Florea Ioncioaia(Universitatea „Alexandru-Ioan Cuza” Iaşi)

Evrei în corpul didactic al Universităţii din Iaşi (1860-1940)

Introducere

Alături de reconstituirea istorică a vieţii comunitare în sine, participarea

membrilor comunităţii israelite din România la viaţa societăţii româneşti este un subiect

de interes principal deopotrivă pentru istoria românilor şi cea a evreilor din România1. În

general, reconstrucţia istorică a acestor raporturi a pus accentul mai ales pe participarea la

viaţa economică sau cel mult literară şi artistică a evreilor din România2. Contribuţia

membrilor comunităţii evreieşti la funcţionarea statului român, fie că vorbim de

administraţia publică, sistemul de justiţie, armată sau de aparatul represiv legitim al

statului, a rămas încă şi astăzi un teritoriu puţin explorat.

În lumea românească, prezenţa membrilor comunităţilor israelite în structurile

universitare a fost adeseori evocată public mai ales ca potenţial pericol, în logica

imaginarului conspiraţionist. Totuşi, nu se poate spune că universitarul de origine

evreiască este o figură culturală, negativă sau pozitivă, decît cel mult de dată recentă.

În ce priveşte Universitatea din Iaşi, lucrurile sunt şi mai nete: prezenţa unor

profesori de origine evreiască în corpul universitar a lăsat puţine urme în memoria

universitară. Cunoaştem puţine cariere care să fie recuperate ca referinţe de către

memoria instituţională, dar şi puţine urme publice, fie acestea şi scandaluri, care să-i

privească pe universitarii evrei de aici. Nu avem în cazul universităţii ieşene un caz

1 O bună parte din documentarea pentru acest studiu a fost suportată din fondurile asigurate de grantul CNCSIS Idei, cod 1211, cu titlul „Negocierea identităţii-retorica diferenţei. Reprezentări ale minorităţii româneşti din străinătate în mass-media. Studiu comparativ: România-Republica Moldova-Elveţia-Italia-Spania” (director: conf. dr. Dorin Popa). 2 A se vedea, pentru o comparaţie, volumul Nicolae Cajal/Harry Kuller (eds.), Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie, ediţia a II revizută, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004.

1

Mozes Gaster sau Şăineanu, în ciuda unor destul de vizibile cel puţin tentaţii antisemite.

Cu alte cuvinte, memoria curentă nu pare a fi reţinut figuri reprezentative de profesori

evrei în corpul universităţii, dar nici cazuri flagrante de respingere sau de comportamente

problematice. Cum se poate explica acest paradox? Este vorba de un tabu sau de o slabă

reprezentare a evreilor în corpul universitar? A fost antisemitismul universitar atît de

puternic încît a descurajat ab initio orice iniţiativă de acces al evreilor în corpul academic

al Universităţii? Este vorba de o tendinţă generală sau de secvenţe temporale şi

administrative distincte?

Mai întîi, absenţa unor cercetări sistematice care să documenteze aceste aspecte

este imediat vizibilă. Puţinele studii care s-au ocupat de această problematică au pus în

evidenţă fie contribuţia unor intelectuali şi cadre universitare de origine evreiască la

eposul ştiinţei şi gîndirii româneşti3, fie aspectele conflictuale sau problematice4. La

rîndul său, istoriografia consacrată lumii universitare româneşti a ignorat aproape

complet acest tip de problematică. Simptomatic, singura contribuţie consacrată

subiectului în toată amploarea sa ar putea fi considerată lucrarea lui Iancu Brauştein5,

care, însă, deşi un veritabil tezaur, aceasta este un inventar, un instrument de lucru, şi nu

un demers de reconstituire istorică propriu-zis.

În acest context, demersul de faţă de faţă îşi propune să contribuie la

documentarea prezenţei universitarilor de origine evreiască în corpul academic al

Universităţii din Iaşi. Voi privilegia aici cu precădere cîteva aspecte. Mai întîi, voi

încerca să schiţez o imagine documentată cu privire la numărul şi ponderea acestora în

corpul universitar ieşean: identitatea, numărul, poziţia academică, dinamica. Apoi, să văd

care era statutul instituţional al acestor cadre (este vorba de personal auxiliar, de poziţii

de aşteptare etc.?) şi să reconstitui cîteva cariere. În vine aş dori să analizez pe scurt

3 Hugo Rosman, „Contribution juives à l’essor de l’enseignement supérieur technique à Jassy”, in SAHIR, IX, 2005, p. 288-304. Pentru o perspectivă mai generală, a se vedea din nou: Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie, Nicolae Cajal/Harry Kuller (eds.), ediţia a II revizuită, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004, passim; îndeosebi p. 182-480.4 Lucian Nastasă, „Die Unmöglichkeit des Andersseins. Überlegungen zum universitären Antisemitismus in Rumänien,1920-1940”, Jahrbuch für Universitätsgeschichte, Bd. 4 (2001), p. 54-69; Idem, „Imposibila alteritate”, in vol. „Suveranii” universităţilor româneşti, Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, I. Facultăţile de Filozofie şi Litere, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, p. 446-450.5 Iancu Brauştein, Evreii în prima universitate din România, Iaşi, Edit Dan, 2001.

2

semnificaţia acestor date în ce priveşte modul de recrutare și mal ales gradul de integrare

a universitarilor evrei în spațiul academic ieșean.

Demersul de faţă este configurat din perspectiva istoriei universităţii şi mai puţin

a istoriei evreilor. Voi urmări deci mai întîi probleme specifice istoriei universităţii:

recrutarea şi statutul personalului universitar inferior, cultura politică universitară etc. Din

acest punct de vedere, acest demers poate avea şi o miză teoretică: ne obligă să discutăm

problema redefinirii categoriei de universitar, în special, chestiunea personalului

universitar inferior, respectiv, a universitarilor care nu sunt nici titulari, nici definitivi,

aflaţi în poziţii didactice ”de aşteptare”. În acelaşi timp, această explorare poate

reprezenta o contribuţie la biografia unor figuri marcante a lumii evreieşti din Romnia,

un act de justiţie faţă de memoria celor care au dispărut în împrejurările tragice din anii

40 ai secolului trecut.

O cercetare consacrată prezenţei membrilor comunităţii israelite în lumea

universitară ieşeană este un subiect deopotrivă dificil şi delicat, atît din punct de vedere

tehnic cît şi etic. Mai întîi este vorba de problema categoriilor cu care operăm, în speţă

cele cu privire la titlul de ”universitar”. Categoriile inferioare, care astăzi sunt acceptate

ca parte a corpului academic, erau, iniţial ,cum vom vedea, parte a personalului auxiliar

sau chiar administrativ. Cu alte cuvinte, care sunt limitele inferioare ale categoriei de

universitar? În această privinţă am adoptat o perspectivă maximalistă: orice poziţie

universitară care implică cercetare, predare sau orice altă formă de transmisiune şi

producere de cunoaştere în spaţiul universitar va fi considerată legitimă pentru a fi luată

în evidenţă.

Alături de acest aspect strict tehnic al cercetării istorice în sine, ne confruntăm şi

cu o dificultate de ordin etic. Aceasta îşi are originea în faptul că, în mod fatal, cercetarea

ne obligă la o identificare etno-rasială a subiecţilor. Nu este oare aceasta o formă un

rasism retrospectiv? În plus, un asemenea demers poate alimenta discuţii publice

pernicioase legate mai cu seamă de relaţia dintre reprezentare-suprareprezentare etnică în

spaţiul universitar. De asemenea, nu este vorba în această identificare de un abuz, ţinînd

cont că aceasta se face în afara voinţei subiecţilor înşişi, întrucît nu ştim cum se auto-

identificau aceşti oameni?

3

În acelaşi timp, problema evreităţii este şi un handicap tehnic pentru cercetătorul

care nu este specializat studiile de istoria evreilor şi nu are o intimitate a onomasticii

etnice respective, pentru a nu mai vorbi de cazurile de disimulare a identităţii evreieşti, în

mod paradoxal mult mai puţine în epoca anterioară anului 1948. De altfel, mulţi au două

nume, unul civil şi unul de uz public (ca autori, mai ales!), renunţă la numele evreiesc sau

îşi românizează numele la intervale scurte de timp.

De aceea, în ce priveşte evreitatea, cînd voi folosi termeni de profesori evrei, mă

voi referi la profesori de origine evreiască, dar de cetăţenie română sau născuţi pe

teritoriul statului român. În identificarea lor voi folosi în primul rînd criteriile lui Iancu

Brauştein, care se bazează desigur pe memoria comunitară, cu riscurile sale, alături de

sugestiile oferite de sursele arhistivice, uneori foarte explicite. Este drept că, din păcate,

cei mai mulţi dintre cadrele amintite aici nu au dosare personale, iar identificările etno-

religioase se referă mai ales la studenţi.

De altfel, nu avem nici surse narative de luat în seamă. Îndeosebi, memorialistica

este cvasi-inexistentă. Plecînd de la inventarul oferit de lucrarea lui Iancu Brauştein, am

folosit o categorie de surse administrative cu un caracter mai special: actele contabile,

statele de plată, ca şi unele documente administrative, îndeosebi listele cu gradaţii, tabele

ale profesorilor facultăţilor etc. aflate în fondul Rectorat al Universităţii ieşene de la

Arhivele Naţionale, fililala Iaşi. Acestea au fost coroborate atunci cînd a fost posibil cu

Anuarele Universității.

1. Anii de început: prezenţe episodice, poziţii marginale

În noiembrie 1863, Naftali Crassenson Popper, care locuia în acel moment la

Huşi, absolvent al unor şcoli din Germania, îndeosebi de studii rabinice, solicita

Consiliului Academic al Universităţii din Iaşi obţinerea catedrei de Arheologie biblică şi

ebraică, a Facultăţii Teologice vacantă după demisia lui Filaret Scriban6. Consiliul

Academic, instanţa care decidea în principiu asupra unei candidaturi universitare,

respingea cererea cîteva săptămîni mai tîrziu7. Noul rector, Titu Maiorescu, aproba şi el

6 Dosarul de înscriere a lui Naftali Crassenson Popper datat 15.11.1863; Arhivele Naţionale, filiala Iaşi (de aici: ANI), Rectorat, Dos. nr. 23/1863-1864: Adrese intrate/Anul şcolar 1863-1864, f. 18, 20 sqq.; ANI, Dos. nr. 22/1863, f. 1-26.7 ANI, Dos. nr. 24/1864, f. 25, 30 şi 47; ANI, dos. nr. 11/1860, f. 23; ANI, Dosar 14/1860-1868, f. 9.

4

decizia găsind-o îndreptăţită, după cum o arată într-o scrisoarea către tatăl său: „Pe

Popper l-a respins Consiliul Academic. Catedra vacantă este de limba ebraică şi de

esegeza înaltă a Vechiului şi Noului Testament. Nu încape dar îndoiala că creştinătatea

ortodoxă este prima condiţiune de cerut de la un aspirant”8. Solicitantul va reveni în

lunile următoare, dar cu aceleaşi rezultate. Se pare că, oficial, i se reproşa candidatului că

nu deţine diplome care să ateste calificarea necesară9, dar religia a jucat un rol probabil

decisiv, cum o arată T. Maiorescu însuşi10.

După acest moment, încă neclar, nu mai sunt cunoscute alte candidaturi şi desigur

nici alte prezenţe evreieşti în cadrul corpului universitar ieşean, cel puţin vreme de cîteva

bune decenii. Acest dublu lapsus este surprinzător, fie şi dacă ne raportăm la

Universitatea din Bucureşti, ca şi la faptul că studenţii evrei încep să frecventeze masiv,

mai ales odată cu anii optzeci ai secolului XIX, cursurile Universităţii din Iaşi. Este drept

că abia odată cu înfiinţarea Facultăţii de Medicină în 1879, ponderea acestor studenţi va

deveni mai semnificativă. Nu întîmplător, la Medicină vom găsi apoi numărul cel mai

mare de evrei aflaţi în poziţii academice.

Într-un mod cel puţin ironic, cea dintîi semnalare a prezenţei unui grup de evrei în

corpul universitar ieşean o găsim în denunţul către ministrul de resort din februarie 1898.

Astfel, un anume I. Verescu reclama faptul că „Isaac Apothecker (Neculai Apotecker),

Debora Vecsler, Albertina Segal, Lupescu (Volf), Friedman, Grăneţ etc. toţi jidani cari

ocupă funcţiuni publice plătite de Stat (Ministerul Cultelor) fără ca să fie împământeniţi”.

Lucrurile cele mai grave se petreceau, pare-se la „la clinica Dlui profesor Dr. Scully,

unde tot personalul afară de Dr. Negură nu sînt de cât jidani şi anume: Dr. Isaac

Apotecker, asistent şi Debora Vecsler (Maria Valeriu), Friedman şi Grăneţ ca interni”.

Mai mult, la catedra profesorului dr. Zamfirescu, funcţionase pînă atunci „ca asistent un

jidan Solomovici, iar acum ie ca preparator un alt jidan Lupescu (Wolf)11”.

8 T. Maiorescu, Jurnal, IV, p. 211.9 ANI, Rectorat, dos. nr. 14/1860-1868, f. 9; de altfel, o cerere pentru aceeaşi catedră a unui anume Vintilescu, adversar al candidaturii lui Popper, va fi respinsă de Consiliul Academic în şedinţa sa din 10/22 iunie 1864 cu aceeaşi motivaţie: candidatul nu avea nici competenţele specifice necesare, nici atestatele „academice” suficiente. ANI, Dos. 24/1864, f. 131.10 De altfel, într-o depeşă, i se cere lui Popper să prezinte şi actul doveditor al religiei, „facultatea noastră teologică fiind greco-orientală”; ANI, Dos. 25/1864, f. 25.11 ANI, dos. 638/1897-1898: Intrări, f. 252.

5

Nu cunoaştem reacţia ministrului. Tonul scandalizat şi recriminatoriu al

documentului poate indica o situaţie conflictuală între competitori academici. În acelaşi

timp, este o sursă relativ precisă, după cum ne putem da seama dacă vom corobora

informaţiile de aici cu cele cuprinse în alte categorii de surse, cum ar fi Anuarele editate

de Universitate pentru aceşti ani. Ne putem da seama astfel că memoriul conţine doar

două omisiuni: numele lui I. Lebell, asistent în anul universitar 1895-1896, la

Laboratorul de chimie medicală, Farmacologie şi Terapeutică, unde era director

profesorul Emil Riegler12 şi cel al lui Th. B. Stener, preparator în anul universitar 1898-

1900, la Clinica medicală (profesor dr. L. Russ)13.

Oricum, pare un număr semnificativ, ceea ce poate indica o evidentă deschidere a

lumii universitare medicale, care se va menţine de altfel şi în anii următori, cu anumite

limite. Este drept că statutul lor nu este prea clar: este vorba de personal didactic sau de

personal auxiliar, de cadre sau de elemente în formare?

Se pare totuşi că primul evreu prezent în arhivele Universităţii din Iaşi ca parte a

acestui corp este matematicianul Emil Briul, pe care-l găsim conferenţiar, în anul

universitar 1897-1898, la Catedra de Calcul Diferenţial14. Acesta, „licenţiat în sc.

matematice şi absolvent al şcolii normale superioare din Iaşi”, este numit de minister,

prin decizia din 3 noiembrie 1897, la propunerea Consiliului Profesoral al Facultăţii de

Ştiinţe, „în postul vacant de conferenţiar la dzisa facultate, avînd a face conferinţe pentru

mulţimi de calcul integral şi diferenţial cu aplicaţiuni la sc. fisico-chimice”.

În ciuda indicaţiei oficiale, nici statutul său nu era prea clar: poziţia de

conferenţiar nu exista de fapt în nomenclatorul facultăţii respective, iar apelaţia

respectivă era probabil împrumutată din cel al Şcolii Normale Superioare de pe lîngă

12 Ibidem, p. 79.13 Anuariul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1898-1899, rector: A.- D. Xenopol, Iaşi, Tipografia-Editoare „Dacia” P.Iliesscu şi D. Grossu, 1900, p. 138; despre doctoratul acestuia, Ibidem, p. 150.14 ANI, dos. Nr. 636/1897-1898: Intrări, f. 128

6

Universitate15. Licenţiat în matematici16, Emil Briul funcţionase în anii precedenţi ca

subdirector la Şcoala Normală Superioară17. Posibil, numirea în poziţia de conferenţiar

era doar ca suplinitor (titularul catedrei de Calcul Diferenţial şi Integral fiind în acel

moment Aurelian Mănescu, care funcţiona în acelaşi timp şi ca director al Şcolii Normale

Superioare de pe lîngă Universitate18, fiind deci şeful direct al lui Briul!), pentru anul în

curs, din moment ce, în anul universitar următor, Emil Briul nu mai apare înscris în noua

ediţie a Anuarului şi nici în scriptele Facultăţii. Va reapărea abia în anul universitar 1902-

1903, ca unul dintre cei doi repetitori de la Seminarul Pedagogic Universitar19; era vorba

de o instituţie înfiinţată în 1898, potrivit legii Haret, în locul fostei Şcoli Normale

Superioare, cu aceleaşi obiective, dar cu un statut de anexă a facultăţilor teoretice (Ştiinţe

15 Anuariul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1895-1896, precedat de o ochire retrospectivă asupra învăţămîntului superior din Iaşi, Iaşi, Tipografia Naţională, 1897, p. 148 sq. Pentru istoricul acestei instituţii, a se vedea şi D. Berlescu, „Şcoala normală superioară. Seminarul pedagogic universitar”, în Contribuţii la Istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860-1960, Bucureşti, 1960, p. 228-238; de observat că folosirea titlului de conferenţiar în actele oficiale are loc abia în anii următori (mai întîi se pare la Ştiinţe în anul universitar 1902-1903), fără însă ca titlul respectiv să fie recunoscut formal, fiind vorba de fapt de poziţii cvasi-onorifice; cf şi Anuarul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1902-1903, rector: C. Climescu, Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1904, p. 57. Legea din 1898 permisese existenţa unor categorii noi de cadre didactice universitare, pe lîngă profesori titulari şi eventual suplinitori: docentul. Totuşi, după cum observa I. Găvănescu, acest sistem, « după zece ani de aplicare a legii din 1898, nu şi-a putut găsi întrebuinţarea, şi a trebuit să se recurgă tot la sistemul conferenţiarilor, neprevăzut nici în legea dela 1864, şi încă mai puţin în cea de la 1898, care crease docentura pentru scopul pregătirii personalului destinat a servi la recrutarea agregaţilor şi profesorilor de catedre şi pentru învederarea foloaselor unor discipline admise în vedea unei eventuale transformări a lor în obiecte de catedre ». (I. Găvănescu, „Istoricul Facultăţei de Litere şi Filosofie din Iaşi”, în Anuarul general al Universităţii din Iaşi. Volum jubiliar 1860-1910, Iaşi, 1911, p. CXIV.); statutul conferenţiarilor evoluează lent, fără însă ca aceştia să fie acceptaţi vreodată deplin ca parte a corpului profesoral, cel puţin pînă la Legea de raţionalizare a învăţământului superior din 4 nov. 1938. O discuţie asupra evoluţiei titlurilor academice în România este de făcut în viitor; pentru un prim rapel istoric, a se vedea: Cătălin Botoşineanu, „Recrutarea corpului profesoral al Universităţii din Iaşi la începutul epocii interbelice. Cazul Petre Andrei”, in Anuarul Institutului de Istorie „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca”, tom XLVII, 2008, p. 221 sqq.16 Emil Briul apare printre studenţii licenţiaţi în ştiinţe matematice în anul universitar 1895-1896 (Anuariulú Universităţei din Iaşi pe Anulú Şcolariú 1895-1896, precedatú de o ochire retrospectivă asupra învăţămîntului superiorú din Iaşi, Iaşi, Tipografia Naţională, 1897, p. 146). Era probabil o greşeală pentru că, în aceeaşi publicaţie, la pagina 161, îl găsim pe E. Briul și printre licenţiaţii promoţiei 1889-1890, lucru mai verosimil.17 Ibidem, p. 148; Anuariul Universităţei din Iaşi pe Anulu Şcolariu 1896-1897, Iaşi, Tipografia Naţională, 1898, p. 74.18 Anuariul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1898-1899, rector: A.D. Xenopol, Iaşi, Tipografia-Editoare „Dacia” P. Iliesscu şi D. Grossu, 1900, p. 156 sq.; fusese numit titular încă din 29 Mai 1890 (Anuariulú Universităţei din Iaşi pe Anulú Şcolariú 1895-1986, p. 129).19 Anuarul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1902-1903, rector: C. Climescu, Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1904, p. 65.

7

şi Litere)20. Îl regăsim de asemenea şi în anul universitar următor, cu acelaşi statut21,

pentru ca în 1904-1905 să reapară cu vechea apelaţie de conferenţiar („de matematică

pentru cl. III”), la aceeaşi instituţie, Seminarul Pedagogic Universitar 22. Nu era însă

vorba propriu-zis de o promovare. De fapt, dispăruse titlul de repetitor, provenit şi el din

nomenclatorul Şcolii Normale, înlocuit cu cel de conferenţiar.

Ar trebui o discuţie mai lungă dacă aceasta însemna că Briul poate fi considerat

membru al corpului profesoral. Personalul didactic al acestor institute universitare, cu

statut de anexă, era numit şi revocat cu acordul ministerului, dar nu avea drept de vot nici

pentru organismele de autoconducere universitară, nici pentru reprezentatul Universităţii

în Senat, şi probabil nu era integrat nici în diversele formule de evaluare academică şi

intelectuală (bacalaureat, comisii de examen etc.). Astfel, puterea sa instituţională ca

universitar, care deriva din poziţia formală şi informală deţinută, era redusă.

De altfel, va fi o re-apariţie fulgurantă, pentru că, după 1906, cel puţin, Emil Briul

nu mai apare nici în arhivele universitare, nici în Anuarele instituţiei pînă după primul

război mondial. A fost el îndepărtat? Nu ştim. Este posibil să fi rămas în continuare cu un

statut de personal inferior pe lîngă Seminarul Pedagogic sau Liceul Aplicativ asociat.

Cariera universitară a lui Emil Briul rămîne cea mai bine reliefată figură de

universitar evreu din aceşti ani şi este singura cunoscută la Facultatea de Ştiinţe. De fapt,

pînă la 1919, Facultatea de Medicină va deţine un cvasi-monopol în această privinţă.

După 1900, aici observăm o anume stabilizare a cadrelor de origine evreiască în poziţii

universitare, desigur sub efectul legii învăţămîntului din 1898, care recunoştea la articolul

85, deşi sub o formă ambiguă, existenţa personalului academic ajutător23, din cadrul

institutelor universitare-anexă, respectiv, de laboratoare şi clinici aparţinînd de cele două

20 Legea asupra înveţămentului secundar şi superior, art. 83-86, în vol. Antologia legilor învățămîntului din România, București, 2004, p. 143 sq. Se ştie că Seminarul Pedagogic a fost conceput ca o şcoală de aplicaţie pentru pregătirea licenţiaţilor candidaţi la profesorat. AI. Găvănescul, „Istoricul Facultăţei de Litere şi Filosofie din Iaşi”, in Anuarul general al Universităţii din Iaşi, p. CXXII .21 Anuarul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1903-1904, rector: C. Climescu, Iaşi, Tipografia „Dacia” Iliesscu Grossu et Comp., 1905, p. 53.22 Anuarul Universităţei din Iaşi pe Anii Şcolari 1904-905 şi 1905-906, rector: C. Climescu, Iaşi, Tipografia „Dacia” Iliesscu Grossu et Comp., 1907, p. 60.23 „Personalul de şefi de lucrări, conferenţiari, asistenţi, prosectori, preparatori, ajutori, desemnatori, custodi, mecanici, etc., necesar diverselor institute, laboratorii, clinice şi seminarii, se numesc şi se revocă de ministru, dupe ce ia avisul directorului institutului, laboratorului, clinicei sau seminarului respectiv”. Legea asupra înveţămentului secundar şi superior, art. 85, în vol. Antologia legilor învățămîntului din România, p. 144.

8

facultăţi: Ştiinţe şi Medicină.24. Astfel, ei puteau avea acum un statut administrativ

propriu-zis.

Fapt este că nucleul de tineri universitari de la Facultatea de Medicină, amintiţi de

„Verescu” în denunţul său, se va păstra într-o anumită măsură şi anii următori, atît cît

aceasta poate fi urmărit, ţinînd cont mai ales de precaritatea surselor pentru anii care

preced primul război mondial. La 1900, găsim înregistraţi administrativ, ca fiind angajaţi

la Medicină, doi asistenţi şi un preparator: dr. I. Lebel, asistent, Clinica Medicală, dr. N.

Apotecker, Chirurgie, asistent, dr. B. Stenner, preparator şi apoi asistent la Clinica

Dermato-Sifilitică 25. Ce trei se vor menţine în aceste poziţii lor mai mulţi ani la rînd26,

chiar dacă în anul 1903-1904, cînd au loc severe amputări bugetare, dispar asistenţii

Libell (sau Loebel) şi Apotecker27. În cazul lui N. Apotecker, dispariţia pare definitivă,

dar I. Libell reapare anul viitor, ca asistent la Laboratorul de Histologie (director: dr. E.

Puşcariu), la care se adaugă un nume nou: dr. Alexandru Grossi, asistent la Laboratorul

de Medicină legală (director: prof. dr. G. Bogdan)28. Ambele nume sunt confirmate şi în

anii următori29.

În schimb, începînd din 1904 , nu-l mai găsim pe asistentul B. Stenner; acesta va

reapărea în scriptele Facultăţii de Medicină, ca medic de campanie, pe listele medicilor

24 Anuariul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1901-1902, Iaşi, Tipografia-Editoare „Dacia” P. Iliesscu şi D. Grossu, 1903, p. 48. 25 Tabloul personalului didactic al Facultăţii de Medicină: dr. I. Lebel la Laboratorul de Chimie, asistent; N. Apotecker, la Chirurgie, asistent, B. Stenner, la Clinica medicală, preparator; ANI, Pachet 70, Dosar 656: Adrese intrate, f. 107-100; în Anuarul pe anul 1900-1901, îi găsim numai pe Dr. I. Lebell, asistent la Laboratorul de chimie şi farmacologie al profesorului Riegler (p. 34), iar la Clinica chirurgicală a profesorului L. Sculy, pe Nicolae Apotecker, unul dintre cei doi asistenţi (p. 35); lipseşte de aici Stenner; Anuariul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1900-1901, rector: C. Climescu, Iaşi, Tipografia-Editoare „Dacia” P. Iliesscu şi D. Grossu, 1902.26 ”Tabloul laboratoarelor,1901-1902”; ANI, Pachet 70, Dosar 656: Intrări/ 163/9.02.1902, f. 127-129. Cf. și ”Raportul decanului Facultăţii de Medicină” din februarie 1903; ANI, Pachet 73, Dosar 667/1902-1903: Adrese intrate/138/21.02.1903, f. 136. Vezi, de asemenea Anuariul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1901-1902, Iaşi, Tipografia-Editoare „Dacia” P.Iliesscu şi D. Grossu, 1903, p. 48 sqq.27 Anuarul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1903-1904, rector: C. Climescu, Iaşi, Tipografia „Dacia” Iliesscu Grossu et Comp., 1905, p. 35 şi 48.28 Anuarul Universităţei din Iaşi pe Anii Şcolari 1904-905 şi 1905-906, rector: C. Climescu, Iaşi, Tipografia „Dacia” Iliesscu Grossu et Comp., 1907, p. 58. De menţionat că Alexandru Grossi îşi finalizase doctoratul în anul anterior; Anuarul Universităţei din Iaşi pe Anul Şcolar 1903-1904, rector: C. Climescu, Iaşi, Tipografia „Dacia” Iliesscu Grossu et Comp., 1905, p. 223.29 Anuarul Universităţei din Iaşi pe Anii Şcolari 1906-907 şi 1907-908, rector: Dr. G. Bogdan, Iaşi, Tipografia „Dacia” P. şi D. Iliesscu, 1909, p. 44; datele sunt confirmate şi de Programa de studii Facultăţii de Medicină pe anii 1908-1909; Anuarul general al Universităţii din Iaşi, p. CCXII.

9

universitari participanţi la primul război mondial, dar nu ştim propriu-zis în ce calitate30.

De fapt, după 1910, o fractură pare că se deschide: timp de peste un deceniu nu mai

întîlnim nici un nume de universitar care să evoce apartenenţa la comunitatea evreiască.

În acelaşi timp, cele 11 nume evocate mai sus nu trebuie să sugereze o judecată

definitivă: nu doar pentru că surprizele pot apărea oricînd pe acest teren, dar mai ales

pentru că poziţia acestora în cîmpul instituţional universitar trebuie mereu

contextualizată. Oricum, este vorba de o perioadă scurtă de timp (1895-1910), de

prezenţe episodice (durata angajamentelor durează rareori mai mult de trei- patru ani, cel

mult!) şi de poziţii marginale.

2. Perioada interbelică: apogeul, declinul, catastrofa

Hiatusul documentar de care aminteam pare a ascunde aşadar o veritabilă

fractură: nici unul dintre numele evocate mai sus nu mai apare după 1918. ”Testul

timpului” oferă o singură excepţie, relativă de altfel: Emil Briul. Dar cariera sa pare cu

totul atipică şi oricum poziţia sa este marginală în raport cu sistemul universitar.

Acest fapt arată prin el însuşi statutul precar al universitarilor evrei, ca şi a celor

aflaţi în poziţii „de aşteptare”, în general, din acei ani. După război, acest statut cunoaşte

o schimbare semnificativă, pe mai multe planuri. Mai întîi, numărul creşte de la un an la

altul, cel puţin în anii douăzeci; apoi, în ce priveşte durata angajamentului; nu mai avem

fracturi cronologice. Apare acum chiar posibilitatea unor veritabile cariere universitare.

De altfel, în aceşti ani, pentru prima dată, găsim evrei care ocupă cele mai înalte poziţii

universitare: profesor şi conferenţiar. Desigur că poziţiile de rang inferior domină net.

Este drept că şi numărul personalului didactic universitar auxiliar creşte

spectaculos. Numai în anul 1924, în „laboratoriile şi institutele Facultăţii de Ştiinţe”,

(numărul acestora ajunsese la 19!), avem 58 de posturi academice: şef de lucrări, asistent,

preparatori. Am exclus de aici poziţiile non-academice (desenator, bibliotecar, mecanic,

maistru mecanic etc.), chiar dacă aceste distincţii nu sînt întotdeauna relevante, fiind

30 ”Tabloul personalului didactic al Facultăţii de medicină care în campania 1916-1919 a făcut serviciul militar”, apud C. Romanescu, Un secol de învăţămînt medical superior la Iaşi, Facultatea de Medicină (1879-1948), p. 97. În anul 1906-1907, în poziţiile ocupate de Stenner şi Apotecker anul precedent îi găsim pe A. Vrînceanu, „preparator” la Clinica dermato-sifilitică și pe docentul dr. P. Anghel asistent la Clinica chirurgicală; G. Bogdan, „Istoricul Facultăţei de Medicină din Iaşi”, în Anuarul general al Universităţii din Iaşi, p. CCXIV.

10

vorba uneori de false posturi auxiliare, utilizate tot ca „poziţii de aşteptare”. La Medicină,

numărul acestor posturi variază în jurul a o sută aproape toată perioada31.De observat că,

în aceşti ani apare avem un nou rang academic: şef de lucrări, cel mai înalt dintre

poziţiile didactice sau para-didactice inferioare32. De asemenea, nu trebuie ignorată

creşterea în importanţă a conferenţiarului, mai ales spre sfîrşitul interstiţiului în discuţie,

ca şi o anume revalorizare a poziţiilor academice inferioare 33. Din păcate, această

perioadă de evidentă ascensiune pentru istoria universitarilor de origine evreiască de la

Universitatea din Iaşi va cunoaşte un declin abrupt, odată cu a doua jumătate a deceniului

III, şi mai ales un final dramatic, în anii 1939-1940.

a. Dinamica și actorii

Cronologic, după război, primul universitar evreu înregistrat la Universitatea din

Iaşi este şi cel mai important din prisma poziţiei dobîndite: Simion Sanielevici. Acesta

este numit în ianuarie 1920 profesor la Catedra de Calcul Diferenţial şi Integral34. Este o

numire surprinzătoare, mai ales ţinînd cont că acesta nu provenea din rîndul foştilor

studenţi sau aspiranţi ai Universităţii. Va şi oricum singurul evreu care ocupa o poziţie

atît de înaltă pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial.

Un an mai tîrziu, în 1921, dr. Emil Hoffman este numit asistent la Clinica a II-a

Chirurgie35. Şi în acest caz va fi vorba de o relativ lungă carieră, cu menţiunea că Emil

Hoffman nu va reuşi să urce prea mult treptele ierarhice,

Totuşi, un număr mai semnificativ de evrei în poziţii academice la Universitatea

din Iaşi găsim abia după 1923, legat probabil de adoptarea noii constituţii şi liberalizarea

împămîntenirii resortisanţilor evrei36. Astfel, în acest an, apar cîteva figuri semnificative,

31 Anuarul Universităţii din Iaşi 1924-25, Iaşi, Tipografia Coop „T.M. Carpaţi”,1925, passim. În anul universitar 1938-1939, numărul total al celor care erau ataşaţi acestei categorii de personal ajunge la 218; dintre care: 1 la Teologie, 13 la Drept; 22, la Litere, 126 la Medicină şi 66, la Ştiinţe. Cei mai mulţi erau fireşte asistenţii (124) şi preparatorii (52). “Statistica corpului didactic ajutător în 1938-re, în Anuarul Universităţii pe anul academic 1938-1939, Publicat de Mihai David, Rectorul în funcţiune al Universităţii Mihăilene, Iaşi, Editura Universităţii Mihăilene, 1942, vol. XXIV, p. 235.32 Anuarul Universităţii din Iaşi 1924-25,1925.33 Asistenţii şi preparatorii apar ca parte a corpului didactic pentru prima dată în Anuarul din 1928-29; vez, “Schimbări în corpul didactic”, în Anuarul Universităţii din Iaşi, Anii şcolari, 1928-1929, Iaşi, Viaţa Românească, 1930, p. 47-53.34 Vezi mai jos notiţa consacrată carierei acestuia!35 ANI, dos. 979/1921, f. 118.36 Asupra contextului adoptării articolului 133 și al implicațiilor sale, a se vedea : Carol Iancu, Evreii din România, 1919-1938, De la emancipare la marginalizare, trad. rom. Țicu Goldștein, București, Hasefer,

11

care vor popula mediul universitarilor evrei în deceniilor următoare: Dr. Jacques Goldner,

şef de lucrări (Laboratorul de Histologie), Mihai Camner, preparator (Laboratorul de

Istorie Naturală Medicală), la Medicină, şi Zigmund/Zaharia Huber asistent la Chimie

agricolă37. Din 1924, acestora li se vor alătura: Leopold Bendl, şef de cultură la Institutul

Botanic38, Aizic Meliczohn, asistent la Seminarul Matematic, Marcel Kapri, preparator

(Laboratorul de Fiziologie), dr. Sebastian Pineles, radiolog, asistent la Clinica Infantilă39,

dr. Dr. Suzana Grosi, asistent la Clinica de Obstetrică40. În 1925, nu-l mai găsim pe

Meliczohn (definitiv!), dar reapare Emil Briul, la Ştiinţe, secţia Matematică, asistent şi

profesor simultan la Seminarul Pedagogic41. De asemenea, pentru scurt timp îl găsim

înregistrat pe asistentul Lupu Coniver la Medicină, Laboratorul de Farmacie Chimică şi

Galenică. În schimb, în acest an debutează ca asistent la Clinica Infantilă, dr. G.

Rosenthal, care va deveni o prezenţă de lungă durată şi cu o anume pregnanţă în acest

mediu42.

Anul 1926-1927 pare a fi fost unul dintre cei mai importanţi în ce priveşte

prezenţa numerică a universitarilor de origine evreiască la Facultatea de Ştiinţe,

îndeosebi. Astfel, îi găsim alături de ceilalţi amintiţi deja pe Isac sau Iso Schoenberg,

asistent, la Ştiinţe43, pe Alexandru Şumaher, asistent la Seminarul Matematic44, iar pe

Mendel Haimovici, probabil asistent suplinitor la aceeaşi instituţie45. La Medicină, apar

dr. Maria Camner46, asistent la Clinica Infantilă şi Zenobia Rosenthal ca preparator la

Clinica Obstetricală47.

2000, p. 88 sqq.37 ANI, dos. 1.022/1923: Intrări, Tabelul şefilor de lucrări şi cel al asistenţilor de la Facultatea de Medicină, f. 160; ANI, dos. 1.021/1923: Corespondenţă diversă, f. 200. 38 ANI, dos. 1. 063/1924: Ordine de plată, salarii, f. 187; Anuarul Universităţii din Iaşi 1924-25, p. 99.39 ANI, Dosar 1. 062/1924: Ordine de plată, salarii, f. 285; Anuarul Universităţii din Iaşi 1924-25, 87 sqq.40 ANI, Dosar 1. 064/1924: State de plată, f. 65; la Clinica Obstreticală, asistent era dr. Suzana Grosi; Anuarul Universităţii din Iaşi 1924-25, p. 104.41 ANI, Dosar 1. 064/1924: State de plată, f. 58; ANI, Pachet 297, Dosar 1.602/1936: Intrări, f. 43.42 Anuarul Universităţii din Iaşi, Anul şcolar, 1925-26, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Viaţa Românească”,1927, p. 100 sq.43 ANI, Pachet 193, dosar 1.149/1926: State de salarii, f. 78; Anuarul Universităţii din Iaşi, Anii şcolari, 1926-27 şi 1927-1928, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Viaţa Românească”,1929, p. 15744 Anuarul Universităţii din Iaşi, Anii şcolari, 1926-27 şi 1927-1928, p. 156.45 ANI, Pachet 195, dosar 1.156/1926: Dosar cu date personale ale corpului didactic şi administrativ, f. 171.46 Anuarul Universităţii din Iaşi, Anii şcolari, 1926-27 şi 1927-1928, p. 101.47 Ibidem, p. 133.

12

În anul următor, 1927-1928, avem primul conferenţiar evreu, dacă facem

abstracţie de poziţia lui Emil Briul la 1900: Isidor Suliţanu, conferenţiar la Ştiinţe, era

dispensat de la mobilizare48. Din păcate, aceasta este singura notiţă în ce-l priveşte.

Patru noi recruţi apar în anul academic 1928-1929. La Medicină, Dr. Rachila

Stamer este numită începînd cu 1 octombrie 1928 preparatoare suplinitoare la Clinica

boalelor nervoase şi mentale49, dr. Alexandru Hohman este preparator la Laboratorul de

Anatomie Patologică50, la fel ca şi Paula Varcovici Schaer, în Laboratorul de Farmacie

Chimică şi Galenică51.

Odată cu prima parte a anilor treizeci avem tot mai puţine apariţii noi: doar patru

sau cinci în intervalul 1930-1935! La Ştiinţe, Maria Schumacher este numită preparatoare

la Catedra de Teoria funcţiunilor52. La Medicină, începînd cu 1 octombrie 1932, printre

aspiranţii ataşaţi Laboratorului de Anatomia Descriptivă şi Embriologia se află şi Lazăr

Wasserman, încă student în anul IV, viitorul profesor de după război53. Apoi, la Clinica

de Boli Nervoase şi Mintale erau numiţi ca preparator, de la 1 iulie 1931, Gherta Werner,

iar, de la 1 octombrie 1934, Iuda Lunevschi54. Pînă la 1941, mai avem două intrări,

ambele nedatabile: Adrian Mayer la Catedra de Chimie Fizicală de la Ştiinţe55 şi Emil

Werth, preparator (nu ştim la ce facultate!)56.

De asemenea, fluctuaţia personalului este mai vizibilă, probabil datorită tăierilor

bugetare şi insatisfacţiilor legate de salariu. Nu poate fi exclusă nici o anume creştere a

tensiunii anti-semite. Deja în 1933, o serie de universitari evrei solicitau concedii sau

48 ANI, Pachet 198, dosar 1.165/1927: Chestiuni diverse, f. 58.49 Anuarul Universităţii din Iaşi, Anii şcolari, 1928-1929, Iaşi, Viaţa Românească, 1930, p. 47 şi 100.50 Anuarul Universităţii din Iaşi, Anii şcolari, 1928-1929, p. 96.51 Ibidem, p. 99.52 Nu ştim cînd se întîmplă aceasta, dar se cunoaşte data deciziei ministeriale cînd a fost promovată din preparatoare asistentă, respectiv, nr. 14.980/3 febr. 1932; Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi, Anii şcolari, 1930-1935, Publicat de Traian Bratu, Rectorul în funcţiune al Universităţii, Iaşi, Editura Universităţii Mihăilene, 1936, p. 266.53 ANI, Pachet 260, Dosar 1.405/1932: Numiri, gradaţii/2.028/2. 11.1932, f. 9; Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi, Anii şcolari, 1930-1935, p. 388.54 Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi, Anii şcolari, 1930-1935, p. 394. Numele său nu apare printre cei identificaţi de Iancu Brauştein: este desigur vorba de o simplă scăpare!55 Nu cunoaştem momentul recrutării sale, ci doar faptul că în anul universitar 1937-1938 era „şef lucrări”; Anuarul Universităţii pe anul academic 1938-1939, Publicat de Mihai David, Rectorul în funcţiune al Universităţii Mihăilene, Iaşi, Editura Universităţii Mihăilene, 1942, vol. XXIV, p. 199.56 În cazul său cunoaştem numai momentul în care este demis din Universitate: 1941; ANI, Pachet 383, Dosar 2.102/1941: Chestionar pentru anuar 1941-1944, f. 209.

13

chiar demisionau, aparent, pentru a merge la studii în străinătate. Printre aceştia I.

Schoenberg, de la catedra de Geometrie57, dr. G. Rosenthal, care solicită concediu de

studii de 6 luni58, Zenobia Vitner Rosenthal59, dr. Verner Gherta60 , M. Haimovici şi

Maria Schumacher61.

Indică aceasta o schimbare de climat în Universitate, respectiv, o înrăutăţire a

statutului acestor cadre? Posibil, dar fenomenul trebuie plasat mai ales după 1939, chiar

dacă unele semne se fac simţite mai devreme. De fapt, mai cu seamă în a doua parte a

anilor treizeci, începe să observe cum numărul universitarilor evrei se reduce treptat, fie

ca urmare a plecării voluntare, fie a demiterii.

Trebuie spus că încă de la începutul anilor 30, ministerul ceruse o listă cu

angajaţii „minoritari”62. Aceste solicitări pare că se multiplică în a doua parte a anilor

treizeci63. Deși, aparent, fără efecte reale, foarte probabil aceste „recensăminte” puteau

induce inevitabil o stare de ameninţare. De altfel, pe 7 martie 1938, Dr. Jacques Goldner,

asistent, care ocupase ca suplinitor cîteva decenii diverse poziţii, inclusiv aceea de şef de

lucrări la Catedra de Histologie şi la Clinica de Chirurgie ale Facultăţii de Medicină,

este demis64, ca urmare a deciziei ministrului de resort, Kiriţescu, din 11 martie 1838, de

a înlocui toţi angajaţii străini65. Să spunem că stricto sensu motivaţia nu era rasială şi de

altfel dr. Goldner, care probabil nu avea cetăţenie română, va fi păstrat sub o formă sau

alta în facultatea respectivă, totuşi tendinţa era limpede. Se pare că în aceeaşi situaţie se

afla şi Leopold Bendl, fost şef de lucrări la catedra de Botanică a Facultăţii de Ştiinţe, şef

de cultură de aproape două decenii a Grădinii Botanice, care, deşi pensionat, mai activa

în instituţie66. Altora, nu li se mai prelungesc angajamentele scadente. De altminteri, în

57 ANI, Pachet 267, Dosar 1.434/1933: Intrări/1.091/29.05.1933, f. 330. 58 ANI, Pachet 268, Dosar 1.436/1933: Intrări/3.410/20.10.1933, f. 136 sq.; ANI, Dosar 1.437/1933: Intrări, numiri, gradaţii, concedii, f. 34, 212.59 ANI, Pachet 268, Dosar 1.437/1933: Intrări, numiri, gradaţii, concedii, f. 33.60 Ibidem, f. 94. 61 ANI, Pachet 274, Dosar 1.474/1933: Procese verbale ale Senatului/21/1.01.1933, f. 3.62 Vezi dosarul ”Minoritari la Medicină”; ANI, Pachet 346, Dosar 1.924/1929: Serviciul mobilizări, f. 23; ANI, Pachet 356, Dosar 1.968/1940: Intrări, f. 292.63 ANI, Pachet 284, Dosar 1.528/1934: Facultatea de Medicină, Angajaţi Minoritari, f. 84 sq.64 ANI, Pachet 320, Dosar 1.720/1938: Intrări, f. 566.65 ANI, Pachet 320, Dosar 1.720/1938: Intrări, f. 576.66 ANI, Dosar 1.766/1938: Ieşiri, f. 608.

14

scurt timp, pe 21 iunie 1938, rectorul Traian Bratu, cunoscut pentru opiniile sale politice,

demisionează67.

În ciuda acestui fapt, în 1938, găsim încă un număr semnificativ de evrei parte a

personalului universitar: 12 (inclusiv, cei doi demişi!). Suspendat pentru cîteva luni în

1937, dr. Alexandru Hochman, asistent la Catedra de anatomie68. (nu ştim din ce

motive), apărea anul următor pe listele cu cei care primesc gradaţii69, alături de Dr.

Suzana Grosi, asistent, la Clinica de Obstetrică70 şi de Emil Hoffman, asistent la Clinica

de Chirurgie71 sau de şeful de lucrări de la Fiziologie, Marcel Kapri72. De asemenea, în

acelaşi an, Zigmund Huber este numit conferenţiar la Ştiinţe73, fapt excepţional, fiind

singurul evreu în acel moment în poziţia de conferenţiar.

Dar, situaţia se degradează puternic, după adoptarea noii constituţii din februarie

1939 şi mai ales după ce ministrul de resort, Petre Andrei, semnează decizia nr. 28.

287/1939 de punere în aplicare a articolului 27 din noua constituţie, care prevedea că

numai cetăţenii români erau admişi în funcţiile publice74. Totuşi, în 1939, nu au loc

demiteri peste tot. Dimpotrivă, vedem că la Facultatea de Medicină, dr. M. Camner este

promovat conferenţiar75, iar medicii universitari evrei sunt incluşi în planurile de

mobilizare cu grade de ofiţer, cel mai adesea. La Ştiinţe, se pare că presiunea este mai

mare. Astfel că, la începutul anului următor mai găsim doar şase nume de evrei.

Cunoaştem doar într-o anumită măsură felul în care s-a produs această rapidă îndepărtare:

pensionarea (în cazul lui S. Sanielevici, Suzana Grosi). Alţii au plecat probabil voluntar,

fie şi pentru că nu li se mai prelungiseră contractele76. Este posibil pe de altă parte ca

67 ANI, Dosar 1.766/1938: Ieşiri, f. 705.68 ANI, Pachet 308, Dosar 1.676/1937: Numiri, gradaţii/2.813/22.10.1937, f. 99.69 ANI, Pachet 319, Dosar 1.759/1938: Intrări/242/20.01.1938, f. 666.70 ANI, Pachet 319, Dosar 1.759/1938: Intrări/242/20.01.1938, f. 190.71ANI, Pachet 321, Dosar 1.761/1938: Intrări, f. 793.72ANI, Pachet 324, Dosar 1.764/1938: Intrări/3.147/17.11.1938, f. 193.73 ANI, Pachet 308, Dosar 1.676/1937: Numiri, gradaţii/2.813/22.10.1937, f. 101.74 ANI, Pachet 636, Dosar 1.866/1939: Intrări, f. 48.75 ANI, Pachet 339, Dosar 1.868/1939: Intrări/2.073/18.08.1939, f. 11.76 Este drept că, prin Legea de raţionalizare a învăţământului superior, din 4 nov. 1938, dispareau multe catedre, Facultatea de Ştiinţe Agricole nu mai făcea parte din Universitatea Iaşi, după cum o parte dintre angajaţii şi catedrele de la Ştiinţe erau mutate la nou-înfiinţata Şcoală Politehnică “Gh. Asachi”. Anuarul Universităţii pe anul academic 1938-1939, p. 6, 96, 188.

15

decanatele celor două facultăţi în care se aflau profesori evrei să fi dorit să disimuleze

prezenţa acestora pentru a-i proteja.

Situaţia devine însă delicată în a doua parte a anului 1940. Pînă atunci, fuseseră

vizaţi doar cei lipsiţi de cetăţenie. În noiembrie însă cinci dintre cadrele angajate sunt

disponibilizate potrivit art. 3 litera 5 ale Decretului-Lege pentru reglementarea evreilor

în învăţămînt din 14.10.1940: dr. Wasserman Lazăr, preparator la Institutul de

Anatomie,77, de dr. Mendel Haimovici78, asistent la Seminarul Matematic, de la Ştiinţe,

de dr. Emil Hoffman79 asistent la Clinica I. Chirurgie, Semiologie, Sebastian Pineles,

asistent la Clinica Infantilă80 şi preparatorul Emil Werth81. Curios este faptul că, în

acelaşi timp, aceştia sunt concentraţi ca ofiţeri, deşi s-ar putea să fie vorba aici de o iluzie

birocratică82, iar în septembrie 1940 trei dintre ei abia depuseseră jurămînt ca angajaţi83.

Aparent, scăpau acestei decizii conferenţiarii Z. Huber, Mihai Camner şi poate Emil

Briul, pentru care nu găsim nici un fel de decizie de excludere. Oricum, atmosfera se

degradează şi pentru ei84. Într-o adresă către rector a decanului Facultăţii de Ştiinţe din 17

august 1943 se arăta că facultatea respectiv nu avea angajaţi evrei85. Este drept că, Z.

Huber se transferase la Chişinău, acolo unde funcţiona acum fosta Facultate de Ştiinţe

77 ANI, Pachet 356, Dosar 1.968/1940: Intrări/3.629/20.11.1940, f. 659; ANI, Pachet 356, Dosar 1.968/1940: Intrări/3.629/20.11.1940, f. 1.014; ANI, Pachet 359, Dosar 1.973/1940: Ieşiri/4. 237/30.10. 1940, f. 266.78 ANI, Pachet 356, Dosar 1.968/1940: Intrări/3.642/21.11.1940, f. 672; ANI, Pachet 359, Dosar 1.973/1940: Ieşiri, f. 538; ANI, Pachet 383, Dosar 2.102/1941: Chestionar pentru anuar 1941-1944, f. 240.79 ANI, Pachet 356, Dosar 1.968/1940: Ieşiri/166/16.01.1940, f. 119.80 Prin Decizia nr. 156.013/2.061/1940 a Ministerul Educaţiei Naţionale îndepărta din funcţiile pe care le ocupau la 1 septembrie 1940, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 2.650/1940 din 9.08.1940; ANI, Pachet 361, Dosar 1.993/1940: Numiri, aprobări, salarii, concedii, gradaţii/3.543/9.09.1940, f. 139.81 ANI, Pachet 383, Dosar 2.102/1941: Chestionar pentru anuar 1941-1944, f. 209.82 Asistentul Mendel Haimovci, Seminarul Matematic, este mobilizat (ANI, Pachet 360, Dosar 1.991/1940: Fişe nominale, biroul mobilităţi, f. 31); Dr. Hoffman Emil, asistent, locotenent în Compania a II-a sanitară, de la 1 aug. – 1 oct., este concentrat (ANI, Pachet 364, Dosar 2.025/1940: Mobilizare, f. 245); Pineles, Sebastian, căpitan, Regimentul 11 Roşiori, este concentrat la Spitalul Izraelit (ANI, Pachet 364, Dosar 2.025/1940: Mobilizare, f. 246); „Tabel cu personalul Facultăţii de Ştiinţe ce urma să se evacueze, cu universitatea, la Alba Iulia” (ANI, Pachet 364, Dosar 2.025/1940: Mobilizare, f. 427); E. Hoffman, doctor (ANI, Pachet 366, Dosar 2.028/1940: Biroul Mobilizări, Fişe Medicale, f. 60).83 Zigmund Huber, conferenţiar (ANI, Pachet 369, Dosar 2.037/1940: Foi de jurămînt/7.09.1940, f. 67); Dr. Sebastian Pineles, asistent (ANI, Pachet 369, Dosar 2.037/1940: Foi de jurămînt/7.09.1940, f. 228); Dr. Emil Hoffman, asistent (ANI, Pachet 369, Dosar 2.037/1940: Foi de jurămînt/7.09.1940, f. 229); Dr. Lazăr Wasserman, preparator (ANI, Pachet 369, Dosar 2.037/1940: Foi de jurămînt/7.09.1940, f. 230).84 Adresă, prin care Mişcarea Legionară, Organizaţia Iaşi, Biroul de plasare, roagă rectorul să i se comunice personalul (ANI, Pachet 359, Dosar 1.973/1940: Ieşiri/4.666-74/27.11.1940, f. 573).85 ANI, Pachet 418, Dosar 2. 252/1943: Intrări/2.116/17.08.1943, f. 370.

16

Agricoleşi, şi evident dispăruse din evidenţele Universităţii. Interesant este însă că nici

unul dintre aceştia nu apare pe listele profesorilor reintegraţi în octombrie 1944, alături de

cei patru demişi anterior: M. Haimovici, L. Wasserman, E. Hoffman şi S. Pineles86.

b. Proiecte de carieră: norma şi excepţia

Formau aceşti universitari un grup? Care erau raporturile dintre aceştia? O

discuţie cu privire la aceste aspecte nu este în intenţia demersului de faţă. Totuşi, este de

observat, chiar şi la o privire superficială, că uneori afinităţile între universitarii evrei sunt

vizibile: de la relaţii de rudenie la cele de cooperare intelectuală. O serie de figuri ies în

relief, fie prin carierele lor excepţionale, fie prin poziţia informală în cadrul micii

comunităţi de universitari evrei ieşeni: S. Sanielevici, Mihai Camner, Zigmund/Zaharia

Huber, Marcel Kapri, Emil Iosub Hoffman, Leopold Bendl etc.

Nu a făcut de asemenea obiectul acestei cercetări, implicarea civică a

universitarilor evrei ieşeni, eventual participarea la mişcarea sionistă87. Nici datele aflate

la dispoziţie nu facilitează un asemenea demers. În ce priveşte cariera universitară, norma

a fost condiţia de aşa-numit în epocă „personal didactic auxiliar”: universitari de rang

inferior, de la rezidenţi, aspiranţi pînă cel mult la şefi de lucrări. Este vorba desigur de

ceea ce se numeşte în general „poziţii de aşteptare”, dar acestea par a se prelungi cel mai

adesea „sine die”. Aceste „proiecte de carieră” nu ofereau nici o perspectivă materială

prea bună, dar mai ales consacrau o evidentă inferioritate simbolică: nu permiteau

exercitarea vreunui drept de vot în cadrul proceselor electorale universitare şi nici

participarea la conducerea instituţiei şi la deciziile academice în general.

Este dificil de reconstituit în acest stadiu al cercetărilor, dacă este vorba aici de

forme, fie şi disimulate, de anti-semitism universitar sau de o logică intelocrată specifică

lumii universitare ieşene. O cercetare în această chestiune va trebui să exploreze mai

atent memorialistica şi mărturiile bazate pe anchete de istorie orală. Din această

perspectivă, figura cea mai bine integrată lumii universitare ieşene pare a fi fost Simion

86 ”Extras al Deciziei Ministerului Culturii şi Educaţiei Naţionale nr. 134.644/1944 referitoare la integrarea persoanelor de origine evreiască”; ANI, Pachet 441, Dosar 2.354/1944: Ieşiri/3.909-14/4.10.1944, f. 18.87 Artistul bucureştean Marcel Iancu amintea într-o scrisoare către familie din august 1938 de un tovarăş de călătorie pe vaporul care-l ducea către Palestina: “Fac proiecte grandioase de colonisare cu Drul Rosintal cu care mă împac de minune”. Vlad Solomon, „Marcel Iancu, evreu si sionist (2)”, în revista „Acum” /16. 01. 2011: http://www.acum.tv/articol/23972/ Este vorba oare de dr. Georges Rosenthal? Posibil, ţinînd cont că în această perioadă era demisionar.

17

Sanielevici, primul evreu şi singurul de altfel care ocupă o poziţie de profesor titular pînă

în 1945-1946. Cazul său este aproape inexplicabil. Din păcate, avem puţine informaţii

istoriografice despre cariera matematicianului de origine evreiască. Nu pare să fi avut o

posteritate şi nici raporturi foarte intense cu ceilalţi universitari evrei din corpul

Universităţii ieşene88. Nici măcar fondurile administrative păstrate nu ne oferă informaţii

prea credibile: cea mai timpurie informaţie arhivistică asupra este decizia ministerului din

24 februarie 1930 prin care se aproba numirea sa ca profesor la Catedra de algebră89. Or,

Simion Sanielevici n-a fost niciodată profesor la Catedra de algebră!

Posedăm din fericire biografia sa publicată în Anuarul pe 1930-1935, în

momentul în care era “profesor titular la Catedra de Mecanică Raţională şi Aplicată de la

Facultatea de ştiinţe”. Potrivit acesteia, ar fi fost numit mai întîi profesor titular la

Catedra de Calcul Diferenţial şi Integral la Iaşi pe 1 ianuarie (probabil, 1920!), prin

decizia nr. 291 din 1920, de unde s-a transferat la Catedra de Mecanică Raţională şi

Aplicată la 1 ianuarie 1929 cu decizia ministerului nr. 156 din 22 ianuarie acelaşi an90.

Aceste date sînt confirmate de Anuarele Universităţii. Astfel, în anul universitar

1924-1925, apare la poziţia 16, cu titlul de profesor la Calcul diferenţial91, precum şi ca

director al Laboratorului de Mecanică92. În anii următori (1925-1929), îl va suplini pe

Victor Vîlcovici, titularul Catedrei de Mecanică, “detaşat la Politehnica din Timişoara”93.

Începînd cu 1 ianuarie 1929, prin Înaltul Decret Regal nr. 156 din 22 ianuarie 1929 este

transferat „cu toate drepturile cîştigate de învăţămînt” la Catedra de Mecanică raţională

şi aplicată, vacantă94. În acelaşi timp, era „însărcinat a suplini cu începere de la I

88 A se vedea referirile minimale, inexacte şi maliţioase din articolul lui Ilie Popa, „Dezvoltarea matematicii”, în Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860-1960, vol. II, Bucureşti, 1960, p. 23 sq.; S. Sanielevici era în acela moment membru al Academiei R.P.R.!; de asemenea şi notiţa semnată de S. Marcus/Coca Roman, în vol. Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie, Bucureşti, Hasefer, 2004, p. 183. 89 ANI, Pachet 233, Dosar 1.302/1930: Dosar cu numiri, gradaţii, concedii/344/24.02.1930, f. 60.90 “Date biografice ale profesorilor şi conferenţiarilor”, în Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi, Anii şcolari, 1930-1935, p. 243; date noi, plus o bibliografie selectivă a lucrărilor, în Anuarul Universităţii pe anul academic 1935-1936, Publicat de Traian Bratu, Rectorul în funcţiune al Universităţii, Iaşi, Editura Universităţii Mihăilene, 1937, vol. XXI, p. 82.91 Anuarul Universităţii din Iaşi 1924-25, p. 73.92 Ibidem, p. 87.93 Ibidem, p. 73; Anuarul Universităţii din Iaşi, Anii şcolari1926-1927, p. 151.94 Anuarul Universităţii din Iaşi, Anii şcolari, 1928-1929, p. 49.

18

Februarie 1929 catedra de “Calcul diferenţial şi integral” aflată vacantă la Facultatea de

Ştiinţi din Iaşi”, iar de la 1 ianuarie 1932 este numit suplinitor la Geometrie descriptivă95.

Deşi format la Universitatea din Bucureşti, pare a fi fost deplin integrat în spaţiul

universitar ieşean. În anul universitar 1926-27, reprezenta Senatul Universităţii în

Comisia Căminelor şi Cantinei universitare96, iar în anul 1937-1938, era ales membru în

Comisia de judecată a Universităţii, ca şi unul dintre cei patru delegaţi ai Facultăţii de

Ştiinţe97.

Cariera sa academică lua sfîrşit brusc la 1 octombrie 1938, cînd este pensionat,

„pentru limită de vîrstă”, potrivit legii din 12 august 1938, alături de alţi profesori şi

cadre inferioare, care depăşiseră vîrsta de 65 de ani98. Nu este însă vorba de o ruptură

brutală, mai ales că odată cu el fuseseră „puşi în retragere, din oficiu” alţi şapte profesori

ai Universităţii99 , iar aceasta nu însemna se pare îndepărtarea completă din Universitate,

întrucît devenea „profesor onorar”100. Va fi reîncadrat oricum după 1944 ca titular.

Concluzii

Demersul ca faţă a avut ca obiectiv principal identificarea şi clasarea

universitarilor de origine evreiască de la Universitatea din Iaşi, de la începuturile sale

pînă la 1940, respectiv, pînă în momentul în care evreii sunt îndepărtaţi din corpul

universitar, ca urmare a legilor rasiale din acei ani. Este o încercare de a depăși o dublă

lacună: de ordin istoriografic și memorial, deopotrivă. Pe o parte, este vorba de absența

95 Prin Decizia min. nr. 26.408/1932; Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi,1930-1935, p. 265 sq.96 Anuarul Universităţii din Iaşi, Anii şcolari, 1926-27 şi 1927-1928, p. 12. 97 Anuarul Universităţii pe anul academic 1937-1938, p. 67. 98 “Ministerul Educaţiunii Naţionale, prin D. Nr. 173.540/938, pune în retragere din oficiu pentru limită de vîrstă, pe ziua de 1 octomvrie 1938, pe d-l profesor Simion Sanielevici”. Anuarul Universităţii pe anul academic 1937-1938, Publicat de Ioan Tănăsescu, Rectorul în funcţiune al Universităţii Mihăilene, Iaşi, Editura Universităţii Mihăilene, 1939, vol. XXIII, p. 24. 99 Printre cei pensionaţi se numărau trei profesori de la medicină (printre care şi fostul rector Al. Slătineanu), doi de la Litere şi doi de la Ştiinţe; “Corpul didactic universitar”; Anuarul Universităţii pe anul academic 1938-1939, 15 sqq. 100 “Tabloul nominal al profesorilor onorari, titulari şi agregaţi ai Universităţii Mihăilene în anul academic 1938-1939”. Anuarul Universităţii pe anul academic 1938-1939, p. 39 sqq. Trebuie observat că atunci cînd este pensionat, rectorul I. Tănăsescu îi adresează un cuvînt călduros, aparte: “Profesorul Simion Sanielevici, a servit Universitatea noastră timp de 19 ani, ca titular al catedrei de Calcul Diferenţial şi Integral şi apoi ca titular al catedrei de Mecanică Raţională, pînă la 1 Octomvrie 1938. Om de o rară distincţie sufletească şi de o mare valoare ştiinţifică, astăzi se numără printre profesorii onorari ai Universităţii”. Ibidem, p. 5.

19

unor cercetări aplicate asupra corpului universitarilor ieșeni, îndeosebi, în ce privește

personalul inferior, iar, pe de alta, de completa uitare la care au fost condamnați

universitarii ieșeni de origine evreiască, mulți dintre ei obiect al represiunilor rasiale din

anii patruzeci ai secolului trecut.

În absența unor mărturii narative sau a unor reconstituiri biografice asupra

acestora, demersul s-a bazat mai ales pe două categorii de surse: actele administrative

universitare (statele de plată, în primul rînd) și publicațiile oficiale ale Universității,

respectiv, Anuarele. Frecventele erori sau lacune care apar în aceste categorii de

documente pot fi cu greu amendate, de aceea, configurarea demersului de față a fost în

mod fatal dependent de informațiile provenind din aceste surse.

În prima parte a studiului de faţă am încercat o scurtă prezentare a ceea ce am

putea numi primul val de tineri intelectuali evrei care ocupă poziții academice, fie și

inferioare, la Universitatea din Iași, după eșecul candidaturii lui N. C. Popper, în anii

șaizeci ai secolului XIX. Nici perioada de timp, relativ scurtă (primele semnalări

documentare datează în cel mai bun caz din 1895-1896, iar ultimele din 1910-1911), în

care se manifestă acest ”val”, nici numărul (abia 11 nume) nu ne pot indica un fenomen

de amploare. Mai mult, unii dintre cei amintiți ca ocupînd o poziție universitară sînt

studenți, de obicei în faza doctorală, iar durata angajamentelor pare a depăși rareori trei

ani. Numele lui Emil Briul, Isaac (Nicolae) Apotecker și Alexandru Grossi par a se detașa

ca importanță. Dar nici unul nu face cu adevărat o carieră universitară și, cu excepția lui

Emil Briul, după 1910, dispar cu toții din documentele universitare.

În același timp, pentru istoria Universității, prezența lor indică momentul apariției

unei categorii noi de universitari, ignorați în general pînă acum: personalul didactic

inferior. Universitarii evrei par a ilustra cel mai bine această nouă categorie de poziții

universitare subalterne și precare. Din datele păstrate, vedem că durata angajamentelor nu

depășea un an universitar, fiind eventual prelungită, dar fiind și primii concediați, în anii

de criză, și mai ales fără perspectiva unei cariere propriu-zise.

În același timp, prezența acestora în acest poziții este un fapt destul de rar pentru

administrația românească a timpului și poate arăta o anume deschidere a lumii

universitare ieșene, într-un moment în care presiunea antisemită începe să se manifeste

destul de pregnant în spațiul public. Faptul că doar două facultăți (Științe și Medicina) au

20

promovat recrutarea evreilor universitari se explică atît prin faptul că, în general, acestea

erau mai deschise către modelul de universitate cosmopolită, ca spațiu ideal al căutării

adevărului și al cunoașterii pure, ca și prin nevoia de competențe tehnice pentru domenii

specializate.

Acest moment se va opri oarecum brutal sau inexplicabil la 1910, în măsura în

care sursele, sau mai bine spus absența lor, nu ne înșeală! Va fi oricum o veritabilă

fractură, întrucît după 1919, fenomenul se va manifesta aproape radical diferit și prin

intermediul altor actori. Pe lîngă faptul că numărul celor implicați aproape că se triplează

(ajunge la 28 de nume!), statutul acestora evoluează mult: pozițiile se stabilizează, apare

chiar prosibilitatea unor cariere.

La fel ca și în perioada anterioară, universitarii evrei sînt de găsit numai la

Medicină și Științe, cu deosebirea că diferența numerică între cele două nu mai este atît

de mare, ba chiar avem o cvasi-paritate. În plus, la Științe, posibilitățile de carieră par a fi

mai bune, după cum o arată poziția de profesor titular al lui Simion Sanielevici, apoi cele

de conferențiar ale lui Isidor Sulițanu sau Zigmund Huber. La Medicină, avem mai multe

poziții de șefi de lucrări (J. Goldner, M. Kapri), dar numai un singur titlu de conferențiar

(Mihai Camner).

După cum vedem, în marea lor majoritate, universitarii evrei au ocupat poziții de

personal didactic inferior, numite adesea ”de așteptare”. Întrebarea care se naște de aici

inevitabil este dacă putem discerne o formă de discriminare instituțională la adresa

acestora? Din păcate, spaţiul disponibil nu a permis o analiză mai extinsă asupra acestei

probleme. Simpla evocare a atitudinilor anti-semite deschise din mediul universitar

ieșeanu nu este prea relevantă în acest caz. De fapt, în ciuda a ceea ce se mai susţine

adesea, cultura politică universitară în România interbelică era mai curînd dominată de

stînga decît de extrema dreapta. La Iaşi, doar un număr redus de profesori se manifestau

ca avînd convingeri anti-semite puternice (A.C. Cuza, C. Şumuleanu, I. Găvăneascu, G.

Pascu). În schimb, cei cu convingeri politice de stînga, mult mai deschişi către evrei, au

fost cel puţin majoritari la trei dintre cele patru facultăţi: Ştiinţe, Medicină şi Litere.

Oricum această discuție cere o analiză mai aplicată, în care să fie lărgită baza

documentară prin convocarea memorialisticii, inclusiv, pe calea istoriei orale, după cum

implică o cercetare de maximă finețe, judecăţi de valoare în care contextul este foarte

21

important. Se poate totuşi observa cu ușurință faptul că adesea perspectivele de carieră

erau slabe. Cel mai bun exemplu aici este cel al lui Emil Hoffman, pe care-l găsim

asistent la Clinica a II-a Chirurgie, începînd din 1921 pînă în octombrie 1941, cînd va fi

demis în condiţiile politice cunoscute. Este acesta un caz tipic pentru universitarii evrei

sau îi privea pe toți universitarii aflați în asemenea poziții? Am putea analiza aici evoluţia

complet asimetrică a carierelor unor universitari, care provin din aceeaşi promoţie. De

asemenea, se poate observa aceeași asimetrie în ce privește numărul universitarilor în

raport cu numărul studenților, doctoranzilor mai ales. Dar aceasta este o discuție care

merită o abordare aparte într-un studiu viitor.

Florea Ioncioaia (Université „Alexandru-Ioan Cuza” Iaşi)

Juifs dans le corps enseignant de l’Université de Jassy (1860-1940)

Résumé

Le poids et le rôle des intellectuels à l’origine juive dans l’histoire de l Université

moderne sont bien connus. Ainsi, au-delà de son rôle intellectuel, l’intégration des juives

dans les corps universitaires représente un marker de toute une culture politique et

institutionnelle, particulièrement concernant la manière de laquelle une société accepte

ses minorités. En même temps, la question du recrutement et de l’intégration des juifs

dans le corps universitaire doit être attache à la question du fonctionnement du système

méritocratique.

Le problème de la présence des membres de la communauté juive dans le corps

des universitaires roumaines de la première moitié du XX-ème siècle a été l’un de plus

débattues de la vie publique roumaine de l’époque. Toutefois, paradoxalement, les études

historiques sur cette question sont encore peu nombreuses. D’une manière assez

surprenante, ce lapsus concerne notamment l’Université de Jassy : sans ignorer quelques

notices occasionnelles, il n’y a vraisemblablement aucune démarche soit biographique,

22

soit purement historique ou même d’ordre mémorielle concernant les universitaires juifs

de Jassy.

S’agit-il donc d’un fantasme à des fins politiques? Y- a- t-ils des universitaires

juifs dans l’histoire de l Université de Jassy ? Comment ce passer leurs recrutement,

carrières, intégration ? Est-qu-il-avait de cas de victimes de persécutions à motivation

raciale, des barrières, des entraves pour les candidats ou pour les carrières de cadres

juives?

Afin de répondre a ce questionnaire, on doit imaginer d’abord une recherche

quantitative sur les juifs composants le corps académique de l’Université de Jassy, suivi

par une analyse des carrières de ces universitaires : leur nombre, leur poids académique,

leurs relations avec le milieu universitaire locale etc. Il s’agit donc d’un travail à double

face, même si préliminaire : d’un part, un inventaire général des personnes et des

carrières, d’un autre part, une discussion concernant l’intégration et la promotion des ces

universitaires dans un milieu politique et culturel en ébullition permanente.

Apres l’échec de la candidature de N.C. Popper dans les années ’60 de XIX-ème

siècle, les véritables débuts des juifs en tant que membres du personnel engeignant de

l’Université de Jassy sont assez tard : à la fin de XIX-ème siècle. Depuis 1895-1896, un

nombre de 10 doctorants ou docteurs de la Faculté de Médecine sont recrutés pendant une

quinzaine d’années pour occuper des postes pour le personnel didactique inférieur. De

même, à la Faculté de Sciences, le mathématicien Emil Briul est attaché aux activités de

la Faculté et de l’instituts-annexe de celle-ci.

Il ne s’agit pas vraiment des positions d’universitaire à titre complet. En fait, leur

statut est précaire (la durée des engagements dépasse rarement trois ans, renouvelable

chaque année !), la perspective de carrière est nulle et d’ailleurs après 1910 il vont

disparaître mystérieusement des annales de l’Université. En même temps, ce fait a lieu en

pleine progression antisémite dans l’espace publique roumain.

Apres un lapsus de presque un décennie, pendant la période de l’entre-deux-

guerres, le nombre de juifs aux rang des universitaires connaît une évolution assez

spectaculaire, aussi bien que leur statut et même leur position institutionnelle. Jusqu’à ce

moment-là on avait identifié presque une trentaine de noms, des figures universitaires

avec de carrières parfois surprenantes : une position de professeur à titre complet, trois

23

positions de maître de conférence, bien d’autres de chefs de travaux etc. C’est vrai qu’il

ne peut pas parler d’une complète normalisation de leur statut en tant que juifs, mais

l’avancée reste significative.

D’autre part, si les années ’20 représentent le moment d’apogée, les années ’30

apportent petit à petit de signe de refoulement. Sous l’effet de tensions antisémites en

forte croissance et des lois raciales des années 1939-1940, les juifs de l’Université de

Jassy vont disparaître complet à la fin de l’année 1940. Même si les causes ne sont

directement imputables au monde universitaire, bien au contraire, parfois, l’Université

doit être interrogé sur son rôle dans l’intégration des juifs et sur son support en leur

situation de grave détresse.

24