ion vidu, ,,omul celor mai dulci cÂnt Ări romÂne Şti ... filela seleu ş-cighirel, tân ărul...

28
Constantin-Tufan Stan ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNTĂRI ROMÂNEŞTI” – 150 DE ANI DE LA NAŞTERE – Tinereţe şi patos revoluţionar Câteva elemente biografice ale „doinitorului Banatului”, cum a fost alintat de românii de pretutindeni Ion Vidu, ne vor ajuta să descifrăm coordonatele fundamentale ale creaţiei sale muzicale, prin care a vibrat la unison cu aspiraţiile sociale şi politice ale românilor bănăţeni şi transilvăneni, dar şi elementele care îl vor defini, în anii maturităţii, ca un fervent cultivator al spiritului toleranţei interetnice. S-a născut în 17 decembrie 1863 la Mânerău (actualmente în jud. Arad), într-o familie modestă (tatăl, Petru, era învăţător, iar mama, Iorsana, ţărancă), unde va absolvi şcoala primară. Rămânând orfan de tată, este sprijinit de protopopul Constantin Gurban, un apropiat al familiei, pentru a finaliza studiile la Şcoala Confesională Greco-Orientală din Buteni. Între anii 1878 şi 1881 urmează Preparandia din Arad, frecventând, în paralel, şi cursurile Conservatorului maghiar din localitate, unde studiază cu profesorul Ioan Händl. Ca seminarist, desfăşoară o intensă activitate culturală. Pe lângă sârguinţa manifestată în studiul muzicii, scrie poeme, fabule, eseuri, tragedii în stil clasic, dovedind un interes aparte pentru folclor. Caietul manuscris Deprinderi de poezii cuprinde încercări literare care subliniază sensibilitatea sa pentru istoria românilor: Hora la fraţii mei români, Mersul românilor, Un vis românesc, Martorul libertăţii (poem dedicat evenimentelor revoluţionare de la Blaj din 1848) ş.a. Înfiinţează şi conduce, în calitate de redactor-responsabil şi editor, două reviste, organe de presă ale „tinerimii preparandiale”, „Găunele” („foaie glumeaţă”, fondată în 1880) şi „Amicul tinerimei” („organul tinerilor preparandiali”, 1881), în care abordează subiecte variate, cu tematică ştiinţifică şi literară, anunţând, prin stil, incisivitatea şi cursivitatea exprimării, dar şi prin patosul tonului naţional, pe viitorul cronicar al „Drapelului” şi autor al versurilor creaţiilor sale corale. Discursul de rămas-bun, rostit la absolvirea Pedagogicului arădean, sublinia patosul revoluţionar al tânărului Vidu: „Eram încă prunc tânăr, când jeleam naţiunea şi poporul românesc. Jeleam poporul şi-l jelesc şi astăzi, căci îl văd alungat de soartă. Îl jelesc şi astăzi, căci văd că pe ceriul său se adună numai tot nori negri, iar nu se străluce soarele ca şi odinioară. Jelesc poporul pentru că e în lanţuri şi nu se află nime ca să le rumpă de pe dânsul. Jelesc poporul pentru că doarme somnul cel de moarte şi nu este nime să vină ca să-l deştepte” (Cosma 1965, 15). În finalul cuvintelor sale, întrebându-se asupra ajutorului pe care poate să-l ofere naţiunii, concluziona: „Cugetat-am la armă, dar […] m-am întors; am cugetat la şcoală şi aici am stat. Am ajuns la acel rezultat că arma numai ce nimiceşte, iar şcoala rădică mlădiţe tinere, cari sunt speranţa viitorului” (Ibidem, 15).

Upload: others

Post on 30-Aug-2019

7 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Constantin-Tufan Stan

ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI”

– 150 DE ANI DE LA NAŞTERE –

Tinereţe şi patos revoluţionar

Câteva elemente biografice ale „doinitorului Banatului”, cum a fost alintat de românii de pretutindeni Ion Vidu, ne vor ajuta să descifrăm coordonatele fundamentale ale creaţiei sale muzicale, prin care a vibrat la unison cu aspiraţiile sociale şi politice ale românilor bănăţeni şi transilvăneni, dar şi elementele care îl vor defini, în anii maturităţii, ca un fervent cultivator al spiritului toleranţei interetnice. S-a născut în 17 decembrie 1863 la Mânerău (actualmente în jud. Arad), într-o familie modestă (tatăl, Petru, era învăţător, iar mama, Iorsana, ţărancă), unde va absolvi şcoala primară. Rămânând orfan de tată, este sprijinit de protopopul Constantin Gurban, un apropiat al familiei, pentru a finaliza studiile la Şcoala Confesională Greco-Orientală din Buteni. Între anii 1878 şi 1881 urmează Preparandia din Arad, frecventând, în paralel, şi cursurile Conservatorului maghiar din localitate, unde studiază cu profesorul Ioan Händl. Ca seminarist, desfăşoară o intensă activitate culturală. Pe lângă sârguinţa manifestată în studiul muzicii, scrie poeme, fabule, eseuri, tragedii în stil clasic, dovedind un interes aparte pentru folclor. Caietul manuscris Deprinderi de poezii cuprinde încercări literare care subliniază sensibilitatea sa pentru istoria românilor: Hora la fraţii mei români, Mersul românilor, Un vis românesc, Martorul libertăţii (poem dedicat evenimentelor revoluţionare de la Blaj din 1848) ş.a. Înfiinţează şi conduce, în calitate de redactor-responsabil şi editor, două reviste, organe de presă ale „tinerimii preparandiale”, „Găunele” („foaie glumeaţă”, fondată în 1880) şi „Amicul tinerimei” („organul tinerilor preparandiali”, 1881), în care abordează subiecte variate, cu tematică ştiinţifică şi literară, anunţând, prin stil, incisivitatea şi cursivitatea exprimării, dar şi prin patosul tonului naţional, pe viitorul cronicar al „Drapelului” şi autor al versurilor creaţiilor sale corale. Discursul de rămas-bun, rostit la absolvirea Pedagogicului arădean, sublinia patosul revoluţionar al tânărului Vidu:

„Eram încă prunc tânăr, când jeleam naţiunea şi poporul românesc. Jeleam poporul şi-l jelesc şi astăzi, căci îl văd alungat de soartă. Îl jelesc şi astăzi, căci văd că pe ceriul său se adună numai tot nori negri, iar nu se străluce soarele ca şi odinioară. Jelesc poporul pentru că e în lanţuri şi nu se află nime ca să le rumpă de pe dânsul. Jelesc poporul pentru că doarme somnul cel de moarte şi nu este nime să vină ca să-l deştepte” (Cosma 1965, 15).

În finalul cuvintelor sale, întrebându-se asupra ajutorului pe care poate să-l ofere

naţiunii, concluziona: „Cugetat-am la armă, dar […] m-am întors; am cugetat la şcoală şi aici am stat. Am

ajuns la acel rezultat că arma numai ce nimiceşte, iar şcoala rădică mlădiţe tinere, cari sunt speranţa viitorului” (Ibidem, 15).

Page 2: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

La Seleuş-Cighirel, tânărul învăţător culege folclor, fondează un cor şi o orchestră, desfăşurând o intensă activitate culturală. În cadrul repetiţiilor corale, Vidu ţine adevărate prelegeri de educaţie naţională:

„Nu arareori te-am văzut, poporul meu, cu pălăria în mână şi cu capul gol stând

înaintea hainelor negre. Tu uiţi că nu haina face pe om!... Tu nu ai cunoştinţă cu câtă înţelepciune or alcătuit strămoşii noştri acest veşmânt pe care ţi l-au pus în spate?” (Ibidem, 18).

În 1884, la propunerea Episcopului Ioan Meţianu, Ion Vidu este numit profesor la

Institutul Pedagogic din Arad, la catedra de muzică vocală rămasă vacantă prin plecarea fostului său profesor Ioan Händl. La Arad desfăşoară o prodigioasă activitate componistică, titlurile lucrărilor sale trădând afinitatea pentru jocurile populare româneşti (Crişana, Ardeleana, Hora Butenilor), dar şi constanţa abordării unor subiecte ancorate în sfera socială şi istorică (Marşul lui Doja, Buciumul Carpaţilor , Moţul la drum).

Între 1884 şi 1885 întreţine o corespondenţă cu Gavriil Musicescu, maestrul spre care se îndreptau gândurile sale, în speranţa unei viitoare perfecţionări în domeniul compoziţiei muzicale. Vidu, preocupat de valoarea compoziţiilor sale, conştient de limitele sale profesionale şi avid de a-şi completa studiile, îi trimisese lui Musicescu partitura unui opus, aşteptând cu nerăbdare verdictul acestuia. Maestrul ieşean, într-o epistolă expediată din Iaşi în 19/31 octombrie 1884, după ce defineşte armonia şi numeşte disciplinele care compun cursul de compoziţie şi forme muzicale, recunoscând „dispoziţiunile” tânărului învăţăcel lugojean, sesizând, totodată, lacunele acestuia, îl sfătuieşte să urmeze cursurile unui conservator. Finalul scrisorii frapează prin francheţea tonului şi concluzia tranşantă:

„Încă o dată: compoziţiunii dv. nu [i] se poate da nicio denumire, fiindcă nu are nicio

formă şi nu prezintă niciun interes muzical; însă nu încetaţi cu încercările de felul acesta, căci cu aceasta vă preparaţi material care vă va servi la edificii măreţe ce veţi construi din ele, îndată ce veţi fi stăpân pe cunoştinţe mai solide despre armonie, melodie, forme etc.” (Stratan 1977, 200-201). Eşuând în tentativa de a obţine sprijinul Protopopiatului (concediu timp de un an, între

1 septembrie 1885 şi august 1886, acompaniat de o subvenţie), Vidu va lua lecţii particulare de muzică vocală şi instrumentală (armonie, flaut, vioară şi pian) cu Nicolae (Niky) Popovici, timp de trei luni (mai-august 1885), care era profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş1.

Odată cu anul 1888, după demisia de la Preparandia din Arad, începea marea aventură lugojeană. Lugojul va deveni urbea lui Vidu, iar aspiraţiile acestuia vor fi şi aspiraţiile oraşului de cea mai profundă respiraţie românească, citadelă a spiritualităţii românilor bănăţeni, creuzetul în care s-au topit, timp de secole, dorurile acestora, armonizate sublim cu aspiraţiile celorlalte entităţi etnice.

Locul rămas vacant la Şcoala Confesională Ortodoxă din Lugoj (prin transferul învăţătorului I. Moldovan la Arad) va fi ocupat, prin concurs, de Ion Vidu. Evenimentele biografice şi profesionale se vor succeda într-un ritm alert. În ambianţa concursului coral prilejuit de desfăşurarea lucrărilor Adunării Generale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român (1888), I. Vidu cântă într-un cvartet vocal instruit de Elena Dobrin-Rădulescu (Tatăl nostru, aşa-numita Rugăciune domnească de Ciprian Porumbescu, scris pentru cvartet bărbătesc, lucrare interpretată pentru prima oară la Lugoj), alături de D. Florescu, I.

1 Ion Vidu va continua corespondenţa cu Musicescu şi în timpul studiilor de la Caransebeş (v. Stratan

1977, 202-203).

Page 3: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Tărfăloagă, G. Dobrin şi P. Barbu („Familia”, Oradea, nr. 39 şi 40 din 1888, şi „Tribuna”, Sibiu, nr. 216 şi 217 din 1888), iar în anul următor preia conducerea muzicală a Reuniunii Române de Cântări şi Muzică.

„Mocăniile” din Dealul Viilor şi influenţa lui Gavriil Musicescu

După turneul Corului Mitropolitan din Iaşi, dirijat de Gavriil Musicescu (24-28 iulie/5-9 august 1890), se petrece o mutaţie fundamentală în structura repertorială a corului lui Vidu, care, până în acel moment, se confruntase cu reticenţa coriştilor, dar şi a publicului larg la introducerea pieselor de factură folclorică (folclorul orăşenesc, reprezentat de aşa-numitele ,,mocănii” din Dealul Viilor, privite drept keine Musik), aceştia fiind educaţi în spiritul muzicii apusene (germane) de factură clasică.

Artiştii ieşeni au sosit la Lugoj în 24 iulie/5 august 1890, venind cu trenul dinspre Arad, via Timişoara. Au fost întâmpinaţi de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, ce a interpretat un imn de „bineventare”, compus de Ion Vidu special pentru acest prilej, pe versuri de George Popovici, protopresbiterul ortodox al Lugojului. În 26 iulie/7 august, Corul Mitropolitan a prezentat primul concert, în „saletul” din grădina Hotelului „Concordia”2, după ce, la Sfânta Liturghie, a cântat „lăudatul cor înfiinţat şi instruit de amabila şi harnica dnă Helena Dobrin, cu acurateţe şi precizie vrednică de oricare conducător de cor”, ceea ce a atras laude din partea lui Musicescu („Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 176, 1890, 4-5). După concertul ieşenilor, Corul Plugarilor din Coştei, dirijat de Ioan Stoicănescu, a intonat mai multe cântece, atrăgând aprecierea lui Musicescu, uimit „ca nişte simpli plugari de la sapă şi de la plug să se pună pe învăţarea notelor şi să cânte apoi atât de bine şi atât de frumos” (Ibidem)3. Cel de-al doilea concert (28 iulie/9 august) a fost precedat de salutul Corului din Chizătău, dirijat de Lucian Şepeţian, care a intonat propriul său motto4. După încheierea

2 Programul a fost structurat în 3 părţi. În partea I au fost interpretate lucrări din literatura universală de

O. di Lasso (Cognovi Domine), Händel (Verdi Prati, arie din opera Alcina, într-un aranjament semnat de G. Musicescu), Stradella–Musicescu (Aria di Chiesa) şi Auber (Finalul din actul al III-lea al operei Muette de Portici), iar în părţile a II-a şi a III-a, lucrări din literatura corală românească (Serenada pentru cor bărbătesc de T. Flondor, pe versuri de Mihai Eminescu – la un an de la moartea poetului – şi Copii ai patriei iubite, imn de A. Naum, muzica de Musicescu) şi cântece populare armonizate de Musicescu: Răsai lună, Nevasta care iubeşte, Dor, dorule, Stăncuţa, Ileana şi Zis-a badea c-a veni („Luminătoriul”, Timi şoara, XI, 54, 1890).

3 Ioan Stoicănescu (Creţu) (Coştei, 1856 – Sâlha, 1928?) a luat lecţii de instruire corală, timp de un an, de la Lucian Şepeţian (cel care, în 1878, a înfiinţat şi instruit Corul bisericesc din Coştei) şi Iosif Czegka. După ce a preluat conducerea corului din comuna sa natală, a înfiinţat şi a instruit, de-a lungul timpului, formaţii corale bisericeşti în comunele Sâlha (1879, după stabilirea sa, prin căsătorie, în acest sat), Lugojel (1883), Ohaba-Forgaci (1885), Belinţ (1886, 1889 şi 1892), Comloşu Bănăţean (1888 şi 1890-1891), Aliuş (1893-1894) şi Checea Română (1895). În 1882, la emulaţia corală prilejuită de jubileul de 25 de ani al Corului din Chizătău, Corul bărbătesc din Sâlha a obţinut premiul II (premiul I, însoţit de o cupă de argint, a revenit coralei din comuna limitrofă, Coştei, dirijată, se pare, tot de I. Stoicănescu), iar la concursul coral din 1888, organizat cu prilejul desfăşurării Adunării Generale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român, corala dirijată de I. Stoicănescu a fost răsplătită cu premiul III, constând într-o baghetă şi un acordeon.

Din repertoriul Corului din Sâlha au făcut parte Liturghiile lui I. Vidu (1895) şi G. Musicescu (1904) (cf. Muntean [f.a.]). În 1890, I. Stoicănescu era dirijorul Corului din Sâlha. E posibil ca menţiunea autorului articolului să fie eronată, dar e plauzibil ca vrednicul instructor să se fi ocupat şi de corul din comuna limitrofă, Coştei.

4 Cel de-al doilea concert, alcătuit, de asemenea, din 3 părţi, a cuprins, cu câteva excepţii, un repertoriu nou: Musicescu (Fiii României, imnul Cu tărie, înainte şi piesele religioase Îngerul a strigat, De tine se bucură şi Vezi tu steaua, precum şi mai multe armonizări ale unor cântece populare: Foaie verde de bujor, Baba şi moşneagul, Moş bătrân şi Oşteanul român) („Luminătoriul”, Timişoara, XI, 54, 1890).

Page 4: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

concertului, cântăreţii lugojeni, cărora li s-au alăturat şi coriştii din comuna Jdioara, au continuat să-şi exprime entuziasmul, oferindu-i lui Musicescu o serenadă la conacul lui V. Tomiciu, unde muzicianul era „încartiruit”, manifestările culminând prin încingerea unei hore, în care s-au prins Musicescu şi Coriolan Brediceanu. Liturghia lui Musicescu a fost interpretată integral, de Corul Mitropolitan, cu prilejul oficierii slujbei în biserica ortodoxă lugojeană, în dimineaţa zilei de duminică, 29 iulie/10 august.

De la Lugoj, coriştii din capitala Moldovei au plecat cu trenul spre Caransebeş. Ecoul turneului bănăţean al coralei mitropolitane a fost reflectat într-un articol

publicat în ziarul ieşean „Curierul”, XVIII, nr. 89 din 19/31 august 1890 (Excursiune corală), care a reprodus şi un material apărut în periodicul timişorean „Luminătoriul”, nr. 54 din 11 iulie 1890 (Corul Metropolitan din Iaşi în Ungaria), în care autorul îşi exprima regretul pentru absenţa corului lui Musicescu de pe scenele de concert din Arad şi Timişoara5, sesizând, în acelaşi timp, tendinţa reformatoare a coralei moldovene:

„Noi, cari ştiam că dl Musicescu e reformatorul muzicei noastre bisericeşti şi

cultivatoriul celei populare române, [l-]am aşteptat cu dor pe dl Musicescu, ca, prin corul şi sistemele sale reformatoare, să dea o nouă cale progresului nostru în muzică. Zic o nouă cale, pentru că cea de până acum e foarte greşită. […] Oriunde auzi cântând un cor, se năzuiesc a te amuza cu clasicismul compozitorilor străini; iar când un dirijor cutează a propune vreo serie de cântece populare, se trezeşte părăsit de amatori, căci propune «lucruri mocăneşti» şi de «nicio valoare»” („Luminătoriul”, Timişoara, XI, 54, 1890; cf. Breazul 1962, 120). G. Musicescu, impresionat de impactul repertoriului de inspiraţie folclorică în rândul

publicului bănăţean, îndemna muzicienii români la crearea unui clasicism autohton, bazat pe melosul folcloric. În raportul întocmit cu acest prilej, remis Ministerului Instrucţiunii Publice, dirijorul şi compozitorul ieşean sesiza „o schimbare radicală în vederile bănăţenilor asupra culturii muzicale” (Ibidem, 121). Animat de acelaşi spirit reformator, care reuşise să-şi pună amprenta pe mentalitatea coriştilor, dar şi a publicului larg meloman, Ion Vidu va descrie detaliat, peste câţiva ani, în 1903, semnificaţia profundă a momentului, cu prilejul morţii fostului său maestru de la Conservatorul ieşean:

„Sunt 15 ani de când venii în Lugoj. În ceea ce priveşte cultura muzicală, terenul era

nemţit, căci antecesorii mei, fiind toţi străini, ziceau că muzica noastră populară e «keine Musik!». Nu m-am mirat defel deci când am văzut că tot repertoriul Reuniunei consta numai din piese traduse. Repertoriul, altcum, era bogat, încât cuprindea şi câteva operete, a căror ezecutare din partea Reuniunei era încoronată cu frumoase recenzii din partea gazetelor germane şi chiar române. Venind eu la Lugoj, m-am pus ca să fac puţină variaţie în repertoriu,

În zilele de 25 iulie/6 august şi 27 iulie/8 august, corul ieşean (alcătuit din băieţi şi bărbaţi) a fost oaspetele lui Coriolan Brediceanu, la „Casa de la vie”.

5 Aşa cum rezultă din articolul publicat în „Luminătoriul”, Timi şoara, XI, 54, 1890, Corul Mitropolitan nu a poposit la Arad, fiind prevenit de protosingelul Augustin Hamsea că „nu sunt prospecte de reuşire cu concertul, fiindcă oamenii sunt împrăştiaţi pe la scălzi [băi]. […] Chiar şi eu – zice dl Hamsea – pornesc acum la scălzi, pentru restaurarea sănătăţii. Cu toate astea, dacă totuşi voiţi a veni, eu renunţ a pleca acum”. Banala motivaţie este respinsă de directorul periodicului timişorean, Pavel Rotariu, autorul articolului, într-o notă de subsol, în care insinuează că reticenţa lui Hamsea ar fi fost diplomatică, în acele zile aflându-se la Arad, cu prilejul unei expoziţii, un ministru al cabinetului de la Budapesta. Nota cuprinde şi o explicaţie a contramandării concertului din Timişoara, unde fusese trimis un „plenipotenţiar” din partea lui Musicescu, care, cu sprijinul lui P. Rotariu, să se ocupe de organizarea spectacolului. Întâlnirea fiind tardivă (cu doar două zile înainte de programarea concertului), „era imposibilitate fizică a satisface; am scris, încă, la Iaşi dlui Musicescu, ca să ne avizeze de timpuriu, cel puţin cu 8 zile înainte, pentru că în loc nu avem public mult românesc..., nu m-a avizat nici din Sibiu, nici din Braşov”. În discuţia cu Rotariu, emisarul lui Musicescu i-a mărturisit acestuia că nu deţinea nici licenţa pentru un concert la Timişoara. Toate aceste deficienţe organizatorice au prilejuit diferite ecouri cu nejustificate conotaţii naţionaliste în presa românească.

Page 5: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

bineînţeles cu cântări româneşti. Am început cu potpuriul Din şezătoare; pe acesta l-am pus în repetiţie, dar n-am ajuns ca să-l pot învăţa tot, căci cântăreţii mei şopteau pe la spatele mele chiar cuvintele acestea: «Poate că acolo am ajuns noi, ca să învăţăm mocăniile de pe Dealul Viilor?» Şi pentru ca să nu rămân fără cântăreţi, a trebuit să sistez studierea mai departe a potpuriului meu şi să mă apuc şi eu de «melodioasele cântări nemţeşti», şi numai din când în când, aşa zicând, pe furiş, mai împistriţam cu câte o «mocănie»”. Încântat de calităţile vocale şi interpretative ale coralei mitropolitane, Vidu exclamă: „«Măi, parcă-s organe!» – «Măi, că ăştia cântă mai fain decât nemţii!» […] Fireşte, eu am profitat de ocaziune şi, după plecarea lui Musicescu, încă până a nu trece entuziasmul, ne-am pus pe repertoriul corului mitropolitan. Urmarea a fost că «mocăniile de pe Dealul Viilor», de aici încolo s-au cântat cu drag de cătră public, aşa după cum e şi astăzi; ba astăzi, cu drag le ascultă şi străinii” (Vidu 1903a, 146, 1-2). La un an după turneul Corului Mitropolitan, Vidu, concentrat militar în cetatea

Aradului, constata cu surprindere că „toate cazarmele răsunau de cântecele lui Musicescu!”, concluzionând sentenţios:

„Iată inima moldoveană unită cu cea ungureană! lucru ce de la mesele verzi nu se

poate face în zeci de ani, pe când Musicescu îl făcu într-un singur an” (Ibidem; cf. Velceanu 1930, 18-19; Vasile 1990, 130-132; Brediceanu 1934, 32-34; Stoicescu 1934). Protocolul din 4 septembrie 1890, încheiat de Protopresbiteratul greco-oriental român

din Lugoj, îi aproba, în sfârşit (cu stipularea mai multor amendamente), lui Ion Vidu continuarea pregătirii sale muzicale. Studiile de la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi (1 octombrie 1890 – 31 iulie 1891) au avut darul să potenţeze harul său componistic, conferindu-i premisele esenţiale pentru conturarea profilului de creator6.

După finalizarea studiilor în capitala Moldovei, Vidu va include în repertoriu Liturghia lui G. Musicescu, Reuniunea Română de Cântări şi Muzică din Lugoj fiind prima corală care va interpreta în Banat acest opus sacru, în duminica Floriilor din 1892, premiera coincizând cu reorganizarea corului (introducerea vocilor feminine, care fuseseră substituite de copii). Sub titlul Nou cor în Lugoj, în „Luminătoriul”, Timişoara, XIII, 24, 1892, se scria:

„În Lugoj s-a format un nou cor bisericesc, sub conducerea unui comitet, în frunte cu

dr. D. Florescu şi d. dirigent Ioan Vidu. Atât numitul cor, cât şi clasica Liturghie, studiată în timpul mai din urmă, merită a fi recomandată atenţiei publice. Liturghia, productul vestitului Musicescu, e aranjată pentru 7 voci. Corul puternic constă din 13 sopran I, 8 sopran II, 18 alt, 10 tenor I, 7 tenor II, 8 bass I şi 9 bass II, laolaltă 73 de corişti. Dumineca trecută a ţinut d. I. Vidu cu corul o probă generală în biserica mare din Lugoj în faţa unui public numeros. Chiar străinii, pricepători de muzică, au ascultat unele cântări, ezecutate cu multă preciziune. Liturghia întreagă se va cânta în Dumineca Floriilor. Ar fi de dorit ca mai mulţi corişti şi dirigenţi de coruri din jur să folosească ocaziunea şi să asculte măcar o dată noul cor al lugojenilor (T. a lui H.)”. O iniţiativă memorabilă, unică în istoria muzicii româneşti, este pusă în practică de

Ion Vidu în august 1893: organizarea primului curs de muzică vocală pentru dirijorii corurilor ţărăneşti (intelectuali şi ţărani) din comunele învecinate. În fapt, se puneau bazele unei adevărate şcoli de artă, în care tinerii cursanţi trebuiau să-şi însuşească cunoştinţe muzicale fundamentale, pe care, ulterior, urmau să le pună în practică în mediul rural. Iniţiativa va fi urmată în anii 1905, 1910 şi 1912.

6 O pertinentă analiză a creaţiei corale a lui Ion Vidu, în Popovici 1964, 24-26.

Page 6: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Reuniunea corurilor maghiare (Timişoara, 1903)

Cu prilejul Reuniunii corurilor maghiare din Ungaria (Timişoara, 21-23 august 1903)

au concurat 25 de corale, alte 25 de reuniuni fiind reprezentate prin delegaţi. Din Timişoara au participat 6 reuniuni (184 membri activi), din partea Lugojului fiind invitată Reuniunea Maghiară de Cânt şi Muzică. În total au fost prezenţi 1.379 de corişti.

„Cu drept cuvânt se poate zice că lira muzei maghiare aici a răsunat cu putere. Şi

până când politicienii îşi frământă creierii cu destinele patriei, subjugând popoară după popoară – fiii dezmierdaţi ai muzei fac să răsune cântecele lor. Tot degeaba! nu cei dintâi vor croi soarta popoarelor, ci popoarele îşi vor croi soarta lor prin progresul în cultură. Un bărbat maghiar de valoare a zis odată că «Ungaria numai aşa e frumoasă cum e, căci apare ca şi o grădină împodobită cu diferite flori, care cu mult mai frumos aspect îţi dă decât una semănată numai cu rapiţă». […] Aşa stăm şi cu popoarele, respectiv naţionalităţile acestei ţări: este menirea noastră ca să ne cultivăm unii prin alţii, şi cel care îndrăzneşte ca să suprime dezvoltarea unui popor în beneficiul altuia – acela duşman este ţării noastre – e grădinar nepriceput. Să învăţăm unii de la alţii şi astfel să ne cultivăm tot mai mult, căci acesta este scopul unui stat.” (Vidu 1903b, 95, 1-2)

Marele festival a debutat în 21 august, cu un cântec intonat de corurile reunite,

preludiul concursului propriu-zis, în cadrul căruia fiecare corală a interpretat o piesă impusă, desemnată de comitetul de organizare. Cele 25 de coruri au fost distribuite, prin tragere la sorţi, în două grupe. În intervalul de timp dintre emulările corurilor din cele două grupe, la noul locaş catolic din cartierul Fabric („Millenium”) a avut loc un recital organistic. A doua zi, în 22 august, după un nou cântec interpretat de corurile reunite, s-a desfăşurat a doua parte a concursului, prin interpretarea unei piese la alegere. În final, cinci din cele mai bune coruri (Reuniunea Maghiară din Lugoj şi reuniunile din Eger, Miskolc, Makó şi Budapesta) au oferit o serenadă primarului Timişoarei, după ce, şi în ziua precedentă, toate corurile intonaseră serenade naşului reuniunii.

În 23 august, ultima zi a marilor manifestări corale, la oficierea serviciului divin, la biserica din Fabric, Misa a fost intepretată de Corul din Budapesta (Ganz gyár), corală care nu a participat în concurs, fiind laureată cu premiul I la ultima ediţie a Festivalului, desfăşurată în urmă cu doi ani.

„La această Misă, afară de oaspeţi, a asistat tot ce a fost mai ales în Timişoara.

Priveam în toate părţile, că doar voi vedea şi public de-al nostru, românesc, dar ţi-ai găsit! Aş fi dorit să fim cât de mulţi, pentru ca să vedem ordine, disciplină, curăţenie, estetică şi... pietate. Stilul artistic în care e zidită biserica şi picturile ei luminate cu lumină electrică – corul cu cântările-i fumoase – făceau şi pe cel mai împietrit la inimă ca să-şi plece capul în salonul dumnezeiesc.” (Ibidem)

Concertul de gală, desfăşurat într-un pavilion construit special pentru acest eveniment,

a reunit corurile maghiare timişorene, Corul din Budapesta şi Reuniunea din Miskolc, cu acompaniamentul Muzicii Militare a Regimentului 29 Infanterie, dirijate de contele G. Zichy. Concertul corurilor reunite (1.200 de corişti), dirijat, după-amiază, de I. Bellovits, profesor la Academia de Muzică din Budapesta, a precedat verdictul juriului şi momentul decernării premiilor, instituite pe două categorii distincte. La prima categorie, premiul I s-a atribuit Corului din Eger, iar premiul al II-lea, Corului din Miskolc (dirijor: E. Lányi). La categoria

Page 7: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

(clasa) a II-a, Reuniunea Maghiară lugojeană a obţinut premiul al II-lea, fiindu-i atribuită însă marele premiu în valoare de 1.000 de coroane7.

„Şi acum, ieşiţi din fermentaţia asta socială şi ajunşi acasă, nu ne vom pune să

dormim ca Crişanul nostru8, ci vom medita asupra celor văzute, auzite şi esperiate [trăite], trăgând folos şi pentru societatea noastră românească: tot astfel precum şi compatrioţii noştri maghiari ar face venind între noi. Sperăm că dacă va fi bun Dumnezeu, le vom da şi noi prilej la aceasta, căci asta e datorinţa şi menirea popoarelor, ca să se perfecţioneze unele prin altele, dacă voiesc ca să existe.” (Vidu 1903c, 96, 2-3)

Procesul Vidu – Barzu. Atitudini şi reflexe xenofobe

Entuziasmul naţional, tonul ironic, zeflemitor, caustic în acelaşi timp, mărturisite în public de Vidu, marcate de indubitabile conotaţii politice, emise cu o surprinzătoare profunzime şi predicţie, publicate în ziarul „Drapelul” în urma Concursului corurilor maghiare de la Timişoara, nu puteau trece neobservate şi nesancţionate de unii reprezentanţi ai administraţiei. Pretextul unui proces politic se ivise şi în urma publicării, la Editura Librăriei Diecezane din Caransebeş, a două armonizări corale ale unor cântece naţionale: Marşul lui Iancu şi Haideţi, fraţi! După publicarea celor două opusuri corale, întregul tiraj a fost retras din librării şi confiscat (1903), iar anul următor, Tribunalul Regal din Timişoara i-a intentat un proces penal. Aşa-numitul proces Vidu–Barzu (Traian Barzu era inculpat în calitate de şef al Tipografiei Diecezane – v. „Drapelul”, Lugoj, IV, 12, 1904, 2-3: Procesul Vidu) prevedea judecarea delictului de instigare la revoltă, prin conţinutul aşa-zis subversiv al textelor celor două cântece.

În ziua de 12/25 ianuarie 1904, Ion Vidu a fost convocat la judele de instrucţie din Lugoj, pentru a da explicaţii în legătură cu cântecele pentru care procurorul din Timişoara îl acuzase de instigare la revoltă, trebuind să răspundă la următoarele întrebări: 1. Dacă îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul compoziţiilor (Vidu a răspuns că îşi asumă răspunderea numai pentru aranjament şi armonie, în faţa unui juriu competent, versurile şi melodia nefiind creaţia sa). 2. Dacă a observat că lucrările sale conţin elemente de revoltă (Vidu a răspuns negativ, motivând că românii cântă aceste cântece de o jumătate de veac). 3. Dacă nu este autorul melodiei şi al textului, ce scop a urmărit cu armonizarea? (Răspunsul lui Vidu a fost laconic: „scopuri artistice”). În finalul audierii, Vidu a solicitat restituirea exemplarelor confiscate, acestea, potrivit aprecierii sale, constituind averea sa, „pe care nu este dispus să o lase să mucegăiască la Procuratură”. Organele Procuraturii au făcut investigaţii şi la Caransebeş, pentru identificarea broşurii Horea, Cloşca şi Crişan din colecţia Şaraga, iar în legătură cu cântecele tipărite la Tipografia Diecezană l-au interogat oficial pe PS Episcopul Nicolae Popea („Drapelul”, Lugoj, IV, 6, 1904, 2: Procesul Vidu). Printr-un act de acuzare („decis”) emis de judele de instrucţie central al Tribunalului Regal din Timişoara (nr. 176/1904), Ion Vidu a fost învinuit „pentru delictul revoltei, stabilit în al. 2a, §158 al Codului Penal, comis pe calea presei, prin publicarea şi răspândirea transcrierii pe note, resp.[ectiv] [a] aranjamentului muzical al pieselor muzicale Marşul lui Iancu şi Haideţi, fraţi! , imprimate la Caransebeş în tipografia cu numele Tipografia şi Librăria Diecezană”. În finalul actului de acuzare, după ordonarea investigării învinuiţilor I. Vidu şi T. Barzu, în

7 Relatările lui Ion Vidu în privinţa acordării premiilor sunt ambigue. 8 În prima parte a Impresiilor sale, Vidu cita un preot român din comitatul Arad, care reproşa ziarului

„Drapelul” că „e plin numai de concerte [cronici şi relatări], fără de cari putem trăi”.

Page 8: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

temeiul unui paragraf al Codului Penal aflat în vigoare, judecătorul de instrucţie a expus motivaţia demersului său. În apărarea sa, Ion Vidu a semnat un recurs, pe care l-a adresat Procuraturii prin dr. Ştefan Petrovici, avocatul său („Drapelul”, Lugoj, IV, 12, 1904, 2-3: Procesul Vidu). Martori ai apărării, propuşi de Ion Vidu, au fost Virgil Oniţiu, directorul Gimnaziului Greco-Oriental din Braşov (a fost audiat în oraşul de sub Tâmpa), şi Gheorghe Dima („Drapelul”, Lugoj, IV, 46, 1904, 3). În sprijinul lui Vidu au pledat, prin publicarea unor documentate studii privind originea textelor celor două cântece, E. Hodoş (Hodoş 1904), Valeriu Branişte (Branişte 1904, 20) şi Iosif Sterca-Şuluţiu (Sterca-Şuluţiu 1904).

Acuzele oficialităţilor la adresa creaţiei lui Vidu au continuat de-a lungul anilor. Astfel, în 1908, la Caransebeş, cu prilejul jubileului de 25 de ani de preoţie a protopopului Andrei Ghidiu, corul caransebeşean a interpretat mai multe cântece, între care şi Dorul înstrăinatului, fapt ce l-a determinat pe procuror să lanseze acuzaţii privind aşa-zisul delict de „preamărire a României şi agitaţie contra maghiarilor” şi, în final, să intenteze un proces împotriva coriştilor. Tribunalul din Caransebeş i-a achitat, dar Tabla Regească, instanţa superioară, a condamnat 5 corişti la câte 14 zile închisoare. În cele din urmă, Curia (Curtea de Apel) a schimbat sentinţa Tablei şi i-a achitat pe corişti, avocatul apărării fiind dr. P. Cioban („Drapelul”, Lugoj, VIII, 17, 1908, 3: Procesul coriştilor din Caransebeş).

Pentru „delicte” asemănătoare erau condamnaţi şi membri ai unor coruri aparţinând altor entităţi lingvistice. În urma concertului susţinut de Reuniunea germană din Biserica Albă (azi Bela Crkva, în Serbia) la Timişoara, în 1907, când muzicienii bănăţeni au refuzat să intoneze Imnul maghiar, iar la banchet, în loc de élijen! au strigat hoch!, 8 dintre corişti au fost condamnaţi la 15 zile de închisoare şi o amendă substanţială, după un virulent atac lansat de presa maghiară („Temesvári Hírlap”), urmat de o replică a conducerii corului german (publicată în presa de limbă germană) şi un proces în care părţile s-au acţionat reciproc în judecată („Drapelul”, Lugoj, VIII, 20, 1908, 3). Asemenea prejudecăţi şi atitudini xenofobe (caracteristice epocii) erau prezente şi în viaţa social-politică din Regatul României9.

După doi ani de proces, Ion Vidu şi T. Barzu au fost achitaţi din lipsă de probe, ceea ce demonstrează că, uneori, flexibilitatea şi independenţa instituţiilor judiciare ale timpului depăşeau comandamentele de natură politică, promovate de anumite cercuri xenofobe.

Apelul lui Vidu pentru înregistrarea corurilor româneşti din Banat

După o absenţă concertistică de un an, Reuniunea condusă de Vidu s-a prezentat din nou în faţa publicului, în sala mare a Hotelului „Regele Ungariei”, în 13/26 octombrie 1903, cu un repertoriu alcătuit în exclusivitate cu creaţii din literatura românească. „Chiar şi cântecul lui Gordigiani, Fetiţa din Toscana, a câştigat, prin prelucrarea şi interpretarea dlui Vidu, caracter românesc.” („Drapelul”, Lugoj, III, 121, 1903, 2-3: Concertul Reuniunei noastre) Au fost cântate, în primă audiţie, două noi compoziţii semnate de Ion Vidu, Îmi place şi Nu-mi place, precum şi Psalmul 86 (Pentru ce, Doamne) de Gh. S. Vasiliu. S-au evidenţiat intervenţiile solistice ale mezzosopranei M. Molitori (Răsunetul Ardealului de Vidu) şi ale altistei E. Boeriu (Dorul româncei de I. Şt. Paulian). Repertoriul a mai cuprins Hora dobrogeană de Spacovici, iar în final, Pui de lei de Vidu (pe versuri de Neniţescu), cu acompaniament de orchestră. „Pagubă, că orchestra, improvizată, de altfel destul de

9 Vezi, în acest sens, intervenţia lui Nicolae Iorga în Cameră – cu prilejul dezbaterii şi votării Legii pentru înfiinţarea armatei permanente în România şi reducerea serviciului militar de la 3 la 2 ani –, pledând pentru excluderea evreilor din armată, publicată în „Drapelul”, Lugoj, VIII, 30, 1908, 2: Evreii în armată. În Camera Română, deputatul N. Iorga cere exchiderea [excluderea] ovreilor [sic!] din armată.

Page 9: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

numeroasă, nu a putut contribui, şi din partea sa, ca prestaţia să fie, în toate privinţele, la înălţime.” (Ibidem)

La sfârşitul anului 1903, la iniţiativa Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, un comitet alcătuit din Ion Vidu (în calitate de „dirigent”), dr. George Dobrin („prezident”) şi dr. C. Jurca (secretar) lansa un apel (Concentrare. Apel cătră toate corurile româneşti din Bănat), cu scopul de a „conscrie” (înregistra) reuniunile vocale româneşti şi a monitoriza evoluţia lor. În preambulul acestuia, pentru a-şi justifica şi fundamenta demersul, autorii subliniau muzicalitatea funciară a bănăţenilor:

„I-a mers vestea bănăţeanului ca cântăreţ, şi, de fapt, ca şi la fraţii noştri italieni, unde

sunt patru tineri bănăţeni împreună, e şi cvartetul gata. Înzestrat de la natură cu voce dulce şi sonoră, aplecat spre cultura cântării şi iubitor de cântarea în mai multe voci, şi-a câştigat deja bănăţeanul un bun nume, ca primul între toţi cultivatorii muzicei naţionale în cor şi după note”. Preşedinţii reuniunilor trebuiau să răspundă unui set de 6 întrebări: 1. Vechimea

corului, numele fondatorului şi cele ale conducătorilor actuali; 2. Structura organizatorică (reuniune laică sau cor bisericesc), anul aprobării statutelor şi, în cazul în care corul avea statute aprobate, trimiterea unui exemplar; 3. Precizarea numărului membrilor activi sau de altă natură, precum şi consemnarea actualilor membri, indicându-se starea lor socială: economi (agricultori), industriaşi etc.; 4. Starea averii şi a arhivei, venitul, „spesele” (sponsorizările), repertoriul corului; 5. Dacă cântă în mod regulat în biserică sau numai cu prilejul marilor sărbători; 6. Menţionarea concertelor publice şi a reprezentaţiilor teatrale, detalierea programului şi indicarea unor eventuale cronici, specificându-se data şi locul apariţiei. Termenul limită pentru expedierea răspunsurilor era data de 15 ianuarie 1904, acceptându-se, în cazul unor situaţii motivate, prelungirea termenului. Răspunsurile urmau să fie prelucrate, constituindu-se ca fundament pentru elaborarea unui amplu studiu despre mişcarea artistică a românilor bănăţeni. Elaborarea unui şematism fusese inspirată de sistemul organizatoric al reuniunilor şi corurilor bisericeşti germane, dar Ion Vidu, alături de marii avocaţi lugojeni (actuali şi foşti preşedinţi ai Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, membri de frunte ai Mesei Poganilor), urmărea, în acelaşi timp, coagularea forţelor culturale româneşti, dezvoltarea unui repertoriu naţional, cultivarea limbii române, conştientizarea propriei identităţi culturale în rândul populaţiei majoritare româneşti şi continuarea acestei nobile lupte cu „armele” muzicii. Finalul apelului cuprindea, aproape manifest, un îndemn la unire:

,,Fraţi Români! Cântăreţi din toate văile Bănatului! Să ne concentrăm! Să ştim câţi

suntem şi cum suntem! Ca împreună să ne putem bucura de succesele ce le obţinem, şi la caz de trebuinţă să ne stăm unii altora în ajutor, cu sfatul şi fapta. Fraţilor, să ne concentrăm şi să ne cunoaştem unii pe alţii, căci unul şi acelaşi scop servim!” („Drapelul”, Lugoj, III, 141, 1903, 2)10.

10 Apelul a fost publicat, de asemenea, în „Poporul Român”, „Familia” şi „Biserica şi Şcoala”. Textul

Apelului va fi reluat în „Drapelul”, Lugoj, IV, 1, 1904, 3, şi IV, 8, 1904, 3, constatându-se cu regret că la cele 6 întrebări răspunseseră doar corurile din Bozovici, Broşteni, Coştei (Cercul Vârşeţ), Ferendia, Ghilad, Hodoş, Ianova, Iertof, Jena, Parţa, Remetea-Timiş (azi Remetea Mare) şi Vucova, motiv pentru care s-a decis prelungirea termenului până la 1 martie (stil nou) 1904. După expirarea celui de-al doilea termen trimiseseră chestionare 23 de coruri româneşti bănăţene. Cu excepţia comunelor menţionate deja, au mai răspuns Apelului corurile din Alibunar, Doloave (azi în Serbia), Jebel, Maierele Timişoarei, Mehadia, Mercina, Nerău, Reşiţa Română, Satu Mic, Satu Nou şi Sâlha („Drapelul”, Lugoj, IV, 23, 1904, 2).

Page 10: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

În acest context, s-au impus noile creaţii ale lui Ion Vidu, Ana Lugojana, Marşul lui Mihai Eroul, Răsunetul Ardealului şi Răsunet de la Crişana, Pui de lei şi Marşul lui Iancu.

Anul 1904 a cuprins o bogată suită de manifestări concertistice ale Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, ce, de obicei, prilejuiau şi intervenţiile unor tineri instrumentişti şi recitatori. Astfel, concertul din 7/20 februarie 1904, desfăşurat în sala mare a Hotelului „Regele Ungariei”, a avut în program opusuri de G. Musicescu (Lelea vitează), Vieuxtemps (Baladă şi poloneză pentru vioară, solistă: Silvia Iorga, acompaniată de Maria Branişte), George Coşbuc (Nunta Zamfirei, declamator: Ioan Harambaşa), F. Campana (Primăvara, cor cu acompaniament de pian pe trei voci egale, solistă: Emilia Avramescu), Gh. Vasiliu (Cât aş dori, romanţă cu acompaniament de pian, solist: D. Florescu, tenor, acompaniat de M. Branişte), Ciprian Porumbescu (Imn de urare şi A căzut o rază lină, duete cu acompaniament de pian, interpretate de E. Avramescu şi E. Boeriu) şi I. Vidu (Negruţa) („Drapelul”, Lugoj, IV, 16, 1904, 3; „Südungarischer Bote”, Lugoj, VI, 16, 1904, 2).

În urma eşuării tentativelor anterioare, un apel imperativ (Apel şi poruncă!), pentru a determina înscrierea coralelor româneşti bănăţene, a fost publicat în „Drapelul”, Lugoj, IV, 28, 1904, 2-3, sub semnătura lui Vidu:

„Românul e dedat cu porunca, mai cu seamă când porunca vine de la străin. Am adus

la acest apel şi «poruncă», pentru ca să se vadă întru cât românul este aplicat să asculte şi de porunca românească, mai cu seamă când aceasta este dată pentru binele şi interesul lui”. Reluând cele 6 puncte ale vechiului Apel (iterând şi un punct 7, privitor la unele momente mai însemnate din activitatea corului), cu o surprinzătoare elocinţă, proprie gazetarului de talent, Ion Vidu conturează un portret psihologic al românului, animat de păguboase tendinţe cosmopolite, obedient şi fără discernământ în adoptarea unor influenţe externe, reticent la propriile porniri lăuntrice: „Şi s-a făcut acest apel pentru ca să se trezească în noi conştiinţa naţională: să se constate că nu stă vorba aia că tot ce avem noi bun am însuşit de la străini, ci, în mai multe cazuri, e contrariul. Suntem doar următori ai celui mai cult popor din lume şi ca atari vom fi având şi noi ceva bun în noi şi la noi, atunci când peregrinii altor popoare au venit între noi. La noi, cuvântul «neamţ» reprezintă cultura personificată şi astfel îl încărcăm cu toate onorurile, uitând că ce a fost bun a rămas în patria lor, iar la noi au venit numai cei ce n-au putut trăi la ei în urma concurenţei de spirit. Noi ne-am făcut de bună voie inferiori lor. Şi oare până când atâta umilinţă?

Şi s-a făcut acest apel pentru ca să ne concentrăm. Aşa, după forma adevăratelor popoare culte. Germanii adevăraţi au de mult acest fel de concentrare în patria lor, Germania. După acest calapod au început a se organiza deja şi compatrioţii noştri maghiari, cari, în ce priveşte muzica, erau îndărătul nostru, dar cari, azi-mâne, o să ne întreacă dacă vom fi indiferenţi, ca bunăoară faţă de apelul Reuniunii din Lugoj.

Şi s-a făcut acest apel pentru că avem date că cea dintâia grupă de muzică instrumentală în Timişoara a fost condusă de tineri români.

Şi s-a făcut acest apel pentru că cea dintâi orchestră în Sibiu s-a înfiinţat prin studenţi români din Bănat.

Şi s-a făcut acest apel pentru ca să constatăm că corurile noastre din Bănat sunt producte ale acestor apostoli români, al căror loc a fost ocupat de străinii cari astăzi îşi aroagă sieşi tot meritul […].

Dar apelul a sunat la urechea surdului, căci până acum numai 35 [de] coruri au răspuns. Tăcerea provine din două cauze:

1. Ori că durmim şi acum «somnul cel de moarte», şi atunci înceată toate, căci toată sforţarea e zadarnică, ori că:

2. Românul fiind dedat la poruncă, face ce face numai în urma poruncii. Dacă ar fi cauza de sub punctul prim, atunci trebuie să depunem condeiul şi să

plângem; dacă însă e cauza de sub punctul doi, atunci: Poruncim ca, până la 1 aprilie a.c., fiecare cor din Bănat să răspundă la întrebările puse

de Reuniunea noastră din Lugoj.

Page 11: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Poruncim şi nu «rugăm», pentru că chestiunea priveşte trecutul şi prezentul nostru, şi la acesta suntem obligaţi cu toţii a conlucra.

Vom ţine în evidenţă corurile cari nu vor răspunde până la 1 aprilie a.c., ca să se vadă cine sunt indolenţii naţiunii.

Trezvie şi muncă, mărită naţie română! Lugoj, 4 martie 1904 v.[echi]. I. Vidu” 11

Jubileul Reuniunii Maghiare de Cânt şi Muzică (Lugosi Magyar Dal- és Zeneegyesület)

Jubileul de 50 de ani al Reuniunii Maghiare de Cânt şi Muzică s-a sărbătorit cu o întârziere de doi ani, în zilele de 20 şi 21 august 1904. În fond, era sărbătorită vechea reuniune germană, Lugoscher Gesang- und Musikverein, fondată de C. P. Wusching în 1852, lucru sesizat de autorul cronicii publicate în periodicul local „Drapelul” (IV, 89, 1904, 2: Festivităţi jubilare la Lugoj)12. Pentru optima derulare a festivităţilor s-a constituit un comitet alcătuit din aproximativ 200 de personalităţi locale, în care au fost cooptaţi şi fruntaşi ai intelectualităţii române. Programul primei zile a festivităţilor a cuprins o şedinţă festivă, desfăşurată în sala mare a Palatului Comitatens (în decorul oferit de trofeele cucerite de reuniune de-a lungul anilor, expuse pe un piedestal: 4 coroane de lauri din aur şi argint, un pocal de argint şi statueta Sfântului Gellért), urmată de un moment muzical jubiliar, o festivitate religioasă la mormântul lui C. P. Wusching, o serenadă oferită contesei Leonia Teleki, soţia comitelui-suprem Carol Pogány, şi naşei steagului, soţia protonotarului comitatens Aurel Issekutz, preşedintele Reuniunii, manifestările primei zile sfârşindu-se cu o aşa-numită „seară de cunoştinţă”, în grădina „Concordiei”, unde toate reuniunile invitate la jubileu (din Caransebeş, Timişoara, Timişoara-Fabric, Vârşeţ, Zenta, Kecskemét, Măcău, Szabadka, Kikinda Mare, Cluj, Satu Mare ş.a.) au interpretat câte o piesă. Din Lugoj au fost invitate Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, dirijată de Ion Vidu, care a cântat

11 După doi ani de la lansarea primului Apel la „conscrierea” tuturor corurilor româneşti bănăţene, în

scopul întocmirii unui şematism (la care răspunseseră 64 de corale), o nouă chemare, în acest sens, semnată la Lugoj, în 20 mai 1906, de G. Dobrin (preşedintele Reuniunii Române de Cântări şi Muzică) şi I. Harambaşa (secretar), a fost publicată în „Drapelul”, Lugoj, VI, 53, 1906, 3: De la Reuniunea Română de Cântări şi Muzică. Apel! Până la editarea proiectatului şematism, care să cuprindă catalogul corurilor, semnatarii Apelului au încredinţat materialele primite pictorului academic Virgil Simonescu, pentru a realiza un tablou cu prilejul Expoziţiei Generale Jubiliare din Bucureşti, care urma să fie inaugurată în 14/27 mai 1906 (cf. „Drapelul”, Lugoj, VI, 88, 1906, 3: Tabloul corurilor din Banat). Corurilor care încă nu răspunseseră la întrebările vechiului Apel, dar doreau să fie incluse în tablou, li s-a adresat un nou set de întrebări, răspunsurile urmând să fie trimise pe adresa avocatului G. Dobrin. Până în acel moment răspunseseră Apelului lansat în 1903 coralele din următoarele localităţi: Alibunar, Bazoş, Biserica Albă, Bozovici, Broşteni, Budinţ, Caransebeş, Cârnecea, Comloş, Cornereva, Coştei, Cuveşti, Deliblata, Dobriţa, Doloave, Ferendia, Foeni, Ghilad, Ghiroda, Greovaţ, Gruin (azi Gruni), Herendeşti, Hodoş, Ianova, Ictar, Iertof, Ilidia, Izvin, Jebel, Jena, Lipova, Lugoj, Marcovăţ, Mehadia, Mercina, Nerău, Nicolinţ, Omiliţa, Oraviţa Română, Orosu Mic, Panciova, Parţa, Petrovaselo, Rafna, Răcăjdia, Remetea-Timiş, Reşiţa Montană, Reşiţa Română, Rudăria, Satu Mic, Satu Nou, Sâlha, Sânmihaiu Român, Sfântu Mihai (Sânmihai), Ticvaniu Mare, Timişoara-Elisabetin, Timişoara-Fabric, Topolovăţu Mare, Toracu Mare, Uzdin, Vărădia, Voivodinţ, Vucova şi Zgribeşti.

12 Autorul articolului sublinia faptul că, în urmă cu 50 de ani (de fapt, 52 de ani), la Lugoj se înfiinţase o reuniune germană, nu una maghiară, la acea dată reuniunea neavând niciun cântec maghiar în repertoriu. Din aceeaşi sursă rezultă că, în 1902, Lugoscher Gesang- und Musikverein s-a unit cu reuniunea maghiară (Lugosi Magyar Dalegyesület), noua corală luând denumirea de Lugosi Magyar Dal- és Zeneegyesület, nume sub care şi-a serbat pretinsul jubileu.

Page 12: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Răsunetul Ardealului, cu intervenţia solistică a Elisabetei Mitaru, studentă la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi, Societatea Corală „Lira” (dirijor: Iosif Micl ău) şi Reuniunea de Cântări a Meseriaşilor Germani (Lugoscher Gewerbe-Liederkranz), dirijată de Stefan Valker. A doua zi, după oficierea serviciului divin, sfinţirea steagului (prin tradiţionala fixare a cuielor în suliţa drapelului) şi organizarea unui banchet, a urmat punctul culminant al festivităţilor, concertul coral din grădina „Concordiei”, unde au fost prezente reuniunea sărbătorită (dirijorul corului: W. Schwach, dirijorul orchestrei Reuniunii: Em. Schwach), Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, dirijată de Ion Vidu (Negruţa de Vidu, solistă: V. Bireescu), şi Societatea Corală „Lira” din Lugoj.

„Festivităţile au decurs în ordine şi cu demnitate. La nicio ocaziune nu s-au atins

coardele sensibile ale naţionalismului politic, ci a fost curată sărbătoare a artei, care n-are nimic comun cu politica militantă. A fost preamărită cântarea maghiară şi a fost admirată cântarea română.” („Drapelul”, Lugoj, IV, 92, 1904, 2: Festivităţi jubilare la Lugoj) O constatare identică făcea şi autorul articolului publicat în periodicul budapestan

„Poporul Român” (IV, 33, 1904, 6-7: Serbări iubilare în Lugoj)13, care remarca tonul „calm şi prietenesc” şi absenţa oricăror elemente susceptibile să atingă corzile sensibile ale naţionalismului.

La concursul coral prilejuit de serbările Asociaţiei Corurilor Maghiare de la Eger (1907), unde au participat 2.500 de cântăreţi, Reuniunea Maghiară de Cânt şi Muzică din Lugoj (prezidată de vicecomitele Aurel Issekutz), dirijată de W. Schwach, a obţinut premiul I şi medalia de aur. În finalul manifestărilor a avut loc un mare concert (1.900 de muzicieni), la care, între cei 97 de interpreţi, s-a distins şi tenorul lugojean Anton Weigand. Evenimentul a fost amplu comentat în presa de limbă maghiară, fiind sesizate caracterul politic al manifestărilor şi uitarea care s-a aşternut ulterior peste viaţa muzicală din ţinuturile Ungariei, dar şi calitatea interpretării coralei lugojene, subliniindu-se că aceasta era formată, în marea majoritate, din cântăreţi de etnie germană şi română, autorul articolului întrebându-se, în final, retoric: „de unde atâta patriotism maghiar?” („Az Ujság”, 97, 1907, v. „Drapelul”, Lugoj, VII, 88, 1907, 2-3: Serbarea corală de la Eger). În presa budapestană s-au făcut supoziţii, pe alocuri maliţioase, privind motivaţiile care au determinat juriul să confere premiul I corului din inima Banatului:

„Poate că acesta este şi meritul pentru care corul maghiar din Lugoj a câştigat premiul

prim [absenţa coriştilor de etnie maghiară şi promovarea manifestă a unei anumite atitudini tolerante faţă de minorităţi] sau poate că a fost premiat materialul bun de voci ale românilor din Lugoj” („Bud. Napló”, 198, 1907, v. Ibidem)14. Amplificarea speculaţiilor, dar şi un transparent sentiment de frustrare au determinat,

în final, lansarea unor acuzaţii grave îndreptate împotriva membrilor juriului, încercându-se minimalizarea succesului muzicienilor lugojeni:

13 La festivităţi au sosit „deputaţiuni” din 29 de oraşe, oaspeţii fiind „bineventaţi” la gară de Coriolan

Brediceanu, preşedintele Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, în acordurile mottoului Reuniunii ortodoxe şi cel al Societăţii Corale „Lira”, după care au fost conduşi la Teatru de două tarafuri de lăutari. Din partea „inteligenţei” româneşti, la şedinţa festivă au participat Episcopul greco-catolic Vasile Hossu şi Coriolan Brediceanu, iar la propunerea lui Elek (Alexie) Patyánszky, deputatul Cercului Lugoj, a fost redactat un protocol detaliat al lucrărilor şedinţei.

14 Premiile II şi III au fost acordate Corului maghiar din Kecskemét, respectiv celui din Timişoara, ai căror reprezentanţi, nemulţumiţi de jurizare, au creat o stare tensionată. W. Schwach, dirijorul reuniunii lugojene, a fost recompensat cu o tabacheră din argint. Marele succes al coralei lugojene va fi sărbătorit în 29 septembrie 1907, în sala mare a Hotelului „Regele Ungariei” („Drapelul”, Lugoj, VII, 100, 1907, 3).

Page 13: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

„Aproape două mii de cântăreţi s-au concentrat în renumitul oraş al lui Dobo în haine

maghiare, cu conştiinţă maghiară şi spre preamărirea cântării maghiare. Frumos record. Dar e mai puţin frumos că nu au avut unde să adăpostească pe cântăreţi şi nu au fost în stare să provadă pe cântăreţi după cuviinţă. Scumpetea a fost aşa de oribilă, că cântăreţii au lăsat tot ce au avut la Eger, de unde puţină glorie au adus cu ei. Dar nici gloria aceasta nu au împărţit-o după dreptate. Condiţiunile fixate pentru juriu înainte de aducerea hotărârii le-au schimbat în mod arbitrar: pe specialişti, conducătorii institutelor de muzică şi pe critici i-au lăsat afară din juriu, iar hotărârea de premiere au publicat-o la două ore după miezul nopţii, după un chef cum rar a mai văzut lumea. Premiul prim l-a căpătat Reuniunea Maghiară din Lugoj, şi cu aceasta şi cadoul destinat pentru primul dirigent maghiar s-a conferat dirigentului acestei Reuniuni. La aducerea hotărârii s-a luat în considerare ca merit al distinsei Reuniuni că împlineşte o misiune patriotică şi culturală între naţionalităţi. Dirigentul Reuniunii acesteia de douăzeci şi şapte de ani îşi împlineşte chemarea, dar până azi nu ştie încă nicio boabă ungureşte. Oare poate instrua el în spirit maghiar?” („Az Ujság” din 22 august 1907, v. „Drapelul”, Lugoj, VII, 90, 1907, 3: Epilog de la Eger)15.

Expoziţia Generală Jubiliară din anul 1906

Împlinirea unui scump ideal, cântarea dorurilor bănăţene în patria-mamă, Regatul României, s-a materializat în 1906 la Bucureşti („Preste deal la nana-n vale”)16, cu prilejul Expoziţiei Generale Jubiliare (40 de ani de domnie a regelui Carol I), cu concursul celor mai reprezentative corale bănăţene din Lugoj, Sânnicolau Mare, Coştei (azi în Serbia), Bocşa Montană şi Bocşa Română, Cacova (azi Grădinari), Oraviţa Română, Reşiţa Montană, Ticvaniu Mare, Bozovici şi Dalboşeţ (reuniunea din Chizătău a fost absentă, datorită unor şicane privind acordarea vizei). Turneul bănăţenilor a fost organizat de George Dobrin, la manifestările din Bucureşti luând parte Valeriu Branişte şi Coriolan Brediceanu. Aici s-a înfiripat măreaţa idee a lui Vidu, după discuţiile purtate cu marele său amic D. G. Kiriac, de a înfăptui o asociaţie a corurilor româneşti, idee materializată parţial abia după Marea Unire, în 21 septembrie 1922, la Chizătău, prin constituirea Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelor Române din Banat. Un mic incident, petrecut la concertul festiv, a avut darul să distorsioneze, într-o oarecare măsură, ampla efuziune patriotică a evenimentului, interpretarea pieselor în limba germană, de către corul german din Bucureşti, determinând protestul lui Nicolae Iorga. Animat de o viziune modernă, europeană a problematicii interculturalităţii şi a plurietnismului, Valeriu Branişte a dat o interpretare justă animozităţilor generate de intervenţia marelui istoric, în spiritul toleranţei bănăţene:

,,Întreaga scenă ne-a cam jenat, căci noi formam majoritatea absolută a publicului din

Arene, şi, în urma dispoziţiunelor sufleteşti în care ne aflam, nimic n-a fost mai departe de noi decât a ne amesteca în această daraveră casnică la care, pe lângă tot interesul particular ce ni l-a oferit, tot mai bucuros n-am fi fost de faţă.

Incidentul provocat de Iorga în Arene a fost că a protestat contra faptului că corul german din Bucureşti a cântat la Festivalul nostru nemţeşte, aducând în limba germană

15 Detalii despre participarea coralei maghiare la concursurile din Eger (1907), Kecskemét (1909) şi

Budapesta (1912), în Udvardy 2006. 16 Preste deal, lucrare dedicată Societăţii Corale „Carmen”, a fost prezentată în primă audiţie la Lugoj

în 9 iunie (stil nou) 1906, în pavilionul „Concordiei”, partea solistică fiind susţinută de tenorul I. Dragomir („Drapelul”, Lugoj, VI, 60, 1906, 3: Concertul nostru, cronică semnată de Valeriu Branişte cu pseudonimul Ioţa).

Page 14: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

omagii României şi regelui român. Aceşti germani sunt oaspeţi în România şi beneficiază de libertăţile cele mai largi ce le oferă Regatul Român oaspeţilor săi. Noi n-am văzut nimic supărător în cântarea nemţească a nemţilor ce trăiesc în Regatul Român, din contra, ne-am bucurat de libertatea, care nu e frază, ci realitate în România. Ne-ar fi supărat dacă românii ar fi cântat nemţeşte. Ca neamţul să cânte nemţeşte, iar ungurul, ungureşte pretutindeni pe faţa pământului, considerăm ca eflux al libertăţii universale, pentru care luptăm şi trebuie să lupte toţi aderenţii fervenţi ai libertăţii naţionale.[...].

Nu aşa a judecat Iorga. El a cerut ca în România şi neamţul să cânte româneşte, un postulat care aduce mult cu şovinismul, pe care-l combatem la oligarhii noştri şi cu care nici din acest motiv nu ne putem identifica” (Ioţa lu Toboc 1907 [Valeriu Branişte])17.

Festivalul coral de la Breslau (azi Wrokław, Polonia)

Vechea iniţiativă a lui Vidu de a „conscrie” corurile româneşti bănăţene s-a transformat într-o imperioasă dorinţă de a crea o asociaţie a corurilor. Deja 67 de corale româneşti bănăţene îşi exprimaseră dorinţa de a se constitui într-un asemenea for. Ideea lui Vidu a fost potenţată cu prilejul participării, între 27 şi 31 iulie (stil nou) 1907 (secondat de George Dobrin şi Aurel Vălean, preşedintele Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj), la marile serbări corale organizate la Breslau, sub egida Uniunii Corurilor Germane (Deutscher Sängerbund, asociaţie fondată în anul 1862 la Nürnberg). „Die Sängerhalle”, revista Uniunii, detalia, cu acest prilej, câteva aspecte organizatorice. Astfel, asociaţia germană era constituită în 76 de subdespărţăminte, cuprinzând 5.210 coruri, care însumau 123.449 de cântăreţi. La Festivalul de la Breslau îşi anunţaseră participarea 955 de coruri (14.352 de cântăreţi) din întregul spaţiu cultural german: Londra, Petersburg, Bucureşti, arealul germanofon asiatic şi sud-vest african, dar şi aria culturală a saşilor din subdespărţământul Sibiu, de unde au fost invitate 14 coruri (711 cântăreţi). Precedentul Festival avusese loc la Graz, în 1902, cu participarea a 888 de coruri (din care 6 coruri săseşti), următoarea sărbătoare a spiritualităţii muzicale germane fiind preconizată a avea loc la Nürnberg în anul 191218.

17 Incidentul a determinat formarea a două tabere adverse (cea a lui Iorga, dominată de accente

naţionaliste, şi cea a lui Davila, partizană a manifestărilor culturale plurilingve şi a spiritului tolerant interetnic), care s-au huiduit reciproc.

Toate formaţiile participante au fost recompensate cu Diplome de Colaborare cu Plachetă, iar dirijorilor le-a fost conferită, din partea Ministerului Afacerilor Străine, Cancelaria Ordinelor, „Medalia Jubiliară Carol I”, însoţită de un Brevet. Medalii de aur cu diplomă specială au fost atribuite Diecezei Greco-Catolice a Lugojului (care a primit în dar un album cu vederi ale bisericii catedrale, biografia primului episcop greco-catolic al Lugojului, Alexandru Dobra, cărţi vechi bisericeşti şi antimise), canonicilor lugojeni Ioan Boroş şi Beniamin Densuşian, precum şi tuturor dirijorilor corurilor bănăţene: Ion Vidu, Iosif Velceanu (Reşiţa Montană), Ioachim Perian (Bocşa Montană), Ilie Imbrescu (Bozovici), Ilie Ruva (Dalboşeţ), Traian Linţa (Cacova), Ioan Bogdan (Oraviţa Română), Iuliu Birou (Ticvaniu Mare), Atanasie Lipovan (Sânnicolau Mare) şi Iosif Micu (Coştei) („Drapelul”, Lugoj, VII, 44, 1907, 2: Bănăţeni premiaţi la Expoziţia de la Bucureşti).

18 Festivalul de la Nürnberg a reunit 41.000 de cântăreţi: 30.000 din Germania, 2.500 din Austria şi 94 de cântăreţi saşi din Ungaria (Transilvania). Pentru serbarea jubileului de 50 de ani al Asociaţiei a fost construit un pavilion cu 30.000 de locuri („Drapelul”, Lugoj, XII, 82, 1912, 3). Din Regatul României (Bucureşti) au participat aproximativ 200 de corişti. Raportorul lugojean (I. Vidu), sesizând caracterul politic al manifestărilor muzicale, promovate sub stindardul emancipării germanilor din Imperiul Austro-Ungar, recomanda acelaşi lucru românilor: „Când vom ajunge să ne convingem şi noi de adevărul acestor cuvinte înţelepte, că: în zilele noastre de grea cumpănă, cântarea poporală e chemată să ne cultive sentimentul naţional şi limba maternă, şi că cântăreţii noştri împlinesc o misiune tot atât de grea şi importantă, ca cel mai învăţat dascăl şi ca cel mai iscusit politician? Să sperăm că nu va trece multă vreme şi Societatea noastră de Teatru va iniţia concentrarea corurilor

Page 15: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

În dorinţa de a sublinia importanţa realizării unei astfel de asociaţii a corurilor româneşti, autorul impresiilor publicate în presa lugojeană (Ion Vidu) oferea ca argument muzicalitatea funciară a românilor bănăţeni, în contrast însă cu modestul spirit organizatoric:

„În cântare îşi varsă poporul nostru năcazul şi-şi preamăreşte rarele bucurii. Avem dar

de la fire pricepere pentru cântare. Mai cu seamă în părţile banatice, parcă natura îi înzestrează pe românaşi cu voci mai alese. Nu e mirare dar că în Banat aflăm cântăreţi buni şi coruri mai prin toate satele. Nu este în firea noastră însă înclinarea pentru o organizare mai bine închegată. Ne lipseşte asociabilitatea germanului. Aceasta ne explică faptul că toate corurile noastre s-au înfiinţat mai mult sub impresia jaluziei şi a poftei de emulare, decât în urma influinţei unei mâini sau munci organizatorice”. Spontaneitatea are însă şi părţile ei bune: „Fiind crescute de la sine, în mod natural, societăţile noastre de cântare şi sunt mai trainice decât cele puse la cale în mod artificial” („Drapelul”, Lugoj, VII, 47, 1907, 2-3: Asociaţia corurilor. Consideraţii de Paşti)19.

Cum dirija Ion Vidu?

Concertul din seara de Sân Văsâi (1 ianuarie 1908) a generat o polemică de presă între un spectator exigent (semnat cu pseudonimul Ex-Lex)20 şi Ion Vidu. Dirijorului Reuniunii Române de Cântări şi Muzică i se reproşau câteva minusuri şi stângăcii în organizarea concertului, dar şi în ceea ce priveşte prezentarea scenică a coriştilor. Astfel, autorul articolului, apărut în „Drapelul”, Lugoj, VIII, 8, 1908, 2-3 (După concert. Articol de afară), solicita publicarea din timp, pe viitor, a anunţului concertelor, multiplicarea textului cântecelor şi distribuirea acestora spectatorilor, omogenizarea costumaţiei coriştilor, alcătuirea programului după anumite criterii tematice, care să confere unitate acestuia, plasarea coriştilor cu faţa spre public şi a dirijorului cu faţa către interpreţi. În final, autorul observaţiilor concluziona:

„Servească aceste modeste reflexii drept bun material de gândit. Poate că n-am

nimerit în toate cuiul în cap, dar o vorbă dă pe alta, şi aşa tot poate să se nască o discuţie fructiferă”.

noastre, cari, cu cântăreţii lor din popor, am putea zice că întrec pe germani, căci aceştia, pe la sate, nu prea au coruri – şi, regulându-le viaţa deja începută cu frumoase speranţe, le va face ca să devie surogatul şcoalei şi salvatoarele sentimentului şi tradiţiei naţionale, chiar şi în caz de luptă pe moarte şi viaţă. Am mai dat şi de dl maestru Kiriac, conducătorul Corului «Carmen» din Bucureşti, care e cu soţia sa în trecere spre Paris. […] Cei din România au reprezentat frumos şi costumul naţional. Saşii din Ardeal au fost încă destul de bine. Nemţii au deosebite simpatii pentru România şi pe aicea” („Drapelul”, Lugoj, XII, 83, 1912, 2: Congresul Asociaţiei Cântăreţilor Germani din toată lumea în Nürnberg. De la raportorul nostru special. Nürnberg, 28 iulie 1912).

19 În expunerea sa, autorul articolului aminteşte rarele momente care au prilejuit concentrarea mai multor coruri româneşti: în 1882 (jubileul Corului din Chizătău), 1888 (concertul prilejuit de întrunirea, la Lugoj, a Adunării Generale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român), 1896 (festivităţile de la Lugoj, prilejuite de afilierea Banatului la ASTRA) şi 1906, la Festivalul Coral desfăşurat la Bucureşti, sub genericul Expoziţiei Generale Jubiliare. Este precizată şi intenţia Societăţii pentru Fond de Teatru Român, care preconiza realizarea unei Asociaţii, asumându-şi supravegherea acesteia.

Impresionaţi de măreţia serbărilor muzicale corale de la Breslau, I. Vidu şi G. Dobrin au expediat la Lugoj două telegrame: „Mulţime mare. Proba generală, impozantă. Conştiinciozitatea scopului s-a manifestat în mod admirabil”; „15 mii de cântăreţi germani preamăresc cântarea naţională. Primul concert, reuşit grandios. Lume imensă. Timp splendid. Când vom fi şi noi aşa?” („Drapelul”, Lugoj, VII, 79, 1907, 2). O amplă descriere a manifestărilor artistice de la Breslau, în Vidu 1907.

20 Probabil Robert Lex, fost dirijor secund la Lugoscher Gesang- und Musikverein în anii 1901-1902.

Page 16: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Răspunsul lui Vidu a venit cu promptitudine. După ce s-a străduit să demonteze

acuzaţiile şi să respingă ca netemeinice observaţiile şi propunerile, dirijorul Reuniunii ortodoxe lugojene a punctat maliţios:

„La «a bena data occasione» rugăm pe dl «Ex-Lex» ca să fie în toate mai «explicit» şi

«să lovească cuiul în cap»” („Drapelul”, Lugoj, VIII, 9, 1908, 2: „După concert”. Răspuns la reflexiunile scrise de „Ex-Lex”). Într-o replică la replică, misteriosul domn „Ex-Lex” îi solicita explicit lui Vidu să se

posteze, în timpul actului dirijoral, cu spatele către public, argumentând detaliat în favoarea cerinţei sale:

„Adevărat că mi se va răspunde că ce am câştigat dacă văd acum persoana principală,

dirigentul, în spate. Negreşit că e regretabil, dar totuşi prefer a privi pe dirigent în spate, decât o parte a corului. În schimb însă, am tot corul în faţă. Iar dirigentul are ocazie cu mult mai potrivită a stăpâni prin mimică şi vorbă corul, fără a fi observat de public. În situaţia actuală, trebuie să stea dirigentul în mijlocul corului – cum stă de fapt [cu faţa la public] –, rece ca un stan de piatră şi să nu mişte niciun muscul al feţei, când dă greş o voce sau un solist, ca nu cumva să preocupe publicul în defavorul concertului. Cu mult mai mult poate ajuta corului un dirigent, dacă e cu spatele către public şi nu e controlat că ce face şi spune, eventual chiar poate să cânte cu una sau alta din voci sau cu vreun solist care nu e destul de sigur, fără ca să observe publicul aceasta” („Drapelul”, Lugoj, VIII, 12, 1908, 2-3: „După concert”. Răspuns la răspuns).

Cu prilejul concertului din 23 februarie/7 martie 1908 (pavilionul „Concordiei”),

receptiv la criticile formulate, Ion Vidu a adoptat pentru prima oară poziţia clasică a dirijorului, orientat cu faţa spre interpreţi. Totodată a fost concepută o anumită structurare a programului, alcătuit din trei părţi distincte. În prima parte au fost prezentate opusuri de T. Teodorescu (Dochia), I. Vidu (Rar acum este), I. Costescu (Mamei, o cunună) şi Gh. S. Vasiliu (Drum bun, ambele pentru cor bărbătesc), partea secundă a cuprins un concert vocal-instrumental: Mendelssohn-Bartholdy (Sommernachtstraum), Beethoven (Andante din Simfonia I, într-o transcripţie pentru vioară, pian şi armoniu, interprete: Ella Ioanovici, Maria Branişte şi Elena Dobrin), I. Costescu (În natură, cor mixt cu acompaniament de pian), Goltermann (Trio), Gounod (Ave Maria, opus interpretat de Zeno Bejan, violoncel, şi M. Branişte, pian), în ultima parte fiind oferite publicului creaţii semnate de I. Vidu (Negruţa, solişti: Ana Blaj şi Iosif Bireescu, Coasa şi Ruinita) („Drapelul”, Lugoj, VIII, 21, 1908, 3).

În cronica concertului era sesizată noutatea:

„De astădată am avut o senzaţie deosebită. Pare-mi-se un compromis, ca rezultat al polemicii Vidu–Ex-Lex: un podium nou construit în stil amfiteatralic, ca postarea cântăreţilor să fie asigurată amăsurat vederilor dlui Vidu. În schimb însă, am avut ocazia a vedea pe dl dirigent conducând corul cu spatele către public. Tot e bună la ceva polemica, chiar şi când iese pe dos. Deşi noi eram mai bucuroşi dacă se rezolva polemica în senzul ca toţi cântăreţii să cânte cu faţa cătră public, totuşi considerăm din partea noastră incidentul, deocamdată, ca încheiat” („Drapelul”, Lugoj, VIII, 24, 1908, 2-3, cronică semnată cu pseudonimul Scovărzescu).

Page 17: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Jubileul Reuniunii Meseriaşilor Germani

(Lugoscher Gewerbe-Liederkranz)

În şedinţa ordinară a Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, desfăşurată în 5 aprilie (stil nou) 1908, sub preşedinţia lui Aurel Vălean, s-a decis ca, din „incidentul” împlinirii unui sfert de veac de la moartea lui Ciprian Porumbescu (în 7 iunie stil nou), să se organizeze un parastas solemn, apoi un matineu, în pavilionul Hotelului „Concordia”, dedicat rapsodului de la Stupca. Totodată a fost adresat un apel tuturor corurilor din Banat, pentru a comemora, în aceeaşi zi, personalitatea compozitorului („Drapelul”, Lugoj, VIII, 36, 1908, 3)21.

Adunarea Generală a Reuniunii, întrunită în ziua de 7/20 iunie 1909, a stabilit detaliile participării la jubileul Reuniunii Corale a Meseriaşilor Germani (Lugoscher Gewerbe-Liederkranz): prezenţa in corpore la recepţia dată, în gară, în onoarea oaspeţilor, fără rostirea vreunui discurs, dar intonându-se propria deviză; la concertul festiv al reuniunilor invitate, Reuniunea ortodoxă, dirijată de Ion Vidu, va interpreta două cântece, Răsunetul Ardealului şi Lugojana, dar doar va asista la concursul coral organizat cu acest prilej; la toate aceste momente, Reuniunea îşi va arbora propriul steag şi îşi va expune însemnele (insignele); la banchet va fi reprezentată printr-o delegaţie alcătuită din preşedinte (V. Branişte, nou-alesul „prezident”), secretar şi dirijor. A fost rememorată participarea la concertul reuniunilor lugojene, manifestare destinată ajutorării sinistraţilor cutremurului din Messina (Italia) şi a victimelor accidentului de la minele de cărbuni din Doman (lângă Reşiţa), decizându-se constituirea unui fond (la propunerea lui G. Dobrin) pentru arhivarea tuturor compoziţiilor naţionale tipărite („Drapelul”, Lugoj, IX, 60, 1909, 2: De la Reuniunea de Cântări. Adunarea Generală continuativă).

Jubileul de 30 de ani al Reuniunii de Cânt a Meseriaşilor Germani, singura corală reprezentând o entitate lingvistică minoritară care a cultivat şi cântarea românească, s-a sărbătorit în 28 iunie/11 iulie 1909. A fost organizat un concurs la care au participat 12 reuniuni, între care şi Reuniunea Română de Cântări şi Muzică. Programul a avut următoarea desfăşurare: 27 iunie/10 iulie, recepţia oaspeţilor la gară (în acordurile fanfarei), serenadă la protectorii jubileului (vicecomitele şi primarul) şi la naşa steagului (dna Barcian), „seară de cunoştinţă” în grădina „Concordiei”, unde fiecare reuniune şi-a cântat mottoul şi a interpretat un cântec la alegere. A doua zi (duminică) s-a făcut o deşteptare simbolică de către fanfarele din Vârşeţ şi Caransebeş, apoi a fost oficiat un serviciu divin la biserica romano-catolică. În după-amiaza aceleiaşi zile, după ce oaspeţii au asistat la un program cu muzică de promenadă, în grădina „Concordiei”, a urmat emulaţia corurilor, care au trebuit să interpreteze, ca piesă obligatorie, compoziţia lui Wilhelm Schwach, Rendületlenül [Neclintit],

21 Reuniunea Română de Cântări şi Muzică a contribuit cu suma de 100 de coroane pentru lucrările de

restaurare a monumentului funerar al lui Porumbescu de la Stupca (Procopovici – Abuzan 1908). În „Drapelul”, Lugoj, VIII, 55, 1908, 3: În amintirea lui Ciprian Porumbescu, VIII, 57, 1908, 3, şi

VIII, 60, 1908, 2: Festivalul Ciprian Porumbescu (cronică semnată cu pseudonimul Linte), au fost date publicităţii detalii privind desfăşurarea matineului festiv: oficierea unui parastas la ambele biserici româneşti (ortodoxă şi greco-catolică), un cuvânt de deschidere rostit de Aurel Vălean, preşedintele Reuniunii, la pavilionul Hotelului „Concordia”, şi o dare de seamă a lui Valeriu Branişte, privind activitatea lui Ciprian Porumbescu, intercalată cu prezentarea mai multor opusuri din creaţia celui comemorat, în interpretarea Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, dirijate de I. Vidu: Pe-al nostru steag, O noapte la stână (la pian: Veturia Terfaloga), Crai Nou (la pian: Maria Branişte), În mormânt viaţă, duetul A căzut o rază lină (soliste: Maria Molitori şi Elena Boer), Trei culori şi Adusu-mi-am aminte. O scrisoare de mulţumire (redactată la Vatra Dornei, datată 26 mai, stil vechi, 1908), adresată de Mărioara Raţiu, sora compozitorului, Societăţii „Ciprian Porumbescu” din Suceava şi Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj pentru comemorarea fratelui său, a fost publicată în „Drapelul”, Lugoj, VIII, 62, 1908, 2.

Page 18: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

şi o piesă din propriul repertoriu. „La emulare s-au distins îndeosebi, atât prin preciziunea executării, cât şi prin puterea vocilor, două reuniuni: cea din Jimbolia şi «Frohsinn» din Novi Sad.” Seara a avut loc marele concert (fiecare reuniune a interpretat două piese; doar Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, dirijată de Ion Vidu, a fost bisată, interpretând, la cererea publicului, Au fost eroi, „stârnind formală furtună”) şi decernarea premiilor, comisia fiind formată din 5 membri, în frunte cu vicecomitele Aurel Issekutz. Premiile I şi II au fost atribuite celor două corale din Timişoara (Reuniunea „Armonia”, dirijată de Carol Reiter, şi Reuniunea de Cânt, dirijată de Iuliu Michelsz), într-o atmosferă tensionată, marcată de proteste vehemente, publicul aşteptându-se ca premiul I să fie decernat coralei „Frohsinn” din Novi Sad (dirijor: Ad. Gutsohn), singura societate corală germană care a cutezat să cânte în limba germană („Drapelul”, Lugoj, IX, 68, 1909, 3, IX, 69, 1909, 3: Jubileul Reuniunei de Cântări „Gewerbe-Liederkranz” din Lugoj, şi IX, 71, 1909, 322; Stratan 1970, 86-87).

Vidu, preţuit deopotrivă de maghiarii, germanii şi evreii lugojeni, colaborase, ori de câte ori avusese prilejul, cu reuniunile naţionalităţilor reprezentative ale Lugojului. La marele concurs al corurilor maghiare, organizat la Budapesta în 1910, corala lugojeană maghiară (Magyar Dalárda), întărită în mod semnificativ cu corişti de la Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, obţinea premiul I (v. Udvardy [f.a.]).

Reuniunea Română de Cântări şi Muzică şi soprana Ana Heraru-Bobora

O nouă structurare repertorială, prin preluarea unor coruri din opere, dar şi intercalarea unor secvenţe instrumentale camerale, va defini programele anului 1910. Astfel, pe afişul-program al concertului Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din 27 februarie/12 martie 1910 („Drapelul”, Lugoj, X, 21, 1910, 3, şi X, 24, 1910, 2: Concertul nostru. Raport special, semnat cu pseudonimul Crix) se propunea următorul repertoriu: I. Velceanu (Păstorul, cor mixt), Ion Vidu (Cunoaşteţi ţara? şi Ştefan, Domn cel Mare – cor bărbătesc), G. Meyerbeer (Adio însurăţeilor, serenadă pentru două coruri şi opt voci mixte), P. Mascagni (Intermezzo din opera Cavalleria rusticana, trio pentru violină, cu Ella Ioanovici, vioară, Zeno Bejan, armoniu, şi Maria Branişte, pian), R. Leoncavallo (Corul campanelor din opera Paiaţe, cu acompaniament de pian – M. Branişte), Anton Rubinstein (Romance), Gh. Dinicu (Între brazi, la vioară: Ella Ioanovici, acompaniată la pian de M. Branişte), Gh. Dima (Hora, pentru cor mixt, la pian: M. Branişte).

Sâmbătă, 2/15 aprilie 1911, a avut loc alegerea noului protopresbiter (protopop) în cercul vacant al Bocşei Montane. După serviciul divin s-a constituit un colegiu electoral, prezidat de comisarul consistorial Andrei Ghidiu, alcătuit din 63 de membri, care, în secret, a votat cu majoritate numirea diaconului lugojean Mihail Gaşpar, prozator şi publicist de seamă

22 Potrivit cronicarului (semnat cu pseudonimul Iţic), premiul al II-lea s-ar fi cuvenit Reuniunii

Meseriaşilor din Jimbolia (dirijor: Iosif Linster). În final, „atât publicul, cât şi cântăreţii, indignaţi, au părăsit demonstrativ grădina. Ne pare rău. Dar lecţia ce a dat-o «Frohsinn» va fi ţinută multă vreme în minte”. La concurs au mai participat Reuniunea de Cântări şi Muzică (dirijor: Antoniu Sequens) şi Gewerbe-Liederkranz (dirijor: Anton Schor), ambele din Caransebeş, Reuniunea din Chichinda Mare (Martin Béla), Gewerbe-Liederkranz din Vârşeţ (Filip Keller), Reuniunea din Lipova (Carol Moravetz), Reuniunea Maghiară de Cânt şi Muzică (Iosif Willer) şi Reuniunea Tinerilor Comercianţi (Em. Schwach), ambele din Lugoj. Juriul a fost compus din K. R. Kárrász, Ion Vidu, Antoniu Sequens şi Wilhelm Schwach (Stratan 1970, 86-87).

Page 19: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

al Banatului, în funcţia de protopresbiter23. Valeriu Branişte, prezent la acest sinod electoral, a rostit un amplu discurs, exprimându-şi satisfacţia pentru rezultatul votului („Drapelul”, Lugoj, XI, 40, 1911, 1: Drept şi conştienţa de drept). Ca urmare a votului exprimat de electori, Consistoriul plenar al Diecezei Caransebeşului, în şedinţa din 18 aprilie/1 mai 1911, a aprobat numirea lui Mihail Gaşpar, urmând ca hirotonirea să fie oficiată de PS Episcopul Miron Cristea, în 23 aprilie/6 mai 1911, cu prilejul sfinţirii bisericii române greco-orientale din Uzdin, în ambianţa sonoră a Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj, dirijate de Ion Vidu („Drapelul”, Lugoj, XI, 45, 1911, 3). Festivităţile instalării (23 iulie/5 august şi 24 iulie/6 august 1911), desfăşurate în prezenţa POD Andrei Ghidiu, protopopul Caransebeşului, au avut următoarea succesiune: în prima zi, primirea noului protopresbiter şi a lui A. Ghidiu, în gara din Bocşa Montană (Német Bogsán), apoi, în ziua următoare, oficierea Sfintei Liturghii şi a actului de instalare, răspunsurile liturgice urmând să fie susţinute de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică din Lugoj, condusă de Ion Vidu; ultimele momente festive ale celei de-a doua zi a festivităţilor erau rezervate prezentării deputaţiunilor, banchetului festiv, organizat în sala Berăriei (preţul unui tacâm era de 4 coroane), punctul culminant fiind reprezentat de concertul Reuniunii lugojene, în sala mare a Hotelului „Cerbul de Aur”, urmat de dans. Cei care doreau să participe la banchet trebuiau să ia legătura cu dr. Iuliu Marcu, iar pentru biletele de concert, cu Coriolan Stoica, „cassar” la Banca „Bocşana”.

Concertul prezentat de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, sub bagheta lui Ion Vidu, a cuprins un program variat, cu lucrări din literatura corală românească şi universală, intercalat cu arii din opere: Logojana, Dragă şi iar dragă, Grânele vara se coc, Preste deal şi Negruţa de Vidu, Corul campanelor din opera Paiaţe de Leoncavallo şi Hora de Gh. Dima (ambele cu acompaniament de pian), Aria Santuzzei din opera Cavalleria rusticana de P. Mascagni şi Aria bijuteriilor din opera Faust de Gounod, în interpretarea sopranei Ana Heraru-Bobora, acompaniată la pian de Maria Branişte („Drapelul”, Lugoj, XI, 82, 1911, 2-3). Soprana lugojeană se afirmase încă din anii studenţiei, la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, „ca una din cele mai merituoase eleve a prof. Charlotta Leria”, când, în cadrul unui concert, „a confirmat, mai mult ca oricând, că este un element util pentru viitoarea operă română”, vocea sa manifestându-se ca un „mezzosopran cu registrele egal formate, emisiune justă, dicţiune îngrijită şi un simţ muzical vădit” („Drapelul”, Lugoj, X, 132, 1910: Succesul unei lugojence)24.

„Cu melancolie pe faţă, au plecat la Bocşa lugojenii în număr mare, corişti şi oaspeţi,

să-i deie ultimele omagii fostului lor «giacon» iubit, cu ocaziunea instalării solemne a D. Sale în scaunul protopopesc al Bocşei. Se putea ceti de pe feţele lor durerea ce le-o cauzează pierderea diaconului; deşi inimele le tresăltau de bucurie văzând răsplata după merit, de care a avut parte D. Sa din partea poporului, care l-a chemat, din partea clerului, care l-a promovat.” („Drapelul”, Lugoj, XI, 84, 1911, 2: Serbările de la Bocşa, cu ocaziunea instalării POD Mihail Gaşpar în scaunul protopopesc – Raport special)

23 Mihail Gaşpar (Gătaia, 12 I 1881 – Timişoara, 27 XI 1929) este considerat drept cel mai important

prozator bănăţean din prima jumătate a secolului al XX-lea. A scris povestiri (În vraja trecutului, 1908), lucrări dedicate satului bănăţean, marcate de conflicte politice (Românii din Potlogi), naţionale (Părintele Vichentie) şi între generaţii (Casa cu obloane verzi) (v. Bogdan-Dascălu 2005, 251-252), nuvele istorice (Rada, La Podul Înalt) şi romane tributare aceleiaşi tematici istorice: Din vremuri de mărire şi Fata vornicului Oană (premiul Societăţii Scriitorilor în 1929).

24 Periodicul lugojean, care preia citatele din ziarul „Viitorul”, f ără a preciza locaţia şi data desfăşurării concertului, trece în revistă repertoriul (arii din Boema de Puccini, Robert le Diable de Meyerbeer şi Freischütz de Weber) şi numele acompaniatoarei, O. Siebrecht, care a susţinut şi un recital pianistic, cu opusuri de Chopin, Mozart, Lazarus şi Rubinstein.

Page 20: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Din cronica concertului, publicată în „Drapelul” (Lugoj, XI, 86, 1911, 2-3 – La concertul de la Bocşa), aflăm detalii despre prestaţia artistică a sopranei Ana Heraru-Bobora, care, „pentru prima dată ca absolventă de Conservator, s-a prezentat publicului tocmai în locul său natal: Bocşa. Născută în Bocşa, crescută în Lugoj şi, [în] cei din urmă ani, la Bucureşti, sopranul Heraru-Bobora apare pe orizontul artei noastre naţionale ca o stea de ordinea primă. Acestei stele i s-a destinat ca să apară pe orizont chiar acolo la locul leagănului său. Să nu fie oare bocşenii mândri de acest destin?” În Aria Santuzzei din Cavalleria rusticana de P. Mascagni, interpretarea artistei lirice a fost „demnă de oricare salon de concert din centrele mari ale Europei”. Cu excepţia pieselor anunţate iniţial, în program au mai fost incluse o arie din opera Tosca de Puccini şi mai multe cântece din creaţia lui Tiberiu Brediceanu, unde cronicarul (semnat cu iniţialele D-i) a remarcat, în singura sa apreciere critică, o discordanţă între ambitusul scriiturii lui Tib. Brediceanu şi posibilităţile vocale sopranistice ale interpretei.

Vocea Anei Bobora fusese remarcată de D. G. Kiriac încă din august 1905, după memorabilul concert susţinut de Societatea Corală „Carmen” la Lugoj, când, probabil, a avut prilejul să o asculte cântând, la recomandarea lui Ion Vidu. Informaţii despre activitatea studentei Ana Bobora la Bucureşti ne sunt oferite de D. G. Kiriac, în 1907, în finalul unei epistole adresate lui Ion Vidu, din care transpare o evidentă nuanţă de dezamăgire privitoare la comportamentul acesteia:

„De Bobora ce să-ţi spun. Ea a rămas numai cu clasa de cânt. Teoria şi solfegiul, care

i-ar fi fost foarte utile, nu le-a putut învăţa, pentru că tot timpul i-l lua clasa de cânt. Şi apoi, ea ne cam urâse mult, atât pe mine, cât şi Societatea, anul trecut. Socotesc că era bine ca orice face să mă întrebe şi pe mine, pentru că mie mi-ai recomandat-o, şi apoi, la început, atât eu, cât şi Societatea ne-am ocupat mult de ea. Eu nu ţi-am scris, pentru că ştiu că ţii la ea foarte mult şi n-aş fi dorit să te mâhnesc. Anul acesta o văd însă că a luat o cale mai bună” 25. Textul unei scrisori adresate de D. G. Kiriac lui Ion Vidu, în 15 septembrie 1905, la

mai bine de o lună de la concertul din capitala culturală românească a Banatului, ne relevă împrejurările în care tânăra muziciană, sprijinită cu generozitate de D. G. Kiriac, şi-a început studiile muzicale, cu perspectiva unei promiţătoare cariere artistice. „Bucureşti, 7/20 sept. 1905

Dragă Vidule,

Îţi răspund la scrisoarea ta ce am primit-o azi. Dacă nu[-i] poţi scrie lui Ghica26, totuşi să faci o scrisoare oficială către Societatea noastră27 sau către mine, pentru ca eu să mă pot duce cu acea scrisoare oficială la ministru28 şi la «Transilvania»29.

Înainte de a-ţi mai scrie altele, află că eu am siguranţă că voi căpăta suma de întreţinere pentru d-şoara Bobora. 120 lei lunar îi ajunge în primul an. Cu 60 sau cel mult 70 lei poate avea casă, masă, spălat, încălzit şi luminat la un bun pension (şcoală privată), iar restul îi va servi pentru îmbrăcăminte şi cele trebuincioase şcoalei.

25 Epistolă expediată din Bucureşti în 22 octombrie/4 noiembrie 1907, publicată în Stratan 1977, 222-

224. 26 Prinţul Leon Ghika, preşedintele Societăţii Corale „Carmen” (cf. Stan 2009a). 27 Societatea Corală „Carmen”. 28 Mihail Vlădescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul George Gr. Cantacuzino. 29 Societatea „Transilvania”, fondată în 3 mai 1867, la 19 ani după Adunarea de la Blaj, la iniţiativa

studenţilor transilvăneni, avea, ca unul din principalele sale deziderate, acordarea de burse de studiu studenţilor români.

Page 21: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Ghica al nostru se află acum departe, în judeţul Botoşani, la moşia lui, Dumbrăvenii30. Eu i-am scris despre d-şoara Bobora şi am căpătat şi răspunsul, pe care îl vei vedea în scrisoarea alăturată31. După ce va fi vorbit el cu ministrul, mie îmi va fi mai uşor să capăt un răspuns favorabil. Eu nu-l slăbesc pe Ghica până nu aranjează chestia asta. Îndată ce capăt de la el a 2-a scrisoare, mă prezint cu ea ministrului.

În ceea ce priveşte «Transilvania», eu am vorbit cu 2 membri din comitetul lor şi le prezint cererea ce-mi veţi trimite pentru acea societ.[ate]. E bine dar ca să faceţi o asemenea cerere. Cunosc pe preşedintele Societăţii şi pe mai mulţi membri din comitet. Şi afară de aceasta, ei au oarecari obligaţii faţă de mine şi de Societ.[atea] «Carmen». Şi anul trecut, şi anul acesta le-am dat concursul la serata lor anuală.

În ce priveşte biserica, i-am găsit un loc mic, de 20 lei lunar. Mai târziu îi voi găsi mai bine.

Şi pe Popovici, directorul Conservat.[orului]32, l-am anunţat că va veni o elevă din Lugoj, cu voce frumoasă şi cu talent, pe care trebuie să o ajutăm.

Dragă Vidule, când ţi-am scris să trimeţi d-şoara, eu îi şi aranjasem pensiunea pe seama mea.

În ce priveşte studiile, vom vedea aici ce trebuie să facă. De va fi nevoie să fac vreo cerere, fie la Minister, fie la «Transilvania», o voi face eu,

în calitate de corespondent al d-şoarei – şi, cum nu-i ştiu numele de botez, o voi boteza-o cu Elena. În urmă vom rectifica.

Am primit o scrisoare de la fratele Jurca33. Spune-i multă sănătate şi dragoste din parte-mi. Îi voi răspunde în curând.

Sărutări de mâini doamnei Vidu34 şi complimente din partea nevestei mele. Al tău amic, D. G. Kiriac 15 sept. 190535

Astăzi este o lună de când am concertat noi la Lugoj!”36

În 23 mai/5 iunie 1913, Ana Heraru-Bobora a luat parte, alături de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică, dirijată de I. Vidu, la concertul dedicat sfinţirii noii biserici cu hramul „Înălţarea Domnului” din Vârşeţ, interpretând Aria Leonorei din opera Fidelio de Beethoven şi Aria Agatei din opera Freischütz de C. Maria von Weber. O altă artistă lirică lugojeană, Elisabeta Jurca, absolventă a Conservatorului din Iaşi, a interpretat, cu acea ocazie, Cavatină din opera Bărbierul din Sevilla de Rossini („Drapelul”, Lugoj, XIII, 55, 1913, 4, XIII, 57, 1913, 2 şi XIII, 59, 1913, 1: Festivalul muzical din Vârşeţ. Note şi impresii de I. Ştefan Paulian). Cu prilejul concertului organizat de Reuniunea condusă de I. Vidu în 19 mai/1 iunie 1913 în grădina „Concordiei”, A. Heraru-Bobora a interpretat Aria Santuzzei din

30 Potrivit relatării pianistului şi compozitorului Liviu Tempea, oaspetele prinţului Ghika la moşia din Dumbrăveni (memorii publicate în 6 episoade, în 1943, în coloanele periodicului timişorean „Dacia”), unde fondase o corală mixtă, din mărturia camerdinerului boierului Balş (fostul proprietar al moşiei) reiese că Mihai Eminescu s-ar fi născut la Dumbrăveni, sat aflat în imediata vecinătate a Ipoteştiului. În 14 iunie 1902, la un an de la fondarea Societăţii Corale „Carmen” din Bucureşti, la Dumbrăveni s-au organizat impozante serbări prilejuite de dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu, realizat în bronz de sculptorul Oscar Späthe. Influenţat, se pare, de soarta identică a sfârşitului vieţii lui Eminescu cu cea a lui Friedrich Nietzsche, chipul poetului Luceafărului prezenta, în viziunea sculptorului, asemănări frapante cu fizionomia filozofului german, lucru remarcat, într-un catren, de Cincinat Pavelescu, prezent la festivitate (cf. Stan 2005).

31 Misivă neidentificată. 32 Dimitrie Popovici-Bayreuth, director al Conservatorului de Muzică şi Declamaţiune din Bucureşti între

anii 1904 şi 1920, după care a fost numit director al Operei Române din Cluj. 33 Cornel Jurca, secretarul Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj. 34 Silvia Codreanu, prima soţie a lui Ion Vidu, decedată în 1911. 35 Sublinierea îi aparţine lui D. G. Kiriac. 36 Societatea Corală „Carmen” concertase la Lugoj, sub bagheta lui D. G. Kiriac, în 7/20 august 1905, în

pavilionul Hotelului „Concordia”.

Page 22: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

opera Cavalleria rusticana de P. Mascagni şi Aria Alicei din opera Robert le Diable de Meyerbeer, iar Elisabeta Jurca, Cavatina din aceeaşi operă de Meyerbeer, cu acompaniamentul Mariei Branişte („Drapelul”, Lugoj, XIII, 56, 1913, 3).

Ana Bobora s-a recăsătorit cu Ion Gigurtu, prim-ministru al României (preşedinte al Consiliului de Miniştri) în perioada 4 iulie 1940 – 4 septembrie 1940. Într-o scrisoare expediată din Târgu Mureş surorii sale Olga (căsătorită cu Maximilian Costin), datată 30 august 1940 (ziua semnării Dictatului de la Viena), Zeno Vancea, neliniştit de perspectiva ocupaţiei horthyste, o ruga să intervină pe lângă Ana Gigurtu-Bobora, soţia primului-ministru, pentru a obţine un loc de muncă în Capitală:

„Dragă Olga, Trebuie să plec neapărat de aici, nu ştiu încă unde, te rog vorbeşte cu dna

Gigurtu, care este lugojeancă (dra Bobora), ca să pot găsi un loc în Bucureşti. Nu mă lăsa” (cf. Stan 2007 şi Stan 2008).

Ion Gigurtu, acuzat pentru politica sa pronazistă şi antisemită, a fost arestat în 1950, judecat şi condamnat la 15 ani de temniţă, sfârşind tragic, la Sighet, în 1959, alături de soţia sa, soprana lugojeană Ana Bobora, fosta coristă a lui Ion Vidu.

Ion Vidu şi George Enescu – două atitudini complementare în istoria muzicii româneşti

Ion Vidu (1863-1931) şi George Enescu (1881-1955), două spirite geniale care au contribuit, pe căi proprii, la promovarea şi consolidarea valorilor şi idealurilor culturale româneşti, au avut destine biografice şi creatoare diferite. În timp ce George Enescu a parcurs, din copilărie, etapele unui studiu sistematic al muzicii, încununate prin finalizarea cursurilor la două prestigioase instituţii de învăţământ superior (Conservatorul de Muzică din Viena şi Conservatorul de Muzică din Paris), instruirea profesională a lui Ion Vidu, mai precară (Preparandia şi Conservatorul din Arad, apoi, episodic, Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi, ca învăţăcel al lui Gavriil Musicescu), manifestarea într-un topos cultural multilingv (Banat), nuanţat de inflexiuni baroce, a fost marcată de anumite volte, care l-au cantonat într-un aparent provincialism. Cu toate acestea, reverberaţiile proiectelor iniţiate de Vidu, închinate promovării muzicii naţionale, au fost ample, aidoma celor enesciene, iradiind benefic asupra întregului areal istoric românesc şi determinând reacţii emulative sui-generis.

Pot fi decelate mai multe elemente care i-au apropiat pe cei doi creatori. Membri fondatori ai Societăţii Compozitorilor Români, Ion Vidu şi George Enescu au preluat cu predilecţie în creaţia lor elemente de folclor urban, utilizate fie ca citat, fie transfigurate sau recreate, în opusurile corale a cappella (Ion Vidu) sau instrumentale şi orchestrale (George Enescu). Spre deosebire de Enescu, Vidu a avut consistente preocupări folcloristice (a cules cu asiduitate folclor ţărănesc şi orăşenesc), dar şi literare, manifestând, asemenea lui Enescu (autorul suportului poetic în unele lieduri), şi înclinaţii poetice, fiind autorul versurilor în numeroase creaţii corale. Dacă pentru Vidu creaţia corală a constituit o constantă a activităţii sale componistice, Enescu s-a dedicat doar episodic genului coral, în câteva opusuri a cappella şi în creaţia vocal-simfonică. Dincolo de preocupările care i-au unit sau deosebit, cei doi creatori au interferat şi fizic, în câteva rânduri, cu prilejul turneelor concertistice întreprinse de Enescu la Lugoj între anii 1912 şi 1927. Prima întâlnire a celor doi corifei s-a realizat la Lugoj, în 1912, cu prilejul primului recital susţinut de Enescu (cel dintâi în Banat), la invitaţia lui Iosif Willer, o personalitate

Page 23: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

complexă (muzician – pedagog, organist, dirijor, compozitor –, avocat, politician) cofondator, în 1911, al unei Societăţi de Muzică de Cameră, care îşi propunea invitarea periodică la Lugoj a unor personalităţi ale muzicii europene. Unul din primii muzicieni care a poposit concertistic la Lugoj a fost George Enescu (precedat de Pablo Casals), care a achiesat cu promptitudine la dezideratele acestui inedit proiect. Detalii privind prezenţa lui Enescu în cetatea lui Vidu ne sunt oferite într-un articol semnat de I. Willer (Amintiri despre George Enescu, în „Muzica”, Bucureşti, V, 1955, 5, 48-49), care consemnează laconic, fără a oferi detalii, o primă întâlnire între cei doi muzicieni:

„Enescu a prezentat publicului lugojean un program cu adevărat ales. Însă ne-a cucerit, chiar mai înainte de a fi cântat programul până la capăt, prin atitudinea sa de o fermecătoare modestie şi totuşi atât de plină de căldură. Nici nu poate fi imaginat ceva mai nepretenţios, mai modest decât Enescu pe podium. Frac uzat, ghete, cămaşă simplă (nu era preocupat de efectul exteriorului său). Dar când, cu ochii închişi şi cu o simplitate nemaiauzită, lăsându-se purtat pe aripi de extaz, a cântat Ciacona de Bach, ne-a vrăjit pe toţi cu magia viorii sale. Seara a devenit de neuitat pentru noi, dar şi dânsul a avut parte de o surpriză plăcută: în timpul pauzei, l-am condus într-o cameră rezervată special pentru acest scop, în care-l aşteptau compatrioţi ai săi, în frunte cu Ion Vidu. Ce-au discutat, nu ştiu nici astăzi, căci nu le-am tulburat discuţia”.

Sublima experienţă muzicală a lugojenilor s-a repetat în 1914, anunţurile recitalului

(programat pentru 15 februarie, în sala festivă a Hotelului „Regele Ungariei”) ocupând spaţii generoase în presa lugojeană:

„Vestim cu mare bucurie publicul român din Lugoj şi din împrejurime, în special din

oraşele învecinate, că George Enescu, artistul cu renume mondial şi neîntrecutul compozitor român, va da, pe la mijlocul lunii februarie a.c., un concert în Lugoj, de la care nădăjduim că nu va lipsi nime[ni] din suflarea românească înţelegătoare şi apreciatoare a artei divine şi în special a celei româneşti” („Drapelul”, Lugoj, XIV, 6, 1914, 3: Enescu la Lugoj); „Celebrul violonist român, profesor de violină la Academia de Muzică din Paris, George Enescu, unul din cei mai cu pregătire şi cu mai inteligentă predare din muzicienii timpurilor noastre, va da în Lugoj, duminecă seara, în 15 februarie n.[ou], un singur concert. Prestaţiunile lui Enescu, celebru prin tonul cald al arcului său, prin gustul ales şi tehnica sa uimitoare, au fost apreciate în termenii cei mai entuziaşti de marea presă mondială. E de înţeles deci dacă publicul, şi cel din provincie, arată un interes extraordinar faţă de acest concert” („Drapelul”, Lugoj, XIV, 9, 1914, 3: George Enescu la Lugoj).

Prima reacţie la recitalul lui Enescu, emisă în presa locală de Ion Vidu („Drapelul”,

XIV, 14, 1914, 3), a cuprins câteva aprecieri generale, cu iterarea promisiunii de a reveni cu consideraţii mai ample:

„Concertul Enescu de duminecă seara (15 febr. c.[urent]) a întrunit mult public ales

din Lugoj, fără deosebire de naţionalitate, începând de la comitele-suprem, care încă a luat parte la delicioasa seară artistică. Dându-ne bine seama de acest eveniment artistic în modesta viaţă a orăşelului nostru, mi-am rezervat recenziunea pentru numărul următor al «Drapelului», când ne vom permite a vorbi mai pe larg”.

Aşa cum promitea, autorul acestor laconice impresii va reveni, în numărul următor al

publicaţiei lugojene, cu un amplu material, semnat iv. (Ion Vidu iscălea, de obicei, cu pseudonimele Iovi sau Iov), străduindu-se, fără o experienţă anterioară şi parcă copleşit de însemnătatea evenimentului, să realizeze o cronică cu pretenţii de analiză muzicală:

Page 24: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

„D. Enescu apare juvenil, cu ochii aţintiţi spre o stea iubită; pentru D. Sa nu există public în sală. Indiferent dacă-l ascultă cineva ori ba, îndată ce şi-a ridicat arcuşul spre atacul strunelor, El nu mai e între noi, s-a dus pe sus, pe sus! Şi ochiul inimei ne spune că nu e prefacere, pentru că îl vedem în realitate înălţându-se. Revine iarăşi între noi, atunci când a terminat zborul; dar şi în timpul acesta petrecut aci, mâna şi-o ţine tot pe cârma violinei, care pare prea debilă faţă de pretenţiunile ce i se fac din partea stăpânului.

D. Szántó, cu temperament mai germanic, în vârtutea forţelor sale de care este conştiu, pe deplin introdus în spiritul piesei, uită câteodată că face acompaniamentul şi astfel provoacă rivalitate între violină şi pian. Altcum, acompaniamentul D. Sale picură stropi răcoritori pe focul aprins în pieptul violinei. Rolurile sunt foarte potrivite, tocmai pentru aceasta am anticipat temperamentul germanic al dlui Szántó.

În special, ce să zicem asupra întregului program ezecutat de două forţe cu renume european?

1. Sonata «Kreutzer» e prezentată cu cea mai desăvârşită pedanterie germană. Timpul ei se respectă cu rigoare şi nu se abuzează de libertăţile cari, ici-colea, se presupun a fi admise.

2. La punctul doi am trecut în alte regiuni, pare-mi-se, instinctual mai aproape de temperamentul sângelui latin. Aici, temperamentul germanic a ajuns în mic conflict cu cel latin; conflict care, în definitiv, a prins bine, fiind naţional şi logic.

3. Aici, d. Szántó a fost stăpân pe ce voieşte. Nu a acompaniat, ci a ezecutat la pian aşa după cum ezecută un artist de talia D. Sale. A fost rechemat de public, cu toate că D. Sa, ca acompaniator, nu a reflectat la aceasta, pe motiv de etichetă. O parte a publicului nostru însă nu-şi prea sparge capul cu etichete.

4. Programul s-a terminat cu Sonata [op.] 45 [nr. 3 în] c moll a lui Grieg, [pentru] violină şi pian, pe care, pe lângă toată estensiunea ei, publicul ar fi ascultat-o prea bucuros încă o dată da capo, dacă nu se opunea acestei dorinţi egoiste – oboseala artiştilor. Aplauzele necontenite ale publicului şi insistenţa acestuia de a bisa, într-adevăr denotă teribil egoism, care ne conduce la un fel de laicism în ale muzicei, pe motivul uitării că artistul lucrează, nu şade comod ca noi cari numai ascultăm.

Dacă ar fi să facem o critică asupra concertului Enescu–Szántó, ar trebui să zicem: «Au venit artişti la noi, dar ne-au aflat nepregătiţi».

Ori... s-au făcut preparative?… Unde şi cum?… S-a ştiut dinainte că sala de la «Regele Ungariei» e suficientă?… Pe ce bază?… Nu este vreun păcat la mijloc care ne-a făcut să bănuim că sala e suficientă?

Nu-mi vine să cred ca publicul nostru lugojean să fie chiar aşa de rece faţă de aşa-zisa «muzică internaţională», încât să ne fie frică de a angaja local mai mare la ocazii de acestea nu prea obişnuite.

A fost ceva în atmosferă, ce numai a internaţionalism nu s-a simţit. La o altă ocazie, ar fi bine să fie altcum... mai internaţional” („Drapelul”, Lugoj, XIV,

15, 1914, 3: Concertul Enescu–Szántó).

O ultimă întâlnire între Vidu şi Enescu s-a petrecut, la Lugoj, cu prilejul

memorabilelor recitaluri din 9 şi 10 februarie 1927 (cu acompaniamentul lui Nicolae Caravia), precedate de concertul susţinut cu o zi înainte la Caransebeş. Repertoriul a cuprins lucrări de Bach (Arie şi Sonata în mi minor), Mozart (Rondo în Sol major), Beethoven (Romanţa în Fa major), Ysaÿe (Chant d’hiver), Kreisler (Chansons Louis XIII) şi Ravel (Tzigane) (vezi „Banater Bote”, Lugoj, XXIX, 10, 1927, şi „Krassó-Szörényi Lapok”, Lugoj, XLIX, 10, 1927, 2). Olimpia Teodoru, profesoară de limba şi literatura română la Liceul de Fete „Iulia Hasdeu” din Lugoj, membră a Societăţii Scriitorilor, sub imboldul unei puternice impresii, a compus un poem (Maestrului George Enescu), publicat în periodicul timişorean „Banatul” (II, 1, 1927, 11):

Zeu al artei, Trilurile mierlei pe harpa ta suspină,

Page 25: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Tu răspândeşti iubirea pe unde de eter, Icoană a minunii, copil al armoniei, Magnetizaţi de tine, suntem în Paradis, Căci sufletul se-nchină, tresare, cântă, plânge, Când ultima vibrare de sunete se stinge.

Aceeaşi publicaţie timişoreană va găzdui, în numărul următor (II, 2, 1927, 34-36: O

oră în societatea maestrului Enescu – cf. „Banater Bote”, Lugoj, XXIX, 13, 1927, 3: Violinkonzert Enescu), un entuziast reportaj-eseu, semnat Un meloman (unul din pseudonimele cu care iscălea Filaret Barbu), în care erau conturate particularităţi ale personalităţii enesciene, erau surprinse scurte dialoguri cu anumite personaje secundare, fiind evocată şi întâlnirea cu Ion Vidu (autorul, proaspăt absolvent la Neues Wiener Konservatorium, nereprimându-şi unele excesive şi nejustificate aprecieri persiflante la adresa „doinitorului Banatului”). Erau exprimate, totodată, şi câteva reflecţii pertinente, cu nedisimulate accente ironice, privind receptarea muzicii culte în cercurile societăţii mondene lugojene:

„Cinste rară pentru Lugojul «muzical»! Maestrul Enescu ne-a concertat a treia oară

[sic!]37 de la război încoace, şi de data aceasta, într-un interval de două zile, a concertat de două ori în sala Teatrului Orăşenesc. […] Seara a doua: Ca în zilele cele mai rele de astăzi. Sala, pe jumătate goală. Lumea e la schimmy, tango ori la «ciardaş» şi la charleston. Două baluri. Două baluri şi un concert în aceeaşi seară. Puţinii prezenţi aplaudă până la roşirea palmelor. Aplauzele lor acoperă în[tru] câtva şi jena pentru cei absenţi. […] Maestrul?… A fost cum l-aţi văzut şi e cum nu-l cunoaşteţi. La aplauze, a apărut de două, 3-4 ori şi ar fi apărut şi de 10 ori dacă o cerea publicul, nu ca să culeagă laurii ce plouaseră pe scenă, în violină, piano şi în capul dânsului, ci pentru că aşa e D. Sa, complezent faţă de auditoriul care îl deobliga în felul acesta. Şi nu e nimic prefăcut la dânsul, nimic artificial. Totul e veritabil şi nefalsificat, ca şi arta sa. Aceleaşi complimente sincere, însoţite de câte un «merci» gentil le repeţia mereu şi la masă, de câte ori cineva îi apropia ori scobitoarele de dinţi, ori paharul, ori pâinea. Ah, maestrul Enescu e de o modestie incomparabilă. Ai crede că a înmagazinat în sine modestia întregei generaţii de artişti de astăzi […].

După concertul al doilea a fost invitat undeva într-un cerc restrâns. A acceptat numaidecât, din complezenţă faţă de invitatori. A înţeles însă că are să treacă prin sala unde se ţinea un bal: «A… nu!», se scuză. «La etatea mea, să intru într-o sală de dans, când nu ştiu dansa!?… Sunt obosit şi am nevoie de odihnă... Bucuros, la o masă retrasă şi departe de zgomot!… Dar aşa? Vedeţi d-voastră – nu se poate! Vă rog să mă scuzaţi!» Păcat că n-a primit. După o sală goală, găsea, poate, una plină. Şi ar fi asistat şi la rarul spectacol de exhibiţii artistice de schimmy şi jazz-band executate după cele mai noi arii, cântate în capacuri de castroane, piele de câine, în stropitoare şi în sirene de automobil. În schimb, a preferit să asculte la masă povestirea lungă şi monotonă a maestrului Vidu, din vremea când D. Sa făcea «prezentirul» cu arma de recrut de două zile în Cetatea Aradului, în care răstimp fugise de două ori fără permis din cazarmă. Maestrul Enescu mânca cu poftă şi îndemna din vreme în vreme pe maestrul Vidu: «Mai spune!»... când acesta întrerupea povestea, mai cu aprinderea unei ţigări, mai înghiţind câte un «suplement» de şpriţ. După terminarea cinei, cu caş, compot şi cu o ceaşcă mare de cafea neagră, vorba trecu la englezi, americani, după cari avea cele mai frumoase cuvinte de laudă: la tinereţe şi bătrâneţe, la tutun, la edificiul Teatrului din Lugoj, despre acustica căruia s-a exprimat foarte defavorabil:

«Trăgeam cu arcuşul pe coarde […] de credeam că au să plesnească şi nu puteam să scot din vioară sunetele ce ştiam că poate să le dea bine. E nevoie de transformarea aranjamentului din sală. E prea multă catifea şi prea puţin lemn. Barem la loje să se facă schimbarea aceasta».

37 Era doar a doua prezenţă concertistică a lui Enescu la Lugoj (v. Stan 2009b).

Page 26: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

[…] Maestrul Vidu anima discuţia cu glume «alese» de la «Masa noastră»38. Maestrul Enescu vorbea puţin, zâmbea discret şi asculta cu plăcere orice. Numai despre arta sa nu vorbea nimic. Şi l-am înţeles de ce, pentru că arta-i vorbise singură despre sine şi maestru. Am reţinut doară atâta că pe când era de 9 ani, la Şcoala de Muzică în Viena, concertă odată maestrul Sarasate... Arta perfectă a acestuia într-atâta deranjă pe artiştii începători, încât mulţi declarară că au să-şi spargă viorile. «Din contra, cu atât mai vârtos trebuie să muncim ca să-l ajungem, ziceam eu, băiat crud de 9 ani» –, spune Maestrul.

[…] Violina: E cea mai scumpă comoară a maestrului. E un vechi Amati de nepreţuit, învelită în maramă de mătase, cu grijă, cum îşi înfăşoară o mamă copilaşul. O poartă mereu cu sine într-o cutie vânjoasă. Două suflete pribege, nedespărţite, cari se întregesc împrumutat unul pe altul, răspândind pretutindenea harurile geniului. Astfel l-am cunoscut pe Maestrul Enescu şi cred că nu m-am înşelat. E cel mai desăvârşit artist al nostru şi ca artă, şi ca om, şi ca Român. Trăiască!”

Întâlnirile dintre Ion Vidu şi George Enescu, izolate şi, oarecum, aleatorii, laconicele

dialoguri, crochiurile muzicale dedicate de Vidu creatorului operei Oedipe, au avut darul să panorameze, fie şi parţial, succesiunea unor secvenţe petrecute într-un burg provincial dintr-un areal cultural cu inflexiuni baroce, conturând complementaritatea unor personalităţi referenţiale în istoria muzicii româneşti.

Ion Vidu, un homo Europaeus

Diligenţele lui Vidu nu se vor finaliza însă aici. Până la sfârşitul vieţii (Lugoj, 7 februarie 1931) va desfăşura o intensă activitate pedagogică la catedra liceului lugojean, va contribui la educaţia muzicală a unor viitori importanţi dirijori şi compozitori (Filaret Barbu, Nicolae Ursu, Zeno Vancea, Dimitrie Stan), va impune Reuniunea corală lugojeană ca etalon al artei interpretative româneşti, va contribui la înfiinţarea Conservatorului de Muzică din Lugoj (1929), va coordona învăţământul muzical românesc în calitate de inspector muzical pe plan naţional. În panegiricul scris cu prilejul despărţirii de Vidu, Nicolae Iorga sublinia vocaţia sa de educator naţional:

,,Omul celor mai dulci cântări româneşti, acela ale cărui duioase melodii ne sună în

ureche la simpla pomenire a numelui său, bănăţeanul care, în mijlocul strigătelor răguşite ale ambiţiilor, care vor ministere şi milioane, a rămas în lumea lui de o înaltă idealitate, Ioan Vidu, ne lasă. Prin cântecul pe care l-a cules, l-a armonizat, l-a răspândit în tot cuprinsul pământului românesc, Vidu a fost şi un factor de unitate naţională şi un educator. Pe de o parte, a făcut pe toţi românii să se recunoască, sub farmecul muzicii unitare, membrii unui singur popor. Pe de altă parte, a strecurat în sufletele ispitite de toate corupţiile şi de toate anarhiile ceea ce poate da numai o artă ca a lui: simţul de ordine şi instinctul frumuseţii. Fără teorie savantă şi lipsit de orice fel de pretenţie, el s-a aşezat în fruntea tuturor acelora care, fără a jertfi nimic din regulile artei, au făcut din ea un element de viaţă şi un mijloc de înălţare pentru naţia noastră” („Seminicul”, Lugoj, IV, 1-2, 1931, 19)39.

38 Urmaşă a aşa-numitei Mese a Poganilor, asociaţie fondată la sfârşitul secolului al XIX-lea, la

iniţiativa lui Coriolan Brediceanu, tribună de afirmare culturală, socială şi politică a burgheziei româneşti lugojene.

39 Pentru a cinsti memoria lui Vidu, în 1931, la iniţiativa Protopopiatului bisericii ortodoxe române din Lugoj, a fost instituit un fond stipendial „Ion Vidu”, cu un capital iniţial de 50.000 de lei, pentru sprijinirea tinerilor cu aptitudini muzicale deosebite („Răsunetul”, Lugoj, X, 7, 1931, 2).

Page 27: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Ion Vidu a fost un învingător. A dovedit un caracter intransigent, refuzând orice fel de compromis. A evitat ambiguităţile generate de efemerele conjuncturi politice, manifestând un surprinzător spirit modern european. Biografia şi creaţia sa ne apar astăzi de o uimitoare actualitate, în contextul armonizării identităţii culturale româneşti (spectrul majoritar) cu cele ale entităţilor etnice minoritare, aflate într-o multiseculară şi benefică interferenţă.

BIBLIOGRAFIE

Bogdan-Dascălu 2005 = Doina Bogdan-Dascălu, Gaşpar, Mihail, în Academia Română, Dicţionarul General al Literaturii Române, EK, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.

Branişte 1904 = Valeriu Branişte, Marşul lui Dragoş, în „Drapelul”, Lugoj, IV, 20, 1-3.

Breazul 1962 = George Breazul, Gavriil Musicescu. Schiţă monografică, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RPR, Bucureşti.

Brediceanu 1934 = Tiberiu Brediceanu, Gavriil Musicescu la Lugoj – O amintire –, în Stoicescu 1934, 32-34.

Cosma 1965 = Viorel Cosma, Un maestru al muzicii corale. Ion Vidu, Editura Muzicală, Bucureşti.

Hodoş 1904 = E. Hodoş, Marşul lui Dragoş, în „Drapelul”, Lugoj, IV, 15, 1. Ioţa lu Toboc 1907 [Valeriu Branişte] = Valeriu Branişte, Cântăreţii noştri la

Bucureşti – Impresii şi amintiri – , în „Drapelul”, Lugoj, VII, 99, 1-2. Muntean [f.a.] = Preot Ioan Muntean, Istoricul Corului din Sâlha, ms., Arhiva

Parohiei Ortodoxe Sâlha. Popovici 1964 = Doru Popovici, Pagini din istoria muzicii: Ion Vidu la 100 de ani de

la naştere. Însemnări despre scriitura corală, în revista „Muzica”, Bucureşti, XIV, 2. Procopovici – Abuzan 1908 = Constantin Procopovici şi Nicolae Abuzan,

Restaurarea mormântului lui Ciprian Porumbescu şi serbările de la Stupca. Dare de seamă şi mulţumită, material semnat, în numele Comitetului Reuniunii de Cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava, în 4 august 1908, în „Drapelul”, Lugoj, VIII, 84, 2.

Stan 2005, 7-12 = Constantin-Tufan Stan, Liviu Tempea – pianist, pedagog şi compozitor, în „Reflex”, Reşiţa, VI, 7-12.

Stan 2007 = Constantin-Tufan Stan, Zeno Vancea. Etape biografice şi împliniri muzicale, Editura Tim, Reşiţa.

Stan 2008 = Constantin-Tufan Stan, Vocaţia muzicală a oraşului Lugoj. Monografie, teză de doctorat, Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca.

Stan 2009a = Constantin-Tufan Stan, Soprana Ana Heraru-Bobora, în „Banat”, Lugoj, VI, 5 (65), 23, şi VI, 6 (66), 23.

Stan 2009b = Constantin-Tufan Stan, George Enescu în Banat, Editura Eurostampa, Timişoara.

Sterca-Şuluţiu 1904 = Iosif Sterca-Şuluţiu, Marşul lui Dragoş, în „Drapelul”, Lugoj, IV, 22, 1.

Stoicescu 1934 = Lui Gavriil Musicescu omagiu, îngrijit şi editat de Ştefan Stoicescu, dirig. Corului Soc. „Gavriil Musicescu”, Tipografia „Bucovina”, I. E. Torouţiu, Bucureşti.

Stratan 1970 = Ioan Stratan, Corul „Ion Vidu” din Lugoj. 1810-1970. Contribuţie la istoria corurilor din Banat, Casa Creaţiei Populare a Judeţului Timiş, Timişoara.

Page 28: ION VIDU, ,,OMUL CELOR MAI DULCI CÂNT ĂRI ROMÂNE ŞTI ... fileLa Seleu ş-Cighirel, tân ărul înv ăţător culege folclor, fondeaz ă un cor şi o orchestr ă, desfăşurând

Stratan 1977 = Ioan Stratan, Dor de fraţi. Epistolar lugojean, Editura Facla, Timişoara.

Udvardy [f.a.] = Dr. Ladislau G. A. Udvardy, Contribuţii la istoria culturii comunităţii maghiare din Lugoj – Consemnări asupra trecutului vieţii muzicale lugojene de la începuturi până în anul 1960, la încetarea activităţii Corului „Jubilate” , ms., Arhiva Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă Lugoj.

Udvardy 2006 = Udvardy László, A Lugosi Magyar Dal- és Zeneegyesület százesztendős trófeái. A délvidéki dalegyletek országos sikerei 1907. Eger – 1909. Kecskemét – 1912. Budapest, Királyverseny, în Mindenki Kalendáriuma 2007. Megjelent a Heti Új Szó szerkesztősége gondozásában. Főszekesztő Graur János. Temesvár.

Vasile 1990 = Vasile Vasile, Turneul Corului Mitropolitan în Banat şi în Transilvania, în revista „Muzica”, Bucureşti, 4.

Velceanu 1930 = Iosif Velceanu, Musicescu în Banat, în „Semenicul”, Lugoj, III, 9-10-11.

Vidu 1903a, 146 = Ion Vidu, Musicescu mort, în „Drapelul”, Lugoj, III, 146, 1-2. Vidu 1903b, 95 = Ion Vidu, Festivităţile corale din Timişoara. Impresii şi reflecsiuni,

în „Drapelul”, Lugoj, III, 95, 1-2. Vidu 1903c, 96 = Ion Vidu, Festivităţile corale din Timişoara. Impresii şi reflecsiuni

(partea a II-a), în „Drapelul”, Lugoj, III, 96, 2-3. Vidu 1907 = Ion Vidu, Serbările de la Breslau. Impresii şi reflecţii , în „Drapelul”,

Lugoj, VII, 84, 1-2, VII, 85, 1-2, şi VII, 86, 1-2.