ION NECULCE (1672-1745)

Cronicar, provenit dintr-o familie de mari boieri inrudit prin casatorie cu Cantemirestii, ajunge la rang inalt in timpul domniei lui Dimitrie Cantemir. Asista la vizita lui Petru cel Mare in Moldova, ia parte la ceremonii si la ospete. Pribegeste vreme de noua ani (in Rusia si in Polonia), dupa lupta de la Stanilesti si revine in tara cu firman de iertare de la Poarta. Repus in drepturi, ocupa diferite dregatorii pana la sfasitul vieii. In plina maturitate (1733), incepe sa scrie „Letopisetul Tarai Moldovii” de la Dabija voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, continuand cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin. Letopisetul… sau are un pronuntat caracter memoralistic, temperat de intentia obiectivarii.

Letopisetul este precedat de O sama de cuvinte, o culegere de legende culs din traditia orala fara atestare documentara. Intentia fictionala reiese din indemnul adresat cititorilor: „Cine le va citi si le va crede, bine va fi, iara cine nu le va crede, iara va fi bine.” Majoritatea legendelor il au ca personaj principal pe Stefan cel Mare.

O samă de cuvinte este o opera importantă a lui Ion Neculce, lucrarea cuprinzând 42 de legende cu un conţinut educativ şi o naraţiune simplă după cum spune şi Alexandru Piru în "Istoria literaturii române de la origini până la 1830: „Ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau cumpănit anectodic, epicul cuminte, bătrânesc, naraţiunea simplă, populară. Este lesne de înţeles de ce legendele din O samă de cuvinte au fost atât de citite şi prelucrate de scriitorii din secolul următor. Aceştia au găsit fără multă zăbavă subiecte de-a gata, necesitând doar versificaţia pentru a fi transformate în cântece, balade sau peome. De cele mai multe ori însă, observaţie care nu s-a făcut legendele lui Neculce pierd din autenticitate în prelucrările poeţilor, păstrându-şi mai departe adevăratul parfum numai în original.”

Legendele cuprind teme variate, iar subiectele sunt prezentate ca reale. Actiunea se deruleaza alert, condensand numeroase fapte. Vocabularul legendelor este intemeiat pe limba populara.

O sama de cuvinte cuprinde legende, respectiv scurte povestiri caracterizate prin acuratetea stilului si unitatea actiunii, texte care prezinta fapte legate de o epoca istorica sau, si mai ades, de viata unui voievod. Cele mai multe legende il au in centrul evenimentelor pe Stefan cel Mare. Faptele narate au in buna masura caracter fictional, neexistand dovezi ca ar fi adevarate. Ele prezinta modul in care o personalitate istorica s-a inregistrat in memoria colectiva. Povestirile au fost culese de Neculce si transpuse in maniera personala si sunt cuprinse aici aproape toate tipurile narativului. Asfel legenda a X-a este o anecdota pusa pe seama logofatului Tautu, care, plecat intr-o misiune diplomatica la Curtea Otomana, se face de ras prin atitudinea lui grobiana, in timp ce legenda XXXVII reprezinta un adevarat epos de aventura pe tema juramintelor facute in copilarie. Legenda XVI ataca tema slugii devenite voievod, iar legendele XXII si XXIII trateaza latura senzationala a mortii lui Barnovski.

In procesul creatiei literare intamplarea se modifica, supusa unei retrairi subiective, caci orice naratiune cu intentii estetice dezvolta sau condenseaza o povestire prima, dupa cum observa Claude Bremond: Ea o regenereaza, nu o imita niciodata. Ceea ce este povestit nu este, in textura sa intima, un complex de evenimente si de roluri organizate dupa legi care ii sunt straine, ci o alta povestire care a pus deja sub forma de rol, a inrolat tesatura narabilului. De la aceasta teza trebuie pornit in cercetarea legendelor lui Neculce, care, in fond, repovesteste istorii unanim cunoscute in epoca sa. In mod conventional, o poveste exprima o intamplare simpla numita fabula, dezvoltata uneori intr-un subiect si expusa obligatoriu printr-un discurs narativ. In cele 42 de legende, intitulate O sama de cuvinte, Ion Neculce abordeaza teme variate; apar aici povestiri monografice (III, V), anecdotice (X), miraculoase (XV), de aventuri (XX), dramatice si senzationale (XXIII, XXXVII), precum si povestea in poveste (IV). In legenda XLI, cronicarul prezinta viata lui Niculai Milescu, povestind cu multa arta intamplarile prin care trece personajul, sintetizand aproape toate celelalte teme. Povestirile lui Neculce se caracterizeaza prin stil alert si concis, sunt scrise in limbaj popular, cu umor autentic. Legendele cuprind fapte legate de o epoca istorica sau, si mai des, de viata unui voievod. Cele mai multe il au ca personaj pe

Stefan cel Mare. Scrieri fictionale, legendele prezinta intamplari care ilustreaza caracterul unei personalitati, dar exista si povestiri expuse pentru nota lor dramatica. Una dintre cele mai frumoase legende este cea numerotata XX: Avand Radul-voda o fata din trupul lui, sa fi fugit cu o sluga, iesind pre o fereastra din curtile domnesti din cetatea Harlaului. Si s-au ascunsu in codru. Si au facut Radul-voda navod de oameni si au gasit-o la mijlocul codrului, la o fantana ce se chema Fantana Cerbului, langa podul de lut. Deci pre sluga l-au omorat, i-au taiat capul, iar pre dansa au dat-o la calugarie, de-au calugarit-o.despre o intamplare in nuce, despre o imagine a lumii care promite sa se dezvolte si care poate fi sustinuta in evolutia ei de mai multe teme secundare. Numarul mare de informatii condensate in imagini, pe cat de rezumative, pe atat de percutante, confera impresia de viata aflata in desfasurare, capabila sa explodeze in detalii infinite, impresie care persista de-a lungul intregului volum.

Cele mai multe dintre povestirile lui Neculce fructifica faptul legendar, situandu-l insa in acelasi registru al naratiunii condensate, al evenimentului nedezvoltat inca, dar care pare sa se afle in posibila si imediata desfasurare. In legenda a XV-a, se spune ca un sihastru din Slatina Sucevei are viziuni ciudate in zilele de sarbatoare: el vede lumini deasupra unui copac. Dupa un timp, ii apare Maica Precista in vis si ii spune ca Alexandru Lapusneanu trebuie sa ridice acolo o manastire. Sihastrul ii povesteste toate acestea voievodului si lacasul se inalta, apoi este adus aici capul sfantului Grigore Bogoslov. Cronicarul nu dezvolta insa tema visului prevestitor, ceea ce ar fi dat amploare fictionalului, ci o enumera printre alte fapte care au condus la ridicarea manastirii. In fond, intr-un text, explicatia si interpretarea se opun si se conciliaza, indefinit, in chiar inima lecturii, prin implicarea directa a cititorului, care da valoare si nume unei scriituri.

Neculce, credem noi, are ca principala insusire tocmai aceasta capacitate de a-l implica pe receptor. Nu evenimentul, cat posibilitatile lui de derulare epica fascineaza in povestirea neculceana.

La Neculce se descopera o tehnica incheiata a portretului in care intra cateva note tipice: o insusire sau o anomalie fizica, starea intelectului, predispozitia etica; o insusire sau o scadere morala, un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat si rotit in jurul unei virtuti sau diformitati substantiale. Portretul

neculcean sta la mijloc intre caricatura si tablou. (G. Calinescu Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Bucuresti, Ed. Minerva, 1984, p. 25)

Neculce se serveste de procedee stilistice simple si sobre, la fel ca toti scriitorii populari. Stilul lui este de obicei direct, adica propriu: spune lucrurilor pe nume, asa cum face masa cea mare a vorbitorilor, neinfluentati de teorii estetice sau de modele literare consacrate. Expresiile figurate, care exista totusi in opera cronicarului, nu sunt sau nu fac impresia a fi creatii personale, intrucat apartin limbii intregului popor, unde au intrat pe masura ce au luat nastere in conditii determinate, devenind, cu timpul, un bun obstesc al colectivitatii lingvistice. (Iorgu Iordan Limba i stilul lui Ion Neculce, in De la Varlaam la Sadoveanu, Bucuresti, EPLA, 1958, p. 104)