ion nastas thesis

183
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA Cu titlu de manuscris CZU 343.352 (478) (043.2) NASTAS ION CORUPEREA PASIVĂ ŞI CORUPEREA ACTIVĂ ÎN REGLEMENTAREA LEGISLAŢIEI PENALE A REPUBLICII MOLDOVA Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal) Teză de doctor în drept Conducător ştiinţific CIOBANU Igor, doctor în drept Autorul: Nastas Ion CHIŞINĂU, 2010

Upload: yulycyca1989

Post on 01-Jan-2016

198 views

Category:

Documents


1 download

TRANSCRIPT

Page 1: Ion Nastas Thesis

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

CZU 343.352 (478) (043.2)

NASTAS ION

CORUPEREA PASIVĂ ŞI CORUPEREA ACTIVĂ ÎN REGLEMENTAREA LEGISLAŢIEI PENALE A

REPUBLICII MOLDOVA

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific CIOBANU Igor, doctor în drept Autorul: Nastas Ion

CHIŞINĂU, 2010

Page 2: Ion Nastas Thesis

2

© Nastas Ion, 2010

Page 3: Ion Nastas Thesis

3

CUPRINS

FOAIA PRIVIND DREPTUL DE AUTOR ……………………………….…………..………2

ADNOTĂRI …………….……………………………………………………………………….5

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE IN TEZĂ …………….……………………………..8

INTRODUCERE ………………………………………………………………….…………….9

1. INVESTIGAŢII ŞTIINŢIFICE CU PRIVIRE LA CORUPŢIE ŞI LA

INFRACŢIUNILE DE СORUPERE.........................………………………………….….15

1.1 Investigaţii ştiinţifice cu privire la infracţiunile de corupere…...……………………….15

1.2 Implicaţii teoretice privind corupţia şi infracţiunile de corupere ...…………………….25

1.3 Concluzii la Capitolul I ...........…..…………………………………………………..….36

2. ASPECTE DE DREPT PENAL PRIVIND CORUPEREA PASIVĂ ŞI

CORUPEREA ACTIVĂ…………...……………………………………………………....38

2.1 Trăsăturile definitorii ale obiectului coruperii pasive şi al coruperii active.....................38

2.2 Latura obiectivă a coruperii pasive şi a coruperii active………………………………..47

2.3 Latura subiectivă a coruperii pasive şi a coruperii active……………………………….75

2.4 Persoana cu funcţie de răspundere – subiect special al coruperii pasive………………..94

2.5 Concluzii la Capitolul II ..........…..……………………………………………….....123

3. APRECIEREA JURIDICO-PENALĂ A UNOR ASPECTE CONEXE

INFRACŢIUNILOR DE CORUPERE..............................................................................126

3.1. Relevarea circumstanţelor agravante ale infracţiunilor de corupere…………………..126

3.2. Liberarea de răspundere penală a persoanei în condiţiile

alin. (4) art. 325 Cod penal…...............................................................………………..137

3.3. Aprecierea juridică a faptei de primire de către o persoană cu funcţie de răspundere a avantajului necuvenit, în cazul lipsei scopului prevăzut de art. 325 Cod penal ................................................................................…..142

3.4 Concluzii la Capitolul III .............…………………………………………………..….149

Page 4: Ion Nastas Thesis

4

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ……………………..…………...….…..151

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………….……………..155

ANEXA nr.1 Proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea Codului penal şi a Legii Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, nr. 90-XVI din 25.04.2008………....…………..171

ANEXA nr.2 S i n t e z a obiecţiilor şi propunerilor la proiectul Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea legislaţiei privind răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie” …...……..177

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ………………………..……….181

CV AL AUTORULUI …………………………….…………………………………………..182

Page 5: Ion Nastas Thesis

5

ADNOTARE Nastas Ion, „Coruperea pasivă şi coruperea activă în reglementarea legislaţiei penale a

Republicii Moldova”, teză de doctor în drept, Chişinău, 2010.

Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii, bibliografia din 256 titluri, 154 pagini text de bază, anexe. Rezultatele obţinute sunt publicate în 13 lucrări ştiinţifice. Cuvinte-cheie: corupţie, corupţie electorală, corupţie politică, corupere pasivă, corupere activă, corupere-mulţumire, corupere-cumpărare, trafic de influenţă, persoană cu funcţie de răspundere, funcţionar, agent public străin, avantaj necuvenit, folos necuvenit, remunerare ilicită, provocare.

Domeniul de cercetare şi obiectivele tezei. Scopul principal al studiului dat rezidă în

identificarea caracteristicilor definitorii ale coruperii pasive şi ale coruperii active în contextul

infracţiunilor de corupţie, în stabilirea gradului de receptivitate a normelor juridice faţă de aceste

manifestări infracţionale, impuse de dezvoltarea lor continuă şi, drept consecinţă, în stabilirea

punctelor vulnerabile ale actualelor norme juridice, precum şi a faptelor de comportament

corupţional, care au rămas în afara incriminării penale, cum ar fi, spre exemplu, „primirea

foloaselor necuvenite”, „coruperea electorală”, „coruperea experţilor, traducătorilor, martorilor”

şi alte forme.

Noutatea ştiinţifică şi originalitatea investigaţiei. Prezenta lucrare tinde a fi inovatoare

şi, posibil, îndrăzneaţă în aspiraţia noastră de a interpreta unele norme noi pentru legislaţia

naţională. Caracterul novator al lucrării este determinat de faptul că se face o investigaţie

complexă a conţinutului de infracţiune prevăzută de art. 324 şi de art. 325 Cod penal, în baza

căreia au fost formulate concluzii şi înaintate recomandări teoretice în vederea perfecţionării

continue a legislaţiei.

Noutatea şi rezultatele investigaţiei îşi găsesc exprimare în multiplele propuneri de

modificare şi completare a legislaţiei penale expuse în cadrul studiului realizat.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă. Aspectul conceptual al lucrării reprezintă

un ansamblu teoretic menit să ordoneze, să concentreze, să explice esenţa infracţiunilor de

corupere, contribuind, prin aceasta, la aprofundarea şi amplificarea cunoştinţelor ştiinţifice în

domeniu. Considerăm că teza dobândeşte o valoare aplicativă cu totul specială, în primul rând,

prin faptul că în ea sunt analizate noile institute juridice care necesită a fi implementate în

vederea înlăturării lacunelor existente, sunt relevate punctele vulnerabile ale actualelor

incriminări, pentru a împiedica eventuala eludare a persoanelor corupte de la răspundere penală.

Pornind de la concepţiile teoretice asupra temei, lucrarea cuprinde şi unele propuneri

practice de aplicare a normelor penale. În special, acestea se referă la modalităţile de calificare a

infracţiunilor, în acest sens fiind formulate unele propuneri de lege ferenda care ar minimiza

interpretările ambigue şi care ar fi utile în practică.

Page 6: Ion Nastas Thesis

6

РЕЗЮМЕ Настас Ион, „Пассивная и активная коррупция в регулировании уголовного

законодательства Республики Молдова”, диссертация доктора права, Кишинэу, 2010 г.

Структура диссертации: введение, три части, выводы, библиография из 256 наименований, 154 страниц основного текста. Полученные результаты опубликованы в 13 научных работах. Ключевые слова: коррупция, выборная коррупция, политическая коррупция, пассивное коррумпирование, активное коррумпирование, взятка-подкуп, взятка-благодарность, прямой подкуп, извлечение выгоды из влияния, должностное лицо, чиновник, иностранный чиновник, нелегальная прибыль, незаконная выгода, провокация.

Область исследования и цели диссертации. Основная цель данного исследования

заключается в определении ключевых признаков пассивной и активной коррупции в контексте

правонарушений, связанных с коррупцией, в установлении степени восприимчивости

нормативных актов к подобным правонарушительным явлениям с учетом их постоянного

развития и, как следствие, в установлении имеющихся недоработок юридических норм, а также

фактов коррупционного поведения, не подпадающих под уголовное обвинение, например:

«получение незаконной выгоды», «выборная коррупция» и другие формы коррупции.

Научная новизна и оригинальность. В данной работе автор стремится к новаторству, что

отмечено его смелостью осветить новые нормы национального законодательства. Новаторский

характер работы определяется тем фактом, что осуществляется комплексное исследование состава

преступлений, предусмотренных ст.ст. 324 и 325 Уголовного кодекса, на основании которого

были сформулированы теоретические выводы и выдвинуты рекомендации по дальнейшему

усовершенствованию законодательства. Новизна и результаты исследования нашли своё

выражение в многочисленных предложениях по модификации и дополнению уголовного

законодательства, изложенных в рамках проведённого исследования.

Теоретическая и практическая значимость. Концептуальный аспект работы

представляет собой теоретическую совокупность, предназначенную для упорядочивания,

конкретизации, разъяснения сути правонарушений, относящихся к коррупции, способствуя, таким

образом, углублению и расширению научных знаний в данной области. Полагаем, что работа

приобретает совершенно особую практическую значимость, в первую очередь благодаря тому, что

в ней анализируются новые правовые институты, которые необходимо внедрить с целью

устранения существующих пробелов, а также освещаются некоторые недостатки норм уголовного

права с целью воспрепятствования уклонению коррумпированных лиц от уголовной

ответственности.

Отталкиваясь от теоретической концепции освещаемой темы, работа включает также и

некоторые практические предложения по применению норм уголовного права. В особенности это

относится к способам квалификации правонарушений – в данном контексте изложены

определённые предложения de lege ferenda, которые могли бы минимизировать их двоякое

толкование и имели бы практическую пользу.

Page 7: Ion Nastas Thesis

7

SUMMARY Nastas Ion, „Passive corruption and active corruption in the regulation of criminal legislation

of the Republic of Moldova”, thesis of Doctor of Law, Chisinau, 2010.

Structure of the thesis: introduction, three chapters, conclusions, bibliography of 256 titles, 154 pages of main text. The findings have been published in 13 scientific works. Key words: corruption, electoral corruption, political corruption, passive corruption, active corruption, bribery-gratitude, direct bribery, traffic of influence, responsible person, public officer, foreign public agent, undue advantage, undue benefits, unlawful remuneration, provocation.

Field of research and objectives of the thesis. The main goal of this study consists in the

identification of key features of passive and active corruption in the context of offences connected

with corruption, in establishing the degree of their receptivity to current requirements, imposed by

the continuous development of such violations, and, as consequence, in establishing the vulnerable

points of the current legal norms, as well as the facts of corruptive behaviour, which do not fall under

criminal indictment, such as, for example, „receiving undue benefits”, „electoral corruption”,

„corruption of experts, translators, witnesses” and other forms of corruption.

Scientific novelty and originality. This work tends to innovation and, possibly, is daring in

our aspiration to interpret some new norms in the national legislation. The innovation character of the

work is determined by the fact that it contains the first, in the national doctrine, complex research of

the elements of the offence stipulated by article 324 and article 325 of the Criminal Code, which

served as the basis of making conclusions and theoretical recommendations aimed at further

legislation improvement.

The research novelty and findings find their expression in numerous proposals for the

modification of and additions to criminal legislation, stated in the performed study.

Theoretical value and practical significance. The conceptual aspect of the work represents

a theoretical totality aimed at setting in order, concentrating, explaining the essence of corruption

offences, contributing thus to deepening and broadening scientific knowledge in the field. We

believe that the thesis receives a special practical significance first of all by the fact that it analyses

new legal institutions that need to be implemented in order to eliminate the existing deficiencies,

elucidates the vulnerable points of current indictments, aimed at preventing eventual elusion of

corrupt persons from criminal responsibility.

Starting out from theoretical concepts of the topic, the work also contains some practical

suggestions for the application of criminal norms. Especially these suggestions refer to the methods

of qualification of offences; in this respect some suggestions de lege ferenda are formulated, which

could minimize the ambiguity in interpretation and could be useful in practice.

Page 8: Ion Nastas Thesis

8

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ

alin. – alineat

art. – articol

cap. – capitol

CSJ – Curtea Supremă de Justiţie

DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române

lit. – literă

nr. – număr

ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

pct. – punct

R.S.S.M. – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

R.S.F.S.R. – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă

Page 9: Ion Nastas Thesis

9

Introducere Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Evoluţia societăţilor contemporane

evidenţiază faptul că, în pofida intensificării intervenţiilor statului, justiţiei şi a administraţiei în

acţiunea de prevenire şi combatere a delicvenţei şi criminalităţii, asistăm la o recrudescenţă şi o

extensie a actelor de violenţă şi agresivitate îndreptate împotriva persoanelor, patrimoniului

public şi privat, precum şi la amplificarea faptelor de corupţie şi fraudă în diferite sectoare ale

vieţii economice, sociale şi politice.

Nici o societate – indiferent de stadiul de dezvoltare economico-socială, de natura şi

esenţa regimului politic, de forma de organizare statală şi de guvernământ – nu a fost şi nu este

ocolită de corupţie, de efectele deosebit de grave ale acesteia.

Reprezentând o problemă socială complexă, ale cărei modalităţi de manifestare,

consecinţe sociale şi moduri de soluţionare interesează atât factorii instituţionalizaţi de control

social, cât şi opinia publică, corupţia, penetrând progresiv în multe societăţi, tinde să devină

astăzi un fenomen deosebit de grav şi periculos, îmbrăcând chiar forma crimei (corupţiei)

organizate, generând o serie de consecinţe negative şi distructive asupra structurii şi stabilităţii

organizaţiilor şi instituţiilor sociale şi provocând stări demoralizatoare şi de insecuritate la

nivelul grupurilor şi indivizilor. Acest flagel determină perturbări ale activităţii autorităţilor

publice şi pune sub semnul întrebării corectitudinea funcţionarilor acestora şi credibilitatea în ei.

Corupţia reprezintă triumful abuzului de putere şi al cupidităţii asupra echităţii şi justiţiei.

Corupţia nu este doar imorală şi ilegală, ci şi o formă de delicvenţă a cărei victimă devine

societatea în ansamblu, deoarece încetineşte dezvoltarea economică, adânceşte sărăcia,

diminuează calitatea serviciilor publice şi a infrastructurilor, deturnează fondurile publice, în

defavoarea celor mai săraci, mai slabi şi a tuturor celor care necesită ajutor şi asistenţă. În

consecinţă, corupţia subminează credibilitatea în reprezentanţii sistemului politic, acţionează

asupra procesului de luare a deciziilor şi lipseşte instituţiile statale de mijloacele lor de acţiune,

astfel destabilizând sistemele democratice.

În orice discuţie cu privire la corupţie trebuie să se ţină seama de faptul că aceasta este un

fenomen social cu deosebit de grave consecinţe antisociale, adeseori incontrolabile. Examinarea

obiectivă a corupţiei şi a consecinţelor ei impune abordarea nu a sensului filosofic şi politic al

acesteia, ci a celui social şi juridic, care au determinat, au impus şi justifică acţiunea consecventă

şi fermă de prevenire, descoperire şi sancţionare a acestui flagel.

În formele sale dintre cele mai grave, atunci când se manifestă în structurile autorităţilor

statului, ale puterii sau autorităţilor publice, corupţia, reprezentând utilizarea abuzivă a acestora

pentru obţinerea de avantaje necuvenite, poate duce nu doar la discreditarea, compromiterea, ci

Page 10: Ion Nastas Thesis

10

chiar la disoluţia lor. În conduita politică a elitei conducătoare, solidaritatea corporativă se

îmbină cu o concurenţă dură dintre diferite grupuri pentru locurile cele mai „fertile” în organele

administrative şi economice.

De aceea, acţiunea, care, fără exagerare, poate fi definită ca luptă împotriva corupţiei,

implicând prevenirea, descoperirea şi sancţionarea fermă, severă a faptelor de corupţie, este o

necesitate fundamentală a societăţii, în afară de orice discuţii şi conotaţii sau interese politice.

Elaborarea politicilor de stat privind prevenirea şi combaterea corupţiei este imposibilă

fără efectuarea cercetărilor ştiinţifice, menite să conceptualizeze noţiunile de bază, cu care se

operează în materia dată, să surprindă lucrurile în dinamică şi, în mod sistemic, să scoată în

evidenţă legăturile dintre cauză şi efect, interdependenţele şi confluenţele circumstanţelor şi

proceselor, să stabilească ierarhia factorilor implicaţi, oportunitatea măsurilor, scala valorilor etc.

De remarcat este faptul că în ultima perioadă au fost elaborate un şir de studii, destul de

ample, privind fenomenul corupţiei, încercându-se o abordare multiaspectuală a acestuia. O

atenţie deosebită reprezintă lucrările elaborate sub egida organizaţiei internaţionale Transparency

International, ale căror autori au optat pentru abordarea multilaterală a corupţiei, au analizat

modalităţile de manifestare şi gradul de infiltrare a acesteia în diferite autorităţi publice, cum ar

fi vama, poliţia rutieră, precum şi în anumite sfere sociale – învăţământ, medicină, în final fiind

propus un larg spectru de măsuri în vederea prevenirii şi combaterii efective a acesteia.

Necesitatea efectuării unei analize ample a celor două forme ale infracţiunii de corupere

se impune şi din considerentul că, în anul 2002, a fost adoptat un nou Cod penal, care a adus un

şir de modificări novatoare conceptului clasic de luare şi dare de mită, ceea ce nu putea să nu se

răsfrângă asupra practicii de penalizare în cazurile de corupere pasivă şi de corupere activă.

Mai mult ca atât, depăşind graniţele statului şi devenind un fenomen internaţional,

corupţia impune consolidarea comunităţii internaţionale în adoptarea şi aplicarea unor strategii

comune pentru combaterea acestui flagel.

Republica Moldova în permanenţă tinde să-şi ajusteze legislaţia sa penală la standardele

internaţionale, aderând, în acest sens, la un şir de convenţii internaţionale, cum ar fi: Convenţia

penală privind corupţia, din 27.01.1999, Convenţia civilă privind corupţia, din 08.10.1999,

Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, din 31.10.2003, fiind imperioasă

analiza prevederilor acestora prin prisma coroborării cu normele autohtone.

Scopul şi obiectivele tezei. Întru a realiza investigarea ştiinţifică a temei date, ne-am

propus ca scop principal studierea unui cerc conturat de probleme, anume: identificarea

caracteristicilor definitorii ale coruperii pasive şi ale coruperii active, în contextul infracţiunilor

Page 11: Ion Nastas Thesis

11

de corupţie, stabilirea gradului de receptivitate a normelor juridice faţă de aceste manifestări

infracţionale.

De la adoptarea Codului penal au trecut mai bine de opt ani, fapt ce ne permite, deja, să

tragem anumite concluzii pertinente cu privire la eficienţa normelor penale. Astfel, ne-am propus

să stabilim punctele vulnerabile ale actualelor norme juridice care incriminează faptele de

corupere, precum şi să constatăm faptele de comportament corupţional care au rămas în afara

incriminării penale, cum ar fi, spre exemplu, „primirea foloaselor necuvenite”, „coruperea

electorală”, „coruperea experţilor, traducătorilor, martorilor” şi alte forme.

În funcţie de scopul vizat, am delimitat şi sarcinile de cercetare, pe care le-am formulat

după cum urmează:

- identificarea suportului ştiinţific care analizează corupţia în tot spectrul modalităţilor sale de

manifestare;

- determinarea impactului actelor legislative asupra aplicării practice a normelor penale cu

privire la corupere;

- caracterizarea, sub aspect critic, a elementelor componenţei infracţiunii de corupere pasivă şi

de corupere activă, în vederea interpretării şi aplicării corecte în practică a normelor penale,

înaintarea propunerilor de perfecţionare a cadrului legal existent;

- relevarea esenţei conceptului de „extorcare”, prin prisma aplicării acestuia de către instanţele

judecătoreşti;

- stabilirea cazurilor şi specificului eliberării persoanei de răspundere penală, în condiţiile

stipulate de alin. (4) art. 325 Cod penal.

- elucidarea aspectelor ce ţin de calificarea acţiunilor făptuitorilor în cazul transmiterii

avantajelor necuvenite „sub control”, distingerea acesteia de provocarea coruperii;

- evidenţierea elementelor comune şi distincte ale infracţiunilor de corupere pasivă şi de

corupere activă cu alte infracţiuni de corupţie, în special cu traficul de influenţă, primirea de

către un funcţionar a recompensei ilicite, luare de mită, dare de mită;

- identificarea formelor de manifestare a corupţiei care au rămas fără apreciere juridică, cum ar

fi „primirea foloaselor necuvenite”, „coruperea electorală”, „coruperea experţilor,

traducătorilor, martorilor”.

Considerăm că subiectele schiţate aici constituie principalele puncte de reper în

dezvăluirea conţinutului coruperii pasive şi al coruperii active, prin a căror abordare vom asigura

realizarea obiectivelor propuse.

Page 12: Ion Nastas Thesis

12

În acelaşi timp, remarcăm că analiza infracţiunilor de corupere nu s-a limitat doar la

cadrul prezentei lucrări, investigaţiei ştiinţifice fiind supus un areal cu mult mai mare, care şi-a

găsit exprimarea în articolele ştiinţifice publicate.

În cadrul acestui studiu complex a fost analizată legătura indispensabilă a infracţiunilor

de corupere cu corupţia, evoluţia conceptului şi a reglementărilor juridice ce vizau fenomenul

corupţiei. O atenţie deosebită a fost atrasă eforturilor depuse pe plan internaţional, conjugate în

dezideratul de a asigura o aplicabilitate uniformă a reglementărilor juridice, acesta fiind un

element indispensabil în activitatea de prevenire şi combatere a corupţiei.

Adiţional, au fost analizate cauzele care generează corupţia şi, ca consecinţă, măsurile

punitive care urmează a fi aplicate în dependenţă de statutul social al făptuitorului.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Prezenta lucrare tinde a fi

inovatoare şi, posibil, îndrăzneaţă în aspiraţia noastră de a interpreta unele norme noi pentru

legislaţia naţională. Caracterul novator al lucrării este determinat prin faptul că studiul teoretic a

fost conjugat de fiecare dată cu aplicabilitatea practică a cadrului juridic existent, precum şi a

modificărilor propuse spre adoptare, ceea ce a făcut posibilă formularea unor concluzii şi

recomandări teoretice în vederea perfecţionării continue a legislaţiei.

În acelaşi timp, prezentul studiu nu s-a limitat doar la prezentarea lacunelor existente în

legea penală, dar s-a axat şi pe relevarea unor momente dificile ce ţin de calificarea faptelor de

corupţie, interacţiunea cu alte infracţiuni adiacente, fapt ce îi permite, din start, să servească

pentru practicieni în calitate de ghid veritabil în aplicarea cadrului juridic existent.

Nu putem să nu remarcăm, la acest capitol, abordarea complexă la care a fost supus

subiectul coruperii pasive, fiind propusă, în final, dezicerea de conceptul clasic de „persoană cu

funcţie de răspundere” în favoarea celui de „persoană publică”, care se caracterizează în primul

rând prin obligativitatea prezenţei calificativului de „interes public” în acţiunile de serviciu ale

persoanei publice.

De asemenea, oportunitatea aplicării „testului de integritate” a fost apreciată prin prisma

hotărârilor Curţii Europene cu privire la Drepturile Omului.

Noutatea şi rezultatele studierii temei investigate îşi găsesc exprimare în multiplele

propuneri de modificare şi completare a legislaţiei penale expuse în cadrul studiului realizat, în

reviste ştiinţifice de specialitate, precum şi în cadrul Centrului pentru Combaterea Crimelor

Economice şi Corupţiei [Anexele nr.1, 2]

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Aspectul conceptual al lucrării

reprezintă un ansamblu teoretic menit să ordoneze, să concentreze, să explice esenţa

Page 13: Ion Nastas Thesis

13

infracţiunilor de corupere, contribuind, prin aceasta, la aprofundarea şi amplificarea cunoştinţelor

ştiinţifice în domeniu.

După cum am menţionat supra, subiectul acestei teze este inspirat din necesitatea

ajustării normelor penale la noile provocări pe care ni le impune corupţia zi cu zi, fără de care nu

am putea obţine rezultate semnificative în lupta cu corupţia.

Considerăm că teza dobândeşte o valoare aplicativă cu totul specială, în primul rând, prin

faptul că în ea sunt analizate noile institute juridice care necesită a fi implementate în vederea

înlăturării lacunelor existente, sunt relevate punctele slabe ale actualelor incriminări, pentru a

împiedica eventuala eludare a persoanelor corupte de la răspundere penală.

Pornind de la concepţiile teoretice asupra temei, lucrarea cuprinde şi unele propuneri

practice de aplicare a normelor penale. În special, acestea se referă la modalităţile de calificare a

infracţiunilor, în acest sens fiind formulate propuneri de lege ferenda care ar minimiza

interpretările ambigue şi care ar fi utile în practică.

Pentru a asigura caracterul ştiinţific al investigaţiei întreprinse, într-o măsură

considerabilă ne-am inspirat şi din lucrările juriştilor sovietici, care au stat la baza dreptului

penal sovietic, cum ar fi A. Trainin, A. Piontkovschi, B. Zdravomîslov [223, 209, 179, 180].

Importante pentru fundamentarea ştiinţifică a tezei s-au dovedit a fi şi lucrările contemporane ale

doctrinarilor ruşi, în acest context evidenţiindu-se lucrările profesorului B. Voljenchin [171].

În egală măsură au fost analizate lucrările de referinţă ale autorilor români, în special cele

elaborate de V. Dobrinoiu, H. Diaconescu, V. Dongoroz, Th. Mrejeru [53-56, 49-51, 58, 111].

Dacă, în ceea ce priveşte fundamentarea teoretică şi conceptuală a tezei, operele

enumerate mai sus şi-au dovedit din plin utilitatea, în schimb, pentru concreteţea problematicii

abordate, o atenţia deosebită a fost acordată autorilor autohtoni, cum ar fi V. Cuşnir, V. Zubco,

V. Lapteacru, M. Avram, V. Gurin [40-42, 156, 3].

Pentru asigurarea unei aplicaţii practice a studiului realizat, de comun cu sursele

doctrinare şi actele normative naţionale, străine şi internaţionale utilizate, au fost supuse unei

analize ample cazuri concrete din practica judiciară atât a Moldovei (peste o sută de sentinţe ale

instanţelor de judecată), cât şi a României şi a Federaţiei Ruse, ceea ce a permis elaborarea unor

propuneri constructive de modificare şi completare a legislaţiei în vigoare.

Aprobarea rezultatelor. Concluziile şi recomandările formulate în lucrare ar putea fi

folosite la perfecţionarea legislaţiei naţionale în materia corupţiei, în vederea determinării locului

normei juridice respective în cadrul juridic intern.

De remarcat că, în scopul asigurării implementării practice a recomandărilor propuse în

cadrul prezentei lucrări, în cadrul Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Page 14: Ion Nastas Thesis

14

a fost înaintat un demers, privind înaintarea unui proiect de lege, în cadrul căruia ar fi reflectate

modificările şi completările necesar a fi operate la Codul penal şi la alte acte legislative aferente,

cu prezentarea argumentării corespunzătoare [Anexa nr.1].

Noile cunoştinţe obţinute în urma cercetărilor au fost aprobate în cadrul susţinerii

examenelor de doctorat la disciplinele din domeniu, în procesul promovării spre publicare a

articolelor ştiinţifice la tema tezei, la reuniunile ştiinţifice naţionale şi internaţionale (Conferinţa

internaţională ştiinţifico-practică „Inovarea în susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii”,

Chişinău, 2008), precum şi în cadrul dezbaterilor organizate în scopul promovării tezei.

Sumarul compartimentelor tezei. În Capitolul I ne-am propus să analizăm abordările

ştiinţifice şi legislaţia cu privire la corupţie. În cadrul acestuia la o primă etapă vom analiza

prezenţa şi importanţa lucrărilor ştiinţifice privind infracţiunile de corupere, precum şi vom

încerca să determinăm locul acestora în conceptul generic al corupţiei, prin prezentarea poziţiilor

doctrinare cu privire la conceptul corupţiei şi la aria de extindere a acesteia. De asemenea, am

atras atenţie asupra faptului că, pe lângă formele clasice ale coruperii, există şi alte forme de

comportament corupţional care încă nu şi-au găsit reflectarea corespunzătoare în legea penală,

cum ar fi coruperea electorală, coruperea martorilor.

În Capitolul II se purcede la analiza nemijlocită a normelor penale ce reglementează

coruperea pasivă şi coruperea activă, fiind relevate toate aspectele ce pot afecta interpretarea şi

aplicarea practică corectă a acestora. Tot aici sunt înaintate un şir de propuneri care, în viziunea

noastră, ar contribui la ajustarea reglementărilor penale la provocările actuale, condiţionate de

dezvoltarea continuă a acestui fenomen infracţional. În scopul relevării aspectelor indicate, au

fost supuse analizei diferite poziţii doctrinare, exponente ale diferitelor perioade istorice şi şcoli

de drept, ceea ce ne-a permis, în final, să formulăm propriile concluzii, care vizează nemijlocit

legislaţia autohtonă şi, respectiv, să înaintăm propunerile corespunzătoare de perfecţionare a

cadrului legislativ.

Acelaşi scop practic îl are Capitolul III, destinat analizei circumstanţelor agravante ale

infracţiunilor de corupere, cazurilor de liberare de răspundere penală a persoanei în condiţiile

alin. (4) art. 325 Cod penal, fiind abordată şi una dintre cele mai stringente probleme legate de

infracţiunile de corupere, şi anume – „provocarea coruperii”.

La final, în Concluzie, însumăm rezultatele obţinute, evidenţiind punctele vulnerabile

stabilite în actualele reglementări, cu înaintarea propunerilor corespunzătoare de înlăturare a

acestora.

Page 15: Ion Nastas Thesis

15

1. INVESTIGAŢII ŞTIINŢIFICE CU PRIVIRE LA CORUPŢIE ŞI LA

INFRACŢIUNILE DE CORUPERE

1.1. Infracţiunile de corupere în contextul cercetărilor ştiinţifice

După ce a fost considerată o perioadă îndelungată de timp ca un rău inevitabil, corupţia,

în ultimii douăzeci de ani, se află în atenţia sporită a comunităţii internaţionale, fiind întreprinse

multiple măsuri pentru a diminua efectele acesteia.

Corupţia este bine cunoscută din cele mai străvechi timpuri, fiind inerentă tuturor

formelor sociopolitice ale colectivităţii umane, pe parcursul întregii sale perioade de dezvoltare.

Montesquieu remarca la timpul său: „Este cert deja din experienţa secolelor că orice persoană,

deţinătoare a puterii, este predispusă spre a abuza de aceasta şi ea va merge în această direcţie,

până nu va ajunge la limitele abuzului” [161, p.13].

Moldova, aflată în tranziţie, s-a angajat într-un proces susţinut de definire a cadrului

juridic şi instituţional necesar gestionării economiei şi societăţii, simultan promovând şi un

proces de redistribuire a patrimoniului. Corupţia, însă, a ajuns să influenţeze semnificativ

procesul tranziţiei prin constituirea unor avantaje la nivelul reglementărilor şi al instituţiilor nou

apărute în beneficiul unor grupări restrânse, deformând evoluţia politică şi economică a

organismului social [106, p.55].

Spre regret, în multe cazuri, fenomenul corupţiei devansează legiuitorii, dat fiind faptul

că are forme de manifestare atât de diverse, încât face dificilă perceperea deplină a esenţei

acesteia. Cu atât mai mult că există grupuri influente de interese care nu sunt cointeresate în

incriminarea faptelor de corupţie.

Atare situaţie şi determină importanţa deosebită ce revine lucrărilor ştiinţifice în care sunt

analizate noile tendinţe în evoluţia corupţiei, cu înaintarea propunerilor de completare legislativă

corespunzătoare, fiind astfel posibilă preîntâmpinarea unor urmări grave ce pot apărea ca rezultat

al neincriminării noilor forme de manifestare a corupţiei.

Mai mult ca atât, doctrinei îi revine rolul să supună examenului reglementările juridice

actuale, în vederea stabilirii punctelor slabe ale acestora, care ar putea permite eludarea

infractorilor de la răspundere.

Comparând legislaţia actuală a Republicii Moldova în materia corupţiei, la general, şi a

infracţiunilor de corupere, în special, cu cea din perioada sovietică, nu putem să nu observăm că

s-a produs un salt semnificativ atât cantitativ, cât şi calitativ. De menţionat că aceste reforme

legislative au fost operate nu în urma unor studii ştiinţifice autohtone corespunzătoare, care ar fi

fundamentat necesitatea unor asemenea reglementări, dar s-a recurs, în mare parte, la simpla

preluare a normelor juridice, sub presiunea structurilor europene.

Page 16: Ion Nastas Thesis

16

Ca rezultat, suntem în situaţia când noile norme juridice fie că nu se aplică, fie că sunt

interpretate prin prisma fundamentărilor ştiinţei juridice sovietice, care şi-a păstrat influenţa

asupra gândirii juridice autohtone.

Bineînţeles, nu punem la îndoială realizările şi contribuţia doctrinei din perioada

sovietică asupra edificării propriului sistem de drept, dar remarcăm că dreptul penal, deşi

comportă prin sine un caracter conservator, nu este o ştiinţă totalmente statică, ceea ce presupune

că în permanenţă apar noi relaţii sociale ce necesită un cadru juridic adecvat.

Astfel, considerăm absolut imperioasă efectuarea unui studiu ştiinţific complex cu privire

la infracţiunile de corupere conform cadrului legislativ existent la ora actuală, fără însă a pretinde

la pionieratul unui asemenea studiu. Nu putem să nu remarcăm în acest context lucrările

elaborate de către V. Cuşnir [40-42], prin care s-a realizat un studiu complex nu doar al

corupţiei, din perspectiva juridică a acesteia; o atenţie aparte autorul a atras şi infracţiunilor de

corupţie, fiind analizate aspectele comune ale acestor infracţiuni, precum şi ale fiecărei în parte.

Reieşind din cele enunţate mai sus, ne vom permite să formulăm problema de cercetare a

prezentei lucrări care constă în analiza juridico-penală a infracţiunilor de corupere.

Scopul de bază al prezentei lucrări rezidă în identificarea caracteristicilor definitorii ale

coruperii pasive şi ale coruperii active în contextul infracţiunilor de corupţie, în stabilirea

gradului de receptivitate a normelor juridice faţă de aceste manifestări infracţionale în continuă

dezvoltare şi, drept consecinţă, în stabilirea punctelor vulnerabile ale normelor juridice în

vigoare, precum şi a faptelor de comportament corupţional care au rămas în afara incriminării

penale, cum ar fi, spre exemplu, „primirea foloaselor necuvenite”, „coruperea electorală”,

„coruperea experţilor, traducătorilor, martorilor” şi alte forme. Întru realizarea scopului

preconizat, ne propunem, de asemenea, să formulăm anumite concluzii de ordin teoretic şi

practic şi să înaintăm propuneri de lege ferenda care ar rezulta logic din investigaţiile efectuate

în lucrare, contribuind la îmbogăţirea doctrinei în problemele vizate, la perfecţionarea legislaţiei

în vigoare, făcând-o mai compatibilă şi logic închegată cu reglementările naţionale şi

internaţionale deja existente.

Desigur, realizarea acestui scop nu ar fi fost posibilă fără existenţa unor contribuţii

esenţiale anterioare elaborării prezentei lucrări. În acest context, vom enumera câteva nume ale

autorilor din domeniu, ale căror opinii au fost luate cu precădere în consideraţie la elaborarea

prezentei teze. Doctrina rusească este reprezentată în special de aşa autori ca: B. Voljenchin,

P. Iani, B. Zavidov, Iu. Antonean, S. Avetian, I. Kozacenko, A. Naumov [171, 172, 234, 178,

158, 157, 192, 202]. O atenţie aparte a fost acordată lucrărilor elaborate în perioada sovietică,

care prin gradul de cercetare şi problemele abordate nu şi-au pierdut actualitatea, acestea

Page 17: Ion Nastas Thesis

17

aparţinând autorilor: N. Korjanschi, B. Zdravomîslov, A. Svetlov, A. Trainin, V. Chiricenko,

A. Piontkovschi, M. Lîsov, B. Korobeinikov, M. Iakubovici [191, 177, 180, 216-218, 223, 189,

209, 198, 193, 233].

Dat fiind că legislaţia penală a României în materia infracţiunilor de corupere este

proximă cu legislaţia noastră, bineînţeles, nu au fost trecute cu atenţia lucrările doctrinarilor

români: V. Dobrinoiu, H. Diaconescu, A. Grigorovici, E. Mădulărescu, Th. Mrejeru,

V. Papadopol, V. Dongoroz, D. Ciuncan [53-56, 49-51, 60, 94, 98, 118, 119, 58, 21].

Studiul ar fi fost incomplet dacă nu ar fi fost expuse şi poziţiile doctrinarilor din alte

state, o contribuţie esenţială în acest sens fiind adusă de lucrările savanţilor: C. Rosillo Lopez, C.

Curtil, EL Air Mohamed Zied, N. Mole, C. Stuckelberger, M. Véron, I. Saadi [241, 242, 243, 98,

254, 256, 252].

Cât priveşte doctrina din Republica Moldova, la cercetarea problemei vizate au

contribuit: V. Cuşnir, O. Bejan, M. Avram, V. Gurin, V. Zubco, V. Lapteacru, A. Silla [40-42, 8,

3, 156, 68, 219].

Astfel, după cum s-a remarcat supra, una dintre cele mai valoroase contribuţii ştiinţifice

în domeniul dat aparţine profesorului V. Cuşnir, care, în urma unei activităţi laborioase, a

încununat rezultatele ştiinţifice obţinute în cadrul tezei de doctor habilitat în drept „Incriminarea

corupţiei în legislaţia penală a Republicii Moldova” [41].

Totuşi, înainte de a purcede la analiza nemijlocită a lucrării indicate mai sus, nu putem să

trecem cu vederea o altă lucrare elaborată de către profesorul V. Cuşnir: „Corupţia: Reglementări

de drept, Activităţi de prevenire şi combatere” [40].

Având în vedere complexitatea cercetării efectuate, autorul a optat pentru analiza

fenomenului studiat în cadrul a trei capitole distincte, care, în esenţa lor, au cuprins, în principal,

abordarea penală, criminologică şi criminalistică a corupţiei.

Bineînţeles că, mai întâi, profesorul V. Cuşnir a desprins conceptul infracţiunilor de

corupţie din termenul generic al corupţiei, prezentând, în paralel, evoluţia conceptelor date atât

în dreptul autohton, cât şi în cel al altor state şi epoci.

Ulterior, este prezentată o analiză detaliată a infracţiunilor de corupţie, prevăzute de către

Codul penal, în redacţia anului 1961: luarea de mită, mijlocirea mituirii, darea de mită, trafic de

influenţă, primirea de către funcţionar a recompensei ilicite, nerespectarea de către persoana cu

funcţie de răspundere a prevederilor legii privind combaterea corupţiei şi a protecţionismului.

În Capitolul II sunt prezentate concepte, problematici şi măsuri privind prevenirea şi

combaterea corupţiei. Autorul remarcă, pe bună dreptate, că fenomenul corupţiei este un adevăr

unanim acceptat, potrivit căruia urmărirea penală, sancţiunea disciplinară contra indivizilor

Page 18: Ion Nastas Thesis

18

corupţi pot elimina infractorul, dar nu pot eradica corupţia. În consecinţă, combaterea corupţiei

poate fi realizată eficient prin redresarea economică, politică şi morală a societăţii [40, p.44].

În acelaşi context se menţionează că prevenirea infracţiunilor de corupţie vizează reacţia

prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorului, iar în sens larg presupune şi constatarea

cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional al corupţiei şi

înlăturarea acestora.

Prin activitatea de combatere a infracţiunilor de corupţie, la rândul său, se înţelege

ansamblul de măsuri juridico-penale luate de organele de stat specializate, în temeiul legii,

pentru constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni de corupţie,

astfel ca orice persoană care a săvârşit o astfel de infracţiune să fie sancţionată penal potrivit

vinovăţiei sale.

Ca rezultat al adoptării, la 18.04.2002, a Codului penal, a apărut necesitatea unei

investigaţii ştiinţifice complexe, care ar fi pus în evidenţă specificul şi efectele juridice ale noilor

norme penale.

Prin teza de doctor habilitat a profesorului V. Cuşnir „Incriminarea corupţiei în legislaţia

penală a Republicii Moldova” [41] s-a reuşit reliefarea infracţiunilor de corupţie, lucrarea având

în egală măsură nu doar o importanţă teoretică, dar şi o aplicabilitate practică.

Având în vedere sarcinile puse în faţa autorului, lucrarea a fost orientată, în special, spre

elucidarea aspectelor de drept penal, nefiind însă neglijate şi aspectele criminologice ale

fenomenului studiat.

Având ca baza legătura proximă dintre infracţiunile de corupere, autorul a supus iniţial

analizei aspectele generale şi comune ale infracţiunilor de corupţie, acestea urmând a fi

identificate drept fapta unui funcţionar public sau funcţionar angajat în sectorul privat, care

constă în traficarea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute în schimbul unor foloase sau în

specularea în aceleaşi scopuri a influenţei pe lângă funcţionarii publici, faptă prevăzută de legea

penală [41, p.54].

Distinct de alte lucrări similare, se prezintă analiza faptică de săvârşire a infracţiunilor de

corupţie, subliniindu-se că infracţiunile de corupţie se comit prin acţiuni conjugate de promisiune

acceptare, de oferire-primire, de dare şi luare de bani, bunuri materiale ori asigurarea unor

avantaje, în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii, grăbirii sau întârzierii de către un funcţionar

public (gestionar) a unei acţiuni ce ţine de obligaţiile de serviciu [41, p.65].

Modalităţile de săvârşire a acţiunilor infracţionale de corupţie sunt determinate în mare

măsură de domeniul de activitate al funcţionarului (gestionarului), de caracterul atribuţiilor de

Page 19: Ion Nastas Thesis

19

serviciu şi de situaţia din societate, precum şi locală – din regiunea activităţii şi din organizaţia

pe care o reprezintă, de obiectul coruperii (mitei) şi de factorul intelectiv al subiectului.

Având în vedere caracterul clandestin al infracţiunilor de corupţie, de către autor sunt

prezentate în formă grafică schemele de legături coruptibile, indicându-se că cea mai răspândită

schemă se manifestă după cum urmează: coruptul este legat direct cu corupătorul şi

intermediarul, legat unilateral cu coruptul, are legătură cu câţiva corupători.

Astfel, funcţionarii corupţi, care în unele cazuri ocupă posturi înalte în administraţia

publică centrală sau locală, de regulă, au legături directe cu cei corupţi (mituiţi) de pe teren, care,

fiind intermediari la primii, în acelaşi timp sunt legaţi cu diferiţi corupători prin ai lor proprii

intermediari [41, p.67].

Având în vedere spectrul larg al problematicii abordate de către profesorul V. Cuşnir,

precum şi importanţa acesteia pentru conturarea conceptului infracţiunilor de corupţie, vom

prezenta nemijlocit concluziile expuse de către autor în cadrul capitolului II al prezentului studiu.

Demnă de remarcat este şi lucrarea elaborată de către autorii M. Avram, V. Gurin,

A. Donciu „Depistarea, cercetarea şi calificarea infracţiunilor de corupţie” [3], care reprezintă un

veritabil ghid practic pentru ofiţerii de urmărire penală.

Întru realizarea scopului indicat mai sus, de către autori au fost analizate aspectele

metodologice privind depistarea şi documentarea infracţiunilor de corupţie, o atenţie aparte fiind

atrasă particularităţilor depistării şi documentării infracţiunilor de corupţie în sfera de activitate a

autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi particularităţilor depistării şi documentării

cazurilor de corupţie săvârşite de către persoane cu înaltă funcţie de răspundere.

Pentru întregirea obiectului de studiu, un capitol aparte a fost dedicat cercetarea

infracţiunilor de corupţie, fiind abordate subiecte ca: obţinerea informaţiei, începerea urmăririi

penale, desfăşurarea urmăririi penale, tactica şi metodica efectuării acţiunilor de urmărire penală.

În acelaşi timp, lucrarea nu este lipsită şi de implicaţii criminologice cu privire la

corupţie, autorii ajungând la concluzia că istoria demonstrează că anume acest fenomen a fost un

catalizator al diferitelor evenimente ce au stagnat, iar în alte cazuri, dimpotrivă, au stat la baza

dezvoltării societăţii, „… nu putem să nu recunoaştem că în istorie au fost destule momente

paradoxale şi, în unele cazuri, anume corupţia în diferite perioade a dat imboldul principal

dezvoltării mai rapide a statului” [3, p.11].

Nefiind de acord cu o asemenea apreciere, totuşi indicăm că astfel a fost lărgită sfera de

studiu al fenomenului corupţiei, ceea ce ne permite să percepem mai bine esenţa fenomenului

studiat, prin efectele economice, sociale, politice şi culturale ale acestuia.

Page 20: Ion Nastas Thesis

20

În cadrul capitolului dat am dori să evidenţiem, în mod special, lucrările ştiinţifice a doi

autori români, care au influenţat semnificativ atât doctrina juridică română, cât şi cea

moldovenească: V. Dobrinoiu „Corupţia în dreptul penal român” [55] şi H. Diaconescu

„Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea” [49].

Având, în principiu, o structură similară are loc abordarea infracţiunilor de corupţie până

la cele mai mici detalii, fapt ce permite relevarea deplină a esenţei infracţiunilor studiate. Un loc

aparte revine practicii judiciare, care abundă în tot cuprinsul lucrării, fiind astfel uşurat în mod

esenţial procesul de investigaţie.

Trebuie de remarcat că, în ce priveşte unele aspecte, autorii nominalizaţi ocupă poziţii

distincte, aducând o multitudine de argumente pro şi contra concluziilor formulate, astfel

evitându-se analiza unilaterală a problematicii abordate ceea ce, în consecinţă ne-a permis să

formulăm propriile concluzii, reieşind din specificul cadru normativ autohton.

În continuare am dori să prezentăm unele aspecte generale cu privire la disputele duse în

doctrina juridică privind infracţiunile de corupere, ceea ce ne va permite să le distingem de

celelalte infracţiuni de corupţie, simplificând astfel studiul ce urmează a fi efectuat în cadrul

următorului compartiment.

Astfel, multiplele controverse ce persistă în literatura de specialitate sunt condiţionate de

legătura indispensabilă între coruperea pasivă şi coruperea activă. Remarcăm că în doctrină nu

s-a ajuns la un numitor comun cu privire la natura corelaţiei între aceste două infracţiuni. În

special, aceste divergenţe au fost condiţionate de structura componenţelor de infracţiune

prevăzute de Codul penal, în redacţia anului 1961, care prevedea la art. 187 „Luarea de către o

persoană cu funcţie de răspundere,..., a mitei”, iar la art. 188 „Darea de mită”. Astfel, nu putea fi

consumată infracţiunea de luare de mită, dacă nu a avut loc darea de mită. În mod similar nu

putea să existe infracţiunea consumată de dare de mită, dacă nu a avut loc luarea mitei.

O primă categorie de autori, reprezentată în primul rând de către A. Saharov [215, p.7],

consideră că prin corupere (mituire) urmează să înţelegem o singură infracţiune: darea – luarea

de mită. Reieşind din aceasta, în calitate de componenţă de infracţiune este recunoscută:

coruperea (mituirea), care uneşte coruperea pasivă şi coruperea activă într-o componenţă unică.

La rândul său, A. Svetlov [217, p.196], în lucrarea „Ответственность за должностные

преступления”, consideră însă că coruperea activă este o formă specială de participaţie la

coruperea pasivă, care a fost prevăzută de legiuitor într-o componenţă de infracţiune aparte,

graţie importanţei sale şi, respectiv, prin conceptul de corupere urmează să înţelegem doar

coruperea pasivă. Examinând darea de mită şi mijlocirea mituirii nu în calitate de infracţiuni

distincte, ci în calitate de forme speciale ale participaţiei la luarea de mită, A. Trainin, în lucrarea

Page 21: Ion Nastas Thesis

21

„Должностные и хозяйственные преступления”, menţionează că „în Codul penal, articolul

special 118 (darea de mită) stabileşte răspunderea pentru complicitate la mituire” [223, p.51].

Adiţional, în argumentarea acestei poziţii se menţionează că atât coruperea pasivă, cât şi

coruperea activă atentează la unul şi acelaşi obiect, adică la activitatea normală a autorităţilor

publice. Astfel, pentru ca să fie posibilă lezarea obiectului indicat, este necesar ca cineva să

corupă persoana cu funcţie de răspundere. Respectiv, corupătorul, chiar şi în cazul în care

transmite banii sau alte avantaje necuvenite în urma extorcării, este un coparticipant la

infracţiunea de corupere pasivă, deoarece el intenţionat, împreună cu persoana cu funcţie de

răspundere, participă la lezarea obiectului protejat [172, p.193].

Nu putem accepta acest ultim argument, din simplul motiv că, în cazul extorcării banilor

sau altor avantaje necuvenite, are loc vicierea intenţiei corupătorului, acesta fiind constrâns de

către persoana cu funcţie de răspundere să le transmită şi, respectiv, este liberat de răspundere

penală, neexistând astfel careva temeiuri pentru a recunoaşte corupătorul în calitate de

coparticipant.

O ultimă opinie este reprezentată de autorii care susţin părerea, conform căreia coruperea

pasivă şi coruperea activă sunt infracţiuni independente una faţă de cealaltă [169, p.26].

După cum menţionează părtaşii acestei poziţii, legea penală prevede în calitate de

infracţiuni distincte coruperea pasivă şi coruperea activă, reieşind din considerentul că acestea se

disting una de cealaltă prin subiectul infracţiunii, latura obiectivă, precum şi prin latura

subiectivă [189, p.60].

Totuşi, nu putem neglija faptul că între coruperea pasivă şi coruperea activă există o

legătură strânsă, acestea fiind infracţiuni care, în principiu, prezumă participarea la săvârşirea lor

cel puţin a două persoane – a celui ce corupe şi a celui ce se lasă corupt.

În acelaşi context, s-a afirmat că, independent de modul în care sunt incriminate, în

esenţa lor coruperea pasivă şi coruperea activă sunt două laturi ale unei fapte complexe, care –

exceptând cazul în care pretinderea avantajelor necuvenite nu este urmată de acceptare –

presupune concursul necesar a două persoane – corupătorul şi coruptul [53, p.56].

Rezumând cele expuse mai sus, menţionăm că, chiar dacă, datorită împrejurărilor în care

a fost săvârşită, una dintre cele două fapte – coruperea pasivă sau coruperea activă – nu

constituie infracţiune, această împrejurare nu împiedică sancţionarea celeilalte.

Nemijlocit legat de problema analizată mai sus este şi un alt aspect, condiţionat şi el, în

mare parte, de modificările legislative, anume: mijlocirea coruperii. Constatăm că în noul Cod

penal articolul care ar incrimina mijlocirea coruperii lipseşte.

Page 22: Ion Nastas Thesis

22

În Codul penal, în redacţia anului 1961, art. 1871 „Mijlocirea mituirii” a fost introdus prin

Ucazul din 24.05.1962 (Veştile R.S.S.M., 1962, nr. 15, art. 42). Mijlocitor fiind considerată

persoana care, acţionând la rugămintea corupătorului sau a persoanei corupte, contribuie la

obţinerea sau la realizarea acordului privind darea-luarea unui folos necuvenit [214, p.258]. De

menţionat că, la acel moment, art. 187 Cod penal prevedea luarea mitei personal sau prin

mijlocitor.

În doctrina juridică [180, p.152] au fost delimitate două forme ale mijlocirii în corupere:

fizică (când mijlocitorul transmitea avantajul necuvenit) şi intelectuală (când mijlocitorul a

contribuit la stabilirea relaţiilor, contactului între corupător şi persoana coruptă).

Introducerea acestui articol a condiţionat anumite dificultăţi în practica judiciară, în ce

priveşte delimitarea participaţiei la corupere de mijlocirea mituirii. Unul dintre elementele

materiale obligatorii la corupere – transmiterea fizică a avantajelor necuvenite pentru săvârşirea

de acţiuni în interesul corupătorului, lipseşte în cazul mijlocirii [223, p.57]. Pentru intermediar,

însă, acest element nu este caracteristic, deoarece el acţionează în interesele fie ale corupătorului,

fie ale persoanei cu funcţie de răspundere.

În cazul în care, transmiţând avantajul necuvenit, mijlocitorul este şi el cointeresat în

efectuarea sau în neefectuarea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor acţiuni ce ţin de

atribuţiile sale de serviciu, ca şi corupătorul din numele căruia transmite avantajul necuvenit,

atunci asemenea faptă nu mai poate fi privită în calitate de mijlocire a coruperii, ci ca corupere

activă, consideră A. Svetlov în studiul „Борьба со взяточничеством и поборами” [216, p.32].

Din punctul de vedere al laturii subiective, diferenţa constă în prezenţa unor scopuri

diferite. Astfel, dacă, în cazul coruperii, corupătorul conştientizează faptul că transmite persoanei

cu funcţie de răspundere avantajele necuvenite în scopul de a o determina pe aceasta la

săvârşirea cărorva acţiuni în interesul său, atunci, în cazul mijlocirii, conştiinţa mijlocitorului

cuprinde doar faptul că el contribuie la săvârşirea coruperii, neavând un interes personal în

săvârşirea de către persoana cu funcţie de răspundere a acţiunilor solicitate [179, p.384].

Suplimentar, se mai menţionează că participaţia, în dependenţă de rolurile care revin

fiecărui participant, este formată din autor, instigator, organizator şi complice. Ceea ce-l distinge

pe mijlocitor de aceştia constă în faptul că el nemijlocit transmite avantajul necuvenit, fără însă

să aibă un rol independent, precum şi fără a fi cointeresat personal în relaţiile dintre corupător şi

persoana cu funcţie de răspundere. Totodată, coparticipaţilor, indiferent din partea cui sunt, le

sunt caracteristice anumite roluri: de instigator, organizator, complice, urmărind şi un anumit

interes în atingerea scopului dorit [185, p.32].

Page 23: Ion Nastas Thesis

23

În literatura juridică s-a stabilit că intermediarul nu poate fi decât complice, iar în unele

cazuri – instigator. Ca rezultat, V. Cuşnir concluzionează că prin activitatea sa intermediarul

înfăptuieşte acţiunea constitutivă a infracţiunii de corupere pasivă, această activitate neputând fi

apreciată decât ca un act de ajutor, deci de complicitate [41, p.85].

Totodată, X. Ulianovschi indică că, pentru existenţa participaţiei, pe lângă legătura

subiectivă, trebuie să existe o cooperare materială sau intelectuală a participanţilor care constă în

faptul că persoanele contribuie într-o formă oarecare la săvârşirea infracţiunii [153, p.25]

De asemenea, s-a mai menţionat că, diferenţiind complicitatea în intelectuală şi fizică,

complicitate la corupere ar putea fi considerată doar complicitatea intelectuală, adică care se

manifestă prin „sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii” [195, p.48].

Încadrarea juridică a faptei mijlocitorului de a-l ajuta pe corupător să corupă, iar pe

persoana cu funcţie de răspundere să fie coruptă – ca complicitate la ambele infracţiuni sau

numai la una dintre acestea – prezintă, indiscutabil, interes atât teoretic, cât şi practic.

În principiu, intermediarul (mijlocitorul) poate să acţioneze fie în interesele

corupătorului, ajutându-l să transmită avantajele necuvenite, fie ale persoanei cu funcţie de

răspundere, căutându-i „clienţi” care pot să corupă. O astfel de legătură între mijlocitor şi

participanţii la corupere poate să aibă un caracter episodic sau sistematic [193, p.15].

Doctrina românească de asemenea şi-a expus punctul său de vedere asupra acestei

chestiuni, H. Diaconescu remarcând că dacă s-ar merge pe calea de a considera că cel care dă

ajutor corupătorului întotdeauna indirect ajută şi persoana cu funcţie de răspundere coruptă, şi

invers, ar însemna că, în toate cazurile, participantului secundar să i se reţină complicitatea atât

la coruperea activă, cât şi la coruperea pasivă şi să i se aplice două pedepse, în timp ce autorii

acestora ar fi traşi la răspundere pentru o singură infracţiune, ceea ce ar fi un act de inechitate şi

inconsecvenţă [49, p.71].

De asemenea, s-a mai argumentat că, prin natura lucrurilor, cel care corupe prin însuşi

acest fapt înlesneşte coruperea pasivă, iar cel care se lasă corupt înlesneşte coruperea activă, fără

ca aceştia să devină participanţi şi sub forma complicităţii la infracţiunea săvârşită de către

celălalt. Participarea la săvârşirea de către celălalt a infracţiunii corelative se absoarbe în

infracţiunea comisă de către fiecare dintre ei în calitate de autor. Şi dacă raportul de corelaţie

dintre cele două infracţiuni face ca acest ajutor, implicit, să nu poată fi caracterizat, definit şi ca o

complicitate, această soluţie se impune nu numai pentru autorii acestora, ci şi pentru toţi ceilalţi

participanţi la săvârşirea lor, ale căror acţiuni conjugate reprezintă o singură acţiune cu o singură

încadrare juridică.

Page 24: Ion Nastas Thesis

24

Determinant la aprecierea vinovăţiei mijlocitorului este elementul subiectiv, afirmându-se

că soluţia este dată de voinţa mijlocitorului de a ajuta pe unul sau pe celălalt dintre autorii celor

două infracţiuni. În cazul în care mijlocitorul a urmărit să ajute pe autorii ambelor infracţiuni, se

va reţine complicitatea la infracţiunea sancţionată cu pedeapsa cea mai mare [49, p.71].

Considerăm, însă, juste afirmaţiile, conform cărora coruperea pasivă şi coruperea activă

sunt infracţiuni distincte, de sine stătătoare, care în reglementarea legii penale constituie şi

întregesc conceptul, noţiunea penală de corupţie fără a fi însă, prin aceasta, conjugate.

Indiscutabil, în cadrul infracţiunilor de corupere, faptele care caracterizează şi definesc latura

obiectivă a uneia, constituie, implicit, prin natura lor un ajutor, o înlesnire pentru săvârşirea

celeilalte, fără ca autorii lor să devină şi participanţi, complici la aceasta.

Însă, prin voinţa şi prevederea expresă a legii, coruperea pasivă şi coruperea activă sunt

incriminate separat, constituind infracţiuni distincte, fiecare absorbând în conţinutul său, prin

forţa lucrurilor, actele de participare la săvârşirea celeilalte [49, p.75].

Nu trezeşte îndoieli faptul că intermediarul, acţionând la cererea şi în interesul

corupătorului şi transmiţând banii sau celelalte avantaje persoanei cu funcţie de răspundere, este

complice la infracţiunea de corupere activă.

Dar, săvârşind această faptă, complicele cunoaşte şi activitatea autorului celeilalte

infracţiuni, de corupere pasivă, remarcă pe bună dreptate V. Dobrinoiu, şi prevede rezultatul ei

socialmente periculos; de asemenea, el conştientizează că, prin activitatea sa, contribuie la

săvârşirea de către autor a faptei de corupere pasivă – implicit şi la producerea rezultatului – şi

voieşte să desfăşoare acea activitate, fiind astfel întrunite toate trăsăturile, obiective şi subiective,

ale complicităţii şi în raport cu infracţiunea de corupere pasivă [55, p.211].

În aceste condiţii, concluzionăm că acţiunea intermediarului, deşi unică, datorită

împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele atât ale

complicităţii la infracţiunea de corupere activă, cât şi ale complicităţii la infracţiunea de corupere

pasivă. „Dacă asemenea acte de participaţie înlesnesc sau ajută la săvârşirea atât a uneia, cât şi a

celeilalte infracţiuni şi dacă participantul, acţionând, şi-a dat seama de acest rezultat pe care l-a

urmărit sau l-a acceptat, el săvârşeşte două complicităţi distincte, la două infracţiuni – luarea şi

darea de mită – care, fiind realizate prin aceeaşi faptă, se află în concurs formal (ideal) ... Este

riscul răspunderii penale pe care şi l-a asumat participantul din momentul în care, cu intenţie –

directă sau indirectă – acţionând a ajutat înlesnirea săvârşirii atât a infracţiunii de luare de mită,

cât şi a celei de dare de mită” [49, p.76].

Page 25: Ion Nastas Thesis

25

1.2. Implicaţii teoretice privind corupţia şi infracţiunile de corupere

Un prim obiectiv pe care ni l-am pus în cadrul acestei lucrări îl constituie perceperea

esenţei corupţiei, ceea ce ne va permite ulterior să dezvăluim esenţa infracţiunilor de corupere.

Manifestată multilateral, corupţia a cunoscut, de asemenea, o abordare doctrinară

corespunzătoare, fiind elaborate mai multe concepte ale acesteia, în dependenţă de unghiul

analizei ştiinţifice.

Astfel, I. Mogâldea în lucrarea sa „Corupţia în România” ajunge la concluzia că prin

corupţie ar trebui să înţelegem acţiunea unei persoane sau grup de persoane asupra altei persoane

sau altui grup de persoane cu o răspundere oarecare, spre a le determina să calce legile onoarei,

dreptăţii, muncii sau dragostei de ţară şi, în schimbul unor beneficii personale, să înlesnească

avantaje corupătorului sau corupătorilor, fie morale, fie materiale [96, p.10].

O poziţie aparte faţă de fenomenul corupţiei a fost ocupată de către doctrinarii sovietici.

Astfel, în dicţionarele explicative sovietice din 1963, dar şi în cele din 1987, corupţia era definită

în felul următor: „din latină „coruptio”, existentă în ţările burgheze, venalitate, corupţia

activiştilor politici şi obşteşti, funcţionarilor aparatului de stat” [68, p.33].

G. Boruş, în studiul „Понятие коррупции в международном праве и в российском

законодательстве”, menţionează că, în pofida unui adevărat „val” de cercetări realizate în

domeniu, problema corupţiei rămâne una dintre cele mai actuale şi dificile atât în doctrină, cât şi

în practică, un impediment fiind chiar lipsa unanimităţii în ceea ce priveşte definirea corupţiei

[162, p.76].

Un obstacol în calea definirii juridice a corupţiei este faptul că, înţeleasă în sens larg – ca

fenomen social, corupţia depăşeşte limitele cercetării penale şi criminologice, fiind un complicat

concept sociofilosofic.

Abordarea ştiinţifică a corupţiei impune, aşadar, analizarea acesteia ca pe un concept

interdisciplinar, din perspective politice, sociologice, juridice şi criminologice.

Privită ca un concept politologic, corupţia presupune, după cum afirma Samuel P.

Huntington, „comportamentul oficialilor publici care deviază de la normele acceptate pentru a

servi scopurilor private” [94, p.7]; sau, după cum remarca Amitai Etzioni, „un abuz de putere, o

utilizare a funcţiei publice în interesul privat, un abuz de încredere în raporturile politice şi care

intră în contradicţie cu comportamentul omului politic şi cu cadrul moral al vieţii politice, în

scopul obţinerii unor avantaje materiale sau morale în interesul privat” [126, p.213].

În aceeaşi ordine de idei, însumând criteriile caracteristice implicaţiilor politologice ale

corupţiei, V. Cuşnir susţine că multitudinea legilor multiplică posibilitatea de corupţie, corupţia

Page 26: Ion Nastas Thesis

26

politică reprezentând un sistem care favorizează cumpărarea loialităţii politice, administrative

prin mijloace ilicite [41, p.13-14].

Ca fenomen social, corupţia este expresia unor manifestări de descompunere morală şi

degradare spirituală. Din perspectivă sociologică, corupţia, ca patologie socială, vizează un

ansamblu de activităţi imorale şi ilegale, realizate nu numai de indivizi cu funcţie de conducere

sau care exercită un rol public, ci şi de diverse grupuri şi organizaţii (publice şi private) în scopul

obţinerii unor avantaje atât materiale, cât şi imateriale sau a unui statut social superior, prin

utilizarea unor forme de constrângere, şantaj, înşelăciune, corupere, intimidare.

Examinând cauzele corupţiei, Samuel P. Huntington explica că „corupţia, ca şi violenţa,

rezultă din lipsa unor oportunităţi de mobilitate socială în afara politicii, paralel cu funcţionarea

unor instituţii sociale slabe şi conservatoare, având drept consecinţă canalizarea energiilor

sociale spre un comportament politic deviant” [123, p.13].

La formularea conceptului criminologic al corupţiei urmează să fie luat în consideraţie

faptul că sfera corupţiei, în sens criminologic, inevitabil este mai largă decât cea penală,

deoarece corupţia, în esenţa sa, este o formă de comportament deviant ce include, pe lângă

faptele sancţionate penal, şi alte încălcări, precum şi fapte amorale.

Sensul corupţiei penale (interpretarea restrictivă a corupţiei drept categorie de

infracţiune) va fi mai îngustă, specială, deoarece pot fi luate în consideraţie doar acele forme ale

corupţiei care sunt prevăzute da legea penală [101, p.397].

O atenţie deosebită studierii aspectelor criminologice ale corupţiei a fost acordată de

către O. Bejan, care opinează că, pentru a putea formula o definiţie mai exactă a fenomenului

corupţiei, urmează să distingem două aspecte ale acesteia: cel intrinsec, care reprezintă esenţa

fenomenului, adică latura lui interioară, invariabilă şi, totodată, sesizabilă raţional, precum şi cel

extrinsec, care reprezintă modul lui de manifestare, adică latura lui exterioară, variabilă şi,

totodată, palpabilă [9, p.51].

Ca rezultat, în lucrarea „Corupţia: noţiune, prevenire şi contracarare” O. Bejan conchide:

„Corupţia constituie un fenomen social morbid care afectează sau chiar paralizează funcţionarea

normală a instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor şi care constă în folosirea atribuţiilor de

serviciu în interes personal” [8, p.24].

Specialiştii în ramură de drept penal consideră că, de multe ori, acest concept este

evaziv, ambiguu şi reducţionist [95, p.11].

În general, din punct de vedere juridic, sfera aplicării termenului de corupţie este mai

restrânsă, prin fapte de corupţie fiind desemnate numai anumite acţiuni ilegale incriminate ca

Page 27: Ion Nastas Thesis

27

atare în dreptul penal, strâns legate de favorizarea uneia sau mai multor persoane de către un

funcţionar, în schimbul obţinerii unor avantaje.

A. Naumov nu consideră necesară o definire juridico-penală unică a fenomenului

corupţiei, afirmând că legislaţia în vigoare a Federaţiei Ruse conţine norme penale respective

care incriminează cele mai periculoase forme ale corupţiei, precum: coruperea; abuzul de putere

sau abuzul de serviciu; excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu [201, p.21].

Totodată, observăm că în majoritatea studiilor efectuate, chiar şi în perioada

contemporană, corupţia, în principiu, este identificată în special doar cu infracţiunile de

corupere, existând riscul ca celelalte fapte corupţionale să rămână fără o reglementare juridică

adecvată.

Nu putem însă să nu remarcăm că, în ultimul timp, asistăm la o nouă abordare a corupţiei,

prin care se încearcă a cuprinde în ea toate abuzurile comise de către cei cărora le-au fost

încredinţate anumite atribuţii, inclusiv funcţionarii din sectorul privat. Pe ordinea de zi stă

necesitatea recunoaşterii răspunderii penale a persoanelor juridice pentru faptele de corupţie.

Încă la începutul secolului XX, N. Muraviov, în lucrarea „Из прошлой деятельности.

Том первый. Статьи по судебным вопросам”, remarca că, prin specificul lor, infracţiunile

săvârşite de către persoane cu funcţie de răspundere se deosebesc în mod esenţial de infracţiunile

săvârşite de alte persoane, chiar şi din simplul motiv că prin conţinutul lăuntric al acestora trece

o trăsătură comună – încălcarea încrederii publice cu care au fost învestite, abuzarea cu acea

parte din puterea publică care le-a fost încredinţată, cât de modestă şi nesemnificativă ar fi

poziţia lor în ierarhia generală [200, p.148].

Elocvente în această ordine de idei ni se prezintă afirmaţiile juristului N. Kornukov,

expuse la sfârşitul sec. XVIII, la care face referire B. Voljenkin: „Infracţiunile săvârşite de

persoane cu funcţie de răspundere constituie ceva mai mult decât încălcările comise de către

persoanele private; acestea subminează autoritatea legii şi zdruncină ordinea juridică. În acelaşi

timp, atribuţiile publice cu care sunt împuternicite persoanele cu funcţie de răspundere le dau

acestora posibilitatea de a comite infracţiunile cu o mai mare uşurinţă, le fac mai periculoase,

persoanele private fiind puse într-o poziţie inferioară faţă de acestea. În sfârşit, persoanele cu

funcţie de răspundere, abuzând de autoritatea deţinută, pot săvârşi astfel de infracţiuni, pe care

persoanele private nu le pot comite” [172, p.14].

Însumând elementele definitorii ale infracţiunilor săvârşite de către persoane cu funcţie

de răspundere, distingem trei criterii distinctive ale acestora:

1) fapta este comisă de către persoana cu funcţie de răspundere doar în legătură cu situaţia sa de

serviciu;

Page 28: Ion Nastas Thesis

28

2) fapta este comisă contrar intereselor de serviciu [169, p.6];

3) fapta cauzează daune considerabile intereselor publice sau private [179, p.355].

Se poate de afirmat că fiecare infracţiune săvârşită de persoane cu funcţie de răspundere,

indiferent de consecinţele directe ale acesteia, produce în sfera intereselor statale, obşteşti sau

individuale anumite efecte distructive, întotdeauna fiind afectată încrederea faţă de autoritatea

statului, are loc discreditarea acesteia în opinia publică, se ştirbeşte respectul de care autorităţile

publice trebuie să se bucure şi fără de care este de neconceput o activitate eficientă a acestora.

Dar, principalul, subminează convingerea publică în autoritatea legii, aplicate şi protejate de

către persoanele cu funcţie de răspundere, a legii care, în principiu, este foarte strictă şi exigentă,

dar care, în realitate, poate fi foarte simplu şi liber ocolită şi încălcată [200, p.148].

Cercetările efectuate au confirmat legătura strânsă între indicele criminalităţii organizate

şi indicele corupţiei din sectorul public, acestea influenţându-se reciproc, fiind relevate cinci

etape de infiltrare a crimei organizate în sectorul public:

1) prima etapă o constituie actele ocazionale de corupere sau de abuz de putere în

cadrul „eşaloanelor” inferioare ale sistemului public comise la instigarea crimei organizate;

2) a doua etapă o reprezintă actele de corupţie frecvente ale funcţionarilor publici

subalterni, care sunt „cumpăraţi” de crima organizată;

3) în cadrul celei de-a treia etape are loc infiltrarea directă a crimei organizate în

organele publice prin recrutarea funcţionarilor;

4) a patra etapă presupune coruperea persoanelor cu înaltă funcţie de răspundere

(conducători de instituţii), care sunt nemijlocit responsabile de lupta cu corupţia şi crima

organizată, sau organele care le-ar putea acorda careva avantaje (cum ar fi, spre exemplu,

serviciul vamal);

5) a cincea etapă de infiltrare vizează „capturarea” (coruperea) politicienilor, astfel

punându-se în pericol însuşi cadrul legislativ al statului şi capacitatea sa de decizie.

De asemenea, în literatura de specialitate, fiind examinată corelaţia celor două fenomene

criminale, a fost elaborat conceptul de „legături corupţionale”, care desemnează „relaţiile

reciproc avantajoase dintre organizaţiile criminale şi persoanele, depozitare ale puterii publice,

care sunt îndreptate spre utilizarea situaţiei de serviciu şi a posibilităţilor pe care le conferă

aceasta contrar intereselor de serviciu, în scopul obţinerii de bunuri, privilegii sau de alte

avantaje” [159, p.11].

Unii autori au apreciat că nu există organizaţii criminale în afara sferei corupţiei, aceste

structuri fiind alcătuite din profesionişti ai crimei şi corupţiei [146, p.134]. Se apreciază că orice

organizaţie criminală presupune existenţa unei funcţii de „corupător”, care depune toate

Page 29: Ion Nastas Thesis

29

diligenţele întru a identifica persoanele corupte, mituieşte, cumpără, intimidează şi negociază cu

funcţionarii din poliţie, justiţie, administraţie ş.a. [4, p.22]. Organizaţiile criminale mari,

îndeosebi cele transnaţionale, au mai mulţi corupători specializaţi pe domenii de activitate

(vamă, poliţie, parlament etc.) şi pe zone geografice.

Analizând crima organizată din Rusia, O. Pop susţine că aceasta este structurată pe cinci

mari categorii criminale, una dintre care sunt „corupţii”, care reprezintă grupuri de persoane

angajate în organele puterii de stat, ale administraţiei şi justiţiei, care acordă organizaţiilor

criminale avantaje ilegale, beneficiind, la rândul lor, de sume mari de bani [122, p.18].

De remarcat că, în multe cazuri, înşişi funcţionarii publici sunt iniţiatorii stabilirii

legăturilor corupţionale cu organizaţiile criminale. Acest proces, conform afirmaţiilor lui

L. Arcuşa, derulează în trei etape: 1) mai întâi, în baza informaţiei disponibile, persoana cu

funcţie de răspundere selectează organizaţia criminală; 2) din diferite surse şi metode este

acumulată cât mai multă informaţie cu privire la activitatea organizaţiei criminale selectate;

3) funcţionarul public întreprinde careva acţiuni represive în privinţa organizaţiei criminale, sau,

prin diferite căi, dă de înţeles că are asemenea posibilitate, determinând astfel liderii organizaţiei

criminale să înceapă tratativele [159, p.12].

Spre deosebire de alţi teoreticieni, care, referitor la faptele de corupţie, fac distincţie între

organizaţia criminală şi coruptul dintr-o structură publică, sociologul american D. Cressey [146,

p.134] include persoana predispusă la fapte de corupţie în structura organizaţiei criminale de la

care primeşte avantajele necuvenite. În acest sens, consideră că într-o organizaţie din sfera crimei

organizate trebuie să existe cel puţin patru funcţii:

a) o funcţie ocupată permanent sau temporar de persoane a căror datorie este să apere

organizaţia faţă de lege, prin mituire, corupţie, şantaj, intimidare ori altă formă de

influenţare a funcţionarilor publici (corupător);

b) o funcţie ocupată permanent sau temporar de persoane care se află în stare de

complementaritate cu corupătorul, care acceptă să se lase corupt pentru a favoriza

interesele organizaţiei (corupt);

c) o funcţie ocupată permanent sau temporar de persoane cu atribuţii în menţinerea

integrităţii organizaţiei, care, în baza „legilor interne”, aplică corecţii membrilor devianţi

dispuşi la a colabora cu autorităţile (executor);

d) o funcţie ocupată permanent sau temporar de persoane care planifică, organizează şi

supraveghează desfăşurarea activităţilor ilicite ale organizaţiei (planificator).

În acelaşi context, L. Sherman a elaborat trei ipoteze predictive privind probabilitatea

apariţiei corupţiei organizaţionale [4, p.50-51]:

Page 30: Ion Nastas Thesis

30

- cu cât în mai mare măsură agenţii de control social depind de subiecţii pe care îi controlează

în realizarea scopurilor lor formal legitime, cu atât mai probabilă este apariţia fenomenului de

corupţie, prin cooptarea acestor subiecţi;

- cu cât mai controlate şi manipulate din afară sunt deciziile agenţiei, cu atât mai mare este

probabilitatea apariţiei corupţiei, prin intermediul capturării resurselor acestei agenţii de

utilizatori externi, în interes propriu;

- cu cât mai protejaţi sunt agenţii de control social de influenţele şi presiunile din afară, cu atât

mai probabil este să apară fenomenul de corupţie, prin intermediul dominării interne exercitate

de către factori de conducere, care vând în interes propriu resursele de control ale agenţiei.

La analiza ştiinţifică a corupţiei nu trebuie neglijaţi nici factorii religioşi, aceştia

exercitând o influenţă substanţială în formarea comportamentului uman, nu întotdeauna însă

benefică. Astfel, C. Stuckelberger, analizând în lucrarea „Lutte contre la corruption. Une tache

urgente pour les oeuvres d’entraides, les missions et les Eglises” [54, p.9] influenţa reciprocă

între corupţie şi religie, ajunge la concluzia că există o legătură strânsă între corupţie şi

sacrificiile (jertfele) făcute de strămoşi, banii daţi conducătorilor politici, precum şi preoţilor sau

pastorilor creştini, acestea fiind considerate ca un fel de „indulgenţă”, care ar trebui să favorizeze

obţinerea bunăvoinţei conducătorilor sau a preoţilor (sau a puterii divine).

În cărţile sfinte regăsim veritabile norme de comportament, care ulterior, în mod sigur, au

stat la baza adoptării legilor laice: „Daruri să nu primeşti, căci darurile orbesc ochii celor ce văd

şi strâmbă pricinile cele drepte” (Exod, 23:8) [10]. Această interdicţie, emanând încă din epoca

pre-regală, nu este o noţiune abstractă, ci se adresează direct judecătorilor şi conducătorilor,

fiindu-le interzisă primirea avantajelor necuvenite, principiul unei judecăţi imparţiale fiind

esenţial pentru tot sistemul judiciar [184, p.42].

Religia islamică condamnă corupţia, corupătorul şi coruptul, precum şi intermediarul. Ea

se expune pentru condamnarea corupţiei, bazându-se pe argumentele condiţionate de tradiţie sau

fundamentate pe raţiune [102, p.59].

Coranul afirmă: „Să nu risipiţi în nici un fel bogăţia voastră pentru cheltuieli inutile

pentru voi, nu le mai duceţi judecătorilor cu scopul de a obţine în mod injust bunul altuia”

(Coranul, Sura 184) [145, p.516]; „Ci caută cu ceea ce ţi-a dăruit Allah Casa cea veşnică! Şi nu

uita partea ta din această viaţă! Şi fă bine, aşa după cum şi Allah ţi-a făcut ţie bine! Şi nu umbla

după stricăciune pe pământ, fiindcă Allah nu-i iubeşte pe cei care fac stricăciune” (Coran surat

Al-Qasas, versetul 77), într-o altă formulare fiind redată astfel: „Şi să nu săvârşeşti corupţie.

Deoarece Allah nu iubeşte corupătorii” [244].

Page 31: Ion Nastas Thesis

31

El Air Mohamed Zied, analizând în teza sa de doctor „L'infraction de corruption: etude

comparative entre le droit français et le droit tunisien” infracţiunile de corupţie, menţionează că

acestea au fost dezaprobate şi condamnate încă din perioadele străvechi. Astfel, Imamul El

Ghazali a considerat-o drept „dependenţă de bani în scopul unui act interzis sau al unei îndatoriri

definite”, după care adaugă că „ea este ceea ce oamenii sunt obligaţi să dea în calitate de bani,

daruri, servicii şi bunuri sub formă de cadouri cu bunăvoinţă sau linguşire, solicitând careva

favoruri, ceea ce semnifică schimbarea ilicitului în licit, iar a licitului în ilicit” [243, p.1].

Astfel, corupţia poate să survină faţă de obligaţia de a săvârşi ceva sau de a se abţine de a

comite ceva şi operează fie prin constrângere, fie prin complicitate, sau printr-un acord mutual

între corupător şi corupt pentru realizarea intereselor sale personale în contradicţie cu interesele

colectivităţii [252, p.3].

Analizând în lucrarea „Corupţia şi crima organizată în România” manifestarea corupţiei

în statele occidentale din secolele XVII şi XVIII, D. Banciu opinează că funcţiile publice nu

reprezentau, propriu-zis, o exercitare de responsabilităţi în interesul general al societăţii, ci

„proprietatea” unor privilegiaţi care puteau cumpăra aceste funcţii la preţuri foarte mari. În

concepţia unor autori [4, p.55], fenomenul corupţiei în sistemul capitalist nu prezenta altceva

decât continuitatea năravurilor aristocratice din Evul Mediu. Astfel, se apreciază că sistemul

capitalist, odată cu declanşarea şi amplificarea proceselor de modernizare, a fost factorul

principal care a patentat corupţia în societăţile moderne, spre deosebire de corupţia care exista în

societăţile tradiţionale.

Nu în puţine cazuri, analizând reglementările şi abordările anterioare, aplicabile cu secole

în urmă, găsim soluţie pentru provocările actuale. În acest context, demnă de reţinut este teza de

doctor a doctrinarei Cristina Rosillo Lopez „La corruption a la fin de la republique romaine (IIe

– Ier s. av. J. – C.): aspects politiques et financiers” [241], unde regăsim o analiză detaliată a

reglementărilor cu privire la incriminarea fenomenului corupţiei prezente în dreptul roman, care,

cu toate că au o vechime de două mii de ani, au o sferă de cuprindere cu mult mai mare decât

actualele prevederi ce incriminează corupţia.

Astfel, de către romani au fost elaborate legi în domeniul prevenirii corupţiei politice –

„Lex Calpurnia de repetundis”, „Lex Iunia de repetundis”, „Lex Acilia repetundarum”, „Lex

Servilia repetundarum”, „Lex Cornelia de repetundis; electorale – „Lex Tullia de ambitu”, „Lex

Gambina tabellaria”, „Lex Poetelia”; judecătoreşti – „Lex Cornelia de sicariis et veneficis”,

„Lex Tullia”, „Lex Aufidia”, „Lex Iulia de repetundis”; financiare – „Lex Genucia”, „Lex

Cornelia”, „Lex Sempronia de pecunia credita”, „Lex Sempronia” [241, p.61-62].

Page 32: Ion Nastas Thesis

32

Spre exemplu, acţiuni de corupere puteau fi aplicate faţă de alegători, luaţi la general,

pentru a-i determina să voteze candidatul dorit. În conformitate cu „Lex Tullia de ambitu”, a fost

interzisă organizarea pentru popor, în scopuri electorale, a banchetelor şi a jocurilor cu doi ani

înainte de alegeri, precum şi a fost stabilit cuantumul sumei maxime, posibil de cheltuit pentru a

organiza asemenea ceremonii.

Spre deosebire de legea noastră penală, un şir de state deja au incriminat unele forme de

manifestare a coruperii electorale. Spre exemplu, în Codul penal al României din 2004 [31] la

alin. (1) art. 303 este prevăzută coruperea alegătorilor care constă în: „Promisiunea, oferirea sau

darea de bani, bunuri ori alte foloase în timpul campaniei electorale în scopul determinării

alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi sau un anumit candidat, ori să

voteze sau să nu voteze în cadrul referendumului, precum şi primirea acestora de către alegător”,

la răspundere penală fiind tras nu numai cel ce oferă foloase necuvenite, ci şi alegătorul, în

calitate de subiect special al infracţiunii date. De asemenea, primirea unor astfel de avantaje în

cadrul campaniei electorale cu scopul de a favoriza un anumit candidat este şi ea considerată

„mită electorală”, conform art. 105 al Legii României 67/2004 „Privind alegerea reprezentanţilor

autorităţilor locale” [90]; în mod similar s-a procedat şi în legislaţia penală a Elveţiei [239].

Invocând drept absolut necesară stipularea şi în legislaţia noastră penală a unei

incriminări similare, atragem atenţia că la alin. (1) art. 38 al Constituţiei Republicii Moldova este

consfinţit unul din drepturile fundamentale ale cetăţenilor, şi anume: „Voinţa poporului

constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au

loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” [33].

Astfel, în cazul în care se va recurge la coruperea alegătorilor, va avea loc o atentare

directă la bazele fundamentale ale statului de drept, fiind substituită în mod criminal voinţa

alegătorului cu cea a corupătorului.

În mod similar, cetăţeanului fiindu-i conferit dreptul de a alege, i-a fost încredinţată

misiunea de a asigura „guvernarea poporului de către popor”, fiind absolut inadmisibilă

condiţionarea votului său prin obţinerea unor avantaje personale.

Ca rezultat, sesizăm că coruperea electorală, prin pericolul social pe care îl comportă,

constituie o ameninţare serioasă pentru democraţie, pentru existenţa statului de drept şi, ca

consecinţă, trebuie să existe o reacţie adecvată a statului îndreptată spre preîntâmpinarea şi

curmarea unor asemenea atentate criminale.

În această ordine de idei, propunem completarea Capitolului V „Infracţiuni contra

drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi constituţionale ale cetăţenilor” al Codului penal cu

articolul 1821 „Coruperea electorală”:

Page 33: Ion Nastas Thesis

33

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale alegătorului, pentru a-l determina să-şi exercite

drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, în

autorităţile administraţiei publice locale, ori referendumului, precum şi primirea,

solicitarea, în acelaşi scop, a avantajelor necuvenite de către alegător”.

O altă formă a corupţiei recunoscută în Roma Antică, însă care nu şi-a găsit o

reglementare legislativă pe măsură la noi, o constituie coruperea politică, care în mare parte era

exprimată prin folosirea de către înalţii demnitari (senatori) a situaţiei de serviciu în interese

personale.

Specificul corupţiei politice constă în influenţarea de către persoanele corupte a

sistemului politic al ţării. În procesul relaţiilor politice, corupţionarii, apărând interesele

corporative, aduc daune substanţiale cadrului politic al societăţii [103, p.66].

De remarcat că corupţia politică are o sferă de răspândire destul de vastă, cumulând în

sine astfel de manifestări ca protecţionismul, contribuţii pentru scopuri politice şi alegeri,

coruperea electoratului, transferul liderilor politici care îşi exercită activitatea în cadrul organelor

autorităţilor publice în funcţii de conducători onorifici ai societăţilor private.

În conformitate cu legislaţia penală americană, membrii partidelor politice răspund pentru

faptele de corupţie în calitate de funcţionari publici, deoarece activitatea partidelor politice intră

în sfera intereselor publice ale statului [207, p.64].

Deşi activitatea partidelor politice, care „contribuie la conceperea, exprimarea şi

realizarea voinţei” [86] politice a cetăţenilor, este de o importanţă socială sporită, legea noastră

penală nu prevede careva reglementări care ar incrimina fapta de corupere a membrilor partidelor

politice, care nu fac parte din categoria persoanelor definite la art. 124 Cod penal.

Un exemplu elocvent de corupţie politică ar fi cazul transmiterii unui avantaj necuvenit

membrului unui partid politic pentru ca acesta să părăsească partidul politic din care face parte,

ceea ce poate să ducă la consecinţe nefaste pentru partid, mai ales în cazul în care membrul de

partid corupt este deputat în parlament sau ales local, fiind astfel micşorat numărul de voturi de

care dispune partidul [107, p.40]. Remarcăm că, în acest caz, persoana nu acţionează în calitate

de deputat sau ales local, adică de persoană cu funcţie de răspundere, dar în calitate de membru

al partidului politic şi, respectiv, nu poate fi subiect al infracţiunilor de corupţie.

Partidele politice, în calitate de asociaţii benevole ale cetăţenilor, prin esenţa lor sunt

poziţionate la un nivel net superior faţă de alte asociaţii, graţie repercusiunii ce o au asupra

societăţii. Prin coruperea membrilor partidelor politice, care prin esenţa lor au drept obiectiv

Page 34: Ion Nastas Thesis

34

accederea la putere, se încearcă, în fapt, canalizarea procesului de guvernare al ţării în interesul

unor grupări restrânse, în detrimentul societăţii.

Din aceste considerente, ţinând cont de efectele sociale pe care le comportă, propunem

completarea Capitolului V „Infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi

constituţionale ale cetăţenilor” al Codului penal cu articolul 1822 „Coruperea membrului

partidului politic”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale membrului partidului politic, pentru a-l determina să

îndeplinească sau nu, ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de

calitatea sa de membru al partidului politic, precum şi primirea, solicitarea, în acelaşi scop

a avantajelor necuvenite de către membrului partidului politic”.

În mod similar, efectuând o retrospectivă istorică a normelor juridice, stabilim că în

Codul penal francez din anul 1810 infracţiunilor de corupţie le-a fost dedicat compartimentul

„Crimele şi delictele funcţionarilor publici în exercitarea atribuţiilor lor”, în care a fost

incriminată coruperea pasivă, coruperea activă, în articole separate fiind incriminate faptele de

corupere comise de către judecători şi juraţi, în mod substanţial fiind majorată pedeapsa [240].

Totodată, adiţional, la art. 364 a fost incriminată fapta martorului de a da mărturii false în

materie corecţională, poliţienească sau civilă, ca urmare a primirii de bani, a unei recompense

sau a unei promisiunii.

Atragem, însă, atenţia asupra faptului că, în cazul dat, se atentează nu asupra funcţionării

în condiţiile legii a autorităţilor publice, dar asupra înfăptuirii justiţiei, fiind astfel distinct

obiectul juridic de reglementare.

Nici în acest caz legislaţia noastră penală nu ia atitudine faţă de asemenea fapte, lăsând

fără apreciere juridică coruperea martorilor, spre deosebire de alte state care o incriminează. În

alin. (1) art. 336 Cod penal al României se incriminează: „Încercarea de a determina o persoană

prin constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase sau să nu depună mărturie într-o

cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori”, prevedere ce

necesită a fi inclusă şi în Codul penal al Republicii Moldova.

Având în vedere cele expuse, considerăm că Codul penal urmează a fi completat cu

art. 3141 „Coruperea martorului, părţii vătămate, expertului, interpretului sau a

traducătorului”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale, pentru a-l determina martorul, partea vătămată de a face

declaraţii mincinoase, expertul de a face concluzii sau declaraţii false, interpretul sau

Page 35: Ion Nastas Thesis

35

traducătorul de a face interpretări ori de a face traduceri incorecte, precum şi primirea,

solicitarea, în acelaşi scop, a avantajelor necuvenite de către martor, partea vătămată,

expert, interpret sau traducător”.

La finele acestui compartiment, remarcăm că analiza ştiinţifică a infracţiunilor de

corupere presupune abordarea complexă a multitudinii de aspecte care, chiar dacă nu se referă

nemijlocit la coruperea pasivă şi la coruperea activă, au o incidenţă directă asupra relevării

esenţei acestora.

Reieşind din acest considerent, iniţial am încercat să prezentăm studiile doctrinare care

conţin o abordare generală a corupţiei, pentru a înţelege locul infracţiunilor de corupere prin

prisma conceptelor sociologic, politologic, criminologic şi penal ale corupţiei. De asemenea, am

atras atenţia asupra faptului că, pe lângă formele clasice ale coruperii, există şi alte forme de

comportament corupţional, care deocamdată nu şi-au găsit reflectarea corespunzătoare în legea

penală, cum ar fi coruperea electorală, coruperea martorilor.

În acelaşi timp, la analiza infracţiunilor de corupere nu trebuie să neglijăm nici studiul

istoric, care de multe ori ne poate oferi răspuns la actualele provocări. În mod corelativ, am

supus unei analize detaliate viziunile doctrinarilor cu privire la mijlocirea coruperii şi liberarea

de răspundere în cazul autodenunţării, tratarea acestor subiecte fiind necesară dezvăluirii esenţei

infracţiunilor de corupere.

Bineînţeles, în cadrul acestui compartiment am realizat doar o prezentare preliminară a

lucrărilor doctrinare care au stat la baza acestei investigaţii, urmând ca în continuare să

dezvăluim subiectul dat prin analiza complexă a fiecărui element definitoriu al infracţiunilor de

corupere, în cadrul căreia vom însuma diferite poziţii doctrinare, exponente ale diferitelor

perioade istorice şi şcoli de drept, pentru ca, în final, să putem formula propriile concluzii, care

vizează nemijlocit legislaţia autohtonă şi, respectiv, să înaintăm propunerile corespunzătoare de

perfecţionare a cadrului legislativ.

Page 36: Ion Nastas Thesis

36

1.3 Concluzii la Capitolul I

Fenomenul corupţiei, în multe cazuri, devansează legiuitorii, dat fiind faptul că are forme

de manifestare atât de diverse, încât face dificilă perceperea deplină a esenţei acesteia.

În acest context, o importanţă deosebită revine lucrărilor ştiinţifice în care sunt analizate

noile tendinţe în evoluţia corupţiei, cu înaintarea propunerilor de completare legislativă

corespunzătoare, fiind astfel posibilă preîntâmpinarea unor urmări grave ce pot apărea ca rezultat

al neincriminării noilor forme de manifestare a corupţiei.

Mai mult ca atât, doctrinei îi revine rolul să supună examenului reglementările juridice

actuale, în vederea stabilirii punctelor vulnerabile ale acestora, care ar putea permite eludarea

infractorilor de la răspundere.

Astfel, s-a considerat absolut imperioasă efectuarea unui studiu ştiinţific complex cu

privire la infracţiunile de corupere conform cadrului legislativ existent la ora actuală, fără însă a

se pretinde la pionieratul unui asemenea studiu.

Însă, nu poate fi efectuat un studiu aprofundat al materialelor ştiinţifice care abordează

problematica infracţiunilor de corupere fără a supune unei analize complexe actele normative

care incriminează faptele de corupere şi care reglementează măsurile de combatere a corupţiei.

Înseşi obiectivele cercetărilor doctrinare în materia dreptului rezidă în dorinţa de a percepe

conţinutul exact al normelor de drept, de a identifica momentele ambigue ale acestora şi,

bineînţeles, de a înainta unele propuneri de perfecţionare a cadrului normativ existent.

Efectuând un studiu comparativ şi istoric al reglementărilor juridice ce incriminează

corupţia, subliniem că un şir de fapte au rămas în afara legii penale.

Astfel, „coruperea electorală”, prin pericolul social pe care îl comportă, constituie o

ameninţare serioasă pentru democraţie, pentru existenţa statului de drept şi, în consecinţă, trebuie

să existe o reacţie adecvată a statului îndreptată spre preîntâmpinarea şi curmarea unor asemenea

atentate criminale.

În această ordine de idei, se propune completarea Capitolului V „Infracţiuni contra

drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi constituţionale ale cetăţenilor” al Codului penal cu

articolul 1821 „Coruperea electorală”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale

sau nepatrimoniale alegătorului, pentru a-l determina să-şi exercite drepturile sale electorale într-

un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, în autorităţile administraţiei publice locale, ori

referendumului, precum şi primirea, solicitarea, în acelaşi scop a avantajelor necuvenite de către

alegător”.

Page 37: Ion Nastas Thesis

37

În acelaşi timp, urmează a fi sancţionată şi „corupţia politică”, aceasta având o sferă de

răspândire destul de vastă, cumulând în sine astfel de manifestări ca protecţionismul, contribuţii

pentru scopuri politice şi alegeri, coruperea electoratului, transferul liderilor politici care îşi

exercită activitatea în cadrul organelor autorităţilor publice în funcţii de conducători onorifici ai

societăţilor private.

Ca rezultat, considerăm imperioasă completarea Capitolului V „Infracţiuni contra

drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi constituţionale ale cetăţenilor” al Codului penal cu

articolul 1822 „Coruperea membrului partidului politic”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale

sau nepatrimoniale membrului partidului politic, pentru a-l determina să îndeplinească sau nu,

ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de calitatea sa de membru al

partidului politic, precum şi primirea, solicitarea, în acelaşi scop a avantajelor necuvenite de

către membrului partidului politic”.

Nu poate fi trecută cu vederea nici coruperea persoanelor implicate în cadrul proceselor

de judecată fiind necesară completarea Codului penal cu art. 3141 „Coruperea martorului, părţii

vătămate, expertului, interpretului sau a traducătorului”:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale

sau nepatrimoniale, pentru a determina martorul, partea vătămată de a face declaraţii mincinoase,

expertul de a face concluzii sau declaraţii false, interpretul sau traducătorul de a face interpretări

ori de a face traduceri incorecte, precum şi primirea, solicitarea, în acelaşi scop a avantajelor

necuvenite de către martor, partea vătămată, expert, interpret sau traducător”.

Page 38: Ion Nastas Thesis

38

2. ASPECTE DE REPT PENAL PRIVIND

CORUPEREA PASIVĂ ŞI CORUPEREA ACTIVĂ

2.1. Trăsăturile definitorii ale obiectului coruperii pasive şi al coruperii active

Atât coruperea pasivă, cât şi coruperea activă reprezintă grupul de infracţiuni ce stau la

baza actelor de corupţie, fiind infracţiuni comise de persoane cu funcţie de răspundere, având un

obiect specific de atentare. Din aceste considerente, la determinarea obiectului nemijlocit al

coruperii urmează a fi luate în consideraţie trăsăturile definitorii ale infracţiunii care stau la baza

individualizării acesteia. După cum susţine N. Ataman, „… în realitate, la baza grupării

infracţiunilor în Capitolul „Infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere” stă

criteriul obiectului special al infracţiunii, anume: relaţiile sociale care asigură buna desfăşurare a

activităţii de serviciu” [1, p.65].

Afirmaţia dată se prezintă drept unica valabilă, în pofida denumirii Capitolului XV Cod

penal, prin care s-ar subînţelege că drept punct de pornire la calificarea infracţiunilor din acest

capitol a servit subiectul special al infracţiunii.

Însă, după cum bine se ştie, nu toate infracţiunile comise de persoane cu funcţie de

răspundere necesită a fi incluse în cadrul Capitolului XV Cod penal; totodată, nu toate

infracţiunile incluse în acest capitol sunt comise de către persoane cu funcţie de răspundere, şi

anume: coruperea activă; traficul de influenţă; primirea de către un funcţionar a recompensei

ilicite; încălcarea regulilor privind declararea veniturilor şi a proprietăţii de către demnitarii de

stat, judecători, procurori, funcţionarii publici şi unele persoane cu funcţie de conducere.

Spre deosebire de alte legislaţii penale, cum ar fi cea a României, legislaţia autohtonă

face distincţie între infracţiunile săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere şi infracţiunile

săvârşite de persoane care gestionează organizaţiile comerciale obşteşti sau alte organizaţii

nestatale. Prin aceasta legiutorul a diferenţiat sfera relaţiilor din domeniul administrării statale de

cele ce se formează în sectorul comercial.

Obiectul juridic general îl reprezintă cumulul relaţiilor sociale protejate de norma penală

asupra cărora atentează orice infracţiune [216, p.8], sau, altfel spus, este constituit din

„mănunchiul valorilor sociale de aceeaşi natură” [5, p.146] ocrotite de dreptul penal şi care poate

fi lezat numai prin anumite fapte, fiind criteriul sistematizării sau grupării ştiinţifice a normelor

care alcătuiesc Partea Specială a legii penale [16, p.4].

Se poate afirma că fiecare infracţiune săvârşită de către persoane cu funcţie de

răspundere, indiferent de consecinţele sale directe, produce în sfera intereselor statale, obşteşti

sau individuale anumite efecte distructive, întotdeauna fiind afectată încrederea faţă de

Page 39: Ion Nastas Thesis

39

autoritatea statului. În acelaşi rând, are loc discreditarea acesteia în opinia publică, se ştirbeşte

respectul de care autorităţile publice trebuie să se bucure şi fără de care este de neconceput o

activitate eficientă a acestora. Dar, principalul, prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni se

ştirbeşte convingerea publică în supremaţia legii, aplicate şi protejate de către persoanele cu

funcţie de răspundere, a legii care, în principiu, este foarte strictă şi exigentă, însă care, în

realitate, poate fi foarte simplu şi liber ocolită şi încălcată.

Referindu-se la obiectul generic, Iu. Scuratov îl identifică drept „atentatele asupra

intereselor autorităţilor publice” [221, p.738], iar S. Kehlerov menţionează că „obiectul generic

al atentatelor în cazurile de dare şi luare de mită (corupere activă şi corupere pasivă, în

conformitate cu Codul penal al Republicii Moldova) îl constituie interesele autorităţilor publice

centrale sau locale” [187, p.349].

Totodată, unii autori apreciază că obiectul generic îl constituie „calitatea aparatului statal,

exprimat prin legătura strânsă cu cetăţenii, fiind în supunerea totală a intereselor poporului”

[198, p.72-74].

A. Saharov, adept al acestui punct de vedere, consideră că aprecierea „activităţii în

condiţiile legii a autorităţilor publice” în calitate de obiect generic al coruperii nu reflectă

pregnant specificul infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere, nu comportă

careva criterii de delimitare a acestora într-o grupă aparte şi de distingere faţă de alte infracţiuni

similare; respectiv, din aceste considerente, ca bază trebuie să fie luată calitatea aparatului statal

[215, p.25].

Ca replică, adepţii conceptului clasic al obiectului generic al coruperii [217, p.30] susţin

că, într-adevăr, „activitatea în condiţiile legii a autorităţilor publice” este o noţiune destul de

largă şi generală. Însă, ea cuprinde întregul spectru al activităţii tuturor întreprinderilor,

organizaţiilor, instituţiilor de stat, iar conceptul de „calitate” în esenţa sa este şi mai abstract. Mai

mult ca atât, obiectul oricărei infracţiuni este constituit din relaţii sociale, iar „calitatea” nu se

încadrează în această noţiune.

Th. Mrejeru defineşte obiectul generic al infracţiunilor studiate drept „relaţiile sociale

referitoare la buna desfăşurare a îndatoririlor de serviciu” [98, p.6], adiţional la care subliniază că

buna desfăşurare a activităţii de interes public este incompatibilă cu ideea de funcţionari

coruptibili care ar putea fi influenţaţi în modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către alte

persoane prin oferirea unor avantaje materiale necuvenite.

Considerăm că un prim punct de reper în definirea obiectului juridic generic al

infracţiunilor prevăzute la Capitolul XV îl constituie „relaţiile sociale referitoare la activitatea

Page 40: Ion Nastas Thesis

40

normală şi într-un cadru legal … cărora li se aduce atingere prin comiterea faptelor incriminate

la Capitolul XV Cod penal”.

Alegaţia dată se bazează pe faptul că însuşi scopul existenţei instituţiilor (autorităţi,

organizaţii, societăţi) publice se explică prin necesitatea imperioasă de a asigura exercitarea în

condiţiile legii a drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, „respectarea şi ocrotirea

persoanei constituind o îndatorire primordială a statului” (alin. (1) art. 16 din Constituţia

Republicii Moldova). Deci, aceste instituţii publice, fiind învestite cu un mandat corespunzător

din partea cetăţenilor, sunt obligate să-şi îndeplinească atribuţiile care le-au fost încredinţate în

strictă conformitate cu prevederile legale, vectorul acţiunii lor fiind îndreptat spre protejarea

intereselor cetăţenilor. Însă, în cazul în care sunt comise infracţiunile prevăzute la Capitolul XV

Cod penal, este distorsionată însăşi esenţa activităţii acestor organe, sunt periclitate drepturile şi

interesele persoanelor şi, ca consecinţă, ştirbită autoritatea instituţiilor publice.

În acest context, demne de reţinut sunt prevederile alin. (2) art. 1 ale Codului de conduită a

funcţionarului public: „Codul are drept scop stabilirea unor norme de conduită în serviciul public

şi informarea cetăţenilor cu privire la conduita pe care trebuie să o adopte funcţionarul public în

vederea oferirii unor servicii publice de calitate; asigurarea unei administrări mai bune întru

realizarea interesului public; contribuirea la prevenirea şi eliminarea corupţiei din administraţia

publică şi crearea unui climat de încredere între cetăţeni şi autorităţile publice [29].

Un alt criteriu ce urmează a fi stabilit îl constituie entitatea juridică care este afectată prin

actul infracţional. Având în vedere denumirea Capitolului XV Cod penal – „Infracţiuni săvârşite

de persoane cu funcţie de răspundere” şi definiţia dată acestor persoane la art. 123 Cod penal, am

putea concluziona că prin actul criminal poate fi afectată activitatea doar a unei „întreprinderi,

instituţii, organizaţii de stat sau a administraţiei publice locale ori a unei subdiviziuni a lor”.

După cum s-a menţionat mai sus, în cadrul Capitolului XV Cod penal a fost inclus

art. 3301, care incriminează „Încălcarea regulilor privind declararea veniturilor şi a proprietăţii de

către demnitarii de stat, judecători, procurori, funcţionarii publici şi unele persoane cu funcţie de

conducere”.

Reieşind din prevederile Legii Republicii Moldova privind declararea şi controlul

veniturilor şi al proprietăţii demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici

şi al unor persoane cu funcţie de conducere, nr. 1264-XV din 19.07.2002 [80], susceptibili de a fi

traşi la răspundere în conformitate cu art. 3301 Cod penal sunt şi „conducătorii, adjuncţii acestora

din societatea comercială cu capital de stat majoritar, din instituţia financiară cu capital de stat

total sau majoritar”.

Page 41: Ion Nastas Thesis

41

Deci, reieşind din impactul negativ pe care îl au faptele criminale, săvârşite în condiţiile

art. 3301 Cod penal, asupra întregului sistem al autorităţilor publice, legiuitorul a considerat de

cuviinţă să includă acest articol în Capitolul XV Cod penal, ceea ce condiţionează extinderea

obiectului juridic generic asupra activităţii normale şi într-un cadru legal a societăţii comerciale

cu capital de stat majoritar, a instituţiei financiare cu capital de stat total sau majoritar.

În acest context, este de menţionat că, după cum s-a observat, definirea obiectului juridic

generic este legată în mod intrinsec de subiectul care săvârşeşte infracţiunea, sau în interesul

căruia aceasta este comisă.

Însă, la art. 326 Cod penal ce incriminează traficul de influenţă. Stabilim că traficul este

săvârşit pentru a influenţa un funcţionar, fără însă ca legiuitorul să definească în Codul penal

noţiunea acestuia, ceea ce condiţionează ambiguităţi în interpretarea normei penale date.

În denumirea art. 330 Cod penal de asemenea este utilizată noţiunea de „funcţionar”, însă

din cuprinsul articolului putem deduce cu uşurinţă că acesta activează în cadrul unei „autorităţi

publice, al altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat, care nu este persoană cu funcţie de

răspundere”, definiţie care este lipsă în cadrul art. 326 Cod penal.

Mai mult ca atât, nici în alte acte legislative nu este dezvăluită esenţa termenului de

funcţionar. Astfel, suntem nevoiţi să apelăm la explicaţiile oferite de către dicţionarele

explicative: funcţionar – persoană care deţine o funcţie administrativă într-o întreprindere sau

într-o instituţie (DEX). Ca rezultat, considerăm că unica concluzie valabilă este aceea că

funcţionarul poate fi un angajat atât al unei entităţi publice, cât şi al unei entităţi private care are

atribuţii administrative.

În viziunea noastră, prin aceasta legiuitorul a extins în mod neargumentat nu doar

obiectul juridic special al traficului de influenţă, dat şi obiectul juridic generic al infracţiunilor

prevăzute la Capitolul XV Cod penal. Este absolut inexplicabilă opţiunea dată a legiuitorului, din

moment ce a destinat un capitol aparte pentru corupţia în sectorul privat – Capitolul XVI.

Remarcăm că, anterior, în Codul penal în redacţia anului 1961, influenţa se presupunea a

fi exercitată faţă de un „funcţionar public” (art.188/1), care, în conformitate cu Legea Republicii

Moldova privind serviciul public, nr. 443-XIII din 04.05.1995 [72] (abrogată ulterior prin Legea

Republicii Moldova cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, nr. 158 din

04.07.2008 [89]), era definit drept „persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care

dispune de ranguri şi grade” (art. 1).

Drept consecinţă, este extinsă şi aria de acţiune a art. 326 Cod penal, traficul de influenţă

putând fi incriminat şi în privinţa persoanelor care s-au prevalat de influenţa pe care o au faţă de

un funcţionar din sectorul privat. Anume din considerentele expuse mai sus nu putem accepta

Page 42: Ion Nastas Thesis

42

afirmaţiile autorilor [17, p.615], conform cărora activitatea normală şi într-un cadru legal a

entităţilor private nu poate fi considerată drept obiect juridic generic al infracţiunilor studiate.

În mod similar nu putem accepta argumentele, conform cărora obiectul juridic special al

infracţiunii de trafic de influenţă îl formează relaţiile sociale privitoare la activitatea de serviciu,

a cărei bună desfăşurare este incompatibilă cu bănuiala că persoanele cu funcţie de răspundere

pot fi influenţate în exercitarea atribuţiilor lor [17, p.643]. Deoarece, după cum am menţionat

mai sus, persoana cu funcţie de răspundere nu poate fi asimilată cu funcţionarul, în sensul

conferit de art. 326 Cod penal.

În acest context reiterăm considerentul că o asemenea stare de fapt nu răspunde spiritului

legislativ pe care s-a dorit a fi instituit prin reglementarea Capitolului XV Cod penal, fiind

necesară restrângerea sferei obiectului juridic generic. Totodată, aceasta nicidecum nu semnifică

că, în cazul în care se consideră că fapta de traficare a influenţei faţă de un funcţionar din

sectorul privat comportă prin sine un grad prejudiciabil şi necesită a fi incriminată şi sancţionată

penal, o asemenea infracţiune ar putea fi prevăzută în Capitolul XVI Cod penal.

Însumând cele expuse supra, rezumăm că obiectul juridic generic al infracţiunilor

prevăzute la Capitolul XV Cod penal îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea

normală şi într-un cadru legal a entităţilor publice şi private exprimată prin aşa principii ca

legalitate, imparţialitate, independenţă, profesionalism, loialitate, cărora li se aduce atingere

prin comiterea faptelor incriminate la Capitolul XV Cod penal.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie acea valoare socială concretă,

împotriva căreia direct şi nemijlocit este îndreptat atentatul criminal.

La definirea obiectului juridic special al infracţiunilor de corupere, unii autori pun

accentul pe „autoritatea aparatului statal” luată la general, indicându-se că „pericolul social

deosebit al coruperii se exprimă în aceea că coruperea subminează autoritatea aparatului de stat

în faţa cetăţenilor. Fiecare caz de primire de către o persoană cu funcţie de răspundere a unor

avantaje necuvenite creează premisele diminuării prestigiului structurilor publice. Din aceste

considerente, obiectul special al coruperii îl constituie autoritatea aparatului statal” [208, p.135].

B. Zdravomîslov consideră că trebuie să restrângem puţin limitele obiectului special al

coruperii, acesta fiind definit ca „activitatea normală a unei verigi separate a aparatului de stat

sau a unei organizaţii concrete” [179, p.354].

A. Boroi, la rândul său, pune accentul pe acele relaţii sociale, a căror normală naştere,

desfăşurare şi dezvoltare sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de către toţi funcţionarii a

atribuţiilor de serviciu [14, p.407].

Page 43: Ion Nastas Thesis

43

V. Dobrinoiu rezumează că „fără îndeplinirea acestor îndatoriri, funcţionarea

organizaţiilor de stat şi publice nu ar fi posibilă; de aceea, în cazul infracţiunilor de serviciu,

accentul ocrotirii penale cade, în primul rând, pe relaţiile sociale condiţionate, sub aspectul

formării, desfăşurării şi dezvoltării lor, pe aducerea la îndeplinire a sarcinilor de serviciu şi

numai în al doilea rând, pe cale de consecinţă, pe relaţiile sociale privitoare la activitatea acestor

organizaţii” [56, p.94].

Totodată, au fost expuse şi alte opinii, conform cărora obiectul special al coruperii îl

constituie „caracterul juridico-public, stabilit de către legislaţie, al remunerării persoanelor cu

funcţie de răspundere” [217, p.34].

Nefiind de acord cu o atare abordare a problemei, N. Kucereavîi subliniază că „darea de

mită nu reprezintă scopul în sine al corupătorului, ci un mijloc pentru atingerea intereselor sale

personale, care pot fi atinse doar prin încălcarea funcţionării normale a autorităţilor publice. Din

aceste considerente, în calitate de obiect special nu poate fi reţinut caracterul juridico-public al

remunerării persoanelor cu funcţie de răspundere” [197, p.60].

Activitatea de serviciu a unităţilor publice (atât centrale, cât şi locale) ar fi puternic

afectată dacă nu ar fi combătute faptele de corupere, dacă funcţionarii publici nu ar da dovadă de

cinste, corectitudine şi probitate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

Astfel, analizând cele expuse mai sus, putem afirma cu certitudine că, dacă am compara

două infracţiuni care întrunesc, în principiu, aceleaşi caracteristici, cum ar fi gradul prejudiciabil,

circumstanţele comiterii, însă una comisă de către o persoană particulară, iar alta de către o

persoană cu funcţie de răspundere, în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, atunci numai după

acest ultim criteriu, pe lângă celelalte criterii de delimitare individuale, gradul de răspundere

pentru aceste infracţiuni trebuie să fie diferit, în sensul agravării acesteia pentru persoana cu

funcţie de răspundere.

În consecinţă, ajungem la concluzia că obiectul juridic special al infracţiunilor de

corupere îl constituie relaţiile sociale ce ţin de exercitarea în condiţiile legii a atribuţiilor de

serviciu de către persoanele cu funcţie de răspundere.

Un interes aparte în studierea obiectului infracţiunilor de corupere îl constituie discuţiile

cu privire la existenţa obiectului material al infracţiunilor de corupere.

Prin obiect material al unei infracţiuni înţelegem „lucrul asupra căruia se îndreaptă

acţiunea prevăzută de legea penală, operând fizic asupra acestuia, expunându-l unui pericol sau

vătămându-l” [54, p.117].

Doctrina românească, în mare parte, consideră că coruperea activă şi cea pasivă nu au un

obiect material: „Banii, valorile sau alte foloase nu reprezintă obiecte ale mitei. Sumele de bani

Page 44: Ion Nastas Thesis

44

sau foloasele (atunci când constau în bunuri corporale) reprezintă lucruri dobândite prin

săvârşirea infracţiunii” [113, p.282], fiind, însă, expuse şi păreri contrare: „În esenţă, considerăm

că infracţiunea de luare de mită are un obiect material, iar acesta constă în bani, valori sau bunuri

care, potrivit alin. (3) art. 254 Cod penal, sunt supuse confiscării” [153, p.223].

Această ultimă abordare a problemei este, după părerea noastră, inadmisibilă, deoarece

obiectul coruperii îl reprezintă funcţionarea normală a autorităţilor publice, autoritatea acestora,

iar obiectul material al coruperii îl constituie orice valoare cu ajutorul căreia este coruptă sau

„răsplătită” persoana cu funcţie publică. „Asupra obiectului material (al coruperii), spre

deosebire de obiectul infracţiunii, nu are loc careva atentat criminal. În cazul coruperii, vinovatul

atentează asupra activităţii legale a unui institut public şi nu asupra obiectului material (al

coruperii) care este un bun material” [186, p.28].

Deci, nu trebuie să confundăm obiectul coruperii cu obiectul material al infracţiunii de

corupere; obiectul coruperii fiind mijlocul de comitere a infracţiunii. Din aceste considerente,

este foarte important a stabili, ce calităţi trebuie să posede obiectul, încât transmiterea lui să

prejudicieze relaţiile sociale protejate de legea penală.

Analizând corelaţia dintre „obiectul material al infracţiunii” şi „obiectul coruperii”,

A. Kviţinia susţine că „toate acele bunuri, care sunt transmise funcţionarului, sunt mijloace de

comitere a infracţiunii şi a le atribui la obiectul material al infracţiunii nu ar fi corect, fiindcă nu

putem să numim şperacla, cu care infractorul deschide lacătul, drept obiect material al furtului”

[186, p.28-29].

A. Osipnikov în replică menţionează: „Este absolut corectă afirmaţia că şperacla este

mijloc de comitere a infracţiunii, însă nu trebuie analizat într-atât de limitat obiectul material al

coruperii. Desigur, părţile în cazul coruperii sunt strâns legate între ele şi se condiţionează

reciproc. Acele bunuri materiale, care pentru corupător sunt mijloace pentru obţinerea anumitor

rezultate, pentru funcţionar constituie obiectul coruperii. Pentru aceste bunuri materiale persoana

cu funcţie de răspundere săvârşeşte acţiunile ce periclitează activitatea normală a aparatului

statal” [206, p.40].

La rezolvarea acestei dileme trebuie să ţinem cont de faptul că acele infracţiuni, care au

obiect material, pot fi săvârşite doar pe calea influenţării asupra acestui obiect. În această

ipoteză, oricât ar dori subiectul producerea unei atingeri asupra obiectului apărării penale,

aceasta nu se va produce fără o influenţare corespunzătoare asupra obiectului material al

infracţiunii date [16, p.4].

Obiectul material al infracţiunii este supus influenţării directe din partea făptuitorului

(inclusiv presupunându-se utilizarea mijlocului de săvârşire a infracţiunii); iar în ce priveşte

Page 45: Ion Nastas Thesis

45

mijlocul de săvârşire a infracţiunii, acesta nicicum nu poate fi supus influenţării din partea

făptuitorului – nici directe, nici indirecte; cu atât mai puţin, influenţării care presupune utilizarea

obiectului material al infracţiunii [128, p.12].

Totodată, la diferenţierea obiectului material al infracţiunii de mijlocul de săvârşire a

acesteia trebuie să ţinem cont de faptul că: „… unele entităţi pot fi recunoscute ca obiect material

al infracţiunii în funcţie de caracterul raportului lor de reciprocitate cu unele valori şi relaţii

sociale sau altele, precum şi de forma în care se exprimă atingerea infracţională asupra acestor

valori şi relaţii sociale… Obiectul material al infracţiunii poate constitui proiecţia sau expresia

materială a unei anumite valori sociale şi, pe lângă aceasta, el poate intra în sfera unor anume

relaţii sociale. De aceea, evaluarea juridică a faptelor, legate, într-un fel sau altul, de un astfel de

obiect material, depinde, întâi de toate, de semnificaţia şi caracterul acelei valori sociale şi ale

acelei relaţii sociale, care se află într-un raport de reciprocitate specific cu obiectul material

corespunzător ” [18, p.106] .

Relevante în acest context ni se prezintă explicaţiile, conform cărora „documentul oficial

fals nu este obiectul material al escrocheriei, fiindu-i rezervat rolul de mijloc de săvârşire a

acestei infracţiuni. Menirea documentului oficial fals constă în a se dobândi prin intermediul lui,

într-un mod ilicit, bunurile altei persoane… Nu putem spune în nici un fel că, în ipoteza

enunţată, prin escrocherie se influenţează asupra documentului oficial fals pentru a se aduce

atingere obiectului juridic special al escrocheriei” [129, p.18].

Adiţional la care, H. Diaconescu subliniază că „luarea de mită este lipsită de obiect

material, acţiunea făptuitorului nefiind îndreptată contra unui bun corporal. Sumele de bani sau

bunurile pretinse, primite, acceptate ori a căror oferire nu a fost respinsă nu constituie obiectul

material al infracţiunii de luare de mită” [51, p.28].

Ca replică, unii autori susţin că nu trebuie afirmat faptul că lipsa obiectului material al

infracţiunii este un adevăr absolut, deoarece există obiect material în ipoteza primirii de către

corupător a banilor sau a altor avantaje. În acest caz, va exista obiect material dacă actul, pentru

a cărui îndeplinire făptuitorul a primit avantajele, priveşte un bun [14, p.407; 92, p.364].

V. Dongoroz consideră că la infracţiunea de luare de mită lipseşte, de regulă, obiectul

material; totuşi, atunci când funcţionarul a efectuat actul, pentru a cărui îndeplinire a primit

avantaje necuvenite, dacă acest act priveşte un obiect material, acesta va fi în acelaşi timp şi

obiectul material al infracţiunii [57, p.130], Astfel, când avantajul necuvenit este primit pentru

prestarea unei activităţi care intră în atribuţiile de serviciu ale făptuitorului (spre exemplu,

efectuarea unor lucrări de instalaţii electrice, zugrăvirea unei încăperi, repararea unui automobil),

obiectul asupra căruia se efectuează lucrările devine obiectul material al coruperii [60, p.89].

Page 46: Ion Nastas Thesis

46

Însumând cele expuse mai sus, remarcăm că esenţa infracţiunilor de corupere o constituie

angajamentul asumat, sau dorit a fi asumat, de către persoana cu funcţie de răspundere, în

vederea îndeplinirii sau nu, ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de

obligaţiile ei de serviciu, ori pentru a îndeplini o acţiune contrar acestor obligaţii, acesta şi fiind

scopul celor două infracţiuni.

Avantajele primite, pretinse/oferite, promise nu au decât menirea de a determina persoana

cu funcţie de răspundere să acţioneze în modul descris mai sus; altfel spus, sunt un mijloc de

influenţare asupra persoanei cu funcţie de răspundere şi nu obiectul material al infracţiunii.

În acest context, A. Reşetnicov accentuează că obiectul material al infracţiunii nu poate fi

confundat cu mijlocul de săvârşire a infracţiunii, tot aşa cum factorul de influenţare nu poate fi

echivalat cu obiectul influenţării. În caz contrar, este de neconceput însăşi influenţarea, deci

chiar infracţiunea [129, p.21].

Nu poate fi reţinut nici argumentul, conform căruia faptele materiale înfăptuite de către

persoana cu funcţie de răspundere coruptă ar constitui obiectul material al coruperii, deoarece

infracţiunile de corupere se consumă în momentul simplei primiri, pretinderi acceptări/oferiri,

promiteri, transmiteri a avantajelor necuvenite, nefiind relevante pentru calificare acţiunile

ulterioare ale persoanei cu funcţie de răspundere.

La finalul acestui compartiment concluzionăm că, actualmente, legiuitorul a extins în

mod neîntemeiat sfera de cuprindere a obiectului juridic generic al infracţiunilor săvârşite de

persoane cu funcţie de răspundere, contrapunându-se cu obiectul juridic al infracţiunilor de

corupţie săvârşite în sfera privată. Astfel, este necesar de a fi operate modificările legislative

corespunzătoare, pentru a limita obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute la

Capitolul XV Cod penal la protejarea interesului autorităţilor publice.

Page 47: Ion Nastas Thesis

47

2.2. Latura obiectivă a coruperii pasive şi a coruperii active

Forma exterioară de manifestare a infracţiunii este exprimată prin latura obiectivă a

acesteia. Fapta infractorului, exprimată prin acţiune sau inacţiune, condiţionează anumite

schimbări ale mediului ce ne înconjoară.

Astfel, latura obiectivă este un proces social – periculos şi ilegal – de atentare la relaţiile

sociale protejate de lege, privite din punctul de vedere al formelor externe de manifestare,

atentare ce se manifestă prin acţiuni şi evenimente în dezvoltare consecutivă, începând cu

săvârşirea actului criminal şi finalizând cu survenirea consecinţelor criminale [217, p.36].

Latura obiectivă a infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere se

caracterizează în primul rând printr-o faptă socialmente periculoasă, care atentează la activitatea

normală şi într-un cadru legal a autorităţilor publice. De regulă, pentru întregirea laturii obiective

a infracţiunilor menţionate este necesară survenirea unor consecinţe socialmente periculoase,

exprimate prin cauzarea de daune în proporţii considerabile intereselor publice sau

drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.

Totodată, latura obiectivă a coruperii pasive şi a coruperii active este construită de

legiuitor în aşa fel, încât însăşi comiterea faptelor descrise în dispoziţia articolului sunt suficiente

pentru consumarea infracţiunii.

Un alt element indispensabil laturii obiective a infracţiunilor comise de persoane cu

funcţie de răspundere, în general, şi a celei de corupere pasivă, în special, îl constituie faptul că

aceste acţiuni sunt comise în legătură nemijlocită cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.

În această ordine de idei, dorim să remarcăm că latura obiectivă a coruperii pasive se află

într-o legătură indispensabilă cu latura subiectivă a acesteia, ambele fiind condiţionate de

exercitarea de către persoana cu funcţie de răspundere a atribuţiilor sale de serviciu.

Astfel, primirea de către persoana cu funcţie de răspundere a avantajelor necuvenite este

direct legată de unele acţiuni ce ţin de obligaţiile ei de serviciu (pentru a le îndeplini sau nu, ori

pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea lor).

Infracţiunile săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere se disting de infracţiunile

săvârşite de alte persoane prin faptul că acestea sunt săvârşite în legătură cu exercitarea

atribuţiilor de serviciu. Cercul atribuţiilor de serviciu, competenţa, sfera de acţiune a persoanelor

cu funcţie de răspundere poate fi foarte variată. Din aceste considerente, este destul de dificil a

reglementa legislativ careva forme anume de comportament criminal al persoanei cu funcţie de

răspundere, legiuitorul făcând trimitere doar la săvârşirea acţiunilor ce ţin de exercitarea

atribuţiilor de serviciu [198, p.96].

Page 48: Ion Nastas Thesis

48

Pentru a înţelege mai bine a esenţa laturii obiective a infracţiunii de corupere ne

propunem să prezentăm mai jos o generalizarea a formelor sale de manifestare:

1. După posibilitatea de corupere, se disting două modalităţi [192, p.771]:

- deschisă, în cadrul căreia, oferind avantajul necuvenit persoanei cu funcţie de

răspundere îi sunt stabilite nemijlocit acele acţiuni, pe care aceasta urmează să le îndeplinească;

- deghizată, care este mascată sub forma unor acţiuni, care aparent au un caracter legal,

cum ar fi: acordarea unui împrumut, pierderea intenţionată la jocurile de noroc, o asigurare

fictivă etc. Însă, esenţial este că ambele părţi conştientizează că avantajele care se oferă

constituie plata pentru acţiunile sau inacţiunile înfăptuite din partea persoanei cu funcţie de

răspundere.

Coruperea pasivă are un caracter ascuns şi în situaţia în care se manifestă în forme

externe aparent legale: transmiterea cu împrumut a unei sume de bani sau scutirea de plata unui

împrumut, schimbarea inegală cu bunuri, vinderea unui bun valoros la un preţ simbolic, vinderea

unui bun care nu valorează nimic la preţuri mărite esenţial, pierderea intenţionată la jocurile de

noroc [219, p.23].

Bineînţeles că legea penală nu indică modalităţile prin care pot fi primite avantajele

necuvenite, graţie varietăţii semnificative a acestor modalităţi, care, de altfel, se află într-o

continuă dezvoltare şi modificare, spre exemplu: la moment este posibilă utilizarea firmelor

delicvente (fantomă) sau a firmelor înregistrate în zona „off – shore”, ceea ce face destul de

dificilă descoperirea şi documentarea deplină a asemenea cazuri de corupţie.

2. După momentul în care are loc transmiterea obiectului coruperii [234, p.30], deosebim:

- corupere-cumpărare, care este înmânată persoanei cu funcţie de răspundere anterior săvârşirii

de către aceasta a acţiunilor dorite;

- corupere-mulţumire, care este transmisă după înfăptuirea de către persoana cu funcţie de

răspundere a acţiunilor dorite, cu condiţia că nu a fost condiţionată de timp.

3. După caracterul acţiunilor [223, p.45], distingem:

- corupere pentru săvârşirea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor acţiuni legale;

- corupere pentru săvârşirea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor acţiuni ilegale.

Dezvăluind esenţa coruperii pentru săvârşirea unor acţiuni legale, unii autori [161, p.44]

menţionează că acţiunile legale, ca obiect al negocierilor coruptibile, au loc în situaţiile

„şantajului birocratic” (extorcării). În aceste situaţii, cu ajutorul avantajelor necuvenite se

„cumpără”, spre exemplu, grăbirea examinării materialelor, dacă persoana cu funcţie de

răspundere are posibilitatea de a tărăgăna intenţionat examinarea problemei.

Page 49: Ion Nastas Thesis

49

De asemenea, în cazul în care persoana are toate temeiurile de a considera ca va fi luată

o decizie pozitivă, însă decizia finală este lăsată la latitudinea persoanei cu funcţie de răspundere,

atunci avantajele necuvenite pot fi transmise în calitate de „asigurare” de o examinare

necalificată şi de un refuz nefondat.

Remarcăm că, cu cât mai mare este sfera atribuţiilor discreţionare ale persoanei cu

funcţie de răspundere, cu atât mai mari sunt posibilităţile de negociere cu funcţia deţinută. Se

mizează pe faptul că persoana cu funcţie de răspundere care dispune de asemenea împuterniciri

va lua decizia conducându-se de intima sa convingere la analiza tuturor circumstanţelor. Oricare

decizie va fi luată, aceasta formal va fi legală, cu condiţia că nu excede limitele atribuţiilor de

serviciu. Spre exemplu, organul de urmărire penală, procurorul sau judecătorul apreciază probele

acumulate în conformitate cu convingerea lor intimă şi, în baza acesteia, fac concluzia cu privire

la existenţa sau inexistenţa faptului infracţiunii, gradul de probare a vinovăţiei, gradul

prejudiciabil al faptei; respectiv, în cazul coruperii, unor circumstanţe le va fi acordată o pondere

mai mare faţă de altele.

În general, putem considera că va exista cerere cu privire la înfăptuirea unor acţiuni

legale în cazul în care:

- persoana doreşte grăbirea soluţionării problemei, cu toate că instituţia în care s-a adresat, în

principiu, efectuează sarcinile de serviciu în termene rezonabile;

- funcţionarii instituţiei sunt supraîncărcaţi şi, dacă cauza se va examina pe principii generale,

va fi tergiversată semnificativ soluţionarea acesteia;

- funcţionarii instituţiei în mod intenţionat creează o situaţie de tărăgănare, extorcând astfel

avantajele necuvenite de la clienţi;

- persoana cu funcţie de răspundere are vaste atribuţii discreţionare şi corupătorul doreşte să

confere o valoare mai substanţială acelor circumstanţe, care vorbesc în favoarea sa, sau se

teme că faţă de cauză va fi o atitudine superficială;

- corupătorul este conştient de faptul că are toate temeiurile să mizeze pe o decizie pozitivă din

partea persoanelor cu funcţie de răspundere, însă este îngrijorat de un refuz nefondat, mai

ales în cazurile când nu este posibilitatea de a contesta decizia [161, p.225].

Un interes deosebit reprezintă primirea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor

avantaje necuvenite pentru a săvârşi careva acţiuni ilegale.

Conform regulii generale, în cazul în care persoana cu funcţie de răspundere a primit

careva avantaje, iar ulterior a săvârşit careva acţiuni ilegale prevăzute de legea penală, ea

urmează a fi trasă la răspundere penală prin concurs de infracţiuni, adică pentru corupere pasivă

şi pentru infracţiunea care a fost comisă urmare a primirii avantajului necuvenit.

Page 50: Ion Nastas Thesis

50

Pentru a determina dacă acţiunea subiectului este contrară obligaţiilor de serviciu, nu este

suficient să se cerceteze numai acţiunea ca atare, dar se impune ca această acţiune să fie raportată

la întregul spectru al sarcinilor de serviciu ce revin persoanei cu funcţie de răspundere atât

generale cât şi specifice [41, p.90].

Discuţii controversate în doctrina juridică se duc, însă, în privinţa calificării faptelor

corupătorului când, urmare a transmiterii persoanei cu funcţie de răspundere a avantajului

necuvenit, ultima a întreprins careva acţiuni ilegale ce constituie o infracţiune, de regulă, abuz de

putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu.

O primă categorie de autori [217, p.225] susţin că pentru soluţionarea acestei dileme

urmează a fi analizate şi interpretate consecutiv prevederile legii penale, care menţionează că

persoana cu funcţie de răspundere poate să săvârşească acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de

serviciu ori contrar acestor obligaţii. Astfel, corupătorul nu poate fi considerat în calitate de

coparticipant la infracţiunile săvârşite de către persoana cu funcţie de răspundere, deoarece

corupătorul deja este coparticipant la infracţiunea de corupere pasivă şi, respectiv, aceleaşi

acţiuni nu pot fi recunoscute concomitent în calitate de coparticipare la comiterea altei

infracţiuni, cu atât mai mult că în practică nu sunt cazuri de tragere la răspundere penală a

corupătorului pentru concurs de infracţiuni.

Conform altei opinii [180, p.158], pe care o considerăm mai fondată, legea penală oferă

posibilitatea tragerii corupătorului la răspundere penală prin concurs de infracţiuni, cu condiţia

că corupătorul este conştient de caracterul acţiunilor pe care trebuie să le săvârşească persoana

cu funcţie de răspundere. În aceste situaţii, acţiunile corupătorului ar putea fi calificate ca

instigare sau complicitate. Afirmaţiile date se bazează pe faptul că legiuitorul a delimitat

coruperea pasivă de coruperea activă în două componenţe de infracţiune diferite; respectiv,

putem considera că din partea corupătorului are loc o participaţie la coruperea pasivă doar din

punct de vedere teoretic.

Prezenţa în acţiunile corupătorului a elementelor de infracţiune ale coruperii active nu

exclude posibilitatea participării în altă infracţiune săvârşită de persoana cu funcţie de

răspundere, contra avantajului necuvenit primit.

Totodată, necesită a fi făcută distincţie între coruperea pasivă şi abuzul de putere.

Diferenţierea infracţiunilor menţionate poate fi efectuată luându-se în consideraţie următorul

criteriu: în cazul coruperii pasive, atât corupătorul, cât şi persoana cu funcţie de răspundere sunt

conştienţi de faptul că ultima îşi trafică funcţia sa, primind sau pretinzând ceea ce nu i se

datorează, în vederea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau contrar

acestor îndatoriri; în cazul abuzului de putere comis în condiţiile „nedreptei luări”, dimpotrivă,

Page 51: Ion Nastas Thesis

51

persoana cu funcţie de răspundere în mod abuziv determină o persoană să-i transmită avantaje

necuvenite, pretinzând că acestea i se datorează în mod legal [53, p.114].

În cazul în care persoana cu funcţie de răspundere acordă subalternilor săi sprijinul

necesar pentru delapidarea bunurilor publice, întocmind, spre exemplu, careva acte fictive cu

privire la volumul de lucru efectuat sau la marfa supusă casării, iar ulterior primeşte în calitate

de remuneraţie o parte din bunurile sustrase, fapta persoanei cu funcţie de răspundere urmează a

fi calificată nu ca corupere pasivă, dar ca delapidare din averea străină, cu utilizarea situaţiei de

serviciu [233, p.185].

Totodată, în situaţia în care persoana cu funcţie de răspundere primeşte careva avantaje

necuvenite rezultate din delapidarea averii străine, însă în mod obiectiv nu a săvârşit careva

acţiuni ce ar forma latura obiectivă a delapidării, avantajele necuvenite fiindu-i transmise pentru

nedenunţare, atunci fapta persoanei cu funcţie de răspundere urmează a fi calificată drept

corupere pasivă [217, p.222].

De asemenea, este posibil cazul când coruperea este efectuată din mijloace publice, spre

exemplu, în cazul în care persoana cu funcţie de răspundere, sau o persoană de încredere a

acesteia, este angajată în mod fictiv, de regulă, prin cumul, într-o organizaţie sau întreprindere de

stat. În această situaţie, fapta corupătorului urmează a fi calificată prin concurs – în calitate de

corupere activă şi delapidare din averea străină.

O altă dilemă, nemijlocit legată de cele menţionate mai sus, o constituie cazul în care

coruperea este efectuată din mijloace publice, însă pentru „interesul” autorităţii publice în care

activează corupătorul, fiind pusă problema calificării acestor acţiuni drept corupere activă sau ca

abuz de putere.

Considerăm corectă poziţia autorilor [197, p.40-41] care afirmă că, în esenţă, nu contează

în interesele cui are loc coruperea, deoarece, indiferent de aceasta, este afectată buna funcţionare

a aparatului public; respectiv, în nici un caz nu pot fi admise asemenea metode de soluţionare a

intereselor publice. Totodată, dacă coruperea s-a efectuat din mijloace publice, din falsul

considerent de a proteja interesele acestei autorităţi publice, fapta corupătorului urmează a fi

calificată în concurs de infracţiuni: coruperea activă şi abuz de serviciu.

În final la acest subiect rezumăm că cererea pentru săvârşirea unor acţiuni contrar

atribuţiilor de serviciu poate avea loc când:

- corupătorul doreşte ca examinarea cauzei sale să fie urgentată prin încălcarea procedurilor şi

regulilor stabilite;

- corupătorul este cointeresat ca persoana cu funcţie de răspundere să nu-şi îndeplinească

atribuţiile sale nemijlocite de serviciu;

Page 52: Ion Nastas Thesis

52

- persoana cu funcţie de răspundere are posibilitatea reală de a adopta o decizie unilaterală

ilegală sau poate condiţiona adoptarea acesteia de către un organ colegial;

- decizia ilegală poate fi executată [161, p.48].

Pentru întregirea laturii obiective, elementul material trebuie să întrunească concomitent

mai multe caracteristici:

• Obiectul coruperii să aibă un caracter patrimonial, sau nepatrimonial [58, p.116] (aspectul

dat urmând a fi analizat puţin mai jos).

• Să aibă loc coruperea unei persoane cu funcţie de răspundere.

• Transmiterea obiectului coruperii să fie condiţionată de săvârşirea sau de abţinerea de la

săvârşirea în interesul corupătorului a cărorva acţiuni [202, p.741].

În această ordine de idei, atragem atenţie că, pentru existenţa infracţiunii de corupere

pasivă, conform structurii legislative existente, nu este relevant momentul nemijlocit al

transmiterii avantajelor necuvenite, prioritar fiind momentul în care persoana cu funcţie de

răspundere a acceptat sau a pretins avantajele necuvenite, anume aceste acţiuni urmând a fi

săvârşite anterior sau concomitent cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Anterioritatea primirii avantajului necuvenit, în raport cu efectuarea actului pentru care

acel avantaj este destinat să-l remunereze, nu comportă nici o dificultate, sub aspectul stabilirii

ei, atunci când există o singură remitere şi un singur act de serviciu. Situaţia ni se prezintă mai

complicată atunci când, pe parcursul unui interval de timp, pe de o parte, au avut loc mai multe

remiteri succesive şi, pe de altă parte, persoana cu funcţie de răspundere a efectuat o pluralitate

de acte specifice funcţiei sale, de asemenea eşalonate în timp.

• Bunurile şi serviciile acordate să nu i se cuvină persoanei cu funcţie de răspundere [156,

p.28].

Prin „nu i se cuvin”, în primul rând, urmează să înţelegem caracterul gratuit de efectuare

a actelor funcţionale de către persoanele cu funcţie de răspundere, în conformitate cu restricţiile

instituite în cadrul Legea Republicii Moldova cu privire la combaterea corupţiei, nr. 90 – XVI

din 25.04.2008 [88] şi al Legii Republicii Moldova cu privire la funcţia publică şi statutul

funcţionarului public, nr. 158 din 04.07.2008 [89].

În al doilea rând, „nu i se cuvin” înseamnă să nu fie legal datorate persoanei cu funcţie

de răspundere. Banii sau celelalte avantaje, primite sau pretinse, trebuie să fie necuvenite (legal

nedatorate), deci să aibă un caracter de retribuţie, adică să constituie plata (sau răsplata) în

vederea efectuării unui act determinat, a unui act arătat în mod explicit.

Page 53: Ion Nastas Thesis

53

Totodată, dacă persoana cu funcţie de răspundere pretinde avantajele necuvenite nu cu

titlu de contraechivalent al conduitei pe care aceasta se angajează să o aibă, ci cu titlu de

obligaţie care trebuie îndeplinită de cel ce solicită efectuarea actului, deşi o asemenea obligaţie

nu este impusă de lege, fapta nu constituie corupere pasivă, ci abuz de serviciu [93, p.400].

• Acţiunea (inacţiunea), pentru a cărei îndeplinire, neîndeplinire ori întârziere

s-au dat bani, bunuri, să facă parte din obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de

răspundere sau contrar acestor obligaţii.

• Infracţiunea de corupere să se soldeze cu urmarea socialmente periculoasă [57, p.134], care

constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu într-un

organ sau într-o instituţie de stat: „...existenţa prejudiciului, în cazul infracţiunilor cu

componenţa de infracţiune formală, se prezumă prin însăşi comiterea faptei imputate. De aceea,

un asemenea prejudiciu nu excede limitele componenţei de infracţiune, dar se află în cadrul

acesteia” [167, p.13].

După cum s-a remarcat anterior, doctrina juridică face distincţie între „corupere–

cumpărare” şi „corupere–mulţumire”, fără însă să se ajungă la un numitor comun privind

calificarea juridică a acestor fapte.

Un prim grup de practicieni [234, p.31-32] consideră că coruperea are loc independent de

condiţionarea acţiunilor comise în urma coruperii, indiferent dacă între cele două părţi a existat

sau nu un acord anterior de corupere. În acest caz, va constitui corupere pasivă şi primirea

remuneraţiei, după ce persoana cu funcţie de răspundere a săvârşit o acţiune favorabilă pentru

care persoana o mulţumeşte, între ele, însă, nefiind nici o înţelegere prealabilă cu privire la

săvârşirea acţiunii date, adică primirea remuneraţiei nu a fost condiţionată [219, p.30].

Analizând această problemă, Iu. Kasatchin opinează că una dintre erorile comise la

calificarea faptelor de corupere o constituie subestimarea pericolului social pe care îl comportă o

aşa modalitate a coruperii când nu are loc înţelegerea prealabilă cu privire la efectuarea de către

persoana cu funcţie de răspundere a unor acţiuni ce intră în atribuţiile sale de serviciu, contra

promisiunii de a i se transmite unele avantaje necuvenite [185, p.31].

Adepţii acestei concepţii susţin că nu putem considera că „cel care este corupt şi nu

comite acţiuni criminale este mai puţin periculos sau în genere nu prezintă pericol social. Însuşi

faptul obţinerii unei remuneraţii de la cineva deja construieşte unele relaţii de dependenţă între

cele două persoane, precum şi caracterizează persoana care ia remuneraţia drept un individ ce

poate „târgui” cu funcţiile sale. Plata, transmisă persoanei cu funcţie de răspundere pentru

acţiunile comise în trecut, întotdeauna, din punctul de vedere al celui care corupe, este

predestinată pentru a facilita bunăvoinţa persoanei în viitor, deci cel care a corupt o dată, va mai

Page 54: Ion Nastas Thesis

54

corupe o dată, asigurând astfel comportamentul dorit din partea persoanei cu funcţie de

răspundere” [206, p.114].

Fiind adept al unei poziţii contrare cu privire la calificarea juridică a „coruperii-

mulţumire”, M. Véron totuşi admite parţial argumentele prezentate mai sus: „De fapt, nu este

necesar de a preciza anterioritatea, deoarece coruperea nu se realizează, de regulă, printr-un

singur fapt izolat, dar comportă o succesivitate; donaţiile ce compensează acţiunile anterioare au

drept scop facilitarea serviciilor viitoare” [256, p.290].

Nu putem accepta poziţia expusă mai sus, considerând că condiţionarea acţiunilor

persoanei cu funcţie de răspundere prin avantajul necuvenit reprezintă o condiţie indispensabilă

pentru tragerea persoanei corupte la răspundere penală, iar gradul de condiţionare urmează să fie

stabilit separat pentru fiecare acţiune în parte: „pentru luarea de mită, cerinţa esenţială este ca

acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii să fie anterioară actului determinat. În

lipsa înţelegerii prealabile, infracţiunea nu s-a consemnat” [21, p.627].

Prezenţa condiţionării acţiunilor persoanei cu funcţie de răspundere prin avantajele

necuvenite este posibilă doar în cazul existenţei unei înţelegeri prealabile sau concomitente cu

privire la faptul că persoana cu funcţie de răspundere va săvârşi anumite acţiuni ce ţin de

atribuţiile sale de serviciu în interesele corupătorului pentru careva avantaje necuvenite.

În cazul lipsei unei înţelegeri prealabile cu privire la efectuarea unor acţiuni ce ţin de

atribuţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de răspundere, va lipsi în mod corelativ şi

condiţionarea acţiunilor menţionate de avantajele necuvenite; respectiv, nu sunt întrunite

elementele necesare ale coruperii pasive. Un astfel de avantaj necuvenit nu mai poate influenţa

persoana cu funcţie de răspundere, deoarece acţiunile favorabile donatorului au fost deja

săvârşite, pericolul coruperii anume şi constând în aceea că persoana cu funcţie de răspundere

este coruptă pentru ca să-şi exercite obligaţiile sale de serviciu contra unui avantaj necuvenit.

În acelaşi timp, aceasta nu semnifică că fapta persoanei cu funcţie de răspundere de a

primi asemenea avantaje necuvenite este lipsită de pericol social şi poate fi neglijată, deoarece

există pericolul real ca transmiterea acestui avantaj necuvenit să aibă drept scop facilitarea

executării de către persoana cu funcţie de răspundere a unor servicii viitoare.

Analizând prevederile art. 324 Cod penal, ajungem la concluzia că legiuitorul a avut în

vedere doar „coruperea–cumpărare”, deoarece avantajul necuvenit este dat sau promis pentru ca

persoana cu funcţie de răspundere să îndeplinească ori să întârzie sau să grăbească îndeplinirea

unei acţiuni ce ţine de obligaţiile ei de serviciu, fie contrar acestor obligaţii. Respectiv, în lege se

are în vedere primirea unui avantaj (sau promisiunea lui) pentru faptele care vor fi înfăptuite sau

nu în viitor şi care, respectiv, sunt condiţionate de avantajul necuvenit.

Page 55: Ion Nastas Thesis

55

Totodată, primirea ulterioară, necondiţionată, a unui avantaj necuvenit, a unor cadouri

constituie o faptă care este apropiată coruperii pasive, însă care prezintă, comparativ cu aceasta,

un grad mai diminuat de pericol social; respectiv, şi calificarea juridică urmează să fie distinctă.

Pericolul unor asemenea acţiuni constă în aceea că astfel de cadouri, pentru faptele legal

săvârşite de persoanele cu funcţie de răspundere, care în mod conştiincios îşi îndeplinesc

îndatoririle de serviciu, le aduc, într-un final, la starea, când ele încep să stabilească pentru

fiecare caz dacă există posibilitatea primirii unui „cadou” pentru fapta pe care în mod normal

urmează să o săvârşească, ceea ce se răsfrânge, iminent, asupra calităţii activităţii şi nu în rare

cazuri constituie premisa extorcării de foloase necuvenite.

Din aceste considerente, susţinem că este oportun ca fapta de „corupere-mulţumire” să fie

incriminată drept infracţiune. Necesitatea unei abordări legale în soluţionarea fenomenului dat o

considerăm actuală.

Astfel, propunem completarea Codului penal cu art. 3241 „Primirea de către o

persoană publică a avantajelor necuvenite”:

„(1) Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite după săvârşirea

de către aceasta a unor acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu sau după abţinerea de la

săvârşirea lor, dacă aceste acţiuni nu au fost anterior condiţionate de pretinderea, primirea

de avantaje necuvenite sau de promisiunea unor asemenea avantaje”.

Adiţional la care se impune introducerea art. 3251 Cod penal „Transmiterea

avantajelor necuvenite”:

„(1) Transmiterea, oferirea unei persoanei publice de avantaje necuvenite în

condiţiile art. 3241 Cod penal”.

Concomitent, în doctrina juridică au fost expuse opinii [217, p.202] conform cărora

legiuitorul în mod neîntemeiat a legat consumarea coruperii pasive cu momentul primirii,

pretinderii sau acceptării avantajelor necuvenite şi nu cu momentul îndeplinirii de către persoana

cu funcţie de răspundere a acţiunilor ce ţin de atribuţiile sale de serviciu, condiţionate de

avantajele necuvenite primite (promise), considerându-se că în cazul în care avantajele

necuvenite au fost transmise, însă persoana cu funcţie de răspundere nu a săvârşit acţiunile

solicitate, fapta urmează a fi calificată ca tentativă la coruperea pasivă.

Afirmaţiile date se întemeiază pe considerentul că, în multe cazuri, persoana cu funcţie de

răspundere care a primit avantajele necuvenite se poate răzgândi să săvârşească acţiunile pentru

care a fost „remunerată” şi să dorească să denunţe fapta autorităţilor, însă aceasta nu va fi un

temei de liberare de răspundere penală a persoanei cu funcţie de răspundere ci va constitui doar o

Page 56: Ion Nastas Thesis

56

circumstanţă atenuantă, prevăzută de lit. g) art. 76 Cod penal – „căinţa sinceră sau

autodenunţarea”, ceea ce, în final, afectează lupta cu coruperea [217, p.203].

Bineînţeles, nu pot fi neglijate argumentele expuse de către A. Svetlov, însă nu putem

compara gradul prejudiciabil al coruperii active, în cadrul căreia este posibilă denunţarea

ulterioară şi liberarea penală, cu pericolul social al coruperii pasive, indiferent dacă s-au produs

sau nu consecinţele dorite de corupător, cu atât mai mult că, de regulă, persoana cu funcţie de

răspundere săvârşeşte, contra avantajelor necuvenite, acţiuni ce intră în atribuţiile sale de

serviciu, nefiind astfel lezate alte relaţii sociale. Esenţa coruperii pasive şi, respectiv, pericolul

social al acesteia rezidă în obiectul social lezat, şi anume: imaginea autorităţii publice de

autoritate imparţială care îşi exercită cu probitate atribuţiile încredinţate, ori chiar din momentul

primirii sau acceptării avantajului necuvenit este diminuată încrederea societăţii în întreg

aparatul statal.

Având în vedere cele expuse mai sus, considerăm absolut inoportune şi destructive noile

modificări aduse legislaţiei anticorupţionale a Republicii Moldova.

Astfel, în conformitate cu alin. (2) art. 18 „Liberarea de răspundere” al Legii nr. 90 –

XVI din 25.04.2008, „funcţionarii publici, alte persoane care s-au autodenunţat ori care au

denunţat cu bună-credinţă actele de corupţie sau faptele de comportament corupţional sunt

liberate de răspundere disciplinară, contravenţională sau penală în modul stabilit de legislaţie”.

Considerăm că norma dată nu contribuie la demascarea faptelor de corupere, ci, din

contra, facilitează coruptibilitatea, ceea ce, în final, va condiţiona sporirea faptelor de corupere.

Remarcăm că legea menţionată nu stipulează situaţiile când persoana cu funcţie de

răspundere poate să facă denunţarea, precum şi momentul până la care aceasta poate fi efectuată.

Adică, dacă, spre deosebire de A. Svetlov, care consideră că persoanei cu funcţie de

răspundere urmează să i se mai acorde o şansă de a renunţa la coruperea pasivă, legând

consumarea acesteia cu înfăptuirea sau abţinerea de la înfăptuirea acţiunilor condiţionate de

avantajul necuvenit, atunci din esenţa Legii nr. 90 – XVI din 25.04.2008 reiese că funcţionarul

poate fi liberat de răspundere chiar şi după ce a săvârşit faptele dorite de corupător.

Mergând pe calea interpretării normei juridice menţionate, putem ajunge la situaţia când

persoana cu funcţie de răspundere va primi avantajul necuvenit, va săvârşi acţiunile dorite de

corupător, iar ulterior, indiferent de motive – fie va afla că corupătorul doreşte să-l denunţe, fie

va considera că fapta sa de corupere poate fi demascată de către autorităţi – va decide să denunţe

această faptă şi nu va suporta absolut nici o consecinţă juridică.

Suntem convinşi că o asemenea situaţie nu numai că va afecta considerabil relaţiile

sociale protejate, dar va avea repercusiuni şi mai grave asupra imaginii autorităţilor publice,

Page 57: Ion Nastas Thesis

57

generând reacţii de neîncredere a societăţii în echitate şi în activitatea cu probitate a autorităţilor

publice, precum şi în înfăptuirea justiţiei, din moment ce persoana cu funcţie de răspundere care

a comis un act de corupere va fi liberată de răspundere penală.

Subliniem că persoana cu funcţie de răspundere nu numai că este liberată de răspundere

penală, dar în genere este liberată de la oricare altă formă de răspundere – contravenţională sau

disciplinară.

În Codul penal se utilizează (la art. 324) termenii „a primi”, „a accepta” şi „a pretinde”,

care denotă acţiunile (inacţiunile) criminale ale persoanelor cu funcţie de răspundere.

Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii nu este necesar ca primirea, pretinderea

banilor sau a altor avantaje, ori înţelegerea în privinţa primirii acestora să fi fost urmată de

executare; este suficient faptul pretinderii sau al înţelegerii.

A pretinde – a cere ceva stăruitor, a formula o anumită pretenţie, a impune să se dea [57,

p.136]. Pretinderea, ca modalitate de realizare a laturii obiective, nu implică neapărat satisfacerea

pretenţiei formulate de făptuitor [120, p.353].

În cazul pretinderii, iniţiativa întotdeauna aparţine făptuitorului, putând fi realizată prin

cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare, astfel încât cel căruia i se adresează

să înţeleagă că i s-au pretins bani sau alte foloase.

Vis-à-vis de modalităţile indicate mai sus, demn de reţinut este cazul când pretinderea se

face printr-o scrisoare. În această situaţie se pune problema determinării momentului în care are

loc „pretinderea”, fiind posibile patru cazuri: expedierea scrisorii care conţine pretenţia; sosirea

scrisorii la destinatar; luarea la cunoştinţă de către aceasta; înţelegerea de către destinatar a

solicitărilor ce i se adresează.

Considerăm că suntem în prezenţa faptei de „pretindere” atunci când destinatarul ia

cunoştinţă de conţinutul cererii şi înţelege conţinutul acesteia, deoarece anterior acestui moment

ne aflăm în prezenţa unei acţiuni care încă nu s-a exteriorizat în raport cu o altă persoană.

De asemenea, pentru existenţa acţiunii de „pretindere” este lipsit de relevanţă dacă

aceasta este expresă sau îmbrăca o formă ocolitoare, aluzivă. Astfel, în general, nu este necesar

ca cererea să fie astfel formulată încât să poată fi înţeleasă de oricine, este suficient ca, în raport

cu împrejurările concrete, ea să fie inteligibilă pentru cel căruia i se adresează [53, p.71].

Mai mult ca atât, putem considera că există „pretindere” atunci când persoana cu funcţie

de răspundere, în exercitarea funcţiilor sale, vorbeşte despre o datorie apăsătoare, despre situaţia

grea financiară pe care o are, despre dorinţa soţiei de a avea bijuterii etc.

Page 58: Ion Nastas Thesis

58

S-a mers şi mai departe, considerându-se că, în raport de caracterul unilateral al acţiunii

de pretindere, nu este necesar ca cel căruia îi este adresată aluziv să fi priceput, înţeles cererea

persoanei cu funcţie de răspundere, dacă aceasta din urmă a voit să fie înţeleasă [49, p.31].

Indiferent dacă este expresă, făţişă sau ocolitoare, aluzivă, pretinderea de bani sau alte

avantaje necuvenite trebuie să fie neechivocă, manifestând intenţia persoanei cu funcţie de

răspundere de a condiţiona de ea îndeplinirea ori întârzierea efectuării unui act privitor la

îndatoririle sale de serviciu sau la efectuarea unei acţiuni (inacţiuni) contrar acestor îndatoriri, iar

cererea să ajungă la cunoştinţa celui căruia îi este adresată şi să fie înţeleasă de acesta.

Destinatarului pretenţiei formulate de către persoana cu funcţie de răspundere coruptă nu

i se cere să înţeleagă semnificaţia penală a faptei, dar el trebuie să ştie că pretinderea banilor sau

a avantajelor necuvenite condiţionează îndeplinirea corespunzătoare de către aceasta a

îndatoririlor de serviciu.

A primi – a lua în posesiune sau a accepta ceea ce ţi se oferă, ţi se dă, ţi se datorează.

A consimţi la ..., a fi de acord cu ..., a accepta, a admite (DEX).

Săvârşirea infracţiunii de corupere pasivă presupune, în principiu, şi existenţa infracţiunii

corelative de corupere activă. Primirea implică darea din partea corupătorului, iar acţiunea de

primire trebuie să fie voluntară şi spontană, caracterizându-se printr-o relativă concomitenţă între

acceptarea propunerii şi primire. Dacă primirea este ulterioară actului de acceptare, suntem deja

în prezenţa unei infracţiuni consumate de corupere pasivă, iar săvârşirea acţiunii de primire nu

afectează unitatea de infracţiune [92, p.345].

Acţiunea de primire trebuie să fie voluntară şi spontană. Spontaneitatea presupune o

relativă concomitenţă între acceptarea propunerii şi primire sau, altfel spus, inexistenţa, între

aceste două momente, a unui interval de timp care să permită acceptării să devină ea însăşi

relevantă juridic. În general, orice primire implică o acceptare, care poate interveni fie în chiar

momentul primirii, fie anterior. În cazul coruperii pasive, săvârşite prin „primire”, acceptarea şi

primirea nu se pot produce însă decât în acelaşi timp, deoarece dacă a avut loc o acceptare a unei

promisiuni de bani ori alte avantaje anterior primirii acestora, infracţiunea de corupere pasivă

s-ar fi consumat din momentul acceptării. Din aceste considerente, primirea este spontană.

Astfel, concluzionăm că primirea nu poate fi concepută fără acceptarea prealabilă de către

persoana cu funcţie de răspundere a avantajelor necuvenite, însă între acestea există un interval

de timp extrem de scurt, care determină relativa lor concomitenţă, simultaneitate, care, astfel

comprimat, nu îngăduie acceptării să devină ea însăşi relevantă penal, din punctul de vedere al

laturii obiective a infracţiunii de corupere pasivă.

Page 59: Ion Nastas Thesis

59

Primirea se poate realiza între corupător şi funcţionar atât în mod direct, cât şi indirect, prin

intermediar sau prin alte mijloace (poştă, tren), sau prin depunerea unei sume de bani la o bancă

pe contul făptuitorului.

Atragem atenţia că în cazul în care banii sau alte avantaje au ajuns la persoana cu funcţie de

răspundere prin intermediul poştei sau prin altă modalitate asemănătoare, destinatarul – pentru a

exclude ideea primirii – trebuie să-şi manifeste cât mai neîntârziat voinţa de a nu accepta; el nu

este obligat să le expedieze trimiţătorului, suportând astfel cheltuielile de transport, dar, dacă nu

o face, trebuie să denunţe fapta autorităţilor [56, p.106].

Dacă banii sau avantajul necuvenit sunt transmise unei rude apropiate persoanei cu funcţie

de răspundere, primirea se consideră realizată numai atunci când persoana cu funcţie de

răspundere, aflând despre remiterea avantajului necuvenit şi conştientizând că acesta îi este

destinat ei, în considerarea efectuării unui act de serviciu, se hotărăşte să-l primească.

Primirea se poate realiza nu doar ca urmare a remiterii banilor sau altor avantaje, dar şi fără

o înmânare materială a acestora. Spre exemplu: în cazul unei dispoziţii, chiar verbale, date unui

terţ de a preda un lucru, o valoare sau de a îndeplini o activitate din care rezultă un câştig pentru

persoana cu funcţie de răspundere.

Uneori, se poate întâmpla ca persoana cu funcţie de răspundere, ajungând în posesia

avantajului necuvenit, să nu-l refuze, dar nici să-şi manifeste expres voinţa de a-l primi (de

exemplu, lasă pe masă banii, biletul de avion sau de teatru): „Există luare de mită în situaţia în

care o persoană, solicitând unui funcţionar îndeplinirea unui act de serviciu, pune în cutia

biroului lui – fiind observată de acesta – o sumă de bani pe care el, nerefuzând-o, o primeşte

implicit” [120, p.186]. Deci, el nu primeşte în mod expres avantajul, dar păstrează deschisă

situaţia de a-l folosi. Or, în asemenea situaţie – din moment ce persoana cu funcţie de răspundere

nu refuză avantajul necuvenit, păstrând posibilitatea de a beneficia efectiv de el – se poate spune

că ne aflăm în faţa unei „primiri”, în sensul legii, chiar dacă între timp avantajul respectiv a

încetat de a mai putea fi valorificat (de exemplu, data biletului de avion a expirat) [56, p.106].

Uneori, însă, sunt posibile cazuri când în calitate de avantaj necuvenit sunt transmise

documente, care dau dreptul la primirea unor bunuri patrimoniale, inclusiv bani (cum ar fi

cecurile), corupătorul păstrându-şi totuşi dreptul de a dispune asupra acestor documente, astfel

încât persoana cu funcţie de răspundere să poată beneficia de acestea doar odată cu săvârşirea

acţiunilor condiţionate [233, p.186].

În acest caz considerăm că nu a avut loc „primirea” propriu-zisă, ci o formă specifică a altei

modalităţi a laturii obiective a coruperii pasive – „acceptarea”.

Page 60: Ion Nastas Thesis

60

A accepta – atitudinea persoanei cu funcţie de răspundere de a fi de acord cu promisiunea

de bani sau alte avantaje ce i-a fost făcută în schimbul serviciilor sale [49, p.33]; „pentru

consumarea acestei infracţiuni este suficientă acceptarea de către funcţionar a promisiunii

făcute, chiar dacă suma de bani nu i-a mai fost dată ulterior, sau i-a fost dată într-un moment

când pierduse calitatea de funcţionar, prin pensionare sau în orice alt mod” [118, p.274].

Astfel, acceptarea ca modalitate de săvârşire a coruperii pasive presupune acordul explicit

al făptuitorului la oferta de corupere. În acest caz, iniţiativa aparţine corupătorului care va comite

infracţiunea corelativă de corupere activă sub forma oferirii [113, p.286]. Acceptarea promisiunii

poate fi expresă, dar şi tacită. În acest caz, acceptarea rezultă din anumite manifestări care relevă

neîndoielnic acordul persoanei de a primi folosul necuvenit.

Pentru existenţa infracţiunii este suficient ca persoana cu funcţie de răspundere să accepte

promisiunea chiar dacă avantajele promise nu au fost determinate, în sensul că nu s-a precizat, în

concret, în ce va consta fiecare în parte [60, p.94]. Relevantă în acest sens este următoarea

constatare a instanţei de judecată: „Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită este suficient ca

inculpatul să accepte promisiunea unor foloase, în scopul de a face sau a nu face un act privitor

la funcţia sa, chiar dacă foloasele primite nu au fost determinate, în sensul că nu s-a precizat, în

concret, în ce va consta fiecare în parte” [118, p.273].

Totuşi, comparativ cu Codul penal al României, care, la art. 308, printre elementele laturii

obiective ale luării de mită prevede „acceptă promisiunea” de rând cu „pretinde sau primeşte”,

Codul penal al Republicii Moldova se limitează în cuprinsul art. 324 doar la „acceptă servicii,

privilegii sau avantaje”, acestea fiind privite distinctiv de „pretinde ori primeşte oferte, bani,

titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale”.

Astfel, reieşind din construcţia legislativă a articolului 324 Cod penal, considerăm că

termenul „acceptă” este utilizat mai mult în calitate de sinonim al „primirii”, fără a fi realizat

scopul pe care îl comportă acest termen, şi anume: de a consimţi, a aproba, a fi de acord cu

promisiunea transmiterii unor avantaje necuvenite.

Mai mult ca atât, Codul penal al României mai prevede (art. 308) „nerespingerea

promisiunii” de acordare de bunuri şi foloase, componenţă pe care de fapt o putem plasa pe

aceeaşi poziţie cu „acceptarea tacită”, însă care necesită o reglementare distinctă – urmare a

considerentului că persoana cu funcţie de răspundere este, astfel, stimulată la o poziţie activă (de

refuz sau denunţare) faţă de persoana care desfăşoară o activitate de corupere [57, p.132].

„Nerespingerea promisiunii de mituire a fost pusă de legiuitor pe acelaşi plan cu acceptarea

promisiunii pentru a-i obliga pe funcţionari să aibă o atitudine categorică de refuz faţă de acele

persoane care recurg la corupţie” [60, p.94].

Page 61: Ion Nastas Thesis

61

Relevant în acest context este următorul exemplu din practica judiciară: „Din probele

administrate în cauză rezultă în mod neîndoielnic că inculpatul a oferit o sumă de bani

poliţistului, bani pe care i-a şi pus pe masa acestuia.

Din punct de vedere juridic, pentru existenţa infracţiunii de dare de mită, este lipsită de

semnificaţie reacţia funcţionarului căruia i se oferă bani sau alte avantaje, astfel că insuficienta

fermitate a refuzului – pe care o afirmă în speţă inculpatul – nu poate avea nici un efect cu

privire la mituitor şi fapta sa.

Eventual, fapta funcţionarului de a nu respinge prompt şi ferm oferta de mituire poate

angaja răspunderea sa pentru infracţiunea de dare de mită” [21, p.305].

Demne de reţinut în acest context sunt prevederile alin. (4) art. 11 al Codului de conduită a

funcţionarului public [29], în cadrul căruia este consfinţită obligaţia persoanei cu funcţie de

răspundere da a respinge avantajele necuvenite: „Dacă funcţionarului public i se propune un

avantaj necuvenit, el trebuie să ia măsurile necesare pentru a-şi asigura protecţia:

a) să refuze avantajul necuvenit; acesta nu trebuie acceptat, pentru a fi folosit ca probă;

e) să raporteze imediat această tentativă superiorului său ori, direct, autorităţilor

competente”.

Rezumând cele expuse mai sus, nu putem accepta explicaţiile date de către un şir de autori

[3, p.158] termenului „acceptare”, corelativ cu prevederile actuale ale legislaţiei penale:

„Acceptarea prevede exprimarea acordului cu privire la promisiune, ori nerespingerea categorică

a promisiunii, adică a accepta tacit”. În acelaşi timp, considerăm imperativă necesitatea

modificării art. 324 Cod penal, conform modelului român, urmând a fi indicate consecutiv

„pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii ori nerespingerea promisiunii”.

Odată cu adoptarea noul Cod penal, din conţinutul articolului ce incriminează coruperea

pasivă sintagma „luarea de către o persoană cu funcţie de răspundere, personal sau prin

mijlocitor” a fost exclusă, fiind înlocuită cu „fapta persoanei cu funcţie de răspundere”.

Considerentul din care s-au operat aceste modificări a fost că, din moment ce Codul penal

prevede „participaţia”, este lipsită de sens prevederea suplimentară a posibilităţii persoanei cu

funcţie de răspundere de a primi avantaje necuvenite şi prin intermediul altor persoane, această

posibilitate fiind evidentă reieşind din prevederile legii penale.

Conform cercetărilor efectuate, s-a stabilit următoarea legitate: în cazul primirii episodice a

avantajelor necuvenite în valoare mică, de regulă, nu sunt implicaţi intermediari. Însă, odată cu

majorarea cazurilor de primire a avantajelor necuvenite şi a valorii acestora – creşte şi numărul

intermediarilor [217, p.201].

Page 62: Ion Nastas Thesis

62

Totodată, remarcăm că, în cazul transmiterii unor avantaje necuvenite către o persoană terţă

pentru ca aceasta să le transmită persoanei cu funcţie de răspundere, în scopul coruperii ultimei,

fără însă să existe o înţelegere prealabilă cu aceasta, fapta corupătorului urmează a fi calificată ca

tentativă la corupere activă, până la momentul oferirii sau transmiterii acestor avantaje persoanei

cu funcţie de răspundere [233, p.186].

Esenţial este că, în cazul descris mai sus, urmează să se facă distincţie de prevederile

art. 326 Cod penal, care incriminează „traficul de influenţă”, deoarece în primul caz avantajele

necuvenite sunt transmise persoanei terţe pentru a fi transmise persoanei cu funcţie de

răspundere, corupătorul urmând a fi tras la răspundere pentru corupere activă (sau tentativă la

corupere activă, după caz), iar în cazul traficului de influenţă avantajele necuvenite sunt

transmise nemijlocit persoanei terţe (traficantului) cu titlu de remuneraţie, pentru a o determina

pe aceasta să influenţeze un anumit funcţionar.

Astfel, poate fi recunoscută în calitate de coparticipant (mijlocitor) orice persoană, căreia,

la indicaţia corupătorului sau a coruptului, i-au fost transmise avantajele necuvenite, neavând

relevanţă dacă mijlocitorul a fost remunerat pentru serviciile prestate [187, p.360].

Pentru recunoaşterea mijlocitorului în calitate de coparticipant la corupere nu contează dacă

acestuia i-a fost numită persoana cu funcţie de răspundere căreia urmează a-i fi transmis

avantajul necuvenit.

În practică pot fi întâlnite însă cazuri când intermediarul primeşte de la corupător careva

avantaje necuvenite pentru a le transmite persoanei cu funcţie de răspundere, însă în realitate nu

intenţionează să le transmită.

Într-o primă opinie se consideră că „darea de mită prin intermediar constituie infracţiune

numai dacă promisiunea, oferta sau folosul ajunge la funcţionar, nu şi când acţiunea tipică –

necunoscută funcţionarului – se opreşte la intermediar; în asemenea situaţie, neputându-se reţine

existenţa infracţiunii, nu poate fi reţinută nici calitatea de complice în persoana intermediarului”

[55, p.211].

Considerăm că, în asemenea cazuri, faptele intermediarului urmează a fi calificate drept

instigare la corupere activă, iar fapta corupătorului – în calitate de tentativă la corupere activă,

subliniindu-se, însă, că fapta intermediarului va fi posibil de incriminat în calitate de instigare în

cazul în care el a participat activ la determinarea corupătorului pentru a transmite avantajele

necuvenite. Aparent, acţiunea mijlocitorului fictiv ar cădea sub incidenţa prevederilor legii

penale cu privire la escrocherie, însă fapta lui nu poate fi astfel calificată, deoarece, de facto,

acţiunile lui întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni mai grave, şi anume –

instigarea la coruperea activă, fiind astfel cauzat un prejudiciu mai semnificativ relaţiilor sociale

Page 63: Ion Nastas Thesis

63

protejate. Mai mult ca atât, în cazul în care fapta mijlocitorului fictiv s-ar califica în calitate de

escrocherie, atunci persoana care a transmis avantajul necuvenit va fi recunoscută în mod

neîntemeiat nu în calitate de corupător, ci parte vătămată.

Se menţionează că în mod similar urmează de procedat în cazul în care persoana acţionează

nu în calitate de mijlocitor fictiv, prezentându-se în calitate de persoană cu funcţie de răspundere,

fără a deţine această calitate, şi primeşte de la corupător avantaje necuvenite [189, p.87]. În acest

caz, fapta coruptului urmează a fi calificată prin concurs de infracţiune: art. 351 „Uzurparea de

calităţi oficiale” şi instigare la corupere activă, iar fapta corupătorului – în calitate de tentativă la

coruperea activă, deoarece, cu toate că corupătorul a efectuat toate acţiunile necesare prevăzute

de art. 325, infracţiunea totuşi nu a fost consumată, fiindcă avantajul nu a fost adresat unei

persoane cu funcţie de răspundere şi, respectiv, nu au fost lezate relaţiile sociale protejate.

Totodată, în cazul lipsei din partea mijlocitorului fictiv a unor acţiuni directe îndreptate spre

instigarea corupătorului, fapta mijlocitorului fictiv urmează a fi calificată ca escrocherie. În caz

contrar, când mijlocitorul fictiv participă nemijlocit la formarea voinţei (intenţiei) corupătorului,

aceasta întruneşte elementele caracteristice instigatorului şi, respectiv, fapta sa urmează a fi

calificată ca instigare la corupere activă [219, p.70].

Revenind la infracţiunea de trafic de influenţă, subliniem că în cazul în care corupătorul va

transmite traficantului avantaje necuvenite, destinate nemijlocit nu doar pentru traficant, dar şi

pentru persoana cu funcţie de răspundere pentru a o determina să săvârşească careva acţiuni,

atunci acţiunile traficantului exced cadrul normativ al traficului de influenţă, încadrându-se în

cadrul infracţiunii de corupere activă.

În această ordine de idei, menţionăm că în cuprinsul art. 326 Cod penal „Traficul de

influenţă” a fost prevăzută în mod neargumentat sintagma „primirea sau extorcarea (...) personal

sau prin mijlocitor”. Considerăm că legiuitorul urma să formuleze dispoziţia art. 326 Cod penal

după modelul celei de la art. 324 (coruperea pasivă), exceptând din cuprinsul acesteia că

primirea poate fi efectuată personal sau prin mijlocitor, respectiva posibilitate subînţelegându-se.

Lipsa de consecutivitate se observă şi în cazul reglementării modalităţilor de traficare, fiind

indicată doar „primirea sau extorcarea”, cu ulterioara posibilitate a acceptării, lăsând în afara

legii penale „pretinderea” de avantaje necuvenite.

Mai mult ca atât, considerăm că „pretinderea” a fost plasată în mod neîntemeiat la acelaşi

nivel cu „extorcarea”; or, ultima, după caracterul său, comportă un pericol social cu mult mai

sporit şi, respectiv, necesită a fi prevăzută în calitate de agravantă.

Deci, considerăm că art. 326 Cod penal „Traficul de influenţă”, trebuie să aibă

următoarea redacţie:

Page 64: Ion Nastas Thesis

64

„(1) Fapta persoanei de a pretinde ori primi bunuri, servicii sau alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale ori acceptarea promisiunii unor astfel de avantaje sau

nerespingerea acestora de către o persoană care are influenţă sau care pretinde că are o

asemenea influenţă asupra unei persoane publice, a unei persoane publice străine,

arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

După lit. c) alin. (2) art. 326 Cod penal se introduce lit. d) „cu extorcarea de avantaje

prevăzute la alin. (1)”.

Atragem atenţia că termenul de „persoană cu funcţie de răspundere” a fost substituit cu cel

de „persoană publică”, argumentarea unei asemenea modificări fiind prezentată în

subcompartimentul 2.4. „Persoana cu funcţie de răspundere – subiect special al coruperii pasive”

al prezentei lucrări, analogică fiind situaţia şi cu termenii „persoană publică străină, arbitru sau al

juratului străin”.

Referitor la momentul consumării infracţiunii de corupere, aici de asemenea au intervenit

unele schimbări după adoptarea noului Cod penal. Aceasta se datorează faptului că, pe lângă

termenul „luare” (primire), legiuitorul a mai introdus „pretinderea” şi „acceptarea”. Considerăm

întemeiate completările în cauză, însă nu şi suficiente. În acest context, reiterăm afirmaţiile

expuse la începutul acestui compartiment privitor la necesitatea completării articolului 324 Cod

penal cu sintagma „acceptarea promisiunii”. O astfel de completare ar fi în stare să înlăture unele

probleme şi ar fi în corespundere cu Convenţia penală privind corupţia, în art. 3 al căreia se

incriminează „fapta unuia din agenţii săi publici de a solicita sau primi, direct sau indirect, … ,

sau de a accepta o ofertă sau o promisiune a unui avantaj necuvenit” [37].

La moment, reieşind din prevederile alin. (2) art. 3 Cod penal, care interzice interpretarea

extensivă defavorabilă a normei penale, nefiind în mod expres incriminată în cuprinsul art. 324

Cod penal „acceptarea promisiunii” sau „nerespingerea promisiunii” pentru „oferte, bani, titluri

de valoare alte bunuri sau avantaje”, fapta persoanei cu funcţie de răspundere de a accepta

promisiunea unor astfel de avantaje necuvenite nu va putea fi considerată infracţiune consumată.

În acest caz, vom constata prezenţa pregătirii infracţiunii de corupere pasivă, în sensul art. 26

Cod penal, deoarece de facto a avut loc o înţelegere prealabilă de a săvârşi o infracţiune.

Tentativa la infracţiunea de corupere pasivă ar fi posibilă în varianta „primirii”, dar la acest

moment infracţiunea ar putea fi deja consumată în cazul pretinderii avantajului necuvenit, ceea

ce nu se poate spune despre acceptarea ori nerespingerea promisiunii. Conform legislaţiei

române, tentativa, de regulă, nu este posibilă, deoarece chiar şi în varianta „tentativei de primire”

infracţiunea de corupere pasivă este deja consumată, sub forma „acceptării” unei oferte, a

promisiunii, anterior primirii, chiar şi în formă tacită.

Page 65: Ion Nastas Thesis

65

În ceea ce priveşte coruperea activă, remarcăm că aceasta, împreună cu coruperea pasivă, se

află, de regulă, în faţa a două acţiuni corelative, cărora, pe plan psihic, le corespund două poziţii

subiective de asemenea conjugate între ele.

Acţiunilor de „oferire” şi de „dare” a avantajelor necuvenite ce formează latura obiectivă a

coruperii active le corespund acţiunile de „primire” şi de „acceptare” ce formează latura

obiectivă a coruperii pasive. Pe de altă parte, în timp ce corupătorul tinde să determine persoana

cu funcţie de răspundere la un anumit comportament legat cu îndatoririle de serviciu ale acesteia,

persoana cu funcţie de răspundere, primind avantajul necuvenit, acceptă în mod deliberat să aibă

comportarea dorită de cel dintâi şi, prin aceasta, nimereşte într-o situaţie de dependenţă faţă de

corupător [53, p.130].

Ca şi în cazul coruperii pasive, odată cu adoptarea noului Cod penal, latura obiectivă a

coruperii active de asemenea a suferit un şir de modificări, fiind formată dintr-un cumul de

acţiuni alternative: „promisiunea, oferirea sau darea de bunuri şi servicii” (art. 325 Cod penal).

Revenind la cele expuse mai sus, este inexplicabil de ce legiuitorul, prevăzând în latura

obiectivă a coruperii active „promisiunea”, nu a stipulat-o şi în cea a coruperii pasive, doar

aceste infracţiuni sunt, în principiu, corelative şi, respectiv, dacă este „promisiunea”, atunci

trebuie să fie şi „acceptarea” ori „nerespingerea promisiunii”.

Promisiune – angajamentul, făgăduiala, obligaţia pe care şi-o asumă o persoană faţă de o

persoană cu funcţie de răspundere de a-i remite în viitor – într-un termen determinat sau fără

termen – careva avantaje necuvenite [53, p.137].

Promisiunea poate fi făcută verbal sau în scris, poate fi expresă sau implicită ori aluzivă.

Dar, chiar dacă avantajele promise nu sunt determinate sub aspectul calităţii şi cantităţii –

promisiunea trebuie să fie serioasă şi nu vagă sau imposibil de realizat, fiind de asemenea

necesar ca aceasta să ajungă la cunoştinţa destinatarului, indiferent dacă acesta o acceptă sau nu.

Pentru realizarea laturii obiective a coruperii active „promisiunea”, indiferent de modul în

care ar fi fost făcută, trebuie să ajungă la cunoştinţa destinatarului, dar nu se cere ca persoana cu

funcţie de răspundere căreia îi este adresată să înţeleagă pe deplin despre ce este vorba [53,

p.137]. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că vinovăţia celui care promite trebuie înlăturată numai

pentru că un funcţionar este „greu de cap” şi nu pricepe ce i se cere sau „nu-şi crede urechilor”

când i se face o promisiune clară [53, p.137].

Totodată, promisiunea nu implică neapărat actul corelativ al acceptării sau nerespingerii, ea

fiind, în principiu, un act unilateral al celui care urmăreşte să corupă persoana cu funcţie de

răspundere.

Page 66: Ion Nastas Thesis

66

A oferi – a prezenta, a etala, a înfăţişa anumite obiecte, bani, bunuri sau alte foloase unei

persoane cu funcţie de răspundere, urmând ca aceasta să le primească pentru a îndeplini o faptă

ce intră în obligaţiile sale de serviciu [14, p.416].

Oferta trebuie să fie precisă, să se concretizeze într-o acţiune efectivă, reală şi să pornească

la iniţiativa corupătorului; nu este necesar ca ea să fie inteligibilă pentru oricine, chiar şi pentru

neiniţiaţi, ci numai pentru persoana interesată, care, cunoscând circumstanţele, este în situaţia de

a-i putea înţelege semnificaţia. Nu prezintă relevanţă faptul că avantajul material a fost înfăţişat

de corupător în întreaga sa dimensiune sau numai parţial, după cum este indiferent dacă oferta

s-a făcut direct ori indirect [60, p.113].

Bineînţeles că oferta poate fi precedată de promisiune, dar, în asemenea caz, infracţiunea se

consumă odată cu formularea promisiunii. Prin natura ei, oferta presupune promisiunea pe care o

absoarbe şi o depăşeşte, cele două activităţi suprapunându-se, fiind simultane.

Delimitarea „oferirii” de „promitere” este imprecisă; oferirea diferă însă, în orice caz, de

promitere prin aceea că se realizează într-un viitor mai apropiat. Ceea ce caracterizează oferta

este prezentarea banilor sau avantajelor necuvenite ce constituie obiectul coruperii ori

posibilitatea ca acestea să fie imediat remise; prin urmare, oferta nu este afectată de vreun

termen. Spre deosebire de ofertă, promisiunea priveşte sume de bani sau avantaje viitoare, în

sensul că nu sunt prezentate sau puse la dispoziţia persoanei cu funcţie de răspundere în

momentul formulării sale; ea este afectată deci de un termen [53, p.139].

A da – acţiunea corupătorului de a remite, preda efectiv persoanei corupte aceste avantaje

necuvenite, ceea ce în mod iminent presupune şi săvârşirea infracţiunii corelative de corupere

pasivă de către persoana cu funcţie de răspundere [58, p.123].

Pentru existenţa infracţiunii în această formă nu contează dacă iniţiativa a aparţinut

corupătorului sau persoanei corupte, sau dacă corupătorul a cedat solicitărilor.

Infracţiunea va exista atât atunci când persoana cu funcţie de răspundere a îndeplinit fapta

pentru care a primit avantajul necuvenit, cât şi atunci când persoana coruptă nu a îndeplinit actul,

important fiind să fi avut loc transmiterea banilor, valorilor sau altor foloase necuvenite.

Totodată, promisiunea, oferirea sau darea în cazul coruperii active trebuie să aibă ca obiect

banii sau alte avantaje necuvenite: „În lipsa „darurilor”, nu poate să existe o infracţiune, întrucât

legea penală, evident, nu pedepseşte demersurile nici rugăminţile, nici insistenţele sau

recomandările, chiar dacă ele ar avea drept rezultat determinarea funcţionarului să facă un act

nedrept şi să încalce, din slăbiciune, îndatoririle funcţiei sale” [56, p.117].

O altă condiţie constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea de avantaje necuvenite să

se fi comis anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de către persoana cu funcţie de răspundere a

Page 67: Ion Nastas Thesis

67

actului în vederea căruia corupătorul a acţionat, sau cel târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor

de serviciu. Atunci când latura obiectivă s-a realizat prin promisiune de avantaje necuvenite,

darea efectivă a acestora poate să se facă şi după ce se execută actul de serviciu cerut, deoarece

infracţiunea s-a consumat deja în momentul când a avut loc promisiunea.

Astfel, analizând trăsăturile definitorii ale laturii obiective a coruperii pasive şi a coruperii

active formulate de legea penală, concluzionăm că, în principiu, acestea corespund exigenţelor

înaintate de către diversele forme de manifestare a coruperii, însă în normele de incriminare sunt

unele aspecte care necesită a fi modificate şi completate, pentru a preîntâmpina eludarea

persoanei culpabile de la răspundere penală.

După cum s-a menţionat mai sus, o condiţie esenţială pentru existenţa laturii obiective a

infracţiunilor de corupere o constituie faptul că pretinderea, primirea, acceptarea trebuie să se

refere la bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale, servicii, privilegii,

avantaje.

Totodată, în unele acte normative întâlnim şi alte formulări ale obiectului coruperii:

„foloase materiale sau a unui avantaj necuvenit” (art. 2 al Legii Republicii Moldova nr. 90 – XVI

din 25.04.2008); „o favoare în orice formă, o ofertă de angajare sau orice alt serviciu ca

recompensă pentru anumite acţiuni” (alin. (1) art. 30 al Legii Republicii Moldova privind

achiziţiile publice, nr. 96-XVI din 13.04.2007 [85]).

Întrebarea ce se impune ar fi, dacă noţiunea de beneficii înglobează în sine doar

caracterul patrimonial ori sunt posibile şi beneficii nepatrimoniale.

Legiuitorul rus alege calea excluderii beneficiilor nepatrimoniale din obiectul coruperii.

Astfel, la art. 290 Cod penal al Federaţiei Ruse în calitate de obiect al coruperii se enumără: bani,

titluri de valoare, alte bunuri sau beneficii ce au un caracter patrimonial [225].

Însă, doctrina rusă nu este unanimă. Astfel, în ce priveşte obiectul coruperii,

B. Zdravomîslov, adept al avantajelor exclusiv patrimoniale ca obiect al coruperii, indică că

mituirea este imposibilă, se exclude, în cazul obţinerii de către funcţionarul public în urma

folosirii situaţiei de serviciu a unor avantaje nepatrimoniale (o caracteristică pozitivă, recenzie,

atestaţie) [180, p.26].

Astfel, promotorii acestui punct de vedere susţin că recunoaşterea avantajelor nemateriale

în calitate de obiect al coruperii în mod neîntemeiat ar lărgi cercul acţiunilor care cad sub

incidenţa infracţiunilor de corupere. Însăşi esenţa coruperii pasive şi a coruperii active, ca

„cumpărare” a persoanei cu funcţie de răspundere, exclude posibilitatea utilizării avantajelor

nemateriale (cum ar fi o caracteristică pozitivă, raporturi sexuale) în calitate de obiecte ale

coruperii [233, p.184].

Page 68: Ion Nastas Thesis

68

A. Kviţinia, însă, nu este de acord cu o atare abordare restrictivă a problemei, fiind de

părere că includerea doar a avantajelor patrimoniale în obiectul coruperii o limitează neîntemeiat

pe aceasta, astfel creând posibilitatea unor eventuale abuzuri [186, p.30].

Promotor al acestei din urmă poziţii este şi V. Dobrinoiu, care subliniază că prin expresia

„alte foloase” se înţelege orice fel de avantaje patrimoniale, dar şi nepatrimoniale (de exemplu:

acordarea unui titlu, a unui grad, ori a altei distincţii onorifice) [58, p.133].

Unii autori autohtoni de asemenea susţin inadmisibilitatea avantajelor nepatrimoniale în

calitate de obiect al coruperii. În Comentariul la Codul penal al R.S.S.M. din 1967 se

menţionează că „oferirea de avantaje nepatrimoniale nu poate fi considerată drept mită” [214,

p.256], ca mai apoi, odată cu adoptarea Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire

la mituire”, să fie recunoscută şi posibilitatea caracterului nepatrimonial al coruperii: „prin

obiecte predestinate mitei sub orice formă se înţeleg banii, hârtiile de valoare, valorile materiale,

precum şi alte foloase atât de ordin patrimonial, cât şi de ordin nepatrimonial (acordarea unui

titlu sau a unui grad, ori a altei distincţii onorifice)” [63, p.347].

Noul Cod penal nu mai utilizează sintagma „alte foloase”, încercând să o concretizeze

prin expresia: „alte bunuri sau avantaje patrimoniale, fie acceptă servicii, privilegii sau avantaje”

(art. 324 Cod penal).

Considerăm că prin utilizarea termenilor „serviciu”, „privilegiu”, „avantaj” legiuitorul a

oferit posibilitatea includerii în obiectul coruperii şi a avantajelor nepatrimoniale, fapt confirmat

şi prin explicaţiile date de către Curtea Supremă de Justiţie: „Avantajul se poate realiza şi printr-

un câştig moral, adică nepatrimonial” [64]. Însă, pentru a înlătura deficienţele de formulare a

normei penale, considerăm imperioasă suplinirea art. 324 Cod penal cu sintagma „avantaje

nepatrimoniale”.

O poziţie similară este susţinută şi de către autorii Raportului explicativ la Convenţia

penală privind corupţia: „Avantajele necuvenite sunt în general de ordin economic sau financiar,

dar ele pot avea în mod egal un caracter nematerial. Important este că corupătorul (sau un terţ, de

exemplu, o rudă) îşi vede poziţia ameliorată în raport cu cea pe care o avusese înaintea

infracţiunii şi că este vorba despre o ameliorare care nu-i era cuvenită acestuia.

În doctrină au fost expuse însă şi alte opinii, conform cărora avantajele nepatrimoniale

trebuie înţelese şi limitate la acele avantaje necuvenite care au sau pot avea, mai devreme sau

mai târziu, consecinţe de ordin patrimonial şi care, indirect, îmbunătăţesc situaţia patrimonială a

persoanei cu funcţie de răspundere. Numai în măsura în care persoana cu funcţie de răspundere

realizează, imediat sau mai târziu, avantaje cu consecinţe de ordin patrimonial sau social,

avantajul necuvenit care nu răspunde direct acestei cerinţe determină inexistenţa elementului

Page 69: Ion Nastas Thesis

69

material al laturii obiective a coruperii pasive. Avantajele pur şi exclusiv morale, fără consecinţe

materiale sau sociale, nu pot determina noţiunea de avantaj [49, p.36].

Acceptând de principiu teza, conform căreia, în cazul infracţiunii de corupere pasivă, prin

avantaje se înţelege atât cele patrimoniale, cât şi nepatrimoniale, considerăm că lucrurile trebuie

privite mai nuanţat în ceea ce vizează avantajele nepatrimoniale. Caracterul în cauză ar trebui

privit limitat, în caz contrar putându-se ajunge la extremităţi nedorite, condiţia esenţială fiind ca

avantajele nepatrimoniale să posede forţă suficientă pentru a determina persoana cu funcţie de

răspundere să comită fapta cerută de corupător.

În continuare vom analiza, în parte, avantajele care pot constitui obiectul coruperii,

menţionând, totodată, că, urmărind sentinţele instanţelor de judecată pe infracţiunile de corupere,

am relevat faptul că doar în trei cazuri obiectul coruperii l-au constituit alte bunuri, în afară de

bani, şi anume: „materiale de construcţii” [48]; „două cutii cu bomboane „Moldova”, două cutii

cu bomboane „Meteorit”, două cutii cu bomboane „Nostalgie”, două sticle cu vin spumant

„Muscat Cricova” [132]; „o sticlă de vodcă „Absoliut”, patru sticle de vodcă „Russchii razmer”,

două sticle de vodcă „Spicul de aur” [140]. Această situaţie poate fi explicată prin comoditatea

primirii, transportării, convertirii uşoare a banilor în alte bunuri şi valori [232, p.36].

Prin „bani” (valută) legea înţelege atât unităţile monetare ale Republicii Moldova (leul),

cât şi ale altor ţări, care se află în circulaţie, adică se află în schimbul monetar financiar la

momentul comiterii infracţiunilor.

Monedele vechi, atât ale Republicii Moldova, cât şi ale ţărilor străine, care nu se mai află

în circulaţie şi, drept urmare, nu constituie un mijloc de plată, însă care au o valoare

numismatică, nu pot fi considerate bani, în sensul art. 324 Cod penal [178, p.5]. În acest caz, ele

urmează a fi atribuite la categoria de bunuri, cu condiţia că valoarea lor pe piaţă nu este apreciată

drept mizeră. În consecinţă, datorită lipsei de importanţă, oferirea lor în calitate de avantaj nu

prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni; şi, drept urmare, în baza alin. (2) art. 14 Cod

penal, nu constituie infracţiune.

Prin „titlu de valoare” înţelegem acel document, care certifică, prin respectarea unei

anumite forme, unele drepturi patrimoniale, a căror realizare sau transmitere este posibilă doar la

prezentarea acestuia.

„Bunuri”, în sensul art. 285 al Codului civil, reprezintă toate lucrurile susceptibile

apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. Lucrurile sunt obiecte corporale în

raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile [26].

În Dicţionarul explicativ al limbii române termenii utilizaţi în art. 324 Cod penal sunt

definiţi în felul următor: serviciu – acţiunea de a sluji, formă de muncă prestată în folosul sau

Page 70: Ion Nastas Thesis

70

interesul cuiva; faptă, acţiune care avantajează pe cineva; avantaj – folos, favoare, privilegiu de

care se bucură cineva; folos – câştig moral sau material; privilegiu – avantaj, scutire de obligaţii

(către stat), drept sau distincţie socială care se acordă în situaţii speciale unei persoane, unui grup

de persoane; ofertă – propunere făcută de o persoană altei persoane pentru vânzarea-cumpărarea

unor mărfuri, pentru angajarea într-o slujbă, participarea la o acţiune, prestarea unor servicii.

Remarcăm că în unele acte legislative termenul „avantaj” a fost substituit cu termenul

„valoare”, fiind considerate sinonime. Astfel, la lit. c) pct. 25 al Codului de etică şi deontologie a

poliţistului se stipulează că „integritatea colaboratorului de poliţie este asigurată prin următoarele

interdicţii: să pretindă sau să accepte bani, bunuri, valori...” [61].

La obiectul coruperii în mod întemeiat sunt atribuiţi nu doar banii, dar şi alte forme de

beneficii materiale. Specificul acestor forme constă în faptul că beneficiile materiale sunt

obţinute de către persoana cu funcţie de răspundere prin suportarea unor cheltuieli cu mult mai

mici decât ar fi trebuit să fie în mod real (procurarea unui bun la preţ simbolic) sau, în genere,

constă în primirea gratuită a aceea ce urma să fie achitat.

Aceste avantaje necuvenite pot consta în diverse forme: bani, vacanţe, împrumuturi de

bani, mâncare şi băuturi, accelerarea tratării unui bolnav, perspective mai bune în carieră [124].

„Împrejurarea că sumele de bani primite de inculpat au fost solicitate de acesta cu titlu de

împrumut este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii de luare de mită; într-adevăr,

împrumutul constituie un „folos”, în sensul textului sus-menţionat, astfel că, din moment ce a

fost solicitat de către funcţionar în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu,

toate elementele infracţiunii de luare de mită sunt realizate” [118, p.274].

Pentru ca infracţiunea de corupere să fie consumată, în cazul promiterii de avantaje, nu

este necesar să fie identificat ce anume va primi persoana cu funcţie de răspundere. Astfel, într-o

sentinţă de condamnare, instanţa de judecată a stabilit că „pentru existenţa infracţiunii de

corupere pasivă este suficient ca inculpatul să accepte promisiunea unor foloase, în scopul de a

face sau de a nu face un act privitor la funcţia sa, chiar dacă foloasele primite nu au fost

determinate, în sensul că nu s-a precizat în ce va consta, în concret, fiecare parte. Dacă, după ce

a realizat actul privitor la funcţia sa, inculpatul a primit mai multe foloase diferite de la cel care

îi făcuse o asemenea promisiune nedeterminată, toate aceste foloase reprezintă obiectul material

al infracţiunii de corupere pasivă astfel săvârşită” [142, p.672].

Sunt posibile şi cazuri când persoanei cu funcţie de răspundere, în calitate de promisiune

a transmiterii unor avantaje necuvenite, i se înmânează anumite documente, care fără alte acte

necesare nu dau posibilitatea de a primi avantajele necuvenite, aceste acte urmând a fi transmise

ulterior executării acţiunilor dorite de către corupător.

Page 71: Ion Nastas Thesis

71

În literatura de specialitate este discutată problema dacă fac parte din obiectul coruperii

diplomele, carnetele de muncă, legitimaţiile false. Prin ele înseşi, acestea nu reprezintă o valoare

materială, însă dispunerea de ele dă posibilitatea de a ocupa o funcţie oarecare, de a primi pensie

sau alte plăţi sociale.

Considerăm corectă opinia susţinută de I. Kozacenko, conform căreia obţinerea de astfel

de obiecte (acte fictive) urmăreşte în fine un scop material sau alte interese personale, dorindu-se

îmbunătăţirea nemeritată a situaţiei sale şi, ca rezultat, fapta în cauză urmează să fie considerată

infracţiune de corupere [192, p.769].

Codul penal autohton, spre deosebire de Codul penal francez, nu prevede expres ca obiect

al coruperii cadourile şi prezenturile, aceste noţiuni fiind, însă, stipulate în alte acte legislative,

cum ar fi: „Funcţionarului public îi este interzis să solicite sau să accepte cadouri, servicii,

favoruri sau alte avantaje” (alin. (1) art. 11 din Codul de conduită a funcţionarului public) [29].

Contestând legalitatea acuzării sale pentru corupere pasivă, funcţionarul T. menţiona că

primirea de la persoana C. a banilor nu a fost un folos necuvenit, ci un cadou pentru ajutorul

acordat acestuia la perfectarea actelor. Argumentele în cauză au fost respinse de materialele

dosarului, în particular de depoziţiile corupătorului C., care a afirmat că el i-a transmis lui T.

nu un cadou, ci un folos necuvenit, pentru ca acesta să-i dicteze datele care trebuie incluse în

declaraţia cu privire la venituri, pentru a micşora mărimea impozitului [203].

În faţa practicii judiciare de asemenea a fost pusă problema stabilirii dacă este necesară

existenţa unei proporţii între actul determinat, ce urmează a fi înfăptuit de către persoana cu

funcţie de răspundere, şi răsplata convenită pentru acesta.

Pentru existenţa infracţiunii de corupere pasivă se cere ca între prestaţia ce se pretinde de

la persoana cu funcţie de răspundere, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea

îndeplinirii unui act privitor la obligaţiile de serviciu, şi avantajul ce se acceptă, se primeşte sau

nu se refuză – plata ilicită, cumpărarea ilegală a acelei prestaţii – să fie o oarecare proporţie.

„În cazul în care între actul pretins de la funcţionar şi plata ilicită există o mare

diferenţă de valoare sau importanţă, nu se poate reţine infracţiunea de luare de mită, lipsind

echivalentul ce – aşa cum rezultă implicit din dispoziţiile art. 254 Codul penal (luare de mită) –

trebuie să se stabilească între ele. Raportul sus-menţionat are şi un aspect subiectiv, căci cel

corupt trebuie să vadă în „folosul” ilicit de care beneficiază „răsplata” corespunzătoare, ca

valoare sau importanţă, actului ce i se cere să-l îndeplinească, să nu-l îndeplinească sau să-l

efectueze cu întârziere” [142, p.672].

Unii autori autohtoni [222, p.28], analizând prevederile Legii Republicii Moldova privind

combaterea corupţiei şi protecţionismului, nr.900 din 27.06.1996 [74], care la lit. b) alin. (1)

Page 72: Ion Nastas Thesis

72

art. 8 prevedea interdicţia înaintată funcţionarului: „să primească, în virtutea situaţiei sale

sociale, daruri şi servicii, cu excepţia semnelor de atenţie simbolice, conform normelor de

politeţe şi de ospitalitate recunoscute, şi a suvenirelor simbolice în timpul acţiunilor de protocol

şi altor acţiuni oficiale, a căror valoare nu depăşeşte un salariu minim”, au ajuns la concluzia că

pot fi considerate în calitate de avantaje necuvenite (obiect al coruperii) doar acele bunuri sau

servicii a căror valoare va depăşi un salariu minim.

Nu putem accepta asemenea alegaţii, deoarece avantajele necuvenite reprezintă o

retribuţie pentru săvârşirea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor fapte ce ţin de

atribuţiile sale de serviciu [7, p.704]. Dar, orice retribuţie are un aspect obiectiv şi unul subiectiv.

Sub aspect obiectiv, retribuţia implică o relaţie între darul pretins, primit sau promis şi actul de

serviciu pe care persoana cu funcţie de răspundere urmează să-l înfăptuiască. Sub aspect

subiectiv, conceptul de retribuţie presupune un interes personal şi voinţa de a retribui, din partea

celui care dă, precum şi voinţa şi conştiinţa de a accepta o plată, din partea celui care primeşte.

Dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite, lipsa de proporţie dintre valoarea darului şi

importanţa actului de serviciu nu poate constitui un impediment în caracterizarea faptei de

corupere pasivă.

Fără îndoială, legea nu cere existenţa unei anumite proporţii, a unei anumite echivalenţe

între avantajele necuvenite, pe de o parte, şi serviciile, actul persoanei cu funcţie de răspundere,

pe de altă parte, dar impune neîndoios ca acestea să aibă aptitudinea de a corupe, să fie serioase.

În acest context, notabil este următorul exemplu din cauza judiciară: „V.M., exercitând

funcţia de viceministru al Muncii şi Protecţiei Sociale, adică persoană cu funcţie de răspundere,

a comis corupere pasivă exprimată prin acceptarea de la V.G. a bunurilor ce nu i se cuvin –

două cutii cu bomboane „Moldova”, două cutii cu bomboane „Meteorit”, două cutii cu

bomboane „Nostalgie” şi două sticle cu vin spumant „Muscat Cricova” – în sumă totală de 323

lei, pentru a-i elibera soţiei acestuia, V.L, bilet de reabilitare medicală la Centrul de reabilitare

„Speranţa” din or. Vadul lui Vodă” [132].

Considerăm că este destul de dificil să apreciezi ce este mai periculos: coruperea mare,

adică pretinderea, primirea unor avantaje necuvenite valoroase, de la persoane care sunt relativ

asigurate, sau coruperea mică, adică pretinderea, primirea unor avantaje necuvenite cu valoare

mică, însă de la o persoană nevoiaşă.

Autorii Convenţiei penale privind corupţia susţin că „problema de a şti în ce constă un

avantaj necuvenit” va avea o importanţă fundamentală pentru încorporarea Convenţiei în dreptul

intern. Termenul „necuvenit” trebuie interpretat, în sensul Convenţiei, ca determinând ceva ce

beneficiarului nu-i este în mod legal stabilit să accepte sau să primească. Pentru autorii

Page 73: Ion Nastas Thesis

73

Convenţiei, termenul „necuvenit” exclude avantajele care sunt admise de lege sau de

reglementările administrative, precum şi cadourile de mică valoare [124].

În cazul în care avantajele primite nu vor avea caracterul de retribuţie, ci va fi invocat un

alt titlu, vom fi în prezenţa abuzului de putere: „fapta va constitui abuz de putere dacă motivarea

destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folos propriu, ci al unităţii” [21, p.274].

În continuare am dori să atragem atenţia asupra unor opinii privind interpretarea noţiunii

de „servicii”. N. Egorova [176, p.73] în mod întemeiat, după părerea noastră, include în acest

concept şi acordarea de servicii sexuale.

În una din deciziile Judecătoriei Supreme a R.S.S.R. din anul 1924 se menţiona: „Scopul

persoanei cu funcţie de răspundere corupte este de a-şi satisface necesităţile sale, fie prin

procurarea unor bunuri din banii primiţi ca corupere, fie prin primirea într-o formă sau alta a

satisfacţiei fizice. Aşa cum anchetatorul i-a promis reţinutei că o va elibera imediat, după ce

aceasta îi va acorda servicii sexuale, adică a promis în interesele reţinutei acţiuni, care fac

parte din îndatoririle sale de serviciu în calitatea sa de persoană cu funcţie de răspundere – în

schimbul unui contraechivalent – acesta a extorcat mită” [172, p.197].

Doctrina nu este unanimă în ce priveşte problema discutată, un prim punct de vedere fiind

reprezentat de autorii care consideră că, în cazul în care o persoană intră în relaţii sexuale cu o

persoană cu funcţie de răspundere, dorind prin aceasta să soluţioneze în folosul său cauza, care

se află în competenţa persoanei cu funcţie de răspundere, asemenea fapte nu pot fi considerate

drept corupere [209, p.138]. „Dacă am califica în calitate de luare de mită acţiunile persoanei cu

funcţie de răspundere care a utilizat situaţia sa de serviciu pentru a determina o femeie să

întreţină relaţii sexuale, pentru a săvârşi careva acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu, atunci

femeia ar urma să fie trasă la răspundere pentru dare de mită” [209, p.139].

M. Iakubovici opinează că înfăptuirea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor

acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu, în interesele unei femei care i-a acordat servicii

sexuale, urmează a fi calificată ca abuz de putere [233, p.184]. Astfel, se menţionează că

corupere, în astfel de situaţii, are loc doar atunci când corupătorul achită serviciile prostituatei,

adică face careva cheltuieli patrimoniale pentru a satisface dorinţele persoanei cu funcţie de

răspundere [164, p.32].

Considerăm că o atare poziţie limitează neîntemeiat conţinutul termenului „serviciu”.

Este recunoscut faptul că, deşi este scoasă în afara legii, prostituţia există, esenţa acesteia

constând în acordarea de servicii sexuale contra plată. De aceea, dacă unei persoane cu funcţie de

răspundere îi este oferită o femeie (sau bărbat), ale cărei servicii sunt plătite, atunci acceptarea

unui astfel de serviciu urmează a fi calificată drept corupere. În acest context, P. Ianin aduce un

Page 74: Ion Nastas Thesis

74

exemplu din practica judiciară, când ofiţerul de urmărire penală Ş. neîntemeiat l-a eliberat de sub

arest pe proxenetul S., bănuit de săvârşirea unei infracţiuni, după ce, la indicaţia lui S., o

prostituată i-a acordat servicii sexuale, acţiunile în cauză constituind obiectul coruperii [234,

p.36].

Suplimentar la cele expuse mai sus, atragem atenţia asupra faptului că în cazul în care

sunt utilizate pentru corupere bunuri şi servicii a căror circulaţie civilă este exclusă sau limitată,

va fi necesară o dublă calificare: pe lângă corupere, incriminându-se şi articolul care prevede

circulaţia ilegală a acestor bunuri [194, p.44].

De asemenea, remarcăm că formularea obiectului coruperii active necesită anumite

modificări, fiind insuficientă doar stipularea „bunuri şi servicii enumerate în art. 324 Cod penal”,

deoarece, pe lângă acestea, art. 324 Cod penal mai prevede oferte, avantaje patrimoniale,

privilegii.

La finele acestei secţiuni remarcăm că în cadrul art. 324 Cod penal, latura obiectivă a

coruperii pasive ar trebui să aibă următoarea formulare: „Fapta persoanei publice, a unei

persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin care pretinde ori primeşte

bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ce nu i se cuvin ori

acceptă promisiunea unor astfel de avantaje sau nu o respinge ... ”.

În mod similar va fi reformulată componenţa de la art. 325 Cod penal:

„Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane publice, unei persoane publice

străine, arbitrului sau juratului străin de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale

sau nepatrimoniale în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

Page 75: Ion Nastas Thesis

75

2.3. Latura subiectivă a coruperii pasive şi a coruperii active

Într-o formulare generală, am putea afirma că în cazul infracţiunilor de corupere pasivă

latura subiectivă constă din voinţa persoanei cu funcţie de răspundere de a efectua una dintre

activităţile specifice laturii obiective, în scopul de a îndeplini sau nu ori pentru a întârzia sau

grăbi îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de obligaţiile de serviciu, ori pentru a îndeplini o acţiune

contrar acestor obligaţii, precum şi pentru a obţine de la autorităţi distincţii, funcţie, pieţe de

desfacere sau o oarecare decizie favorabilă, fiind conştientă că prin aceasta creează o stare de

pericol pentru activitatea în condiţiile legii a entităţii publice.

Din punct de vedere subiectiv, comportamentul coruptiv este explicat de teoria anomiei

individuale, care are ca fundament starea de frustrare marcată de spiritul de competiţie, de

dorinţa de mai bine, pe fundalul societăţii care nu a indicat decât în mică măsură mijloacele

legale de realizare a bunăstării personale [94, p.9].

Voinţa pe care o implică latura subiectivă a infracţiunii de corupere pasivă se referă la

efectuarea, de către persoana cu funcţie de răspundere, a acţiunii de pretindere sau primire a

avantajului necuvenit, ori de acceptare a acestuia, în scopul de a-şi încălca obligaţiile sale de

serviciu în oricare din modalităţile prezentate mai sus.

Actul de voinţă, sub impulsul căruia este săvârşită fapta, este precedat însă de un act de

conştiinţă, de o atitudine a conştiinţei faţă de fapta concepută şi de urmările ei; „conştiinţa

creează cauzalitatea psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei” [53, p.93].

Este de observat că, în general, pentru a exista vinovăţie, indiferent de forma acesteia,

este necesar ca subiectul, pe de o parte, să aibă deplină cunoştinţă despre acţiunea – inacţiunea a

cărei comitere o concepe, în vederea realizării unui anumit rezultat, iar, pe de altă parte, să îşi

reprezinte urmările socialmente periculoase ale acestei acţiuni – inacţiuni [53, p.94].

Astfel, latura subiectivă a coruperii pasive se realizează cu intenţie directă, „fiind exclusă,

ca şi în cazul altor infracţiuni de abuz comise de persoane cu funcţie de răspundere, posibilitatea

intenţiei indirecte sau a neglijenţei” [180, p.139]. În momentul săvârşirii faptei, persoana cu

funcţie de răspundere îşi dă seama că avantajele pretinse sau primite sunt nemeritate şi are drept

scop îndeplinirea sau nu ori întârzierea sau grăbirea îndeplinirii unei acţiuni (inacţiuni) ce ţine de

obligaţiile de serviciu, ori îndeplinirea unei acţiuni (inacţiuni) contrar acestor obligaţii.

Cu voinţă, ea pretinde ori primeşte avantajul necuvenit. Cerinţa săvârşirii faptei cu

intenţie directă în toate modalităţile comiterii infracţiunii derivă din scopul special urmărit de

către persoana cu funcţie de răspundere: îndeplinirea unei fapte ce ţine de obligaţiile sale de

serviciu.

Page 76: Ion Nastas Thesis

76

Pentru existenţa elementului subiectiv specific infracţiunii de corupere pasivă este

necesar ca în momentul realizării elementului material al laturii obiective persoana cu funcţie de

răspundere să fi urmărit scopul special prevăzut de lege.

În cazul în care persoana cu funcţie de răspundere, primind avantajele, conştientizează că

caracterul necuvenit al acestora nu este perceput de către persoana care le transmite, atunci

acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere vor fi calificate nu în calitate de corupere pasivă, dar

ca abuz de putere.

Reprezentanţii doctrinei juridice ruse susţin că un element obligatoriu al laturii subiective

a coruperii pasive îl constituie nu doar intenţia directă, dar şi scopul de profit [187, p.358].

Şi unii autori români, interpretând restrictiv normele penale ce incriminează coruperea, au

ajuns la concluzia că „sub raportul vinovăţiei, mita se săvârşeşte cu intenţie directă, caracterizată

prin scopul urmărit de făptuitor, şi anume: obţinerea unui avantaj material pentru a îndeplini, a

nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau pentru a

face un act contrar acestor îndatoriri” [60, p.96].

Acelaşi punct de vedere este susţinut şi de către unii autori autohtoni, care consideră

obligatoriu interesul material, în urma actului de corupţie, pentru ambele părţi implicate:

„Prezenţa componenţei de infracţiune trebuie limitată numai la cazurile în care persoana coruptă

trage foloase materiale din acţiunile sale în interesul persoanei care oferă aceste avantaje

patrimoniale” [13, p.486].

Nu putem accepta asemenea alegaţii din considerentul că, chiar dacă am accepta

caracterul patrimonial al avantajelor necuvenite transmise persoanei cu funcţie de răspundere,

atunci dorinţa de a le obţine nu poate fi catalogată la scopul caracteristic laturii subiective a

coruperii pasive, deoarece aceasta îl constituie efectuarea unui act ce ţine de atribuţiile de

serviciu ale persoanei cu funcţie de răspundere. Dorinţa de a primi aceste avantaje necuvenite

constituie, în esenţă, imboldul care a determinat persoana cu funcţie de răspundere să se lase

coruptă, adică să obţină careva venituri suplimentare la cele legal datorate.

Mai mult ca atât, corupătorul poate nici să nu urmărească obţinerea unor avantaje

materiale, în urma coruperii persoanei cu funcţie de răspundere, dorind, spre exemplu,

neînceperea urmăririi penale în privinţa sa.

Caracterul beneficiului obţinut de către părţi poate să nu coincidă, ambele părţi pot să

urmărească obţinerea unor avantaje materiale, dar aceasta nicidecum nu este o regulă, deoarece

una din părţi poate să urmărească obţinerea unor avantaje nemateriale. Mai mult, în urma actului

de corupere, nici una din părţi poate să nu pretindă obţinerea unor beneficii economice, însă

Page 77: Ion Nastas Thesis

77

aceasta nicidecum nu exclude faptul existenţei corupţiei, dar, în condiţiile actuale, deseori o

caracterizează.

Analizând personalitatea persoanelor cu funcţie de răspundere corupte, Iu. Antonean

subliniază că ar fi greşit să considerăm că infracţiunile de corupere sunt comise în exclusivitate

din motive patrimoniale. O categorie destul de mare de persoane săvârşesc asemenea fapte din

considerente de carierism sau din dorinţa de a fi la putere. Aceste persoane au necesitatea de a

avea, în permanenţă, autoritate faţă de cei din jur. Avantajele patrimoniale, înţelese ca o

îmbogăţire personală, chiar şi dacă sunt prezente, atunci doar în calitate de motiv suplimentar

[158, p.242].

În conformitate cu prevederile art. 324 Cod penal, aparent, am putea concluziona că

legiuitorul moldav, prin utilizarea sintagmei „pretinde ori primeşte oferte, bani, titluri de valoare,

alte bunuri sau avantaje patrimoniale”, de asemenea, a optat pentru necesitatea existenţei

obligatorii a unui mobil de profit la săvârşirea de către persoana cu funcţie de răspundere a

coruperii pasive. Analizând, însă, în ansamblu prevederile art. 324 Cod penal, ajungem la

concluzia că, prin utilizarea sintagmei „fie acceptă servicii, privilegii sau avantaje”, legiuitorul

totuşi a admis posibilitatea existenţei avantajelor necuvenite cu caracter nepatrimonial [104,

p.123]; respectiv, decade obligativitatea existenţei unui mobil de profit în acţiunile persoanei cu

funcţie de răspundere.

Însă, anumite acţiuni ale persoanei pot fi generate nu doar de către un singur motiv,

putând coexista în acelaşi timp mai multe motive care se află într-o legătură ierarhică unul faţă

de altul, unul dintre acestea fiind determinant [158, p.243].

Fiind, în esenţă, infracţiuni corelative, latura subiectivă a coruperii active, de asemenea,

se caracterizează prin intenţie directă, adică făptuitorul îşi dă seama că banii sau bunurile pe care

le dă unei persoanei cu funcţie de răspundere nu se cuvin acesteia, că reprezintă o retribuţie

ilegală, pentru a o determina fie să îndeplinească, fie să încalce obligaţiile sale de serviciu, şi

urmăreşte să o realizeze în scopul arătat, creând, implicit, o stare de pericol pentru buna

desfăşurare a activităţii de serviciu de către persoana cu funcţie de răspundere.

Conţinutul intenţiei, în cazul coruperii active, este format din:

- conştiinţa corupătorului, el conştientizând că transmite careva avantaje persoanei cu funcţie

de răspundere, în calitate de remunerare pentru săvârşirea de către aceasta a unor fapte ce ţin

de atribuţiile sale de serviciu, în interesul corupătorului;

- dorinţa de a transmite persoanei cu funcţie de răspundere avantajele necuvenite în scopurile

indicate mai sus [209, p.165].

Page 78: Ion Nastas Thesis

78

Dacă făptuitorul nu a avut conştiinţa şi dorinţa de a săvârşi un act de corupere a persoanei

cu funcţie de răspundere, de a o determina să-şi îndeplinească ori să întârzie îndeplinirea

obligaţiilor de serviciu sau să se comporte contrar acestor îndatoriri, acţiunea sa nu va constitui

infracţiunea de corupere activă.

Voinţa pe care o implică latura subiectivă a infracţiunii de corupere pasivă şi de corupere

activă şi care se referă la efectuarea acţiunilor ce realizează latura obiectivă trebuie ca la orice

infracţiune, pe de o parte, să emane de la o persoană cu discernământ, iar, pe de altă parte, să fie

liber determinată [55, p.222].

Printre cauzele care condiţionează actele de corupere şi, respectiv, formarea mobilului

infracţional poate fi considerat mecanismul juridic de reglementare.

În cazul sistemului prohibitiv, adică se poate acţiona doar aşa cum este prescris, iar restul

este interzis, există o arie foarte largă pentru acţiuni ilegale şi, respectiv, este mare şi cererea faţă

de asemenea acţiuni. Spre exemplu, activitatea instituţiilor penitenciare este guvernată de

normele de prohibiţie. Din aceste considerente, foarte multe necesităţi, dorinţe şi interese ale

condamnaţilor pot fi satisfăcute în exclusivitate prin cooperarea coruptibilă cu administraţia.

Din contra, în cazul sistemului permisiv, adică este permis totul ce nu este interzis de

lege, sfera de acţionare ilegală este cu mult mai restrânsă comparativ cu cea legală. În schimb,

spectrul acţiunilor legale poate să fie într-atât de larg, iar necesitatea în serviciile autorităţilor

publice într-atât de mare, încât funcţionarii vor fi supraîncărcaţi. O asemenea supraîncărcare

poate fi legată fie cu numărul mare de materiale existente spre examinare, fie cu dificultatea în

luarea deciziilor, cauzată de lipsa de experienţă. Elocventă, în acest context, este perioada

reformelor legislative, când apar anumite lacune, incertitudini la interpretarea normelor,

necesitând o procedură stabilită de aplicare a acestor norme, iar uneori în genere nu e clar care

normă este aplicabilă.

La calificarea coruperii active este irelevant dacă scopul corupătorului constă în

determinarea persoanei cu funcţie de răspundere la efectuarea unor fapte ce ţin de atribuţiile sale

de serviciu, în vederea protejării drepturilor şi intereselor sale legitime (sau ale persoanelor pe

care le reprezintă) sau pentru obţinerea unor rezultate ilicite.

Scopurile şi motivele coruperii active pot fi dintre cele mai variate. Aici pot fi incluse atât

considerente de ordin personal, cât şi de profit, dorinţa de a obţine rezultatul dorit evitând legea

sau „mulţumind” persoana cu funcţie de răspundere, care a contribuit să se evite tragerea la

răspundere ş.a.m.d.

În conformitate cu prevederile art. 324 Cod penal, avantajul necuvenit este pretins sau

primit în scopul de a: „îndeplini ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de

Page 79: Ion Nastas Thesis

79

obligaţiile ei de serviciu, ori pentru a îndeplini o acţiune contrar acestor obligaţii, precum şi

pentru a obţine de la autorităţi distincţii, funcţie, pieţe de desfacere sau o oarecare decizie

favorabilă”.

Astfel, de la persoana cu funcţie de răspundere poate fi solicitată:

- îndeplinirea unor acţiuni pe care persoana are posibilitatea să le înfăptuiască graţie

atribuţiilor sale de serviciu;

- neîndeplinirea acţiunilor ce ţin de atribuţiile sale de serviciu. Remarcăm că unii autori

consideră că, în cazul acestei posibilităţi, legiuitorul a avut în vedere neîndeplinirea de către

persoana cu funcţie de răspundere a unor acţiuni pe care era „obligată” să le îndeplinească [191,

p.39]. Nu putem accepta asemenea afirmaţii, dat fiind faptul că atribuţiile persoanei cu funcţie de

răspundere, de regulă, nu se caracterizează doar prin prezenţa normelor imperative şi de

prohibiţie, persoana cu funcţie de răspundere în multe cazuri având alternativa în a alege

comportamentul dorit;

- îndeplinirea cu întârziere sau grăbirea îndeplinirii unei acţiuni ce ţine de atribuţiile sale de

serviciu;

- săvârşirea acţiunii legale sau ilegale în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu;

- săvârşirea acţiunilor pe care intenţiona sau nu să le efectueze [191, p.40];

- obţinerea de la autorităţi a unor distincţii, a unei funcţii, pieţe de desfacere sau a unei

oarecare decizii favorabile.

În ce priveşte sintagma „pentru a obţine de la autorităţi distincţii, funcţie, pieţe de

desfacere sau o oarecare decizie favorabilă”, o considerăm inutilă, deoarece, în principiu,

constituie o formă specială a îndeplinirii unei acţiuni ce ţine de atribuţiile de serviciu.

La general, forma comportamentului solicitat persoanei cu funcţie de răspundere poate fi

atât activă, cât şi pasivă. În primul caz, persoana cu funcţie de răspundere comite în interesul

corupătorului anumite acţiuni (angajează la serviciu, încetează urmărirea penală). În al doilea

caz, persoana cu funcţie de răspundere nu îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere acţiunile

care urmează să fie săvârşite în legătură cu obligaţiile sale de serviciu (nu ia măsuri în privinţa

unor fapte ilegale).

În cazul în care persoana cu funcţie de răspundere, contra avantajelor necuvenite, a

săvârşit acţiuni care se încadrează în componenţa de infracţiune a unei altei infracţiuni, acţiunile

corupătorului urmează a fi calificate în baza concursului de infracţiuni: pentru corupere pasivă şi

infracţiunea care ulterior a fost comisă [214, p.256]. „Într-un asemenea caz s-ar putea pune

problema răspunderii penale a făptuitorului atât pentru infracţiunea de dare de mită, cât şi pentru

Page 80: Ion Nastas Thesis

80

instigare la respectiva infracţiune, în concurs formal, deoarece prin aceeaşi acţiune, care a avut

urmări diferite, făptuitorul a realizat conţinutul ambelor infracţiuni” [93, p.407].

Totodată, săvârşirea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor acţiuni legale sau a

unor încălcări, care însă nu întrunesc elementele constitutive ale vreo unei infracţiuni, nu

necesită o calificare suplimentară [219, p.28].

Acţiunile ilegale pe care poate să le săvârşească persoana cu funcţie de răspundere pot fi

dintre cele mai diferite, nu în mod neapărat legate de infracţiunile săvârşite în exclusivitate de

către persoanele cu funcţie de răspundere, cum ar fi infracţiunile ecologice.

În această ordine de idei, atragem atenţia că posibilitatea efectuării unor acţiuni contrar

îndatoririlor de serviciu, adică ilegale, au fost plasate de către legiuitor în cadrul componenţei de

bază a coruperii pasive, ceea ce, în opinia noastră, nu este varianta cea mai reuşită.

În argumentarea prezenţei acestei modalităţi în cadrul componenţei de bază, unii autori

[209, p.146] susţin că pentru consumarea infracţiunii de corupere pasivă nu este necesar ca de

către persoana cu funcţie de răspundere să fi fost executate acţiunile condiţionate prin avantajul

necuvenit; substanţial este că prin primirea avantajului necuvenit, indiferent de acţiunile care îi

sunt solicitate, persoana „trafică atribuţiile sale de serviciu”, prin ce afectează buna funcţionare a

autorităţii publice.

Considerăm că promisiunea de a săvârşi careva acte ilegale necesită a fi atribuită la

agravantele infracţiunii de corupere pasivă, deoarece, pe lângă lezarea obiectului nemijlocit al

coruperii pasive (adică, activitatea în condiţiile legii a autorităţilor publice), sunt puse în pericol

real şi alte relaţii sociale protejate de lege; respectiv, pericolul social al faptei persoanei cu

funcţie de răspundere sporeşte, deci şi măsurile penale aplicabile acesteia trebuie să fie

corespunzătoare, exprimate prin înăsprirea sancţiunii aplicate.

În mod similar urmează de procedat şi în cazul coruperii active, prin completarea

agravantelor acesteia cu un nou alineat care ar prevedea: „coruperea persoanei cu funcţie de

răspundere în scopul săvârşirii de către aceasta a unor acţiuni contrar obligaţiunilor de serviciu”.

După cum s-a menţionat mai sus, acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere, contrare

obligaţiunilor de serviciu, pot să întrunească elementele constitutive ale unei alte infracţiuni sau

pot fi de ordin disciplinar, administrativ sau civil.

Vis-à-vis de angajamentul persoanei cu funcţie de răspundere de a îndeplini acţiuni care

constituie prin ele înseşi infracţiuni separate, am dori să examinăm următorul aspect.

Analizând în ansamblu legea penală, teoretic, am putea considera că, de facto, are loc

pregătirea pentru săvârşirea unei infracţiuni, în sensul alin. (1) art. 26 Cod penal „Pregătirea de

infracţiune”, în care în mod expres se menţionează: „Se consideră pregătire de infracţiune

Page 81: Ion Nastas Thesis

81

înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune”; or, prin primirea de către persoana cu funcţie

de răspundere a unor avantaje necuvenite de la corupător are loc nu altceva decât „înţelegerea

prealabilă” cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Respectiv, corupătorului şi persoanei cu

funcţie de răspundere urmează a le fi imputată infracţiunea pe care o pregătesc cu aplicarea

corespunzătoare a pedepsei penale în condiţiile articolului 81 Cod penal – „Aplicarea pedepsei

pentru infracţiunea neconsumată”.

Având în vedere cele expuse, în scopul evitării unor abordări eronate ale legii penale,

considerăm necesară completarea Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la

aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea penală pentru coruperea pasivă ori activă”, nr.5 din

30.03.2009 [210], cu următoarea explicaţie: „Acordul persoanei cu funcţie de răspundere,

condiţionat de pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerespingerea promisiunii unui

avantaj necuvenit, de a săvârşi careva acţiuni contrar obligaţiilor sale de serviciu, care întrunesc

elementele componente ale unei infracţiuni, constituie pregătire la această infracţiune şi,

respectiv, fapta persoanei cu funcţie de răspundere şi a corupătorului urmează a fi calificată prin

concurs de infracţiune – corupere pasivă (corupere activă) şi pregătire la infracţiunea asupra

căreia s-a convenit”.

Prin îndeplinirea cu întârziere a unei acţiuni se înţelege o amânare în timp a acesteia

atunci când legea prevede anumite termene ori când astfel de întârziere poate reieşi şi din

specificul funcţiei, sau din caracterul atribuţiilor de serviciu, din împrejurările existente [210].

Avantajele necuvenite sunt primite de persoana cu funcţie de răspundere pentru acţiunea

(inacţiunea) înfăptuită în interesul corupătorului sau al persoanei pe care o reprezintă, adică

coruperea nu are loc doar pentru satisfacerea intereselor personale ale corupătorului, dar şi ale

rudelor sale, cunoscuţilor, apropiaţilor, precum şi a intereselor persoanelor juridice reprezentate

de corupător.

După cum s-a menţionat mai sus, una dintre dilemele de bază la elucidarea subiectului

studiat o constituie limitele stabilite de legislaţie care formează atribuţiile de serviciu ale

persoanei cu funcţie de răspundere sau posibilităţile oferite de funcţia deţinută.

Înainte de a purcede la analiza nemijlocită a acestora, remarcăm că majoritatea absolută a

autorilor analizează faptele ce urmează a fi înfăptuite de către persoana cu funcţie de răspundere

pentru avantajele necuvenite primite, în cadrul compartimentului „Latura obiectivă a infracţiunii

de corupere pasivă”.

Suntem însă de părere că, deoarece infracţiunea de corupere pasivă se consumă în

momentul pretinderii, primirii, acceptării avantajelor necuvenite, nefiind necesară săvârşirea din

partea persoanei cu funcţie de răspundere a unor acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu, este

Page 82: Ion Nastas Thesis

82

evident că aceste acţiuni excedă cuprinsul laturii obiective a infracţiunii, intrând în sfera de

cuprindere a laturii subiective a coruperii pasive, şi anume – scopul săvârşirii infracţiunii.

În acest context, accentuăm şi reiterăm afirmaţia că avantajele necuvenite constituie

imboldul, mobilul care determină persoana cu funcţie de răspundere să săvârşească (să se

abţinăde a savârşi) careva acţiuni şi, reieşind din construcţia normei penale, nu pot fi considerate

drept scopul persoanei cu funcţie de răspundere, la săvârşirea coruperii pasive, acesta fiind

exprimat anume în intenţia de a săvârşească (să se abţinăde a le savârşi) careva acţiuni ce ţin de

atribuţiile sale de serviciu.

De remarcat că actuala lege penală a suportat unele modificări la acest capitol comparativ

cu vechiul Cod penal.

Astfel, la moment, persoana cu funcţie de răspundere primeşte avantajele necuvenite

pentru a săvârşi fapte care ţin de „obligaţiile ei de serviciu”, însă în art. 187 al vechiul Cod penal

se menţiona: „dacă asemenea acţiune (inacţiune) intră în obligaţiile de serviciu ale persoanei

cu funcţie de răspundere (sau, în virtutea funcţiei sale, aceasta poate contribui la o asemenea

acţiune (inacţiune), precum şi protecţia în serviciu a persoanei corupte”, fiind evidentă aria cu

mult mai mare a posibilităţilor oferite de vechiul Cod penal.

Reglementări similare sunt prezente şi în legislaţia penală a Federaţiei Ruse, la art. 290

Cod penal menţionându-se: „dacă aceste acţiuni (inacţiuni) intră în obligaţiile de serviciu ale

persoanei cu funcţie de răspundere sau dacă în virtutea funcţiei deţinute, poate contribui la

asemenea acţiuni (inacţiuni), precum şi pentru tolerare şi favorizare în serviciu”.

Diferită este reglementarea juridică aplicată şi de către alte state: „act privitor la

îndatoririle sale de serviciu” (art. 308 Cod penal al României); „cu folosirea situaţiei de serviciu

sau a puterii încredinţate” (art. 368 Cod penal al Ucrainei [224]), „în legătură cu activitatea sa

oficială, sau depinde de puterea sa de dispoziţie” (art. 322quarter Cod penal al Elveţiei); „în

legătură cu atribuţiile sale de serviciu” (art. 197 Cod penal al Japoniei).

Totodată, am dori să atragem atenţia asupra terminologiei utilizate de legiuitor, şi anume:

a termenului „obligaţii”, care, într-o accepţiune generală, semnifică – datorie, sarcină, îndatorire;

raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane,

care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva (DEX). Bineînţeles, legiuitorul a

utilizat acest termen pentru a caracteriza întreg spectrul competenţei de serviciu a persoanei cu

funcţie de răspundere în care intră şi drepturile funcţionale ale acesteia.

De remarcat că în legislaţie sunt prezente şi alte formulări, chemate să caracterizeze

faptele persoanei cu funcţie de răspundere, pentru a căror săvârşire sunt pretinse avantaje

necuvenite. Astfel, la lit. c) pct. 25 al Codului de etică şi deontologie al poliţistului [61] se

Page 83: Ion Nastas Thesis

83

stipulează: „Integritatea colaboratorului de poliţie este asigurată prin următoarele interdicţii: să

pretindă sau să accepte bani, bunuri, valori în scopul de a îndeplini sau nu, precum şi de a se

abţine de la îndeplinirea funcţiilor sau să execute indicaţii ce exced competenţelor stabilite prin

fişa postului”.

La rândul sau, în Codul penal român este utilizată o noţiune similară, şi anume: „act

privitor la îndatoririle sale de serviciu”.

În principiu, se poate afirma că act privitor la îndatoririle de serviciu este actul care se

înscrie în limitele competenţei persoanei cu funcţie de răspundere în cadrul serviciului îndeplinit

de către aceasta la o instituţie de stat [53, p.85].

Considerăm că prin utilizarea noţiunii „atribuţie de serviciu” ar fi explicată mai pregnant

sfera de acţiune a persoanei cu funcţie de răspundere, fiind evidentă încadrarea în acest concept

atât a obligaţiilor, cât şi a drepturilor de care dispune persoana cu funcţie de răspundere. Cu atât

mai mult că avantajul necuvenit poate fi primit de către persoana cu funcţie de răspundere nu

doar pentru efectuarea sau neefectuarea unor acţiuni la care aceasta era obligată, dar şi pe acelea

pe care poate să le efectueze, însă, într-un final, convenţional vorbind, efectuarea lor depinde de

voinţa sa. Spre exemplu, în cazul aplicării unor sancţiuni administrative, persoana responsabilă

are dreptul de a alege din mai multe posibilităţi. „Primirea de către un funcţionar a unei sume de

bani, în timpul îndeplinirii unui act privitor la funcţia sa – pentru a îndeplini cu deosebită grijă

acel act – constituie infracţiunea de luare de mită” [118, p.275].

Termenul „atribuţie” este definit drept sferă de autoritate, de competenţă, de activitate a

cuiva; însărcinare, muncă dată cuiva spre îndeplinire (DEX).

Astfel, actul la care se referă corupţia trebuie să fie de competenţa persoanei cu funcţie de

răspundere, pentru că numai în acest caz activităţii autorităţii publice i se poate aduce o daună

efectivă sau potenţială.

În această ordine de idei, o primă categorie de autori [197, p.90] sunt de părere că faptele

în legătură cu care se primesc avantajele necuvenite pot să fie săvârşite (şi cel mai des sunt

comise) în limitele competenţei de serviciu a persoanei cu funcţie de răspundere, dar pot şi să nu

fie legate de atribuţiile de serviciu ale acesteia. În aceste cazuri este vorba despre folosirea

situaţiei de serviciu în sensul larg al cuvântului (autoritatea, legăturile cu alte persoane cu funcţie

de răspundere, alte posibilităţi condiţionate de funcţia pe care o deţine persoana cu funcţie de

răspundere) [150, p.375].

Analizând problema dată, V. Cuşnir, de asemenea, ajunge la concluzia că pot apărea

situaţii în care persoana cu funcţie de răspundere să influenţeze, în limitele competenţei sale,

adoptarea unor decizii, însă va exista corupere pasivă şi în cazul în care o asemenea influenţă din

Page 84: Ion Nastas Thesis

84

partea persoanei cu funcţie de răspundere va fi exercitată excedând atribuţiile sale de serviciu,

datorită legăturilor avute [41, p.91].

De menţionat că se recunoaşte existenţa influenţei faţă de o altă persoană cu funcţie de

răspundere nu doar în cazul în care persoanele activează în cadrul aceleiaşi autorităţi publice, dar

şi în cazul în care acestea activează în autorităţi diferite, determinant fiind utilizarea de către

persoana cu funcţie de răspundere a autorităţii sale, a dependenţei uneia faţă de alta [218, p.131].

Nu putem accepta o interpretare destul de extinctivă a noţiunilor de „influenţare” şi

„dependenţă”, considerând că utilizarea situaţiei de dependenţă a unei persoane cu funcţie de

răspundere faţă de alta din cadrul altei autorităţi publice, urmare a căreia persoana „dependentă”

săvârşeşte acţiunile solicitate, poate fi reţinută doar în cazul în care persoana cu funcţie de

răspundere „coruptă” a săvârşit nemijlocit careva acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu

pentru a determina persoana „dependentă” la comportamentul dorit.

Astfel, utilizarea de către persoana cu funcţie de răspundere a autorităţii şi influenţei pe

care i-o oferă funcţia deţinută, pentru a determina alte persoane cu funcţie de răspundere din alte

autorităţi publice să acţioneze în modul dorit, nu constituie corupere pasivă, dar urmează a fi

calificată ca instigare la săvârşirea unei infracţiuni comise de persoane cu funcţie de răspundere

[169, p.67-68]. În cazurile în care persoana cu funcţie de răspundere primeşte o remuneraţie

pentru asemenea fapte care nu sunt în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, însă a căror

executare putea să o obţină de la alte persoane cu funcţie de răspundere graţie legăturilor

personale, de rudenie sau oricăror altor legături, atunci acţiunile persoanei cu funcţie de

răspundere nu pot fi calificate ca corupere pasivă, dar ca trafic de influenţă.

În această ordine de idei, trebuie însă să avem în vedere că legislaţia penală autohtonă a

suportat un şir de modificări: pe lângă indicarea expresă că persoana cu funcţie de răspundere

urmează să săvârşească, contra avantajelor necuvenite primite, acţiuni ce ţin de obligaţiile sale de

serviciu, a fost prevăzută – mai întâi la art. 1881 Cod penal vechi, iar ulterior şi în cadrul noului

Cod penal (art. 326) – infracţiunea de trafic de influenţă, care prin esenţa sa exclude posibilitatea

de a încadra fapta persoanei cu funcţie de răspundere de a primi careva avantaje necuvenite

pentru a influenţa altă persoană cu funcţie de răspundere, indiferent de autoritatea publică în care

acestea activează.

În opinia noastră, în cadrul art. 326 Cod penal destul de explicit se face diferenţa între

traficul de influenţă şi coruperea pasivă, fiind evident că, în cazul în care o persoană cu funcţie

de răspundere deţine o situaţie „dominantă” faţă de alte persoane cu funcţie de răspundere,

condiţionată de situaţia de serviciu, administrativă, fiscală, de control şi prevalează cu această

Page 85: Ion Nastas Thesis

85

poziţie în faţa corupătorului, în vederea obţinerii de avantaje necuvenite, fapta persoanei cu

funcţie de răspundere urmează a fi calificată ca trafic de influenţă.

După cum susţine, pe drept cuvânt, M. Vidaicu „coruperea pasivă este o infracţiune

comisă de persoana cu funcţie de răspundere, pe când subiectul traficului de influenţă este

persoana care are influenţă asupra unui funcţionar, dar care poate fi şi persoană cu funcţie de

răspundere” [154, p.171]. Însă, considerăm că legiuitorul ar trebui să diferenţieze influenţa

exercitată de o persoană cu funcţie de răspundere faţă de alte persoane cu funcţie de răspundere,

aceasta fiind cu mult mai periculoasă.

Un şir de ţări au adoptat chiar articole separate care incriminează „fapta persoanei cu

funcţie de răspundere de a folosi influenţa sa asupra unei alte persoane cu funcţie de răspundere

pentru ca aceasta să îndeplinească o faptă ce ţine de atribuţiile sale de serviciu” (art. 197-IV Cod

penal al Japoniei).

De reţinut este şi alt aspect: în cazul în care corupătorul transmite persoanei cu funcţie de

răspundere sau unei alte persoane careva avantaje necuvenite, pentru ca aceasta să influenţeze un

funcţionar, fapta ultimilor se califică ca trafic de influenţă, însă fapta celui ce transmite

avantajele necuvenite rămâne în afara legii penale.

Considerăm că aceasta constituie o lacună esenţială a legii penale şi necesită a fi

înlăturată, prin includerea unui articol separat, art. 3261 „Determinarea la traficul de

influenţă”, cu atât mai mult că o asemenea incriminare este prevăzută la art. 12 al Convenţiei

penale privind corupţia:

„Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane de bunuri, servicii sau alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale în scopul ca aceaste să prevaleze de influenţa ce o are sau

presupusă ca existentă asupra unei persoane cu funcţie de răspundere ori a unei persoane

publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod

penal”.

Având în vedere cele expuse vis-à-vis de problema stabilirii sferei de acţionare a

persoanei cu funcţie de răspundere, conchidem că fapta urmează a fi calificată ca corupere pasivă

doar cu condiţia că acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere au fost săvârşite în limitele

competenţei sale de serviciu.

Este necesar ca actul, pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc. persoana cu funcţie de

răspundere pretinde, primeşte bani sau alte avantaje necuvenite, să facă parte din sfera

atribuţiilor de serviciu ale acesteia. Această cerinţă are o importanţă hotărâtoare pentru existenţa

infracţiunii de corupere pasivă, deoarece, „fiind vorba de o infracţiune de serviciu, ea nu poate fi

Page 86: Ion Nastas Thesis

86

reţinută în sarcina unui funcţionar decât în cazul încălcării unei obligaţii ce intră în competenţa

sa de serviciu” [93, p.402].

La soluţionarea chestiunii privind caracterul acţiunilor săvârşite de către persoana cu

funcţie de răspundere nu trebuie să ne sustragem de la însăşi natura juridică a infracţiunilor

comise de către persoane cu funcţie de răspundere.

Esenţa infracţiunilor comise de către persoane cu funcţie de răspundere constă în aceea că

ele aduc atingere acelor relaţii sociale, care pot fi afectate doar de către persoana cu funcţie de

răspundere graţie funcţiei deţinute; respectiv, persoana cu funcţie de răspundere urmează a fi

trasă la răspundere penală doar pentru faptele care au fost condiţionate în exclusivitate de

obligaţiile sale de serviciu [198, p.109].

În caz contrar, în genere nu vom putea stabili careva criterii obiective de limitare a sferei

de responsabilitate a persoanelor cu funcţie de răspundere pentru comiterea infracţiunilor ce pot

fi săvârşite doar de către aceste persoane, deoarece orice acţiune ilegală a lor poate fi interpretată

ca utilizare a autorităţii sau a influenţei sale.

Totodată, limitele obligaţiilor de serviciu ale persoanei cu funcţie de răspundere nu

trebuie înţelese într-un sens prea restrictiv. În acest sens este elocvent cazul la care V. Papadopol

face referire: „Inculpatul, în calitatea sa de ofiţer de miliţie – luând cunoştinţă despre săvârşirea

de către o persoană a unor fapte care ar putea reprezenta acţiuni constitutive ale infracţiunii –

avea obligaţia legală de a interveni, chiar şi în afara competenţei teritoriale a organului din

care făcea parte, pentru a efectua actele de cercetare ce nu sufereau amânare. În consecinţă,

fapta inculpatului prezintă toate elementele infracţiunii de luare de mită” [118, p.274].

Una dintre chestiunile care pot fi ridicate în practică este de a şti dacă actul persoanei cu

funcţie de răspundere, în vederea căruia se primesc avantaje necuvenite, trebuie să privească o

obligaţie de serviciu specifică sau şi o îndatorire generală de serviciu.

Pentru a soluţiona just această dilemă, trebuie să reţinem, în primul rând, că atribuţiile

persoanei cu funcţie de răspundere, fie că sunt generale, fie că sunt specifice, necesită a fi

respectate în egală măsură. În al doilea rând, legea penală nu condiţionează existenţa infracţiunii

de îndeplinirea sau încălcarea unor anumite îndatoriri de serviciu, prevăzute de normele care

reglementează activitatea fiecărei autorităţi publice. „Nu are relevanţă pentru existenţa

infracţiunii dacă actul funcţionarului, în vederea căruia se dă mită, priveşte numai o îndatorire de

serviciu specifică sau generală, aceasta deoarece legea penală are în vedere actul funcţionarului

privitor la îndatoririle sale de serviciu, în genere, fără a distinge dacă acel act priveşte o

îndatorire de serviciu specifică sau generică” [120, p.353].

Page 87: Ion Nastas Thesis

87

Totodată, nu este suficient ca actul negociat de persoana cu funcţie de răspundere să intre

în competenţa acesteia, ci mai trebuie ca aceasta să fi avut dreptul de a-l efectua.

În această ordine de idei, s-a concluzionat că nu este realizată cerinţa impusă pentru

existenţa laturii obiective a infracţiunii de corupere pasivă în perioada în care persoana cu funcţie

de răspundere se află în concediu legal – de odihnă sau medical – fără să-şi fi reluat temporar

serviciul, şi în care o altă persoană este desemnată legal să o înlocuiască; în acest caz,

competenţa de efectuare a acţiunii revine acesteia din urmă [53, p.89].

Nu putem accepta concluzia expusă mai sus, reieşind din considerentul că concediul de

odihnă sau medical este un drept al persoanelor încadrate în muncă, acordat fie pentru refacerea

capacităţii de muncă după scurgerea unei anumite perioade lucrate, fie pentru însănătoşirea celor

bolnavi: „Orice salariat care lucrează în baza unui contract individual de muncă beneficiază de

dreptul la concediu de odihnă anual” (alin (3) art.112 din Codul Muncii) [28].

Concediul nu determină întreruperea sau suspendarea raporturilor de muncă şi a funcţiei

deţinute. Pe perioada concediului, beneficiarul lui nu mai este obligat să presteze munca, să

exercite atribuţiile de serviciu în cadrul funcţiei deţinute. Legislaţia, în principiu, nu a instituit

pentru cel încadrat în muncă interdicţia de a exercita activităţi specifice funcţiei sale în perioada

concediului şi nici nu prevede invalidarea actelor în asemenea împrejurări.

De altfel, pentru existenţa infracţiunii de corupere pasivă legea cere numai ca actul

negociat de persoana cu funcţie de răspundere, în schimbul avantajelor necuvenite pretinse sau

primite, să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale acesteia, nu şi ca persoana cu funcţie de

răspundere să se afle în timpul serviciului. Aşadar, este necesar, dar şi suficient, numai ca

persoana cu funcţie de răspundere să traficheze cu funcţia sa, fără a realiza efectiv acţiunile

solicitate.

Curtea Supremă de Justiţie, examinând recursul cet. G.T., a stabilit următoarele: „La

judecarea apelului şi la adoptarea deciziei de achitare a lui G.T., instanţa de apel a motivat că,

în cazul dat, G.T. n-a acţionat ca persoană cu funcţie de răspundere şi n-a depăşit competenţa

de poliţist, iar urmările survenite au fost cauzate de acţiuni nelegate de atribuţiile de serviciu ale

inculpatului, însă aceste concluzii nu au suport juridic, deoarece, conform Codului de etică şi

deontologie al poliţistului, ei sunt în serviciu şi aflându-se în afara orelor de serviciu” [47].

Curtea de Apel Braşov a conchis: „Este a se reţine că din probe rezultă neîndoielnic că

cei doi inculpaţi erau comisari ai Gărzii Financiare; că au acţionat în această calitate pe care

şi-au declinat-o, prezentând legitimaţiile pe care le deţineau; că controlul pe care l-au făcut era

specific atribuţiilor de serviciu, toate acestea fiind categoric elemente ce ţin de conţinutul

infracţiunii de luare de mită. Faptul că nu ar fi avut nici o delegaţie specială pentru a efectua

Page 88: Ion Nastas Thesis

88

controlul la agentul menţionat şi că au acţionat în afara celor opt ore ale programului lor de

muncă constituie împrejurări total nesemnificative în privinţa existenţei elementelor de conţinut

specific infracţiunii de luare de mită” [21, p.471].

Persoana cu funcţie de răspundere care pretinde sau primeşte bani sau alte avantaje

necuvenite pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act privitor la obligaţiile sale de serviciu

trebuie să fie competentă a îndeplini sau a nu îndeplini acel act în momentul săvârşirii acţiunii

sau inacţiunii incriminate. Nu interesează dacă ulterior persoana cu funcţie de răspundere şi-a

pierdut această competenţă [93, p.402].

O altă problemă este de a şti dacă dispoziţiile legale privind coruperea pasivă sunt

aplicabile unei persoane cu funcţie de răspundere care a primit un avantaj necuvenit pentru un

act a cărui executare cere participarea mai multor persoane.

Competenţa persoanei cu funcţie de răspundere în îndeplinirea actului care a prilejuit

săvârşirea faptelor care definesc latura obiectivă a infracţiunii nu trebuie să fie una singulară,

exclusivă pentru existenţa infracţiunii de corupere pasivă.

Împrejurarea că persoana cu funcţie de răspundere are numai o competenţă parţială în

cadrul unei colective nu înlătură prezenţa cerinţei impuse pentru infracţiunea de corupere pasivă,

din moment ce ea are totuşi o anumită competenţă cu privire la actul pentru care pretinde,

primeşte avantajele necuvenite, fiind, astfel, necesar, dar şi suficient ca persoana cu funcţie de

răspundere să negocieze, să vândă partea din putere care îi revine, indiferent dacă actul negociat

a făcut parte din competenţa exclusivă a subiectului activ sau acesta doar a contribuit la

efectuarea lui.

Relevantă ni se pare în acest sens speţa prezentată de către D. Ciuncan: „Infracţiunea de

luare de mită subzistă în cazul când faptele prevăzute în textul de lege se săvârşesc în scopul de

a îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, şi în situaţia când actul

nu constituie decât componenţa unei activităţi finale, la care participă şi funcţionarul având alte

atribuţii legate de aceasta .... Săvârşeşte infracţiune de luare de mită şi funcţionarul care

pretinde ori nu refuză banii sau alte foloase pentru efectuarea unui act ce constituie o parte

dintr-un act final, dacă acea parte priveşte îndatoririle sale de serviciu şi are un rol în

realizarea actului final” [21, p.468].

Pentru existenţa coruperii pasive este suficient ca persoana cu funcţie de răspundere să fi

traficat cu propria sa parte din puterea colectivă, este indiferent dacă actul făcut aparţine

competenţei exclusive a persoanei cu funcţie de răspundere sau dacă aceasta numai a colaborat la

efectuarea lui [55, p.87].

Page 89: Ion Nastas Thesis

89

Astfel, împrejurarea că persoana cu funcţie de răspundere nu are decât o competenţă

parţială este fără relevanţă, pentru că ea are totuşi o anumită competenţă în legătură cu actul în

vederea căruia primeşte avantajul necuvenit. Mai mult, prin fapta sa ea poate discredita fără

justificare şi pe ceilalţi membri ai colectivului: „Deşi cel care face încadrarea muncitorilor şi

funcţionarilor este conducătorul unităţii, fapta şefului biroului de personal şi învăţământ de a

primi foloase materiale în scopul încadrării unor muncitori constituie infracţiunea de luare de

mită, deoarece aceasta are atribuţia de serviciu de a recruta personal şi de a face propuneri de

încadrare” [118, p.275].

Într-un alt caz, s-a stabilit că „fapta inculpatului de a oferi unui ofiţer de poliţie un inel de

aur pentru ca acesta să-i pună în libertate prietenul constituie infracţiunea de dare de mită, fiind

fără relevanţă faptul că ordonanţa de reţinere a fost întocmită de un alt ofiţer de poliţie, atâta

timp cât celui ce i s-a înmânat inelul în scopul arătat mai sus a efectuat cercetări penale în

dosarul respectiv şi avea posibilitatea eliberării prietenului inculpatului” [21, p.303]. Un

exemplu similar îl reţinem şi în următoarea speţă: „Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită

este fără relevanţă că organul de cercetare penală, căruia inculpatul i-a oferit o sumă de bani,

nu are atribuţia de a rezolva cauza prin scoaterea de sub urmărire; el ar putea totuşi să refacă

cercetarea penală prin denaturarea actelor de urmărire, în aşa fel încât, în cele din urmă, s-ar

ajunge la rezolvarea cauzei de către procuror în sensul urmărit de inculpat” [118, p.116].

În acelaşi timp, un act care excede competenţa persoanei cu funcţie de răspundere, cu

ocazia exercitării funcţiei, nu devine act de serviciu, nici în cazul când este îndeplinit la locul de

muncă şi în timpul programului de lucru [49, p.37]. Însă, întrucât nu orice act făcut fără

competenţă este nul din punctul de vedere al dreptului administrativ, efectuarea unui act cu

încălcarea normelor de competenţă poate fi vizată prin acţiunile constitutive ale coruperii pasive,

dacă este totuşi valabil din punctul de vedere al dreptului administrativ [53, p.86].

O altă problemă vehement analizată o constituie gradul de determinare a faptelor pe care

urmează să le înfăptuiască persoana cu funcţie de răspundere coruptă.

O primă categorie de autori susţin că „coruperea poate avea loc nu numai pentru

săvârşirea unor acţiuni concrete, dar şi pentru o atitudine generală binevoitoare din partea

persoanei cu funcţie de răspundere faţă de persoana, în interesul căreia funcţionarul a fost corupt.

De regulă, aceasta are loc atunci, când între corupător şi funcţionar există legături de serviciu

îndelungate” [185, p.16].

De asemenea, se menţionează că va exista corupere pasivă şi în situaţia în care avantajele

necuvenite sunt transmise „pentru orice eventualitate”, ori pentru ca corupătorul să se protejeze

de „eventuale neplăceri la serviciu” [197, p.76-77].

Page 90: Ion Nastas Thesis

90

Adepţii unui alt punct de vedere susţin că pentru existenţa infracţiunii de corupere pasivă

o condiţie primordială o constituie primirea sau pretinderea unor avantaje necuvenite, pentru

efectuarea unor fapte concrete ce ţin de atribuţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de

răspundere [209, p.145].

Astfel, legea noastră penală destul de explicit vorbeşte despre „îndeplinirea unei acţiuni

concrete”, deci, „chiar şi în cazul existenţei unui acord între corupător şi persoana cu funcţie de

răspundere în formă tacită, nu este necesară o concretizare specială a acţiunilor dorite, ele şi aşa

fiind evidente” [186, p.71].

De aceeaşi părere sunt şi autorii autohtoni, precizând că „nu poate fi considerată corupere

luarea şi darea obiectelor coruperii, dacă ele se oferă „în orice caz”, pentru menţinerea unor

relaţii bune” [13, p.87].

Concluzionăm că, în foarte multe cazuri, nu este necesar un acord concret, care ar

prevedea în detaliu acţiunile dorite a fi săvârşite, între persoana cu funcţie de răspundere şi

corupător, reieşind din considerentul că aceasta rezultă din caracterul atribuţiilor de serviciu. În

asemenea situaţii se poate afirma că coruperea poate să aibă ca scop o „atitudine benefică”, în

cazul în care aceasta se materializează în acţiuni concrete din partea persoanei cu funcţie de

răspundere.

În asemenea cazuri de corupere are loc o influenţă negativă asupra funcţionării normale a

instituţiilor. Mai mult ca atât, în cazul în care faptele de corupere au un caracter sistematic, iar

cel care corupe îi reaminteşte în felul aceasta persoanei corupte despre interesele sale, persoana

coruptă devine, într-un anumit mod, dependentă de cel care oferă avantajul necuvenit. Adică, ne

putem confrunta cu cazuri de corupere totală, adică „cumpărarea” totală a persoanei cu funcţie de

răspundere corupte. Deci, acţiunile ultimei devin totalmente dependente de interesele

corupătorului.

În cazul în care transmiterea avantajelor necuvenite este efectuată „pentru orice

eventualitate”, acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere, conform unei opinii, urmează a fi

calificate ca abuz de putere, iar acţiunile corupătorului nu constituie infracţiune; însă, în situaţia

în care valoarea avantajelor necuvenite este nesemnificativă, fapta urmează a fi apreciată ca o

încălcare disciplinară [217, p.205].

Nu putem accepta calificarea acţiunilor persoanei cu funcţie de răspundere în calitate de

abuz de putere, considerentul fiind că, în cazul în care persoana cu funcţie de răspundere

primeşte careva avantaje necuvenite „pentru orice eventualitate”, fapta sa nu constituie nici

corupere pasivă, dar o încălcare disciplinară.

Page 91: Ion Nastas Thesis

91

În acest context, remarcăm că, în conformitate cu lit. j) art. 15 al Legii nr. 90 – XVI din

25.04.2008, este prevăzută în calitate de comportament corupţional „primirea de la orice

persoană de cadouri sau beneficierea de alte foloase pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu

(faptă penal condamnabilă) sau în virtutea stării lor sociale (încălcare disciplinară)”.

După cum s-a menţionat anterior, la acţiunile care pot fi solicitate spre executare

persoanei cu funcţie de răspundere, contra avantajelor necuvenite, poate fi atribuită toleranţa şi

protecţionismul în serviciu.

Codul penal al Federaţiei Ruse incriminează în mod expres, în cadrul componenţei de

bază, primirea de către persoana cu funcţie de răspundere a avantajelor necuvenite pentru

toleranţă şi protecţionism în serviciu.

În conformitate cu explicaţiile Plenului Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse [210], la

protecţie în serviciu pot fi atribuite, în particular, acţiunile legate de o favorizare neîntemeiată,

cum ar fi ridicarea nemeritată în grad sau în funcţie.

La toleranţă trebuie de atribuit neluarea de către persoana cu funcţie de răspundere a

măsurilor privind sancţionarea încălcărilor de serviciu săvârşite de corupător sau de persoanele

ale căror interese el le reprezintă, lipsa de reacţie la acţiunile lui ilicite.

Interpretând conţinutul termenilor „protecţie” şi „tolerare”, B. Voljenchin consideră că

legiuitorul a avut în vedere că aceste acţiuni pot să se răsfrângă nu doar asupra persoanelor aflate

în subordine de serviciu persoanei cu funcţie de răspundere, dar şi asupra persoanelor care pot să

se afle în sfera de activitate a acesteia [172, p.215].

Totodată, în literatura de specialitate s-a remarcat, pe bună dreptate, că protecţia şi

tolerarea în serviciu constituie acţiuni care sunt contrare atribuţiilor de serviciu ale persoanei cu

funcţie de răspundere şi, respectiv, urmează să fie absorbite de către calificativul dat, care,

conform Codului penal al Federaţiei Ruse, este prevăzut în calitate de circumstanţă agravantă,

însă legiuitorul a desprins protecţia şi tolerarea în serviciu din cadril acţiunilor contrare

îndatoririlor de serviciu şi le-a plasat în cadrul componenţei de bază [165, p.8].

Suntem de părere că prevederea acţiunilor de protecţie şi tolerare în serviciu în cadrul

componenţei de infracţiune a coruperii pasive este inutilă, deoarece aceste acţiuni se încadrează

perfect în sintagma „obligaţii de serviciu sau contrar acestora”.

În ceea ce priveşte aprecierea juridică a acţiunilor corupătorului, remarcăm că latura

subiectivă a coruperii active poate fi realizată doar prin intenţie directă.

Pentru calificarea corectă a acţiunilor corupătorului trebuie de stabilit la acesta

cunoaşterea faptului că el oferă, transmite persoanei cu funcţie de răspundere careva avantaje

necuvenite în scopul de a o determina pe aceasta să săvârşească anumite acţiuni în interesele

Page 92: Ion Nastas Thesis

92

corupătorului. În caz contrar, spre exemplu când persoana consideră că transmite o plată legal

datorată, fapta nu va constitui corupere activă [180, p.148].

La coruperea activă, ca şi la toate infracţiunile, voinţa pe care o presupune în mod

necesar latura subiectivă impune ca acţiunile care definesc elementul material să fie săvârşite de

către o persoană care are capacitatea de a voi şi libertatea de a acţiona.

Un alt aspect pe care dorim să-l elucidăm rezidă în faptul că, în cazul în care corupătorul

va transmite avantajul necuvenit unei persoane cu funcţie de răspundere, care, conform

atribuţiilor sale de serviciu, nu are posibilitatea de a executa acţiunile solicitate, vom fi în

prezenţa coruperii active consumate. Asemenea calificare se explică prin faptul că legea penală

nu solicită pentru consumarea infracţiunii de corupere săvârşirea de către persoana cu funcţie de

răspundere a acţiunilor condiţionate prin avantajul necuvenit; în plus, din moment ce corupătorul

transmite avantajul necuvenit persoanei cu funcţie de răspundere, este evident că el nu cunoaşte

că persoana cu funcţie de răspundere nu este în stare să săvârşească acţiunile dorite. Corupătorul

a avut intenţia de a transmite avantajul necuvenit, ceea ce a şi făcut, consumând astfel

infracţiunea de corupere activă.

Puţin mai complicată ni se prezintă aprecierea juridică a acţiunilor persoanei cu funcţie

de răspundere, care, conştientizând că nu va putea realiza acţiunile dorite de către corupător,

totuşi primeşte avantajul necuvenit.

O parte din autori menţionează că urmează a fi calificată ca corupere pasivă fapta

persoanei cu funcţie de răspundere care primeşte avantaje necuvenite pentru a efectua careva

acţiuni, pe care obiectiv nu poate să le săvârşească, acestea fiind în afara competenţei sale de

serviciu. Aceasta se explică prin faptul că prin acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere este

afectată activitatea normală a autorităţii publice, corupătorul făcându-şi impresia că prin

corupere poate obţine rezultatul dorit [217, p.208].

Alţi autori susţin însă că în asemenea cazuri fapta persoanei cu funcţie de răspundere nu

poate fi calificată ca corupere pasivă, deoarece în lege se menţionează despre acţiuni care

constituie atribuţiile de serviciu ale persoanei [53, p.86].

Dacă în momentul pretinderii avantajelor necuvenite persoana cu funcţie de răspundere

nu avea în nici un mod, potrivit atribuţiilor sale de serviciu, posibilitatea şi competenţa de a

îndeplini promisiunea făcută, însă a lăsat să se creadă că are abilitatea legală în acest sens, fapta

nu poate primi calificarea corupere pasivă, ci, eventual, escrocherie sau trafic de influenţă.

Spre deosebire de cel ce transmite avantajele necuvenite, persoana cu funcţie de

răspundere care le primeşte este o parte din autoritatea publică şi anume din acest considerent

Page 93: Ion Nastas Thesis

93

perceperea de către această persoană a caracterului faptelor sale şi condiţionează o influenţă

obiectivă asupra relaţiilor sociale protejate de lege [234, p.69-70].

Elocvente sunt concluziile instanţei de judecată [141], urmare a examinării unei situaţii

similare: „La etapa iniţială, organul de urmărire penală a calificat incorect acţiunile

inculpatului, urmărirea penală fiind pornită conform indicilor infracţiunii prevăzute de art. 324

alin. (3) lit. a) Cod penal. În cadrul examinării judiciare s-a stabilit că acţiunile lui P.N. necesită

a fi calificate conform prevederilor art. 190 alin. (2) lit. c) şi d) Cod penal, fiind modificată

acuzarea în acest sens....În cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată s-a stabilit că P.N.,

activând în funcţie de primar, având intenţia obţinerii unui venit ilegal prin dobândirea ilicită a

bunurilor altei persoane, folosind în acest scop situaţia de serviciu, a pretins şi a extorcat de la

G.V. bani în sumă de 1200 lei, pentru a-i da ultimului acordul la deschiderea rutei de

transportare a pasagerilor, cu toate că executarea acţiunii date nu intra în atribuţiile lui de

serviciu, aceasta fiind de competenţa organelor administraţiei publice centrale de specialitate

sau a administraţiei publice locale de rangul doi”.

La finele acestei secţiuni, concluzionăm că la determinarea laturii subiective a

infracţiunilor de corupere nu este suficient să stabilim existenţa intenţiei directe la persoanele

implicate, urmând să atragem o atenţie deosebită şi la aşa aspecte primordiale ca cercul

atribuţiilor de serviciu ale persoanelor cu funcţie de răspundere, care au condiţionat săvârşirea

actului de corupere, precum şi la caracterul acestor acţiuni: legale sau ilegale.

Latura subiectivă a coruperii pasive se realizează cu intenţie directă: persoana cu funcţie

de răspundere îşi dă seama, în momentul săvârşirii faptei, că avantajele pretinse sau primite nu

sunt meritate şi că are drept scop îndeplinirea sau nu ori întârzierea sau grăbirea îndeplinirii unei

acţiuni ce ţine de obligaţiile sale de serviciu, ori de a îndeplini o acţiune (inacţiune) contrar

acestor obligaţii.

La general, forma comportamentului persoanei cu funcţie de răspundere solicitată poate

fi atât activă, cât şi pasivă. În primul caz, persoana cu funcţie de răspundere comite în interesul

corupătorului anumite acţiuni (angajează la serviciu, încetează urmărirea penală). În al doilea

caz, persoana cu funcţie de răspundere nu îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere acţiunile

care urmează să fie săvârşite în legătură cu obligaţiile sale de serviciu (nu ia măsuri în privinţa

unor fapte ilegale).

Page 94: Ion Nastas Thesis

94

2.4. Persoana cu funcţie de răspundere – subiect special al coruperii pasive

Definind corupţia drept acel fenomen social negativ care se exprimă în folosirea de către

persoane a funcţiei deţinute şi a posibilităţilor legate de ea în scopul obţinerii ilicite a unor bunuri

materiale sau a altor avantaje necuvenite, sesizăm că comiterea acesteia este posibilă doar de

către un anumit cerc de persoane.

În urma studiilor efectuate a fost relevat faptul că personalitatea persoanelor cu funcţie de

răspundere corupte diferă de personalitatea persoanelor care nu încalcă legea, printr-un conţinut

negativ al valorilor socionormative. Totodată, personalitatea persoanelor cu funcţie de

răspundere corupte diferă în mod esenţial şi de personalitatea celorlalţi criminali. În majoritatea

cazurilor, acestea sunt persoane familiale, lucrători exemplari, cu studii superioare [158, p.235].

Subiectul infracţiunii, în principiu, reprezintă persoana care a comis o infracţiune.

Analizat în sensul său caracteristic terminologiei penale, îl putem defini drept persoană aptă de a

fi trasă la răspundere penală pentru comiterea cu intenţie sau din neglijenţă a unei fapte

socialmente periculoase, incriminate de legea penală.

Convenţional vorbind, orice persoană, în anumite circumstanţe, poate să comită o faptă

socialmente periculoasă, însă subiect al infracţiunii poate fi doar persoana căreia îi sunt

caracteristice semnele stabilite de lege, şi anume: discernământul şi vârsta de la care este posibilă

tragerea la răspundere penală.

Analizând caracteristicile subiectului special, S. Avetian subliniază că prin acestea

urmează să înţelegem acele semne suplimentare, inclusiv condiţiile speciale, care prin cumulul

lor sunt condiţii necesare şi suficiente pentru a recunoaşte persoana în modul corespunzător,

precum şi reflectă capacitatea acesteia de a fi trasă la răspundere penală [157, p.224].

Având în vedere fenomenul studiat, este evident că conceptul subiectului special este

generat de specificul infracţiunilor de corupţie, comiterea acestora fiind posibilă doar în sfera

unor relaţii sociale speciale. Un prim criteriu de distingere a acestor infracţiuni este exprimat prin

obiectul protejat, şi anume: relaţiile sociale referitoare la activitatea normală şi într-un cadru

legal a autorităţilor publice cărora li se aduce atingere prin comiterea faptelor de corupţie.

Pentru ca o persoană să întrunească condiţiile necesare pentru a fi trasă la răspundere

penală pentru infracţiunea de corupţie, adică comisă de către persoană cu funcţie de răspundere,

este necesară, însă nu şi suficientă, lezarea obiectului protejat, fiind obligatorie prezenţa şi a altor

elemente obligatorii.

O condiţie primordială pentru recunoaşterea persoanei în calitate de subiect al infracţiunii

de corupere pasivă o constituie includerea acesteia în sfera relaţiilor sociale protejate în baza

unui act juridic al autorităţii publice, ceea ce înseamnă că relaţiile speciale necesită participanţi

Page 95: Ion Nastas Thesis

95

speciali la aceste relaţii. Aceşti participanţi constituie doar o anumită categorie de persoane care

dau dovadă de aptitudini corespunzătoare şi, drept consecinţă, spre deosebire de subiectul

general, pot participa la relaţiile sociale speciale, urmare a învestirii lor legale în funcţie.

Astfel, spre exemplu, persoana este numită în funcţia de procuror doar în baza ordinului

Procurorului General, în condiţiile Legii Republicii Moldova nr. 118 din 14.03.2003 „Cu privire

la Procuratură” [83].

Însuşi faptul aflării formale a unei persoane în sfera unor relaţii sociale speciale încă nu

înseamnă că, în cazul în care va comite unele încălcări, va putea fi trasă la răspundere penală.

Dacă se va stabili că persoana a fost inclusă în aria de acţiune a unor relaţii speciale de

către un organ incompetent sau cu încălcarea cerinţelor înaintate de lege, atunci această persoană

nu va putea fi trasă la răspundere penală pentru lezarea obiectului special protejat.

Din aceste considerente, actul juridic, în baza căruia persoana este inclusă în sistemul

relaţiilor speciale, trebuie să fie legal şi întemeiat.

Mai mult ca atât, pot să apară un şir de probleme în cazul în care de către actul normativ

sunt înaintate un şir de condiţii obligatorii pentru ca persoana să poată fi recunoscută în calitate

de subiect al relaţiilor speciale, cum ar fi: vârsta, studii superioare sau lipsa antecedentelor

penale, nerespectarea acestora condiţionând imposibilitatea ocupării funcţiei date, însă persoana

la momentul învestirii sale în funcţie a prezentat date denaturate privind starea reală a faptelor.

Astfel, spre exemplu, în conformitate cu art. 6 al Legii Republicii Moldova

cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995, sunt stabilite un şir de condiţii

obligatorii pentru a putea deţine funcţia de judecător, cum ar fi: „capacitate de exerciţiu”,

„licenţiat în drept”, „nu are antecedente penale”, „a atins vârsta de 30 de ani” [73]. Nerespectarea

acestor condiţii denotă incapacitatea juridică de a exercita funcţia de judecător şi, respectiv, actul

de numire în funcţie urmează a fi anulat.

În aceste condiţii este analizată posibilitatea tragerii persoanei la răspundere penală

pentru lezarea obiectului special; spre exemplu, o persoană cu funcţie de răspundere a primit

avantaje necuvenite, însă ulterior s-a stabilit că persoana dată a fost numită în funcţia respectivă

în baza unor documente false, cum ar fi o diplomă falsă privind studiile superioare.

Unii autori sunt de părere că legea penală, incriminând fapta de corupere pasivă, nu

solicită ca persoana cu funcţie de răspundere să fi obţinut funcţia în mod legal, accentul urmând

a fi pus pe faptul că persoana exercită de facto asemenea funcţie [157, p.235].

Nu putem accepta asemenea afirmaţii, reieşind din considerentul că persoana este inclusă

în sfera relaţiilor sociale speciale urmare a calităţilor speciale pe care le posedă, iar lipsa acestora

generează imposibilitatea absolută de a ocupa anumite funcţie, cum ar fi existenţa antecedentelor

Page 96: Ion Nastas Thesis

96

penale. Drept urmare, persoana nu mai poate fi considerată un subiect pertinent de a fi tras la

răspundere penală pentru lezarea obiectului special, ceea ce nu înseamnă însă că pentru fapta

respectivă persoana nu poate fi trasă la răspundere conform altor articole ale Codului penal,

inclusiv conform art. 351 „Uzurparea de calităţi oficiale” [105, p.67].

Concluzionăm că prezenţa unui act legal de învestire a subiectului în funcţie în toate

cazurile este o condiţie necesară şi obligatorie pentru a-l recunoaşte în calitate de persoană cu

funcţie de răspundere.

O altă condiţie necesară pentru a fi posibilă recunoaşterea persoanei în calitate de subiect

special, adică persoană cu funcţie de răspundere, este ca atribuţiile funcţionale ale acesteia să fie

stabilite în baza unui act juridic. Aceste obligaţii pot fi reflectate atât în actele nemijlocite de

numire în funcţie (contractul de muncă, instrucţiunea de serviciu), cât şi în actele care stau la

baza reglementării activităţii autorităţii publice (legi, hotărâri de guvern).

În procesul curmării consecinţelor infracţiunii pot fi stabilite o multitudine de acţiuni,

însă la incriminarea acestor fapte trebuie să luăm în consideraţie că valoare juridico-penală vor

avea doar acelea care pot fi executate de către persoana culpabilă şi pe care societatea este

îndreptăţită să le solicite.

Deci, obligaţia de a îndeplini anumite acţiuni trebuie să fie stabilită în baza unui act

juridic, ca urmare a poziţiei juridice speciale a persoanei cu funcţie de răspundere. Lipsa unei

asemenea prevederi poate determina recalificarea faptei comise de persoana cu funcţie de

răspundere, fie în genere s-a constata lipsa în acţiunile ei a elementelor constitutive ale

infracţiunii.

Spre exemplu, în cazul în care persoana cu funcţie de răspundere primeşte un avantaj

necuvenit pentru a săvârşi unele acţiuni, care însă nu ţin de obligaţiile ei de serviciu, ea nu va

putea fi trasă la răspundere penală pentru corupere pasivă, deoarece în atribuţiile sale lipsind o

atare competenţă, persoana cu funcţie de răspundere din start este pusă în imposibilitatea de a

executa acţiunile solicitate de corupător, adică lipseşte scopul în săvârşirea infracţiunii de

corupere pasivă. Totodată, în dependenţă de circumstanţele cauzei, persoana poate fi trasă la

răspundere pentru infracţiunea prevăzută la art. 190 Cod penal „Escrocheria”.

Un moment important, necesar de verificat, îl constituie momentul apariţiei şi stingerii

obligaţiei persoanei cu funcţie de răspundere. În mod obiectiv, obligaţia juridică specială ce dă

posibilitate de a acţiona apare din momentul intrării în vigoare a actului juridic prin care

persoana este inclusă în sfera relaţiilor sociale speciale, în care sunt stipulate atribuţiile

funcţionale. Totodată, după cum am remarcat mai sus, în asemenea acte nu sunt indicate toate

Page 97: Ion Nastas Thesis

97

drepturile şi obligaţiile de care dispune persoana cu funcţie de răspundere, acestea fiind

completate, de regulă, prin intermediul actelor normative.

Spre exemplu, în îndatoririle de serviciu ale ofiţerului de urmărire penală, angajat al

Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, pe lângă obligaţiunile prevăzute

în Legea Republicii Moldova cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi

Corupţiei, nr. 1104-XV din 06.06.2002 [79], şi în contractul de muncă, intră şi cele prevăzute de

Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art. 57 „Ofiţerul de urmărire penală şi

atribuţiile lui”) [27], precum şi de Legea Republicii Moldova privind statutul ofiţerului de

urmărire penală, nr. 333-XVI din 10.11.2006 (Capitolul III „Drepturile şi obligaţiile ofiţerului de

urmărire penală”) [84].

Obligaţia juridică specială încetează de a mai produce efecte fie din momentul abrogării

actului normativ care o prevedea, fie din momentul în care persoana cu funcţie de răspundere

este în mod definitiv sau temporar exclusă din sfera relaţiilor sociale speciale.

În practică sunt posibile cazuri când persoana nu a fost împuternicită cu anumite atribuţii,

însă ea samavolnic şi le asumă sau o face la rugămintea persoanei în a cărei sarcină au fost puse

asemenea atribuţii.

Astfel, spre exemplu, în conformitate cu prevederile alin. (2) art.1 al Legii

nr. 333-XVI din 10.11.2006, nu pot avea calitatea de ofiţer de urmărire penală angajaţii

organelor de urmărire penală abilitaţi cu funcţie de control sau de exercitare a activităţii

operative de investigaţii, care au statut de persoane învestite cu funcţie de constatare a

infracţiunilor. Totodată, sunt posibile cazuri când lucrătorul operativ, nefiind învestit cu atribuţii

de ofiţer de urmărire penală, conform alin. (4) art. 4 al Legii nr. 333-XVI din 10.11.2006, sau

neavând studii juridice superioare, conform alin. (1) art. 15 al Legii nr. 333-XVI din 10.11.2006,

înfăptuieşte acţiuni de urmărire penală şi anume în legătură cu aceste acţiuni primeşte avantaje

necuvenite.

Considerăm că şi în acest caz asemenea persoane nu pot fi trase la răspundere penală

pentru corupere pasivă, deoarece lipsa unui act juridic legal întocmit de includere a persoanei în

sfera relaţiilor speciale (ordonanţa procurorului privind învestirea cu atribuţiile ofiţerului de

urmărire penală) duce la inexistenţa subiectului special. Ca urmare, acestea vor fi trase la

răspundere penală, în dependenţă de situaţie, conform prevederilor altor articole ale Codului

penal, concomitent urmând a fi examinată posibilitatea tragerii la răspundere penală a

persoanelor cu funcţie de răspundere care în mod intenţionat sau din imprudenţă au admis

comiterea unor asemenea fapte.

Page 98: Ion Nastas Thesis

98

Nu pot fi recunoscute în calitate de persoane cu funcţie de răspundere persoanele care se

prezentau ca deţinători ai anumitor drepturi de reprezentanţi ai autorităţilor publice sau care în

mod samavolnic şi-au atribuit anumite funcţii şi atribuţii [191, p.6].

Un ultim criteriu de recunoaştere penală a calităţii de subiect special, din a căror

categorie face parte şi persoana cu funcţie de răspundere, este prezenţa la aceasta a capacităţii şi

a posibilităţii reale de a exercita anumite funcţii.

Examinarea capacităţii şi a posibilităţii reale de a exercita anumite funcţii constituie o

condiţie obligatorie pentru soluţionarea corectă a chestiunii privind existenţa sau inexistenţa în

aceste cazuri a infracţiunii cu subiect special. Lipsa unor asemenea capacităţi sau a posibilităţii

reale de a exercita anumite funcţii poate servi temei de excludere a răspunderii penale.

Având în vedere cele expuse, în continuare urmează să analizăm caracteristicile

subiecţilor infracţiunilor de corupere pasivă şi de corupere activă, precum şi, tangenţial, a celor

de luare de mită şi dare de mită, priviţi prin prisma criteriilor sus-enumerate.

Odată cu adoptarea noului Cod penal, au intervenit un şir de schimbări, care au avut drept

obiectiv înlăturarea deficienţelor vechilor reglementări penale, acestea exprimându-se prin

schisma Capitolului VIII „Infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere” (Cod penal

în redacţia anului 1961) în Capitolul XV „Infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţie de

răspundere” şi în Capitolul XVI „Infracţiuni săvârşite de persoane care gestionează organizaţiile

comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale” din noul Cod penal.

În art. 123 Cod penal este definită „persoana cu funcţie de răspundere”, iar în art. 124

Cod penal „persoana care gestionează o organizaţie comercială obştească sau altă organizaţie

nestatală”.

Totodată, în vechiul Cod penal aceste noţiuni erau desemnate prin expresia unică de

„persoană cu funcţie de răspundere”. Aceasta s-a datorat faptului că, odată cu trecerea la

economia de piaţă, au apărut noi forme de instituţii: societate pe acţiuni, societate cu răspundere

limitată etc., care nu se încadrau în noţiunea de „organizaţie obştească”, fiind delimitate de

acestea prin scopul economic pe care îl urmăreau, la art. 24 Cod civil, adoptat la 26.12.1964, cu

modificările şi completările ulterioare, menţionându-se că „persoane juridice pot fi organizaţiile

care au drept scop de bază al activităţii lor obţinerea de profit (organizaţii comerciale) sau care

nu au drept scop principal obţinerea de profit şi nu distribuie profitul obţinut între participanţi

(organizaţii necomerciale)” [23].

În scopul ajustării legislaţiei penale la noile exigenţe, legiuitorul a optat pentru varianta

includerii în cadrul noţiunii de „persoană cu funcţie de răspundere” a persoanelor cărora „în

autorităţile publice, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie, indiferent de tipul de proprietate şi

Page 99: Ion Nastas Thesis

99

forma juridică de organizare, i se acordă permanent sau provizoriu – în virtutea legii, prin

numire, alegere sau prin încredinţarea unei însărcinări – anumite drepturi şi obligaţii în vederea

exercitării funcţiilor autorităţii publice sau întreprinderii de acţiuni administrative de dispoziţie

ori organizatorico-economice” [75].

Totodată, însă, soluţia propusă de legiuitor nu a înlăturat carenţele existente, reieşind din

obiectul juridic lezat în cazul comiterii infracţiunii de corupţie în cadrul sistemului public sau al

celui privat. Dacă, în primul caz, persoana, abuzând de atribuţiile sale (în sensul larg al

termenului), atentează asupra intereselor de serviciu, periclitează activitatea normală a

autorităţilor publice, afectând autoritatea acestora, atunci în cazul unui abuz similar în cadrul

unei organizaţii private vor fi afectate relaţiile sociale ce ţin de buna desfăşurare a activităţii de

antreprenoriat şi a altor relaţii, ceea ce condiţionează o calificare separată [108, p.36].

În ce priveşte utilizarea legislativă a termenului de persoană cu funcţie de răspundere,

observăm că acesta este propriu nu doar legislaţiei penale, fiind utilizat în unele cazuri şi de către

alte ramuri ale dreptului, chiar pentru a desemna persoanele din sfera privată de activitate.

Astfel, la lit. d), pct. 3) al Regulamentului privind atestarea persoanelor cu funcţie de

răspundere din asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor, aprobat prin Ordinul

Ministerului Finanţelor nr. 27 din 26.03.2003 [114], este prezentată definiţia „persoanei cu

funcţie de răspundere”: persoana căreia în asociaţie i se acordă permanent sau provizoriu – în

virtutea legii, prin numire, alegere sau prin încredinţarea unei însărcinări – anumite drepturi şi

obligaţii în vederea exercitării funcţiilor asociaţiei sau a acţiunilor administrative de dispoziţie

ori organizatorico-economice, aceasta fiind similară definiţiei date de Codul penal şi de Codul

contravenţional [30].

Analizând legislaţiile statelor europene, observăm că acestea, de regulă, utilizează noţiuni

similare. Demnă de reţinut, în acest context, este legislaţia franceză, care la art. 432-11 Cod

penal al Franţei [226] recunoaşte în calitate de subiect al coruperii pasive persoana „depozitar al

puterii publice, persoana care exercită atribuţii în cadrul serviciului public sau în baza unui

mandat electiv public”, prin depozitar al puterii publice înţelegându-se, în principiu, facultatea de

a decide şi de a constrângere în privinţa persoanelor şi a bunurilor, putere exercitată, permanent

sau temporar, în cadrul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu [243, p.8].

Totodată, jurisprudenţa franceză recunoaşte în calitate de „atribuţii în cadrul unui serviciu

public” exercitarea unor funcţii care au drept finalitate un interes general, nefiind relevant faptul

că persoana nu are atribuţii de a lua decizie. Gestionarea unui serviciu public este îndreptată spre

realizarea unui interes general şi, drept consecinţă, persoanele învestite cu asemenea atribuţii

care urmăresc realizarea intereselor lor personale, discreditează serviciul public.

Page 100: Ion Nastas Thesis

100

Din definiţia dată de art. 123 Cod penal putem distinge două categorii de subiecţi, care

cad sub incidenţa noţiunii de „persoană cu funcţie de răspundere”.

Prima grupă o formează persoanele cărora li se acordă permanent sau provizoriu (în

organele indicate în art. 123 Cod penal), prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea

unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţilor publice.

A doua grupă este formată din persoane cu anumite drepturi şi obligaţii în vederea

întreprinderii de acţiuni administrative de dispoziţie sau organizatorico-economice.

O persoană care exercită funcţii ale autorităţii publice este un reprezentant al puterii

publice. Toţi reprezentanţii puterii sunt persoane cu funcţie de răspundere, însă nu toate

persoanele cu funcţie de răspundere sunt şi reprezentanţi ai puterii [2, p.198].

Astfel, unul dintre criteriile definitorii care caracterizează persoana cu funcţie de

răspundere în sistemul organelor publice îl constituie exercitarea de către aceasta a „autorităţii

publice”. Autoritatea publică, la rândul său, este elementul primordial care distinge persoana cu

funcţie de răspundere de ceilalţi cetăţeni. În sens juridic, autoritatea publică sau, altfel spus,

puterea publică este dreptul, posibilitatea şi împuternicirile autorităţii publice, graţie cărora

persoana cu funcţie de răspundere poate să subordoneze voinţei sale pe ceilalţi funcţionari sau

cetăţeni, prin conducerea acţiunilor acestora, emiterea de dispoziţii obligatorii spre executare,

precum şi activitatea de organizare a serviciului [170, p.29].

Plenul Judecătoriei Supreme a Bielorusiei explică: „La reprezentanţi ai puterii se atribuie

lucrătorii instituţiilor şi serviciilor de stat împuterniciţi cu dreptul, în limitele competenţei, de a

înainta cerinţe, precum şi de a lua decizii obligatorii spre executare de către cetăţeni,

întreprinderi, instituţii, indiferent de activitatea lor şi de organul căruia ele se supun” [211].

Unul dintre elementele de bază care caracterizează reprezentantul puterii publice, după

cum subliniază B. Zdravomâslov, este „atribuirea dreptului de a efectua în cursul serviciului

acţiuni care generează urmări obligatorii pentru un număr important de cetăţeni, iar, uneori,

pentru toţi cetăţenii” [180, p.43].

Cei mai numeroşi reprezentanţi ai puterii sunt lucrătorii organelor de drept şi de control,

care efectuează supravegherea asupra executării legilor, respectarea ordinii publice, duc lupta

împotriva criminalităţii, asigură securitatea statului, sanitar-epidemiologică, antiincendiară etc.

În unele cazuri, legea face referire expresă că o persoană sau alta este reprezentant al

puterii publice. De cele mai multe ori, însă, legea omite să specifice expres că un lucrător sau

altul al organului de stat este reprezentant al puterii publice. În acest caz, decizia penală trebuie

luată doar după o analiză minuţioasă a atribuţiilor de serviciu ale lucrătorului respectiv.

Page 101: Ion Nastas Thesis

101

Calificarea unor sau altor persoane cu funcţie de răspundere din organele de control,

supraveghere sau revizie drept reprezentanţi ai puterii publice are loc pe baza analizei atribuţiilor

acestor persoane cu funcţie de răspundere, luându-se în consideraţie caracteristicile specifice ale

reprezentanţilor puterii publice [2, p.199].

Similar s-a expus şi Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova:

„Pentru tragerea la răspundere penală a persoanei în baza art. 185 Cod penal (în redacţia anului

1961), organele de anchetă urmează să stabilească cercul şi caracterul funcţiilor, atribuţiilor

persoanei cu funcţie de răspundere, legea sau actele normative care reglementează aceste

atribuţii, legătura cauzală dintre abaterile săvârşite de persoana cu funcţie de răspundere şi

urmările survenite” [46].

De asemenea, pot fi recunoscute ca persoane cu funcţie de răspundere şi acele persoane

care au dreptul de a întreprinde în baza funcţiilor de serviciu acţiuni ce pot da naştere unor

consecinţe de ordin juridic [40, p.27].

În ce priveşte a doua grupă de persoane, recunoscute drept persoane cu funcţie de

răspundere, adică persoanele care îndeplinesc acţiuni administrative de dispoziţie sau

organizatorico-economice în organele publice, atât doctrina, cât şi practica judiciară este

unanimă în definirea lor.

Prin funcţie administrativă de dispoziţie se înţelege: „împuternicirile privind dirijarea şi

dispunerea de patrimoniu, stabilirea ordinii de păstrare, prelucrare şi comercializare a acestui

patrimoniu, asigurarea controlului asupra acestor operaţiuni, organizarea deservirii sociale a

populaţiei” [201, p.728].

Cet. O. A., lucrând casier la casa Gării Feroviare Chişinău, a cerut şi a primit de la un

pasager o remuneraţie pentru a-i vinde trei bilete de călătorie. Costul a trei bilete constituie

682 lei, casierul O. A. a solicitat şi a primit suma de 780 lei, mărimea remuneraţiei ilicite fiind

de 98 lei.

Instanţa a stabilit din materialele dosarului, şi anume: ordinul de angajare la serviciu a

casierului, cercul atribuţiilor potrivit funcţiei exercitate, că se confirmă calitatea de „personal

tehnic” a casierului O. A.

Drept urmare, în sentinţă instanţa a concluzionat că casierul – vânzător de bilete nu

poate fi subiect activ al infracţiunii de corupere pasivă, dat fiind faptul că nu se încadrează în

conceptul persoanelor cu funcţie de răspundere prevăzut în art. 183 Cod penal (redacţia anului

1961). Persoanele care execută careva atribuţii de serviciu în întreprinderile, organizaţiile şi

instituţiile publice, fie chiar şi în baza unor instrucţiuni, regulamente, sunt tratate ca lucrători,

tehnicieni care prestează diferite servicii [130].

Page 102: Ion Nastas Thesis

102

Prin funcţii organizatorico-economice, la rândul său, urmează să înţelegem funcţiile de

conducător al colectivelor sau sectoarelor de muncă, al procesului de producere, al unor lucrări

(selectarea şi repartizarea cadrelor, planificarea muncii, organizarea muncii subalternilor,

menţinerea disciplinei de muncă).

Deci, orice persoană care are în subordine alte persoane şi care desfăşoară şi organizează

activitatea acestora este persoană cu funcţie de răspundere tocmai datorită faptului că posedă

atribuţii organizatorico-economice. Unica condiţie fiind ca persoana să activeze în organele

publice [179, p.201].

Multe persoane cu funcţie de răspundere îndeplinesc concomitent şi funcţii

organizatorico-economice, şi funcţii administrative de dispoziţie. Pentru a putea fi calificată

drept subiect al răspunderii penale conform art. 324 Cod penal, este suficient ca persoana cu

funcţie de răspundere să posede atribuţii referitoare doar la una dintre aceste funcţii.

Pentru ca o persoană cu funcţie de răspundere să fie recunoscută subiect al coruperii

pasive, nu este relevant dacă aceasta ocupă funcţia respectivă prin numire, provizoriu sau prin

încredinţarea unei însărcinări.

Prin exercitarea provizorie a îndatoririlor de serviciu urmează să înţelegem înfăptuirea

acestora în limita unor termene, de obicei scurte, prestabilite sau fără stabilirea acestora, însă este

o însărcinare specială, cu condiţia convenirii anticipate asupra caracterului provizoriu.

Ca temei al exercitării provizorii a funcţiei poate servi însuşi caracterul funcţiei. Aceste

funcţii pot fi exercitate, spre exemplu, atunci când munca nu are un caracter permanent, cum ar fi

înlocuirea persoanei temporar absente de la serviciu, însă căreia i se păstrează, conform legii,

locul de muncă (concediu de maternitate) [229, p.33].

Relevant este următorul caz: „Profitând de faptul că în perioada 30.05.2003 - 25.08.2003

şeful secţiei de boli infecţioase V. Ţ. s-a aflat în concediu anual, G. M., deţinând prin cumul

funcţia de medic curant al deţinuţilor bolnavi N. M. şi A. G. şi interimatul funcţiei şefului de

secţie, făcând uz de aceasta, intenţionat, din interes material şi personal a procedat, în schimbul

unei recompense băneşti, la înscrierea în fişele de boală a acestor bolnavi a datelor vădit false,

având scopul denaturării informaţiei şi prezentării lor la comisia medicală specială de

examinare a condamnaţilor bolnavi şi ulterior la judecată întru eliberarea acestora” [115].

Cu atât mai mult, trebuie să avem în vedere faptul că durata exercitării funcţiilor poate să

nu fie stabilită calendaristic, deoarece nu se cunoaşte când vor decădea circumstanţele ce au

determinat caracterul provizoriu al funcţiei exercitate.

În cazul exercitării funcţiei de răspundere pe un termen provizoriu sau al exercitării

acesteia prin încredinţarea unei însărcinări, persoana este recunoscută reprezentant al puterii sau

Page 103: Ion Nastas Thesis

103

persoană cu funcţie de răspundere doar pe perioada sau în legătură cu exercitarea funcţiei de

răspundere încredinţate.

Se poate întâmpla ca subiecţii să exercite misiuni sau însărcinări, care nu sunt desfăşurate

în timp, de o singură dată (spre exemplu, însărcinarea de a face parte dintr-o comisie de control

sau supraveghere), în procesul şi în legătură cu care ei sunt consideraţi reprezentanţi ai puterii

sau persoane cu funcţie de răspundere [109, p.58].

Pentru ca o persoană care exercită temporar obligaţiile ce corespund unei funcţii anume

sau care îndeplineşte o însărcinare specială să poată fi recunoscută subiect al infracţiunii

prevăzute de art. 324 Cod penal, este necesar ca aceste obligaţii sau atribuţii să-i fie acordate în

strictă corespundere cu legea [151, p.82].

Astfel, însărcinarea specială în baza căreia persoana îndeplineşte obligaţiile funcţionale

ale reprezentantului puterii, funcţii administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice

trebuie să fie perfectată juridic în mod corespunzător şi cu respectarea cerinţelor stabilite de

dispoziţie, ordin, procură specială etc.

Persoană cu funcţie de răspundere poate fi considerată doar acea persoană care şi-a dat

acordul în acest sens, cu respectarea formei cerute de lege. Exercitarea funcţiei de către o

persoană în baza unei însărcinări speciale indică faptul că această funcţie îi este atribuită

persoanei în baza legii, actului normativ sau prin dispoziţia unei persoane ierarhic superioare sau

de către persoana cu funcţie de răspundere, fie de organul competent în acest sens.

În acest caz, calitatea de persoană cu funcţie de răspundere se va pierde în momentul

expirării termenului pentru care a fost numită sau odată cu îndeplinirea însărcinării.

Persoanele aflate în perioada de încercare, în vederea angajării definitive, au calitatea de

persoană cu funcţie de răspundere, atât pentru că în această perioadă ele îndeplinesc însărcinările

serviciului, funcţiei în care urmează a fi angajate, supunându-se regulamentului de ordine

interioară şi disciplinei muncii din instituţia, unitatea, societatea, persoana juridică respectivă, cât

şi pentru că acţionează în numele acestora, pe care le reprezintă în limitele competenţelor

conferite, chiar dacă nu au contract de muncă [55, p.112].

Codul muncii, la alin. (4) art. 60, stipulează în mod expres: „Pe parcursul perioadei de

probă, salariatul beneficiază de toate drepturile şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legislaţia

muncii, de regulamentul intern al unităţii, de contractul colectiv şi de cel individual de muncă” .

În acest context, se impune problema recunoaşterii calităţii de persoană cu funcţie de

răspundere studenţilor practicanţi.

Adept al răspunsului afirmativ, V. Dobrinoiu opinează: „În principiu, elevii şi studenţii

practicanţi pot fi asimilaţi cu „funcţionarii” în sensul Codului penal şi, pe cale de consecinţă, pot

Page 104: Ion Nastas Thesis

104

fi pasibili de răspundere penală pentru luare de mită. Această calitate depinde, însă, de la caz la

caz, de atribuţiile concrete pe care le are, în timpul practicii, fiecare elev sau student, pentru că

numai în raport cu acestea se poate aprecia dacă el exercită sau nu o „însărcinare de serviciu”

organizaţiei de stat în care efectuează practica” [55, p.114] şi, în acelaşi context: „Pentru a

formula o soluţie adecvată, este necesar a examina dacă în perioada practicii aceştia îndeplinesc

o „însărcinare în serviciul” unei unităţi” [56, p.101].

Această extindere a sferei persoanei cu funcţie de răspundere ni se pare puţin

convingătoare. Atunci când studentul efectuează practica la care este obligat prin regulamentele

universitare, el se află în realizarea procesului instructiv-educativ pe care îl urmează şi la care

este supus. Parte integrantă a procesului instructiv-educativ adecvat şi stabilit pentru studenţi,

practica acestora nu este o însărcinare în serviciul unităţii în care aceasta se efectuează, aşa încât

executanţii ei nu au calitatea de persoane cu funcţie de răspundere şi, deci, nu pot fi subiecţi

activi ai infracţiunii de corupere pasivă.

Dacă, însă, ei execută alte însărcinări decât cele care definesc practica lor – în serviciul

unităţii la care au fost repartizaţi, ei au calitatea de persoane cu funcţie de răspundere şi pot fi

subiecţi ai coruperii pasive, dar nu în baza statutului lor de studenţi. De această dată, ei nu se mai

află la efectuarea practicii, astfel încât calitatea lor de studenţi nu mai este definitorie, ei

acţionând din însărcinarea şi în serviciul unităţii [49, p.26].

Notabile, în acest context, sunt prevederile Legii Republicii Moldova cu privire la poliţie,

nr. 416-XIII din 18.12.1990, care admite, în anumite situaţii, echivalarea studenţilor cu

persoanele cu funcţie de răspundere, art. 6 consfinţind: „Colaboratorii organelor afacerilor

interne, militarii trupelor de interne, cursanţii şi audienţii instituţiilor de învăţământ (sublinierea

ne aparţine – n.a.) ale Ministerului Afacerilor Interne pot fi antrenaţi la îndeplinirea sarcinilor

poliţiei în modul stabilit de Ministerul Afacerilor Interne. În acest caz, asupra lor se extinde

statutul juridic de colaborator al poliţiei, stabilit de prezenta lege” [69].

Legea penală autohtonă foloseşte, de rând cu noţiunea „persoană cu funcţie de

răspundere”, şi pe aceea de „funcţionar”.

În textul normativ al art. 330 Cod penal se încriminează „primirea de către un funcţionar

al autorităţii publice, al altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat, care nu este persoană

cu funcţie de răspundere, a unei recompense ilicite sau a unor avantaje patrimoniale pentru

îndeplinirea unor acţiuni sau acordarea de servicii ce ţin de obligaţiile lui de serviciu”.

Din cele expuse reiese că funcţionarului, ca şi persoanei cu funcţie de răspundere, i se

acordă permanent sau provizoriu, în virtutea legii, prin numire, prin alegere, fie în virtutea unei

însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii, deci atribuţii, dar care, prin esenţa lor, nu sunt de

Page 105: Ion Nastas Thesis

105

caracter autoritar, administrativ de dispoziţie sau organizatorico-economice, acestea fiind

specifice persoanei cu funcţie de răspundere [41, p.60].

Din sensul legii rezultă că atribuţiile funcţionarului se referă la acordarea unor servicii,

executarea unor acţiuni în interesul cetăţenilor, care, deşi ţin de activitatea unei autorităţi publice,

instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat, nu sunt însă de aceeaşi natură cu cele ale persoanei

cu funcţie de răspundere.

Totodată, delimitând conceptul de „persoană cu funcţie de răspundere” faţă de

„funcţionar”, prevăzut la art. 330 Cod penal, constatăm că Codul penal la art. 256 „Primirea unei

remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea populaţiei” incriminează

fapta de „primire, prin extorcare ... pentru îndeplinirea unor lucrări sau pentru prestarea unor

servicii în sfera comerţului, alimentaţiei publice, transportului, deservirii sociale, comunale,

medicale sau de altă natură, lucrări şi servicii ce ţin de obligaţiile de serviciu” săvârşită de către

„un lucrător fără funcţie de răspundere dintr-o întreprindere, instituţie sau organizaţie”.

După cum observăm, şi în acest caz criteriul de delimitare faţă de alţi subiecţi îl

constituie absenţa unei funcţii de răspundere. Distincţia, însă, faţă de subiectul prevăzut la

art. 330 Cod penal, care, de altfel, de asemenea primeşte o recompensă ilicită pentru exercitarea

atribuţiilor de serviciu, rezidă în statutul juridic al entităţii în care activează persoana. Astfel,

subiect al infracţiunii prevăzute la art. 330 Cod penal poate fi angajatul „unei autorităţi publice,

al altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat”, iar la art. 256 Cod penal se menţionează

doar lucrătorul dintr-o „întreprindere, instituţie sau organizaţie”, fără ca legiuitorul să specifice

apartenenţa publică sau privată a acesteia.

Reieşind din caracterul special al normei prevăzute la art. 330 Cod penal, faţă de cea

prevăzută la art. 256 Cod penal, concluzionăm că ultima poate fi aplicată în exclusivitate faţă de

angajaţii instituţiilor, întreprinderilor sau organizaţiilor, al căror fondator exclusiv nu este statul.

În acest context considerăm că din cuprinsul art. 256 Cod penal urmează a fi exclusă

sintagma „fără funcţie de răspundere”, noţiune caracteristică subiecţilor prevăzuţi la art. 324,

330 Cod penal, aceasta urmând a fi înlocuită cu o sintagmă care ar fi în concordanţă cu definiţia

prezentată la art. 124 Cod penal „Persoana care gestionează o organizaţie comercială, obştească

sau altă organizaţie nestatală”.

Totodată, după cum s-a menţionat mai sus, legislaţia nu se limitează doar la termenul

„persoană cu funcţie de răspundere”, fiind utilizaţi şi „persoane cu statut public” [88],

„funcţionar public” [89], „persoane care deţin funcţii publice” [87], „demnitar de stat” [80],

„funcţia de demnitar public” [30].

Page 106: Ion Nastas Thesis

106

Observăm că noţiunea „persoană cu funcţie de răspundere” (caracteristică dreptului

penal) este utilizată distinct de noţiunea „funcţionar public” (caracteristică dreptului

administrativ), fiind imperioasă stabilirea gradului de corelare între acestea.

Funcţia publică este situaţia juridică a persoanei fizice învestite, în mod legal, cu atribuţia

de a acţiona în realizarea competenţei unui organ de stat, sau, altfel spus, funcţia publică este

complexul de atribuţii, puteri şi competenţe, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu

public, înfiinţat în scopul satisfacerii, în mod continuu şi permanent, de către funcţionarii publici,

numiţi sau aleşi, a intereselor generale ale societăţii [147, p.30].

În conformitate cu prevederile Legii nr. 158 din 04.07.2008 (art.2), prin funcţionar

public înţelegem persoana fizică numită într-o funcţie publică, care, la rândul său, desemnează

ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de

putere publică. Activitatea funcţionarilor publici se desfăşoară în cadrul autorităţii publice, adică

orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un alt act normativ, care

acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public.

Astfel, funcţionarii publici reprezintă mijloacele prin care acţionează funcţiile publice

[19, p.151]. Funcţionarii publici sunt persoane fizice şi, atunci când ei exercită una dintre

atribuţiile specifice funcţiei ce o realizează, ei acţionează, se manifestă în numele persoanei

juridice de drept public din care face parte funcţia publică ocupată de ei.

Observăm că conceptul de funcţionar public este cu mult mai restrâns decât cel de

persoană cu funcţie de răspundere, limitându-se la persoanele care au „drepturi şi obligaţii în

vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice” (art. 123 Cod penal), fiind astfel exceptate

persoanele care exercită funcţii „administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice”.

Mai mult ca atât, funcţionarul public este legat indispensabil de autoritatea publică, pe

când persoana cu funcţie de răspundere este persoana care activează într-o „întreprindere,

instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor”, pe

lângă autorităţile publice fiind cuprinse şi entităţile subordonate acestora, între noţiunile date

existând astfel, raportul de parte – întreg.

Nu putem însă să nu remarcăm că este puţin nereuşită definirea persoanei cu funcţie de

răspundere prin indicarea apartenenţei acesteia la „întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau

a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor”.

La Titlul III al Constituţiei Republicii Moldova este reglementată activitatea

„Autorităţilor publice” din cadrul cărora fac parte autorităţile publice centrale şi cele locale.

Respectiv, nu este cazul să menţionăm suplimentar că persoana cu funcţie de răspundere poate să

Page 107: Ion Nastas Thesis

107

activeze şi în cadrul „administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor”, aceasta

subînţelegându-se de la sine.

Totodată, observăm că în cuprinsul art. 123 Cod penal legiuitorul utilizează nu sintagma

„autoritate publică”, dar noţiunile de „întreprindere, instituţie, organizaţie de stat” în cadrul

căreia se exercită „funcţiile autorităţilor publice”, astfel încercându-se echivalarea acestor două

noţiuni, ceea ce, din punctul nostru de vedere, este absolut inacceptabil.

Autoritatea publică poate fi definită drept o instituţie politică, constituită în mod direct

sau indirect de către popor, învestită de Constituţie cu anumită competenţă pentru a îndeplini

anumite funcţii de guvernare a ţării şi care se bucură de o anumită autoritate şi prestigiu in

societate [39, p.9]. Autorităţilor publice le este caracteristic principiul autonomiei, în timp ce

întreprinderile, instituţiile, organizaţiile de stat fac parte din sistem, adică dintr-o structură în care

persistă şi o subordonare ierarhică, scopul acestora fiind de a organiza şi asigura executarea,

precum şi îndeplinirea nemijlocită a deciziilor politice, respectarea tuturor actelor normative

emise de autorităţile statului.

Observăm că la definiţia dată „funcţionarului” de la art. 330 Cod penal legiuitorul

utilizează sintagma „autoritate publică”, fără a indica necesitatea apartenenţei funcţionarului la

„administraţia publică locală”, aceasta încadrându-se în prima, ceea ce denotă inconsecvenţa

legiuitorului în definirea termenilor utilizaţi în legea penală.

În aceste condiţii, mai adecvată ar fi substituirea formulării „întreprindere, instituţie,

organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor” cu cea de

„autoritate publică sau organ, instituţie, organizaţie creată sau subordonată unei autorităţi

publice”.

Astfel, pentru a înlătura orice ambiguităţi la definirea persoanei publice, considerăm

necesară definirea sintagmei „autoritate publică”, după modelul prezentat la art. 2 al Legii

Republicii Moldova privind contenciosul administrativ, nr. 793 din 10.02.2000 [77].

Se propune completarea Codului penal cu art. 1232 „Autoritate publică”:

„Prin autoritate publică se înţelege orice structură organizatorică sau organ,

instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de

putere publică în scopul realizării unui interes public. Sunt asimilate autorităţilor publice,

în sensul prezentului cod, persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere

publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu

de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale”.

Page 108: Ion Nastas Thesis

108

În acest context, însumând toate argumentele expuse mai sus, art. 123 Cod penal va

avea următorul conţinut:

„Persoana publică.

(1) Prin persoană publică se înţelege persoana depozitară a interesului public, din

cadrul unei autorităţi publice sau organ, instituţie, organizaţie creată sau subordonată unei

autorităţi publice, care deţine un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar,

care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau provizoriu, remunerată sau nu,

oricare ar fi nivelul său ierarhic, orice persoană care exercită o funcţie publică, inclusiv

pentru un organism public sau o întreprindere publică internaţională”.

După alin. (1) al art. 123 Cod penal se va introduce alin. (1)1 cu următorul conţinut:

„(11) Sunt asimilate persoanelor publice:

- reprezentantul statului în societăţile comerciale;

- conducătorii şi adjuncţii lor din societăţile comerciale cu capital majoritar de stat;

- administratorul insolvabilităţii unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăţi

comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deţinută de către stat;

- lichidatorul unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăţi comerciale, a

cărei cotă majoritară din fondul statutar este deţinută de către stat”.

Vis-à-vis de persoanele asimilate „persoanelor publice”, considerăm că o asemenea

apreciere este absolut argumentată reieşind din gradul sporit al pericolului social al acţiunilor

criminale comise de către persoanele date.

Remarcăm că, în conformitate cu Legea insolvabilităţii, nr. 632 din 14.11.2001,

procedura de insolvabilitate „este aplicabilă întreprinderilor, indiferent de tipul lor de proprietate

şi forma juridică de organizare” (alin. (2) art. 1) [78], iar administrator este „persoana desemnată

de instanţa de judecată pentru supravegherea şi/sau administrarea patrimoniului debitorului în

cadrul procesului de insolvabilitate în modul şi în conformitate cu competenţele stabilite de

prezenta lege”. Adică, de facto, administratorul îndeplineşte aceleaşi atribuţii pe care le are

conducătorul întreprinderii de stat, acesta din urmă, însă, fiind recunoscut de legea penală drept

persoană cu funcţie de răspundere.

Analogică este situaţia şi în cazul lichidatorului, care, în conformitate cu alin. (4) art. 90

Cod civil, „are aceleaşi împuterniciri, obligaţii şi responsabilităţi ca şi administratorul, în măsura

în care acestea sunt compatibile cu activitatea de lichidator”.

Mai mult ca atât, o asemenea incriminare se impune şi din simplul considerent că în cazul

în care persoanele date vor fi recunoscute în calitate de persoane care gestionează o organizaţie

Page 109: Ion Nastas Thesis

109

comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală, acestea nu vor putea şi, la moment, nu pot fi

trase la răspundere penală pentru depăşirea atribuţiilor de serviciu sau neglijenţă în serviciu, în

pofida faptului că interesele statului au fost afectate în mod direct.

Totodată, subliniem că definiţia dată „persoanei cu înaltă funcţie de răspundere” urmează

a fi menţinută, inclusiv efectul pe care îl are asupra răspunderii penale fapta de corupere pasivă

săvârşită de către asemenea persoane, urmând a fi modificată doar denumirea acestora, spre

exemplu „persoană publică de rang înalt”.

Un moment important în definirea conceptului de persoană cu funcţie de răspundere îl

constituie delimitarea acesteia de alte categorii de angajaţi.

Astfel, problema privind posedarea de către medici şi profesori a calităţii de persoane cu

funcţie de răspundere este una dintre cele mai controversate în doctrina juridică.

În acest context, M. Lâsov menţionează: „Dacă medicul, exercitând atribuţiile sale

profesionale, în timpul examinării pacientului primeşte de la acesta un folos oarecare, nu trebuie

să fie considerat persoană coruptă (în sensul art. 324 Cod penal), fiindcă el activa nu în calitate

de persoană cu funcţie de răspundere. Acţiunile sale nu comportau elementul administrativ de

dispoziţie ori organizatorico-economic şi nu au urmat careva consecinţe juridice. Însă, dacă

acelaşi medic, primind de la pacient un folos, ilegal, îi eliberează un certificat ce ţine de

atribuţiile de serviciu ale acestuia, atunci el va purta răspundere, deoarece acţiunile sale au efecte

juridice” [198, p.130].

O poziţie diametral opusă susţine A. Kviţinia, care consideră că orice medic urmează a fi

considerat persoană cu funcţie de răspundere: „Una şi aceeaşi persoană medic nu poate fi

considerată, concomitent, persoană cu funcţie de răspundere şi să nu fie considerată în această

calitate. Orice medic care lucrează într-o instituţie medicală este persoană cu funcţie de

răspundere, deoarece el, în procesul activităţii sale, întotdeauna poate să îndeplinească careva

funcţii administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice cu urmări juridice (eliberarea

certificatului de boală, a altor certificate)” [186, p.56-57].

Doctrina românească susţine că medicul din instituţiile medico-sanitare este funcţionar

public (persoană cu funcţie de răspundere). Desprinderea medicului de calitatea de funcţionar

public vizează doar raporturile dintre acesta şi pacient pentru asigurarea libertăţii şi

responsabilităţii actului medical. Medicul trebuie să fie stăpânul, liber de orice subordonare, al

deciziei şi al acţiunii sale medicale. Această libertate nu poate fi opusă, însă, răspunderii penale

ce poate reveni medicului în baza statutului său de persoană care exercită o îndatorire de

serviciu, ca reprezentant al unei instituţii medicale [50, p.76].

Page 110: Ion Nastas Thesis

110

Tribunalul Municipal Bucureşti indică, în dosarul nr.129/1993, că „fapta inculpatei,

medic la dispensarul medical pendinte de la o întreprindere, de a fi primit de la unii salariaţi ai

unităţii diferite sume de bani pentru a le elibera certificate de concediu medical constituie

infracţiunea de luare de mită (corupere pasivă)” [142, p.679].

Totodată, într-o sentinţă a Curţii Supreme de Justiţie a României, secţia penală, decretul

nr.1467/1992, se menţionează: „Nu se poate susţine că un medic poate fi considerat sau asimilat

unui simplu funcţionar ce exercită o însărcinare în serviciul unei instituţii a statului, pentru că,

în caz contrar, s-ar ignora conţinutul şi caracteristicile profesiunii medicale. Profesiunea

medicală prin caracteristicile sale specifice se realizează în cadrul spitalelor, clinicilor sau

cabinetelor medicale, medicul bucurându-se de toată independenţa profesională, decizia lui

neputând fi supusă nici unei constrângeri administrative sau de altă natură, ceea ce nu

caracterizează pe funcţionarul public, subordonat administrativ şi supus deciziilor ierarhice

superioare” [142, p.680].

O categorie distinctă a medicilor, care au calitatea de persoane cu funcţie de răspundere,

o constituie faptul că, exercitându-şi profesia, îndeplinesc şi o funcţie ce implică exerciţiul

autorităţii de stat. Printre aceştia putem evidenţia medicii care funcţionează în cadrul unor

inspecţii de sănătate publică, ca organe de specialitate cărora legea le conferă atribuţii de

constatare a unor încălcări de lege şi de sancţionare a acestora. Aceste organe de specialitate

controlează modul de aplicare a normelor de igienă şi sanitar-antiepidemice în mediul de viaţă al

populaţiei şi la locul de muncă [112, p.162].

Atribuţiile de constatare şi sancţionare a încălcărilor de lege privind igiena şi sănătatea

publică sunt atribuţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat; sănătatea publică constituind o

valoare socială de mare însemnătate, astfel că garantarea acesteia este o funcţie internă a statului,

pe care aceasta o realizează prin organele sale, valoare socială ce este ocrotită prin toate

mijloacele juridice, inclusiv cele de drept penal [110, p.50].

De remarcat este faptul că unele legislaţii penale în mod expres atribuie medicii la

categoria persoanelor cu funcţie de răspundere, în cazul efectuării de către aceştia a anumitor

acţiuni care ţin de atribuţiile lor de serviciu.

Astfel, în Codul penal al Republicii Islamice Mauritania este prevăzută, la

art. 156, 171, răspunderea penală pentru corupere pasivă: fapta oricărui medic, chirurg de a primi

careva avantaje necuvenite pentru a-l favoriza pe cineva, a confirma sau infirma existenţa unei

anumite maladii, incapacitatea temporară sau permanentă de muncă, cauzele decesului [249].

Deci, concluzionăm că personalul medical, fiind angajaţi ai instituţiilor publice ce deţin o

anumită funcţie (medic-şef al spitalului, şef de secţie, soră medicală superioară etc.), poate

Page 111: Ion Nastas Thesis

111

îndeplini acţiuni care au un caracter administrativ de dispoziţie sau organizatorico-economice şi,

prin urmare, se prezintă drept persoane cu funcţie de răspundere.

Însă, în cazul în care medicul, indiferent de funcţia pe care o ocupă, acordă consultaţii

medicale sau efectuează operaţii, această activitate fiind strict profesională, el nu va poseda

calitatea de persoană cu funcţie de răspundere şi, respectiv, nu va fi tras la răspundere pentru

corupere pasivă. Aceasta nu înseamnă însă că primirea de foloase necuvenite pentru înfăptuirea

acţiunilor pur profesionale de către medic sunt în afara legii penale.

N. Kadnikov consideră că, deşi Judecătoria Supremă a Federaţiei Ruse a recunoscut în

calitate de persoane cu funcţie de răspundere profesorul universitar care primeşte o remuneraţie

necuvenită pentru a favoriza studenţii la examen, sau medicul-chirurg care, contra aceleiaşi

remuneraţii necuvenite, eliberează certificate medicale, aceştia totuşi urmează a fi recunoscuţi

drept funcţionari şi nu persoane cu funcţie de răspundere [183, p.136].

Ne raliem opiniei expuse de V. Zubco care afirmă că, în asemenea cazuri, medicul

urmează a fi considerat drept funcţionar, în sensul art. 330 Cod penal, şi, respectiv, pedepsit în

conformitate cu sancţiunile prevăzute la acest articol [156, p.17].

În mod similar este efectuată calificarea juridică a acţiunilor medicilor de către practica

judiciară. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, examinând recursul în anulare

al inculpatului G.N., a ajuns la concluzia că fapta lui G.N., care, deţinând funcţia de medic

chirurg la Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă, a pretins şi a primit o remuneraţie necuvenită

pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale, urmează a fi calificată conform prevederilor

art. 330 Cod penal [66].

Atât Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, cât şi cel al Judecătoriei

Supreme a Bielorusiei explică: „Dacă, concomitent cu exercitarea funcţiilor pur profesionale sau

tehnice, persoanele sunt învestite şi cu funcţie de ordin administrativ de dispoziţie sau

organizatorico-economic, în caz de primire a unui avantaj necuvenit, ele pot fi trase la

răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută în art. 187 Cod penal (redacţia anului 1961), de

exemplu: medicul pentru luare de mită în legătură cu eliberarea certificatului de concediu

medical, sau cu participarea în calitate de membru al Consiliului de expertiză medicală a

vitalităţii sau medico-militară; profesorii instituţiilor de învăţământ pentru luare de mită la

exercitarea funcţiilor ca membri ai comisiilor de examinare sau calificare”; „Ş.M., activând în

calitate de medic-expert chirurg al Consiliului de expertiză medicală a vitalităţii de la Casa

Teritorială de Asigurări Sociale, abilitat, în virtutea atribuţiilor de serviciu, cu studierea actelor

medicale ale bolnavilor trimişi pentru expertizare, examinarea bolnavului şi aprecierea gradului

de invaliditate, fiind în acest mod persoană cu funcţie de răspundere în virtutea statutului de

Page 112: Ion Nastas Thesis

112

membru al Consiliului dat” [136]; „Inculpata T.M., exercitând funcţia de Preşedinte al

Consiliului medical al Departamentului Expertiză Medicală a Vitalităţii de la Casa Naţională de

Asigurări Sociale şi fiind în aşa mod persoană cu funcţie de răspundere...” [131].

Referindu-se la calificarea acţiunilor profesorilor, I. Ţurcan susţine că „îndeplinirea în

timpul exercitării obligaţiunilor a unor acţiuni, care pot aduce la unele consecinţe cu caracter

juridic, nu serveşte drept temei de recunoaştere a acesteia în calitate de persoană cu funcţie de

răspundere” [148, p.83].

Adiţional la care un şir de autori menţionează că, la primirea examenelor, profesorii

apreciază cunoştinţele elevilor cu stabilirea unei note. Primirea de examene, colocvii intră în

planul de învăţământ, este o sarcină a profesorului, deci aceste acţiuni ţin de atribuţiile lui

profesionale. Recunoaşterea profesorilor care sunt membri ai consiliilor de examinare drept

persoane cu funcţie de răspundere când primesc examenele de admitere în instituţia de

învăţământ sau de absolvire a acesteia este o greşeală, deoarece profesorii care sunt membri ai

comisiilor de examinare, adică cei care nemijlocit apreciază cunoştinţele candidaţilor, nu fac

altceva decât îşi realizează doar împuternicirile profesionale [3, p.161].

Nu putem accepta aceste afirmaţii, alăturându-ne autorilor care susţin că, în pofida

faptului că primirea examenelor şi colocviilor intră în atribuţiile de serviciu (profesionale), de

decizia care va fi luată depinde producerea unor efecte juridice; astfel precum medicul, apreciind

starea pacientului, eliberează în mod ilegal, contra plată, un certificat şi, respectiv, este tras la

răspundere pentru corupere pasivă, în mod similar trebuie calificată şi fapta profesorului care

apreciază cunoştinţele studentului sau ale elevului sub influenţa unor avantaje necuvenite [208,

p.53].

Calitatea de persoană cu funcţie de răspundere este mai evidentă în cazul în care

profesorului, prin ordin, îi sunt încredinţate în mod expres anumite atribuţii de ordin

administrativ de dispoziţie sau organizatorico-economice. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a

Republicii Moldova, examinând recursul în anulare pe cauza nr. 1r/a-13/2003 din 04.02.2003, l-a

recunoscut pe P.G. ca fiind persoană cu funcţie de răspundere, urmare a faptului că, în baza

ordinului nr. 101 al Direcţiei Generale de Învăţămînt, Tineret şi Sport Orhei din 02.06.2000, a

fost numit preşedinte al comisiei de examinare la Centrul de bacalaureat al liceului teoretic M

[65]. Într-o altă speţă „C.G, deţinând funcţia de director-adjunct pe instruire şi producere al

Şcolii Polivalente B., abilitat, în conformitate cu obligaţiunile de serviciu, cu organizarea şi

desfăşurarea examenelor de înmatriculare şi absolvire, cu asigurarea corectitudinii completării

documentelor de evidenţă şi analiză a activităţii şcolare, fiind în acest mod persoană cu funcţie

de răspundere...” [135].

Page 113: Ion Nastas Thesis

113

Însă, în cazul în care plata nedatorată este primită pentru înfăptuirea altor acţiuni ce nu

produc efecte juridice, fapta urmează a fi calificată conform art. 330 Cod penal: „V.C., fiind

funcţionar al unei instituţii de stat şi exercitând funcţia de lector la facultatea M., a primit de la

N.A. o recompensă ilicită în sumă de 150 dolari SUA, pentru susţinerea examenului, adică

pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu” [134].

Judecătoria Supremă a Federaţiei Ruse, examinând recursul profesorului universitar M.,

care a fost condamnat pentru luare de mită, a concluzionat că cet. M. în calitatea sa de profesor a

fost abilitat cu dreptul de a primi examenele de la studenţi. Nesusţinerea de către student a

examenului, adică primirea unei note negative atrag, anumite consecinţe juridice: studentul nu

este admis la sesiunea următoare şi, în consecinţă, este exmatriculat din universitate. Astfel,

urmare a faptului că cet. M. activa într-o instituţie de învăţământ de stat, acesta a fost

împuternicit cu atribuţii administrative de dispoziţie şi, respectiv, urmează a fi recunoscut în

calitate de persoană cu funcţie de răspundere [205].

În ceea ce priveşte statutul juridic al avocaţilor, considerăm că aceştia nu sunt persoane

cu funcţie de răspundere, întrucât profesia de avocat este liberă şi independentă, avocaţii

exercitându-şi profesia în nume propriu [81].

Avocatul are statutul juridic de liber profesionist, care cuprinde drepturile şi obligaţiile

stabilite de lege, acestea fiind destinate asigurării unei apărări libere a justiţiabililor, fără vreo

subordonare faţă de autoritatea publică. Angajarea avocatului se face de către justiţiabili şi,

respectiv, în cadrul procesului acesta îndeplineşte funcţia de mandatar al persoanelor care l-au

angajat, având împuternicirea de a le reprezenta sau asista înaintea instanţelor de judecată.

Totodată, reieşind din dispoziţia alin. (2) art. 335 Cod penal, care prevede în calitate de

agravantă abuzul de putere săvârşit de către „un notar, auditor sau avocat”, concluzionăm că

avocaţii au fost recunoscuţi drept persoane care gestionează o organizaţie comercială, obştească

sau altă organizaţie nestatală.

Un interes deosebit prezintă, de asemenea, elucidarea statutului juridic al notarilor, şi în

acest caz doctrina fiind pe poziţii diferite faţă de calitatea acestora.

În conformitate cu alin. (1) art. 2 al Legii Republicii Moldova cu privire la notariat,

nr. 1453-XV din 08.11.2002 [82] – „Notariatul este o instituţie publică de drept abilitată să

asigure, în condiţiile legii, ocrotirea drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor şi statului

prin îndeplinirea de acte notariale în numele Republicii Moldova”, iar în conformitate cu

alin. (2) art. 3 – „Actul notarial, purtând sigiliul şi semnătura persoanei care desfăşoară activitate

notarială, este de autoritate publică, se prezumă legal şi veridic şi are forţă probantă”.

Page 114: Ion Nastas Thesis

114

Anume pornind de la caracterul atribuţiilor pe care le îndeplineşte notarul şi, respectiv,

din statutul juridic al acestuia conferit de lege, în doctrina juridică până la moment nu s-a ajuns

la un consens privind calitatea juridică a notarului.

A. Basarab subliniază că în România se atestă o tendinţă de recunoaştere a subordonării

de serviciu a notarului Ministerului de Justiţie, iar ulterior punerea pe aceeaşi treaptă a lui cu

funcţionarii publici [6, p.65].

Recunoscând că notarul efectuează controlul asupra respectării legislaţiei la înregistrarea

actelor notariale, S. Bezusov menţionează, însă, că aceste acţiuni sunt îndreptate spre protejarea

intereselor legitime ale unei persoane concrete. Şi anume în faţa acestei persoane, şi nu a

autorităţii publice, notarul poartă răspundere materială deplină. Notarului nu-i este caracteristică

funcţia controlului de stat al legalităţii în interesele aparatului de stat, obiectul lui îl constituie

interesul patrimonial al multiplelor subiecte din circuitul civil, printre care se află şi aparatul de

stat, numai că fără careva avantaje ale reprezentanţilor aparatului de stat în faţa altor clienţi [167,

p.32]. Adiţional la care I. Leş subliniază că notarul nu este o persoană cu funcţie de răspundere,

ci un subiect juridic specific, care se află în raporturi contractuale cu clienţii săi şi care poartă

răspundere materială contractuală în cazul neîndeplinirii obligaţiilor sale [91, p.45].

Consemnând argumentele menţionate, totuşi, pornind de la conţinutul normativ al

activităţii notariale şi sarcinile puse în faţa acesteia, susţinem poziţia conform căreia notarul are

statut de persoană cu funcţie de răspundere, fiind benefică operarea de către legiuitor a

modificărilor corespunzătoare în Codul penal.

Iu. Filimonov opinează că „activitatea notarială poartă caracterul autorităţii de stat, iar

subiectele ei principale, notarii, indiferent de tipul lor din punctul de vedere al legii penale, sunt

obiectiv persoane cu funcţie de răspundere... Activitatea particulară desfăşurată de notar în

anumită măsură prezintă o formă transformată a serviciului de stat” [230, p.31].

Având în vedere că legislaţia nu conferă notarului, în mod expres, calitatea de persoană

cu funcţie de răspundere, E. Constantinescu consideră că legiuitorul trebuie să introducă

modificările corespunzătoare privind statutul juridic al notarului [32, p.31].

Având în vedere că supra, definind „autoritatea publică”, am inclus sintagma „inclusiv

persoanele care prestează servicii notariale”, propunem următoarea modificare legislativă:

- La alin. (2) art. 335 Cod penal se exclude cuvântul „notar”.

În acest context, dorim să atragem atenţia asupra faptului că unii autori, contestând

calitatea medicilor, avocaţilor, notarilor de subiect activ al coruperii pasive, au remarcat că

„legile speciale care reglementează organizarea şi exercitarea lor conţin prevederi exprese ce

Page 115: Ion Nastas Thesis

115

exclud pe participanţii lor din categoria funcţionarilor publici sau a funcţionarilor şi, pe cale de

consecinţă, din aceea a posibililor subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită” [126, p.95-96].

Totuşi, după cum s-a menţionat la începutul acestei secţiuni, fiecărei ramuri a dreptului îi

este caracteristică, în principiu, propria definiţie a noţiunii de persoană cu funcţie de răspundere,

fiind conformă cu exigenţele impuse de ramura dată.

În cazul coruperii pasive, ca şi în cazul tuturor infracţiunilor prevăzute în Capitolul XV

din Partea Specială a Codului penal, calitatea de persoană cu funcţie de răspundere cerută

subiectului activ este specifică dreptului penal, fiind reglementată prin prevederile art. 123 Cod

penal. Astfel, ea nu poate avea altă reglementare, alt înţeles decât cel stabilit prin prevederile

Părţii Generale a Codului penal – art.123 – şi care sunt comune pentru toate infracţiunile a căror

existenţă este condiţionată de această calitate impusă subiectului activ.

Dificilă este şi chestiunea privind posibilitatea tragerii la răspundere penală a experţilor

pentru infracţiuni de corupere. Experţii, în cazul expertizelor judiciare, nu dispun de calităţile

persoanei cu funcţie de răspundere, ceea ce nu pune la îndoială importanţa şi responsabilitatea

lucrului efectuat de ei. Fiind un specialist într-un anumit domeniu, expertul este atras în cadrul

unui proces penal sau civil pentru a face o expertiză, fără însă a dispune de atribuţii

organizatorico-economice sau administrative de dispoziţie. Concluziile expertului nu sunt

obligatorii pentru judecată, urmând a fi apreciate corelativ cu alte probe.

Din aceste considerente, concluzia falsă a expertului şi a specialistului sunt calificate ca

infracţiuni împotriva justiţiei (art. 312 Cod penal), dar nu ca infracţiuni săvârşite de persoane cu

funcţie de răspundere.

Totodată, în practica judiciară se întâlnesc soluţii contrare aprecierilor date mai sus:

„Inculpata C.L., exercitând funcţia de medic expert judiciar la Spitalului Clinic de Psihiatrie din

or. Codru şi fiind persoană cu funcţie de răspundere, căreia într-o instituţie publică i s-a

acordat anumite drepturi şi obligaţii, a extorcat şi a primit suma de 500 dolari SUA, sumă ce nu

i se cuvenea, pentru stabilirea rezultatelor unei expertize psihiatrice în favoarea ultimului,

acţiuni ce ţin de obligaţiunile sale de serviciu, prin ce a comis fapta de corupere pasivă cu

extorcarea de bani” [137].

Alta ni se prezintă situaţia în cazul în care sunt efectuate, spre exemplu, expertize care au

drept scop stabilirea dacă sunt respectate condiţiile de licenţiere, rezultatul acestora fiind decizia

de acordare, suspendare sau retragere a licenţei, sau expertiza medicală privind acordarea

gradului de invaliditate.

Astfel, dacă expertul are dreptul să acţioneze, de unul singur sau colegial, din numele

unui organ de stat, să elibereze un document oficial, care acordă drepturi sau eliberează de

Page 116: Ion Nastas Thesis

116

obligaţii, ce confirmă un fapt juridic, adică să săvârşească la indicaţia acestor organe acţiuni care

generează consecinţe juridice, el poate fi recunoscut în calitate de persoană cu funcţie de

răspundere.

Un alt aspect care suscită atenţia a fost remarcat de către N. Ataman, care susţine că

urmează să facem distincţie între o persoană care activează în cadrul unui organ al autorităţii

publice şi o persoană care activează în cadrul unei întreprinderi de stat sau municipale, punctul

de distincţie constituindu-l valorile sociale protejate de legea penală [2, p.198].

O primă opinie este expusă de către V. Feodorov, care este de părere că serviciul în

cadrul unui organ al autorităţii publice are drept scop asigurarea şi executarea activităţii publice

centrale sau locale în persoana organelor acestora, pe când serviciul în cadrul unei întreprinderi

de stat sau municipale are drept scop asigurarea producerii de bunuri, executarea de lucrări şi

servicii şi multe alte scopuri, în funcţie de destinaţia lor [229, p.34].

Bineînţeles, nu putem neglija faptul că întreprinderile de stat şi cele municipale au

caracter comercial. În conformitate cu alin. (1) art. 13 al Legii Republicii Moldova cu privire la

antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845-XII din 03.01.1992 [70], întreprinderile de stat şi cele

municipale sunt abilitate cu dreptul de a desfăşura activitate de antreprenoriat. Respectiv, s-ar

impune concluzia că faptele de corupere săvârşite de către funcţionarii acestor întreprinderi

urmează a fi sancţionate conform prevederilor Capitolului XVI „Infracţiuni săvârşite de persoane

care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală” din Codul

penal al Republicii Moldova.

Totuşi, considerăm că nu putem privi în mod unilateral problema dată, chiar pornind de

la valorile protejate de legea penală şi de la percepţia socială a acţiunilor de corupţie săvârşite în

cadrul unei întreprinderi de stat sau al unei societăţi comerciale.

Deşi Legea nr.845-XII din 03.01.1992 a inclus în categoria antreprenorilor, de rând cu

alte persoane, întreprinderile de stat şi cele municipale, în cazul când va fi pretins, primit un

avantaj necuvenit, se va atenta anume asupra relaţiilor sociale referitoare la activitatea normală şi

într-un cadru legal a autorităţilor publice.

Aceasta se explică pin faptul că, spre deosebire de alte persoane juridice cu scop lucrativ,

întreprinderea de stat şi cea municipală aparţine integral statului şi, respectiv, persoanele din

cadrul acestor întreprinderi sunt subordonate direct unui minister, departament etc. ale statului;

deci, prin încercarea de a corupe o persoană din cadrul acestor întreprinderi va fi discreditată

autoritatea publică în întregime.

Mai mult ca atât, unii autori [3, p.159] consideră că încadrarea în conceptul de persoană

cu funcţie de răspundere este valabilă şi pentru societăţile comerciale cu capital de stat majoritar,

Page 117: Ion Nastas Thesis

117

menţionând că prin întreprindere, instituţie, organizaţie de stat se înţelege orice întreprindere,

instituţie, organizaţie care desfăşoară o activitate utilă societăţii potrivit legii şi care se bazează

pe proprietatea statului ori preponderent a statului, indiferent de forma organizatorico-juridică.

Părtaş al acestei opinii, S. Denisov consideră că „întreprinderea publică” include în sine

orice întreprindere, indiferent de forma organizatorico-juridică, faţă de care statul poate să-şi

exercite în mod direct sau indirect autoritatea sa. Exercitarea autorităţii publice presupune

deţinerea unei cote majoritare din capitalul statutar al întreprinderii, controlul asupra majorităţii

voturilor, cu drept decizional, precum şi posibilitatea numirii membrilor majoritari ai consiliului

de administrare. Managerii acestor întreprinderi sunt asimilaţi cu funcţionarii publici, reieşind

din considerentul că ei, de facto, exercită funcţii publice [173, p.242].

La moment, nu putem accepta o asemenea extindere a conceptului persoană cu funcţie de

răspundere, din simplul considerent că s-ar încălca prevederile alin. (2) art. 3 Cod penal, care

interzice interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale, cu atât mai mult că Legea

nr. 1264-XV din 19.07.2002 nu vizează toate persoanele cărora le-au fost delegate drepturi şi

obligaţii în vederea exercitării funcţiilor sau acţiunilor administrative de dispoziţie ori

organizatorico-economice, ci doar conducătorii şi adjuncţii acestora.

Considerăm că legiuitorul ar trebui să recunoască în mod expres reprezentanţii statului în

societăţile economice (spre exemplu, membrii consiliului de administrare) în calitate de persoane

cu funcţie de răspundere, urmare a prejudiciului cauzat prin acţiunile criminale ale acestora.

În acest context, atragem însă atenţia că noţiunea de „persoană care gestionează o

organizaţie comercială obştească sau altă organizaţie nestatală” nu reflectă pregnant cercul

subiecţilor pe care îi cuprinde, dat fiind faptul că termenul „a gestiona” semnifică acţiunea de

„a avea în gestiune bunurile, fondurile unei întreprinderi, instituţii etc.”, iar termenul „gestiune”,

la rândul său, semnifică „administrare a bunurilor unei întreprinderi, instituţii sau persoane”

(DEX), având loc astfel o restrângere artificială a acestuia.

Iniţial, legiuitorul francez, stabilind caracteristicile subiectului coruperii comise în cadrul

unei întreprinderi, a stabilit că acesta trebuie să se afle într-o legătură de subordonare de serviciu

faţă de angajatorul său. Ulterior, fiind modificat Codul muncii al Franţei, s-a stabilit că coruptă

urmează a fi considerată oricare persoană care în activitatea sa profesională sau socială exercită

careva funcţie sau acţiuni din numele sau în interesul unei persoane fizice sau juridice, sau al

oricărei altei organizaţii, în această categorie fiind de asemenea incluşi avocaţii şi notarii [242].

Reieşind din spiritul Convenţiilor internaţionale la care Republica Moldova este parte, este

necesară modificarea denumirii Capitolului XVI din Partea Specială a Codului penal prin

Page 118: Ion Nastas Thesis

118

substituirea sintagmei „Infracţiuni săvârşite de persoane care gestionează o organizaţie

comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală” cu „Corupţia în sectorul privat”.

În mod corelativ vor fi modificate denumirile art. 333 şi 334 Cod penal: „Corupţia pasivă

în sectorul privat” şi, respectiv, „Corupţia activă în sectorul privat”.

Trebuie, de asemenea, să ne dezicem de noţiunea „persoană care gestionează o

organizaţie comercială obştească sau altă organizaţie nestatală” în favoarea noţiunii „persoană

care conduce sau activează în cadrul unei entităţi din sectorul privat”.

Vis-à-vis de raportul între noţiunile de persoană cu funcţie de răspundere şi persoană

care gestionează o organizaţie comercială obştească sau altă organizaţie nestatală, remarcăm

existenţa unei grave lacune în legislaţie, condiţionate de adoptarea noului Cod penal.

Până la adoptarea noului Cod penal, factorii de decizie ai organizaţiilor, întreprinderilor

private erau recunoscuţi în calitate de persoane cu funcţie de răspundere şi, respectiv, erau traşi

la răspundere pentru infracţiunile prevăzute de Capitolul VIII „Infracţiunile săvârşite de către

persoana cu funcţie de răspundere”. Totodată, la moment, în conformitate cu prevederile art. 124

Cod penal (în redacţie nouă), persoanele menţionate sunt considerate în calitate de persoane care

gestionează o organizaţie comercială, obştească sau alte organizaţii nestatale.

În conformitate cu prevederile alin. (1) art. 10 Cod penal (redacţie nouă), „legea penală

care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează

situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor

care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi”.

Astfel, prin delimitarea făcută de legiuitor în Codul penal (redacţie nouă) a persoanei cu

funcţie de răspundere de persoana care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau alte

organizaţii nestatale, ultimele au fost exonerate de răspundere penală pentru comiterea faptelor

prevăzute de Capitolul VIII din Partea Specială a Codului penal (redacţie veche), acestea putând

fi comise doar de către persoane cu funcţie de răspundere.

Considerăm că, la momentul adoptării noului Cod penal, legiuitorul urma să ia în

consideraţie acest aspect şi să facă o remarcă corespunzătoare, pentru a fi posibilă tragerea la

răspundere penală a persoanelor menţionate.

Pe lângă „persoana cu funcţie de răspundere”, în art. 123 alin. (2) Cod penal se conţine şi

noţiunea de „persoană cu înaltă funcţie de răspundere”.

La astfel de persoane se atribuie: Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele,

vicepreşedinţii şi deputaţii Parlamentului; Prim-ministrul şi membrii Guvernului, judecătorii

tuturor instanţelor judecătoreşti; magistraţii Consiliului Superior al Magistraturii; Procurorul

Page 119: Ion Nastas Thesis

119

General şi procurorii ierarhic inferiori; membrii Curţii de Conturi; Preşedintele şi judecătorii

Curţii Constituţionale.

Totodată, persoane cu înaltă funcţie de răspundere sunt şi acele persoane, al căror mod de

alegere sau numire este reglementat de legile organice, funcţionarii aleşi sau numiţi în acele

organe, a căror organizare şi funcţionare sunt reglementate prin astfel de legi, cum ar fi

consilierii consiliilor raionale, municipale, orăşeneşti şi săteşti, preşedinţii comitetelor executive

raionale, primarii municipiilor etc.

Convenţia penală cu privire la corupţie prevede, în art. 18, că fiecare parte adoptă

măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că persoanele

juridice pot fi făcute responsabile pentru infracţiunea de corupere activă, atunci când este comisă

în beneficiul lor de către orice persoană fizică care activează fie individual, fie în calitate de

membru al unui organ al persoanei juridice.

Într-adevăr, persoanele juridice sunt adeseori implicate în delicte de corupţie, în special

în tranzacţiile comerciale, în timp ce practica arată că este foarte dificil de urmărit persoanele

fizice care acţionează în numele acestor persoane juridice: „practicile de corupţie continuă

adeseori după arestarea membrilor conducerii, întrucât întreprinderea ca atare nu este atinsă de

sancţiunile individuale” [124].

Prevederi similare se conţin şi în art. 2 al Convenţiei privind combaterea faptelor de

corupţie comise de agenţii publici internaţionali în cadrul relaţiilor comerciale internaţionale din

21.11.1997 [34], prin care se stabileşte obligaţia statului de a institui răspunderea persoanei

juridice pentru acţiuni de corupere a agenţilor publici internaţionali.

Însă, chiar în Convenţie nu este prevăzut expres că persoanele juridice urmează a fi trase

la răspundere penală pentru fapte de corupţie.

În genere, problema recunoaşterii posibilităţii răspunderii penale a persoanei juridice este

condiţionată, întâi de toate, de prejudiciile enorme aduse prin activitatea lor economiei, mediului

înconjurător, securităţii publice etc., sancţiunile civile fiind privite drept insuficient de aspre.

Totodată, urmare a faptului că persoana juridică acţionează prin intermediul persoanelor

fizice (director, manageri), până în prezent se duc discuţii cu privire la identificarea persoanei

care în mod nemijlocit săvârşeşte fapta criminală, imputată persoanei juridice [160, p.82].

Pronunţându-se împotriva instituirii răspunderii penale a persoanelor juridice, G. Boguş

subliniază că „răspunderea penală trebuie să fie prevăzută doar în cazuri excepţionale, când alte

forme ale răspunderii juridice nu asigură protejarea intereselor societăţii, şi-au consumat

potenţialul său de acţionare şi nu au dat rezultatul scontat (...). Până când nu sunt epuizate toate

Page 120: Ion Nastas Thesis

120

posibilităţile ale altor forme de răspundere, nu trebuie încălcate principiile fundamentale ale

dreptului penal” [163, p.28].

Unii autori consideră că este greu de explicat necesitatea aplicării sancţiunilor penale faţă

de persoanele juridice pentru simplul fapt al coruperii, care, prin sine însuşi, fără careva acţiuni

corespunzătoare din partea persoanei corupte, nu atrage după sine careva prejudicii [177, p.25-

26].

Ar constitui o problemă esenţială şi cazul incriminării coruperii active persoanei juridice,

în cazul când un reprezentant al acesteia a fost doar instigator, organizator sau complice.

Totuşi, reieşind din pericolul pe care îl prezintă asemenea fapte, legislaţia multor state a

mers pe calea recunoaşterii persoanei juridice în calitate de subiect al răspunderii penale.

În anul 1991, în SUA a fost elaborată Directiva privind sancţionarea persoanelor juridice

care au săvârşit infracţiuni federale, cum ar fi evaziunea fiscală, înşelăciunea în contracte,

darea/luarea de mită, spălarea banilor, şantajul, abuzul de încredere, concurenţa de tip

monopolist. În preambulul Directivei se precizează că o corporaţie operează numai prin prepuşii

săi, de regulă – managerii, fiind considerată culpabilă pentru infracţiunile comise de aceştia [121,

p.28]. „Multe companii au mii de persoane cu funcţie de răspundere, angajaţi, specialişti, multe

filiale şi reprezentanţe în toată lumea. Dacă măcar unul din angajaţii companiei va fi implicat în

fapte de corupţie, atunci întreaga companie poate fi trasă la răspundere pentru acţiunile acestei

persoane, indiferent de funcţia ocupată de aceasta” [255, p.19].

În legislaţia penală a Australiei se menţionează că „o firmă poate fi ţinută responsabilă

sub aspect penal dacă se stabileşte că a existat o cultură internă care a direcţionat, încurajat,

tolerat sau a dus la nerespectarea legilor” [121, p.31].

Necesitatea recunoaşterii răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapte de corupţie

reiese din estimarea comportamentelor ilegale ale salariaţilor întreprinderii, comise în favoarea

acesteia, persoana juridică fiind actorul principal care creează mecanismele organizaţionale

necesare pentru a-l determina pe salariat să accepte acest tip de comportament. Într-un final,

anume persoana juridică are de câştigat din obţinerea noilor pieţe de desfacere sau din limitarea

ilegală a concurenţei, din stabilirea unor preţuri monopoliste [235, p.22].

De menţionat că, deşi legiuitorul moldav a instituit răspunderea penală a persoanei

juridice, el totuşi nu a extins această responsabilitate şi asupra faptelor de corupţie săvârşite de

persoane juridice, prin care fapt a condiţionat aplicarea inconsecventă a legislaţiei penale.

Astfel, propunem următoarele completări la Codul penal:

Page 121: Ion Nastas Thesis

121

- La alin. (1) art. 325 şi 3261 Cod penal sancţiunea va fi completată cu sintagma: „iar

persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi

convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate”.

- La alin. (2) art. 325 şi 3261 Cod penal sancţiunea va fi completată cu sintagma: „iar

persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi

convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea

persoanei juridice”.

Un alt aspect pe care dorim să-l analizăm referitor la subiectul coruperii pasive este

condiţionat de angajamentele asumate de către Republica Moldova odată cu ratificarea

Convenţiei penale cu privire la combaterea corupţiei, care prevede că fiecare Parte va adopta

măsuri legislative şi alte măsuri necesare pentru a stabili drept infracţiune penală, în

conformitate cu dreptul său intern, actele de corupere pasivă şi de corupere activă săvârşite de

către agenţii publici străini.

Considerăm necesare asemenea completări ale legislaţiei penale, reieşind din

considerentul că coruperea nu doar compromite buna gestiune a afacerilor publice şi distruge

încrederea publicului în echitatea şi imparţialitatea administraţiei; ea poate, de asemenea, în

cazul în care sunt implicaţi funcţionarii publici străini, să genereze grave distorsiuni ale

concurenţei şi să pună în pericol dezvoltarea economiei.

Prin funcţionar internaţional înţelegem orice persoană recrutată de către o organizaţie

internaţională guvernamentală, persoană care exercită în mod permanent o funcţie în serviciul

acesteia şi care este supusă unui regim juridic fixat de organizaţia internaţională [253, p.357].

Alături de noţiunea de funcţionar internaţional este utilizată şi aceea de agent

internaţional, categorie cu mult mai largă decât prima, incluzând şi alte categorii de funcţionari:

parlamentari internaţionali şi membri ai adunărilor consultative, membri ai forţelor de ordine de

menţinere a păcii, experţi şi tehnicieni, consilieri şi consultanţi, reprezentanţe, mediatori, arbitri

şi judecători ai tribunalelor internaţionale [20, p.12].

Trebuie însă de menţionat că funcţionarul internaţional, în sensul strict al cuvântului, este

persoana care deţine un post într-o organizaţie internaţională şi nu exercită o meserie, ceea ce

exclude, în principiu, personalul de execuţie sau de serviciu, constituind o categorie aparte şi,

totodată, fiind cea mai importantă din toate acestea [111, p.61].

Atât Convenţia cu privire la lupta împotriva coruperii funcţionarilor străini la săvârşirea

tranzacţiilor economice internaţionale din 21.11.1997 [34], cât şi Convenţia ONU împotriva

corupţiei din 31.10.2003 [38], propun următoarele definiţii: prin „agent public străin” se înţelege

orice persoană care deţine un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unei ţări

Page 122: Ion Nastas Thesis

122

străine, care a fost numită sau aleasă şi orice persoană care exercită o funcţie publică pentru o

ţară străină, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică, iar prin „funcţionar

al unei organizaţii internaţionale publice” se înţelege un funcţionar internaţional sau orice

persoană autorizată de o astfel de organizaţie să acţioneze în numele ei.

Totodată, Legea Canadei „Cu privire la corupţia agenţilor publici străini” dezvăluie

esenţa noţiunii de „stat străin”, în acest concept intrând alte state decât Canada, statului străin

fiind de asemenea asimilate subdiviziunile sale politice: guvernul, ministerele, departamentele cu

subdiviziunile politice ale acestora, instituţiile, organizaţiile publice ale acestuia [245].

În acest context, demn de urmat este exemplul Franţei, care a completat la 30.06.2000

Codul penal cu un capitol aparte, intitulat: „Atentate la administraţia publică şi la exercitarea

justiţiei în cadrul Comunităţii Europene, statelor membre ale Uniunii Europene, altor state

străine şi altor organizaţii internaţionale publice” [246], cu ajustările ulterioare [247].

Unul dintre impedimente în calea includerii în legislaţia penală a asemenea prevederi îl

constituie riscul „de a fi criticaţi pentru ingerinţă în afacerile interne ale unui stat străin, al cărui

cetăţean este funcţionarul, care are dreptul prioritar de a asigura lupta cu corupţia în rândul

propriilor funcţionari”, precum şi „dificultatea de a descoperi şi instrumenta asemenea cazuri,

majoritatea acţiunilor de urmărire penală urmând a fi efectuate în străinătate” [250, p.20].

Faptul că traficul de influenţă, comis de către agentul public străin, este incriminat doar

de către unele state, poate să condiţioneze condiţii inechitabile de concurenţă pentru

întreprinderile autohtone, care vor fi sancţionate pentru comiterea traficului de influenţă asupra

agenţilor publici străini, întreprinderile străine nefiind însă trase la răspundere pentru asemenea

fapte [251, p.30].

Având în vedere cele expuse, considerăm drept o prioritate completarea Codului penal cu

norme care ar reglementa răspunderea penală a agenţilor publici străini şi a persoanelor juridice

pentru faptele de corupţie.

La finalul acestei secţiuni remarcăm că, deşi în legislaţia penală autohtonă au fost

efectuate un şir de modificări şi completări în ceea ce priveşte conturarea cercului de subiecţi

care pot fi traşi la răspundere penală pentru săvârşirea faptelor de corupţie, totuşi sunt rezerve

semnificative la capitolul definirea conceptului de persoană cu funcţie de răspundere, precum şi

stabilirea răspunderii penale a unor categorii specifice de subiecţi, cum ar fi agenţii publici

străini, persoanele juridice, notarii, avocaţii.

Page 123: Ion Nastas Thesis

123

2.5 Concluzii la Capitolul II

Atât coruperea pasivă, cât şi coruperea activă reprezintă grupul de infracţiuni ce stau la

baza actelor de corupţie, fiind infracţiuni comise de persoane cu funcţie de răspundere, sau cu

implicarea persoanelor cu funcţie de răspundere, având un obiect specific de atentare.

Analizând prevederile Codului penal, am constatat că de către legiuitor a fost extinsă în

mod neîntemeiat sfera de cuprindere a obiectului juridic generic al infracţiunilor săvârşite de

persoane cu funcţie de răspundere, contrapunându-se cu obiectul juridic al infracţiunilor de

corupţie săvârşite în sfera privată. Astfel, este necesar de a fi operate modificările legislative

corespunzătoare, pentru a limita obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute la

Capitolul XV Cod penal la protejarea interesului autorităţilor publice.

De asemenea, considerăm că pentru a înlătura lacunele existente este necesară

modificarea şi completarea Codului penal urmând a fi ajustate normele penale în cadrul art. 324

Cod penal, prin următoarea formulare a laturii obiective a coruperii pasive:

„(1) Fapta persoanei publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin

care pretinde ori primeşte bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ce nu

i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de avantaje sau nu o respinge ... ”.

În mod similar va fi reformulată componenţa de la art. 325 Cod penal.

„(2) Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane publice, unei persoane publice străine,

arbitrului sau juratului străin de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale

în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

Pentru a fi redată mai pregnant esenţa acţiunilor dorite a fi săvârşite de către persoana cu

funcţie de răspundere, este necesară înlocuirea sintagmei „obligaţii de serviciu” cu „atribuţii de

serviciu”.

Coruperea-mulţumire, urmează a fi incriminată alături de coruperea pasivă şi coruperea

activă. Pericolul unor asemenea acţiuni constă în aceea că astfel de cadouri, pentru faptele legal

săvârşite de persoane cu funcţie de răspundere, care în mod conştiincios îşi îndeplinesc

îndatoririle de serviciu, le aduc, într-un final, la starea, când ele încep să stabilească pentru

fiecare caz dacă există posibilitatea primirii unui „cadou” pentru fapta pe care în mod normal

urmează să o săvârşească, ceea ce se răsfrânge, iminent, asupra calităţii activităţii şi nu în rare

cazuri constituie premisa extorcării de foloase necuvenite.

Astfel, propunem completarea Codului penal cu art. 3241 „Primirea de către o persoană

publică a avantajelor necuvenite”:

Page 124: Ion Nastas Thesis

124

„(1) Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite după săvârşirea de către

aceasta a unor acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu sau după abţinerea de la săvârşirea lor,

dacă aceste acţiuni nu au fost anterior condiţionate de pretinderea, primirea de avantaje

necuvenite sau de promisiunea unor asemenea avantaje”.

Adiţional la care se impune introducerea art. 3251 Cod penal „Transmiterea avantajelor

necuvenite”:

„(1) Transmiterea, oferirea unei persoanei publice de avantaje necuvenite în condiţiile

art. 3241 Cod penal”.

De asemenea, considerăm că art. 326 Cod penal „Traficul de influenţă” trebuie să aibă

următoarea redacţie:

„(1) Fapta persoanei de a pretinde ori primi bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau

nepatrimoniale ori acceptarea promisiunii unor astfel de avantaje sau nerespingerea acestora de

către o persoană care are influenţă sau care pretinde că are o asemenea influenţă asupra unei

persoane publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile

indicate la art. 324 Cod penal”.

După lit. c) alin. (2) art. 326 Cod penal se introduce lit. d) „cu extorcarea de avantaje

prevăzute la alin. (1)”.

Suplimentar urmează a fi stipulat un articol separat, şi anume, art. 3261 „Determinarea la

traficul de influenţă”:

„Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane de bunuri, servicii sau alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale în scopul ca acestea să prevaleze de influenţa ce o are sau

presupusă ca existentă asupra unei persoane cu funcţie de răspundere ori a unei persoane publice

străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

Pentru a înlătura orice ambiguităţi la definirea persoanei publice, considerăm necesară

prezentarea următoarei definiţii în cadrul art. 1232 „Autoritate publică”:

„Prin autoritate publică se înţelege orice structură organizatorică sau organ, instituite prin

lege sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în

scopul realizării unui interes public. Sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentului

cod, persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul

public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele

care prestează servicii notariale”.

La rândul său, art. 123 Cod penal va avea următorul cuprins:

„Persoana publică.

Page 125: Ion Nastas Thesis

125

(1) Prin persoană publică se înţelege persoana depozitară a interesului public, din cadrul unei

autorităţi publice sau organ, instituţie, organizaţie creată sau subordonată unei autorităţi publice,

care deţine un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar, care a fost numită ori

aleasă, cu titlu permanent sau provizoriu, remunerată sau nu, oricare ar fi nivelul său ierarhic,

orice persoană care exercită o funcţie publică, inclusiv pentru un organism public sau o

întreprindere publică internaţională”.

După alin. (1) al art. 123 Cod penal se va introduce alin. (1)1 cu următorul conţinut:

„(11) Sunt asimilate persoanelor publice:

- reprezentantul statului în societăţile comerciale;

- conducătorii şi adjuncţii lor din societăţile comerciale cu capital majoritar de stat;

- administratorul insolvabilităţii unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei

societăţi comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deţinută de

către stat;

- lichidatorul unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăţi comerciale,

a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deţinută de către stat”.

Reieşind din spiritul Convenţiilor internaţionale la care Republica Moldova este parte,

este necesară modificarea denumirii Capitolului XVI din Partea Specială a Codului penal prin

substituirea sintagmei „Infracţiuni săvârşite de persoane care gestionează o organizaţie

comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală” cu „Corupţia în sectorul privat”.

În mod corelativ vor fi modificate denumirile art. 333 şi 334 Cod penal: „Corupţia pasivă

în sectorul privat” şi, respectiv, „Corupţia activă în sectorul privat”.

De menţionat că, deşi legiuitorul moldav a instituit răspunderea penală a persoanei

juridice, el totuşi nu a extins această responsabilitate şi asupra faptelor de corupţie săvârşite de

persoane juridice, prin care fapt a condiţionat aplicarea inconsecventă a legislaţiei penale.

Astfel, propunem următoarele completări la Codul penal:

- La alin. (1) art. 325 şi 3261 Cod penal sancţiunea va fi completată cu sintagma: „iar

persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu

privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate”.

- La alin. (2) art. 325 şi 3261 Cod penal sancţiunea va fi completată cu sintagma: „iar

persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu

privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice”.

Page 126: Ion Nastas Thesis

126

3. APRECIEREA JURIDICO-PENALĂ A UNOR ASPECTE CONEXE

INFRACŢIUNILOR DE CORUPERE

3.1. Relevarea circumstanţelor agravante ale infracţiunilor de corupere

Pe lângă componenţa de bază, reieşind din pericolul social sporit al unor manifestări ale

coruperii, articolele Codului penal care incriminează faptele de corupere au fost suplinite cu un

şir de circumstanţe care agravează răspunderea penală a făptuitorului, pentru comiterea acestora.

Înainte de a purcede la examinarea nemijlocită, în parte, a fiecărei circumstanţe agravante

a coruperii pasive, explicăm că nu ne-am propus să analizăm esenţa generală a acestora,

caracteristică pentru toate infracţiunile, această depăşind cadrul studiului nostru, urmând să ne

limităm doar la incidenţele acestor circumstanţe vis-à-vis de infracţiunile de corupere.

Un prim semn agravant îl constituie săvârşirea coruperii „de două sau mai multe

persoane”, spre deosebire de Codul penal, în redacţia anului 1961, care stipula „săvârşirea în

urma unei înţelegeri prealabile de către un grup de persoane”.

Cu toate că noul Cod penal nu mai utilizează sintagma „în urma unei înţelegeri

prealabile”, considerăm că aceasta urmează a fi dedusă din prevederile Părţii Generale, unde la

art. 41 se stipulează: „Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor

persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate”.

În cazul în care persoana cu funcţie de răspundere, care a primit un avantaj necuvenit,

fără a avea o înţelegere prealabilă cu o altă persoană cu funcţie de răspundere, îi transmite

acesteia o parte din avantajul necuvenit pentru executarea unor acţiuni în interesul corupătorului,

atunci va fi trasă la răspundere penală pentru concurs de infracţiuni de corupere pasivă şi de

corupere activă [156].

În cazul primirii avantajelor necuvenite în „proporţii mari” şi „deosebit de mari” de către

două sau mai multe persoane, toate fiind la curent despre mărimea acestora, indiferent de partea

care a revenit fiecăreia din persoanele cu funcţie de răspundere, calificativul în „proporţii mari”

şi „deosebit de mari” va fi imputat tuturor persoanelor cu funcţie de răspundere.

În cazul în care una din persoanele cu funcţie de răspundere este persoană cu înaltă

funcţie de răspundere, această circumstanţă agravantă sporeşte pericolul social al infracţiunii şi,

respectiv, va fi incriminată tuturor persoanelor cu funcţie de răspundere care au acţionat de

comun acord la coruperea pasivă [172, p.226].

De asemenea, menţionăm că forma în care a fost atins acordul – verbal, în scris, prin

săvârşirea de fapte concludente etc. – nu este relevantă, însă, însăşi înţelegerea trebuie să aibă un

Page 127: Ion Nastas Thesis

127

caracter strict determinant, considerându-se valabilă doar faţă de acea infracţiune pentru a cărei

comitere a avut loc acordul persoanelor.

Remarcăm că persoana cu funcţie de răspundere, care primeşte avantajele necuvenite,

negociază acţiunile sale cu corupătorul şi, în unele cazuri, şi cu intermediarul. Însă, această

circumstanţă nu înseamnă, bineînţeles, că avantajele necuvenite sunt primite de către două sau

mai multe persoane. Legea solicită prezenţa a cel puţin două persoane, care acţionează cu o

intenţie unică.

Considerăm că se poate vorbi de săvârşirea unei infracţiuni de către două sau mai multe

persoane în cazul în care aceasta a fost săvârşită de către doi sau mai mulţi coautori, adică de

persoane care nemijlocit au participat la săvârşirea infracţiunii, împreună cu alte persoane. Prin

participare nemijlocită la infracţiune urmează să înţelegem executarea deplină sau parţială a

acţiunilor care formează latura obiectivă a infracţiunii [201, p.651-652].

Este evident că latura obiectivă a coruperii pasive poate să fie executată doar de către

persoana cu funcţie de răspundere. Din aceste considerente, dacă o persoană, acţionând de

comun acord cu o persoană cu funcţie de răspundere, se prezintă în calitate de persoană cu

funcţie de răspundere şi primeşte pentru amândouă careva avantaje necuvenite, atunci acţiunile

ei urmează a fi calificate ca complicitate la corupere pasivă, iar acţiunile persoanei cu funcţie de

răspundere, în cazul în care nu sunt alte circumstanţe agravante – conform primului alineat al

art. 324 Cod penal.

În ce priveşte caracterul şi conţinutul acţiunilor fiecărei persoane cu funcţie de

răspundere, care au format „grupul” ce a primit avantajele necuvenite, N. Korjanschi consideră

că prezenţa în acţiunile persoanelor cu funcţie de răspundere a acestui calificativ agravant nu

condiţionează cine dintre ele trebuie să înfăptuiască acţiunile dorite de corupător, rolul pe care

fiecare l-a primit, precum şi situaţia lor de serviciu [191, p.44].

Referitor la cele redate mai sus, precizăm că fiecare persoană cu funcţie de răspundere,

care de comun acord primeşte avantajele neconvenite, trebuie să fie coautor la infracţiune, adică

să primească careva avantaje necuvenite pentru a săvârşi careva fapte ce ţin de atribuţiile sale de

serviciu.

Suplimentar la care A. Dobrode explică: „Dacă între persoanele cu funcţie de răspundere

a existat deja înţelegerea cu privire la primirea folosului necuvenit, atunci, chiar şi în cazul în

care corupătorul nu este la curent cu acest fapt, ele oricum vor purta răspundere pentru primirea

mitei de către un grup de persoane în urma unei înţelegeri prealabile” [174, p.58].

Calificativul analizat are incidenţă doar asupra persoanelor cu funcţie de răspundere

corupte. În cazul în care negocierea cu corupătorul va fi purtată doar de către o persoană cu

Page 128: Ion Nastas Thesis

128

funcţie de răspundere şi corupătorul nu este la curent ca avantajele necuvenite vor fi împărţite

între mai multe persoane cu funcţie de răspundere care acţionează de comun acord, vom fi în

prezenţa coruperii pasive săvârşite de două sau mai multe persoane.

Elocvent este următorul exemplu din practică: La 12.02.2004, ofiţerul de urmărire penală

S.C. a pornit urmărirea penală, în cadrul căreia cet. A.P., Iu. P., Iu. C. erau bănuiţi de

comiterea infracţiunii prevăzute de art. 186 alin. (2) Cod penal. Ulterior urmărirea penală a fost

dispusă ofiţerului de urmărire penală V.C.

V.C., în scopul primirii de la A.P. a banilor ce nu i se cuveneau, l-a informat despre

intenţiile sale pe S.C., convingându-l pe acesta să se întâlnească cu A.P. pentru a primi 100

dolari SUA. Primind acordul prealabil al acestuia de a se întâlni cu A.P. şi de a primi de la el

banii, V.C. i-a comunicat lui A. P. locul întâlnirii cu S.C.

Astfel, prin acţiunile sale, V.C., conform elementelor calificative: pretinderea şi primirea

conform înţelegerii prealabile de către două persoane cu funcţie de răspundere a banilor ce nu

li se cuveneau, a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 324 alin. (2) lit. b) [117].

I. Ţurcan [151, p.143] atrage atenţia că, adeseori, se întâlnesc cazuri când acţionează mai

multe persoane, care se asociază special pentru primirea de avantaje necuvenite, având loc o

corupere organizată. Pericolul coruperii organizate ia amploare din cauza intensificării

legăturilor criminale dintre diferite persoane cu funcţie de răspundere din aparatul de stat,

organele de protecţie a drepturilor etc.

Însă, aceste forme de corupere nu pot fi încadrate în circumstanţa „săvârşită de două sau

mai multe persoane”, urmând a fi calificate ca săvârşite de un „grup criminal organizat”, definit

în art. 46 Cod penal drept „o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru

a comite una sau mai multe infracţiuni”.

Rezumând criteriile care caracterizează fapta de corupere pasivă ca săvârşită de două sau

mai multe persoane, conchidem că este necesar cumulul următoarelor circumstanţe:

- acordul privind primirea avantajelor necuvenite trebuie să aibă loc între două sau mai multe

persoane cu funcţie de răspundere;

- acest acord trebuie să anticipeze primirea de facto (pretinderea, acceptarea promisiunii) a

avantajelor necuvenite de către una din persoanele cu funcţie de răspundere;

- fiecare persoană cu funcţie de răspundere trebuie să se angajeze să înfăptuiască sau nu careva

acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu, în interesele corupătorului;

- fiecare din persoanele cu funcţie de răspundere trebuie să pretindă, primească sau să accepte o

parte din avantajele necuvenite.

Page 129: Ion Nastas Thesis

129

În acelaşi timp, o asemenea infracţiune se va considera consumată din momentul

pretinderii, primirii sau acceptării avantajelor necuvenite doar de către o persoană cu funcţie de

răspundere, având scopul partajului ulterior al acestora între celelalte persoane cu funcţie de

răspundere, conform acordului existent cu acestea [172, p.225].

Una dintre cele mai periculoase forme ale coruperii este cea însoţită de extorcarea

avantajelor, care constă în solicitarea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor avantaje

necuvenite, sub ameninţarea săvârşirii acţiunilor care vor prejudicia drepturile şi interesele legale

ale corupătorului, sau în punerea intenţionată a ultimului în aşa condiţii care îl impun să corupă,

în scopul prevenirii consecinţelor nefaste pentru interesele şi drepturile sale legale. În cazul existenţei calificativului „extorcare”, este identificat un obiect juridic secundar,

care constă din relaţiile sociale privind libertatea morală a persoanei de la care sunt extorcate

avantajele necuvenite [59, p.264].

Nu poate fi considerată extorcare însăşi manifestarea iniţiativei din partea persoanei cu

funcţie de răspundere, care doreşte să obţină avantaje necuvenite. Pretinderea persoanei cu

funcţie de răspundere de a i se transmite avantaje necuvenite încă nu conţine elementele

definitorii ale coruperii.

Extorcarea poate să se manifeste printr-o solicitare directă şi prin ameninţări deschise,

însă poate să aibă şi un caracter camuflat, prin lezarea sistematică a drepturilor legale ale

victimei, eludarea de la satisfacerea acestora [220, p.24].

În această din urmă situaţie ameninţări nemijlocit nu sunt, în schimb persoana cu funcţie

de răspundere săvârşeşte asemenea acţiuni (inacţiuni) care pun victima în faţa dilemei: fie să

corupă, fie să suporte prejudicierea intereselor sale legale.

Un exemplu elocvent privind asemenea tip de extorcare îl reprezintă tărăgănarea evidentă

din partea persoanelor cu funcţie de răspundere a soluţionării petiţiilor legale care sunt relativ

uşor de executat, aceste acţiuni fiind însoţite de aluziile corespunzătoare ale persoanei cu funcţie

de răspundere [193, p.12]. Astfel, „C.I., exercitând funcţia de şef-interimar al Secţiei construcţii,

gospodărie comunală şi drumuri, fiind persoană cu funcţie de răspundere şi având obligaţia de

serviciu de a verifica sistemul de încălzire la liceul teoretic C., reparat de către reprezentanţii

S.R.L. „B”, şi de a semna actul de finisare a lucrărilor, precum şi de a semna, în calitate de

membru al comisiei de recepţie finală a sistemului, ... nu şi-a îndeplinit intenţionat obligaţiunile

sale de serviciu stabilite conform fişei de post şi, în scop de profit, a tărăgănat intenţionat

semnarea actelor de îndeplinire a lucrărilor de către S.R.L. „B”. Pentru a semna aceste acte, a

extorcat de la directorul S.R.L. „B” materiale de construcţie” [48].

Page 130: Ion Nastas Thesis

130

Distingem trei forme de extorcare a avantajelor necuvenite:

1. Când persoana cu funcţie de răspundere, printr-un comportament activ, în mod

intenţionat pune pe corupător în astfel de situaţii, care îl impun să transmită avantajele

necuvenite pentru a preîntâmpina careva urmări negative pentru drepturile sale legitime.

„Fiind impus de situaţia creată intenţionat de către organul de urmărire penală şi

procuror, care ameninţau că vor iniţia în instanţa de judecată demersul de aplicare a arestului

preventiv în privinţa tatălui său, Gh.L., şi în scopul prevenirii consecinţelor nefaste pentru

interesele legale ale acestuia, E.L. a fost nevoit să accepte condiţiile impuse de către apărătorul

V.P. şi să-i transmită o parte din suma cerută pentru ofiţerul de urmărire penală S.J. şi pentru

procurorul Iu.A.” [127].

2. A doua formă de extorcare de asemenea este însoţită de un comportament activ din

partea persoanei cu funcţie de răspundere, însă acesta este exprimat nu în lezarea reală a

drepturilor corupătorului, ci doar în ameninţarea cu o astfel de lezare, în cazul în care persoana

nu va transmite avantajul necuvenit.

În această ordine de idei, este elocvent următorul exemplu din practica judiciară. „V.B.,

judecător la Judecătoria economică de circumscripţie, în conformitate cu funcţiile de serviciu, a

primit spre examinare cauza civilă privind acţiunea S.A. „Consocivil” către firma „ECO-21”

privind încasarea sumei de 595548 lei. V.B. a cerut de la I.B., directorul F.C.P. „ECO-21”,

suma de 6000 dolari SUA, ameninţându-l că în caz contrar va lua o decizie defavorabilă

acesteia, fiind însă conştient de faptul că acţiunea pornită de S.A. „Consocivil” contra F.C.P.

„ECO-21” este nefondată”. Prin sentinţa Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie s-a

stabilit că V.B. este vinovată de comiterea coruperii pasive prin extorcare [44].

3. A treia modalitate constă într-un comportament pasiv din partea persoanei cu funcţie

de răspundere, la care s-a adresat cu o solicitare corupătorul. Persoana cu funcţie de răspundere,

având posibilitatea de a satisface solicitarea dată, în mod intenţionat nu o face, cu intenţia de a

primi un avantaj necuvenit [100, p.62].

G.V., prin înţelegere prealabilă cu A.V., în scopul extorcării unui avantaj necuvenit, la

13.10.1999 i-au cerut lui G.G., care venise să fie expertizat, să achite suma de 1000 lei pentru

acordarea gradului II de invaliditate. Luând în consideraţie protestele lui G.G. exprimate în

legătură cu această cerere, G.V. a redus suma cerută la 500 lei, ameninţându-l pe primul că, în

caz de neachitare a sumei, nu va primi în genere grad de invaliditate, punându-l în condiţii, în

care G.G. a fost nevoit să achite la 22.10.1999 lui G.V. suma de 500 lei, în scopul prevenirii

consecinţelor negative pentru drepturile sale legitime [45].

Page 131: Ion Nastas Thesis

131

O condiţie esenţială în vederea stabilirii extorcării este cerinţa ca întotdeauna drepturile

legitime ale persoanei să fie puse în pericol de către persoana cu funcţie de răspundere.

Totuşi, unii autori susţin că stabilirea conţinutului extorcării de avantaje necuvenite

trebuie să fie determinată în strictă corelaţie cu acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere, fără

ca acestea să fii legate de divizarea intereselor corupătorului în legale şi ilegale: „Divizarea

intereselor mituitorului în legale şi ilegale iese în afara conţinutului extorcării mitei şi nu

constituie un semn constructiv al ei. În acest context mai putem menţiona şi faptul că în unele

cazuri în genere este imposibil de a stabili cu ce acţiuni (legale sau ilegale) ameninţă persoana

care cere mită” [149, p.4].

Problema dată nu şi-a găsit soluţia nici în teorie, nici în practică. Astfel, au fost calificate

drept extorcare următoarele fapte: „G.M., având intenţia de a extorca bani ce nu i se cuveneau,

profitând de faptul că în perioada 30.05.2003-25.08.2003 şeful Secţiei de boli infecţioase V.Ţ.

s-a aflat în concediu anual, cumulând funcţia de medic curant şi interimatul funcţiei de şefi de

secţie, în lunile iulie-august 2003 a cerut de la mama condamnatului A.G. suma de 2000 dolari

SUA pentru falsificarea documentaţiei medicale a acestuia în scopul denaturării informaţiei şi

prezentării ei la comisia medicală specială de examinare a condamnaţilor bolnavi, întru a fi

eliberat pe motiv de boală” [115].

Într-un alt caz, A.P., urmărind scopul de a extorca de la A.S. bani ce nu i se cuveneau, l-a

citat pe acesta în sediul postului de poliţie, unde în procesul audierii asupra faptelor huliganice

comise a pretins de la ultimul 100 dolari SUA, avertizându-l că în caz de i se va refuza îi va

întocmi proceduri administrative, ceea ce a şi făcut în urma refuzului primit de la A.S. [116].

Susţinem că, în aceste cazuri, nu a avut loc extorcarea avantajelor necuvenite,

considerentul fiind că solicitarea avantajelor necuvenite de către persoana cu funcţie de

răspundere sub ameninţarea că nu va efectua acţiuni contrar obligaţiilor sale de serviciu, în

interesul corupătorului, nu constituie extorcare, deoarece în ameninţarea acestei persoane nu este

nimic ilegal.

În această ordine de idei convingătoare ni se prezintă Decizia Judecătoriei Supreme a

Federaţiei Ruse pe cauza lui K. Prin aceasta s-a decis că nu poate fi privită drept corupere

săvârşită prin extorcare cazul în care persoana coruptă nu a luat măsurile necesare după ce a

descoperit că a avut loc încălcarea legii. Astfel, K., în urma efectuării unui control la o societate

economică, contra unui folos necuvenit, a distrus procesul-verbal de constatare a încălcării

regulilor de activitate [204].

De asemenea, instanţa de judecată nu a recunoscut drept extorcare ameninţarea de a nu

prelungi contractul de arendă, întrucât la expirarea termenului contractului chestiunile privind

Page 132: Ion Nastas Thesis

132

prelungirea acestuia sunt soluţionate de ambele părţi şi refuzul unei părţi de a-l prelungi nu este

ilegal [212].

Pericolul extorcării avantajelor necuvenite constă nu atât în solicitarea transmiterii

acestor avantaje, dar mai cu seamă în acţiunile pe care persoana cu funcţie de răspundere

ameninţă că le va săvârşi. Persoana cu funcţie de răspundere constrânge victima să transmită

avantajele necuvenite, punând în pericol (sau lezând) drepturile şi interesele victimei protejate de

lege. Anume din aceste considerente extorcarea prezintă un pericol social sporit, iar pentru

corupător este un temei de liberare de răspundere penală. Spre deosebire de aceasta, ameninţarea

de a săvârşi în privinţa corupătorului acţiuni legale, cum ar fi întocmirea unui proces-verbal, se

caracterizează printr-un grad mai diminuat al pericolului social, deoarece nu sunt puse în pericol

drepturile legale ale corupătorului.

Rezumând cele expuse mai sus şi susţinând în principiu existenţa extorcării doar în

cazurile lezării drepturilor şi intereselor legale, considerăm că lucrurile trebuie privite mai

nuanţat, deoarece în anumite situaţii ne putem afla în situaţia când persoanei aparent nu-i sunt

încălcate drepturile şi interesele legale, însă de facto vom fi în prezenţa extorcării.

Spre exemplu, în conformitate cu Codul de procedură penală, instanţa de judecată are

posibilitatea să aleagă, conform intimei sale convingeri, dintre un şir de măsuri preventive, adică

„măsurile cu caracter de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să

întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării

executării sentinţei”. Deci, judecătorul dispune, în principiu, de un drept de discreţie în a alege

între mai multe măsuri care au un grad diferit al incidenţei asupra persoanei asupra căreia se

răsfrâng. În mod evident, nu poate fi comparată obligarea de a nu părăsi ţara cu arestul preventiv.

Respectiv, în cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul va fi pus în faţa dilemei să aleagă una

dintre aceste două variante, una fiind condiţionată de transmiterea unor avantaje necuvenite, am

putea fi în prezenţa extorcării avantajelor necuvenite, deoarece, spre exemplu, reieşind din gradul

prejudiciabil al faptei, precum şi ţinând cont de personalitatea făptuitorului, acesta avea tot

temeiul să beneficieze de o măsură preventivă mai lejeră.

În contrar, în cazul în care gradul prejudiciabil al faptei săvârşite şi personalitatea

făptuitorului indică la un grad sporit al pericolului social al faptei şi al acestei persoane,

impunându-se în mod evident necesitatea aplicării arestului preventiv, iar judecătorul corupt îşi

trafichează funcţia în vederea aplicării unei alte măsuri preventive, nu va fi extorcare a

avantajelor necuvenite.

În urma unor studii efectuate, F. Hodeev a ajuns la concluzia că este posibil cazul când

transmiterea avantajului necuvenit să aibă loc în stare de afect: „Starea de afect a corupătorului

Page 133: Ion Nastas Thesis

133

poate fi în mod abuziv exploatată de către funcţionar, putând fi aplicate diferite pârghii de

acţionare asupra persoanei: administrative, sociale, economice, psihologice” [231, p.56].

Astfel, la stabilirea existenţei faptului de extorcare, pe lângă caracterul acţiunilor

(interese legale sau ilegale), se va ţine cont în mod obligatoriu şi de circumstanţele concrete care

au condiţionat corupătorul să transmită avantajele necuvenite.

Un alt aspect care necesită a fi elucidat este generat de prevederile Codului penal, care la

art. 189 incriminează şantajul. Deci, aparent, acestea ar fi două noţiuni identice, însă extorcarea

coruperii diferă calitativ de extorcarea patrimonială şi nu poate fi identificată cu aceasta,

deoarece coruperea pasivă este o infracţiune care poate fi săvârşită doar de către persoane cu

funcţie de răspundere şi, drept consecinţă, pretinderea avantajelor necuvenite prin extorcare

presupune utilizarea de către persoana cu funcţie de răspundere a situaţiei sale de serviciu.

Astfel, caracteristic pentru extorcare, în cazul coruperii, este că ea constă în ameninţarea

săvârşirii unor acţiuni în limitele competenţei de serviciu ale persoanei cu funcţie de răspundere

[209, p.157]. Respectiv, dacă persoana cu funcţie de răspundere pretinde careva valori sub

ameninţarea comiterii unor acţiuni ce nu intră în atribuţiile sale de serviciu, cum ar fi

ameninţarea cu aplicarea violenţei, atunci vom fi în prezenţa infracţiunii prevăzute de

art.189 Сod penal [186, p.104].

Analizând calificativul „extorcare”, s-a arătat în mod pregnant că aceasta reprezintă un

element independent al laturii obiective a infracţiunii de corupere pasivă, de rând cu pretinderea,

primirea sau acceptarea avantajelor necuvenite. Însă, graţie pericolului social sporit pe care îl

comportă, a fost recunoscută ca circumstanţă agravantă a acesteia, ceea ce nu înseamnă că

celelalte elemente ale laturii obiective sunt nesemnificative, comiterea acestora de asemenea

fiind considerate drept săvârşire a unei infracţiuni grave, conform alin. (4) art. 16 Cod penal, ca

de altfel şi extorcarea.

Având în vedere cele expuse mai sus, este de neînţeles care a fost raţionamentul

legiuitorului când, la lit. r) alin. (2) art. 6 al Legii Republicii Moldova privind activitatea

operativa de investigaţii, nr.45-XIII din 12.04.1994 [71], a prevăzut următoarele: „În scopul

soluţionării sarcinilor indicate, organele care exercită activitate operativă de investigaţii,

respectând regulile de conspiraţie, sunt în drept să controleze transmiterea banilor sau altor

valori materiale extorcate (sublinierea ne aparţine – n.a.)”.

Totodată, la alin. (3) art. 6 al Legii nr.45-XIII din 12.04.1994 se indică că „lista acţiunilor

enumerate la alin.(2) este exhaustivă şi poate fi modificată sau completată numai prin Lege”.

Respectiv, prima concluzie, neplăcută, este că organele de drept sunt în drept să controleze

transmiterea avantajelor necuvenite, adică să organizeze reţinerea în flagrant a făptuitorului doar

Page 134: Ion Nastas Thesis

134

în cazurile în care acestea au fost extorcate, deoarece este permis doar ceea ce este prevăzut de

lege. Astfel, în afara reglementări juridice au rămas celelalte cazuri în care are loc coruperea

pasivă (art. 324 Cod penal), coruperea activă, în întregime (art. 325 Cod penal), primirea de către

un funcţionar a recompensei ilicite, de asemenea în întregime, deoarece din motive necunoscute

nu a fost prevăzut calificativul extorcare (art. 330 Cod penal), precum şi traficul de influenţă

realizat prin elementul laturii obiective – primire (art. 326 Cod penal).

Deci, eventual, în cazurile indicate mai sus, acţiunile organelor de drept de documentare

a transmiterii avantajelor necuvenite sunt susceptibile a fi declarate ilegale.

O altă consecinţă nefastă este că organele de drept vor încerca încadrarea artificială a

tuturor faptelor de corupere pasivă şi de trafic de influenţă în conceptul de extorcare, astfel

încercându-se extinderea neargumentată şi periculoasă a conceptului de „extorcare”, ceea ce în

mod evident, de asemenea, este ilegal.

În acest context, considerăm nefondată următoarea sentinţă a instanţei de judecată [133],

prin care, în opinia noastră, nu a fost dată o apreciere juridică corectă acţiunilor făptuitorilor.

Instanţa de judecată a ajuns la concluzia că cet. C.V., profitând de încrederea

cet. T.M., a extorcat şi a primit de la aceasta mijloace băneşti în sumă de 250 Euro, pentru

ulterioara susţinere cu succes a examenelor şi eliberarea în mod urgent a permisului de

conducător auto de categoria „B”, adică a săvârşit infracţiunea prevăzută de alin. (1) art. 326

Cod penal. Ca probă a servit, de asemenea, procesul-verbal privind marcarea bancnotelor, prin

care au fost marcate două bancnote cu nominalul de 50 Euro în scopul documentării extorcării

şi primirii sumei de bani.

Totodată, remarcăm că cet. T.M. a fost iniţiatorul traficului, deoarece aceasta, prin

intermediul anunţului din ziarului „Makler”, a cules numărul de telefon indicat în anunţ şi a

stabilit o întâlnire cu făptuitorii, fiind evident că aceasta era la curent „cu modalitatea în care

urma să fie soluţionată problema sa”.

Deci, concluzionăm că în acest caz nu putem vorbi despre existenţa extorcării, deoarece

în nici un fel nu au fost lezate şi nici nu au fost puse în pericol drepturile şi interesele legitime ale

lui T.M., nu au avut loc careva ameninţări sau alte acţiuni de constrângere din partea lui C.V.,

acesta nefiind persoană cu funcţie de răspundere; mai mult ca atât, T.M. a fost acea care prima

l-a contactat pe C.V. şi i-a solicitat ajutorul, dorind să evite procedura legală de susţinere a

examenelor pentru permisul de conducere.

Într-o altă speţă [138], B.I. a fost recunoscut culpabil în infracţiunea prevăzută de art.

324 alin. (2) lit. c) şi de art. 332 alin. (1), pentru faptul că, deţinând funcţia de inginer-inspector

la „Intehagro” a Inspectoratului de Stat pentru supraveghere tehnică, fiind persoană cu funcţie

Page 135: Ion Nastas Thesis

135

de răspundere, prin extorcare a pretins şi a primit de la P.S. bani ce nu i se cuvin în sumă de

300 lei moldoveneşti, pentru eliberarea certificatului de tractorist-mecanic de o singură

categorie. Tot el, fiindu-i delegate un şir de obligaţii de serviciu, în vederea examinării

cunoştinţelor şi eliberării în această bază a certificatelor de tractorist mecanic şi ştiind despre

faptul că P.S. nu a trecut cursurile de tractorist-mecanic, a înscris numele ultimului în borderoul

de apreciere a cunoştinţelor persoanelor care au trecut aceste cursuri.

Deci, este evident că nici în această situaţie din partea condamnatului nu a avut loc

extorcarea avantajelor necuvenite, nefiind lezate careva interese legale ale corupătorului. Instanţa

de judecată, însă, nu a argumentat în nici un fel prin ce s-a manifestat extorcarea.

Demnă de reţinut, ca replică la deciziile menţionate mai sus, este sentinţa Judecătoriei

Anenii Noi [139], care, examinând o situaţie similară, a ajuns la următoarea concluzie: „În

şedinţele de judecată nu s-a stabilit „ameninţarea săvârşirii acţiunilor care vor cauza prejudicii

intereselor legale” sau „crearea intenţionată a unor condiţii care l-au silit pe P.A. să dea banii”;

instanţa de judecată exclude din învinuirea inculpatului extorcarea mijloacelor băneşti şi

reîncadrează acţiunilor lui în baza art. 324 alin. (1) Cod penal” .

Considerăm că instanţa de judecată, când statuează ca a avut loc extorcarea unor avantaje

necuvenite, în mod obligatoriu trebuie să indice prin ce anume s-a manifestat extorcarea

avantajelor necuvenite, spre a o delimita clar de simpla pretindere, precum şi acele drepturi şi

interese legale ale persoanei care au fost încălcate sau puse în pericol.

În acest context, iarăşi reiterăm şi considerăm absolut necesară incriminarea faptei

persoanei care apelează la serviciile traficantului, pericolul social al acestor acţiuni fiind evident;

mai mult, după cum observăm, în multe cazuri înseşi aceste persoane sunt iniţiatorii traficului.

Unii autori, reieşind din specificul traficului de influenţă, în genere au concluzionat că „în

cazul traficului de influenţă extorcarea trebuie acceptată într-un sens mai restrâns, şi anume – ca

o pretindere, o cerere de bani, bunuri etc.” [155, p.57].

De asemenea, în Codul penal este prevăzută în calitate de circumstanţă agravantă

coruperea „în proporţii mari” şi „în proporţii deosebit de mari”, noţiunile în cauză fiind definite

la art. 126 Cod penal.

Conţinutul circumstanţei agravante „săvârşite de o persoană cu înaltă funcţie de

răspundere” a fost analizat în cadrul secţiunii anterioare – subiectul infracţiunii, însă dorim doar

să subliniem că considerăm necesară prevederea unei asemenea circumstanţe agravante şi pentru

coruperea activă.

În ceea ce priveşte agravanta „în interesul unui grup criminal organizat sau al unei

organizaţii criminale”, remarcăm că corupţia, în esenţa sa, este un fenomen ce presupune

Page 136: Ion Nastas Thesis

136

complicitatea, el se bazează pe existenţa unor legături sau avantaje reciproce ce sunt legate de

componentele sale. „Jocul acesta dintre corupător şi corupt naşte actul ilegal şi, datorită naturii

acestei „colaborări”, este favorizat caracterul organizat al comiterii acestor fapte. Se ajunge

foarte repede la construirea unui lanţ de relaţii de complicitate şi influenţă ce se transformă apoi

într-un grup sau o reţea organizată. Corupţia este, în consecinţă, un element-cheie în formarea

crimei organizate” [67, p.250].

Prin interes se înţelege atât avantajul, folosul, câştigul, cât şi preocuparea de a obţine un

succes, un avantaj, râvna depusă într-o acţiune pentru satisfacerea anumitor nevoi (DEX).

Page 137: Ion Nastas Thesis

137

3.2. Liberarea de răspundere penală a persoanei în condiţiile alin. (4) art. 325 Cod

penal

Un aspect nu mai puţin important, ce suscită atenţia doctrinarilor, îl constituie tragerea la

răspundere a corupătorului când voinţa acestuia a fost viciată, sau când ulterior corupătorul a

decis să denunţe fapta de corupere pasivă la organele de drept.

În conformitate cu prevederile alin. (4) art. 325 Cod penal: „Persoana care a promis, a

oferit sau a dat bunuri ori servicii enumerate la art. 324 este liberată de răspundere penală dacă

ele i-au fost extorcate sau dacă persoana s-a autodenunţat neştiind că organele de urmărire penală

sunt la curent cu infracţiunea pe care a săvârşit-o”.

Prevederile în cauză stabilesc, în principiu, nu dreptul, dar obligaţia organelor de

urmărire penală de a libera de răspundere penală asemenea persoane [187, p.348].

Existenţa unei asemenea norme este dictată de necesitatea protejării persoanelor care au

fost puse de către persoana cu funcţie de răspundere intenţionat în aşa situaţie, încât acestea au

fost constrânse (obligate), contrar voinţei proprii, să transmită persoanei cu funcţie de răspundere

avantajul necuvenit. Adică, convenţional, am putea considera că, de facto, legiuitorul a

considerat extorcarea drept o formă specifică a constrângerii psihice, prevăzută de lit. d) art. 35

şi de alin. (1) art. 39 Cod penal.

Totodată, constrângerea exercitată în cazul coruperii diferă după esenţa sa de

constrângerea psihică clasică. Astfel, dacă în cazul constrângerii psihice făptuitorului nu-i mai

rămâne nici o posibilitate de a înlătura pericolul grav, decât săvârşind infracţiunea, atunci, în

cadrul extorcării avantajului necuvenit, cel constrâns ar avea şi alte posibilităţi, dar, ţinând

seama de importanţa actului pentru sine, cedează în faţa constrângerii.

De cele mai multe ori, existenţa constrângerii la coruperea activă exclude constrângerea

psihică (art. 39 Cod penal); totuşi, în anumite cazuri se poate reţine constrângerea psihică care

înlătură caracterul penal al faptei, de exemplu atunci când corupătorul este obligat de o persoană,

sub ameninţarea unei arme, să semneze o scrisoare către un funcţionar, prin care promite că îi va

da o sumă de bani pentru un serviciu ilegal în care este interesat în principal cel care exercită

constrângerea [113, p.359]. Totodată, cel care a exercitat constrângerea urmează să fie tras la

răspundere penală pentru corupere activă, în calitate de autor.

De asemenea, un alt temei pentru prevederea acestei norme de liberare de răspundere

penală l-a constituit considerentul că aceasta ar putea servi drept un mijloc efectiv în combaterea

coruperii pasive, care, de altfel, este considerată că prezintă un grad mai mare de pericol social,

comparativ cu coruperea activă, precum şi reieşind din dificultatea sporită în probarea

infracţiunii de corupere pasivă.

Page 138: Ion Nastas Thesis

138

Pentru a fi posibilă aplicarea alin. (4) art. 325 în cazul extorcării avantajului necuvenit,

este necesară întrunirea cumulativă a unor condiţii, după cum urmează:

1) să existe o determinare prin orice mijloace din partea celui care a pretins avantajul

necuvenit;

2) iniţiativa coruperii să aparţină persoanei cu funcţie de răspundere; dacă iniţiativa

porneşte de la corupător, chiar dacă ulterior acesta s-a răzgândit, fiind obligat în final să

transmită avantajele necuvenite la insistenţele persoanei cu funcţie de răspundere, corupătorul nu

va fi liberat de răspundere penală, „aceste dispoziţii (de liberare de răspundere penală) nu sunt

aplicabile în situaţia în care iniţiativa dării de mită a aparţinut mituitorului, chiar dacă ulterior

funcţionarul care a luat mită a stăruit, pe lângă cel dintâi, să-i aducă bunurile oferite” [142,

p.686];

3) constrângerea (forţarea) trebuie să aibă caracter real, adică să fie atât de puternică,

încât să suprime sau să restrângă libertatea ori capacitatea de autodeterminare a persoanei asupra

căreia este exercitată, să o silească la o conduită impusă sau pretinsă de infractor. Chiar şi refuzul

persoanei cu funcţie de răspundere în anumite condiţii, ţinând cont şi de starea psihică a

solicitantului, poate fi considerată o constrângere [14, p.418]. Elocvent este următorul exemplu

din practica judiciară: „Constrângerea, presupunând existenţa unei presiuni, exercitată prin

orice mijloace de natură a determina o persoană la săvârşirea faptei, nu poate fi reţinută, dacă

mituitorul, în dorinţa de a obţine un avantaj (în speţă, de a fi încadrat în muncă, cu prioritate), a

dat inculpatului o sumă de bani, în loc de a sesiza organele de stat spre a lua măsurile necesare

pentru asigurarea unor condiţii legale de soluţionare a cererii sale” [142, p.686];

4) constrângerea trebuie să anticipeze promisiunea, oferirea, darea avantajelor [14].

În ceea ce priveşte autodenunţarea, raţiunea instituirii acestei cauze de liberare de

răspundere penală a corupătorului este dublă. Pe de o parte, s-a avut în vedere că cel care, după

ce a dat avantajul necuvenit, se autodenunţă, regretă fapta şi nu prezintă, sub raportul persoanei

sale, un pericol social accentuat. Pe de altă parte, s-a ţinut seama de interesul descoperirii şi

sancţionării celor care se fac vinovaţi de corupere pasivă, precum şi „de interesul prevenirii unor

asemenea fapte, prin insuflarea temerii – celor care ar fi tentaţi să ia mită – că vor fi denunţaţi”

[53, p.157], astfel autodenunţarea fiind considerată drept un mijloc de combatere a unei

infracţiuni mai grave – coruperea pasivă.

În acelaşi timp, nu poate fi considerată autodenunţare fapta corupătorului de a anunţa

despre corupere rudelor apropiate sau altor persoane [219, p.61].

Page 139: Ion Nastas Thesis

139

Irelevantă este forma în care se face autodenunţul, neavând semnificaţie în ce loc aceasta

se face şi în ce formă (verbal sau în scris), contează ca denunţul să fie efectuat unui reprezentant

al organului de drept [217, p.233].

O altă problemă priveşte organele publice unde se poate efectua autodenunţarea.

A. Piontkovschi menţionează că unii autori consideră că cercul acestora urmează a fi redus la

acele organe care, după caracterul atribuţiilor, sunt obligate să sesizeze organele de drept [209,

p.175].

Deficienţa acestei formulări constă în faptul că se poate crea falsa aparenţa că există

organe care sunt obligate să denunţe faptele de corupţie şi organe care nu sunt obligate să o facă.

Alţi autori [209, p.174] au acceptat o idee mai restrânsă, adică autodenunţarea poate fi

efectuată doar organelor care au în atribuţiile lor nemijlocite efectuarea urmăririi penale pe

faptele de corupţie, autodenunţarea urmând a fi efectuată imediat după ce a avut loc coruperea

activă, la prima posibilitate reală de a o efectua, precum şi benevol.

Nu putem accepta nici această soluţie, deoarece, pornind de la esenţa însăşi a normei

prevăzute la alin. (4) art. 325 Cod penal, aceasta fiind instituită pentru a proteja persoana

constrânsă de către persoana cu funcţie de răspundere coruptă, precum şi pentru a demasca

faptele de corupere, persoana trebuie să aibă posibilitatea să denunţe fapta de corupere la orice

autoritate publică în care are încredere sau unde consideră ca cazul va fi examinat mai eficient.

„Urmărirea penală pentru infracţiunea de dare de mită se face de procuror, ..., totuşi,

fiind în ipoteza când un alt organ de urmărire penală decât procurorul l-a prins pe inculpat în

momentul săvârşirii infracţiunii (flagrante) de dare de mită, iar acesta a recunoscut cu acel

prilej săvârşirea faptei, recunoaşterea sa nu poate fi considerată o denunţare în sensul prevăzut

de alin. (2) art. 255 Cod penal, chiar dacă procurorul nu fusese încă sesizat pentru acea

infracţiune” [118, p.115].

Astfel, putem admite că în cazul în care fapta de corupere a fost săvârşită în cadrul unei

instituţii medicale, de învăţământ sau al unei primării, corupătorul se va adresa în primul rând

conducătorilor acestor instituţii, pentru a înlătura cauzele care au condiţionat coruperea şi,

respectiv, consecinţele acesteia, iar conducătorii acestor instituţii urmează să sesizeze imediat

organele competente.

Analizând legislaţia actuală, observăm că legiuitorul a adoptat o poziţie similară,

prevăzând în cuprinsul alin. (1) art. 18 al Legii nr. 90 – XVI din 25.04.2008 următoarea

reglementare: „Funcţionarii publici care, în exerciţiul funcţiunii, au luat cunoştinţă de acte de

corupţie sau de fapte de comportament corupţional sunt obligaţi să le aducă imediat la cunoştinţă

Page 140: Ion Nastas Thesis

140

superiorilor, care vor întreprinde măsurile stabilite ori vor sesiza direct organul de urmărire

penală sau procurorul”.

Conform unor autori, nu poate fi recunoscută autodenunţare fapta corupătorului, în

privinţa căruia deja a fost pornită urmărirea penală cu privire la coruperea activă, de a anunţa

organului de urmărire penală despre alte episoade necunoscute de acesta [219, p.61].

Considerăm valabilă asemenea afirmaţie, doar cu condiţia dacă faptele noi de corupere

activă declarate de către corupător au legătură nemijlocită cu fapta de corupere activă pentru care

este tras la răspundere penală, spre exemplu, în cazul în care aceasta a fost executată în mai

multe etape; însă, în cazul în care corupătorul va declara cu privire la fapte distincte de corupere

activă, adică săvârşite în mod repetat, care nu sunt cunoscute organului de urmărire penală,

atunci, în acest caz, vor fi aplicabile prevederile alin. (4) art. 325 Cod penal, cu referire doar la

faptele nou declarate.

Convingător ni se prezintă următorul exemplu din practică prezentat de către

A. Svetlov [217, p.231]. Astfel, după începerea urmăririi penale pe faptul coruperii pasive, în

cadrul unei emisiuni televizate, procurorul care instrumenta cauza penală a solicitat ajutorul

cetăţenilor, în vederea demascării tuturor faptelor criminale ale persoanei cu funcţie de

răspundere învinuite. Ulterior acestei emisiuni, la procuratură au fost depuse declaraţii în care se

menţionau fapte de transmitere a avantajelor necuvenite nu doar persoanei cu funcţie de

răspundere învinuite, dar şi altor persoane cu funcţie de răspundere care activau în aceeaşi

unitate. Deci, cu toate că aceste declaraţii au fost făcute după începerea urmăririi penale, ele

urmează a fi recunoscute ca efectuate benevol (autodenunţ), deoarece persoanele au anunţat

organului de urmărire penală fapte care nu i-au fost cunoscute.

Autodenunţ poate fi considerat şi cazul când persoana, fiind chemată pentru a da

explicaţii pe marginea materialului examinat în ordinea art. 274 Cod de procedură penală, adică

până la începerea urmăririi penale, a declarat cu privire la coruperea persoanei cu funcţie de

răspundere [217, p.231].

Astfel, spre exemplu, în cazul în care s-ar examina în ordinea art. 274 Cod de procedură

penală presupusele fapte de corupere pasivă ale persoanelor cu funcţie de răspundere,

responsabile de examinarea candidaţilor şi de eliberarea permiselor de conducere, se impune

necesitatea de a lua explicaţii de la persoanele care, se presupune, au beneficiat de serviciile

acestor persoane. Respectiv, în cazul în care persoanele date vor declara că au transmis avantaje

necuvenite persoanelor cu funcţie de răspundere pentru a li se elibera permisul de conducere,

atunci declaraţiile acestora vor putea fi considerate autodenunţare în sensul alin. (4)

art. 325 Cod penal.

Page 141: Ion Nastas Thesis

141

Din aceste considerente, nu putem accepta concluziile la care a ajuns Curtea Supremă de

Justiţie: „În cazul în care are loc autodenunţarea faptelor de corupere pasivă, eliberarea de

răspundere penală poate avea loc atunci când autodenunţarea s-a făcut personal de făptuitor, oral

sau în scris, organelor de urmărire penală, care nu dispuneau de informaţii sau date despre

această faptă” [64, pct.24], aceste explicaţii fiind în contradicţie cu prevederea legală unde se

menţionează „neştiind că organele de urmărire penală sunt la curent cu infracţiunea pe care

a săvârşit-o” (alin.4 art. 325 Cod penal).

Motivele autodenunţării pot fi dintre cele mai diferite: căinţa, frica că va fi pedepsit,

dorinţa de a se răzbuna pe persoana coruptă care nu şi-a respectat promisiunea ş. a. Benevol

înseamnă că autodenunţul a fost făcut la dorinţa proprie, persoana fiind convinsă că organele de

urmărire penală nu cunosc faptul coruperii. „Autodenunţul persoanei urmează a fi recunoscut

benevol indiferent de motivele de care s-a condus corupătorul” [210].

Cu referire la oportunitatea normelor penale privind liberarea de răspundere penală în

cazul autodenunţării, unii autori [219, p.61] sunt de părere că chiar şi în cazul autodenunţării

benevole corupătorul, transmiţând persoanei cu funcţie de răspundere avantajul necuvenit, a dorit

să obţină el însuşi în mod ilegal careva beneficii şi, respectiv, indiferent din ce cauză corupătorul

a făcut denunţarea, fapta lui trebuie să primească o calificare juridică corespunzătoare, dacă nu

penală, atunci cel puţin civilă sau administrativă.

Examinând raporturile dintre delicvenţă şi sistemul de justiţie penală, R. Stănoiu [143,

p.138] a ajuns la concluzia că aceasta, în unele cazuri, în loc să combată delicvenţa, mai degrabă

o produce, oferindu-i individului diferite „tehnici de neutralizare”, care desemnează justificarea

morală a actelor de fraudă şi pentru a păstra imaginea de respectabilitate pe care şi-o atribuie

persoana care a comis aceste acte.

Suplimentar, O. Loghin remarcă că „nesancţionarea mituitorului care denunţă fapta nu se

justifică în măsura în care se justifică nesancţionarea făptuitorului care denunţă fapta în cazul

altor infracţiuni (complot, nedenunţare, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni). De

aceea...denunţarea faptei de către mituitor ar trebui să constituie nu o cauză de nepedepsire, ci

numai o cauză de reducere a pedepsei” [93, p.409].

În această ordine de idei, considerăm că, în cazul autodenunţării, corupătorul nu poate fi

recunoscut în calitate de parte vătămată şi, respectiv, avantajele transmise persoanei cu funcţie de

răspundere urmează a fi confiscate în folosul statului.

Însă, în cazul în care avantajele necuvenite au fost extorcate, persoana fiind impusă să transmită avantajele necuvenite, aceste avantaje necuvenite urmează a fi restituite persoanei.

Page 142: Ion Nastas Thesis

142

3.3. Aprecierea juridică a faptei de primire de către o persoană cu funcţie de

răspundere a avantajului necuvenit, în cazul lipsei scopului prevăzut de art. 325 Cod

penal

O problemă destul de controversată în doctrina juridică, aferentă laturii obiective şi celei

subiective a coruperii, o constituie calificarea juridică a faptelor care sunt comise „sub controlul”

organelor de urmărire penală. O atenţie deosebită suscită chestiunile privind aprecierea acţiunilor

ofiţerilor de urmărire penală, precum şi ale persoanelor care transmit persoanei cu funcţie de

răspundere careva valori, în timpul desfăşurării acţiunilor de descoperire a faptei de corupere.

În multe cazuri, remarcă P. Iani [234, p.61], organele de drept consideră că persoana care,

înainte de a transmite avantajele necuvenite, convenite anterior cu persoana cu funcţie de

răspundere, a anunţat în mod voluntar despre cerinţele ilicite (nu în mod obligatoriu prin

extorcare) ale persoanei cu funcţie de răspundere, iar apoi, în urma unei înţelegeri cu organul de

urmărire penală, chipurile acceptând cerinţele persoanei cu funcţie de răspundere, transmite

aceste valori, în realitate a comis corupere activă, însă urmează a fi liberată de răspundere penală

în conformitate cu prevederile alin. (4) art. 325 Cod penal (autodenunţare benevolă).

Considerăm că o atare poziţie în mod categoric nu poate fi acceptată. Acţiunile persoanei,

în astfel de situaţii, nu pot fi privite în calitate de corupere activă, întrucât persoana nu urmăreşte

în acest caz scopul transmiterii valorilor indicate în art. 325 Cod penal, chiar şi pentru că aceasta

înţelege că, dacă persoana cu funcţie de răspundere va fi arestată (reţinută), ea nu va putea să

îndeplinească aceste fapte, iar dorinţa de a fi realizat scopul dorit este un element obligatoriu al

laturii subiective a coruperii active.

În realitate, întrucât persoana care a transmis anumite valori în condiţiile indicate „sub

control” nu a comis nici o infracţiune, urmează de emis o ordonanţă de neîncepere a urmăririi

penale în prezenţa ei, deoarece în acţiunile sale lipseşte componenţa de infracţiune [171, p.29].

Un alt aspect care se impune a fi elucidat îl constituie aprecierea juridică a faptei

persoanei cu funcţie de răspundere de a primi sau pretinde careva avantaje necuvenite „sub

control”, urmând a se stabili dacă a avut loc o tentativă sau dacă infracţiunea s-a consumat.

Susţinătorii primei poziţii [175, p.27] menţionează: „Părerea eronată a persoanei cu

funcţie de răspundere în privinţa scopurilor urmărite de corupător, pentru care contează însuşi

faptul primirii de către funcţionar a banilor şi nu îndeplinirea de către funcţionar a cărorva

acţiuni, nu trebuie să aibă o careva valoare juridică”.

Adepţii celei de-a doua poziţii consideră însă că acţiunile persoanei cu funcţie de

răspundere în acest caz urmează a fi calificate drept tentativă la corupere pasivă. Argumentul

Page 143: Ion Nastas Thesis

143

principal al acestora este că din moment ce nimeni nu a intenţionat să corupă persoana, adică să

o determine să înfăptuiască anumite acţiuni ce ţin de obligaţiile sale de serviciu, respectiv ea nici

nu a fost coruptă. „Urmează a fi recunoscut în calitate de tentativă la luare de mită cazul când

darea de mită doar a fost imitată în scopul de a demasca infractorul care a încercat să primească

avantajele necuvenite” [171, p.29].

Studiind în ansamblu articolele cu privire la corupere, ajungem la concluzia că

transmiterea valorilor „sub control” prin sine însăşi nu constituie temei pentru a considera că

infracţiunea nu a fost consumată din cauze ce nu au depins de voinţa inculpatului.

În această ordine de idei, pentru a putea considera coruperea pasivă consumată, trebuie de

stabilit că prin acţiunile criminale, care cuprind toate elementele laturii obiective, a fost

prejudiciat obiectul protejat de norma penală corespunzătoare. Observăm că legiuitorul, în acest

sens, a recunoscut acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere drept infracţiune consumată din

moment ce ea a pretins sau a primit un avantaj necuvenit pentru săvârşirea unor fapte. Înseşi

faptele date, pentru calificarea conform art. 324, nu contează, ele în genere putând şi să nu să se

producă. Principalul este că prin asemenea acţiuni a fost violat obiectul protejat de lege, este

discreditată autoritatea statală prin coruperea unui funcţionar de-al său. Folosind, posedând ori

chiar pretinzând careva avantaje necuvenite, persoana cu funcţie de răspundere a devenit, în

viziunea sa, şi de aceea – în asemenea situaţie – obiectiv, un funcţionar corupt. Şi, ca rezultat,

infracţiunea a avut loc, s-a consumat.

O altă problemă discutată în literatura de specialitate ţine de aşa-numita „provocare a

coruperii”, Codul penal al Federaţiei Ruse incriminând-o la art. 307 „Provocarea mituirii”.

Totodată, s-a expus opinia că Codul penal ar trebui să conţină o normă generală, care ar

incrimina provocarea oricărei infracţiuni şi nu doar a coruperii [196, p.25].

Codul penal al Republicii Moldova de asemenea incriminează, la lit. c) alin.(2) art. 311,

fapta de creare artificială a probelor în scopul denunţării calomnioase ulterioare. Însă, articolul în

cauză înglobează, în principiu, doar o parte din acţiunile prevăzute la art. 307 Cod penal al

Federaţiei Ruse, în afara reglementării juridice rămânând provocarea coruperii în scop de şantaj.

Din punct de vedere obiectiv, provocarea coruperii constituie încercarea de a transmite

artificial unei persoanei cu funcţie de răspundere oricare valori [175, p.26].

Deosebirea dintre corupere şi provocarea coruperii o putem face după conţinutul

intenţiei. Reieşind din conţinutul intenţiei corupătorului, nu poate fi privită drept corupere

încercarea de a-i transmite persoanei cu funcţie de răspundere, fără acordul acesteia, unele valori,

îndreptate spre crearea artificială a probelor acuzatoare în corupere pasivă [187, p.359].

Page 144: Ion Nastas Thesis

144

La comiterea unei asemenea fapte (provocarea coruperii) indică şi lipsa unei înţelegeri

prealabile între corupător şi persoana cu funcţie de răspundere privind acordul ultimei de a primi

avantajul necuvenit. În cazul lipsei unei atare înţelegeri şi refuzului persoanei de a primi

avantajul necuvenit, persoana care a încercat să transmită aceste valori în scopul creării

artificiale a probelor acuzatoare, în scopul denunţării ulterioare, este penalmente responsabilă

conform lit. c) alin. (2) art. 311 Cod penal. Asemenea acţiuni vor fi considerate drept infracţiune

consumată doar după ce provocatorul va face denunţarea calomnioasă la organul de drept.

Provocarea (sancţionabilă penal) va avea loc doar atunci când valorile sunt transmise

persoanei cu funcţie de răspundere, fără acordul acesteia. În cazul în care persoana cu funcţie de

răspundere mai întâi nu acceptă, însă pe urmă îşi dă consimţământul, aceasta înseamnă că

acordul de înţelegere a fost obţinut. Însă, în acest caz nu există componenţa coruperii active,

întrucât persoana urmăreşte alte scopuri. Nu putem califica însă această fapta nici ca denunţare

calomnioasă (lit. c) alin. (2) art. 311 Cod penal), fiindcă, în primul rând, în realitate a avut loc

transmiterea, şi nu o încercare (imitare) a acesteia, iar, în al doilea rând, a fost obţinut acordul

persoanei cu funcţie de răspundere, ceea ce contravine însuşi sensului penal al „calomniei”. Iar

sensul acesteia presupune mărturisirea despre faptele care în realitate nu au avut loc, precum şi

încercarea de creare artificială a dovezilor acuzatoare în acest sens. Respectiv, când fapta

penalmente condamnabilă a avut loc în realitate, nu mai suntem în prezenţa unei calomnii. În

asemenea caz, persoana cu funcţie de răspundere urmează să poarte răspundere pentru corupere

pasivă [234, p.69-71], iar corupătorul va răspunde pentru instigare la corupere pasivă.

Probele sunt create artificial dacă subiectul are scopul de a denatura realitatea privind

acţiunile şi evenimentele chemate să ducă la răspunderea penală a unui nevinovat [99, p.77].

Un exemplu elocvent ni-l oferă practica judiciară. Astfel, la 11.06.2000, la orele 24.00,

G.G., în timpul executării obligaţiilor de serviciu, a oprit automobilul VAZ-2108 condus de V.B.

(comisarul poliţiei din Soroca). În mărturiile sale V.B. susţine că G.G. a luat de la el 100 lei

pentru a-i permite plecarea, fără a întocmi un proces-verbal.

Instanţa de judecată a ajuns la concluzia că G.G. nu a luat banii în mână (nu a fost

corupt), că aceştia au fost aruncaţi de V.B. pe capotul maşinii poliţiei rutiere. Deci, de fapt, a

fost o provocare de corupere, deoarece în lipsa dovezilor de săvârşire a acestei infracţiuni din

partea reprezentantului poliţiei s-a făcut o încercare de a crea probe artificiale [156, p.83].

La general, metoda „provocaţiei”, exprimată prin verificarea onestităţii funcţionarilor

prin oferirea unor avantaje necuvenite, pentru prima dată a început a fi utilizată pe scară largă în

lupta cu criminalitatea în a doua jumătate a sec. al XII-lea în Franţa. Însă, chiar din acea

perioadă, cu toate că era convingerea în eficacitatea sporită a acesteia, latura morală şi juridică a

Page 145: Ion Nastas Thesis

145

metodei trezeau totuşi dubii. Astfel, H. Grotius considera că „cel care dă motiv altei persoane să

comită un delict singur este infractor” [213, p.29].

Nici până astăzi nu s-a ajuns la un consens în privinţa provocării coruperii. Astfel, adepţii

unei prime poziţii afirmă că experimentul operativ este recunoscut legal, dacă inculpatul singur a

iniţiat comiterea infracţiunii fără „ajutorul” din partea serviciilor operative. Regula de bază, care

trebuie respectată de lucrătorul operativ, fiind neadmiterea din partea sa a astfel de acţiuni care

direct sau indirect ar condiţiona persoana să comită infracţiunea „sub control” [182, p.49].

În acest context, T. Suveică susţine că urmează să distingem „provocarea” ca metodă de

contracarare a faptelor de corupţie: „Metoda de „provocare”, care poate fi numită operaţiune de

tip „înţepătură” sau „testul de integritate”, „experiment de integritate”, presupune crearea unei

situaţii artificiale sau a unei împrejurări, care are drept scop verificarea integrităţii (onestităţii)

subiectului testat. Subiectul are libertatea completă de a acţiona sau de a omite acţiunea, în

conformitate cu prevederile legii. Simpla oferire subiectului anchetei a posibilităţii de a săvârşi

infracţiunea nu reprezintă determinarea la săvârşirea infracţiunii. Conduita care oferă doar

posibilitatea persoanei de a săvârşi infracţiunea constituie o metodă de verificare a onestităţii

funcţionarului” [144, p.326].

Analizând problema „provocării”, V. Dobrinoiu prezintă următorul caz din practica

judiciară: „Un inculpat a fost trimis în judecată pentru o infracţiune de înşelăciune şi pentru

faptul că a oferit şefului de post suma de 3000 mii de lei, ca mită, spre a-l determina să distrugă

actele încheiate. Judecătorul de instrucţie a dat ordonanţă de neurmărire pentru infracţiunea de

înşelăciune, din lipsă de probe, şi ordonanţă de urmărire pentru dare de mită. În faţa instanţei,

jandarmul a declarat că a provocat darea de mită, trimiţând vorbă inculpatului că va distruge

actele dacă îi va da 3000 lei. Tribunalul Someş l-a condamnat pe inculpat pentru dare de mită,

dar prin decizia Curţii de Apel Cluj acesta a fost achitat, pe motive că mituirea este rezultatul

înscenării funcţionarului, manoperă care înlătură caracterul infracţional al faptei” [53, p.145].

În continuare, V. Dobrinoiu remarcă că ultima soluţie a instanţei de judecată este greşită,

deoarece situaţia mituitorului nu a fost apreciată de sine stătător, ci dependent de poziţia

subiectivă a persoanei cu funcţie de răspundere mituite. Dacă s-ar ţine seama de împrejurarea că

persoana cu funcţie de răspundere nu a cerut avantaje necuvenite pentru a beneficia de acestea, ci

pentru a verifica comportarea corupătorului, fapta comisă de aceasta, considerată autonom,

constituie infracţiunea de corupere activă. Este adevărat că avantajele necuvenite nu au fost date

spontan, că iniţiativa nu a aparţinut corupătorului, dar această situaţie nu este specifică

„provocării”, fiind întâlnită ori de câte ori coruperea activă este subsecventă unei pretinderi reale,

Page 146: Ion Nastas Thesis

146

de bani sau de alte avantaje, din partea persoanei cu funcţie de răspundere, care în acest fel

devine autor al unei infracţiuni de corupere pasivă [53, p.145].

Vexaţiunile, inclusiv provocările la care poate fi supus corupătorul de către persoana cu

funcţie de răspundere, nu sunt acte de constrângere, aşa încât ele nu anihilează libertatea de

voinţă a corupătorului, chiar dacă acesta, dând avantaje necuvenite, acţionează pentru a găsi o

ieşire dintr-o situaţie neconvenabilă. Păstrându-şi libertatea de voinţă, corupătorul provocat – şi

nu constrâns – să dea avantajele necuvenite acţionează cu vinovăţie, astfel încât fapta lui

constituie infracţiune [49, p.86].

Faptele de corupţie fac parte din categoria de infracţiuni a căror probare este foarte

dificilă, deoarece modalităţile faptice ale infracţiunilor din această categorie sunt foarte variate.

Elementul material al infracţiunilor din acest grup este foarte „delicat” şi se poate consuma în

câteva clipe. La fel de greu de dovedit este şi vinovăţia, deoarece autorii acestor fapte reuşesc cu

uşurinţă să le dea acestora o altă motivaţie decât cea reală.

Însă, nu trebuie să uităm şi de alte aspecte expuse în literatura de specialitate: „În

condiţiile unui grad sporit al corupţiei din societate, organele de drept încearcă să demonstreze

succesele lor în lupta cu acest flagel, însă cum? Cea mai simplă metodă este provocarea

coruperii. Aici sunt posibile cele mai riscante manipulări, sau, în limbajul organelor de drept –

combinaţii. Funcţionarul care a nimerit în atenţia lucrătorilor operativi devine dependent de

dorinţa acestora” [190, p.371]. „Cu cât mai slab este organul de urmărire penală – remarca, în

anul 1925, N. Zilberştein – cu atât mai des agenţii acestuia apelează la provocare” [172, p.270].

Nu putem neglija faptul că „testului de integritate” ar constitui un mijloc eficient în lupta

cu corupţia, acesta fiind un puternic factor de preîntâmpinare a flagelului, persoanele cu funcţie

de răspundere corupte fiind în permanenţă ameninţate de un eventual „test de integritate”.

Totodată, vor fi protejate persoanele de la care se extorca avantajele necuvenite şi care nu doresc

să se adreseze organelor de resort, din frică că vor fi ulterior persecutate şi nu îşi vor putea

continua activitatea.

În acelaşi timp, asemenea acţiuni trebuie să fie efectuate în strictă conformitate cu legea,

care, de altfel, la moment nu reglementează asemenea acţiuni, urmând a fi respectate drepturile

fundamentale ale omului, în contextul practicii juridice a Curţii Europene pentru Drepturile

Omului, care s-a expus destul de explicit asupra acestei chestiuni.

Elocvent, în acest context, este cazul Teixeiro de Castro versus Portugalia [236], fiind

apreciată legalitatea recurgerii la „agenţii provocatori”. În fapt, doi poliţişti în civil s-au adresat,

cu scopul obţinerii heroinei, unui individ suspectat ca fiind implicat în micul trafic de droguri.

Prin intermediul unui alt individ, cei doi poliţişti au stabilit contacte cu petiţionarul, care

Page 147: Ion Nastas Thesis

147

acceptase să le livreze produsul. Acesta l-a procurat de la un terţ şi a fost arestat în momentul

când îl transmitea poliţiştilor . Petiţionarul s-a plâns că nu a beneficiat de un proces echitabil,

în măsura în care el fusese incitat de poliţişti să comită infracţiunea de care a fost ulterior

acuzat.

Curtea a considerat că intervenţia agenţilor infiltraţi trebuie să fie prescrisă şi înzestrată

cu garanţii, chiar dacă este vizată combaterea traficului de stupefiante. Exigenţele generale de

echitate, consacrate în Articolul 6 „Dreptul la un proces echitabil” al Convenţiei Europene pentru

Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale [35], se aplică procedurilor referitoare

la toate tipurile de infracţiuni penale, de la cea mai simplă, la cea mai complexă. Interesul public

nu ar justifica utilizarea elementelor obţinute în rezultatul unei provocări din partea poliţiei.

Judecătorii de la Strasbourg menţionează că în acest caz cei doi poliţişti nu s-au limitat

doar la o examinare pasivă a activităţii delicvente a reclamantului, dar exercitase asupra lor o

influenţă de natură să incite la comiterea infracţiunii.

Curtea a decis că activitatea poliţiştilor o depăşise pe cea a unui agent infiltrat, deoarece

ei provocaseră infracţiunea şi că nimic nu indica că, fără intervenţia lor, aceasta ar fi avut loc

[97, p.49].

Într-o altă speţă [237], reclamantul M. Kestas Ramanausckas, fost procuror, menţionează

că în perioada 1998 – 1999, A.Z., un ofiţer operativ din cadrul unui serviciu special

anticorupţie, prin intermediul lui V.S., i-a propus în repetate rânduri 3 mii dolari SUA, pentru

clasarea unei cauze penale. La primirea acordului lui M. Kestas Ramanausckas pentru a primi

banii, A.Z. a depus un raport prin care a solicitat autorizarea organizării măsurilor operative de

investigaţie în vederea reţinerii în flagrant a inculpatului, ceea ce a şi fost efectuat.

Instanţele autohtone, condamnându-l pe M. Kestas Ramanausckas, au estimat că din

partea autorităţilor nu a avut loc o incitare la comiterea infracţiunii, în special indicându-se că

„conform materialelor cauzei, nu sunt careva probe care ar demonstra că voinţa inculpatului a

fost suprimată, ceea ce nu i-ar fi permis să evite un comportament ilegal. A.Z. nu i-a ordonat şi

nu l-a ameninţat pe inculpat, ultimul fiind conştient că primeşte avantaje necuvenite”.

Analizând circumstanţele cauzei date, Curtea a subliniat că ea nu neagă faptul că este

destul de dificilă probarea unor categorii de infracţiuni, printre care şi cele legate de corupţie.

Pentru a le putea combate, poliţia este nevoită să recurgă din ce în ce mai des la agenţii infiltraţi,

la informatori şi la practica transmiterii avantajelor necuvenite „sub control”, ceea ce, de altfel,

este permis şi de către Convenţia penală a Consiliului Europei, care la § 35 prevede posibilitatea

aplicării de tehnici speciale în lupta cu criminalitatea organizată şi corupţia, cu condiţia ca

acestea să nu aducă atingere drepturilor fundamentale ale omului.

Page 148: Ion Nastas Thesis

148

Însă, dacă utilizarea agenţilor infiltraţi poate fi tolerată, în măsura în care sunt protejate

drepturile omului, atunci în nici un caz nu poate fi luată o poziţie similară faţă de provocarea

poliţienească, aceasta condiţionând existenţa unui proces inechitabil.

Va fi provocare poliţienească ori de câte ori poliţiştii nu se vor limita la o examinare

permanentă, dar pasivă a activităţii criminale, ci vor exercita asupra făptuitorului o influenţă de

natură să instige comiterea unei infracţiuni, pentru ca ulterior să tragă persoana la răspundere

penală.

Nu va fi însă provocare când persoanele care transmit avantajele necuvenite au început să

colaboreze cu organele de poliţie după ce deja avusese loc contactul cu făptuitorul şi, respectiv,

poliţiştii doar au controlat transmiterea avantajelor necuvenite.

Mai mult ca atât, din moment ce făptuitorul a declarat că a fost provocat la primirea

avantajelor necuvenite, de obligaţia instanţei este să verifice temeinicia acestor afirmaţii şi să se

expună asupra acestora.

În concluzie, Curtea, luând în consideraţie pericolul social al faptelor de corupţie şi

dificultatea documentării acestora, totuşi a estimat că acţiunile lui A.Z. şi V.S. au avut ca efect

provocarea reclamantului la săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat şi nimic nu

indică la faptul că fără intervenţia lor infracţiunea ar fi fost comisă.

Într-un alt caz [238], examinat de către Curte, reclamantul M. Sermet Mustafa Unel, care

în perioada anilor 1997 – 2000 a deţinut funcţia de director general al Aviaţiei civile a Turciei,

a fost condamnat pe faptul coruperii pasive, şi anume: pe faptul că a pretins 50 000 dolari SUA

de la A.Ö., proprietarul unei firme aeriene, pentru eliberarea autorizaţiei de zbor. În plângerea

depusă procurorului, A.Ö. a declarat că anterior i-a mai transmis reclamantului avantaje

necuvenite pentru a obţine autorizaţii de zbor.

După depunerea cererii, de către parchet au fost organizate şi petrecute acţiunile

operative de investigaţie soldate cu reţinerea în flagrant a reclamantului.

Examinând materialele cauzei, Curtea consideră că aceasta se deosebeşte de cauzele

Teixera de Castro contra Portugalia şi Ramanauskas contra Lituaniei, prin natura infracţiunii şi

rolul jucat de către poliţişti. Reclamantul a fost reţinut în cadrul unei operaţiuni poliţieneşti

autorizate de instanţa de judecată, după ce a fost recepţionată plângerea lui A.Ö. Un argument

suplimentar că A.Ö. nu este agent provocator îl constituie faptul că acesta a fost acuzat în fapta

de corupere activă, pe care el a recunoscut că a efectuat-o anterior în privinţa reclamantului. De

asemenea, Curtea nu reţine nici acţiunile poliţiştilor ca provocare a infracţiunii, din timp ce

reclamantul pe parcursul procesului judiciar nu a invocat faptul că a fost incitat de către poliţie să

comită infracţiunea.

Page 149: Ion Nastas Thesis

149

3.4. Concluzii la Capitolul III

Una dintre cele mai periculoase forme ale coruperii este cea însoţită de extorcarea

avantajelor, care constă în solicitarea de către persoana cu funcţie de răspundere a unor avantaje

necuvenite, sub ameninţarea săvârşirii acţiunilor care vor prejudicia drepturile şi interesele legale

ale corupătorului, sau în punerea intenţionată a ultimului în aşa condiţii care îl impun să corupă,

în scopul prevenirii consecinţelor nefaste pentru interesele şi drepturile sale legale. Analizând calificativul „extorcare”, s-a arătat în mod pregnant că aceasta reprezintă un

element independent al laturii obiective a infracţiunii de corupere pasivă, de rând cu pretinderea,

primirea sau acceptarea avantajelor necuvenite. Însă, graţie pericolului social sporit pe care îl

comportă, a fost recunoscută ca circumstanţă agravantă a acesteia, ceea ce nu înseamnă că

celelalte elemente ale laturii obiective sunt nesemnificative, comiterea acestora de asemenea

fiind considerate drept săvârşire a unei infracţiuni grave, conform alin. (4) art. 14 Cod penal, ca

de altfel şi extorcarea.

Ca rezultat, este necesară modificarea corespunzătoare a Legii nr.45-XIII din 12.04.1994,

fapt ce ar permite aplicarea măsurilor operative de investigaţie pentru toate cazurile de comitere

a infracţiunilor de corupţie:

- La lit. r) alin. (2) art. 6 se exclude termenul „extorcate”.

Considerăm că instanţa de judecată, când statuează ca a avut loc extorcarea unor avantaje

necuvenite, în mod obligatoriu trebuie să indice prin ce anume s-a manifestat extorcarea

avantajelor necuvenite, spre a o delimita clar de simpla pretindere, precum şi acele drepturi şi

interese legale ale persoanei care au fost încălcate sau puse în pericol.

Examinând circumstanţele agravante ale coruperii pasive, stabilim că, pentru a califica

fapta ca săvârşită de două sau mai multe persoane, este necesar cumulul următoarelor

circumstanţe:

- acordul privind primirea avantajelor necuvenite trebuie să aibă loc între două sau mai multe

persoane cu funcţie de răspundere;

- acest acord trebuie să anticipeze primirea de facto (pretinderea, acceptarea promisiunii) a

avantajelor necuvenite de către una din persoanele cu funcţie de răspundere;

- fiecare persoană cu funcţie de răspundere trebuie să se angajeze să înfăptuiască sau nu careva

acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu, în interesele corupătorului;

- fiecare din persoanele cu funcţie de răspundere trebuie să pretindă, primească sau să accepte o

parte din avantajele necuvenite.

Page 150: Ion Nastas Thesis

150

Pentru a fi posibilă aplicarea alin. (4) art. 325 în cazul extorcării avantajului necuvenit,

este necesară întrunirea cumulativă a unor condiţii, după cum urmează:

- să existe o constrângere prin orice mijloace din partea celui care a pretins avantajul

necuvenit;

- iniţiativa coruperii să aparţină persoanei cu funcţie de răspundere; dacă iniţiativa porneşte de

la corupător, chiar dacă ulterior acesta s-a răzgândit, fiind obligat în final să transmită

avantajele necuvenite la insistenţele persoanei cu funcţie de răspundere, corupătorul nu va fi

liberat de răspundere penală;

- constrângerea trebuie să aibă caracter real, adică să fie atât de puternică, încât să suprime sau

să restrângă libertatea ori capacitatea de autodeterminare a persoanei asupra căreia este

exercitată, să o silească la o conduită impusă sau pretinsă de infractor.

Totodată, considerăm că legalizarea „testului de integritate” ar constitui un mijloc

eficient în lupta cu corupţia, acesta fiind un puternic factor de preîntâmpinare a flagelului,

persoanele cu funcţie de răspundere corupte fiind în permanenţă ameninţate de un eventual „test

de integritate”. Totodată, vor fi protejate persoanele de la care se extorca avantajele necuvenite şi

care nu doresc să se adreseze organelor de resort, din frică că vor fi ulterior persecutate şi nu îşi

vor putea continua activitatea.

În acelaşi timp, asemenea acţiuni trebuie să fie efectuate în strictă conformitate cu legea,

care, de altfel, la moment nu reglementează asemenea acţiuni, urmând a fi respectate drepturile

fundamentale ale omului, în contextul practicii juridice a Curţii Europene pentru Drepturile

Omului, care s-a expus destul de explicit asupra acestei chestiuni.

Page 151: Ion Nastas Thesis

151

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

La finele acestui studiu dorim să indicăm că, în încercarea de a desprinde înţelesul exact

al prevederilor legale cu privire la infracţiunile de corupere pasivă şi de corupere activă, ca

forme speciale de manifestare a corupţiei, prin înfăţişarea principiilor şi necesităţilor ce stau la

baza incriminării acestora, prin analiza critică a poziţiilor teoretice adoptate de doctrină, prin

referinţe la precedente din practica judiciară, la practica legislativă a altor state, sperăm că am

reuşit să dăm o imagine completă infracţiunilor analizate.

Pentru ca o strategie de politici anticorupţie să fie eficientă trebuie să se bazeze pe

înţelegerea cauzelor profunde ale diferitelor manifestări de corupţie şi a variaţiilor acestora. Fără

aceste informaţii, decidenţii politici riscă să trateze simptomele fără a atinge factorii cauzatori ai

fenomenului. Chiar acolo unde arii relevante pentru efortul anticorupţie au fost într-adevăr

identificate, s-a pus prea mult accent numai pe trecerea la noi legi şi regulamente, în loc să se

analizeze de ce legile şi regulamentele în vigoare nu avuseseră succes. În multe cazuri nu

regulamentele sau legile sunt problema, ci punerea lor foarte deficitară în practică, sau atitudinea

de non-combatere a agenţilor care ar fi trebuit să acţioneze.

În acelaşi rând Legea Republicii Moldova cu privire la combaterea corupţiei, nr. 90 –

XVI din 25.04.2008, nu răspunde exigenţelor înaintate unui asemenea act legislativ, ci are mai

mult un caracter declarativ, fără să prevadă careva instrumente concrete care ar putea fi aplicate

în lupta cu corupţia. Totodată, aceasta conţine o formulare imprecisă în ceea ce priveşte

definitivarea actelor şi formelor de manifestare a corupţiei, cuprinzând norme cu un grad sporit

de coruptibilitate, cum ar fi exonerarea funcţionarului de la orice formă de răspundere (penală,

administrativă, disciplinară) pentru comiterea actelor de corupţie în cazul autodenunţării.

Apreciind noile prevederi ale actualului Cod penal şi ale legislaţiei aferente, totuşi, spre

regret, au fost identificate şi unele neajunsuri, lacune, care după părerea autorului urmează a fi

înlăturate în timpul cel mai apropiat de legiuitorul nostru.

În continuare sunt prezentate unele dintre cele mai substanţiale recomandări la care s-a

ajuns, urmare a studierii infracţiunilor de corupere, redate sub formă de proiect de modificare

legislativă, cu precizarea că acestea nicidecum nu constituie o listă exhaustivă şi completă:

• Titulatura şi alin. (1) al art. 123 Cod penal se expun într-o redacţie nouă:

Art. 123. Persoana publică

(1) Prin persoană publică se înţelege persoana depozitară a interesului public, din cadrul unei

autorităţi publice sau organ, instituţie, organizaţie creată sau subordonată unei autorităţi publice,

care deţine un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar, care a fost numită ori

Page 152: Ion Nastas Thesis

152

aleasă, cu titlu permanent sau provizoriu, remunerată sau nu, oricare ar fi nivelul său ierarhic,

orice persoană care exercită o funcţie publică, inclusiv pentru un organism public sau o

întreprindere publică internaţională”.

• După alin. (1) al art. 123 Cod penal se va introduce alin. (1)1 cu următorul conţinut:

„(11) Sunt asimilate persoanelor publice:

- reprezentantul statului în societăţile comerciale;

- conducătorii şi adjuncţii lor din societăţile comerciale cu capital majoritar de stat;

- administratorul insolvabilităţii unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăţi

comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deţinută de către stat;

- lichidatorul unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăţi comerciale, a cărei cotă

majoritară din fondul statutar este deţinută de către stat”.

• Se introduce art. 1232 „Autoritate publică” cu următorul conţinut :

„Prin autoritate publică se înţelege orice structură organizatorică sau organ, instituite prin

lege sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în

scopul realizării unui interes public. Sânt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentului

cod, persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul

public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele

care prestează servicii notariale”.

• Capitolului V „Infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi

constituţionale ale cetăţenilor” al Codului penal se completează cu următoarele articole:

„Art. 1821. Coruperea electorală

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau

nepatrimoniale alegătorului, pentru a-l determina să-şi exercite drepturile sale electorale într-un

anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, în autorităţile administraţiei publice locale, ori

referendumului, precum şi primirea, solicitarea, în acelaşi scop, a avantajelor necuvenite de către

alegător”.

„Art. 1822. Coruperea membrului partidului politic

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau

nepatrimoniale membrului partidului politic, pentru a-l determina să îndeplinească sau nu, ori

pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de calitatea sa de membru al

partidului politic, precum şi primirea, solicitarea, în acelaşi scop, a avantajelor necuvenite de

către membrul partidului politic”.

• După art. 314 se introduce art. 3141 cu următorul conţinut:

Page 153: Ion Nastas Thesis

153

„Art. 3141. Coruperea martorului, părţii vătămate, expertului, interpretului sau a

traducătorului

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau

nepatrimoniale, pentru a determina martorul, partea vătămată de a face declaraţii mincinoase,

expertul de a face concluzii sau declaraţii false, interpretul sau traducătorul de a face interpretări

ori de a face traduceri incorecte, precum şi primirea, solicitarea, în acelaşi scop, a avantajelor

necuvenite de către martor, partea vătămată, expert, interpret sau traducător ”.

• Alin. (1) al art. 324 Cod penal va avea următoarea formulare a laturii obiective:

„(1) Fapta persoanei publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin

care pretinde ori primeşte bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ce nu

i se cuvin ori care acceptă promisiunea unor astfel de avantaje sau nu o respinge ... ”.

• După art. 324 se introduce art. 3241 cu următorul conţinut: „Art. 3241. Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite

(1) Primirea de către o persoană publică a avantajelor necuvenite după

săvârşirea de către aceasta a unor acţiuni ce ţin de atribuţiile sale de serviciu sau

după abţinerea de la săvârşirea lor, dacă aceste acţiuni nu au fost anterior

condiţionate de pretinderea, primirea de avantaje necuvenite sau de promisiunea

unor asemenea avantaje”.

• Alin. (1) art. 325 Cod penal va avea următorul cuprins:

„(1) Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane publice, unei persoane publice străine,

arbitrului sau juratului străin de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale

în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

• După art. 325 se introduce art. 3251 cu următorul conţinut:

„Art. 3251. Transmiterea avantajelor necuvenite (1) Transmiterea, oferirea unei persoanei publice de avantaje necuvenite în condiţiile art.

3241 Cod penal”.

• Alin. (1) art. 326 Cod penal va avea următorul conţinut:

„(1) Fapta persoanei de a pretinde ori primi bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau

nepatrimoniale ori acceptarea promisiunii unor astfel de avantaje sau nerespingerea acestora de

către o persoană care are influenţă sau care pretinde că are o asemenea influenţă asupra unei

persoane publice, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile

indicate la art. 324 Cod penal”.

Page 154: Ion Nastas Thesis

154

• După lit. c) alin. (2) art. 326 Cod penal se introduce lit. d) „cu extorcarea de avantaje

prevăzute la alin. (1)”.

• După art. 325 se introduce art. 3261 cu următorul conţinut:

„Art. 3261. Determinarea la traficul de influenţă

Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane de bunuri, servicii sau alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale în scopul ca aceasta să prevaleze de influenţa ce o are sau

presupusă ca existentă asupra unei persoane cu funcţie de răspundere ori a unei persoane publice

străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

• La alin. (1) art. 325 şi 3261 Cod penal sancţiunea va fi completată cu sintagma: „iar

persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu

privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate”.

• La alin. (2) art. 325 şi 3261 Cod penal sancţiunea va fi completată cu sintagma: „iar

persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu

privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice”.

• Titlul Capitolului XVI din Partea Specială a Codului penal se expune în redacţie nouă –

„Corupţia în sectorul privat”.

• Titlurile art. 333 şi 334 Cod penal se expun în redacţie nouă – „Corupţia pasivă în

sectorul privat” şi, respectiv, „Corupţia activă în sectorul privat”.

Bineînţeles, prezentul studiu nu a fost în stare să cuprindă totalitatea aspectelor ce

caracterizează infracţiunile de corupere în calitate de elemente definitorii ale corupţiei. Din

această perspectivă, autorul consideră necesară continuarea investigaţiilor ştiinţifice, drept o

prioritate fiind punctată elucidarea următoarelor aspecte:

- analiza juridico-penală a infracţiunilor de abuz de putere, depăşirea atribuţiilor de serviciu,

traficul de influenţă, coraportul dintre acestea şi infracţiunile de corupere;

- tendinţele actuale de dezvoltare a legislaţiei penale din alte state cu privire la infracţiunile

de corupţie;

- efectele sancţiunilor penale aplicate pentru infracţiunile de corupţie asupra combaterii

acestora, delimitarea corupţiei mari de cea mică;

- urmărirea şi analiza juridică a eficacităţii/ineficacităţii propunerilor de lege ferenda,

reieşind din conţinutul tezei, în practica judiciară autohtonă.

Page 155: Ion Nastas Thesis

155

BIBLIOGRAFIE

1. Ataman N. Obiectul juridic al infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu. În: Revista

Naţională de Drept, 2001, nr.7, p. 65-66.

2. Ataman N. Subiectul activ special al abuzului de putere şi al excesului de putere. În: Analele

Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, 2001, vol.1, p. 196-205

3. Avram M., Gurin V., Donciu V. Depistarea, cercetarea şi calificarea infracţiunilor de

corupţie. Chişinău: ARC, 2005. 360 p.

4. Banciu D., Rădulescu S. Corupţia şi crima organizată în România. Bucureşti: Continent XXI,

1994. 181 p.

5. Basarab M. Drept penal. Partea Generală. Cluj-Napoca: Lumina LEX, 1997. 478 p.

6. Basarab A. Discuţii în legătură cu interpretarea şi aplicarea în practică a unor prevederi din

Legea nr. 36/1993 privitoare la notarii publici şi activitatea notarială. În: Dreptul, 1996, nr.9,

p. 37-42.

7. Barbăneagră A., Cuşnir V., Alecu G. Codul penal al Republicii Moldova: Comentariu.

Chişinău: Centrul de drept al avocaţilor, 2009. 860 p.

8. Bejan O. Corupţia: noţiune, prevenire şi contracarare. Chişinău: Tipografia Centrală, 2007.

136 p.

9. Bejan O. Trăsăturile definitorii ale corupţiei. În: Legea şi Viaţa, 2005, nr.8, p. 49-54.

10. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Traducere: Cornilescu D. 1921.

11. Borodac A. Drept Penal. Partea Generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994. 368 p.

12. Borodac A. Noţiunea corupţiei penal condamnabile. În: Legea şi Viaţa, 1996, nr.4, p. 14-22.

13. Borodac A. Manual de drept penal: Partea Specială: Pentru învăţământul universitar.

Chişinău: Tipografia Centrală, 2004. 622 p.

14. Boroi A. Drept Penal. Partea Specială. Bucureşti: ALL Beck, 2002. 766 p.

15. Brînză S. Însemnătatea obiectului material al infracţiunii. Revista Naţională de Drept, 2004,

nr.2, p. 4-7.

16. Brînză S. Însemnătatea obiectului juridic generic al infracţiunii. În: Revista Naţională de

Drept, 2004, nr.3, p. 4-8.

17. Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. Drept penal. Partea Specială. Chişinău: Cartier, 2005,

Vol. 2. 804 p.

18. Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. Chişinău: Cartier, 2005. 675 p.

19. Buzescu Gh. Locul şi rolul funcţionarului public în aparatul de stat: Teză de doctor în drept

administrativ. Chişinău, 2008. 165 p.

Page 156: Ion Nastas Thesis

156

20. Chirtoacă N. Noţiunea şi statutul juridic al funcţionarului internaţional. În: Legea şi Viaţa,

2005, nr.8, p. 12-19.

21. Ciuncan D. Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei. Bucureşti: Lumina LEX,

2004. 768 p.

22. Codul penal al R.S.S. Moldoveneşti adoptat prin Legea din 24.03.1961 // Veştile Sovietului

Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, 1961, nr.10.

23. Codul civil al R.S.S. Moldoveneşti adoptat prin Legea din 26.12.1964 // Veştile Sovietului

Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, 1964, nr.36.

24. Codul cu privire la contravenţiile administrative al R.S.S. Moldoveneşti adoptat prin Legea

din 29.03.1985 // Veştile Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, 1985, nr.3.

25. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985-XV din 18.04.2002 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129.

26. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107-XV din 06.06.2002 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86/661.

27. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122-XV din

14.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110/447.

28. Codul muncii al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.154-XV din 28.03.2003 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.159-162/648.

29. Codul de conduită a funcţionarului public al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.25-

XVI din 22.02.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.74-75/243.

30. Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.218 din 24.10.2008 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6.

31. Codul penal al României din 28.06.2004 // Monitorul Oficial al României, Partea I, 2004,

nr.575.

32. Constantinescu E., Xenzova O. Notarul – persoană cu funcţie de răspundere? În: Legea şi

Viaţă, 1998, nr.5, p. 31-32.

33. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 1994, nr.1.

34. Convenţia privind combaterea faptelor de corupţie comise de agenţii publici internaţionali în

cadrul relaţiilor comerciale internaţionale din 21.11.1997. În: Prevenirea şi combaterea

corupţiei: documente internaţionale. - Chişinău: Bons Offices, 2005.

35. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24.07.1997 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.54-55.

Page 157: Ion Nastas Thesis

157

36. Convenţia civilă privind corupţia de la 08.10.1999. Strasbourg. Ratificată prin Legea

Republicii Moldova nr.542-XV din 19.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

2004, nr.6-12/64.

37. Convenţia penală privind corupţia de la 27.01.1999. Strasbourg. Ratificată prin Legea

Republicii Moldova nr.428-XV din 30.10.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

2003, nr.223-229/918.

38. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, de la 31.10.2003. New York.

Ratificată prin Legea Republicii Moldova nr.158 din 06.07.2007 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2007, nr.103-106/451.

39. Cotici R. Statutul juridic al organelor administraţiei de stat: Autoreferat al tezei de doctor în

drept. Chişinău, 2007. 25 p.

40. Cuşnir V. Corupţia: Reglementări de drept: Activităţi de prevenire şi combatere. Chişinău:

Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 1999. 155 p

41. Cuşnir V. Incriminarea corupţiei în legislaţia penală a Republicii Moldova. Teza de doctor

habilitat în drept. Chişinău, 2005, 239 p.

42. Cuşnir V. Incriminarea corupţiei în legislaţia penală a Republicii Moldova: Autoreferat al

tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2005. 58 p.

43. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1r/e-8/98 din

29.01.1998.

44. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova pe cauza

nr. 1100 din 08.02.2000.

45. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1r/a-75/2001

din 18.12.2001.

46. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1r/a – 139 –

2002 din 13.08.2002. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2002,

nr.10.

47. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1ra-950/2006

din 21.11.2006.

48. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 26.09.2007

pe cauza nr.1ra-308/2007. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi

Corupţiei.

49. Diaconescu H. Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea. Bucureşti:

ALL Beck, 2004. 592 p.

Page 158: Ion Nastas Thesis

158

50. Diaconescu D. Puncte de vedere cu privire la subiectul activ al infracţiunii de luare de mită.

În: Dreptul, 1998, nr.10, p. 43-48.

51. Diaconescu H. Modificări aduse structurii şi conţinutului constitutiv al infracţiunilor de luare

şi dare de mită prin Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor

de corupţie. În: Dreptul, 2001, nr.4, p. 44-52.

52. Dicţionar Explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998.

53. Dobrinoiu V. Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal. Bucureşti: Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, 1983. 239 p.

54. Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Pascu I. Drept Penal. Partea Generală. Bucureşti: Atlax

LEX, 1994. 768 p.

55. Dobrinoiu V. Corupţia în dreptul penal român. Bucureşti: Atlas LEY, 1995. 335 p.

56. Dobrinoiu V., Conea N. Drept Penal. Partea Specială. Teorie şi practică judiciară. Vol.II.

Bucureşti: Lumina LEX, 2000. 831 p.

57. Dongoroz V., Oancea I., Bulai C., Stănoiu R. Explicaţii teoretice ale Codului penal român.

Vol. IV. Partea Specială. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1972. 1035 p.

58. Dongoroz V. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Vol. IV. Partea Specială. Ediţie

revăzută şi completată. Bucureşti: ALL Beck, 2003. 936 p.

59. Dumneanu L. Album de scheme. Drept penal. Partea Specială. Chişinău, 2005. 317 p.

60. Grigorovici A. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. 133 p.

61. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Codului de etică şi

deontologie al poliţistului, nr.481 din 10.05.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

2006, nr.75-78/527.

62. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Metodologiei de evaluare a

riscurilor de corupţie în instituţiile publice, nr.906 din 28.07.2008// Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2008, nr.152-153/935.

63. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la

răspunderea penală pentru mituire”, nr.6 din 11.03.1996 // Culegere de hotărâri ale Curţii

Supreme de Justiţie. Chişinău: Centrul de Drept, 2002, p.347.

64. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la

răspunderea penală pentru corupere pasivă ori activă”, nr.5 din 30.03.2009.

65. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova pe cauza nr.1r/a-13/2003

din 04.02.2003.

Page 159: Ion Nastas Thesis

159

66. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova pe cauza nr.4-1re-

222/2006 din 27.11.2006.

67. Iacobuţă I. Criminologie. Iaşi: Junimea, 2002. 380 p.

68. Lapteacru V. Corupţia: Aspectele etimologice şi social-juridice. În: Legea şi Viaţa, 1994,

nr.2, p. 16-21.

69. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr.416-XIII din 18.12.1990 // Veştile, 1990,

nr.12/321.

70. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845-XII din

03.01.1992 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.2/33.

71. Legea Republicii Moldova privind activitatea operativa de investigaţii, nr.45-XIII din

12.04.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.5.

72. Legea Republicii Moldova privind serviciul public, nr.443-XIII din 04.05.1995 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.61/681.

73. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.59-60/664.

74. Legea Republicii Moldova privind combaterea corupţiei şi protecţionismului, nr.900 din

27.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.56.

75. Legea Republicii Moldova privind modificarea şi completarea Codului penal, Codului de

procedură penală şi Codului cu privire la contravenţiile administrative, nr.1326 din

25.09.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.84-85/679.

76. Legea Republicii Moldova cu privire la piaţa valorilor mobiliare, nr.199 din 18.11.1998 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.27-28/123.

77. Legea Republicii Moldova cu privire la contenciosul administrativ, nr.793 din 10.02.2000 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.57-58.

78. Legea Republicii Moldova cu privire la insolvabilitate, nr.632 din 14.11.2001 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.139-140/1082.

79. Legea Republicii Moldova cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi

Corupţiei, nr.1104-XV din 06.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002,

nr.91-94/668.

80. Legea Republicii Moldova privind declararea şi controlul veniturilor şi al proprietăţii

demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi al unor persoane cu

funcţie de conducere, nr.1264-XV din 19.07.2002 // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 2002, nr.124-125/991.

Page 160: Ion Nastas Thesis

160

81. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.1260-XV din 19.07.2002 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.126-127/1001.

82. Legea Republicii Moldova cu privire la notariat, nr.1453-XV din 08.11.2002 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.154-157/1209.

83. Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură, nr.118-XV din 14.03.2003 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.73-75/328.

84. Legea Republicii Moldova privind statutul ofiţerului de urmărire penală, nr.333-XVI din

10.11.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.195-198/918.

85. Legea Republicii Moldova privind achiziţiile publice, nr.96-XVI din 13.04.2007 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.107-111/470.

86. Legea Republicii Moldova privind partidele politice, nr.294 din 21.12.2007 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.42-44/119.

87. Legea Republicii Moldova cu privire la conflictul de interese, nr.16 – XVI din 15.02.2008 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 94-96/351.

88. Legea Republicii Moldova cu privire la combaterea corupţiei, nr. 90 – XVI din 25.04.2008 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.103-105/391.

89. Legea Republicii Moldova cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public,

nr. 158 din 04.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.158.

90. Legea României privind alegerea reprezentanţilor autorităţilor locale, nr.67/2004.

Republicată în Monitorul Oficial al României, 2007, nr.333.

91. Leş I. Răspunderea juridică a notarilor publici. În: Dreptul, 1997, nr.9, p. 37-41.

92. Loghin O. Drept penal român. Partea Specială. Bucureşti: Şansa, 1994. 691 p.

93. Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială. Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită.

Bucureşti: Şansa, 2001. 736 p.

94. Mădulărescu E. Traficul de influenţă. Studiul de doctrină şi jurisprudenţă. Bucureşti:

Hamangiu, 2006. 159 p.

95. Mezzanotte L., Savona E. Corupţia în Europa. În: Revista de Criminologie, de Criminalistică

şi de Penologie, 2000, nr.8.

96. Mogâldea I. Corupţia în România. Bucureşti: Majadahonda, 1998. 116 p.

97. Mole N., Harby C. Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a

Articolului 6 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Editat în Republica

Moldova, 2003. 68 p.

98. Mrejeru Th. Infracţiuni de corupţie. Bucureşti: ALL Beck, 2000. 286 p.

Page 161: Ion Nastas Thesis

161

99. Nastas I. Aprecierea juridică a faptei de primire de către o persoană cu funcţie de răspundere

a remuneraţiei ilicite, în cazul lipsei scopului prevăzut de art. 325 Cod penal. Revista

Naţională de Drept, 2006, nr.4, p. 76-78.

100. Nastas I. Analiza juridică a faptei de extorcare a folosului necuvenit, privită prin prisma

practicii judiciare. Revista Naţională de Drept, 2006, nr.6, p. 61-63.

101. Nastas I., Ciobanu I. Conceptul corupţiei privit prin prisma reglementărilor interne şi ale

celor internaţionale. Analele Ştiinţifice ale USM. 2006, vol. 1, p. 396-401.

102. Nastas I. Evoluţia şi rolul reglementărilor juridice privind corupţia. Revista Naţională de

Drept, 2007, nr.2, p. 58-65.

103. Nastas I. Reglementările internaţionale cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei.

Revista Naţională de Drept, 2007, nr.7, p. 63-68.

104. Nastas I., Ciobanu I. Trăsăturile definitorii ale obiectului coruperii pasive. Revista

ştiinţifică „Studia Universitatis”, 2007, nr.3, p. 120-128.

105. Nastas I. Persoana cu funcţie de răspundere – subiect special al infracţiunilor de corupţie.

Revista Naţională de Drept, 2008, nr.10, p. 66-68.

106. Nastas I. Impactul corupţiei asupra procesului de dezvoltare a întreprinderilor mici şi

mijlocii. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Inovarea în susţinerea

întreprinderilor mici şi mijlocii”, 27-28 noiembrie 2008, Chişinău, p. 53-58.

107. Nastas I., Ciobanu I. Istoria dreptului penal român şi francez – sursă pentru definitivarea

subiectului special al infracţiunilor de corupţie neloială. Revista Naţională de Drept, 2008,

nr.12, p. 39-42.

108. Nastas I., Ciobanu I. Evoluţia conceptului de persoană cu funcţie de răspundere în legislaţia

penală naţională. Revista Naţională de Drept, 2009, nr.1, p. 32-37.

109. Nastas I. Relevarea statutului persoanei cu funcţie de răspundere – element indispensabil al

luptei cu corupţia. Revista Naţională de Drept, 2009, nr.2, p. 54-62.

110. Nastas I. Recunoaşterea calităţii de persoană cu funcţie de răspundere pentru unii subiecţi

speciali ai raporturilor de drept penal. Revista Naţională de Drept, 2009, nr.3, p. 48-53.

111. Nastas I. Definitivarea cercului de subiecţi pasibili a fi traşi la răspundere penală pentru

săvârşirea infracţiunilor de corupţie. Revista Naţională de Drept, 2009, nr.5, p. 58-63.

112. Nicolaescu V. Ultraj. Medic, subiect al infracţiunii. În: Dreptul, 2003, nr.3, p. 22-27.

113. Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal. Partea Specială. Bucureşti: ALL Beck, 2002. 592 p.

114. Ordinul Ministerului Finanţelor despre aprobarea Regulamentului privind atestarea

persoanelor cu funcţie de răspundere din asociaţiile de economii şi împrumut ale

Page 162: Ion Nastas Thesis

162

cetăţenilor, nr.27 din 26.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.60-

61/81.

115. Ordonanţa de punere a cet. G.M. sub învinuire de comiterea infracţiunilor prevăzute de

art.324 alin.(2) lit.с) şi art.332 alin.(1) С.pen. RM, emisă de către Procuratura Anticorupţie

a Republicii Moldova, 2003.

116. Ordonanţa de punere a cet. A.P. sub învinuire de comiterea infracţiunilor prevăzute de

art.324 alin.(2) lit.с) şi art.327 alin.(1) С. pen. RM, emisă de către Procuratura Anticorupţie

a Republicii Moldova, 2004.

117. Ordonanţă de punere a cet. V.C. sub învinuire de comiterea infracţiunilor prevăzute de

art.324 alin.(2) lit.b) С.pen. RM, emisă de către Procuratura Anticorupţie a Republicii

Moldova, 2004.

118. Papadopol V., Popovici M. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe

anii 1969 – 1975. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. 487 p.

119. Papadopol V., Daneş Ş. Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981 –

1985. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. 294 p.

120. Pascu E., Lazăr V. Drept penal. Partea Specială. Infracţiuni prevăzute în Codul penal

român. Bucureşti: Lumina LEX, 2003. 704 p.

121. Pîrvu I. Reglementări americane pentru prevenirea criminalităţii economice: directiva

federală de pedepsire a persoanelor juridice din 1991. În: Dreptul, 2003, nr.3, p. 28-29.

122. Pop O. Organizaţiile criminale mafiote din Rusia, Asia, China, Japonia şi România În:

Legea şi Viaţa, 2007, nr.7, p. 18-24.

123. Popa V., Munteanu I. Corupţia politică: context şi semnificaţii. Chişinău: Cartier, 2001.

144 p.

124. Raport explicativ la Convenţia penală privind corupţia de la 27.01.1999.

www.Oecd.org/document/. (citat 13.11.2006).

125. Rădulescu S. Despre subiectul activ al infracţiunii de luare de mită. În: Dreptul, 1998, nr.2,

p. 95-96.

126. Rădulescu S., Banciu D. Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti: Şansa, 1996. 137 p.

127. Rechizitoriu la cauza penală nr.2003035233 privind învinuirea cet. Republicii Moldova

V.P. în comiterea infracţiunii prevăzute de articolele 42 alin.(4) şi 325 alin.(3) lit.a)

C.pen. RM, emis de către Procuratura Anticorupţie a Republicii Moldova, 2004.

128. Reşetnicov A. Documentul fals ca obiect material, produs şi mijloc de săvârşire a

infracţiunii: Autoreferat al tezei de doctor în drept. Chişinău, 2008. 23 p.

Page 163: Ion Nastas Thesis

163

129. Reşetnicov A. Obiectul material al infracţiunii şi mijlocul de săvârşire a infracţiunii: criterii

de delimitare. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.6, p.17-24.

130. Sentinţa Judecătoriei sectorului Centru, mun. Chişinău, pe dosarul nr.1-1105/2001, privind

învinuirea cet. O.A. (MoldLex - Practica).

131. Sentinţa Judecătoriei sectorului Centru, mun. Chişinău, din 20.06.2005, pe dosarul

nr.1-87/2005, privind învinuirea cet T.M. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor

Economice şi Corupţiei.

132. Sentinţa Judecătoriei sectorului Centru, mun. Chişinău, din 30.03.2006, pe dosarul

nr.1-119/06, privind învinuirea cet. M.V. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor

Economice şi Corupţiei.

133. Sentinţa Judecătoriei sectorului Centru, mun. Chişinău, pe dosarul nr.1-39/07, privind

învinuirea cet. C.V. (MoldLex - Practica).

134. Sentinţa Judecătoriei sectorului Buiucani, mun. Chişinău, din 19.01.2005, pe dosarul

nr.1-75/2005, privind învinuirea cet. C.V. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor

Economice şi Corupţiei.

135. Sentinţa Judecătoriei Bălţi, pe dosarul nr.1-616/05 din 14.07.2005, privind învinuirea

cet. C.G. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

136. Sentinţa Judecătoriei Bălţi, pe dosarul nr.1-858/05 din 27.10.2005, privind învinuirea

cet. Ş.M. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

137. Sentinţa Judecătoriei Hînceşti, pe dosarul nr.1-24/05 din 09.02.2005, privind învinuirea

cet. C.L. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

138. Sentinţa Judecătoriei Sîngerei, pe dosarul nr.1-40 din 06.03.2006, privind învinuirea

cet. B.I. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

139. Sentinţa Judecătoriei Anenii Noi, pe dosarul nr.1-15/06 din 15.03.2006, privind învinuirea

cet. P.A. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

140. Sentinţa Judecătoriei Edineţ, pe dosarul nr.1-89 din 20.06.2006, privind învinuirea

cet. M.C. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

141. Sentinţa Judecătoriei Ungheni, pe dosarul nr.1-111-07 din 18.07.2007, privind învinuirea

cet. P.N. Arhiva Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.

142. Sima C. Codul penal adnotat. Bucureşti: Lumina LEX, 2001. 322 p.

143. Stănoiu R. Criminologie. Bucureşti: Oscar Print, 1997. 223 p.

144. Suveică T. Rolul şi locul Procuraturii în activitatea de combatere a corupţiei. În:

Materialele Conferinţei Internaţionale „Realizarea măsurilor în vederea prevenirii şi

combaterii mai eficiente a corupţiei", 2004. 427 p.

Page 164: Ion Nastas Thesis

164

145. Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt în limba română. Ed. a 4-a, rev. Bucureşti: Islam,

2006. 817 p.

146. Ţîlea T. Impactul crimei organizate asupra economiei mondiale. Bucureşti, 2006,

www.biblioteca.ase.ro. (citat 13.11.2006).

147. Ţurcan S. Statutul juridic al funcţionarului public. În: Legea şi Viaţa, 2005, nr.6, p. 25-38.

148. Ţurcanu I. Cu privire la conţinutul noţiunii „persoană cu funcţie de răspundere”. În:

Analele Ştiinţifice ale USM: Facultatea de Drept, 1999, nr.2, p. 80-85.

149. Ţurcanu I. Lezarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor înfăptuită prin extorcarea mitei. În:

Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, 1999, nr.3, p. 98-101.

150. Ţurcanu I. Interpretarea unor semne ale laturii obiective a infracţiunii „luare de mită”. În:

Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, vol.1, 2001, p. 374-380.

151. Ţurcanu I. Cu privire la interpretarea unor semne calificative agravante ale infracţiunii de

luare de mită. În: Revista Naţională de Drept, 2002, nr.1, p. 41-44.

152. Ulianovschi X. Particitaţia penală. Chişinău: Centrul de drept, 2000. 239 p.

153. Vasiu I. Drept penal român. Partea Specială. Cluj-Napoca: Argonaut, 1996. 375 p.

154. Vidaicu M. Traficul de influenţă. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din

Moldova, 2004, nr.7, p. 169-174.

155. Vidaicu M. Latura obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţă. În: Revista Naţională de

Drept, 2005, nr.1, p. 21-27.

156. Zubco V. Jurisprudenţa privind infracţiunile de corupţie. Chişinău: Ulysse, 2003. 258 p.

157. Аветиян С. Соучастие в преступлениях со специальным составом. Москва: Юнити-

Дата, 2004. 138 p.

158. Антонян Ю. Личность преступника. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,

2004. 366 р.

159. Аркуша Л. Основы методики выявления и расследования организованной

преступной деятельности при наличии коррумпированных связей: Автореферат

диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Харьков,

2002. 26 c.

160. Балтабаев С. Развитие уголовной ответственности юридических лиц в странах англо-

американской правовой семьи. În: Тураби, 2005, nr.4, p. 82-91.

161. Богданов И. Коррупция в России: Социально-экономические и правовые аспекты.

Москва: Наука, 2001. 240 c.

Page 165: Ion Nastas Thesis

165

162. Богуш Г. Понятие коррупции в международном праве и в российском

законодательстве. În: Вестник Московского университета. Серия 11. Право, 2004,

nr.2, p. 76-81.

163. Богуш Г. К вопросу об уголовной ответственности юридических лиц. În: Вестник

Московского университета. Серия 11. Право, 2005, nr.4, p. 19-30.

164. Борелик А. Уголовная ответственность за коммерческий подкуп. În: Юридический

мир, 1999, nr.1, p. 29-32.

165. Борков В. Получение взятки за общее покровительство и попустительство по службе.

În: Уголовное право, 2003, nr.3, p. 7-9.

166. Борков В. Провокация взятки или допустимый оперативный эксперимент? În:

Уголовное право, 2004, nr.1, p. 14-19.

167. Борков В. Уголовно-правовое значение использования должностных полномочий и

их превышения. În: Уголовное право, 2005, nr.2, p. 11-17.

168. Безусов С. Частный нотариус – не должностное лицо. În: Российская юстиция, 1997,

nr.5, p. 31-33.

169. Владимиров В., Кириченко В. Должностные преступления. Москва: Научно –

издательский и редакционно – издательский отдел, 1965. 41 c.

170. Влах И. Должностные лица в системе государственной службы и местного

управления. În: Закон и жизнь, 2006, nr.1, p. 28-34.

171. Волженкин Б. Провокация или оперативный эксперимент? În: Законность, 1996, nr.6.

172. Волженкин Б. Служебные преступления. Москва: Юристь, 2000. 368 c.

173. Денисов С. Совершенствование уголовно-правовых средств противодействия

коррупции в России на основании использования опыта Соединенных Штатов. În:

Уголовная юстиция: состояние и пути развития: Региональная научно-практическая

конференция. Тюмень: Экспресс, 2003, p. 241-243.

174. Доброде А. Получение взятки группой лиц по предварительному сговору. În: Судовы

вестник, 2002, nr.4, p. 57-61.

175. Егорова Н. Провокация взятки либо коммерческого подкупа. În: Российская

юстиция, 1997, nr.8, p. 16-19.

176. Егорова Н. О взяточничестве и коммерческом подкупе. În: Российская Юстиция,

2001, nr.10, p. 23-25.

177. Егорова Н. Уголовная ответственность юридических лиц за коррупционные

преступления. În: Уголовное право, 2003, nr.2, p. 13-17.

Page 166: Ion Nastas Thesis

166

178. Завидов Б. Взяточничество. Уголовно-правовой анализ получения и дачи взятки.

Москва: Норма, 2002. 31 c.

179. Здравомыслов Б. Уголовное право. Часть Особенная. Москва: Юридическая

литература, 1966. 559 c.

180. Здравомыслов Б. Должностные преступления. Понятие и квалификация. Москва:

Юридическая литература, 1975. 163 c.

181. Зуфаров P. Международно-правовые проблемы борьбы с коррупцией. În: Бюллетень

Верховного Суда Республики Узбекистан, 2001, nr.1-2, p. 101-104.

182. Истомин А., Лопаткин Д. Провокация и изобличение преступника? În: Законность,

2005, nr.3, p. 42-48.

183. Кадников Н. Квалификация преступлений и вопросы судебного толкования. Москва:

Норма, 2003. 264 c.

184. Каменков В. Библия о суде, судьях и правосудии. În: Вестник Высшего

Хозяйственного Суда Республики Беларусь, 2007, nr.15, p. 33-49.

185. Касаткин Ю. Должностные преступления. Вопросы квалификации. Москва:

Институт повышения квалификации руководящих кадров, 1979. 36 c.

186. Квициния А. Взяточничество и борьба с ним. Сухуми: Алатара, 1980. 168 c.

187. Кехлеров С. Тяжкие и особо тяжкие преступления. Москва: Спартак, 2001. 495 c.

188. Кириченко В. Ответственность за должностные преступления по советскому

уголовному праву. Москва: Академия Наук СССР, 1956. 131 c.

189. Кириченко В. Виды должностных преступлений по советскому уголовному праву.

Москва: Академия Наук СССР, 1959. 183 c.

190. Кирпичников А. Российская коррупция. Санкт-Петербург: Юридический центр

Пресс, 2004. 439 c.

191. Коржански Н. Квалификация следователем должностных преступлений. Волгоград:

ВСШ МВД СССР, 1986. 72 c.

192. Козаченко И. Уголовное право. Часть Особенная. Москва: Норма, 2001. 957 c.

193. Коробейников Б., Орлов М. Борьба со взяточничеством. Москва: Знание, 1974. 27 c.

194. Краснопеева Е. Предмет взятки и квалификация содеянного. În: Законность, 2001,

nr.1, p. 53-57.

195. Краснопеева Е. Квалификация посредничества и соучастия во взяточничестве. În:

Законность, 2002, nr.4, p. 47-51.

196. Кугушева С. Провокация преступления: проблемы уголовно-правовой

квалификации. În: Российский следователь, 2005, nr.10, p. 25-27.

Page 167: Ion Nastas Thesis

167

197. Кучерявый Н. Ответственность за взяточничество по советскому уголовному праву.

Москва: Госюриздат, 1957. 217 c.

198. Лысов М. Ответственность должностных лиц по советскому уголовному праву.

Казань, 1972. 175 c.

199. Максимов С. Коррупция. Закон. Ответственность. Москва: Юр. Информ, 2000. 142 c.

200. Муравьев Н. Из прошлой деятельности. Том первый. Статьи по судебным вопросам.

Санкт-Петербург: Типография М.М. Стасюлевича, 1900. 564 c.

201. Наумов А. Словарь по уголовному праву. Москва: Бек, 1997. 728 c.

202. Наумов А. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. Москва:

Юристъ, 2000. 864 c.

203. Определение судебной коллегии Верховного Суда РФ. по делу Т. În: Бюллетень

Верховного Суда РФ, 1997, nr.1.

204. Определение Судебной коллегии Верховного Суда РФ по делу К.Б. În: Бюллетень

Верховного Суда РФ, 1999, nr.3.

205. Определение Судебной коллегии Верховного Суда РФ по делу M. În: Бюллетень

Верховного Суда РФ, 1999, nr.7.

206. Осипников А. Ответственность за взяточничество по советскому уголовному праву.

Москва, 1973. 174 c.

207. Павлинов А. Круг субъектов должностных преступлений требует уточнения. În:

Российская юстиция, 2001, nr.9, p. 63-66.

208. Панченко П. Коррупция в образовательных учреждениях: составы преступлений и

соотношение с непреступными деяниями. În: Уголовное право, 2005, nr.2, p. 52-63.

209. Пионтковский А. Курс Советского уголовного права. Особенная часть. Том 2.

Москва: Государственное Издательство Юридической Литературы, 1959. 811 c.

210. Постановление № 6 Пленума Верховного Суда Российской Федерации от 10.02.2000

«О судебной практике по делам о взяточничестве и коммерческом подкупе». În:

Российская юстиция, 2000, nr.4.

211. Постановление № 4 Пленума Верховного Суда Республики Беларусь от 04.06.1993

«О судебной практике по делам о злоупотреблении власти или служебным

положением». În: Судовы Вестник, 1993, nr.3.

212. Постановление Президиума Областного Суда по делу А. În: Бюллетень Верховного

Суда РФ, 1997, р.17.

213. Рыжова О. Ретроспективный анализ проблемы ответственности за провокацию

взятки либо коммерческого подкупа. În: Российский судья, 2004, nr.7, p. 29-30.

Page 168: Ion Nastas Thesis

168

214. Санталов А. Комментарий к УК МССР. Кишинёв: Картя Молдовеняскэ, 1986. 396 c.

215. Сахаров А. Ответственность за взяточничество по советскому уголовному праву.

Москва: Юридическая литература, 1950. 251 c.

216. Светлов A. Борьба с должностными злоупотреблениями. Киев: Наукова Думка, 1970.

187 c.

217. Светлов A. Ответственность за должностные преступления. Киев: Наукова Думка,

1978. 303 c.

218. Светлов A. Борьба со взяточничеством и поборами. Москва: Знание, 1984. 64 c.

219. Силла А. Закон и Взятка. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1984. 131 c.

220. Ситковец О. Ответственность за получение и дачу взятки. În: Российский

следователь, 2005, nr.1, p. 22-26.

221. Скуратов Ю., Лебедев В. Комментарий к Уголовному кодексу Российской

Федерации. Москва: Норма, 1996. 882 c.

222. Сосна А., Касым С. Характеристика пассивного коррумпирования и получения

взятки. În: Закон и Жизнь, 2008, nr.7, p. 22-29.

223. Трайнин А. Должностные и хозяйственные преступления. Москва: Юридическое

издательство НКЮ СССР, 1938. 136 c.

224. Уголовный кодекс Украины от 05.04.2001 № 2341-III. http://:zakony.com.ua

(citat 03.11.2009).

225. Уголовный кодекс Российской Федераций. Принят Государственной Думой 22 мая

1996 года. Москва: Славянский Дом Книги, 2000. 520 c.

226. Уголовный кодекс Франции. СПб, Юридический центр Пресс, 2001, 223 c.

227. Уголовный кодекс Японии. СПб, Юридический центр Пресс, 2002, 224 c.

228. Уголовный кодекс Германии. СПб, Юридический центр Пресс, 2003, 200 c.

229. Федоров В. Субъекты злоупотребления полномочиями в коммерческих и иных

организациях. În: Российский судья, 2004, nr.12, p.31-35.

230. Филимонов Ю. Нотариус - лицо должностное. În: Российская юстиция, 1996, nr.9,

p. 6-9.

231. Ходеев Ф., Шутенко Т. Взяткомания: болезнь или привычка? În. Российская

юстиция, 2004, nr.2, p. 56-59.

232. Шайков А. Личность взяткополучателя. În: Законность, 2003, nr.8, p. 34-37.

233. Якубович М. Уголовная ответственность за хищение государственного или

общественного имущества, хозяйственные преступления и взяточничество. Москва:

Научно – исследовательский и редакционно – издательский отдел, 1967. 206 c.

Page 169: Ion Nastas Thesis

169

234. Янин П. Взяточничество и должностное злоупотребление. Москва: «Бизнес-школа»

Интет-Синтез, 2001. 120 c.

235. Anne Sachet Milliat. Les déterminants organisationnels et individuels des actes de

délinquance d’affaires commis par les cadres au profit de leur entreprise. În: Journee

Developpement Durable. 11.05.2005, p. 21-28.

236. CEDO, Affaire Teixera de Castro c. Portugal, Requête nr.44/1997/828/1034, 09.07.1998,

www.echr.coe.int/echr/fr/hudoc (citat 13.11.2006).

237. CEDO, Affaire Ramanauskas c. Lituanie, Requête nr. 74420/01, 05.02.2008,

www.echr.coe.int/echr/fr/hudoc (citat 13.11.2006).

238. CEDO, Affaire Ünel c. Turquie, Requête nr. 35686/02, 27.08.2008,

www.echr.coe.int/echr/fr/hudoc (citat 13.11.2006).

239. Code penal suisse du 21 decembre 1937 (Etat le 1er avril 2009).

http://www.admin.ch/ch/f/rs/3/311.0.fr.pdf (citat 03.11.2009).

240. Code pénal de 1810. http://ledroitcriminel.free.fr/la_legislation_criminelle/anciens_textes/

code_penal _de_ 1810.htm (citat 03.11.2009).

241. Cristina Rosillo Lopez. La corruption a la fin de la republique romaine (IIe - Ier s.av. J. -

C.): aspects politiques et financiers. Neuchâtel, 2005. 395 p.

242. Curtil C. Le delit de corruption dans les entreprises. 2006, www.twobirds.com/french/

(citat 13.11.2006).

243. El Air Mohamed Zied. L'infraction de corruption: etude comparative entre le droit français

et le droit tunisien. Toulouse. 2003/2004. www.jurisitetunisie.com (citat 03.11.2009).

244. Harun Yahya. Les Véritables Valeurs Morales Islamiques. www.islam-

paradise.com/valeurs_islam.php (citat 13.11.2006).

245. La loi de la Canada sur la corruption d'agents publics étrangers. Sanctionnée le 10

décembre 1998. www.lois.justice.gc.ca/fr/result/cs////fr (citat 03.11.2009).

246. La loi de la France n. 2000-595 du 30.06.2000 modifiant le code pénale et le code de

procédure pénale relative à la lutte contre la corruption // J. O. n.151 du 1 juillet 2000,

page 9944. www.assemblee-nationale.fr/ (citat 03.11.2009).

247. La loi de la France nr. 2007-1598 du 13 novembre 2007 relative à la lutte contre la

corruption // J.O. nr. 264 du 14 novembre 2007, page 18648. www.assemblee-nationale.fr/

(citat 03.11.2009).

248. Le Robert. Dictionnaire d’aujourd’hui. Paris: Dictionnaires Le Robert, 1992.

Page 170: Ion Nastas Thesis

170

249. Ordonnance n° 83-162 du 9 juillet 1983 portant institution d’un Code Penal. // Journal

Officiel de la Republique Islamique de Mauritanie nr. 608 – 609 din 29.02.1984.

http://www.droit-afrique.com (citat 03.11.2009).

250. Rapport nr.1424 de M. Marc Reymann, au nom de la commission des Affaires étrangères,

sur le projet de loi autorisant la ratification de la convention pénale sur la corruption

(Assemblée nationale, XIIe législature). www.assemblee-nationale.fr/ (citat 13.11.2006).

251. Rapport nr. 243 de M. Michel Hunault, au nom de la commission des lois

constitutionnelles, de la législation et de la l'administration générale de la république sur le

projet de loi relatif à la lutte contre la corruption (Assemblée nationale, XIIIe législature).

www.assemblee-nationale.fr/ (citat 13.11.2006).

252. Saadi I. L'economie des Comores, Le phenomene de la Corruption aux Comores.

www.соmores-online,com/mwezinet/economie/corruption.htm (citat 13.11.2006).

253. Serres V. Manuel Pratique de Protocole. Paris: De la Bievre, 1992. 557 p.

254. Stuckelberger C. Lutte contre la corruption Une tache urgente pour les oeuvres d'entraides,

les missions et les Eglises, www.ppc.ch (citat 13.11.2006).

255. Urofsky P. Promouvoir la transparence dans la gestion des entreprises. În: eJournal USA.

Démocratie et droits de l’homme. Transformer la culture de corruption, vol.11, p. 53-58.

256. Véron M. Droit pénal spécial. Paris: Armand Colin, 2000. 458 p.

Page 171: Ion Nastas Thesis

171

Anexa nr. 1 CENTRUL

PENTRU COMBATEREA CRIMELOR ECONOMICE ŞI CORUPŢIEI AL REPUBLICII

MOLDOVA

Direcţia Generală pentru Combaterea Crimelor Economice

ЦЕНТР ПО БОРЬБЕ С ЭКОНОМИЧЕСКИМИ ПРЕСТУПЛЕНИЯМИ И КОРРУПЦИЕЙ

РЕСПУБЛИКИ МОЛДОВА

Главное управление по борьбе с экономическими преступлениями

Nr. 02/45-404 din 13.02.2010 La nr. 17/428 din 08.02.2010

Dlui Vitalie VEREBCEANU, Vicedirector al CCCEC,

locotenent-colonel

Stimate domnule Verebceanu,

Urmare a examinării proiectului legii cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative, şi anume – a Codului penal şi a Legii Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, nr. 90-XVI din 25.04.2008, Vă comunicăm următoarele.

Codul penal - Este necesar ca la art. 1231 Cod penal, pe lângă definirea „persoanei publice străine” să

fie definiţi şi termenii de „arbitru” şi „jurat”, aceştia fiind utilizaţi la art. 324, 325 Cod penal. Menţionăm că Protocolul adiţional la Convenţia penală privind corupţia, din 15.05.2003,

prevede asemenea definiţii: „Termenul „arbitru” trebuie înţeles prin referire la dreptul naţional al statului parte la

prezentul Protocol, dar în orice caz trebuie să includă o persoană care, având în vedere un acord de arbitraj, este chemată să ia o decizie care obligă din punct de vedere juridic cu privire la un litigiu care îi este prezentat chiar de către părţile acestui acord.

Termenul „jurat” trebuie considerat prin referire la dreptul naţional al statului parte la prezentul Protocol, dar în orice caz trebuie să includă o persoană care să acţioneze în calitate de membru neprofesionist al unui organ colegial însărcinat să se pronunţe în cadrul unui proces penal cu privire la vinovăţia unui acuzat”.

- Este necesară definirea sintagmei „autoritate publică”, după modelul prezentat la art. 2 al

Legii Republicii Moldova privind contenciosul administrativ, nr. 793 din 10.02.2000. Astfel, se propune completarea Codului penal cu art. 1232 „Autoritate publică” „Prin autoritate publică se înţelege orice structură organizatorică sau organ, instituite

prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentului cod, persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale”.

- La alin. (2) art. 335 Cod penal se va exclude cuvântul „notar”. - Ca rezultat, art. 123 Cod penal va avea următorul cuprins: „Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana depozitară a interesului

public, din cadrul unei autorităţi publice sau organ, instituţie, organizaţie creată sau subordonată unei autorităţi publice, care deţine un mandat legislativ, executiv,

Page 172: Ion Nastas Thesis

172

administrativ sau judiciar, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau provizoriu, remunerată sau nu, oricare ar fi nivelul său ierarhic, orice persoană care exercită o funcţie publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică internaţională”.

- După alin. (1) al art. 123 Cod penal se va introduce alin. (1)1 cu următorul conţinut:

„Sunt asimilate persoanelor cu funcţie de răspundere: - reprezentantul statului în societăţile comerciale; - conducătorii şi adjuncţii lor din societăţile comerciale cu capital majoritar de stat; - administratorul insolvabilităţii unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăţi comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deţinută de către stat; - lichidatorul unei întreprinderi de stat / municipale sau al unei societăţi comerciale, a cărei cotă majoritară din fondul statutar este deţinută de către stat; - membrii partidelor politice”.

- În acest context, considerăm adecvată substituirea sintagmei „persoană cu funcţie de

răspundere” cu sintagma „persoană publică”, iar a sintagmei „persoană cu înaltă funcţie de răspundere” cu cea de „persoană publică de rang înalt”.

- De asemenea, reieşind din spiritul Convenţiilor internaţionale la care Republica Moldova

este parte, este necesară modificarea denumirii Capitolului XVI din Partea Specială a Codului penal: din „Infracţiuni săvârşite persoane care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală” în „Corupţia în sectorul privat”.

- În mod corelativ vor fi modificate denumirile art. 333 şi 334 Cod penal: „Corupţia pasivă

în sectorul privat” şi, respectiv, „Corupţia activă în sectorul privat”. - În acest context, atragem atenţia că sintagma „persoană care gestionează o organizaţie

comercială obştească sau altă organizaţie nestatală” nu reflectă pregnant cercul subiecţilor pe care îi cuprinde, reieşind din definiţia dată la art. 124 Cod penal, dat fiind faptul că termenul „a gestiona” semnifică acţiunea de „a avea în gestiune bunurile, fondurile unei întreprinderi, instituţii etc.”, iar termenul „gestiune”, la rândul său, semnifică „administrare a bunurilor unei întreprinderi, instituţii sau persoane” (DEX), având loc astfel o restrângere artificială a acestuia.

Astfel, considerăm mai reuşită utilizarea sintagmei „persoană care conduce sau activează în cadrul unei entităţi din sectorul privat”.

- În conformitate cu prevederile art. 1 al Codului electoral prin alegeri se înţelege: alegerile

în Parlament, în autorităţile administraţiei publice locale, precum şi referendumurile, ultima formă neregăsindu-se în formularea art. 1821 Cod penal.

Pentru a evita formulările ambigue şi lărgirea neargumentată a ariei de cuprindere a art. 1821 Cod penal, este necesar de a înlocui sintagma „o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat” cu „alegeri în Parlament, în autorităţile administraţiei publice locale, precum şi referendum”. Remarcăm că Codul electoral nu conţine noţiunea de „listă de candidaţi”.

În acelaşi timp, considerăm că formularea laturii obiective a coruperii electorale trebuie să fie în corelaţie cu prevederile art. 324 şi 325 Cod penal: „Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale”.

De asemenea, considerăm oportună sancţionarea faptei alegătorului de a accepta coruperea.

Astfel, propunem următoare variantă a alin. (1) art. 1821 Cod penal: „Promisiunea, oferirea sau darea de bunuri sau servicii, ori alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale alegătorului, pentru a-l determina să-şi exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, în

Page 173: Ion Nastas Thesis

173

autorităţile administraţiei publice locale, ori referendumului, precum şi primirea acestora de către alegător, în acelaşi scop”.

- La art. 314 Cod penal propunem înlocuirea sintagmei „enumerate la art. 324” cu „ori alte

avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale”. - Vis-à-vis de sintagma „ori alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale”, remarcăm că

în cuprinsul alin. (1) art. 324 Cod penal este prezentă o formulare amorfă a laturii obiective, fiind necesară redarea acesteia într-o formă mai laconică şi precisă.

„Fapta persoanei cu funcţie de răspundere, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin care pretinde ori primeşte bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale ce nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de avantaje sau nu o respinge ... ”.

- În mod similar va fi reformulată componenţa de la art. 325 Cod penal: „Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane cu funcţie de răspundere, a unei

persoane publice străine, arbitrului sau juratului străin de bunuri, servicii sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

Remarcăm că recunoaşterea expresă a existenţei „avantajelor nepatrimoniale” va fi în corelaţie directă cu prevederile Convenţiei penale privind corupţia.

Includerea sintagmei „acceptă promisiunea ... sau nu o respinge” este necesară pentru a determina persoanele cu funcţie de răspundere să aibă o atitudine categorică de refuz faţă de acele persoane care recurg la corupţie.

- Pentru a fi redată mai pregnant esenţa acţiunilor dorite a fi săvârşite de către persoana cu

funcţie de răspundere, este necesară înlocuirea sintagmei „obligaţii de serviciu” cu „atribuţii de serviciu”.

- Substituirea sintagmei „cu extorcare de bunuri sau servicii enumerate la alin.(1)”,

prevăzute la lit. c) alin. (2) art. 324 Cod penal cu sintagma „cu extorcarea de avantaje prevăzute la alin. (1)”.

- Excluderea din cuprinsul alin. (1) art. 324 Cod penal a sintagmei „precum şi pentru a

obţine de la autorităţi distincţii, funcţii, pieţe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă”, ca fiind absolut inutilă.

- La art. 326 Cod penal susţinem necesitatea substituirii sintagmei „unui funcţionar”, însă nu cu cea de „persoană publică” (o asemenea modificare putând fi operată doar în cazul în care sintagma „persoană cu funcţie de răspundere” va fi substituită cu cea de „persoană publică”), deoarece legislaţia penală nu prevede o astfel de noţiune.

Ca rezultat, ar fi mai oportună indicarea „unei persoane cu funcţie de răspundere ori a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin”.

- Alin (1)1 326 Cod penal, propus a fi inclus, considerăm că ar putea fi prevăzut în cadrul

unui articol distinct – art. 3261 „Determinarea la traficul de influenţă”, cu următoare formulare: „Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane de bunuri, servicii sau alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale în scopul ca aceasta să prevaleze de influenţa ce o are sau presupusă ca existentă asupra unei persoane cu funcţie de răspundere ori a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

Page 174: Ion Nastas Thesis

174

- Adiţional, considerăm că din cuprinsul art. 325, 326 Cod penal urmează a fi exclusă sintagma „personal sau prin mijlocitor” ca fiind lipsită de relevanţă, formele participaţiei fiind reglementate detaliat la Capitolul IV din Partea Generală a Codului penal.

- Latura obiectivă a traficului de influenţă prevăzută la art. 326 Cod penal trebuie să fie în

corelaţie cu prevederile alin. (1) art. 324 Cod penal. Fapta persoanei de a pretinde ori primi bunuri, servicii sau alte avantaje

patrimoniale sau nepatrimoniale ori acceptarea promisiunii unor astfel de avantaje sau nerespingerea acestora de către o persoană care are influenţă sau care pretinde că are o asemenea influenţă asupra unei persoane cu funcţie de răspundere, a unei persoane publice străine, arbitrului sau a juratului străin, în scopurile indicate la art. 324 Cod penal”.

- După lit. c) alin. (2) art. 326 Cod penal se introduce lit. d) „cu extorcarea de avantaje

prevăzute la alin. (1)”. - La alin. (1) art. 325 şi 3261 Cod penal sancţiunea va fi completată cu sintagma: „iar

persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate”.

- La alin. (2) art. 325 şi 3261 Cod penal sancţiunea va fi completată cu sintagma: „iar

persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice”.

Legea Republicii Moldova privind activitatea operativa de investigaţii, nr.45-XIII din 12.04.1994

- La lit. r) alin. (2) art. 6 se exclude termenul „extorcate”. Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei nr. 90-

XVI din 25.04.2008 Menţionăm că, spre regret, în Legea nr. 90-XVI din 25.04.2008 se conţin un şir de

prevederi vulnerabile. Astfel, spre exemplu, în conformitate cu alin. (2) art. 18 „Liberarea de răspundere” al Legii

nr. 90 – XVI din 25.04.2008, „funcţionarii publici, alte persoane care s-au autodenunţat ori care au denunţat cu bună-credinţă actele de corupţie sau faptele de comportament corupţional sunt liberate de răspundere disciplinară, contravenţională sau penală în modul stabilit de legislaţie”.

Astfel, norma dată nu contribuie la demascarea faptelor de corupere, ci, din contra, facilitează coruptibilitatea, ceea ce, în final, va condiţiona sporirea faptelor de corupere.

Remarcăm că Legea nr. 90-XVI din 25.04.2008 nu stipulează situaţiile când persoana cu funcţie de răspundere poate să facă denunţarea, precum şi momentul până la care aceasta poate fi efectuată.

Mai mult ca atât, însăşi prezenţa unei asemenea norme în Legea nr. 90-XVI din 25.04.2008 constituie o încălcare flagrantă a principiilor de legiferare, deoarece în alin. (1) art. 1 Cod penal destul de explicit este consfinţit că: „Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova”, ceea ce semnifică că doar în cadrul acestuia pot fi prevăzute cazurile de liberare de la răspundere penală.

În acelaşi context, este alogică prezenţa la art. 16 al Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008 a alineatului (4): „Tentativa şi participarea la actele de corupţie atrag răspunderea stabilită de lege”.

Page 175: Ion Nastas Thesis

175

Norma dată nu numai că contravine principiului şi normei penale indicate mai sus, dar în genere o asemenea abordare este străină pentru legislaţia noastră, răspunderea pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune fiind destul de explicit expuse în art. 26, 27 Cod penal.

Ca rezultat, nu numai că avem o normă absolut inutilă dar şi se pune în evidenţă un gradul scăzut al culturii juridice, deoarece au fost pur şi simplu preluate norme din legislaţia anticorupţie a altor state (România) fără, însă, a se pătrunde în esenţa acestor prevederi.

Referitor la lit. a) art. 15 al Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008, care se aplică „persoanelor cu statut public”, remarcăm o neconcordanţă cu prevederile Legii Republicii Moldova cu privire la conflictul de interese, nr. 16 – XVI din 15.02.2008, care remarcă că situaţia de conflict de interese poate să existe faţă de „persoanele care deţin o funcţie publică”. Comparând persoanele care sunt incluse în aceste două categorii, observăm că spre deosebire de Legea nr. 16 – XVI din 15.02.2008, care la art. 3 prevede o listă exhaustivă a persoanelor care deţin o funcţie publică, Legea nr. 90-XVI din 25.04.2008, la art. 4, suplimentar mai recunoaşte în calitate de persoane cu statut public:

„h) funcţionarii publici după expirarea mandatului, demisionaţi sau demişi, în conformitate cu legislaţia în vigoare;

i) persoanele de încredere ale concurenţilor electorali; j) notarii, auditorii, avocaţii şi reprezentanţii în instanţele judecătoreşti; k) alte persoane prevăzute de legislaţie”. Însă, din moment ce ei nu sunt recunoscuţi în

calitate de „persoane care deţin o funcţie publică”, respectiv ei nici nu pot fi implicaţi în situaţie de conflict de interes şi, drept consecinţă, lor nu le este aplicabilă interdicţia prevăzută de lit. a) art. 15 al Legii nr. 16 – XVI din 15.02.2008, ceea ce constituie o gravă lacună a legiuitorului, condiţionată prin utilizarea largă şi absolut neîntemeiată a diferiţilor termeni pentru a desemna aceeaşi subiecţi sau acelaşi fenomen.

Anumite semne de întrebare trezeşte şi lit. b) art. 15 al Legii nr. 16 – XVI din 15.02.2008 aceasta având o formulare ambiguă, ceea ce poate duce la multiple cazuri de interpretare eronată a acţiunilor persoanei. În primul rând, nu se menţionează unde, în ce instituţie, persoana nu are dreptul să voteze în interese personale. Spre exemplu, la categoria „persoanelor cu statut public” sunt atribuiţi „conducătorii şi adjuncţii lor ... din societăţile comerciale cu capital majoritar de stat” (lit. d) art.4), însă legea nu le interzice acestora să deţină acţiuni sau cote de participare în societatea comercială dată, chiar şi în proporţie de 49%. Bineînţeles, aceste persoane au un interes direct în activitatea întreprinderii date şi este firesc ca în cadrul Adunării Generale a societăţii să voteze în „interesele lor personale”, însă aceasta nicidecum nu poate fi considerată drept faptă cu comportament corupţional, ci o activitate firească şi legală prevăzută de legislaţia în vigoare, cum ar fi, spre exemplu Legea Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni nr. 1134-XIII din 02.04.1997. Un exemplu şi mai evident al ambiguităţii normei date este faptul că aceasta se referă şi la „reprezentanţii în instanţele judecătoreşti”, auditorii sau „persoanele de încredere ale candidaţilor electorali”, care în genere nu au nici o legătură cu autorităţile publice şi prin lege nu le este interzisă practicarea activităţii de antreprenoriat.

Similar, comportă prin sine o extindere neargumentată faţă de toţi subiecţii interdicţiile prevăzute la art. 4 şi la lit. d), j) art. 15.

Demnă de remarcat este şi prevederea de la lit. k) art. 15 al Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008, prin care se menţionează că: „Se consideră fapte de comportament corupţional al persoanelor care cad sub incidenţa prezentei legi – încălcarea altor restricţii stabilite de codurile deontologice şi de alte norme similare”. Deci, concluzionăm că, în principiu, orice încălcare disciplinară ar putea fi considerată drept o faptă de comportament corupţional.

Astfel, sesizăm inutilitatea absolută a prevederilor art. 15-17 Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008, acestea având un caracter pur declarativ fără careva incidenţe pentru practică, deoarece, făcând distincţie faţă de alte încălcări care pot fi comise de către persoanele cu statut public, nu se indică care ar fi consecinţele pentru asemenea practici, limitându-se la formularea

Page 176: Ion Nastas Thesis

176

generală de „atrage răspundere civilă, disciplinară, contravenţională, după caz”, prevedere prezentă în toate actele legislative care reglementează activitatea acestora. Or, din moment ce s-a dorit delimitarea faptelor de corupţie faţă de alte încălcări, era firesc să se facă remarca că primele comportă în sine un grad mai sporit de pericol social şi, respectiv, faţă de acestea trebuie să fie aplicate careva sancţiuni speciale, ceea ce însă nu s-a făcut.

Având în vedere cele expuse mai sus, considerăm imperioasă formarea unui grup de lucru care să supună unei analize complexe prevederile Legii nr. 90-XVI din 25.04.2008 cu înaintarea propunerilor corespunzătoare de modificare şi completare a acesteia.

Cu respect,

director, locotenent-colonel Viorel MIHAILA Ex. I. Nastas Tel. 257352

Page 177: Ion Nastas Thesis

177

Anexa nr. 2

SINTEZA obiecţiilor şi propunerilor la proiectul Hotărârii Plenului Curţii Supreme de

Justiţie „Cu privire la aplicarea legislaţiei privind răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie”

Nr. pct.

Prevederea din proiectul hotărîrii

Obiecţiile şi propunerile

1 2 3 Titlu Cu privire la

aplicarea legislaţiei privind răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie

Nu poate fi utilizată sintagma „infracţiuni de corupţie” dat fiind faptul că legislaţia în vigoare (Codul penal, Legea cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei nr. 90 din 25.04.2008), nu reglementează o asemenea sintagmă, în Legea nr. 90 din 25.04.2008 fiind utilizate sintagmele: „acte de corupţie”, „acte conexe actelor de corupţie”.

Mai mult ca atât, din conceptul de „act de corupţie” fac parte 6 infracţiuni, în acelaşi timp CSJ încadrează în conceptul de „infracţiuni de corupţie” doar două (coruperea pasivă şi coruperea activă), acestea şi fiind supuse analizei.

Considerăm că denumirea Hotărârii trebuie să fie reformulată în felul următor: „Cu privire la aplicarea legislaţiei privind răspunderea penală pentru infracţiunile de corupere pasivă şi corupere activă”, cu examinarea posibilităţii efectuării unei analize colaterale şi a infracţiunilor aferente, prevăzute de Codul penal şi anume: trafic de influenţă (art. 326), primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite (art. 330), Primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea populaţiei (art. 256), luare de mită (art. 333) şi dare de mită (art. 334).

2.2 Primirea poate avea loc până ori după acordarea serviciului solicitat

Urmează de suplinit: Primirea poate avea loc până ori după acordarea serviciului solicitat, cu condiţia existenţei unei înţelegeri prealabile sau concomitentă serviciului solicitat.

Tot cuprinsul

La diferite puncte sunt utilizaţi termenii: bani şi alte foloase; valorile transmise; bunurile; recompense

Se observă o utilizare neuniformă a termenilor care caracterizează obiectul coruperii, fiind oportună utilizarea în tot cuprinsul Hotărârii a unei sintagme generice, dictată de însăşi construcţia legislativă a art. 324, care ar cuprinde „oferte, bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale fie acceptă servicii, privilegii sau avantaje ce nu i se cuvin”, şi anume: prin sintagma „Avantaj necuvenit”.

6 Răspunderea penală pentru corupere pasivă survine indiferent de faptul..... dacă acestea au fost

Vine în contradicţie cu pct. 18, unde se menţionează că „corupere activă există atunci când promiterea, oferirea ... se realizează înaintea îndeplinirii actului cerut de corupător”.

Art. 324 Cod penal prevede în mod expres că avantajele necuvenite sunt pretinse, primite acceptate cu scopul de „a îndeplini sau nu ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei

Page 178: Ion Nastas Thesis

178

condiţionate din timp acţiuni ce ţine de obligaţiile ei de serviciu, ori pentru a îndeplini o acţiune contrar acestor obligaţii”, respectiv, în mod obligatoriu, latura obiectivă a coruperii pasive este realizată până la, sau cel târziu concomitent cu, exercitarea de către persoana cu funcţie de răspundere a atribuţiilor sale în interesul corupătorului. Astfel, avantajele necuvenite comportă sarcina de „cumpărare” şi nu de „mulţămire”, avantajele necuvenite fiind imboldul care determină persoana cu funcţie de răspundere să acţioneze în interesul corupătorului.

La moment, primirea avantajelor necuvenite, necondiţionate din timp, după exercitarea de către persoana cu funcţie de răspundere a atribuţiilor sale, în interesul corupătorului, nu constituie o infracţiune, spre deosebire de legislaţia penală a României, care incriminează separat la art. 310 alin. (1) Cod penal : „Primirea de către un funcţionar public, direct sau indirect, de bani ori alte foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale”.

6 Coruperea pasivă este o infracţiune în legătură cu serviciul făptuitorului; astfel în cazul când acesta pretinde, primeşte sau acceptă bani, el în mod abuziv îşi exercită şi atribuţiile de serviciu. Prin urmare, acţiunile de abuz în serviciu prevăzute de art. 327 Cod penal se absorb de art. 324 Cod penal

Coruperea pasivă este o infracţiune formală, ceea ce înseamnă că, pentru consumarea sa nu este necesară survenirea consecinţelor urmărite de făptuitor. Astfel, coruperea pasivă se consumă în momentul pretinderii, primirii, acceptării avantajelor necuvenite, neavând relevanţă din punct de vedere juridic, pentru calificarea conform art. 324 Cod penal, dacă persoana cu funcţie de răspundere a îndeplinit sau nu acţiunile solicitate de corupător, acestea în genere putând să nu aibă loc.

Drept consecinţă, în cazul în care persoana cu funcţie de răspundere, fiind determinată de avantajele necuvenite promise sau primite, va săvârşi careva acţiuni contrar obligaţiilor sale de serviciu, acestea vor fi acţiuni independente, din punctul de vedere al calificării, faţă de fapta de corupere pasivă, care deja a fost consumată în momentul pretinderii; respectiv, acţiunile persoanei cu funcţie de răspundere necesită a fi calificate prin concurs de infracţiune.

8 Pretinderea, primirea de către persoana cu funcţie de răspundere de avantaje necuvenite, fără a avea posibilitatea reală de a îndeplini actul solicitat de corupător, se califică drept escrocherie

Urmează a fi completat cu explicarea cum vor fi calificate acţiunile corupătorului în cazul în care a promis, a oferit sau a dat careva avantaje patrimoniale unei persoane cu funcţie de răspundere, cu condiţia că acţiunea sau inacţiunea care urma să o execute ultimul nu ţine de atribuţiile sale de serviciu, însă acesta a susţinut că este în drept să îndeplinească acele acţiuni.

9 Două sau multe persoane deţin competenţa de a soluţiona interesul manifestat de corupător, precum şi

Expresia „precum şi întreprind acţiuni concrete în favoarea acestuia” urmează a fi exclusă, deoarece ea depăşeşte cadrul juridic al infracţiunii de corupere pasivă, aceasta consumându-se în momentul simplei pretinderi, primiri, acceptări a avantajelor necuvenite, nefiind necesară săvârşirea acţiunilor solicitate de către corupător.

Page 179: Ion Nastas Thesis

179

întreprind acţiuni concrete în favoarea acestuia

10 Extorcare La stabilirea calificativului „extorcare” instanţa de judecată urmează în mod obligatoriu să indice care drepturi sau interese legitime ale persoanei au fost lezate sau puse în pericol.

13 „subiect al infracţiunii pentru luare de mită”

Este prezentă o eroare. „Luarea de mită” urmează de schimbat cu „corupere pasivă”, deoarece luarea de mită constituie o componenţă de infracţiune aparte, prevăzută la art. 333 Cod penal şi, respectiv termenul „mită” poate fi utilizat doar cu referire la acest grup de infracţiuni, pentru art. 324,325 fiind rezervat termenul generic de avantaje necuvenite.

14 Subiect al acestei infracţiuni poate fi persoana cu funcţii de răspundere care .... în virtutea atribuţiilor sale de serviciu putea să ea măsuri în scopul săvârşirii acestor acţiuni de către alte persoane cu funcţii de răspundere.

Este o apreciere incorectă, care vine în contradicţie cu explicaţiile oferite la pct. 9, unde se indică că asemenea fapte constituie trafic de influenţă, deoarece persoana cu funcţie de răspundere, deşi nu are atribuţii nemijlocite în soluţionarea intereselor corupătorului, se prevalează de influenţa pe care o are asupra altor funcţionari. Mai mult ca atât, în noua redacţie a Codului penal a fost exclusă sintagma „în virtutea funcţiei sale”; deci în cazul în care vor fi aplicate explicaţiile Curţii oferite la pct.14 vor fi încălcate prevederile alin. (2) art. 3 Cod penal, care interzice interpretarea extensivă defavorabilă.

Totodată, Curtea, cu referire la asemenea situaţie ar trebuie să remarce că, de regulă subalternul este obligat să execute obligaţiile în scris ale şefului său, şi respectiv în cazul în care persoana cu funcţie de răspundere ar primi, pretinde avantaje necuvenite pentru a determina o altă persoană cu funcţie de răspundere, prin acţiuni ce reies nemijlocit din atribuţiile sale de serviciu (ordin, indicaţie scrisă ) să îndeplinească anumite acţiuni, atunci vom fi în prezenţa infracţiunii de corupere pasivă. În cazul în care persoana cu funcţie de răspundere doar prevalează cu autoritatea pe care o are faţă de altă persoană cu funcţie de răspundere (spre exemplu are în sarcină verificarea activităţii acesteia) vom fi în prezenţa traficului de influenţă.

15 „medicul pentru

luare de mită” Este prezentă o eroare, urmează „luarea de mită” de schimbat cu „corupere pasivă”.

17 art. 356 Cod penal Este prezentă o eroare; art. „356 Cod penal” urmează de schimbat cu art. „256 Cod penal”.

17 „în cazul în care făptuitorul nu deţine calităţile prevăzute de art. 123 Cod penal precum şi calităţile de funcţionar conform Legii cu

Are loc confundarea noţiunilor, fiind generată restrângerea neîntemeiată a cercului de persoane care cad sub incidenţa noţiunii de funcţionar, reglementată de art. 330 Cod penal.

Astfel, art. 330 utilizează expresia „funcţionar al autorităţii publice, al altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat, care nu este persoană cu funcţie de răspundere”, de unde reiese că în categoria „funcţionarilor” intră şi angajaţii din

Page 180: Ion Nastas Thesis

180

privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, nr. 158 din 04.07.2008” fapta se va califica nu conform art. 330 Cod penal, dar conform art. 256 Cod penal

întreprinderile de stat, care, cu toate că aparţin integral statului, sunt recunoscute ca entităţi private, ca antreprenori. Însă, Legea nr. 158 din 04.07.2008, nu defineşte termenul de „funcţionar”, dar cel de „funcţionar public”, prin care înţelegem „persoană fizică numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”; „funcţia publică”, la rândul său, înseamnă „ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică”, fiind astfel evident că întreprinderile de stat nu se încadrează în acest concept.

Ca concluzie: simplul fapt al „absenţei calităţilor prevăzute de Legea nr. 158 din 04.07.2008” încă nu înseamnă că persoană nu este funcţionar, în sensul art. 330 Cod penal.

În acest context, considerăm că Curtea făcând delimitare între art. 330 Cod penal şi art. 256 Cod penal trebuie să explice că distincţia faţă de subiectul prevăzut la art. 330 Cod penal rezidă din statutul juridic al entităţii în care activează persoana. Astfel, subiect al art. 330 Cod penal poate fi angajatul „unei autorităţi publice, al altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat”, iar la art. 256 Cod penal se menţionează doar „întreprindere, instituţie sau organizaţie”, fără a se specifica apartenenţa publică sau privată a acesteia.

Reieşind din caracterul special al normei prevăzute la art. 330 Cod penal, faţă de cea prevăzută la art. 256 Cod penal, concluzionăm că ultima poate fi aplicată în exclusivitate faţă de angajaţii instituţiilor, întreprinderilor sau organizaţiilor, al căror fondator exclusiv nu este statul.

25 Infracţiunea de corupere activă nu există în cazul în care avantajele necuvenite au fost extorcate de la numitul corupător prin constrângere (crearea pericolului legat de viaţă, sănătate)

Trebuie de renunţat la utilizarea termenului de „constrângere”, fiind necesară prezentarea unor explicaţii mai ample la acest compartiment, deoarece acesta are valoarea sa juridico – penală aparte. În conformitate cu prevederile lit. d) art. 35 Cod penal, constrângerea fizică (crearea pericolului legat de viaţă, sănătate) sau psihică se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel, în cazul în care persoana va transmite avantajele necuvenite către persoana cu funcţie de răspundere, urmare a constrângerii din partea acestuia, vor fi aplicate prevederile art. 35 Cod penal şi nu cele ale alin. (4) art. 325 Cod penal.

Remarcăm că, în cazul existenţei unei constrângeri exprimate prin crearea intenţionată a pericolului legat de viaţa, sănătatea persoanei, în scopul determinării acestuia să transmită careva avantaje necuvenite, fapta persoanei cu funcţie de răspundere va fi calificată conform prevederilor art. 189 Cod penal „şantajul” şi nu ca corupere activă.

Inspectorul principal al direcţiei 3 a DGCCE a CCCEC, căpitan Ion Nastas

Page 181: Ion Nastas Thesis

181

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat se referă

la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate cu

legislaţia în vigoare.

Nastas Ion

Data

Page 182: Ion Nastas Thesis

182

CURRICULUM VITAE

1. Numele: Nastas 2. Prenumele: Ion 3. Data naşterii: 18 iulie 1982 4. Starea civila: căsătorit 5. Studii:

Instituţia (Data de la – până la) 2005- prezent

Universitatea de Stat din Moldova , Facultatea de Drept, specializarea „Drept penal şi criminologie”, studii de doctorat

2004-2005 Universitatea de Stat din Moldova Facultatea de Drept, specializarea „Drept penal şi criminologie”, studii de masterat

1999-2004 Universitatea de Stat din Moldova Facultatea de Drept, specializarea „Drept penal şi criminologie”

1997-1999 Şcoala Republicană Fără Frecvenţă de Matematică de pe lângă Universitatea de Stat din Moldova

1999 Şcoala medie de cultură generală din satul Mândreşti, raionul Teleneşti

Studii adiţionale: 2009 – modulul de Lideri al Programului Avansat de Studii al Securităţii, Centrul European George C. Marshall de Studii în domeniul Securităţii, Germania; 2006 – studii cu genericul „Prevenirea şi combaterea spălării banilor”, Academia de Poliţie din Cairo, Egipt; 7. Limbi cunoscute:

Limbi Citirea Vorbirea Scris Romana 1 1 1 Rusa 1 1 1 Franceza 2 2 2 Engleza 3 3 3

8. Abilitaţi: Microsoft Office, Word, Internet Explorer 9. Capacităţi profesionale: sociabil, activitatea profesională este bazată pe interacţiunea

nemijlocită cu oamenii, spirit analitic, activitate continuă în cadrul grupelor de urmărire penală şi al comisiilor specializate.

10. Funcţia prezentă: Inspector principal la Direcţia Generală pentru Combaterea Crimelor Economice a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, căpitan

11. Anii lucraţi: 5 12. Informaţia adiţională (publicaţii):

Page 183: Ion Nastas Thesis

183

1. Nastas I. Aprecierea juridică a faptei de primire de către o persoană cu funcţie de răspundere a remuneraţiei ilicite, în cazul lipsei scopului prevăzut de art. 325 Cod penal. Revista Naţională de Drept, 2006, nr.4, p. 76-78.

2. Nastas I. Analiza juridică a faptei de extorcare a folosului necuvenit, privită prin prisma practicii judiciare. Revista Naţională de Drept, 2006, nr.6, p. 61-63.

3. Nastas I., Ciobanu I. Conceptul corupţiei privit prin prisma reglementărilor interne şi ale celor internaţionale. Analele Ştiinţifice ale USM. 2006, vol. 1, p. 396-401.

4. Nastas I. Evoluţia şi rolul reglementărilor juridice privind corupţia. Revista Naţională de Drept, 2007, nr.2, p. 58-65.

5. Nastas I. Reglementările internaţionale cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei. Revista Naţională de Drept, 2007, nr.7, p. 63-68.

6. Nastas I., Ciobanu I. Trăsăturile definitorii ale obiectului coruperii pasive. Revista ştiinţifică „Studia Universitatis”, 2007, nr.3, p. 120-128.

7. Nastas I. Persoana cu funcţie de răspundere – subiect special al infracţiunilor de corupţie. Revista Naţională de Drept, 2008, nr.10, p. 66-68.

8. Nastas I. Impactul corupţiei asupra procesului de dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Inovarea în susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii”, 27-28 noiembrie 2008, Chişinău, p. 53-58.

9. Nastas I., Ciobanu I. Istoria dreptului penal roman şi francez – sursă pentru definitivarea subiectului special al infracţiunilor de corupţie neloială. Revista Naţională de Drept, 2008, nr.12, p. 39-42.

10. Nastas I., Ciobanu I. Evoluţia conceptului de persoană cu funcţie de răspundere în legislaţia penală naţională. Revista Naţională de Drept, 2009, nr.1, p. 32-37.

11. Nastas I. Relevarea statutului persoanei cu funcţie de răspundere – element indispensabil al luptei cu corupţia. Revista Naţională de Drept, 2009, nr.2, p. 54-62.

12. Nastas I. Recunoaşterea calităţii de persoană cu funcţie de răspundere pentru unii subiecţi speciali ai raporturilor de drept penal. Revista Naţională de Drept, 2009, nr.3, p. 48-53.

13. Nastas I. Definitivarea cercului de subiecţi pasibili a fi traşi la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunilor de corupţie. Revista Naţională de Drept, 2009, nr.5, p. 58-63.