Nr. 1 (1079) l 2017 24 pagini l pret,: 3 lei

REVISTĂ FINANŢATĂ CU SPRIJINUL MINISTERULUI CULTURII

MIHAI EMINESCU

COLINDE, COLINDE!Colinde, colinde!E vremea colindelor,Căci gheaţa se-ntindeAsemeni oglinzilorŞi tremură braziiMişcând rămurelele,Căci noaptea de azi-iCând scânteie stelele.Se bucură copiii,Copiii şi fetele,De dragul MarieiÎşi piaptănă pletele,De dragul MarieiŞi-a MântuitoruluiLuceşte pe ceruriO stea călătorului.

Explorând planeta numit[Ulysses

DAN CRISTEA

GabrielaAdame§teanu

INTERVIU

3

MIRCEA C{RT{RESCU, laureat al Premiului Na\ional Mihai Eminescu, Boto§ani, 2017

SOROCA - DEPUNERE DE FLORI LA BUSTUL LUI MIHAI EMINESCU

DOSAR: TRANSUMAN-METAUMAN

4-5

Gh. StroePROZĂ

9

10

5

Labi§ - Sorescu de Dan Stanca

DESTINE DIVERGENTE

Este o greşeală să te informezi în legătură cu Uniunea Scriitorilor nu-mai din presă. În căutare de subiectecare să atragă atenţia publicului larg, unii ziariştiprezintă agitaţia unui grupuscul de autori fărămari merite literare, puşi pe scandal, ca pe oscindare a lumii scriitorilor, ca pe un conflictîntre două tabere. Nu există nicio scindare. Şi nue vorba, nici pe departe, de tabere.

Pe de o parte, sunt 20-30 de autori ne-mulţumiţi de locul modest pe care îl ocupă înviaţa literară (şi în literatură), pe de altă parte –2.600 de scriitori (unii dintre ei, celebri) aparţi -nând Uniunii Scriitorilor. Iar Uniunea Scriitori-lor funcţionează din plin, în vremuri cu totulnefavorabile creaţiei literare, pe baza unor pro-grame de activitate complexe, editează nouă re-viste literare, din Bucureşti şi din alte centreculturale ale ţării, acordă premii literare, menţinemereu activă Editura Cartea Românească, îisprijină pe membrii săi care au probleme so-ciale, colaborează cu organizaţii similare din nu-meroase alte ţări, acţionează pentru mărireavizibilităţii scriitorului în lumea de azi.

Altă mistificare constă în prezentarea unorautori acriţi sau chiar exasperaţi de propriile lorinsuccese ca pe un eşalon de „lupi tineri” dornicisă devină „masculi alfa”. Las la o parte grosolă-nia acestei concepţii zoologice despre societa-tea umană, dar nu pot să nu remarc falsitatea ei.Lupi tineri?! Ciudaţi lupi tineri aceia care au ne-voie de proteze dentare ca să poată să muşte!

Doi dintre cei mai vehemenţi denigratori ailui Nicolae Manolescu, căruia îi menţionează înrepetate rânduri vârsta, cu o impo liteţe nescuza-bilă, Florin Iaru şi Cristian Teodorescu, sunt eiînşişi în vârstă de peste şaizeci de ani (s-au năs-cut în 1954). În loc să se pregătească de pensio-

nare, se agită într-un mod infructuos şi ridicolpentru a prelua conducerea Uniunii Scriitorilor.Se află în situaţia acelui şoricel dintr-un banccare încearcă să posede o elefăntoaică.

Recent, turbulenţii denigratori ai lui Nico-lae Manolescu şi ai echipei sale de la conduce-rea U.S.R. au deplâns faptul că Mircea Căr tă-rescu a acceptat Premiul de Poezie „Mihai Emi-nescu”, legitimându-l astfel pe Nicolae Mano-lescu! Rar mi-a fost dat să citesc o mai mareinepţie!

Nicolae Manolescu mai are nevoie de o le-gitimare?! Gabriel Chifu, Varujan Vosganian,Daniel Cristea-Enache mai au nevoie de o le-gitimare?! Iar de această problemă se ocupăcu ardoare autori mediocri, ca Radu Vancu şiVasile Baghiu, care până în prezent s-au re-marcat mai mult prin scandal decât printr-ooperă literară.

Problema legitimării în lumea literară esteîntr-adevăr complicată, este o problemă de filo-sofia culturii, care nu poate fi rezolvată prin me-toda „cine strigă mai tare”. Scriind de o viaţăîntreagă, mi s-a întâmplat frecvent ca autoriiunor cărţi lipsite de valoare să mă ridice în slăvi,în dedicaţii, înainte de a mă pronunţa asupraacelor cărţi şi să mă conteste violent după afla-rea opiniei mele nefavorabile.

Ce să răspund cuiva care, nemulţumit deverdictul critic pe care l-am dat în legătură cutextele lui, îmi strigă în faţă că sunt incompe-

tent, că n-am calificarea necesară să evaluez tex-tele altora? Şi ce se întâmplă dacă la o asemeneadispută asistă un necunoscător al literaturii, careaude:

− Eu mă pricep mai bine la literatură şi afirmdespre tine că eşti o nulitate!

− Ba eu mă pricep mai bine la literatură şiafirm eu despre tine că eşti o nulitate!

Disputa aduce aminte de o povestire a luiE.A. Poe despre nebunii dintr-un sanatoriu psi-hiatric care se substituie propriilor medici, îi de-clară, la rândul lor nebuni, şi îi încarcerează. Pecine să crezi dacă ţi se cere arbitrajul?

Problema legitimităţii a fost rezolvată în li-teratură, de-a lungul secolelor, de la sine, înpractica procesului de evaluare a textelor lite-rare. Dobândeşte prestigiu şi autoritate acelacare în timp câştigă încrederea cititorilor, prinverdicte şi argumentaţii convingătoare. Presti-giul şi autoritatea nu sunt, cum cred unii insur-genţi de azi, o pălărie pe care o poţi lua de pecapul cuiva pentru a o pune pe propriul tău cap.Nicolae Manolescu a câştigat încrederea iubi-torilor de literatură în timp, formând mii de stu-denţi, identificând şi susţinând scriitori talentaţi(printre care pe Mircea Cărtărescu însuşi), apă-rând literatura română în timpul comunismuluide imixtiunea ideologiei şi, în perioada postco-munistă, de confuzia de valori, creând o operăcritică de mare anvergură, imposibil de ignorat.Nu pot veni acum autori care n-au făcut marelucru în literatură, ca Radu Vancu sau VasileBaghiu, ca să-l legitimeze pe Nicolae Mano-lescu. Se pot, eventual, legitima ei între ei pen-tru a crea un moment de amuzament în faţaunui public care s-a săturat, probabil, să-i totvadă încruntaţi şi lipsiţi de respect faţă de oa-menii de valoare.

Cine legitimeaz[ pe cine?ALEX ŞTEFĂNESCU

Lucr[rile ColocviuluiNa\ional„Ion Hobana”

Director: DAN CRISTEA

Redactor şef: ALEX ŞTEFĂNESCU

Redacţia: HORIA GÂRBEA (secretar general de redacţie)

IOAN GROŞAN, IOLANDA MALAMEN,

DAN STANCA, RĂZVAN VONCU (redactor asociat)

Colegiu editorial:

RADU F. ALEXANDRU GABRIEL CHIFU

LIVIUS CIOCÂRLIE D.R. POPESCU

MIHAI ŞORA CORNEL UNGUREANU

Art director: GELU IORDACHE

Administraţie, difuzare: EUGEN CRIŞAN

Tipărit la SigmamediaE-mail: sigmamedia.ro

Tel: +40 21 202 82 16

Revista LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂeste membră a Asociaţiei Revistelor,

Imprimeriilor şi Editurilor Literare (A.R.I.E.L.)

Adresa redacţiei: Calea Victoriei nr. 133, Bucureşti, sector 1

Tel: 021.212.79.87

E-mail: revistaldd2015@gmail.com

www.revistaluceafarul.ro

Banca Română de Dezvoltare – Sucursala Victoria, Bucureşti

Cont Lei: RO29BRDE445SV36784884450Cont Euro: RO25BRDE445SV36784964450

ISSN 2065-7536

Autorii care doresc să fie recenzaţi înpaginile LUCEAFĂRULUI DE DIMINEAŢĂ

sunt rugaţi să expedieze cărţile pe adresa redacţiei:

Calea Victoriei nr. 133, Bucureşti, sector 1

IMPORTANT! Colaboratorii ne pot trimite materiale doar

în format electronic şi culese cu semne diacritice!

Reguli generale de corespondenţă cu redacţia:

Manuscrisele nesolicitate şi nepublicate nu se înapoiază.

DIFUZARERevista Luceafărul de dimineaţă

poate fi cumpărată de la Oficiile Poştei Române.

Preţul unui exemplar este de 3 lei.

Abonamentele pot fi contractate la toateoficiile poştale din ţară număr catalog 19379

sau direct la redacţia revistei.Tel: 0727.872.276

Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România

nu răspunde pentru politica editorială a publicaţiei şi nici pentru conţinutul

materialelor publicate.

Revista LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂpromovează diversitatea de opinii,

iar responsabilitatea afirmaţiilor cuprinse în paginile sale aparţine

autorilor articolelor.

Revistă de cultură a Uniunii Scriitorilor din RomâniaEditor: Asociaţia LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂÎn temeiul art. 19 din Statutul U.S.R., la solicitarea PreşedinteluiNicolae Manolescu, Consiliul Uniunii Scriitorilor din România afost convocat în şedinţă extraordinară, cu participarea următorilor

membri, prezenţi sau reprezentaţi: Nicolae Manolescu – preşedinteleU.S.R.; Varujan Vosganian – prim-vicepreşedinte U.S.R.; Gabriel Chifu– vicepreşedinte U.S.R.; Aurel Pantea – preşedinte Filiala Alba –Hunedoara; Vasile Dan – preşedinte Filiala Arad; Calistrat Costin –preşedinte Filiala Bacău; Adrian Lesenciuc – preşedinte Filiala Braşov;Victor Gh. Stan – preşedinte Filiala Bucureşti – Literatură pentru Copiişi Tineret; Radu Voinescu – preşedinte Filiala Bucureşti – Critică, Ese -istică şi Istorie Literară; Radu F. Alexandru – preşedinte interimar FilialaBucureşti – Dramaturgie; Horia Gârbea – preşedinte interimar FilialaBucureşti – Poezie; Nicolae Prelipceanu – membru C.U.S.R.; AurelMaria Baros – preşedinte Filiala Bucureşti – Proză; Ion Lazu – membruC.U.S.R.; Peter Sragher – preşedinte Filiala Bucureşti – TraduceriLiterare; Leo Butnaru – preşedinte Filiala Chişinău; Irina Petraş – pre -şedinte Filiala Cluj; Ruxandra Cesereanu – membru C.U.S.R.; AngeloMitchievici – preşedintele Filialei Constanţa; Gabriel Coşoveanu –preşedinte Filiala Craiova; Cassian Maria Spiridon – preşedinte FilialaIaşi; Gellu Dorian – membru C.U.S.R.; Nicolae Oprea – preşedinte FilialaPiteşti; Ion Radu Văcărescu – preşedinte interimar Filiala Sibiu; CorneliuAntoniu – preşedinte Filiala Sud-Est; Marko Bela – preşedinte Filiala Tg.Mureş; Cornel Ungureanu – preşedinte Filiala Timişoara; Lucian BlagaAlexiu – membru C.U.S.R.

Necesitatea şedinţei extraordinare a Consiliului Uniunii Scriitorilordin România s-a datorat convocării în data de 7.01.2017 a unei AdunăriGenerale nestatutare de către un grup de 24 de scriitori, care nici măcar,majoritatea, nu sunt membri ai U.S.R., în care au fost adoptate mai multemăsuri şi realese organe de conducere. Totul este un fals grosolan. U.S.R.,de la care grupul se revendică explicit într-un comunicat adresat Tribu -nalului Bucureşti, nu a convocat, ea, nicio astfel de Adunare Generală.Conform art. 16 din Statutul U.S.R., înscris la Judecătorie în 2013, oriceAdunare Generală se convoacă la solicitarea Preşedintelui, în sesiuneordinară la 5 ani, iar în sesiune extraordinară, când e necesar, la pro -punerea Preşedintelui, a Consiliului sau a unei treimi din membrii U.S.R.(peste 800 de membri din cei 2.600 ai U.S.R.). Ceea ce nu e cazulconvocării la care ne referim. Precizăm că alegerea organelor deconducere ale U.S.R. se face, conform aceluiaşi articol 16, în adunărilegenerale ale celor 20 de filiale. Caracterul nestatutar şi nelegal al pretinseiAdunări Generale, convocate de grupul minuscul de scriitori, este, înaceste condiţii, absolut evident. Nu te poţi autointitula U.S.R. (însuşindu-ţifără niciun scrupul moral sau juridic toate datele de identificare ale

instituţiei noastre, de la adresa poştală la codul IBAN!) şi să încalcitotodată prevederile statutare ale adevăratei U.S.R. În plus, pretinsaAdunare Generală Extraordinară a fost convocată de persoane cărorasentinţa judecătorească nr. 5790/05.04.2016, definitivă, le-a suspendatdreptul de a adopta hotărâri, ca şi eventualele lor efecte.

Prin sentinţa civilă nr. 10916/14.06.2016, definitivă, cu referire lapretinsa adunare generală din 19.03.2016, s-a reţinut explicit căpersoanele care au făcut convocarea „au considerat că există posibilitateaconvocării câte unei adunări generale de către fiecare dintre membriiUniunii sau chiar de către terţi pentru a-şi atribui funcţii de conduceresau pentru a lua decizii după cum cred de cuviinţă; în mod evident, nueste necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pentru a se statuacă un asemenea comportament este contrar nu numai normelor statutare,ci şi logicii elementare, având în vedere prevederile clare din toatestatutele Uniunii depuse la dosar, referitoare la persoanele care potrealiza convocarea, precum şi faptul că o persoană juridică cu un numărmare de membri nu ar putea funcţiona în condiţiile în care convocareaadunării generale s-ar putea realiza de către oricare dintre membri saude către terţi”. Prin sentinţa civilă nr. 5790/05.04.2016, definitivă, au fostsuspendate efectele pretinselor hotărâri adoptate în cadrul AdunăriiGenerale din 19.03.2016. Prin decizia civilă nr. 548A/18.08.2016, defi -nitivă, s-a reţinut că dlor Teodorescu Cristian George şi Cipariu MirceaDan „nu le este permisă îndeplinirea vreunui act în calitate de repre -zentanţi ai Uniunii Scriitorilor din România, ei neputând să se foloseascăde o atare calitate”. Prin sentinţa civilă nr. 10971/04.11.2016, s-aconstatat alegerea statutară în anul 2009 şi în anul 2013 a preşedinteluiNicolae Manolescu şi a celorlalte organe actuale de conducere şireprezentativitatea legală şi statutară a membrilor acestor organe deconducere.

Anterior prezentei şedinţe a Consiliului Uniunii Scriitorilor dinRomânia, la data de 10.01.2017, s-au desfăşurat reuniuni ale comitetelorde conducere ale celor 20 de filiale din ţară şi s-a votat invalidareapretinsei Adunări Generale desfăşurate nestatutar şi nelegal în data de7.01.2017, precum şi invalidarea, cu consecinţa lipsirii de efecte, a tuturorpretinselor hotărâri adoptate nestatutar şi nelegal.

Faţă de aceste aspecte, membrii prezenţi ai Consiliului UniuniiScriitorilor din România au adoptat în unanimitate următoarea hotărâre:

Consiliul U.S.R. decide invalidarea pretinsei Adunări Generale

desfăşurate nestatutar şi nelegal în data de 7.01.2017, precum şi

invalidarea, cu consecinţa lipsirii de efecte, a tuturor pretinselor

hotărâri adoptate nestatutar şi nelegal.

IN MEMORIAM

Miercuri, 11 ianuarie 2017, s-a reunitîn şedinţă extraordinară ConsiliulUSR. Necesitatea reunirii Consi -liului Uniunii Scriitorilor din România în şedin -ţă extraordinară a fost dată de convocarea uneipretinse întruniri a „Adunării Generale a U.S.R.”din data de 7.01.2017 (la care au participat 16membri şi nemembri ai U.S.R.), prin care s-ar fi

luat hotărâri cu privire la organizarea şi func-ţionarea USR. Consiliul a votat, în unanimitate,invalidarea pretinsei „Adunări Generale” des-făşurate nestatutar în data de 7.01.2017, precumşi invalidarea, printr-o Decizie, a tuturor pre -tinselor ho tărâri adoptate în cadrul „AdunăriiGenerale” nestatutare din 7.01.2017. În urma ra-portului prezentat de Comisia de Monitorizare,

Suspendare şi Excludere, întrunită în temeiul art.3 din Regulamentul C.M.S.E., Consiliul UniuniiScriitorilor din România a votat în unanimitateexcluderea din U.S.R. a următorilor şase mem-bri (pentru încălcarea art. 16 şi următoarele dincap. 5 din Statutul U.S.R.): Catia Maxim, MugurGrosu, Radu Aldulescu, Dinu Adam, Ioan Vieru,Adrian Lustig.

Comunicat al Pre§edintelui în numele Consiliului USR din 11 ianuarie 2017

ION TOBO±ARUFiliala Bucureşti – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România anunţă cu deosebită tristeţe decesul

profesorului universitar doctor Ion Toboşaru. S-a născut la 1 noiembrie 1930 la Cons tanţa. A absolvit în 1954Facultatea de Filo logie a Universităţii din Bucureşti, a fost Doctor în Filosofie, specialitatea Estetică. De laabsolvirea facultăţii, a lucrat întreaga viaţă în învăţământul superior. A predat Estetică, Este tica şi TeoriaTeatrului, Teatrologie – Spectaco- logie vreme de şase decenii. În pe rioada 1968-2000 a fost profesor titularşi şeful Catedrei de Estetică şi Teatrologie, decan între anii 1967 şi 1970, apoi prorector (1970-1974) alUniversi tăţii de Artă Teatrală şi Cinemato grafică „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Din 1990 a condus doctoratede Estetică şi Teorie a Teatrului în cadrul acestei universităţi. Este autorul a nu meroase volume de teatrologieşi istoria tea- trului. Numeroase articole ale sale au fost pu blicate în volume cu titlul Consemnări – artateatrului contemporan. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, al UNI TER, al AsociaţieiInternaţionale a Criticilor de Tea tru. A primit Ordinul Naţional „Serviciul Cre- dincios” în grad de Ofiţer. Înmemoria nume roşilor săi stu denţi: actori, regizori, tea trologi, care îl numeau Sir Toby, după cunoscutul personajshakespearian din A douăspre zecea noapte, ca şi în cea a confra ţilor, Ion Toboşaru va rămâne un reper. Prindispariţia lui Ion Toboşaru, teatrul şi învăţământul teatral românesc suferă o pierdere ireparabilă.

VIORELA CODREANU TIRONFiliala Bucureşti – Poezie a Uniunii Scrii torilor din România anunţă cu tristeţe decesul poetei Viorela

Codreanu Tiron. S-a născut la Bârlad, la 8 aprilie 1954. A debutat în 1969, în revista Cenaclum a Colegiului„Gh. Roşca Co drea nu” din Bârlad. Conducător de cenaclu.A colaborat la reviste literare de prestigiu: Hyperion,România literară, Convorbiri litera re, Luceafărul, Poezia, Dacia literară şi altele. A publicat nume roasevolume de poezie, între care: Zidire în cer, 1996; Anotimpuri ostile, 2000; Ochiul somnului – darul iubirii,Bucureşti, 2005; Az alom szeme – a szerelem varazsa – volum bilingv româno-maghiar, 2006; Taina/Tайна– volum bilingv româno-rus; Vraj-B-a clipei, 2010; 101 poeme, 2013; Poarta de la marginea zilei, 2014. Afost pre zentă în diferite antologii de poezie în română şi în alte limbi. Prin dispariţia Viorelei Codreanu Tiron,poezia noastră suferă o dureroasă pierdere.

VASILE B{RANUniunea Scriitorilor din România anunţă cu regret dispariţia scriitorului Vasile Băran. Născut pe 20

ianuarie 1931 în comuna Pojo geni, judeţul Gorj, Vasile Băran a absolvit Şcoa la Superioară de Partid „ŞtefanGheor ghiu”, la Secţia Ziaristică. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la Scînteia Tineretului, la Scînteia, laStudioul Cinematografic Bucureşti, Secţia Scenarii. Între 1969 şi 1989, a fost secre tar de redacţie la Românialiterară. A debutat cu reportaje în Gorjul liber şi cu proză în Luceafărul (1960). Scriitorul s-a ilustrat în formulaşi formatul schiţelor umoristice şi al tabletelor, ca şi în reportaj, literatură pentru copii, proză. Ro manulDiamantul viu (1978) a primit Premiul Uniunii Scriitorilor. De nu mele lui se leagă şi „microsioanele”, „ro -mantice” sau „satirice”, texte de mică întindere, publicate în reviste şi reunite apoi în volume. Prin dispariţialui Vasile Băran, Uniunea Scriitorilor din România suferă o grea pierdere.

HERTHA SPUHNUniunea Scriitorilor din România anunţă

cu tristeţe încetarea din viaţă, la 27 de cem -brie 2016, la Bucureşti, a traducătoareiHertha Spuhn. Născută la Cernăuţi, în fa -milia unui arhitect, a cunoscut experienţaghetoului şi a războiului. Refugiată cu fa -milia în ţară, la Bacău, a urmat LiceulTeo retic de Fete din oraşul moldovean, apoiFacultatea de Filologie, Secţia Română, aUni versităţii din Bucureşti (1951-1955). Afost re- dactor la Editura Tine retului (1955-1969), ulterior Albatros, la care a lucrat pânăla pensionare (de cembrie 1988). A editat, laînceput, literatură SF, apoi scriitori germanidin România, precum şi versiuni germane aleclasicilor români în Colecţia „Cele maifrumoase poezii”. A colaborat cu pre cădereîn Rumänische Rundschau, iar din 2001îndeo sebi la revista Lettre international, cutrans- pu neri din memorialistică şi din texteeseistice contemporane. A prefaţat sau co -mentat opere de Heinrich von Kleist şiHermann Sudermann. Ca traducătoare, s-aremarcat cu versiunea la cartea lui GustavRené Hocke, Manie rismul în litera tură,apărută în 1977, iar în ediţie inte grală în 1998cu transpuneri din proza con temporanăgermană (Bernhard Schlink: Evadări diniubire, Crima lui Selb, Întoarcerea acasă)şi elveţiană (Martin Suter: Small World, Unprieten nu tocmai perfect...) sau din ceaclasică (Lion Feuchtwanger, Fraţii Opper -mann). A mai tăl măcit lucrări de SigmundFreud. Dispariţia Herthei Spuhn lasă un golîn rândul traducătorilor de limbă germană aibreslei noastre.

2 Nr. 1 � 2017

Via\a cultural[

���

���

3Nr. 1 � 2017

Cronic[ literar[

Atât Joyce, cât şi Ulysses pătrund greuşi târziu în lumea românească. S-arputea găsi, pentru asta, mai multe ex-plicaţii, printre care voga lui Proust, în perioadainterbelică, romancier mult mai cunoscut şi maiaccesibil scriitorului român, francofon de regu -lă. Un prozator modernist, de pildă, cum esteCamil Petrescu, îl admiră nespus pe autorul luiSwann şi-l respinge pe marele irlandez (Uly ssese tradus în franceză în 1929), pe care nici nuştim dacă apucase să-l citească.

În altă ordine de idei, pentru perioada co-munistă, modernismul e sinonim, ceva vreme,cu „decadentismul”, pus la index, şi, totuşi, înscurta perioadă de aşa-zisă „liberalizare”, în-cepută la jumătatea anilor ’60, Frida Papa dachetraduce, fireşte sub supra vegherea cenzurii,Dubliners în 1966 (Oameni din Dublin, cu oprefaţă de Dan Gri gorescu, E.P.L.) şi A Portraitof the Artist as a Young Man, în 1969 (Portre-tul artistului în tine reţe, E.P.L). O nouă tra-ducere a bildungsromanului joycean, realizatăde An toa neta Ra lian, apare în 2012, la EdituraHumanitas (Portret al artistului la tine reţe).Din Ulysses câteva capitole fuseseră publicate,din 1971, în revista Secolul 20, dar romanul, in-tegral, e scos, în traducerea lui M. Ivănescu,de-abia în 1984 (Ulise, Editura Univers, în douăvolume şi, din 1996, într-un volum).

Cu un an înainte, în 1983, Radu Lupan pu -blicase, în traducere proprie, o antologie dinscrisorile lui James Joyce (volumul Cores -pondenţă, Editura Univers), din a cărui prefaţăputem afla că „după o recentă statistică, vastabibliografie joyceană se îmbogăţeşte anual cucca. 30 de volume şi 500 de articole”. Nicivorbă însă să fie tradusă în română vreuna din-tre biografiile consacrate corifeului romanuluimodernist, deşi câteva dintre ele (cele semnatede Frank Budgen ori de Herbert Gorman)apăruseră chiar în timpul vieţii scriitorului. Nuse apropie nimeni, pentru traducere, nici demonumentala carte James Joyce a lui RichardEllmann, din 1959 (considerată cea mai bunăbio grafie scrisă în secolul două zeci), cu toate cătatăl biografului, un avocat evreu, provenea dinRomânia. Nu stăm mai bine, la traduceri, nici înce priveşte studiile de interpretare critică, sin-gurul volum (dacă nu mă înşel!) reprezentânddomeniul respectiv fiind opusculul lui UmbertoEco din 2006 (Poeticele lui Joyce, traducere dinlimba ita -liană şi prefaţă de Cornel MihaiIonescu, Paralela 45, 2007).

Date fiind toate aceste discrepanţe, toateaceste întârzieri şi toate aceste spaţii albe aflatepe fişa românească a receptării lui Joyce, n-arfi, probabil, prea departe de adevăr să intuim căimpulsul lui Mircea Mihăieş (autor, printre al-tele, şi al unui remarcabil volum consacrat luiFaulk ner) de a scrie această gigantică „poveste”despre Ulysses („romanul romanului”) s-a năs-cut nu numai dintr-o fascinaţie, dintr-o pasiuneşi dintr-o obsesie faţă de capodopera omului dinDublin, dar şi dintr-o irepresibilă tentaţie de re-cupe rare. La golurile din trecut, Mircea Mihăieşrăspunde astfel cu supraplinul de acum. Gândulcă n-ar trebui să absenteze nimic sau aproa penimic din ceea ce merită să fie consemnat din„viaţa” istorică a romanului (crea ţie, tipărire,procese, ediţii), dar şi din „viaţa” naraţiunii însine, şerpuind printre cele opts prezece episoadede paralelism odiseic, hră neşte, cu maximă evi-denţă, această lucrare de peste o mie de pagini,din care mai bine de şaisprezece constituie listareferinţelor critice de primă mână.

Senzaţia de căpetenie pe care Mircea Mi-hăieş reuşeşte s-o transmită pe tot parcursulabordării sale e că tot ceea ce vine în atingerecu Ulysses este ieşit din comun, cu alte cuvinte,extraordinar. În acest caz, talentul critic e dublatşi de un excelent talent de povestitor, care ştie săcapteze atenţia auditoriului, recurgând şi la oanume gestică protocolară. Astfel, evocarea zileiapariţiei romanului, concentrat el însuşi pe du-rata unei zile devenite memorabile („Blooms-day”), îi prilejuieşte autorului o sugestivă paginăde proză istorică – consemnarea unui evenimentmajor produs în universul cărţii, al literaturii, darşi al tipăriturilor –, pagină compusă în cel maicurat stil descriptiv:

„Romanul Ulysses a apărut în 2 februarie1922, la Paris. Nicio editură din lumea anglo-saxonă nu-şi asumase riscul de a tipări o cartecondamnată încă înainte de-a fi fost scrisă pede-a-ntregul. Onoarea editorilor din StateleUnite şi Marea Britanie a fost salvată de o li-brăreasă din Princeton, stabilită pe malul Senei,Sylvia Beach. Deşi nu editase în viaţa ei nicimăcar o broşură, domnişoara Beach a luat de-cizia nebunească de a-şi asuma tipărirea ro-manului blestemat sub sigla micului ei magazin

de cărţi. Librăria se numea Shakespeare andCompany şi se afla în Cartierul Latin al capi-talei franceze. Când, în dimineaţa zilei menţio -nate – care coincidea şi cu aniversarea depatruzeci de ani a lui James Joyce –, librăreasa-editoare aşeza cartea în vitrina clădirii din ruede l’Odéon, nr. 12, se scria unul din marile mo-mente ale modernismului literar, dacă nu cumvacel mai important reper al acestuia. Copertacărţii masive era albastră, cu litere albe – unomagiu adus culorilor naţionale ale Greciei, pa-tria eroului care-i inspirase lui Joyce tratatulsău de metafizică, melancolie, visare, nevroză şiconcupiscenţă. Cântărea un kilogram şi cincisute cincizeci de grame şi avea 732 de pagini”.

Pentru a se ajunge însă la această zi, cândUlysses e pus în vitrina micii librării pari ziene,intrată şi ea în istorie, iar primul exemplar alcărţii e înmânat autorului ei, a trebuit să fie par-curs un drum lung, sinuos şi dramatic, epuizantşi senzaţional, pe care Mircea Mihăieş îl re- cons tituie, în prima parte, biografică, a opusuluisău, cu ştiinţa documentelor, dar şi cu vervă şisuculenţă epică.

Aşadar, încercând rezumarea câtorva repe redin acest itinerariu de durată, să ne oprim la fap-tul că Joyce, după mai multe tentative, începe săscrie „sistematic” la Ulysses în martie 1914, laTrieste, oraş aflat, la acea vreme, în componenţaImperiului Austro-Ungar. Era prins însă întrealte proiecte, publicarea Oamenilor din Dublin(care apare, în acel an, la Grant Richards, şi fi-nalizarea Portretului..., tipărit peste doi ani).Din această perioadă triestină trebuie menţio -nată, cu litere mari, cunoştinţa cu scriitorul ita -lian Italo Svevo (Ettore Schmitz), care vacon stitui un „model” pentru conturarea perso -najului Leopold Blo om. Tot din toamna ace -luiaşi an, 1914, da tează cunoştinţa, deocamdatădoar epistolară, cu doamna Harriet ShawWeaver, editoarea revistei The Egoist, unde sepublica, în foileton, Portretul. „Eveniment cuample consecinţe asupra carierei şi vieţii luiJoyce”, atrage atenţia Mircea Mihăieş, fiindcă,nu peste multă vreme, doamna Weaver, „con-vinsă de Pound că Joyce e un geniu, începe să-lajute financiar”. În acest sens, al unei solicitu-dini fa buloase pentru exilatul irlandez, un frag-ment dintr-o scrisoare a doamnei Weaver, din1917, chiar dacă facem un mic salt în timp pen-tru a-l repera, se arată mai mult decât grăitor:„Consider că e o situaţie lamentabilă ca un scrii-tor de asemenea forţă şi talent să fie hărţuit degriji financiare permanente – la care se adaugăşi povara proastei sănătăţi”.

Proiectul Ulysses trece şi prin catastrofaPrimului Război Mondial, căci, la aproximativun an de la declanşarea ostilităţilor, în iunie1915, Joyce, cetăţean britanic, părăseşte Trieste(venise aici în 1905), stabilindu-se, cu familia, laZürich, oraşul mişcării dadaiste. În Elveţia,scrisul la roman nu merge prea bine ceva timp,romancierul având şi probleme cu vederea,probleme care îl vor chinui toată viaţa, dar anul1918 aduce cu sine o explozie creativă. Sunt fi-nalizate nouă capitole din roman, „laboratorulhelvetic” înregistrând şi redactarea altor treiepisoade (Stâncile rătă -ci toare, Sirenele şi Ci-clopii). Îndeobşte, Joyce abordează noi capitole,revizuind, în acelaşi timp, altele mai vechi, con-siderate a fi deja finisate. Cronologia e adeseoriderutantă. Cum observă Mircea Mihăieş, „refa -cerea, rescrierea şi modificarea în ritm neobositconstituie marca de lucru a lui Joyce pe par-cursul romanului”. Informaţii dintre cele maipreţi oase despre cum decurge lucrul la roman,mai ales după sfârşitul lui 1917, provin dincartea lui Frank Budgen, The Making ofUlysses (din 1934), „prima biografie cu ade-vărat indispensabilă” consacrată lui Joyce. Au-torul, un pictor socialist pe care Joyce îl cu- noscuse la Zürich, îi devenise prieten apropiatşi confident în ce priveşte „atelierul” scrisului, alscrisului la o carte compusă, cum va spune au-torul ei, în optsprezece stiluri diferite. Printr-obizară răsucire, atât de inspiraţie, cât şi de geo -grafie, două dintre cele mai dificile episoade dinroman, Nausicaa şi Boii soarelui (şi cititorii lui

Ulysses ştiu de ce!), sunt redactate într-o scurtărevenire la Trieste, care durează din toamna lui1919 până în primăvara lui 1920.

Pe de altă parte, în 1918, Joyce începusepublicarea, în foileton, a unor episoade dinUlysses în revista The Little Review, revistăfeminist-modernistă, condusă de Margaret An-derson şi Jean Heap. Colaborarea cu revistadurează până în 1920, când tipărirea în nu mărulpe iulie-august a unui fragment din Nausicaaduce la suspendarea publicaţiei. Se deschideaastfel, înainte ca romanul să fie finalizat şitipărit, un capitol lung şi dramatic pentru autorulsău, capitolul persecuţiilor şi al interdicţiei pu -blicării lui Ulysses pe teritoriul Statelor Unite şial Marii Britanii. Capitolul se va încheia de-abiala 6 decembrie 1933, când judecătorul John M.Woolsey, la capătul unei abile pledoarii, constatăcă „efectul cărţii nu tinde nicăieri să fie unulafrodisiac”, decizând, în consecinţă, că „Ulyssesmay be admitted into the United States”. Înainteînsă de a ajunge la acest episod din ramificata„poveste” care s-a ţesut în jurul lui Ulysses, enevoie să poposim în Parisul de după război,oraşul autoexilaţilor şi al repatriaţilor, undeJoyce, împreună cu familia, se mută în vara lui1920, la invitaţia lui Ezra Pound. „A venit săstea o zi, dar a rămas douăzeci de ani” (RichardEllmann).

„Sosirea la Paris – scrie Mircea Mihăieş, îndebutul captivantului capitol intitulat SylviaBeach, între Shakespeare şi companionul

său, Joyce – a marcat începutul unei schimbărira -dicale în stilul de viaţă al scriitorului. Era,de-acum, un nume cunoscut şi deprinsese talen-tul de a-şi administra imaginea pu -blică într-unmod cât mai avantajos”. Joyce are 38 de ani,exact vârsta pe care o are personajul său dinroman, Leopold Bloom. Venise în Europa la 22-23 de ani, vârsta lui Stephen Dedalus.

La Paris, loc benefic pentru Joyce, ca şipentru alţi scriitori de limbă engleză, scrie ul-timele patru episoade ale romanului, desă -vârşind totodată şi concepţia lui. E vorba deCirce, capitolul cel mai lung şi cel mai com-plex din carte, la care lucrează vreme de şaseluni, scriind şi rescriind, de Eumeus şi, înaceastă ordine inversă, de Penelopa şi Ithaca(episodul 18 şi episodul 17). În iunie 1921 în-cepe tipărirea cărţii la imprimeria lui MauriceDarantière din Dijon, sub sigla librăriei pa-tronate de Sylvia Beach, femeia care i-a făcut„cadou” lui Joyce zece ani din viaţa ei.

Scriind despre Nora Barnacle, „frumoasa ir-landeză”, soţia lui Joyce („Nu pare să-l fi citit,dar l-a înţeles perfect”), Philippe Sollers face oobservaţie pertinentă: „Singularitatea lui Joycea constat în faptul că a suscitat devotamentefeminine pasionate: femeile îi dau bani să scrie,deşi cărţile sale li se par scandaloase sauobscure”. Din acest „dispozitiv feminin” ar tre-buie amintite, alături de Sylvia Beach, incredi-bila doamnă Harriet Shaw Weaver, anarhistaMargaret Anderson, de la The Little Review, sauAdrienne Monnier, patroana librăriei La Maisondes Amis des Livres. În localul librăriei, în searalui 7 decembrie 1921, romancierul, criticul şitraducătorul Valéry Larbaud, una dintre vedetelepariziene ale momentului, ţine o conferinţă de-spre Ulysses, rămasă celebră (textul e pu blicatulterior în N.R.F.). Şi tot Adrienne Monniereditează, în 1929, traducerea franceză a roma -nului, realizată de Auguste Morel şi „revăzutăde Valéry Larbaud cu colaborarea autorului”.

N-am fi drepţi însă dacă am uita şi desusţinerea ori devotamentul unor bărbaţi faţă deJoyce şi faţă de cauza romanului blestemat. Ală-turi de admirabilul Pound, care deschide multeuşi faimei lui Joyce (aducând vorba, ar fi bine -venită traducerea cărţii lui Hugh Kenner, ThePound Era, fundamentală pentru mai bunacunoaştere a modernismului), s-ar cuveni a maifi menţionaţi pictorul biograf Frank Budgen,deja pomenitul Larbaud (este nu numai un pro-motor entuziast al lui Ulysses, dar şi „unul din-tre cei cărora Joyce le pusese la dispoziţieschema corespondenţelor homerice şi intratex-tuale ale romanului”) şi chiar curajosul tipograf

Darantière care îşi asumă aventuroasa şi,deo potrivă, epuizanta imprimare a cărţii.

Continuând să scrie, să revizuiască, săcorecteze, să adauge în şpalturi şi atunci cândcartea se afla sub tipar, Joyce amplifică volumulromanului cu aproape o treime (peste două sutede pagini) faţă de ceea ce se proiectase iniţial.Multe materiale (manuscrise, variante, corec-turi, dactilograme) rămân pe dinafara acesteiversiuni princeps din 1922. Editarea cât mai fi-delă, care să reprezinte efectiv ceea ce a scrisJoyce, generează astfel o altă „poveste”, totulculminând cu „turbulenta istorie a ediţieiGabler” (ediţie „critică şi sinoptică”, în trei vo -lume, din 1984, pro -punând un soi de „Joyceimaginar”), căreia Mircea Mihăieş îi consacrăultimele o sută şaptezeci de pagini ale impre-sionantei lui investigaţii.

Dacă prima parte, biografică, a cărţii luiMircea Mihăieş („povestea romanului”) poate fiabordată şi de cineva care n-a citit Ulysses,partea a doua, de exegeză critică propriu-zisă(„povestea pe care o spune romanul”), este prac-tic inaccesibilă pentru un nefamiliarizat cu sub-tilităţile şi dificultăţile acestei capodo pere aprozei moderne, „care – cum scrie autorul – amodificat felul de a gândi şi a face literatură, caşi raporturile dintre scriitor şi cititor”. Urmândstructura romanului, pe care o asemuieşte unuiarhipelag (de aici şi titlul capitolului: Arhipelaghibernian), Mircea Mihăieş poposeşte pe în-delete, adică pe întinsul a mai bine de cinci sutede pagini, în toate cele optsprezece insule-episoade, reprezentând „gama completă amoda lităţilor narative”. Ca un burete uriaş, lec-tura exegetului, de o meticulozitate talmudică,absoarbe cam tot ceea ce este esenţial din lite -ratura critică stratificată în jurul lui Ulysses,ilustrând perspective şi unghiuri de vederediferite (mitologice, simbolice, tematiste, psi-hanaliste, poe tice, genetice). Nicio metodă nu efavo rizată, cu excepţia celei a bunului-simţ.Practic, se poate spune că, de azi înainte, citi-torul român al romanului joycean beneficiază deun foarte fin şi stimulativ „ghid” de lectură.

Aş sublinia, dintre numeroasele lucruri desubliniat, două nuclee de rezistenţă care susţininterpretările lui Mircea Mihăieş. Unul pri veştedubla poziţie a romanului sau structura sa opo -ziţională (balansul între planul înalt-cultural şicel trivial, clasic şi cotidian, între mo dernism şitradiţie ori între noutate şi fa mi- liaritate), căciromanul este, în definitiv, al Artistului şi, deo -potrivă, al Burghezului. Celălalt pol e legat depoetica monologului interior şi a fluxului conşti-inţei, preluată şi perfecţionată de Joyce până laa se confunda cu emblema artei moderniste a ro-manului.

Iar dacă îmi este îngăduită şi o mică su biec-tivitate, aş glosa puţin, păstrând, fireşte, pro-porţiile, pe ecourile din Caragiale (meloman şivirtuoz stilistic, pe de o parte, şi un autoexilat,pe de alta, care se gândeşte, în exil, tot la ţara pecare o părăsise), ecouri pe care mi le-au trezitunele dintre formulările lui Mihăieş ori uneledintre situaţiile pe care le aduce în obiectiv. Dela observaţia că Bloom „vede normal, dar simtemonstruos” până la câteva scene şi comporta-mente din episodul, de inspiraţie jurnalistică,Eol, configurând „viaţa ca un ziar” şi inter-minabile discuţii despre autohtonism şi irlandi-tate. Iată câteva exemple din acest episod, unde„limbajul atinge cotele freneziei”, capabile de adeclanşa unele comparaţii cu ceea ce se întâm-plă în Caragiale: „personajele se comportă deregulă asemeni unor agenţi involuntari ai unuiparcurs retoric pe care-l ilustrează inconştient”sau „demonstrarea rolului covârşitor jucat depolitic în conturarea comportamentului cotidi anal irlandezilor” ori „personajele sunt doar ane -xele pline de energie joculară ale propriilor cu-vinte”. Semn, aşadar, că discursul politicianist,gol de conţinut, nu are graniţe, creându-şi, înschimb, personajele sale captive, şi nu invers.

Să observăm, în încheiere, faptul că într-operioadă de timp relativ recentă câţiva critici li -terari români au produs volume remarcabile deexegeză dedicate unor mari scriitori străini. Evorba de interpretarea lui Sorin Alexandrescu laFaulkner, de cartea lui Lucian Raicu despreGogol, de dicţionarul de personaje dostoie -vskiene al lui Valeriu Cristea, ca şi de eseulacestuia despre Don Quijote, de Faulkner şimis terele ţinutului Yoknapatawpha aparţi -nând autorului care revine astăzi, semnând, deastă dată, studiul „vieţii unui roman care n-amurit deloc... şi nu va muri niciodată”. Cuaceastă monografie de anvergură, Mircea Mi-hăieş îşi arondează un loc precis şi bine delimi-tat pe planeta numită Ulysses.

Dan Cristea

Explorând planeta numit[ Ulysses

���

4 Nr. 1 � 2017

Dosar. Metauman-transuman

Teoria relativităţii restrânse (AlbertEinstein, 1905) este, probabil, ceamai deductivă teorie contempo-rană: tot Universul se construieşte pornin -du-se doar de la două principii funda- men tale: (1) legile fizicii sunt aceleaşi, in-diferent de starea de mişcare a sistemuluidin care sunt observate; (2) viteza luminiieste aceeaşi, indiferent de mişcarea relativăa sursei de lumină şi a observatorului. Laaceste două principii se adaugă „principiulcauzalităţii” (succesiunea cauză-efect adouă evenimente se păstrează indiferent demişcarea observatorului) şi „principiul decorespondenţă” (dacă se consideră vitezaluminii infinită, toate legile fizicii clasicesunt valabile). Frumuseţea şi completitudi-nea ecuaţiilor teoriei relativităţii îţi taie ră-suflarea în două cazuri specifice: (a) cine- matica relativistă, adică ştiinţa mişcării re-lative a corpurilor libere, cu bine cunoscu-tele consecinţe privind interdependenţadintre spaţiu şi timp, relativitatea duratelorşi a lungimilor, echivalenţa dintre masă şienergie; (b) teoria câmpului electromagne-tic fără surse, teoria luminii. Imediat ce seîncearcă să se combine mişcarea materiei culumina interacţionând cu aceasta sau să se iaîn calcul interacţiunea gravitaţională a ma-teriei cu ea însăşi, situaţia se complică,ecuaţiile încep să arate fioros, culminând cuapariţia unor infiniţi indigeşti în teoria cu-antică a câmpurilor (Freeman Dyson, JulianSchwinger, Richard P. Feynman, Sin’ichirōTomonaga, sfârşitul anilor ’40) sau a dis-torsionării spaţiului-timp în relativitatea ge-neralizată a lui Einstein (1915), incluzândposibilitatea periculoasă că vom sfârşi subformă de materie primă pentru găuri negre.Pe scurt, viaţa matematică a Universului areo claritate de cristal atât timp cât ne referimnumai la materia sau la radiaţia liberă, fărăvreun fel de interacţiune.

Să presupunem că, la un momentdat, într-o anumită zonă de Uni-vers găsim o aglomerare de circa91% hidrogen, 8,87% heliu, 0,05% oxigen,0,03% carbon, 0,01% azot şi 0,04% restulelementelor (neon, siliciu, magneziu, fier,sulf şi altele). Vom numi această stare „reg-nul atomizat”. Faptul că hidrogenul şi he-liul sunt majoritare nu surprinde pe nimeni,cât timp admitem un început al materiei şi,în mod evident, s-a pornit cu cei mai simpliatomi. Hidrogenul ar trebui să-şi aminteascăde Big Bang şi cam atâta tot, pregătindu-se să fuzioneze în Soarele nostru. Dacă sepoate vorbi despre un scop al hidrogenului,acesta ar fi în principal să producă energie,iar în subsidiar o mică parte să se combinecu alte elemente. Atomii mai grei au fostsintetizaţi în alte stele, care ulterior au ex-plodat. Dacă-i întrebăm pe atomii de siliciusau fier, ar trebui să-şi amintească de acestesupernove. Poate că-şi amintesc şi ce ur-mează să se întâmple, cel puţin aşa susţinemecanica cuantică. În momentul în careaceşti atomi mai grei se regăsesc departe demiezul solar, ei se apropie, întâi gravitaţio-nal, apoi electromagnetic (chimic), şi începsă formeze regnul mineral. Probabil că orice„amintire” despre trecutul lor glorios înstele de milioane de ori mai mari decât Soa-rele se estompează în momentul când începsă se formeze primele cristalite, primii bul-gări de gheaţă, primele particule de nisip,primele roci.

Dacă s-ar putea defini un scop pri-mordial al fiecărui regn, acela arfi „persistenţa”. La nivelul câm-pului electromagnetic, persistenţa este asi-gurată din însăşi propagarea acestor unde:un câmp electric variabil în timp care pro-duce un câmp magnetic variabil, care, larîndul lui, produce alt câmp electric variabilşi aşa mai departe (James Clerk Maxwell,1862). Persistenţa undelor electromagneticeeste asigurată până când materia interacţio-nează cu ele, folosindu-se de ecuaţiile ace-

lea indigeste care nu se pot rezolva decâtaproximativ. Persistenţa atomilor este, ia-răşi, asigurată din însăşi natura lor de atomi,până la reacţiile nucleare care-i transformă,la urma urmei, în alţi atomi. Apare, aşadar,un corolar al „persistenţei”, principiul con-form căruia „nimic nu se pierde”.

Spre deosebire de atomi sau de lu-mină, regnul mineral începe săaibă alte probleme de persistenţă.Este vorba, de această dată, de menţinereaproprietăţilor de materie condensată: tipullegăturilor dintre atomi, forma obiectului,modul cum reflectă razele de lumină şi al-tele. Pentru prima dată, punându-se atomiiîmpreună şi „împachetându-i” în lumină(conform teoriilor actuale, toate interacţiu-nile electromagnetice, inclusiv legăturilechimice, sunt intermediate de fotoni), siste-mul se înzestrează cu o noţiune nouă, şianume Informaţia. Sau, mai exact spus, In-formaţia Prezentă. Persistenţa regnului mi-neral nu se mai referă la existenţa pur şisimplu a atomilor (am văzut că aceştia suntdestul de nemuritori sau, chiar dacă mor, setransformă în alţi atomi), ci în prezervareainformaţiei despre cum sunt aceşti atomiîmpachetaţi. Problema principală a unei co-mete sau a unui asteroid este că, sub acţiu-nea razelor Soarelui sau a altor corpuri cucare riscă mai mult sau mai puţin acciden-tal să se întâlnească, la un moment dat totva păţi ceva care-i va afecta informaţia pecare o conţine.

Problema persistenţei informaţieinecesită o sursă de energie. Într-unmod foarte trivial, o bucată de ma-terie ar trebui să aibă posibilitatea să folo-sească energia Soarelui pentru a se regeneraşi – de ce nu? – pentru a produce cópii aleaceleiaşi entităţi. Dacă „persistenţa” mate-riei se putea intui ca principiul de bază dincare se deduc aşa-numitele „legi de conser-vare” din fizică (a energiei, a masei, adică anumărului de barioni, a sarcinii electrice, amomentului cinetic şi a altora), „persis-tenţa” informaţiei pare a fi un nou principiucare a determinat regnul mineral să evo-lueze.

Întâmplător sau nu, următorii atomiîn ordinea abundenţei (oxigenul, car-bonul şi azotul) sunt şi aceia care potforma cele mai variate legături între ei. Afost suficient ca această materie să pună lapunct, prin metode de tipul „încercare-şi-eroare”, o metodă pentru a folosi radiaţiaelectromagnetică abundentă pentru a sinte-tiza noi şi noi cărămizi din care să se re-construiască. Astfel a apărut regnul vegetal,care a brevetat fotosinteza, cu ajutorul că-reia poate inversa principiul al II-lea al ter-modinamicii; de fapt, nu este vorba de ainversa acest principiu, ci de a-l adapta uneimaterii în interacţiune cu un câmp electro-magnetic, astfel încât „persistenţa” infor-maţiei să poată fi corelată cu tendinţa deabsorbţie şi disipare mai eficientă a energieidin mediul înconjurător (Jeremy England,2013). Evoluţia dinspre regnul mineral sprecel vegetal pare, aşadar, destul de naturală,drept care nu trebuie să ne întrebăm preamult dacă viaţa poate apărea în alte sistemesolare, atâta vreme cât acolo există carbon,azot, oxigen şi o sursă de radiaţie electro-magnetică. Deducţia naturaleţii apariţiei or-ganismelor vii poate părea cam forţată şiprobabil că nu suntem complet pregătiţi să

o acceptăm, însă nu ar fi fost la fel şi dacăîncercam să investigăm formarea regnuluimineral pornind de la atomi izolaţi, fără săştim prea multe despre abilitatea electroni-lor din atomii izolaţi de a forma legături chi-mice?

Suntem nevoiţi să introducem aicio paranteză privind percepţia asu-pra lumii înconjurătoare. Fiind(cel puţin la modul vizibil) de milioane deani înconjuraţi de mai multe obiecte mine-rale decât vii, avem tendinţa naturală de alimita mental în orice moment „un corp”şi de a-i atribui proprietăţi de persistenţă.Dacă, în cazul corpurilor minerale, acestmod de a vedea lucrurile poate fi întru-câtva potrivit, pentru organismele vii si-tuaţia se schimbă. Un organism viuschimbă în permanenţă materie (atomi) şienergie cu mediul înconjurător: ceea ceface un organism să fie bine definit estepersistenţa Informaţiei pe care o conţine.Revenind la regnul mineral, am dovedit căşi în acel caz persistenţa materiei este ab-solut echivalentă cu persistenţa infor-maţiei, drept care am putea ridica la rangulde principiu fundamental persistenţa in-formaţiei pentru sisteme materiale în inte-racţiune cu radiaţia.

Sper că ne-am convins acum căavem câteva idei despre măsura încare materia anorganică a evoluatîn mod natural spre harnicul regn vegetal,care trudeşte din greu să adune foton cufoton din câmpul de radiaţie din jur şi să-ifolosească pentru a-şi sintetiza întâi cabonşi azot în stare chimică redusă, apoi pentrua realiza legăturile carbon – azot corespun-zătoare, ducând spre aminoacizi şi bazeazotate, care pot fi combinate pentru a-şiprezerva sau chiar a-şi duplica informaţiaconţinută. Odată ce admitem că acest regnvegetal se poate forma în mod natural, nuavem cum să nu admitem şi faptul că apareregnul animal. În murphologie, orice faptbenefic este imediat urmat de o consecinţămalefică.

Regnul animal a apărut ca un mareparazit, fiind format din entităţicare preferă să fagociteze de-agata moleculele cu grad scăzut de entropieşi cu potenţial energetic, pentru a înglobaaceste cărămizi gata sintetizate în propriulorganism. La urma urmei, dacă toţi atomiide carbon sunt la fel, de ce n-ar fi la fel şitoate moleculele de alanină sau cisteină?Folosim glucidele ca sursă de energie „de-a gata”, iar proteinele ingerate ca surse deaminoacizi pentru propriile proteine. Dacăa apărut regnul animal, el a trebuit să se de-plaseze în spaţiu, în căutarea prăzii. Au tre-buit să se dezvolte aparate locomotorii,organe de simţ, precum şi un sistem care săanalizeze şi să stocheze informaţia prove-nind de la organele de simţ în vederea co-ordonării aparatului locomotor. Totul cuacelaşi scop, al persistenţei informaţiei,care pentru regnul animal înseamnă sădepui cât mai puţin efort ca să te hrăneştişi să te reproduci cât mai mult. (Incidental,evoluţia regnului animal a făcut ca şi anu-mite organisme mai evoluate ale regnuluivegetal să înceapă să aibă „apucături” si-milare, au apărut plantele carnivore, liche-nii, arborii care secretă substanţe chimice învederea eliminării altor arbori din vecină-tate.)

La un moment dat, anumite orga-nisme ale regnului animal au de-venit atât de complexe, încât aureuşit să stocheze din ce în ce mai multă in-formaţie în afara propriilor corpuri şi s-otransmită din generaţie în generaţie, altfeldecât pe cale genetică. Primele informaţiitransmise au fost, în mod firesc, algoritmi decomportament având în vedere iminenta în-cetare a funcţiilor fiecărui organism în parte.Instinctul de conservare (sau de „persis-tenţă”) combinat cu memoria (internă şi ex-ternă) au dus la apariţia conştiinţei. În acelmoment, omul a început să se delimiteze deanimal, considerându-se întâi o specie, apoichiar un regn superior, dotat cu Spirit. JohnLocke (1690) vorbeşte de o dihotomie clarădintre omul văzut ca animal şi persoanăraţională, dând impresia că descoperă rolulprimordial al organizării materiei şi al per-sistenţei modului de organizare faţă de per-sistenţa ei propriu-zisă. Curentul denumit„animalism” avându-i ca promotori princi-pali pe David Wiggins (2006) sau Eric T.Olson (2007) defineşte faptul că suntem„esenţialmente animale” (condiţiile necesareşi suficiente pentru persistenţa unui om întimp sunt aceleaşi ca pentru persistenţa unuianimal), în timp ce noile teorii ale conştiinţei,implicând destul de multe noţiuni fizice şimetafizice încearcă să pună în evidenţă na-tura cuantică a conştiinţei, în microtuburileneurale sau în alte locuri (Stuart Hameroff,Roger Penrose, anii 2000). Ceea ce nu seaminteşte suficient de pregnant în teoriileneo-Lockiene, cât şi în parafizica de tip Ha-meroff-Penrose este rolul procesului învăţăriiasupra modelării conştiinţei superioare (spi-rit, ego etc.) văzute fiind ca o parte distinctăde necesar şi suficientul persistenţei noastreca animale.

Dar, oare, chiar există această„conştiinţă superioară”? Una din-tre caracteristicile acestei formede organizare a materiei ar fi necesitatea dereflexivitate şi inventariere. Cumva, ar trebuisă fie definită ca o lege fundamentală nece-sitatea (afinitatea) de a stoca informaţii, carear trebui să fie analogul necesităţii (afinităţii)de a schimba cât mai eficient energie cu me-diul pentru sisteme în neechilibru (ceea ce adus la apariţia sistemelor auto-organizate cuposibilitate de replicare), sau al afinităţii de acrea legături chimice, fapt care a dus laapariţia regnului mineral. Fiecare etapă apărut la un moment dat insurmontabilă datefiind situaţiile anterioare. Pentru un observa-tor al „regnului atomizat”, unde singureleprocese notabile erau fuziunea hidrogenuluipentru a produce heliu, nu părea ceva preaclar nici măcar faptul că doi atomi de hidro-gen ar putea forma o moleculă, necum for-marea de alte molecule implicând reziduuriprecum carbonul, azotul sau oxigenul. Pentruun observator al lumii anorganice, cum amfost şi noi, fizicienii, până de curând, nupărea prea clar în ce mod s-ar putea auto-or-ganiza anumite sisteme, eludând Principiulal II-lea al termodinamicii. Pentru un obser-vator al lumii vii, nu apare deocamdată preaclar cum s-ar putea stoca informaţia la modulcuantic, lăsând la o parte stocarea geneticăpe care am început s-o înţelegem. Până lavârsta de circa 6 ani, copiii întreabă (sau în-trebau) întruna „de ce?”. Nu întreabă (sau nuîntrebau) atât de des „cum?” sau „când?” sau„unde?”. Nevoia de a stoca informaţie poatefi legată, în mod evident, de tendinţa de „per-sistenţă”. Stocarea în momentul de faţă, aşacum am specificat, are loc atât în memoriamai volatilă a organismelor noastre, cât şi pesuporturi susceptibile să dureze mai mult.Probabil că stocarea supremă va fi sub formăde unde emise pretutindeni, susceptibile dea putea transforma orice materie întâlnesc înmod corespunzător.

Să fie acesta începutul unui nouregn? Dacă presupunem că arhiec-tura de bază (materială, esenţial-

Cristian Mihail Teodorescu

Post-animalism?

5Nr. 1 � 2017

Dosar. Metauman-transuman

���

mente chimică) ar rămâne neschimbată,noul regn ar trebui să întreprindă următoa-rele: (i) să se desprindă de statutul de „pa-razit” al regnului animal, sintetizându-şiprin mijloace mai economice şi mai fiabileindustrial materia primă necesară (aminoa-cizii şi glucidele); (ii) să-şi exacerbeze ca-pacitatea de a stoca şi prelucra informaţia,eventual integrând suporturile organice şianorganice; (iii) să optimizeze procesele dereproducere, transcendând, şi în acest caz,reproducerea animală; (iv) să optimizezeutilizarea resurselor energetice, cu scopul dea deveni o civilizaţie măcar de gradul I pescara Kardashev (utilizarea tuturor resurse-lor planetare) şi măcar de gradul IV pe scaraBarrow (inginerie la nivel atomic). Ideeaprincipală ar trebui să fie utilizarea uneicantităţi cât mai mari de energie pentru astoca informaţia la nivelul cel mai intim almateriei. În fine, în mod clar ar trebui să setreacă şi prin etapa (v), a părăsirii indivi-dualismului generat de instinctul de conser-vare şi adoptarea instinctului de conservarea speciei sau chiar a tuturor entităţilor vii caregulă de comportament.

Oalternativă ar fi părăsirea arhi-tecturii de bază spre noi sisteme,mai eficiente din punct de ve-dere al stocării şi persistenţei informaţiei.Entităţi pur informatice probabil că în mo-mentul de faţă ne par nouă la fel de exoticepe cât ar părea plantelor organismele ani-male, cu posibilitatea lor de a se deplasa şicu organele lor de simţ.

Din nefericire însă, paşii sugeraţimai sus, dacă au fost întreprinşivreodată, au condus spre o lipsătotală de entuziasm. „Colectivizarea” in-stinctului de persistenţă a început odată cudefinirea naţiunilor şi a atins apogeul înideologiile totalitare; în momentul de faţă,aceste ideologii regresează în favoarea in-dividualismului şi a consumismului socie-tăţii actuale; astfel, individul actual nu maieste atras decât de posibilitatea unei persis-tenţe individuale cât mai comode şi cu con-sum energetic personal cât mai redus. Copiiinu mai întreabă atât de mult „de ce?”; totce-şi doresc de la viaţă este să devină pa-troni (animalism social). Regnul animal dinnoi se manifestă din plin în domeniulcreaţiei intelectuale, în condiţiile în care, înloc să creăm informaţie nouă, ne mulţumims-o compilăm pe cea existentă, în vedereaobţinerii unui scop imediat, menit (îmi cerscuze că mă repet) să trăim cât mai bine cuun efort cât mai mic. Sau, atunci când nu seîntâmplă aşa ceva (de fapt, chiar şi atuncicând se întâmplă), performanţa intelectualăse măsoară în numărul de oameni pe carei-ai obligat să-ţi adopte ideile, în citări, în-casări, tiraje. Ne interesează activităţile se-xuale, însă nu şi finalitatea lor, astfel încâtavem dificultăţi să ne transmitem spre viitorfie şi banala informaţie biologică. Se poateîntâmpla să consumăm o cantitate de ener-gie suficientă pentru a ridica, pe vremuri, obiserică de dimensiuni medii, doar să parti-cipăm la cîte o şedinţă unde se schimbă 0 biţi de informaţie. Dorim cu nepăsare dis-pariţia unor semeni de-ai noştri, cu condiţiasă nu ne ameninţe confortul călduţ. Votămcu Donald Trump sau cu Marine Le Pen, as-cultăm manele, murdărim totul în jur. Arun-căm la gunoi principii statuate de generaţiileanterioare (ce dacă a furat?, ce dacă aminţit?, ce dacă a plagiat?), iarăşi, doar pen-tru confortul de moment. Evoluăm dinspre„regnul parazit” spre regnul care se va au-tofagocita.

Candidaţii la „post-animalism”rămân, deocamdată, singureleanimale care ucid din plăcere.Este foarte posibil ca post-animalismul săfie de tip atomizat, mineral sau vegetal.

Anamaria Borlan

���

De la umanismul Renaşterii, epoca marilor invenţii, adescoperirilor geografice şi al interesului pentru şti-inţă, tehnică şi artă, omenirea a trecut prin multipleschimbări. În prezent, tehnologiile sofisticate îmbunătăţesc şi in-tensifică viaţa cotidiană, ca şi pe cea de business, generaţiiletinere sunt mult mai inteligente, dovedind capacităţi intelectualecare, numai cu o jumătate de secol mai devreme, erau de necon-ceput.

Oare până unde vom ajunge?Este adevărat că vremea secolelor 19 şi 20 a trecut de mult,

însă am moştenit progresul tehnicii şi al tehnologiilor iniţate deprecursorii timpurilor moderne. Darwin a conceput, în 1858, teo-ria evoluţiei speciilor. Butler, în 1872, a extrapolat ideile natu-ralistului şi a prezentat o teză despre prospectarea viitorului raseiumane, prin prisma introducerii tipologiei vieţii mecanice.

Iniţiată drept concept filozofic şi umanist, cu mai mult dedouă secole şi jumătate în urmă, teoria evoluţiei umane bazată pemaşinării va atinge apogeul în ziua în care aceste maşini vor în-locui, total, omul. Prin maşinărie înţelegând orice fel de meca -nism fizic, robotic, cibernetic, android, replicanţi ai oamenilor,compatibili de gândire analoagă, chiar cu funcţii identice, cutoate că omul se diferenţiază de maşină în structură şi origine.

Individul este o fiinţă creativă, modelat de idealurile socie -tăţii. Creatorul din lumea noastră modernă nu mai este socotit, nula o scară prea largă, acel demiurg, acea forţă supranaturală carea făurit universul, astrele, planetele şi praful stelar, găurile negre,supernovele, quasarii şi pulsarii. Cu toată exuberanţa tehnolo-giei viitorului celui mai apropiat, gnosticii sau cei care mai credîn transcendenţa căii intuitive rămân în continuare tri butari pro-priilor valori. Umanismul, oricât s-ar transforma în trans- şi post-umanism, este totuşi o libertate spirituală.

Ce au umanismul, cultura, trans- şi post-umanismul, singu-laritatea, cyberpunk, distopia post-apocaliptică în comun?

Un film.Un cult clasic, considerat, deopotrivă, de critici, specialişti

şi fani ca fiind piatra de fundament a producţiei cinematograficemoderne, filmul de lung metraj japonez, anime-ul de factură sci-ence-fiction post-apocaliptic cyberpunk trans- şi post-umanistAkira.

Realizat în 1988, după manga cu acelaşi nume, cu efecte spe-ciale inovatoare pentru acea perioadă, cu o caracteristică a CGI(Computer Generated Imagery) în premieră şi având o viziuneclară asupra umanităţii viitorului, regizorul Katsuhito Otomopostează acţiunea filmului în anul 2019, la 31 de ani după o de-flagraţie atomică ce şterge de pe faţa pământului metropolaTōkyō.

Akira, filmul, a fost citat de mai multe ori ca stând la bazaunor idei preluate, prelucrate şi adaptate, care au influenţatputer nic anumite producţii cinematografice americane, dintrecare amintesc: The Matrix (1999, Premiile Academiei Ameri-cane de Film, Oscar pentru efecte vizuale; Premiul BAFTA pen-tru efecte speciale şi cinematografice, Premiul Saturn ediţia a26-a, pentru Cel mai bun film science-fiction); Battlestar Galac-tica (1978-2010, franciză americană pentru producţiile science-fiction sub acelaşi titlu, Premiul Saturn la ediţiile 33, 34, 35,consecutiv trei ani); Chronicle (2012, un found footage – genulînregistrare recuperată, supererou thriller film, Premiul pentruCel mai bun film science-fiction la Premiile Saturn ediţia a 39-a);Looper (2012, thriller american neo-noir science-fiction degenul călătoriei în timp, câştigător a 6 premii); Strange Things,serial horror SF american, 2016; şi chiar filmul japonez Testuo:The Iron Man (1989, horror cyberpunk, spin off Akira).

Ce este surprinzător la filmul Akira este povestirea, pealocuri stânjenitor de privit, de o violenţă superbă şi de o bru-talitate absolut necesară, care îmbină o serie de elemente sci-ence-fiction cu doza negreşită de fantastic japonez, ce porneştede la transumanismul respectului pentru logică, dreptate şiînţelegere, la tehnologie şi ştiinţă şi până la anticiparea schim-bărilor radicale ale posibilităţilor de progres în privinţa valoriiumane.

În cultura cyber a filmului Akira întâlnim un grup de bi -keri adolescenţi, unde unul dintre personaje dezvoltă puteritelekinetice şi abilităţi mentale deosebite, dar nu fără doza desuferinţă şi durere asociată, iar mintea lui specială raţioneazăîn a găsi o cale de răzbunare asupra societăţii care-l considerăun slab, lipsit de putere fizică, de rezistenţă, un debil ce nueste necesar lumii sau care prezintă, pe drept cuvânt, un peri-col public.

Akira, personajul, un esper (persoană născută cu capacităţipsihice deosebite, capabil de telepatie şi alte abilităţi paranor-male) psionic (psi- vine de la psihic şi sufixul -onic de la elec-tronic), ai cărui părinţi au fost supuşi modificărilor genetice, esteînteminţat prin criogenare, acuzat fiind de distrugerea metropoleinipone doar prin puterea minţii.

Tema filmului prezintă un Neo-Tōkyō AD 2019, o străluci-toare metropolă de neon, reconstruită peste cenuşa fostului oraş.Străzile sunt animate de manifestaţii de protest şi acte teroristeale guvernului împotriva cetăţenilor, secondat de armata coruptăşi neputincioasă. Există un plan complex şi complicat în legă-tură cu politica viitorului, proiecte secrete, forţe înarmate, sa-vanţi ahtiaţi după recompense financiare în detrimentul ştiinţei,o mişcare făţişă de rezistenţă, acţiuni ale unor bande rivale debikeri, nu atât de furioşi, cât mânaţi de o sălbatică dorinţă de dis-trugere.

Ideea principală se concentrează pe lăcomia pentru putere şipalidele încercări de a înţelege şi valorifica, chiar şi într-o măsurămodestă, interiorul sufletului uman, descoperirea frumuseţii spi -ritului şi a identităţii personale ca valoare umană.

Întregul film este o cavalcadă de neoprit, unde este mixată oserie întreagă de elemente din mai multe genuri, prezentând,într-o formulă total japoneză, amestecul de misticism, furie,teorii ale conspiraţiei, distopie, teama omului de rând privind es-caladarea tehnologiei distructive de care devine irecuperabil de-pendent şi ajunge, în cele din urmă, la construcţia unei meme,prin filtrul expunerii la teoria culturală.

Povestea, unică în felul ei, aruncă un aspru şi acid comen-tariu asupra stupidităţii şi lăcomiei umane, asupra omului care,indiferent de poziţia lui socială şi funcţia pe care o deţine în or-ganismul de moluscă al guvernului, nu visează decât la dorinţaputerii, dacă se poate cu un deget lipit de butonul declanşării uneiarme nucleare. Însă adolescentul întemniţat în criogenie există înfiecare dintre prietenii săi din gaşca lui de bikeri.

În acelaşi timp, omul din film este înspăimântat de faptul că,în anul 2019, umanitatea, cel puţin cea niponă a secolului 21, nupoate fi curăţată şi salvată decât de un adolescent care are la dis-poziţie, fără să vrea sau să aibă nevoie, forţa întregului Univers.Un punct de singularitate la orizontul evenimentului, băiatul cunumele Akira, care devine o entitate ubicuă.

Personajele sunt creionate în tuşeuri nedelicate, cu profiluridure şi expresii încruntate. Nimic din drăgălăşenia şi delicateţeacu care anime-ul japonez ne-a obişnuit. Într-o viitoare lume ur-bană sângeroasă şi agresivă, unde supravieţuirea este scopul însine al vieţii, oamenii nu pot fi frumoşi, senini, zâmbitori. Să nuuităm, anul 2019 este mult mai aproape de noi decât a fost desubiectul din Akira.

Filmul a fost clasificat cu litera R, pentru expunere de vio-lenţă maximă. Cu toate că este un anime, să nu facem confuziecu alte producţii animate, japoneze, americane sau europene,dedicate copiilor şi tinerilor.

Akira, filmul, reprezintă chintesenţa science-fiction-ului printech-noir şi cyberpunk, debordând într-o manieră unică de acţi-une, dramă, mister şi suspans, fantasy şi toate formele de uma -nism şi umanitarism.

A viziona pelicula, chiar dacă este un anime, creează o anu-mită stare sufletească. Şi, cel mai important aspect, ne pune pegânduri. Recomand cu căldură filmul, cu toate că va fi, probabil,relativ dificil de urmărit. Este expresia pură şi concentrată asubiectului tratat mai sus.

Notă:Susţinerea referatului a avut loc la sediul ICR Bucureşti, iar

în timpul prezentării a rulat o secvenţă de 10:19 minute din fil-mul anime Akira.

Bibliografie: 1. Grout, Vic: Conscious, Computing Futures, 2015, Wrexham

Glyndwr University in Wales, GB.2. Japan Today, Newspaper, Arts&Culture, Literature Today:

Japan’s Writers stunned by the annual Nikkei Hoshi Shinichi Lite raryAward, Apr. 19, 2016 JST.

3. Roux, Marc; Coeurnelle, Didier: Technoprog, le transhuma -nisme au service du progès social, 2014, Hachette Edu cation Editeur,Paris, France.

4. Thiess, Arnold: Understanding the Human Future, IEET (In-stitute for Ethics and Emerging Technologies) News Publication, July2016, Connecticut, U.S.A.

Trans-post umanism, în manier[ japonez[ (fragment)

6 Nr. 1 � 2017

Eminescu, azi

O„reverie a intimităţii” (cum ar spune Bachelard)ne propune primul dintre cele trei Sonete, publi-cate, rând pe rând, în decursul anului 1879, înConvorbiri literare. Intimitatea începe, în primul rând, cuizolarea, dar şi cu meteorologia adversă, dezlănţuită, careîmpinge fiinţa la căutarea unui refugiu („Afară-i toamnă,frunză-mprăştiată,/ Iar vântul zvârle-n geamuri grelepicuri...”). Meteorologie prevestind, totodată, decorul plu-vial al solitudinii simboliste.

Prima strofă a poemului invocă un alter-ego (un personajtu), cam aplecat spre sine, căci, închis în casă, îşi pierde vre-mea răscolind şi citind vechi scrisori de amor. Lectura aces-tor „dulci nimicuri” îi dă, astfel, prilejul să-şi rezume „toatăviaţa”, şi asta doar „într-un ceas”. G. Călinescu vede aici operspectivă onirică în rapiditatea derulării imaginilor trecute(„Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată”). Luarea în calcul aunei perspective ironice ar fi, poate, mai potrivită, fiindcă„dulcile nimicuri” ar caracteriza mai bine atât brevitatea vieţiiamoroase a celui ce-şi redeschide prăfuita „comoară” epis-tolară, cât şi un soi de condescendenţă reculeasă, manifes-tată faţă de amintirile de acest gen.

Preferabilă, de departe, preocupării „uşuratice” cu scriso-rile de altădată este reveria în faţa focului pe care o descrie,la persoana întâi, eul care îşi face apariţia în versurile careurmează întâiului catren. Un „eu” care, privind la foc şipătrunzând, astfel, în lumea visului şi a somnului, se uită pesine, „nesuferitul sine” incriminat de Schopenhauer. Se vor-beşte, aşadar, în nume propriu, dar baza estimării o constituiegeneralitatea observaţiei: „Dar şi mai bine-i, când afară-izloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri.// Şi eu ast-fel mă uit din jeţ pe gânduri,/ Visez la basmul vechi al zâneiDochii,/ În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri”.

Reveria în faţa focului, starea de vis şi somnolenţă indusăde contemplarea acestuia („Somnolenţa este starea cea maistăruitoare a spiritului în lirica lui Eminescu”, scrie G. Că-linescu) ne întâmpină şi în alte poeme. În Noaptea, din 1871,de exemplu: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin,/Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân’cemintea îmi adoarme, pân’ce genele-mi clipesc/ Lumânarea-istinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin”. Sau în Singură-tate din1878: „Cu perdelele lăsate,/ Stau la masa mea debrad,/ focul pâlpâie în sobă,/ Iară eu pe gânduri cad”.

Să observăm însă, din Sonet, imaginile mult mai con-crete, mult mai puternice poeticeşte ale căderii în somn şi aleaţipirii conştiinţei. În sonetul din 1879, „se picură de somn”.Se pierde, aşadar, din substaţa lui „cogito” care îmi asigurăcertitudinea existenţei ca individ, tot aşa cum o lumânare pi-cură şi se topeşte, anulându-se ca obiect vertical şi rede-venind ceară amorfă. „Pân’ce mintea îmi adoarme”, se puteaciti, pe de altă parte, în poemul Noaptea. Câtă diferenţă însăfaţă de concreteţea fantastică oferită de imaginile din versulsonetului: „în juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri”. Fireştecă nu poate fi vorba aici de o ceaţă atmosferică, fenomen alvaporizării lichide, ci de o ceaţă mentală, care se îndeseşte,precum plantele, crescând vertiginos „rânduri-rânduri”. Saude o ceaţă care, în loc să se disipeze, s-a închegat într-atâtîncât, precum o vată ori un manşon, se depune, strat dupăstrat, în jurul „eului” conştient, îndepărtându-l de stridenţelelumii reale şi cufundându-l, în schimb, în lumea visului.

Conţinutul visului, „basmul vechi al zânei Dochii”, facereferinţă, cum s-a scris şi comentat (G. Călinescu), la le gendalui Asachi, Dochia şi Traian, pe care Eminescu, în perioadaberlineză, începuse s-o transpună în piesa de teatru Decebal.Din proiect a rămas un „cântec poporan”, din care sare înochi versul: „Mândră-mi este rochia/ Şi mă cheamă Dochia”.Impresionează „trouvaille-ul”, aflarea, nu uşoară, a unui cu-vânt („rochia”) care să rimeze cu numele fiicei lui Decebal.Totul ar putea să rămână o simplă informaţie de şcoală dacăn-ar exista primul vers al celei de-a doua terţine a sonetului,vers care ne face să ne gândim realmente la lucrările sub-conştientului în materie de inspiraţie şi creaţie poetică, la ceeace Eliot numea „imaginarul auditiv”. Dar iată terţina finală,care apare intempestiv în curgerea poemului, în felul în careacţionează visul: „Deodată-aud foşnirea unei rochii,/ Unmoale pas abia atins de scânduri.../ Iar mâini subţiri şi recimi-acopăr ochii”.

Imaginea oferită aici de poet conţine una dintre cele maiprofunde dematerializări ale fiinţei feminine din lirica sa. De-materializare sau, cu alte cuvinte, evadare din corporal,aceasta petrecându-se pe fondul unui poem care, printre al-tele, atrage tocmai prin concreteţea imaginilor, de la meta -forele grelei ploi de toamnă până la metaforele conştiinţeiaţipinde. Incertitudinea dintre real şi ireal împinge lucrurilespre fantastic, căci fiinţa care pătrunde în odaia visătoruluisinguratic are mai mult din atributele unei fiinţe onirice, aleunei fantasme ori ale unei halucinaţii. Se aud doar sunete

imateriale (foşnetul rochiei, pasul moale abia atingând scân-durile podelei), se simte tactil atingerea unor mâini „subţirişi reci”, sugerând exsanguitatea, deficitul sângelui care seconfundă cu viaţa. Însăşi vederea visătorului, într-o poezie,cum este cea eminesciană, unde poetica privirii constituie ocomponentă fundamentală, e obturată. S-ar putea spune căEros se apropie cu mersul nevăzut al lui Thanatos.

*La Eminescu, fiinţele se îndrăgostesc privindu-se, aşa cum

ştim foarte bine din Luceafărul: „Îl vede azi, îl vede mâni,/Astfel dorinţa-i gata;/ El iar, privind de săptămâni,/ Îi cadedragă fata”. În poemul epic, e vorba de o privire repetată, totastfel cum simţim imediat diferenţa dintre amorul-dorinţă alfetei de împărat şi amorul-fatalitate, sub a cărui vrajă cadeHyperion. În poezia lirică însă, unde cel care reprezintă sereprezintă pe sine, cum scrie Schopenhauer (să mai cităm şiacest lucru, şi nu întâmplător, din filozoful voinţei şi repre -zentării: „Artistul ne lasă să privim lumea prin ochii lui”), în-drăgostirea se produce de la prima vedere, decisivă. O singurăprivire e de-ajuns, făcând din momentul declanşării pasiuniiun moment sacru: „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece/Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,/ Dar tot mereu gân-desc cum ne iubirăm,/ Minune cu ochi mari şi mână rece”.

Eminescu urmează, în această privinţă, „tradiţia retoriciiamoroase” (Jean Starobinski, L’oeil vivant). Prima privirepoate fi astfel şi fatală, căci dragostea antrenează suferinţa

(„Odată te-am văzut – o clipă numa/ Şi am simţit amarulomenirei”, Pe gânduri ziua..., 1876), sau poate duce la în-tregirea de sine („Până nu te văzusem/ Nici nu simţeam căsunt”, Auzi prin frunzi uscate, 1877). Amorul se sfârşeşte,în aceeaşi logică a vizualităţii, pentră că „nu mai vrei să tearăţi” (S-a dus amorul, 1883) ori fiindcă privirii îndrăgos-tite nu-i mai răspunde cealaltă privire („Vântul tremură-nperdele/ Astăzi ca şi alte dăţi,/ Numai tu de după ele/ Vecinicnu te mai arăţi!”, Pe aceeaşi ulicioară, 1879).

Sonetul al doilea (Sunt ani la mijloc), evocând amintirea„ceasului sfânt” (trecutul şi viitorul nu contează din punctulde vedere al voinţei de a trăi), este un poem al privi rilor, alschimbului vizual între cel care priveşte şi cel care e privit.Adresând o chemare de revenire iubitei absente, poetul îşiimaginează o situaţie virtuală, viitoare (posibilitate conţinu -tă în trecutul idealizat), în care iubita s-ar esenţializa într-o„privire”, luminoasă ca o rază, ocrotitoare şi inspiratoare to-todată: „O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea taasupra mea se plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece/ Şi cân-turi nouă smulge tu din liră-mi”. Dacă în versurile acestuicatren e sugerată o iubită-înger de pază, în prima terţină asonetului efectele „apropierii” iubitei ar fi asemănătoare stăriide reculegere profundă cu care este contemplată răsărireastelelor pe cer. Este starea de linişte şi calm necesară con-templaţiei estetice din gândirea schopenhaue riană asupra fru-mosului.

Deschizând o paranteză care ne ajută să ne precizămideile, să observăm că în nuvela Cezara, după ce primeştedeclaraţia de iubire a copilei eroine, Ieronim îi scrie aces-teia, tot într-o epistolă: „Eu mă uit tot în sus, asemenea sta -tuei lui Apoll... fii steaua cea din cer rece şi luminoasă ! –ş-atunci ochii mei s-ar uita etern la tine!”. În altă parte,Ieronim cugetă în sine că tot ce i-ar plăcea, în legătură cuCezara, ar fi „s-o privesc ca pe o statuă de marmură sau cape-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cuicoane...”.

Viziunea unei alte ipostaze în care se poate arăta „copila”,aceea a naivităţii şi a inocenţei surâzătoare, aşa cum se în-tâmplă în ultimele trei versuri ale sonetului, înseamnă o trans-figurare spirituală pentru cel care priveşte, dar şi o potenţare,dincolo de limite, a capacităţii sale de a vedea lucrurile: „Iarcând te văd zâmbind copilăreşte,/ Se stinge-atunci o viaţă dedurere,/ Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte”.

Pentru a suprima „viaţa de durere” (măcar temporar), tre-buie, aşadar, să ne uităm la lume trecând peste instincte şiapetituri, peste egoisme şi intenţii utilitare. Erotica emines-ciană este, în bună măsură, nu numai spirituală, dar şi esteti-zată.

*Tot o chemare adresată iubitei absente de a reveni găsim

în sonetul al treilea, ultimul din această suită de poeme înformă fixă, publicate în 1879. Ceea ce atrage atenţia, chiardin primele versuri, e atmosfera de religiozitate, de misticăerotică în care e învăluită „chemarea”, născută pe fondulamuţirii gândirii raţionale: „Când însuşi glasul gândurilortace,/ Mă-ngână cântul unei vechi evlavii –/ Atunci te chem:chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei des-face?”.

Extraordinar, prin aceeaşi calitate a concreteţei, esteapelul către iubită („pe veci pierduto, veşnic adorato”) de ase „desface” din învelişul „negurilor reci” ale timpului carea trecut, depunându-se şi sedimentându-se în jurul absenţei

sale. Apelul, totodată, de a se reîntoarce, „plutind”, într-olume a vizibilităţii, chiar dacă aceasta ar trebui să fie una a vi-sului. Între aceste metafore, ale ieşirii din întuneric şi ivirii înplină lumină, imaginea Euridicei care se desprinde din în-tunecimile morţii spre a păşi spre Orfeu, spre lumina zilei, egreu de înlăturat.

Una dintre cele mai poetice situaţii din erotica emines-ciană e ţesută pe fondul acestei chemări şi, implicit, în juruldialecticii dintre întuneric şi lumină, „regina culorilor”, cumzicea Augustin. Fiinţa feminină e aşteptată să „răsară” sau,sub forma apostrofei vocative, chemată să „răsai”. Astfel, înLacul (1876), ea e aşteptată să „răsară” dintre trestii. În Atâtde fragedă (1879), răsare ca o statuie de marmură din „în-creţirea lungii rochii”, atrăgând atenţia, cum se întâmplămereu la Eminescu, asupra ochilor, aici „cei plini de lacrimişi noroc”. În ultima strofă a poemului, ivirea expusă priviriiia chipul icoanei: „Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururiverginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană –/ Unde teduci? Când o să vii?”.

Înseşi rugăciunile adresate Fecioarei, pe nedrept ignorate,pentru că, altfel, sunt nişte capodopere în genul lor, păstreazăaceeaşi formă: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visulmeu ceresc d-odinioară,/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/În noaptea gândurilor mele vină.// Speranţa mea tu n-o lăsasă moară/ Deşi al meu e un noian de vină,/ Privirea ta demilă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară”.

Revenind la sonet, să reamintim faptul că iubita, „pe vecipierdută, veşnic adorată”, e chemată să se desfacă din „ne-gurile reci” şi să răsară, precum în vis, din „umbra vremilor”.O imagine, poate, mai puternică a apelului la ivire din no -ianul timpului trecut şi al amintirii, pentru că implică ne s-fârşitul oceanic, este cea oferită, bineînţeles, de memorabilulînceput de poem:

„Din valurile vremii, iubita mea, răsaiCu braţele de marmur, cu părul lung, bălai”...

(Dan Cristea)

Pornind de la Sonete

Vă rog să citiţi următorul poem:

„Străin în propria gintă,Congelez aseptic alveoleCu sentimente salvate greoiDin ploile cataclismice.Mă gândesc tot mai des la ceva minusculFără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă.La un fel de scăpare, la o limită finită,La un calcul ceva mai compact. Sunt duhuri moarte prin câte o privire,Bubele nu se mai lipesc de plasă şi nu se mai aprind,Un clocot schimbă legea, o face de trece prin sunetele acului,Omul înţepat devine un nimeni ce se înnoieşte, scoate cuvinte noi.Câte un strigăt înjunghie stradaŞi aerul din încăpere începe să palpite.Pentru că nimic nu poate fi suficient de agresiv,Amintirile mă îmbrâncesc.Am rămas fără dinţi,Amintirile nu mai muşcă nimic din real.Graţia morţii ţine viaţa mea într-o cuşcăŞi nu mai pot evada.”

Recunoaşteţi autorul? Nu se poate să nu-l recunoaşteţi.Versurile sale, pe care le citiţi frecvent în reviste şi cărţi,sunt analizate minuţios de unii critici literari, traduse şi pre-miate, recitate pe scenă şi postate pe facebook. Autorul areun nume mai puţin obişnuit: moda poetică a vremii noastre.Ceea ce înseamnă că aproape toţi poeţii de azi scriu poemede genul celui citat. Poeme compuse din enunţuri fără le-gătură între ele, juxtapuse, vag reflexive şi inexpresiv-me-taforice. Drept urmare, din aceste poeme se pot extrageversuri şi în ele se pot introduce alte versuri fără ca schim-barea să fie sesizabilă. Mai rău decât atât: dacă am luapoeme din cartea unui autor şi le-am insera în cartea altuia,dacă am amesteca poemele mai multor autori ca pe niştecărţi de joc şi le-am redistribui la întâmplare în volumelelor, nimeni n-ar observa nimic.

A venit momentul, iubiţi cititori, să vă spun adevăruldespre poemul reprodus la începutul acestui articol. Esteconfecţionat de mine din versuri luate la întâmplare din maimulte volume, alese şi ele la întâmplare din teancurile decărţi de versuri pe care le primesc zilnic.

Iată identitatea autorilor care au participat fără ştirea lorla acest experiment, titlurile cărţilor lor, ca şi citatele dincare s-a realizat colajul:

Ştefan Al.-Saşa, Cântece de lăutar pribeag, Bucureşti,Ed. Fundaţiei Culturale Libra, 2016.

„Străin în propria gintă,Congelez aseptic alveoleCu sentimente salvate greoiDin ploile cataclismice”(Boşiman pe Downing Street Ten)Paul-Gabriel Sandu, Fuga din sala oglinzilor, Timi -

şoara, Ed. Brumar, 2016. „Mă gândesc tot mai des la ceva minusculFără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă.La un fel de scăpare, la o limită finită,La un calcul ceva mai compact”(Zgura de ceaţă)

Mălin Stan, Poemele cu lumânare continuă, Timi -şoara, Ed. Brumar, 2016.

„Sunt duhuri moarte prin câte o privire,Bubele nu se mai lipesc de plasă şi nu se mai aprind,

Un clocot schimbă legea, o face de trece prin suneteleacului

Omul înţepat devine un nimeni ce se înnoieşte, scoatecuvinte noi”

(Morţii se proiectează ignorând, nu se ştie ce, într-ocăciulă)

Toni Constantin Georgescu, Utopiile dimineţii, Bucu-reşti, eLiteratura, 2016.

„Câte un strigăt înjunghie stradaŞi aerul din încăpere începe să palpite.Pentru că nimic nu poate fi suficient de agresiv,Amintirile mă îmbrâncesc.”(Din toate direcţiile)

Robert Laszlo, Aripi de lut, Cluj-Napoca, Ed. EcouTransilvan, 2016.

„Am rămas fără dinţi,Amintirile nu mai muşcă nimic din real.

Graţia morţii ţine viaţa mea într-o cuşcăŞi nu mai pot evada” (Cu o pasăre în mână)

Am scris cândva o carte despre 250 de cărţi proaste(Cum te poţi rata ca scriitor). Dar acestea cinci pe carele-am menţionat nu sunt cărţi proaste, sunt doar mediocre,lipsite de originalitate şi confundabile între ele.

Adversarii mei literari îmi atribuie – ca să aibă ce com-bate! – o incapacitate de a înţelege literatura licenţioasă.Doamne fereşte! Îmi plac foarte mult textele pline de cu-vinte interzise dacă sunt scrise cu talent. Îi citesc cu mareplăcere pe toţi autorii care scriu deocheat, de la Ion Creangăşi până la Lorena Lupu.

Cuvinte interzise în literatură, din punctul meu de ve-dere, nu există. Totul este ca prezenţa lor într-un text săaibă o justificare estetică. Dacă nu au o asemenea justifi-care, ele nu sunt decât rezultatul unor acte de defulare, psi-hanalizabile şi reprezintă o contribuţie blamabilă lamă rirea valului de vulgaritate care inundă azi spaţiul publicdin România.

Ca să fiu însă sincer, chiar şi vulgaritatea mi se pare maipuţin păguboasă pentru literatură decât publicarea a sute devolume de poezie care seamănă între ele, deşi au autori di-feriţi. Spiritul mimetic, uniformitatea, incapacitatea de a-lcuceri pe cititor sau măcar de a-i întreţine curiozitatea sunt,toate, manifestări ale mediocrităţii. Iar în literatură un textmediocru este mai indecent decât unul licenţios.

7Nr. 1 � 2017

Literatur[ §i caricatur[

Dramaturgia noastră consemnează un nou debut care este prilej de bucurie în principiu, dar cu atît mai binevenit cu cît autorii deteatru sînt puţin numeroşi. După ce a scris cu succes în alte genuri literare, Diana Turconi oferă cititorilor, dar implicit şi scenelor, unvolum masiv cu trei piese: A doua zi după moartea cailor, Editura Curtea Veche. Sînt lucrări dramatice de idei, menite mai ales lec-turii, dinamismul acţiunii fiind înlocuit, în cazul lor, de o mişcare a unor concepte vehiculate de personaje, deşi didascaliile autoareisînt minuţioase. În privinţa replicilor, autoarea şi personajele ei le preferă expozitive, ample, ajungînd la dimensiunile unor monologuri.Piesa centrală, O poveste de amor, este cea mai sprinţară şi cea mai reuşită, reluînd în cheie ironică şi contemporană mitul lui Pyg-malion. Personajele contează mai puţin decît ideile pe care le enunţă, definirea lor este mai curînd vagă, este emblematic faptul căautoarea nici nu plasează la începutul textelor obişnuitul dramatis personae. În scurta prefaţă a volumului, Teodor Baconschi exprimăun punct de vedere judicios: „Nu cred că această dramatizare a ideilor (…) se pretează la o punere în scenă fidelă, adică la oadaptare regizorală mecanică”. Piesele sînt lungi (aproape o sută de pagini fiecare) şi lasă eventualului regizor posibilitatea unor se-lecţii, precum şi a unor intervenţii extratext care să accelereze desfăşurarea. Într-o dramaturgie preponderent de acţiune şi replică,piesele Dianei Turconi reprezintă un punct de vedere inedit. Se cuvine să-i urăm izbîndă în genul nou-abordat şi săli pline. (H.G.)

Un debut în dramaturgie

Alex Ştefănescu

Recunoa§te\i autorul!

Dese

n de

Cos

tel P

ătră

șcan

���

Sacoşa de rafie

Zilnic simt în baierele ei mîinile care au purtat-o plinăcu ce găsea prin casă pentru a intra pe uşa bisericii direct în cer. Acolo eracalea al cărei capăt încă nu era de atins.

Simt aerul ei pe buzele mele, bătăturile palmelorpe obraz, greutatea pămîntului trecînd prinasfalt ca un sforăit de beţiv sub o bancă în parc.

Nu pot renunţa la ea. Nici nu ştiu dacă nu cumvaea nu poate renunţa la mine. Toatecelelalte sacoşe s-au rupt, le-a înghiţit gheena,numai ea se vrea mereu spălată şi pusă la uscatca vorbele în gura celor care n-au timpsă-şi numere gîndurileşi trăiască aşa pînă dincolo de orice imaginaţie.

O voi pierde într-o zi. Nu ştiu unde, la piaţă,într-o gară sau în mîinile unui hoţ carevor seca atunci cînd vor căuta în eaclipele lui de fericire. Acolo nimeniniciodată n-a fost fericit, acolo a fost mereu ghigosită speranţa zilei de mîine,veşnicia s-a cuibărit acolo şi chicoteşte acumîn mîinile mele care ţin aerul aproapede gura al cărei cer nu se întunecă niciodată.

Vecina

E mereu fericită, chiar şi atunci cînd înjură cu gura plinăde duduia mă-sii şi-şi face prost omul pe care l-a iubitca pe mătura cu care a măturat casa şi de zece ori pe zi,chiar dacă pînă acum a schimbat-o de o mie de ori,locul ei rămîne tot acolo, lîngă uşă,să nu intre nimeni încălţat în sufletul ei,ea spune un lucru de o mie de ori ca şi cum l-ar spuneatunci pentru prima oară,ea e nuntă, botez, înmormîntare, parastas,ea e bucătăria cu toate cratiţele şi tigăile ei,ea e toată o flacără la care poţi coace ştiuleţi mari de porumb,ea e cenuşa în care mocneşte jarulcare aprinde focul în fiecare dimineaţă,ea e tot satul, casă cu casă, om cu om, faptă cu faptă,cine cu cine, cînd