifestă

impulsiv sau spontan nu trebuie să se tragă concluzia că structurile sale nu sunt suficient de bine

conturate. Aşadar, experiența psihosomatică inconştientă, infrastructura câmpului conștiinței şi

formele primitive ale existentei persoanei sunt sisteme de forte care constituie inconştientul.

3. 2 Natura inconştientului

Aşa cum conştiinţa nu este exclusiv rațională, nici inconştientul nu poate fi exclusiv

afectiv. El trebuie interpretat ca fiind preponderent afectiv. Jung, considera că arhetipurile,

imagini condensate şi colective, deşi instinctive, sunt deopotrivă apropiate de sentiment şi de

idee.

4. TIPURI DE INCONȘTIENT

4.1 Inconştientul colectiv

Inconştientul cerebral era de natură fiziologică, materială, inconştientul colectiv este de

natură pur psihică, spirituală. etc. După Jung, psihicul se compune din trei niveluri. Iată ce scrie

el: "Trebuie să distingem oarecum trei niveluri psihice: 1) conştientul; 2) inconştientul personal,

care constă în primul rând în acele conţinuturi care au devenit inconştiente, fie pentru că şi-au

pierdut intensitatea şi au căzut astfel în uitare, fie pentru că li s-a retras conștienta (prin aşa-

numita refulare), iar în al doilea rând din acele conținuturi ce sunt de fapt percepţii senzoriale,

care, datorită prea slabei lor intensităţi, nu au ajuns niciodată în conştient, dar au pătruns totuşi

cumva în psihic; 3) inconştientul colectiv, care, ca o înzestrare ereditară cu posibilităţi de

reprezentare, nu este individual, ci general uman, ba tine chiar de lumea animală în general,

constituind, de fapt, substratul oricărui psihism individual" (Jung, 1994, p. 68). Conştientul este

reprezentat de Eu, format din gânduri, sentimente, percepţii, amintiri; inconştientul personal este

alcătuit din complexe, fiecare complex fiind legat de câte un arhetip, deoarece complexele sunt,

după Jung, personificări ale arhetipurilor, modalităţi în care arhetipurile se manifestă în psihicul

fiecărei persoane; inconştientul colectiv conține arhetipurile şi Sinele.

"Inconştientul colectiv este acea imensă zestre spirituală ereditară, rezultată din

evoluția omenirii, care renaşte mereu, în fiecare structură cerebrală individuală"

3

4.2 Inconştientul cognitiv

Noţiunea de inconştient cognitiv a fost lansată de cognitivişti, în general, şi de psihologia

cognitivă, în special. Inconştientul cognitiv apare, aşadar, ca înscriindu-se într-un continuum

singular al devenirii conştiente şi mai ales ca fiind inseparabil de procesul devenirii conştiente.

El este un fel de proto-conştiinţă subterană care stă chiar la baza iniţierii unor decizii şi acţiuni

voluntare.

5. RELAŢIA DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT

5.1 Probleme generale

Relaţia dintre conştient şi inconştient a fost cel mai adesea abordată fie prin opoziţia

metafizică a celor două niveluri de organizare structural-funcţională a psihicului, văzute ca două

sfere impenetrabile şi cu o natură total diferită, fie prin reducția simplist-mecanicistă a unuia la

altul.

Conştientul şi inconştientul sunt momente funcţionale inseparabile ale psihicului uman.

Ca urmare, în funcţie de diversele ipostaze ale manifestărilor comportamentale aparţinătoare

individului, conştientul şi inconştientul vor fi coordonate şi alternante prin praguri mobile.

Aceasta înseamnă că ceea ce la un moment dat este conştient la un alt moment dat poate deveni

inconştient. De regulă, conştient este ceea ce se acordă cu experienţa individului şi îi foloseşte în

planul activităţii, pe când inconştient este acel conţinut psihic care contrazice experienţa

individului, în virtutea acestui fapt el fiind respins. Conţinuturile psihice conştiente se stochează

în inconştient. Ele nu sunt însă inactive, ci le însoţesc pe cele conştiente, le tensionează în funcţie

de împrejurări.

11. MOTIVAȚIA SI EMOȚIA

11.1 Motivele de supraviețuire și homeostazia

Multe dintre motivele de supravieţuire operează, parţial, în concordanţă cu principiul

homeostaziei tendinţa organismului de a menţine constant mediul intern, în ciuda schimbării

mediului extern.

11.2 Natura homeostaziei

Esenţa unui sistem homeostatic este o variabilă particulară care trebuie reglată(precum

temperatura camerei în cazul termostatului)Pentru a regla această variabilă, sistemul este pre-

văzut cu: o valoare ideală a acesteia, senzori care măsoară variabila, un comparator (control

4

central) şi programe de adaptare, la care sistemul recurge atunci când variabila are o valoare sub

sau peste cea ideală.

Cadrul conceptual homeostatic poate fi folosit pentru distincţia între două noţiuni care

intervin frecvent în discuţia despre motivaţie: nevoie şi impuls. Nevoia reprezintă o abatere

fiziologică substanţială de la valoarea ideală; corespondentul său psihologic este impulsul o stare

de activare sau un îndemn care rezultă din nevoie.

12. AFECTIVITATEA

12. 1. Caracteristicile stărilor affective

Stările afective sunt trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre

un obiect sau o situaţie şi tendinţele noastre (termenul „obiect” e luat în sens filosofic – fiind

ceea ce cunoaştem, fiinţă sau lucru).

Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă. Dacă un obiect

este în concordanţă cu trebuinţele noastre rezultă o stare pozitivă, pe care o caracterizăm ca

plăcută, fiind însoţită de tendinţe, mişcări de apropiere.

Afectele sunt subiective în sensul dependenţei lor de trebuinţele noastre actuale.

O altă caracteristică este totalitatea. Afectele exprimă un raport cu toate tendinţele

prezente într-un anumit moment şi nu doar cu efectul unei stimulări parţială.

V. Pavelcu scoate în relief şi tensiunea drept caracteristică a stărilor afective. Într-adevăr,

dacă o tendinţă se transformă imediat în mişcare nu provoacă un afect. Cu cât apar mai

numeroase tendinţe care se contracarează, cu cât există o întârziere în satisfacerea lor, cu atât se

creează o stare de tensiune mai mare şi o structurare a lor, făcând posibile trăiri intense.

Afectivitatea, în ansamblul ei, are o funcţie extrem de importantă: ea permite o reglare

promptă şi eficace a comportamentului, îndeplinind rolul de acceptor al acţiunii.

12. 2 Formele trăirilor affective

A. Afectele statice, exprimând raportul dintre noi şi lume, au un slab efect dinamogen, nu sunt

motive de activitate îndelungă, deşi pot provoca puternice reacţii momentane. Ele se divid în: 1)

stări afective elementare care cuprind atât durerea şi plăcerea senzorială, cât şi agreabilul şi

dezagreabilul; 2) dispoziţiile; 3) emoţiile.

B. Afectele dinamice, constituind cele mai puternice şi durabile motive ale comportamentului

uman. E vorba de sentimente şi pasiuni.

5

12.3.Dispoziţiile

Stările afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul sunt trăiri afective de slabă

intensitate şi de scurtă durată (cu excepţia durerii senzoriale care se poate prelungi multă vreme –

dar atunci se transformă în emoţie). Dispoziţiile au şi ele o slabă intensitate, dar durează multă

vreme, zile, poate chiar şi săptămâni, influenţându-ne trăirile afective care apar în acest răstimp:

când cineva e prost dispus, vede numai aspectele neplăcute ale existenţei, trăieşte emoţii

negative, n-are chef de lucru etc. Invers, buna dispoziţie ne face să vedem totul în culori

luminoase, să avem chef de glume şi să muncim cu spor. Aceste stări de spirit, pe care le-am

numit dispoziţii, au o dublă condiţionare.

12.4. Emoţiile

Dacă stările de agreabil sau dezagreabil diferă puţin între ele, chiar când sunt provocate de

obiecte sau situaţii foarte deosebite (agreabil este şi un peisaj şi un sirop de căpşuni), emoţiile,

fără a fi neapărat intense, traduc o relaţie specifică între noi şi situaţie (peisajul evocându-mi un

episod nefericit al vieţii mele, mă întristează; mâncând îngheţata, pe care mi-a interzis-o medicul,

se schiţează o îngrijorare privind consecinţele). Aşadar, emoţiile sunt stări afective, de scurtă

durată, care traduc un specific al relaţiilor mele cu un obiect ori o situaţie, deci au un caracter

situaţional. Ele pot fi declanşate de o împrejurare reală sau de una imaginată (gândul că poliţia

poate fi pe urmele sale sperie tâlharul care are banii furaţi în geamantan). Intensitatea lor e foarte

variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism. În acest ultim

caz, vorbim de emoţie-şoc (căreia mulţi psihologi îi spun afect). Există patru emoţii-şoc, tipice:

frica (teroarea), furia, tristeţea informa sa acută (disperarea) şi bucuria explozivă.

12.5. Expresiile emoţionale şi explicarea lor

H. Rohracher defineşte o expresie ca fiind orice caracteristică exterioară a omului după care

tragem concluzii cu privire la caracterul său ori privitor la starea sa de spirit. Starea de spirit

constituie, în mod esenţial, o stare afectivă, deseori traducând o emoţie. El distinge cinci grupe

de expresii.1) Fizionomiatotalitatea trăsăturilor feţei care îi dau o înfăţişare caracteristică;

expresia imobilă a feţei.2) Mimica constituie aspectul feţei în mişcare, adică succesiunea

contracţiilor diverşilor muşchi în raport cu emoţiile trăite de o persoană.3) Postura şi gesturile

sunt şi ele foarte expresive. Felul cuiva de a sta pe scaun, de a merge, de a saluta, de a strânge

mâna, de a dansa, mişcările pe care le face când vorbeşte toate sunt caracteristice, după ele

putem recunoaşte pe cineva, după cum îi putem ghici şi starea de spirit.4) Vocea şi modul de a

6

vorbi. Vocea se modulează în funcţie de emoţie. Cineva speriat sau indignat începe să vorbească

piţigăiat şi repezit. În momentele grave vocea se îngroaşă şi ritmul vorbirii încetineşte.

5) Rezultatele comportamentului legate de mişcări complexe şi expresive: scrisul, desenul,

ambele sunt în relaţie cu trăsăturile personalităţii, dar suferă modificări şi în funcţie de afectele

prezente, în timpul desfăşurării unor asemenea acţiuni.

12. 6. Sentimentele

Sentimentele sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care orientează,

organizează, declanşează şi reglează conduita. La om sentimentele au acelaşi rol cu cel al

instinctelor la animale.

Comportamentul uman este subordonat, în mare măsură, reglementărilor sociale, totuşi, cel puţin

în timpul său liber omul acţionează potrivit intereselor ce corespund orientării sentimentelor

sale.Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra apariţiei, structurii şi evoluţiei

sentimentelor. În primul rând, societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective.

12.7. Pasiunile

Nu sunt deosebiri mari între pasiuni şi sentimente. E o chestiune mai mult de intensitate,

pasiunile fiind înrobitoare, acoperind sau subordonându-şi toate preocupările, dominând puternic

întreaga viaţă afectivă. Există iubirea-pasiune, avariţia, pasiunea social-politică, pasiunea

artistică, ştiinţifică, sportivă etc. Din capul locului trebuie însă să facem o delimitare între

pasiunile pozitive şi cele negative. Primele îmbogăţesc viaţa psihică cel puţin într-un domeniu şi

permit realizări importante, mai ales când se împletesc şi cu un talent autentic. Deşi similară

sentimentelor, în pasiune apare o evidentă unilateralitate. Chiar omul de ştiinţă, dacă e pasionat,

îşi neglijează viaţa de familie, uită de îndatoririle sale sociale, nu e sensibil la suferinţele altora,

fiind receptiv numai la ceea ce are o legătură directă cu problemele disciplinei sale.

12.8. Dezvoltarea afectivităţii

Întrucât sentimentele şi pasiunile sunt cele mai importante forţe motivaţionale, structurarea

afectivităţii înseamnă şi formarea motivaţiei.Un prim factor al dezvoltării afective ar fi existenţa

unor obstacole în realizarea tendinţelor ce apar spontan în primii ani de viaţă. Oarecare tensiune

este necesară pentru gruparea lor în structuri din ce în ce mai complexe. Când nu apare nici o

barieră, nici o frustrare, tendinţele se consumă imediat în acţiuni al căror ecou rămâne

redus.Evoluţia afectivităţii este influenţată şi prin imitarea atitudinilor sau a emoţiilor celor din

7

jur.Stările afective, sentimentele dau sens existenţei. Fără ele ea este seacă, searbădă. Dar un

sistem complex, cum e un sentiment bine cristalizat, nu e încremenit. Menţinerea lui presupune o

satisfacere periodică a aspiraţiilor sale şi o păstrare a echilibrului între diversele tendinţe care îi

alcătuiesc structura.

4. LIDERI SI CONDUCERE

4.1. Tipuri de lideri si stiluri de conducere

Viaţa grupurilor şi colectivităţilor este de neînchipuit fără o minimă organizare şi, deci,

conducere. Prin definiţie, existenţa şi funcţionarea grupurilor mai mari sau restrânse presupun un

conducător.În psihologia socială conducerea este definită ca procesul prin care un membru al

grupului îi influenţează pe ceilalți membri în vederea atingerii unor scopuri specifice ale

grupului. Conceptul fundamental este deci cel de influenţă socială.lider formal şi lider

informal. Primul se refera la cel oficial, numit sau ales. Toate grupurile mari şi organizaţiile au

un astfel de conducător, cu responsabilităţi bine definite, ele fiind înscrise, în societăţile

moderne, în documente oficiale. Dar chiar acolo unde grupurile sunt informale, unde nu există

organigrame, funcționează lideri, ei - ca şi grupurile din care fac parte - având un caracter

informal, neoficial, nescris. Grupul de prieteni este un exemplu de acest fel. De remarcat însă că

şi în grupurile formale, în instituţii şi organizaţii pot apărea uneori lideri informali, cu o mare

putere de influenţă, în colaborare, în paralel sau în contradicţie cu liderul formal. Pe termen

mediu sau lung, liderul neoficial (informal) tinde să-i ia locul celui formal (oficial). Experienţa

cotidiană, ca şi cercetările sistematice, arată că, date fiind responsabilităţile liderului oficial, care

niciodată nu coincid perfect cu toate interesele şi aspiraţiile membrilor grupului, odată ajuns lider

oficial, liderul iniţial informal, în cele mai multe cazuri nu mai întruneşte atât de multe simpatii.

Cum se spune, nu mai poate mulţumi pe toată lumea.

Deosebirea lider formal - lider informal se referă la statutul de recunoaştere oficială.lider

emergent( in miscari spontane cum ar fi cele de strada sau in alte imprejurari se nasc

cvasiautomat lideri). Spre deosebire de primele două, unde se poate fixa o dată precisă de

apariţie a liderului , în cea de-a treia situaţie liderul se impune treptat din interiorul grupului,

geneza lui fiind mai lenta şi uneori insidioasa. Liderul emergent este caracteristic grupurilor

informale, pentru că în cazul grupurilor cu statul oficial alegerea sau numirea liderului este

8

obligatorie. Într-un grup informal însă, cum e cel de prieteni, unul dintre ei ajunge în timp să fie

recunoscut ca lider, deşi nu a fost desemnat sau ales oficial.

4. 2. Trăsături ale personalității liderului

Cine devine şi cum se menţine lider ?

În societăţile autentic democratice şi pluraliste, atributele de putere ale

conducătorului sunt însă limitate şi controlate, iar comportamentul lui, atent monitorizat

şi interpretat de membrii grupurilor şi colectivităţilor. Astfel încât relaţia şef-subaltern nu

este doar una de sus in jos, ci şi cu determinări reciproce. În considerabilă măsură,

conducerea este o perpetuă tranzacţie între lider şi colectiv, abordare consacrată

(Hollander, 198S) ca model tranzacţional. Cercetări relativ mai noi au încercat să

răspundă ce fel de lider (tranzacțional sau transformațional) este mai eficient, nu neapărat

numai la nivel național-istoric, ci şi la grupuri de dimensiuni mijlocii sau mici. Răspunsul

cvasi-consensual este că depinde de situație, de context. de mediu. În împrejurările de

instabilitate, nesiguranţă, schimbări rapide, se impune aproape cu necesitate un lider

transformațional, pe când în cele de “linişte", stabilitate , diferența de charismă nu prea

contează. Ne întâlnim din nou cu frecventata cauzalitate de tip circular.

9

PSIHOLOGIE ORGANIZATIONALA SI MANAGERIALA

I. MOTIVATIA PENTRU MUNCA

1.Natura motivatiei umane – motivatia este suma energiilor interne si externe ce initiaza si sustin un efort orientat spre un obiectiv al organizatiei si care va satisface in acelasi timp si trebuintele individuale. Retineti 3 elemente cheie:efortul,obiectivele organizatiei si trebuintele.

-motivatia trebuie analizata ca un proces de satisfacere a trebuintelor ; trebuinta nesatisfacuta creaza tensiune interna

-Pentru ca un individ sa fie motivat la locul de munca, el trebuie sa aiba certitudinea ca efectuand o anumita activitate, aceasta ii va satisface si propriile trebuinte.

-Motivatia pentru munca a unui individ este determinata de o serie de factori motivationali: intrinseci (individuali):nevoi,atitudini,interese,sistem de valori si

extrinseci (organizationali).:salariu,precizarea sarcinilor,gr.de munca,comunicare,sisteme de control.

2.Abordari ale motivatiei pt.munca

-Conceptia de motivatie rational-economica. Principalul ei reprezentant, F.Taylor, considera ca angajatii vor munci mai mult daca vor obtine salarii mari, iar performanta acestora ar fi limitata doar de oboseala.

-Conceptia sociala a motivatiei. Cercetatorii din abordarea relatiilor-umane, prin studiile Hawthorne, au demonstrat ca oamenii muncesc pentru a-si satisface o paleta mai larga de nevoi, importante fiind nevoile sociale si de recunoastere.

-Conceptia de auto-actualizare a motivatiei, s-a focalizat pe continutul si semnificatia sarcinilor, subliniind importanta factorilor motivatori intrinseci.

-Conceptia complexitatii persoanei, se bazeaza pe adaptarea managerilor la situatiile particulare si la nevoile diferite ale angajatilor.

3.Teorii motivationale de continut

=sunt cele care pornesc de la definirea trebuintelor umane

a)Ierarhia trebuintelor lui Maslow

Trebuintele fiziologice(hrana ,odihna)-in mediul organizational sunt satisfacute prin salariu minim,conditii de munca optime,pauza de lucru,masa gratuita.

Trebuintele de securitate:siguranta si protectie,asigurare medicala,echipamente de protectie,plan de pensionare,conditii sigure de munca,etc.

10

Trebuintele de apartenenta si dragoste:activitati sociale si de grup,prietenii profesionale,favorizarea interactiunii intre angajati,etc.

Trebuintele de apreciere si stima:lauda,marirea salariului,titlul si rangul,premii,etc

Trebuinte de autoactualizare:incurajarea creativitatii,avansarea,autonomia,etc.

Primele 3 trebuinte=trebuinte de deficienta(lipsa lor –repercursiuni asupra sanatatii fizice si psihice.

b)Teoria ERG a lui Alderfer

Nevoile existentiale :conditii de munca decente,salariu adecvat,securitatea muncii,relatii formale si informale cu colegii si sefii.

Este un model mai flexibil decat cel a lui Maslow:deplasarea intre nivelurile trebuintelor se face in ambele sensuri.

c)Modelul motivatiei de realizare al lui McClelland

Comportamentul unui individ va fi determinat preponderent de una din urmatoarele nevoi:afiliere,putere sau realizare.

-afiliere:persoane ce cauta rel.de colaborare,prietenie,apartenenta,dragoste(de regula acestea se conformeaza parerilor celorlalti)

-nevoia de putere:nevoia de a controla mediul inconjurator,al persoanelor cu care intra in contact.Aici avem 2 tipuri de nevoi:puterea personala(controlul si dominarea altora fara sa fie preocupat de scopurile organizatiei;puterea institutionalizata( controlul si dominarea altora prin care realizeaza scopurile organizatiei).

-nevoia de realizare:persoane ce doresc sa exceleze in domeniu,sa-si indeplineasca sarcinile,sa-si probeze competenta.

d) Teoria bifactoriala (Herzberg)

-factori motivatori, de satisfactie,intriseci sau de continut:evenimente asociate unor atitudini pozitive fata de locul de munca(realizarea,recunoasterea,munca in sine,responsabilitatea si avansarea)

-factori igienici,de insatisfactie,extrinseci sau de context:evenimente asociate unor atitudini negative fata de locul de munca(politica si administratia intreprinderilor,securitatea locului de munca,salariul,rel.interpersonale,conditiile de munca).

Teoria bifactoriala a fost utilizata ca baza pt.proiectarea posturilor si restructurarea functiilor,a avut rol important in elaborarea si dezvoltarea unor metode legate de imbogatirea postului.

Elementele esentiale ale imbogatirii postului:feedback-ul frecvent(la rezultate performante);oportunitatea perceperii dezvoltarii psihologice(autorealizarea);oportunitatea

11

programarii muncii;flexibilitatea in ierarhia manageriala(comunicarea deschisa);responsabilitatea angajatului pt.rezultate.

4.Teorii motivationale procesuale

=sunt cele care pun accent pe procese sau factorii psihologiei care influenteaza motivatia.

a)Teoria asteptarilor a lui Vroom

-intensitatea efortului depus de individ intr-o activitate depinde de valoarea recompensei

-in aceasta exista 3 elemente de baza:asteptarea(relatia efort-performanta adica perceptia angajatului ca efortul depus duce la performanta) ; instrumentalitatea (relatia performanta-rezultat adica probabilitatea ca performanta rezultatului poate fi urmata de promovare,retributie,sentimentul implinirii); valenţa(valoarea rezultatelor anticipate de angajat ).

-lipsa unui singur element din cele 3 de sus, determina absenta motivatiei.

b)Teoria echitatii a lui Adams

-angajatii isi compara efortul depus la locul de munca cu efortul altora si implicit recompensele.\; daca rezultatele sunt juste atunci situatia este de echitate

-Adams sustine ca starea de tensiune generata de o inechitate motiveaza oamenii sa restabileasca echitatea

In concluzie, teoria echitatii demonstreaza ca motivatia angajatilor este influentata atat de valoarea absoluta a recompenselor, cat si de valoarea relativa a acestor castiguri, raportate la altii. Implicatiile practice sunt si ele importante, subliniind necesitatea construirii unor proceduri organizationale echitabile si asigurarea ca acestea sa fie astfel cunoscute de catre angajati, deoarece echitatea (sau inechitatea) este perceputa la nivelul acestora.

5.Integrarea diferitelor teorii motivationale

La finalul prezentarii acestor modele teoretice, enumeram sapte practici care pot duce la cresterea motivatiei angajatilor, bazate pe aceste modele:

- locul de munca sa fie potrivit cu valorile si nevoile angajatilor;

-cresterea atractivitatii locului de munca, tinand cont de valorile si nevoile angajatilor;

-stabilirea unor obiective de lucru clare, atragatoare si realizabile;

-asigurarea necesarului de resurse-crearea unui climat social suportiv;-reintarirea performantei-armonizarea tuturor acestor elemente intr-un sistem socio-tehnic.

12

II. CONDUCEREA ORGANIZATIILOR

1.Conducere ,influenta si putere in organizatii

-influenta=abilitatea de aschimba comportamentul celorlalti intr-o anumita directie

-puterea=capacitatea unei persoane de a exercita influenta

a) Puterea pozitiei

-este data de functia sau pozitia detinuta de o persoana in cadrul organizatiei.

b)Puterea personala

-este sustinuta de contactele interpersonale pe care persoana le-a creat in timp si care ii permit la un moment dat sa exercite influenta asupra celorlalti

c) Puterea informationala

-este data de informatie si alte resurse limitate(bani,relatii influente,etc) pe care le detine liderul

2.Abordari teoretice ale conducerii

a)Abordarea centrata pe trasaturile de personalitate

-sunt oameni dornici si capabili de a-si pune in valoare calitatile si abilitatile de a mobiliza masele

-se presupune ca exista o legatura intre inteligenta,agresivitate,fermitate,dominare si emergenta (care caracterizeaza liderul)

-nici un lider nu poseda toate calitatile dezirabile

b) Abordari centrate pe comportament

-sunt 2 aspecte importante ale conducerii : initierea structurii si considerarea.

-initierea structurii-defineste comportamentele de conducere (stabilirea sarcinilor,repartizarea lor,programarea activitatilor,etc

-considerarea-comportament orientat spre motivarea membrilor echipei,mentinerea armoniei in grup,se preocupa de binele fiecaruia si face mici favoruri grupului

c)Teoriile contingenţei

-adauga un nou element analizei modului de conducere a oamenilor dintr-o organizatie: contextul,situatia in care este exercitata conducerea.

-liderul eficient-armonizeaza obiectivele angajatului cu obiectivele organizatiei

-sunt 4 stiluri de conducere:

13

stilul directiv(face cunoscut subordonatilor sarcinile pe care le au de indeplinit;se pune accentul pe planificare,organizare,control)

Stilul suportiv (lider prietenos,abordabil,preocupat de bunastarea subordonatilor)

Stilul participativ (liderul se consulta cu echipa,cere sugestii)

Stilul orientat catre realizari (liderul fixeaza obiective indraznete pt. Echipa sa,asteapta sa se lucreze la cel mai inalt nivel de eficienta)

d)Teorii tranzactionale

-liderii dezvolta si consolideaza relatii de munca diferentiate cu subordonatii ceea ce conduce la 2 substructuri ale echipei :in-group si out-group

-membrii in-group-ului: participa la discutarea si adoptarea deciziilor importante(li se fac favoruri,sunt’’mana dreapta’’a liderului,au oportunitati mai mari de a promova decat ceilalti)

-membrii out-group-ului :relatia cu liderul este formala,sunt dirijati in activitatea echipei(sunt mai putin incurajati si stimulati,increderea in ei este rezervata)

e)Teoria conducerii carismatice

-liderul poseda caliatai remarcabile iar membrii grupului raspund prin respect,veneratie,devotament

-liderul carismatic: inspira incredre grupului,ii face pe oameni sa se simta capabili,este dinamic,idealizeaza riscul,abordeaza strategii neconventionale,se autopromoveaza.

-membrii grupului : au incredere in corectitudinea convingerilor liderului,afectiune fata de lider,acceptarea directa ,fara indoieli a liderului

f)Teoria liderului tranzactional versus cel transformational

-liderul transformational : capabil sa alinieze interesele organizatiei la cele ale membrilor ei

-liderul tranzactional : orienteaza si motiveaza angajatii in atingerea scopurilor stabilite

3. Stiluri de conducere

a)Modelul continuumului conducerii

- stilul participativ :liderul ia decizii impreuna cu membrii grupului(orientare spre oameni)

-stilul permisiv: liderul isi deleaga intreaga autoritate membrilor grupului

b) Grila conducerii(grila manageriala)

Este reprezentata de 2 axe:

-axa orizontala : preocuparea conducatorului pt.rezultate

-axa verticala : preocuparea conducatorului pt.oameni

14