ION FILIP

GLOSAR CIGMĂIAN

EDITURA EUBEEA TIMIŞOARA, 1999

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale FILIP, ION Glosar cigmăian / Ion Filip – Timişoara : Editura Eubeea, 1999 1cm 50p. ; 20 cm. ISBN 973-9479-00-6 805.90:801.316.2(030)=590

Consilier editorial : Nina Ceranu Lector : Ilie Chelariu

Apărut : 1998, sub egida Fundaţiei culturale ,,Orient Latin” Strada Aprodul Movilă, nr.33, Timişoara

2

Se dedică marilor maeştri ION ŢIRIAC – ILIE NĂSTASE, deschizătorii strălucitului

drum al sportivilor în tenisul internaţional.

3

Toate afirmaţiile din acest opuscul se referă la un ,,azi” situat pe la mijlocul sec. XX.

G. Călinescu propunea să se facă investigaţii pentru a se vedea dacă nu cumva cuvintele, neobişnuite graiului comun, folosite de Budai-Deleanu în Ţiganiada, există cu adevărat. Pentru cel crescut între acele cuvinte, invitaţia este colosală: hai să cercetăm dacă nu cumva pe Murăş curge apa. Tot Călinescu se mira că Budai susţinea că-n graiul său natal se mai simte rămăşiţa unui ,,u” mut. Dar acest ,,u” a stăruit, în unele cazuri, până azi. Conservatorismul cigmăian este uluitor. După iepure se mai strigă şi azi ,,iepura, iepura!”, iar ,,Domn” şi-a păstrat, la vocativ, pe lângă ,,domnule” şi ,,Doamne”, şi pe ,,Domine” - e drept că numai în expresia ,,Vai. Domine-Doamne!”; ,,alimori” (cu care începe ,,strigarea peste sat” în localităţile învecinate) sună la Cigmău: auleu-mauleu (au-leu, mau-leu).

Satul Cigmău fiind, din păcate, pe cale de dispariţie, nu am avut de ales: a trebuit să îndrăznesc, aşa nepriceput şi lipsit de mijloace cum eram. Dacă am reuşit să pun la îndemâna cercetătorului de mâine un material brut care altfel s-ar fi pierdut, consider că mi-am făcut datoria. Timidele încercări de stabilire a etimologiei să nu fie luate nici de bune nici de rele...

Prescurtările obişnuite în dicţionare, uşor de desluşit de altfel, nu le mai notez.

4

G L O S A R de cuvinte ignorate

Prescurtări: DEX = Dicţionarul Explicativ al Limbii Române; DU = Dicţionar Universal, de L. Săineanu; GRA = Glosar Regional Argeş, de D. Udrescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1967; DA = Dicţionarul Academiei; L = Lexicon.

5

STRUCTURA GLOSARULUI I. Glosarul propriu-zis II. Cuvinte care în ediţia Florea Fugariu a Ţganiadei

sunt explicate incomplet sau incorect Între semnele / - / am notat simple opinii de diletant, care ar putea nemulţumi, sau l-ar putea face să zâmbească pe specialist. Ceea ce nu mă deranjează: am zâmbit şi eu la unele opinii ale specialiştilor şi am rămas profund nemulţumit de felul cum arăta Dicţionarul Academiei, de pildă, căci e departe de cum ar trebui să fie.

Dintre termenii de mai jos am eliminat - de regulă - pe cei care apar identici sau asemănători ca formă sau ca sens în dicţionarele citate; am semnalat, însă, unele coincidenţe cu GRA.

Există în prezentul Glosar destul balast. Alte dicţionare decât cele citate nu mi-au stat la îndemână; dintre volumele apărute din Dicţionarul Academiei nu am putut consulta decât unele, până la ,,pâci”; aş reface Glosarul dacă aş avea instrumentele de lucru necesare.

6

* * * A abros,-oase, s.n. = Faţă de masă, măsăriţă. abţigui, abţigui , vb., IV, = 1. (Tranz.) A trage un pui de bătaie.

2. A păcăli. 3. (Refl.) A se îmbăta uşor, a se chercheli, a se ameţi. (în GRA = ,,A se îmbăta”).

acarcare, acarce, acarcine. acarcum , pron. nehot. respectiv adv. = Oricare, orice, oricine, oricum.

adus , s.n. = Transport. ,,Cică ( în cutare loc) ar fi cupa de zloţi numai cu două libre; da-i scump adusu”.

agestru , s.n. = Adăpost. (Folosit numai în expr. ,,a pune la agestru” / lat. ,,aggestrum” = fortificaţie/).

aie , interj. = Exprimă mirarea; exprimă dezaprobarea. / a + ie (germ. it ,,ja” - da) /.

aiepta , vb., I, tranz. şi refl. = 1. A(-şi) aranja ţinuta, a (se) găti, a (se) dichisi. 2. În expr.: ,,(Nu) ţi se aiaptă” - (nu) ţi se potriveşte, nu te prinde. (Are şi celelalte sensuri consemnate în DA).

aierlea , adv. = Aiurea, în altă parte. ai-hai , inter. = Exprimă regretul: ,,Ai-hai, lume lume!”;

Exprimă adeziunea: ,,– Auzi, babo, clopotu? – Aude-l spurcu. – Da’ lăuta? – Ai-hai!”

albotin , adj. = Blond. aliveanţă , s.f. = Târfă. (Bănuiesc că ar fi vorba de un sens

figurat; ceva asemănător cu felul în care ,,buleandra” a ajuns să însemne femeie depravată, destrăbălată.

amistui, amistui , vb., IV, refl. = A se ascunde, a dispărea.

7

arş , interj. = Exclamaţie exprimând durerea provocată de o arsură (uşoară)/ (În GRA - sens şi formă identice) (Probabil contras din ,,arsura”.

arşeu, s.m. = (La jocul de cărţi) Fante, valet. arunca, arunc , vb., I, intranz. = A imputa, a băga de vină, a

reproşa (are un sens mai aspru decât aceste echivalente). (Nu are alte înţelesuri; pentru ,,a azvârli” se foloseşte ,,a ţâpa”.)

asânta, asântez , vb., I, intranz. = A se prezenta la recrutare. asântare s.f. = Recrutare. asemeni, asemenesc , vb., IV, tranz. = A nivela. astară , adv. = Deseară, în seara acestei zile. aşchiţă , s.f. = Loc ( într-o holdă) în care, în anumite condiţii

climaterice, plantele de cultură se sufocă, se ,,ard”. aşlău , s.n. = Baton de sulf folosit pentru dezinfectarea

butoaielor. aţâţele s.f. pl. = Găteje. (Din ,,aţăţa”.) auă , interj. = Au, vai (exprimă o durere moderată). B barabă, barabe , s.f. = Nemernic, vagabond, om de nimic (se

presupune că provine din Barabas, numele unui tâlhar pomenit în Noul Testament. Când au ajuns ungurii în ţinutul pădurenilor, au observat că locurile nu sunt chiar pustii, au mai dat peste nişte ,,momârlani”/ rămăşiţe/; la rândul lor, băştinaşii se întrebau ce o fi barabele care-i vizitează. In Valea Jiului, barabă înseamnă întâi de toate: străin, vinitură).

barb , s.n. = Partea de jos a tăişului securii; ,,bărbia” toporului. băbău , s.m. = Nătântoc, prostănac, tăntălău (Mai puţin probabil

din ,,babă”, mai degrabă formaţie onomatopeică, evocând o vorbire dezlântă, impiedicată, bâlbâită.)

8

băbătău , s.n. = Foc de paie la care se pârleşte porcul tăiat de Crăciun. (DEX: ,,bobotaie - foc mare”.)

bări , adj. = În expresia ,,mai bări” - mai grozav, şi mai şi./ îl putem raporta la ,,barosan”; ba, dacă şi în latineşte şi în ţigăneşte ,,baro” însemnează acelaşi lucru, ne poate purta gândul chiar la sanscritul ,,parah” - deasupra, peste. Cf. ,,barosan”.

bătăşculă , s.f. = Pungă; căciuliţă (de lână); traistă (mică). bătul adj. sau s.n. = Soi de măr. bârjeică, bârjeici , s.f. = Sanie; (mai ales) sanie de mărime

mijlocie, trasă cu mâna, uneori având mici hulube. (Cf. ,,bârsa”).

bebe , s.m. sau f., invar. = Prost, ne îndemântic, nătâng./ Cf. băbău/.

bebeie, bebei , s.f. = Piatră de râu, mare de 1-3 kg, rotundă. bedă s.m. = Drac. bediug , s.n. = Fontă. (Expresie ironică: tare ca bediugu). bejuică, bejuici , s.f. = Ac fără urechi. (Slav ,,bezotci”). beldură , s.f. = Cap. ,,I s-a suit la beldură” - s-a îmbătat. beletui , vb., IV, tranz. = A căptuşi. Beletuială - căptuşeală.

Beletuit - căptuşit. beli , vb., IV, tranz. = A înjunghia, a sacrifica (despre animale);

a înjunghia (despre oameni). beşina-calului , s.f. = Soi de ciupercă de formă sferică; gogoaşă. beu , s.m. = Aproximativ echivalent cu bau-bau. bezăr , s.n. = Peritoneu (la porci). biceu , s.n. Evaluarea unei pagube provocate, în vederea

stabilirii unei despăgubiri. biciuli, biciulesc , vb., IV. = 1. (intranz.) A efectua un biceu. 2.

(tranz.) A aprecia, a considera (pe cineva); a purta de grijă (cuiva), a îngriji.

bijigai , s.n. = Mulţime de copii mici. Foarte probabil că e folosit, în acest înţeles, în sens figurat.)/ Cf. ,,jimigai”/.

boboşi , s.m. pl. = Cocoşi, floricele de porumb. (Onomatopee).

9

bodomoc , adj. = (Om) scurt şi îndesat, rotofei. bolcâie , s.n. pl. = Lemne în formă de ,,L”, folosite la

construcţia unui cin (barcă mică). bolindărniţi , s.f. pl. = Ciuperci, bureţi. (Pare a proveni din lat.

,,boletus”, influenţa de ,,bolond”; dar, termenul nu defineşte numai ciupercile ,,năroade”).

bortile , s.f. pl. = Unelte, tisuguri; bagaje, catrafuse. boteşti , adj. (pl.) = Soi de pruni, (cu prune mărişoare, lungi, de

culoare portocalie spre vânăt, nu se desfac de pe sâmbure.

brădar, brădare , s.n. = Ciubăr, hârdău./ (scândură de) ,,brad”/. broaşte , s.f. = Varice. buburuţ(a) , adj. = Soi de prun(e) - soiul cel mai apropiat de

porumbele, ca aspect şi gust. (Cf. ,,buburuz”). buciniş , s.m. sau n. = Cucută. / ,,Ciulindra/ Bulindra/ Merg

ţiganii a colinda / Prin urzici, prin buciniş / Bucinişu pârâire / ţiganii se sperie.” / (Notă: pe ,,ciulindra” şi ,,bulindra” nu le-am glosat; presupun că sunt licenţe poetice ad-hoc.) Cf. bucin/.

bucta, buct , vb., I, intr. = A greşi, a rata. budigăi , s.m. pl. = Chiloţi. (Cf. ,,bud”) bulgăr , s.m. = Praf, fum. (,,Pipă/ fumează/ de mână bulgăr”.) bulgui, b’ulgui , vb., IV, refl. sau intranz. = 1. A visa; a visa

urât, a avea coşmaruri. 2. A vorbi prin somn. 3. A aiura, a delira, a avea halucinaţii. 4. (fig.) A vorbi prostii.

bulguială, bulguieli , s.f. = 1. Vis; coşmar. 2. (Fig.) Aiureli, năzăriri, trăznăi.

bumbureza , vb., I, intr. = A gânguri (despre copii mici). burf, burfuri , s.n. = 1. Stomacul sau pântecul unui animal. 2.

Burtuş. burfea , s.m. sau f., invar. = Poreclă dată unei persoane

pântecoase. /Cf. ,,burtă”. / burtuş , s.n. = Dos de perină. (Cf. ,,burtă”).

10

buşcurici , s.n. = Mâncare preparată din mălai (nu confundăm mălaiul cu făina de porumb) dumicat mărunt şi prăjit în grăsime; scornici.

buşuli , vb., IV, refl. = A se îmbufna, a se amărî, a se necăji. buşulit , adj. sau adv. = Supărat, nemulţumit, necăjit. butucuţ(ă) = V. ,,buburuţ”/Cf. ,,butuc” - ,,vie de butuc”

nealtoită/. buzbar ,-i, s.m. = Tăune. (Probabil onomatopeic). C caftă , s.f. = Calapod (metalic). (Cf. magh. ,,kapta”). cantă, cănţi , s.f. = Vadră, găleată. carmănadă , s.f. = Antricot de porc. (Var.: carmanadă,

cărmănadă, carmenală, cărminală.) caş, caşi , s.m. = Rămăşiţe, presate în teasc, de struguri, mere,

(mai ales) seminţe de dovleac, etc. (şi care iau forma cilindrică a teascului).

caznă , s.f. = Ironie, batjocură. ,,Nume de caznă” = poreclă. căcâce ,s.m. sau f., invar. = Termen ironic adresat unui

nevârstnic (sau unei persoane demne de luat în râs). (,,Joacă Mucea cu Căcâcea/ La ospăţ la bată-l crucea!”) / Din ,,câcă” (1)/.

călişcă, călişti , s.f. = Cuşcă pentru animale mici; colivie. / Pare un compromis între ,,colivie” şi ,,cuşcă”/.

căntălău, căntălaie , s.n. = Cană de ceramică sau sticla de 1-3 l. (Din ,,cantă”).

căntuţă , s.f. = Diminutiv de la cantă; căntălău. căpăli , vb., IV, tranz. = A mărunţi cu sapa pământul arat sau

săpat cu hârleţul. căproi , s.n. = Dispozitiv de susţinere a vârtelniţei. (Ar putea fi o

,,traducere” a lui ,,popâci”, dacă acesta ar fi raportat la ,,pâci”, (cum consider că ar fi corect) nu dedus din ,,pop”, cum este în DEX).

11

cărăzău, cărăzaie , s.n. = Unealtă de forma unei seceri mici, cu ajutorul căreia, după ce se leagă de opincă sau bocanc, se înfig aracii la vie./ Prin ,,a cărăzui” înţeleg ,,a înfige adânc” nu ,,a alinia”; normal ar fi ca verbul să provină din subst./.

cărţaş , s.m. - Cartofor. căşiţă , s.f. = Partea centrală a teascului, de formă cilindrică, în

care se aşează materialul ce urmează a fi presat./Din ,,caş”/.

cătăniţă , s.f. = Pion (la şah). cătrăniţă , s.f. = Pălăria-şarpelui / ciupercă otrăvitoare. /Cf.

,,cătran”/. cătrânţoi, cătrânţoaie , s.n. = Catrinţă nepretenţioasă, grosolană,

purtată ca şorţ. cătuşă , s.f. = Bucată de fier (mai rar de lemn) prinsă spre vârful

proţapului sau al tânjelei, cu ajutorul căreia se fixează jugul.

căui , pers. 3: căuie, vb., IV. intranz. sau (rar) refl. = (Despre câini; despre oameni, ir.) A urla, a scheuna.

căzni , vb IV, tranz. = 1. A batjocuri; 2. A păcăli, a înşela; 3. A porecli.

căznaci , adj. = Om ciuf, căruia-i place să râdă de alţii; bârfitor. (La sg. ar trebui scris ,,căznaciu”; m-am temut că ar fi fost citit: căz-na-ciu).

câcă(1) , s.f. 1. Muci uscaţi (material de confecţionat biluţe). 2. (Fig.). Muce, căcâce.

câcă(2) , s.m. sau f., invar. = Poreclă potrivită unui bâlbâit. câcăi , vb., IV, refl. = A se bâlbâi, a vorbi împiedicat. câf , interj. = Reproduce zgomotul unei lovituri scurte şi

înfundate. /Onomatopee/. cântecă , s.f. = 1. Aluzie maliţioasă, epigramatică. 2. Previziune

(defavorabilă) adresată unei persoane. câră , s.f. = În expr. ,,a-şi face câră” = a căuta un pretext.

12

cârci , s.m. = Un fel de insecte care trăiesc în pielea animalelor mari (mai ales la ovine); căpuşi.

cârloanţă , s.f. = Cârlig (de scos apa din fântână). (Are şi un sens familiar-ironic, figurat).

cerulete , s.m. = Cer, ceroi (copac). chet , interj. = Strigăt cu care se alungă mâţa. chiolba, chiolbez , vb., IV, refl. = Inholba. chiolbat , adj., uneori substantivat = cu ochii bulbucaţi, scoşi din

orbită. (V. şi porecla ,,Holban”). chiomp, chioampă, chiompi, chioampe , adj. = Cu vârful rupt

sau abia ascuţit (,,ac chiomp”) (nu are alte sensuri). Chiompa, vb., I refl. sau tranz. (Cf. ,,tâmp”; ,,tâmpit”).

chistie , s.f. = Pârghie. chişiţe , s.f. pl. = Fibre (,,aţe”) lemnoase rămase rebele cu

prilejul despicării unui buştean (Apar cu atât mai mult cu cât lemnul e mai încheiecios). (Nu are alt sens).

chitat , adj. = 1. Bogat în petale, învolt. 2. Gătit, îmbrăcat bine şi îngrijit,

chita, vb., I. refl. sau tranz. /Cf. ,,chită”/. chiuţă , s.m. = termen respectuos cu care te adresezi persoanelor

mai vârstnice, fraţilor mai mari: nene, bade. /Din ,,tetiuţă” (ieşit din uz) care e un diminutiv din ,,tete”.

cingătău, cingătaie , s.n. = Clopoţel, talangă /Onomatopee/. cioacă , sf. = Vacă mică şi slabă. ( În GRA sens asemănător)

(Nu are alte accepţiuni; stăncuţei i se spune ,,ceucă”). cioafă , s.f. = Căpăţână de curechi. /Cf. ,,ceafă”/. ciocârţi , s.m.pl. = ciuperci comestibile, cu pălărie asimetrică,

care cresc toamna târziu prin păşuni. cioi , s.n. = Picior (de găină, fript); ciolan. ciotorî vb., IV, intranz. (sic) = A cicăli, a bate la cap. ciuf , adj. = Mucalit, glumeţ, batjocuritor. ciufuli, ciufulesc , vb., IV, tranz. = A batjocuri, a porecli. (Nu

are alte sensuri; părului - de pe cap - i se mai spune şi ,,ciupi”; / acest ,,ciupi”. pronunţat monosilabic,

13

reprezintă, probabil, puntea de legătură în -tre ,,ciuf” şi ,,ciupeli”/.

ciupa , interj. = (De obicei repetat; când se vorbeşte cu sau despre copii.) ,,A face ciupa (-ciupa)” - a (se) scălda, a face baie. A ciupăi, vb., IV. refl. /Onomatopee/.

clamet , s.n. = Minte, înţelepciune. coafă, coafe , s.f. = Lovitură de pumn sau palmă, administrată

peste sau după cap./Cf. câf”/. coclenţ , s.n. = Dispozitiv sau parte a unei unelte cu care se

agaţă ceva (vârful unui ac de croşetat, de pildă). (Cf. ,,clenci” şi ,,coclete”; în GRA: cleanc, clinci, clocimp, cocleanc - cu sensuri diferite).

cocoş , s.m. = Cei patru sâmburi de nucă, atunci când reuşeşti să-i scoţi fără să se desprindă deolaltă. ( In DEX, cocoş - miez de pepene).

cocotă , s.m. = sau f. = Persoană rea de gură, bârfitoare, căreia îi place să vorbească despre alţii şi să se amestece în toate poveştile (Se poate spune şi despre un bărbat că ,,e o cocotă”.

codih , s.m. = Felcăul de dubă, cel mai mic dintre cei patru felcăi. /Din ,,coadă”; sufixul de la ,,curumih”/.

colbozî , colbozăsc , vb., IV. refl. = A suferi din pricina căldurii excesive (şi a unui aer impur, într-o încăpere închisă). (Se foloseşte mai ales în expr. ,,M-am colbozât de cap”).

colopită , s.f. = (Când o piatră / de formă plată/ e aruncată cu pricepere pe suprafaţa unei ape, ea sare de câteva ori înainte de a se scufunda, adică face ,,colopite”).

coloră , s.f. = Molimă, epidemie./ Cf. ,,holeră”/. copi , interj. = Strigăt (repetat) cu care se cheamă găinile. În

GRA: ,,cupii” - strigăt cu care se cheamă curcile. copiluş . s.m. = Cuiul care, împreună cu bărbătuşul şi

muieruşca, fixează lungimea pânzei la război. (Din ,,copil”, evident).

14

corfiţă , s.f. = Botniţă pentru boi, confecţionată dintr-o împletitură rară de sârmă. (Are şi sensul de ,,coşuleţ”.

cortoci, 3 pl. cortocesc , vb., IV, refl. = (Despre mâţe) a se împerechea. /Sugerează o ... împerechere între ,,corci” şi ,,cotoc” (ultimul neatestat; pisoiului i se spune mârtoc sau mârtan). Hm, sugerează şi nu prea/.

costunguri , s.n. pl. = Catrinţa şi opregul (luate împreună) la un costum de sărbătoare.

coştrob , s.n. = Colţ, cotlon; spec.: nişa de sub sobă, sub care se ascund mâţele sau se depozitează lemne).

coştrobeaţă , s.f. = Împletitură rară de nuiele sau construcţie de laţuri, în care se dă mâncare la puii de orătănii.

cotoarbă , s.f. = În expresia ,,jale şi cotoarbă”. Nu i-am putut preciza sensul exact.

cotron , s.n. = Postamentul din zid de cărămidă pe care se aşează cazanul pus la fiert; cuptorişte.

cotreaţă , s.f. = Coteţ de găini. crestată , s.f. = Colac împletit rotund, pupăză. (Are ,,creastă”). cucu , adv. = In expr. ,,a sta cucu” - a sta în picioare (despre

copii, când încep să umble). cucuruzu-lupului = Plantă de pădure asemănătoare cu

lăcrămioara. cucui, c'ucui , vb., IV, intranz. = A cucăi, a dormita, a moţăi.

(Literal: a dormi în picioare - adică stând ,,cucu”). cuftă , s.m. sau f.; adj. = Rău de gură, clevetitor, indiscret;

colportor de zvonuri. Var. cuftăriţă, s.f. culi-buli , s.m. = Prăpădit, nime-n lume, terchea-berchea. curfutiţă , s.f. = (ceva cam ca ,,o zgâtie de copilă”), ştrengăriţă.

(Se spune despre fetişcane, cu simpatie). cursură , s.f. = Bucată de pâine desprinsă parţial ,,cursă” , în

cuptor, din rest. Var. scursură. curumih , s.m. = Pasăre de mărimea unui porumbel, cu penele de

un galben aprins. (Cântă: ,,Solomie, hăi! Haida la birău!”)/ probabil onomatopee; sufixul ca în codih”/.

15

cusurău, cusuraie , s.n. = Grindă groasă pe care se sprijină căpriorii.

cutie , s.f. = Echivalent al colivei. Se prepară din sâmburi de nucă amestecaţi cu mere tăiate felii. /Numele gutuii se pronunţă când gutâe, când cutie/.

cutruşi , vb., IV, tranz. = A prăpădi, a zdrobi, a face una cu pământul, a înghesui, a morsoca. (Puternică nuanţă ironică.) / Cf. cotruş, cotruţă - neatestate/.

D dăunos , adj. = (Se spune mai ales despre femeile şi fetele

gravide). Lacom, pofticios./ ,,I se dă - i se face poftă”/. dâcă , s.f. = Ciudă, răutate. dâcos , adj. = Arţăgos, îndărătnic. dârg, dârguri , s.n. = Unealtă cu care se trage jarul din cuptor. descreşte , vb., III, intr. = Se spune despre cel care tânjeşte

(uneori se îmbolnăveşte de-a binelea) pentru că a văzut o mâncare din care nu a putut gusta./ Nu, n-aş crede să fie format după franţuzescul ,,decroitre”/.

dezbulgui, dezbulgui , vb., IV, refl. = A se deştepta din somn. Fig.: a se trezi la realitate, a ajunge să pricepi despre ce e vorba.

diri , adv. = Apropiere, preajmă, aret. (,,Mai treci tu pe diri noi”) docheşiţă , adj. = In refrenul unei colinde (a fetei): ficioriţă,

docheşiţă”. Uneori colindătorii pronunţă ,,ducişiţă”. Pentru stabilirea sensului şi etimologiei, am putea rătăci cu gândul de la ,,Dochia” până la ,,ducesă”./ ,,de ochişică” = oacheşă, brunetă; ,,de” evită hiatul, ca în cuvântul următor:

dobosit , adj. = Ostenit; necăjit, amărât; dezamăgit. dodoc , adj. sau s. = Prostănac, tăntălău./ Cf. dudă/. domnişoare , s.f. pl. = Maci sălbatici. dreavăn, dreveni , adj. = Amorţit, înţepenit.

16

dreveni, drevenesc , vb., IV, intr. = A amorţi, a înţepeni (de oboseală, de frig).

drumen , adj. = Despre lemne (tăiate pentru foc): rotund, nedespicat.

dudă, dude , s.f. = 1. ţeavă; spec.: burlan, horn. 2. Sirena fabricii sau a trenului (,,sună duda”). 3. (Fig.) Bleg, tont, nătărău (cu trimitere la expresia ,,stă cu duda-n sus” -- adică doarme pe spate).

dudui, dudui , vb., IV, tranz. = A alunga (pe cineva)./ Du-te, du-te/.

dunstăli , vb., IV, tranz. = A fierbe înăbuşit, în vederea conservării. Hârtie de dunst = celofan.

duşi , s.m. pl. = Dispoziţie sufletească; toane, meşi. (Declaraţie a lui Făurar: ,,Dac-aş fi în locu lui Gerar, aş îngheţa oala pe foc şi viţelu-n vacă; dar nu mă lasă duşii lui Marţ”.)

F fanhiu , s.m. = Planta mică, mereu verde, cu flori violete; se

seamănă pe morminte. (Pron. fan-hiu). fapt, fapţi , s.m. = Triton. fâscă , s.f. = Fâşneaţă. ferica , interj. = Ferice. (,,Ferica, Doamne, ferica, de cine ştie

rugăciunea Sfintei Vineri...” - dintr-un imn păgân, inabil încreştinat, închinat Venerei.)

fest , adv. = Tare, susţinut (,,Dă-i fest”). În GRA sens înrudit. fetea , în loc. adv. ,,de-a-n fetea” = În van, zadarnic. (Sens

identic cu inextricabila expresie “deamfutolpomana”). feţie , s.f. = Loc însorit. (Contrar: doştină). finjie , s.f. = Ceaşcă, olcuţă, cană. fizaie, fizaie, fizăi, fizele , s.f. = şiret de încălţăminte. fizuială, fizuieli = Fizaie.

17

fleci , s.n. = (Numai în expresia ,,a face/ ceva/ tot fleci” - a face chiseliţă, a terciui. Fleciui, v, Fleciuit, adj.

fleoaştăr (1), s.n. = Medicament cu care se tratează furunculele. fleoaştăr (2), s.n. = Pavaj, pardoseală de piatră ( în curte, în

grajd). Fleoştări, v. Fleoştărit, adj. fleoştoancă , s.f. = (ir.; depr.) Fată. ,,O fleoşteoancă de fată -

expresie curioasă şi cu iz pleonastic. fluierice , s.f. = Fluier mic, confecţionat (primăvara, când coaja

se dezghioacă de pe lemn), dintr-o creangă de salcie (v. ,,zdrâmboaie”).

foastăn, foastăne , s.n. = Scândură groasă, dulap. focat , adj. = Sărman, biet. ,,Focatu de el!” --expresie supremă a

milei, a compătimirii. fofâca , s.f. = În expr. ,,cu fofâca” - cu înşelăciune, cu

amăgeală, cu înceluială./Cf. ,,fofârlica”/. forgaţie , s.f. (Otravă ?) forşit , s.n. = Obicei, cutumă. ,,Forşitu satului” forhei , s.n. = Zid la acoperişul casei, care depăşeşte nivelul

streşinii. formeca , vb., I, tranz. = A frământa ( între degete). forot , adv. = Graba mare (de obicei dezorganizată) -- numai în

expr. ,,a da forot”. G gais , s.n. = Petrol lampant./ In DU: ,,gaiţă” = lampa cu petrol.

Pusă în legătură cu ciocul gaiţei/ Pron. monosilab/. găbălaş , s.n. = Clădire mică ( de sine stătătoare sau ataşată de

casă, de şură, de grajd) folosită ca hambar, cămară, magazie. Var. ,,gălbănaş”.

gălendre , s.f. pl. = Îgrăditură rară (adesea doar o cracă aşezată orizontal pe vârful unor ştempi) pusă la capătul holdelor, pentru a împiedica accsul vitelor mari.

18

găvălie , s.f. = ţeastă, caraniu. (,,Capule, capule/ Fire-ai tu a dracului,/ Troscoţel de pe nedeie/ Vie dracu să te ieie,/ Troscoţel din munte-n munte,/ Sări-ţi-ar ochii din frunte,/ Să rămână găvălia,/ Să se ouă ciorcârlia!” - descântec de durere de cap./ lat. ,,cavus”/

gârgovină, gârgovini , s.f. = Încheietura piciorului - partea opusă genunchiului.

ghioaibe , s.f. pl. = Picioare ( înţelese cam de la genunchi în jos)/ Var. ,,Ghioambe” evocă, obligatoriu, pe ,,gambă”/. Pron.: ghioai-be; ghioam-be.

ghile , s.f. pl. = Scândurele (cioplite doar din secure sau bardă). ,,Gard de ghile”./ Cf. ,,a ghili”/

goanţă , s.f. = Numai în expre. ,,goanţă goala” -- puţă goală. gobârlău , s.n. = Pat cu acoperiş şi perdele. Pe acoperiş se

păstrau pernele (după perdele puteai dormi liniştit şi ziua). De fapt, se spune rar ,,gobârlău”, simplu, şi de obicei ,,pat cu gobârlău”. Forma ,,cobârlău” şi sensul ,,bârlog” - neatestate.

golumb , s.n. = Panglică, primbură subţire folosită ca şnur. gomila, gomili , s.f. = 1. (inv.). Movilă, dâmb. 2. (Spec.)

Grămadă de pietriş (conţinutul unui car). greciulei , s.m. pl. = Floarea Paştelui. Var. Greciorei are şi un

singular: Greciorel. guciu , interj. = Strigăt (repetat) cu care se chemau porcii. gurguia , vb., I, refl. = V. ,, îngurguia”. gurtăn , s.n. = Zid în care e în cadrată poarta de la drum. guşiţă , s.f. = Drob (mâncare de miel). H hacea, haci , interj. = Strigăt cu care se alungă porcii. halamucă , s.f. = Femeie masivă şi tăntăloacă. hatijac, hatijag , s.n. = Raniţă; sac, traistă.

19

hahaucă , s.f. = (Ir.) Lungană (femininul lui găligan, să zicem) (,,Nu te mai întrece, că eşti hahaucă mare!”) Pron.: ha-hau-că.

hălboacă , s.f. = groapă, adâncitură pe cursul unui râu. hăpt , adv. = Exact, chiar aâta. hărădeu , s.n. = Probabil hârdău. Apare numai însoţit de găleată.

Intr-un descântec: ,,Hărădeu găleata, că verzele-s gata”. Într-un basm, Hărădeu-Găleată e ciudatul nume al eroului principal, adică echivalentul lui Făt-Frumos. (,,Nu pot duce o greutate atât de mare, că nu-s eu Hărădeu-Găleată”).

hărminţi , vb., IV, tranz. = A legaliza biletul de proprietate după vânzarea-cumpărarea unei vite (mari).

hăşcău, hăşcaie , s.n. = Punga (de tutun) confecţionată din piele sau băşică de porc./ Cf. haşcă - neatestat/.

hăzăcău , s.m. = Om solid, ciolănos (şi tont)./ Cf. cazac/. hârcă , s.f. = Flegmă, scuipat/ Onomatopee/. hârâp , s.n. = Boala de piele, la porci; rapăn, jeg. Prin varianta

,,râp” pare şi înrudit cu rapăn. hired, hireduri , s.n. = Bucată de lemn (subţire). hiţ , s.n. = In expr. ,,a da un hiţ” - a hiţui. hiţui , vb., IV, tranz. = 1. A lipi (,,suda”) prin forjare, după o

metodă primitivă două bucăţi de fier, a forăstui. 2. A pârpăli o sarjă de virşli.

hoală , s.f. = Nesătul, hămesit. (Sensul ,,vultur” - neatestat. hoancă , s.f. = Groapă, râpă. hoapă , s.f. = Duşcă sau, mai degrabă pahar, cană. In expr. ,,am

tras o hoapă” - am băut o porţie mărişoară. hoap(t’)ină, hoapine , s.f. = Groapă (pe un drum)./ Cf. hop/. hoarjă , s.f. = 1. Muncă multă, ( nu prea grea, dar) istovitoare

prin diversitate. 2. Sfadă, pricină./ Cf. ,,horj”/ hodoleancă , s.f. = Vagabond, sărăhoi, usernic. ,,A umbla

hodoleancă” - a umbla creanga, a vagabonda.

20

hodoroase , s.f. = Lucruri vechi şi fără valoare (nu numai de cât care hodorosesc). Hodorosi, vb., IV. intr. = hodorogi; bombăni.

holoabe , s.f. pl. = Incălţăminte proastă şi şcorfăită. holos , adj. = V. ,,hoală”. honghi , vb., IV, refl. = A depune un efort mare (şi

brusc). ,,Se hongheşte să ridice sacu”. horhoia, horhoi , vb., IV, refl. = A râde tare, prosteşte, vulgar./

Onomatopee/ horhoce , s.m. = Un bătrân foarte bătrân. ,,Horhoce bătrân”

întăreşte ideea de senilitate./ Probabil onomatopee, cu referire la respiraţia şi tusea bătrânilor/.

horopot , s.n. = Acces (puternic şi prelungit) de tuse. (Onomatopee).

hoştopar , s.n. = şiră de paie de cucuruz./ Cf. ,,hoaspă”/. Ultimul sunet este înmuiat, iar după el se simte un ,,u” mut. Ar trebui scris cam aşa: hoştopariu; dar în acest caz mă tem că apare primejdia de a fi citit; hoşto-pariu.

hupta = în loc. adv. ,,cu hupta” -- Cu forţa, cu sila. hudurlaie , s.n. = Locuri rele, coclauri, râpi. I

iclodi , interj. = Folosit şi ca verb, dar numai în invitaţia ,,hai să

iclodim” adică să practicăm un joc de societate între doi sau mai mulţi participanţi: – Iclodi! – Câţi pui or fi? –Un ţâclon, o ţâcloană, doi cocoşei şi trei puicuţe. În exemplul dat, adversarii urmează să ghicească ce familie din sat e formată dintr-un bărbat, o femeie, doi băieţi, trei fete.

io , interj. = Iată, uite (Apare în DA cu trimitere, fără alte explicaţii, la ,,iuo/adv.”, pe care, însă, DA nu-l inserează.

21

iortoane , s.n. = (Uşor peiorativ). Obiecte de podoabă, de găteală, de lux. (,,Pălăria ta, Iuoane,./ Numa plimburi şi

iortoane”). Î îmbălţa , vb., , I, refl. = A se îmbrăca pentru a face invitaţii la

nuntă (deci, printre altele, a se încinge, peste umăr, cu un brâu tricolor). îmbălţat, adj.

îmbleozna , vb., , I, refl. = A se deforma (la faţă) din pricina grăsimii excesive sau a unei boli. ,, Imbleoznat”, adj.

împărăca , pers. 3. împărăchează , vb., refl. sau intr. - A se acoperi de promoroacă./ Cf. ,,buracă”/.

împufa , vb., , tranz. = A înţepa cu acul (un aluat pus la copt, caltaboşii când fierb etc./ adică ceva care, înţepat, pufăie/)

(GRA: ,,puf” înţepătură de ac). încâlmoci , vb., , IV, tranz. = A încâlci, a răvăşi, a învălmăşi.

Încâlmocit, adj.: încâlmoceală, s.f. încobelcea , vb., , I, tranz. = A uni, a lega (cam la repezeală şi

fără a fi preocupat de calitate)./ Din ,,colbelci” = sârmă răsucită în râtul porcului, spre a-l împiedica să râme. (Nu are alt sens)/.

încobila , vb., , I, tranz. = A aşeza plugul pe cobili. îndecăsi , vb., , IV, tranz. = A apăsa, a presa, a înghesui, a

îndesa. îngâina, îngăinez . vb., , I, tranz. = A educa prost, a răsfăţa.

Îngăinat - întrecut, răzgâiat. îngrumura , vb., , I, tranz. = A acoperi cu pământ rădăcinile unei

plante, muşuroi.

22

îngurguia . vb., , I, refl. = A se ridica pe vârful degetelor de la picioare (Nu are alt sens)/ Din ,,gurgui”; de comparat şi cu ,,gui”, vb., ; ,,guri”, vb., ; ,,gureţ”, s.n./.

întorsură , s.f. = Un fel de plăcintă./ Inainte de a fi pus la copt, aluatul se răsuceşte. se întoarce, se întinde, cu făcăleţul, iar se întoarce...

întrece , vb., , III, refl. sau tranz. = A (se) răsfăţa; a face nazuri. J jigan , adj. = iute, ager, sprinten./ Cf. ,,jiganie”/. jintui, jintui , vb., IV, tranz. = A lovi, a trânti, a izbi, a răvăşi.

(Nu are alte accepţiuni; nu m-aş mira ca aceasta să fie sensul primar.)

jipi, jipesc , vb., IV, tranz. = A lovi, a bate (cu o joardă). ,,Astâmpără-te, căte jipesc de vezi jidovi!”/ Cf. ,,japă”, s.f. ,,jip”, interj. - onomatopee.

jircui, jircui , vb., IV, tranz. = A răscoli, a aranja focul (în cuptor)./ Probabil din ,,jar”; va fi fost, la început, jărcui/.

jircuitor, jircuitoare , s.n. = Băţul cu care se jircuie. jireadă, jirezi , s.f. = şiră de paie (de grâu). jucuţi , vb., IV, tranz. = A executa (forţat) o hotărâre a

autorităţii, în vederea unei reparaţii materiale, a încasa o amendă./ Cred că se impune comparaţia cu ,,execută” /.

jupai , s.n. = Erupţie, pecingine, mulţime de bubuliţe (umflături foarte mici) apărute pe piele.

julă , s.f. = 1. Bucată (mică) de slănină (de proastă calitate). 2. Fiinţă slabă, debilă; gloabă./ Poate înrudit cu ,,juli”/.

23

L lat, laţi , s.m. = Bucată de pânză având lăţimea cu care a ieşit din

război. ,,Lepedeu din doi laţi”. lehăi, l’ehăi sau lehăiesc , vb., IV. refl. = A se lehămitisi, a se

dezgusta; a renunţa (cu scârbă) la ceva. leorbă , s.f. = Numai în expr. ,,frunză de leorbă” - foi de dafin.

Pron. leor-bă. ,,Leorpă” - neatestat. lucia , vb., I, tranz. - A mângâia (pe păr); a netezi. M mamarcă , s.f. = (ir. sau/ şi peior.) Căpetenie, conducător./

probabil din ,,mamă”, cu sufix ca în coşarcă, cotarcă/. marhă, marhă , s.f. = Vită (mare). Var. ,,mărhaie, mărhăi” apare

şi în DA, cu explicaţia; ,,Derivat din marhă + aie; dar la articolul ,,marhă” trimite, fără alte explicaţii la... marfă.

maşlu , s.n. = Fontiţă. măhăhaie, măhăhai . s.f. = Monstru de mari dimensiuni, arătare,

sperietoare. (germ. ,,Macher”; indian ,,maha”)/ Cf. măgăoaie de comparat şi cu mătăhulă, atestat.

mătincă , adv. = Am impresia că...; mi se pare că,,,/ ,,mă tem că”/.

meşti , vb., IV, refl. = A da dovadă de ingeniozitate, a rezolva cu inteligenţă o problemă dificilă./ Cf. ,,meşter”/.

metehăli, metehălesc , vb., IV, refl. = A se simţi rău (de la stomac), a se îmbolnăvi (uşor).

micioage , s.f. = Nuiele, şormântăi,/ zmicele/. mirezanie, mirezănii , s.f. = Lucru de mirare, ciudăţenie. mâscăi, mâscăi , vb., IV, refl. = A nu-ţi găsi astâmpăr (în

aşternut)./ ,,mişcă”?/. mâţâguşi , sm. pl. = Inflorescenţă de salcie sau răchită, ament.

24

moacre , s.f. pl. = Soi de cireşe roşii, mari. morcoaşă, morcoaşe , s.f. = Bucată de fier în formă de ,,U”,

montată în vârful osiei, la car. mol, moluri , s.n. = Loc pe cursul unui râu, în care apa (aproape

că) stă pe loc./ Probabil din ,,moale” - lin/. morcosan , s.m. = 1. Monstru în închipuirea copiilor. 2. Joc de

copii./ Cf. ,,morsoca”, acesta din urmă având în Cigmău numai un sens ironic, profund neserios, de parcă lat. ,,mors” ar lua parte la priveghiul dacic.

motronc , s.n. = Ustensilă confecţionată dintr-un ştergar înnodat la un capăt, cu care duelează participanţii la priveghi; pentru a spori eficacitatea uneltei, în nod se poate pune sare sau cenuşă.

motronce , art. motroncea , s.m. sau f., invar., sau adj. = Poreclă aplicată unei persoane slabe de minte, (şi împiedicate

în mers) prostănac, nătărău./ Cf. ,,motronc”; Motroc şi motron -- neatestat/.

mozoc , s.m. sau adj. (fem. mozoacă) = (Om) ursuz, morocănos, nesociabil. (GRA ,,mozac”, sens identic). Accepţiunea ,,câine ciobănesc” - ieşită din uz.

muşuli , vb., IV. = A mirosi (atingând cu nasul obiectul investigaţiei).

N născocorî , vb., IV, refl. = A ameninţa, a se răsti, a se răcădui, a

se burzului, a se răţoi. Pentru că în Ţiganiada Florea Fugariu îl înţelege greşit atribuindu-i (numai) un sens figurat, voi insista ceva mai mult asupra termenului. ,,Cocor” = boalfă, umflătură (provocată de o lovitură, de obicei la cap)./ Presupun că provine din lat. ,,cucullus”/; evident. înrudit cu: cucui, cucui, cuc, cucă, gug, cuculeie; foarte probabil că vreunul din acestea să facă

25

legătură cu etimonul latin. A se cocora, a se cocorî = a se umfla (de spinare). Cocorat, cocorât, = umflat de spinare, dar nu gheboşat, ci stând în poziţia taurului care se pregăteşte de atac. De altfel şi oamenii - unii, cel puţin - când ameninţă apleacă fruntea şi îndoiesc spinarea, cocorându-se, deci. Dovadă că aşa stau lucrurile o aflăm în Ţiganiada , vers. 7913: (Corcodel versus Parpanghel) ,,Infla să dee, dar cestui nici nu-i pasă/ Căci cu mult mai înainte să-nflasă.”

O o , conj. = Ori, sau./ Totuşi, nu e prescurtare din ,,ori”, ci ,,au”

contras, (,,Vii au ba?” - vii o ba?”) aşa cum ,,el au făcut” a devenit ,,el o făcut”; ,,a căuta” a devenit ,,a cota”,

supunându-se, în continuare, legilor în vigoare (,,Coată să...”).

ocheri , s.m. pl. = Ochelari. ofeli , vb., IV, refl. - A mânca bine, a se ospăta, a se omeni. P părăli , vb., IV, refl. (3. pl. părălesc) = A se împunge cu vorba,

a se ciondăni. păzâtură , s.f. = Mâncare caldă. lichidă; supă, ciorbă, zamă. pipă . s.f. = 1. (La lampa cu petrol) Dispozitiv semisferic, are

practicată o crestătură prin care trece flacăra fitilului. 2. In expr. ,,nici o pipă” - nici un strop, deloc. ,,Nu am o pipă de apă în casă”.

26

pipi , s.m. pl. = 1. (Ir.) Păduchi. 2. Bani (conform formulei: Pe ce să cumpăr dacă n-am bani? Pe păduchi?).

pisău , s.n. = Bebeie (sau bucată de fontă de forma şi mărimea unei bebei) cu care se pisează (sarea în trocuţă).

pişcătoare , s.f. = Bucată scurtă (cca 10 cm) dintr-o nuia; despicată la un capăt; poate prinde rufele pe aţă, să nu le ia vântul, sau coaja hurgoiului, să nu se desfăşoare.

pi , interj. = v. ,,piri”/ probabil prescurtat din acesta/. piri , interj. = Strigăt (repetat) cu care se cheamă găinile. p(t)ischiri , s.f. pl. = Piftii, aituri, cotoroage, răcituri. piţigoaie , s.f. = (ir.) Inchisoare./ Cf. ,,biţiboaică” -- neatestat./. piu , s.n. = Joc cu surduca, între două echipe de câte patru inşi,

suspect de asemănător cu besbolul american. pî , interj. = imită zgomotul unei împuşcături. (Cu p î-pî-uri

repetate se ,, împuşcă” ţiganii.). pâci, pâci , s.m. = 1. ţap. (Caprele, însă, când se împerechează,

nu se pâcesc, ci se pârcesc). 2. În expr. ,,a umbla pâci” - a umbla în patru labe; se spune despre copii, când încep să se târască.

pârlui, pârlui , vb., IV, tranz. = A opări rufele cu leşie. pârlău, pârlaie , s.n. = Ciubărul în care se pârluie. pâţă, pâţe . s.f. = Scamă. poneavă, poneve , s.f. = Pătură de cea mai proastă calitate;

zdrănţar. pont , s.n. = Figură la jocul de căluşeri. popic , s.m. = Bucată de lemn (cam cât un puc) folosită la un

complicat joc cu beţe, numit tot popic. popinjoi, popinjoi , s.m. = Dediţei. popândi , vb., IV, tranz. = A omorî , a ucide (cu un pronunţat iz

iron.). poştări , vb., IV, tranz. = A purta pe cineva dintr-o parte într-

alta, a pune pe drumuri. potroz , s.n. = în expresia ,, In potrozu dracului”, dezaprobă o

comportare, o acţiune.

27

prelucă , s.f. = Luminiş, poiana./ pre+luci/. presacă , s.f. = Miezuină între două loturi de pădure, marcată

prin retezarea (cam la un stat de om) a unor copaci./ Legătura cu ,,prisacă” a fost făcută de către (şi mai) bătrânii cu care m-am sfătuit: ,,Copacu tăiat face butură, vin albinele şi fac presacă..” Explicaţia e ispititoare şi la îndemână, numai că, nu se taie copaci groşi, apţi de a genera scorburi/.

preştilă, preştili , s.f. = şindrilă, draniţă. Pron şi prăştilă. În GRA ,,frăştilă” - sens identic.

prevăzuţi , s.m. pl. = Bureţi cu codiţa lungă şi sub c ire, cu pălăria mică, fragilă; bureţi de rouă.

puculi , vb., IV, = (tranz.) 1. A împacheta; a pune în ordine. 2. (refl.) a se potrivi, a se nimeri. 3. A se înţelege, a se potrivi, a se împăca. ,,Cu (Cutare) nici Sătana nu poate puculi!”.

pui’a , vb., I. = (tranz.) A făta, (ir.) a naşte; Fig. (intranz.) - ,,Ce-ţi puiază prin cap?”

puiag , s.n. = Parte a şurii deasupra căreia e aşezat podul. pup , s.m. = Copil mic, bebeluş. ,,Face pup” -- aşteaptă să nască. pupurel, pupurei , s.m. = 1. Grămăjoară (de nutreţ). 2. Pată pe

obraz; pistrui. 3. Bulină. ,,cămaşă cu pupurei”. 4. Poziţia celui care s-a aşezat pe vine: ,,stă pupurel”.

purec, pureci , s.m. = Joc de societate practicat în priveghiuri: În comanda ,,purecului” un băiat sărută o fată. Dacă pedepsitul refuză, e aspru admonestat cu motroncul. Formula consacrată: – Întoarce-te, purece! – Nu mă pociu. – Până când? – Până nu sărută Lăica pe Linuţa. 2. Arc mic, cu coardă dublă, folosit numai în priveghiuri: între cele două corzi se introduce o aschiuţă, se răsucesc bine şi li se dă drumul în părul unui amic; derăsucindu-se, aţele se ataşează atât de strâns de chică, încât nu mai pot fi scoase decât cu foarfeca.

puroi , s.m. = Plantă cu frunze lungi, netede, în formă de

28

panglică, crescând direct din rădăcina care are forma unui morcov foarte lung şi foarte subţire şi copiii se trudesc (concurs) s-o extragă din pământ, cât mai lungă, descântându-i: ieşi puroi, din găuroi, că ţi-oi da un rusuroi.

purta , vb., I, refl. = A se grăbi. R răbui , vb., IV, tranz. = A scobi superficial locul în care

urmează a fi aşezat un şurub (nasture etc.), pentru ca şurubul să nu iasă în relief. (DEX = ,,a unge”).

răcer , s.n. = Dispozitiv, având o ţeavă răsucită în formă de bobină, prin care trec, spre a se condensa, aburii care ies din borhot ( în cazanul de fiert ţuică; acest cazan se numeşte ,,căldare de vinars”)./ Cu tot aspectul său nemţesc, provine din ,,răci”/.

răiciog , s.n. = Elita, quintesenţa, inima ţiganiei./ În ţig. rai, raj = domn. Regret, mai multe nu ştiu.

răpeagă , s.f. = Un fel de targă de crengi, cu ajutorul căreia se târăşte fânul când trebuie coborât pe o pantă abruptă. Sensul ,,spin” - neatestat.

răstalniţă , s.f. = Marginea patului; scândură care marchează această margine.

rătăli , vb., IV, intraz. (sic!) = A retrage bancul (la jocul de ,,douăşuna”.

râncaci , adj. sau adv. = (ceva între) bou şi taur) scopit incomplet. (În DU ,,râncău” - sens identic.) 2. (Om) iute de fire, arţăgos./ Din ,,râncă” - neastat/.

râp , s.n. = v. hârâp. ruj , adj. = Soi de măr timpuriu, cu mere mici, galbene,

acrişoare.

29

rujdulă , s.f. = Custură; sculă veche şi proastă. rupt , (În loc. adv. ,,cu ruptu”) = Plată în acord. (Spre deosebire

de ,,cu ziua”, când se plăteşte ziua de lucru, nu munca prestată).

S salbădă , s.f. = Sens neprecizat, în expresii cal ,,n-am scos

salbădă de vorbă”, ,,n-am văzut salbădă de om”. sărăhoi, sărăhoi , s.m. = Vagabond, barabă, uşernic; sărac./ ca şi

la alte cuvinte de acest fel, pluralul se pronunţă cu un ,,i” deschis, un pic altfel decât singularul, în care se mai simte o rămăşiţă de ,,u” mut/.

sâcreata . s.f. = Moarte, sfârşit. ,,Când fu lucru gata, îl mâncă sâcreata” -- se spune despre o acţiune ratată tocmai la sfârşit.

scăluş, scăluşi , s.n. sau scăluşi, s.m. = Măsură de lungime egală cu distanţa dintre vârful degetului mare şi cel al arătătorului.

scăpău , s.m. = Excremente, fecale. (Pentru anume suferinţe se recomandă, ca remediu ,,unsoare de la capătu schinării şi ,,scăpău de fată mare”.) ( In GRA, identic; ,,scăpău de fată mare” - e tot de leac.)/ Provine, evident, nu de la ,,a scăpa”, ci de la ,,mă scapa”/.

scârtoagă , s.f. = Gloabă, mârţoagă; eventual onomatopee, sugerând scârţâitul scheletului/.

scleme, scleme , s.f. = Spetează, (grindă mică) cu care se fixează doi câte doi căpriorii acoperişului (ca o bară trasă lui ,,A”).

scofârci , vb., IV, refl. = A se căca împrăştiat, a avea diaree. scriuş , s.n. = Obiect cu care se poate scrie (toc, creion, pix etc.). sfâcă , s.f. = Bucăţică, dărăbuţ.

30

slobozî , vb., IV, refl. sau tranz. = A (se) lăsa în jos, a atârna. sloi , s.n. = Un fel de pastramă de oaie. soalde, sold , vb., III, tranz. = A da forma aluatului, întorcându-

l între palme, înainte de a-l aşeza pe lopată şi a-l băga-n cuptor.

soncăni, soncăn ' , vb., IV. intr. = A-şi manifesta nemulţumirea murmurând, bombănind; a dezaproba mârâind, strâmbând din nas.

sperlă , s.f. = Acelaşi sens ( în DEX) ,,sperlă”, cu precizarea că e vorba de cenuşă caldă, spuză arzândă. ,,Ca o sperlă” - iute, furtunos, necugetat.

spârdăi, spârdăi , vb., IV., refl. = A se răsti, a vocifera ameninţând, a se născocorî. (Are un puternic iz ironic).

sprijini, sprijin' , vb., IV. tranz. = 1. A opri un obiect din zbor; spec.: a prinde surduca, la oină. 2. A para o lovitură. 3. A depozita ceva (la repezeală şi pentru puţin timp: Adă un sac să sprijinim grâul, până-l ducem acasă).

spurc , s.n. = Rău, urâciune (sens vag. v. ,,ai-hai”) 2. Reumatism (,,Se schimbă vremea, că mi s-o ţâpat spurcu-n picior”.).

strofoca, strofoc , vb., IV, refl. = A pune prea mult suflet, a face exces de zel./ Var. strafoca/.

sucă , sf. = Nărav. sughinaş , adj. = (ir.) Frumuşel, spilcuit. sunducos , adj. = Uşor iritabil, supărăcios, dificil./ Ar trebui să

provină dintr-un - neatestat - ,,sunduc”/. supăr , s.n. = Supărare, necaz (,,Dă-l în supăr!”). surcăli , vb., IV, tranz. = A scurma în pipă. surcăluş , s.n. = Mică sculă cu care se surcăleşte luleaua./ Mda,

ca formă e aproape identic cu ,,surculus”, din care se trage - totuşi - prin intermediul lui ,,surcel”/.

31

Ş şantă , s.f. = carte cu valoare de 7, 10 sau 11, la jocul de ,,21”.

,,Merge şanta” - înfloresc afacerile. In GRA - identic. şcarpă (1), şcărpi , s.f. = 1. Marginea, uneori zidită, a unui drum

sau a unui şanţ. 2. Zid cu care se zăgăzuieşte un râu. şcarpă (2), şcarpe , s.f. = Încălţăminte veche şi slabă. şclefa , vb., I, refl. sau tranz. = (Despre o scândură, bucată de

lemn) A (se) crăpa - fără intenţia celui care o prelucrează, ori prin altă parte decât acesta ar fi dorit.

şcorfăi, şcorfăi , vb., IV, tranz. = A purta (cu negrijă, prin noroaie) o încălţăminte, uzând-o excesiv./ Cf. şcarpă (2)/.

şeică, seici (pl. monosilab) = 1. Coşuleţ de nuiele, de formă alungită, fără mânere. 2. Măsură de capacitate (cca 1,5 l).

şerămp(l)ău , s.n. = 1. şănţuleţ prin care se scurge un lichid; pârâiaş. 2. Petrecere organizată sâmbătă seara, înaintea nunţii. (Se rezumă la dans, fără mâncare ori băutură).

şilinguţă , s.f. = Holdă îngustă. (şilingă, şiringă - neatestate). şimetău , s.n. = Unealtă de scândură cu ajutorul căreia zidarul

netezeşte tencuiala; mistrie. şirede , s.f. = Targă de scânduri cu care se transportă pământ,

nisip, cărămizi etc. şiţ , interj. = Strigăt cu care se alungă mâţa. şoană , s.f. = Sens imprecis: duşcă sau (mai degrabă) recipient

din care se bea (nu apă). ,,Ai tras o şoană” -- de vin, de vinars.

şoatăr , s.n. = Pietriş. şolocat,-uri s.n. = Oblon. şormântăi , s.f. pl. = Corzile viţei de vie, după ce au fost tăiate

de la butuc (primăvara); (rar), nuiele, micioage. şpătăli , vb., IV, refl. = A se condăni, a se părăli. şpegna vb., I. intr. = A plănui (ceva necurat) şi a face

observaţii pentru asta, a spiona.

32

şpeie, şpei , s.f. = Corfă, coş de nuiele (pentru două mâini). şporoli, şporolesc , vb., IV, tranz. = A economisi, a consuma cu

grijă. şteamătă , s.f. = ,,Să nu se ştie şteamătă de mine (şi de capu

meu) = să mi se piardă urma. ,,ştimă” - neatestat. ,,şteamăt” (slăbit de boală, rămas numai

,,umbră”) - neatestat. şteamp, ştempi , s.m. = Par scurt, pociumb, ţăruş. şteap, şteapuri , s.n. = Unealtă de pescuit constând dintr-o

plasă întinsă pe două beţe dispuse cruciş. (E mai mare decât sacul şi mai mic decât năvodul).

ştearţ , s.n. = Opaiţ. ştiros , adj. = Soi de prun cu fructe mici. ştopoli, ştopolesc , vb., IV, tranz. = A remaia. ştreafă, ştrefe , s.f. = Dungă, vargă ( într-o ţesătură). ştrincăni, ştrincănesc , vb., IV, intr. sau tranz. = A tricota, a

croşeta, a împleti. ştrincănitură , s.f. = Cipcă, dantelă. şugurel , s.m. = Nume de alint, (dar nu nume propriu), dat unui

miel (rar şi numai când i te adresezi direct: ,,Măi, şugurel”); strigăt cu care se cheamă mieii (mă întreb dacă nu ar trebui să-l considerăm interjecţie): ,,şugurel, şugurel” -- ,,şugu, şugu”, ,,şugu, şu”. Nume propriu în Ţiganiada (XII, 31) comentat astfel de către Florea Fugariu: ,,şugurel. Credeam că trebuia pus în legătură cu planta şăgurel (neatestat azi în Cigmău, n.n.). Reprezintă un diminutiv de la şugar care înseamnă zvelt.” Nu prea se înţelege cine reprezintă diminutivul de la şugar: planta sau eroul? ,,şugar” circulă şi azi şi înseamnă: subţirel, arătos, drăguţ, simpatic; e folosit şi ca nume propriu pentru viţei. Nu aş amesteca, în toată treaba asta, planta, şugărel.

33

şupariu (pronunţat în două silabe, cu ,,r” muiat şi ,,u” mut) adj. = iute, ager; (despre bătrâni, ir.) încă în putere. (Cf. şupuri).

şurlui, şurlui , vb., IV, tranz. intr. = A spăla (podelele). T tachină , s.f. = Buruiană cu frunze lungi de până la 1 m, late cât

palma, cu rădăcină cu miez alb şi coajă vânăt-neagră; preferă locurile morghinoase./ In cataloagele lui Dioscoride planta apare cu denumirea geto-dacică ,,Dakina”, iar desenul care o ilustrează seamnănă ca două picături de apă cu ,,Tachina” din care nana Fică a lu Percu prepară o fiertură cu efecte miraculoase (repet, în deplină cunoştinţă de cauză: miraculoase) pentru boli de stomac. Nu mai pot avea loc motive de îndoială: e un termen din substrat.

tai-tai , interj. = Salut de despărţire, adresat copiilor mici. ,,A merge tai-tai” = a pleca la plimbare. În GRA, sens asemănător.

talap, talapi , s.m. = Val (pe apă). tapşe , s.f. pl. = Incălţăminte proastă, slabă. tararam , s.n. = Tobă. (,,Ca dracu cu tararamu”). tăia , vb., I, tranz. = (Despre surducă) a o lovi cu putere, făcând-o să zboare departe. (,,Laia lu şişa o taie până la

Micoieşi”.). tăboc, tăboci , s.m. = (la pl.) Papuci de casă, cipici, panci. ,,Ac

de tăboci” - ac de croşetat. tăpălagă , s.f. = Dăinuş alcătuit dintr-o rudă lungă, la capăt cu

cârlig, iar la celălalt cu o stinghie pe care se aşează persoana care se daină, după ce tăpălaga a fost agăţată de o creangă.

34

tăşca, taşc , vb., I, tranz. sau refl. = A (se) păcăli, a (se) prăji, a (se) înşela.

târsână , s.f. Femeie grasă, leneşă, nelăută; huidumă feminină. târţa-pârţa = (s.) Vorbe, fleacuri; lucru de nimic; (interj.);

exclamaţie de dezaprobare. ,,La moară la târţa-pârţa/ Unde se macină tărâţa/ Nici o boambă să nu duci...”/ Din austro-maghiarul (sic!) tertio-pars.

tesuguri , s.n. pl. = Scule, unelte. Var. tisuguri. ticărău, ticăraie , s.n. = Fiecare dintre cele două (sau patru)

bucăţi de lemn cu ajutorul cărora se ticăruieşte carul de lemne.

ticărui, ticăruiesc , vb., IV, tranz. = A lega strâns lemnele cu care e încărcat un car.

ticăruit , adj. = (Despre carul cu lemne) legat strâns cu frânghia sau cu lanţul; (despre persoane, fig.) obosit, trudit; strâns, înghesuit.

tiglos , adj. = Hleios, noroios. (Se spune despre soluri argiloase care produc un fel de noroi cleios, sau, fig., despre pâine când nu-i bine coaptă.

tigoară , s.f. = Muncă grea, epuizantă. Tigorî, vb., IV. tranz. (,,M-o tigorât stăpânu de-o scos şi sufletu din mine”) sau intr. (,,Mult am tigorât până am ridicat casa”). Tigorât, adj.

tindeu , tindeie , s.n. = Covoraş, ştergar (mare), tapet. tocoroz, tocoroază , s.n. = Ciocănaş cu care se bate toaca. ,,Ca

un tocoroz” = îngheţat bocnă. trancote , s.f. pl. = Vorbe goale, palavre./ Cf. ,,trăncăni”/. trastie , s.f. = Denie. trăcsărit , adj. = Nebunatic, niţel ţicnit./ Din ,,trăcsări” = tresări/. trăgău , s.n. = (Cea mai) primitivă unealtă de pescuit: un snop de

nuiele cu care se ,,draghează” fundul apei, cărând (uneori) pe mal şi câţiva peştişori.

35

trămălău , s.n. = Supă groasă care tinde să devină pastă. (,,Soiu ăsta de grompili nu-i bun de zamă, să fac tăt un tramălău”.).

trâşnic , s.n. = Resturile presate în teascurile de ulei ale seminţelor de dovleac sau floarea soarelui. (Se foloseşte mai ales pentru a momi peştii la vârşă).

troaşte , s.f. pl. = Impurităţi ce se depun pe fundul butoiului de vin/ Cf. drojdii/.

trunchios , adj. = Om ursuz, morocănos, neprietenos. truţ , (1) truţe , s.n. = 1. Pâine mică, boţ. 2. Coc, plăcintă. truţ ,

(2) truţuri , s.n. = Blid de lemn. Expr. (ir.) ,,Tuns cu truţu” -- despre cel căruia i s-a pus un blid în cap şi i-a fost retezat părul pe marginea blidului (procedeu căzut în desuetitudine).

tuldău , s.n. = Cui (de lemn) cu care se prinde veriga din capătul tânjelii de vârful ruzii (proţapului) unui car care urmează a fi tulduit. (Tânjelii, care are un lanţ la capăt, i se spune ,,tânjală cu cârceie”.

tuldui, tuldui , vb., IV, (de obicei) intr. = A pune o a doua pereche de boi la car (pentru a urca o pantă).

tuti , adj. (rar substantivat) = prostănac, tont. (tută - neatestat). tutoi, tutoi , s.m. = Burete şerpesc. Ţ ţăli , vb., IV, tranz. = A ochi; a lovi o ţintă, animeri./ probabil

din ,,ţaglă”/. ţăi , interj. = Strigăt cu care se asmut câinii. ,,ţăi pe el!” ţede, ţedi , (pron. ţed’ e ; la pl. monosilabic = ţeavă. ţâclon , s.m. = Pasăre nedefinită mai îndeaproape, nu se

confundă cu ţâcleanul. (V. iclodi).

36

ţâfroş = (s.m.) 1. Numele unei plante cu frunze în formă de pai foarte lung, ce creşte prin locuri nisipoase. 2. (adj.) Elegant, mândru.

ţânţăni , (3 g.) ţânţăne , vb., IV. intr. (Peior.) A cânta (prost) la vioară./ Evident, onomatopee/.

ţânţî-ţânţî , interj. = Imită (ir.) sunetul viorii. ,,ţânţî -ţânţî pe

mălai. Dacă n-ai pită să-mi dai”. ţârai = Ploicică,. Cf. ţârăi/. ţâţ, ţâţuri , s.n. = Urcior mic. ţodi, ţodesc , vb., IV, intr. = A gândi, a plănui, a ţinti spre. ţoloabă , s.f. = Zdreanţă, ruptură; (fig.) om zdrenţăros, rufos,

ne îngrijit îmbrăcat. ţolobos, adj./ ,,ţol” are numai sens de pătură/.

ţuţura , vb., I, tranz. = A trage pe cineva de urechi (obligându-l să se ridice pe vârful degetelor de la picioare), în semn de simpatie), (Echivalează cu o felicitare).

V vandră , adv. = In expr. ,,A umbla vandra” - a vagabonda, a

bate lela. Var. vandralela. văloji , s.n. pl. = Cânepă măruntă, de proastă calitate, rămasă

(călcată în picioare, culcată la pământ) după culesul propriu-zis al cânepii. (La sg., dacă ar avea, ar suna vălog).

văndălac , adv. = În expr. ,,a se duce (a cădea) văndălac”, cam ca de-a berbelecu, de-a-mboulea.

vâlve , s.f. pl. = Fulgere de dincolo de orizont. ,,Bat vâlvele” - fulgeră (noaptea), în depărtare, fără să se vadă norii (semn de ploaie).

37

vârpăli, vârpălesc , vb., IV. refl. = A se zbate, a se zvârcoli. ,,Se vârpăleşte ca şarpele pe jăratic”.

vecălaş , s.n. = Mortar. vecălui, vecăluiesc , vb., IV, tranz. = A tencui vetred , adj. = Lemn (de foc) numai pe jumătate uscat, veşted. vindici , s.m. pl. = (Ir. peior.) Oaspeţi, musafiri. vinglă , s.f. = Unghi drept; instrumentul cu care se trasează un

astfel de unghi. ,,Casă în vinglă” - casă cu două aripi dispuse în unghi drept.

vintriş , adv. = Curmeziş. voj, vojuri , s.n. = Cadă (foarte) mare. Varianta: voz. Vopt’i , (monosilab), s.m. pl. = Valuri, talapi. (Cf. hoa -pi -nă,

hoapă). Z zapor , s.n. = Iritaţie a pielii, erupţie. zămăchişă , s.f. = Produs lactat preparat din lapte strâns. zbâc , interj. = Imită zgomotul unei lovituri scurte şi înfundate;

însoţeşte un efort inutil. (,,Zbâc, bătrână, zbâc!”). zdocăni , vb., IV, tranz. = A scutura, a se scutura. zdrăvui, zdrăvui , vb., IV, tranz. = A vântura boabele izbindu-le

într-un vas (troc, lighean etc.) în aşa fel încât forţa propriei lor căderi să elimine impurităţile uşoare.

zdrâmboaie, zdrâmboi , s.f. = Tub de coajă de salcie (gros cât o ţigară, lung de 2-3 cm) care fluieră atunci când sufli în el. Se foloseşte fie ca atare, fie ataşat unui hurgoi (dacă hurgoiul e tot din salcie; hurgoiul de alun sună singur).

zdrâncană , s.f. = Bilă mică de pământ ars, introdusă în urcior. zdrâncănita , s.f. = Haţegana, joc de doi. zdroabă , s.f. = Muncă grea, istovitoare.

38

zgaibă , s.f. = Persoană foarte slabă. (Sensul bubuliţă - neatestat).

zgârnăit , adj. = Zgârcit, avar. zglemenie , s.f. = Se spune despre cineva slab la superlativ,

scheletic. zgoadă , s.f. = Numai în loc. adv. ,,pe zgoadă” - la întâmplare,

la nimereală. Zgodi, vb., IV. zgobeu , adv. = Gol, (aproape) dezbrăcat. (,,Nu mai umblaţi

zgobeu, măi copii, că vă răciţi.”). zgrăbunţă , s.f. = Mică umflătură pe piele, bubuliţă (aspră la

pipăit). zgurăvi , vb., IV, refl. = A se avânta, a se zbici (afânându-se ).

In GRA, ,,zgurav” = ,,nezemos”. zolomândră , s.f. = Un fel de vierme cu pielea învârstată în mai

multe culori. Se spune ,,frumoasă ca o zolomândră” şi această comparaţie măguleşte.

zotor, zotoare , s.n. = Sfârcul mamelei (mai ales la scroafe). zvocoti , vb., IV, intr. = (Despre sânge) A pulsa (se simte la

rană, de pildă).

39

II.

Necunoscută la vreme, Ţiganiada a avut măcar norocul să-l preocupe pe un editor de excepţie: Florea Fugariu. Dar, căci încape un dar, F.F. nu-i cigmăian (măcar că ar merita, cu prisosinţă, titlul de cigmăian de onoare), din care pricină unele din explicaţiile pe care le dă regionalismelor (mai precis cigmăenismelor) sunt, uneori, în afară de subiect, incomplete, discutabile sau false.

,,Invitându-mă zburătăţia minţii mele necoapte” (Epistola închinătoare). Explicat de editor: ,,îmbiindu-mă, dându-mi ghes”. În alte locuri (v. 1899, 3122, 3353, 4402, etc.) editorul nu-l mai discută, doar în versiunea A (v. 137): ,,să se îndemne, să se ridice împotrivă.”

E greu să nu faci apropierea de a invita, dar a învita (pron. a înhita) e mai aspru: a întărâta, asmuţi, a incita.

(2772) ,,Narăvesti : împaci, înţelegi, sens păstrat şi astăzi în Banat”. Nu numai în Banat, şi în Cigmău.

(115) ,,Gânfă : se umfla, se îngâmfa”. Azi/ în/gâmfat nu (mai) păstrează decât sensul nonfigurat: umflat, buhăit.

(404) ,,Rude : prăjini de şatră”. Dacă ar fi spus doar prăjini nu insistam. Poate fi numită prăjină (dar nu de şatră) ruda cu care se scutură poamele sau cea pe care se întind rufele la uscat (aceasta din urmă se numeşte mai ales culme). Ruda carului = 1. Proţap. 2. Bila (manela) cu care se leagă carul cu fân, grâu, paie.

(406) ,,Vatră : Pământ, sens specificat în (L.)” Pământ, înţeles ca loc strict al habitatului. Vatra casei (şurii) = duşumea. A face vatra = a murui ,,duşumeaua” cu lut.

40

(411) ,,Peteauă , pl. petele . În L. înseamnă panglici, cor -de -lu -ţe”. Peteaua - cu var. peteică, pl. peteici - este, de fapt, o fâşie de pânză (fină), cu diverse modele sau înflorituri, care se aplică (se coase) pe cămăşi/le/ de/ sărbătoare.

(478) ,,Sperlite : încâlcite, în dezordine”. Nu. Sperlă (var, şperlă) = spuză caldă, chiar arzândă, care se ridică dintr-un foc viu. (Vezi şi 488, 987) ,,Barbe afumate” (care, e drept, de obicei sunt şi zbârlite). (,,Vine) ca o sperlă” - se spune despre o persoană excesiv de vioaie, repezită, intempestivă.

(485) ,,Drâmboaie : drâmbă”. Dacă omitem frunza şi iarba care nu se confecţionează, ci se culeg, drâmboaia (cu varianta zdrâmboaie) este cel mai simplu instrument muzical de suflat: un inel de coajă lung de 2-3 centimetri, extras de pe o crenguţă de salcie. Zdrâmboaia se poate ,,fabrica numai primăvara (când dau mâţâguşii) şi când salcia se poate beli. Pentru uşurarea operaţiunii, crenguţa se bate cu mânerul briceagului în timp ce se descântă: ,,Ieşi, zdrâmboaie, cărăboaie, că ţi-oi da lapte de oaie, şi de oaie, şi de vacă, şi de pui de pitpalacă”.

De notat: Cărăoaie, cărabă - se mai foloseşte doar în acest descântec. Mai circulă prin Banat. Dacă termenul e atât de vechi pe cât se crede, eventual de origine dacă, a putut rezista cu sensul nu de muştiuc al clarinetului sau al torogoatei, ci al hurgoiului (v. Hărgău) Hurgoiul confecţionat din coajă de salcie nu cântă decât dacă-i ataşezi o zdrâmboaie pe post de muştiuc.

(5913) ,,Drugi : prăjini”. Nu, nu e pluralul de la drug, ci de la drugă - drugă de mămăligă = făcăleţ (,,mămăligă de pe drugă, dă la slugă să nu fugă”), drugă de laşcă (de tăiţei) = sucitoare. Cât priveşte expresia ,,a bate cu drugi”, indiferent dacă-i vorba de făcăleţe sau de sucitori, holteii să-i consulte pe cei căsătoriţi.

(539) ,,Scafe : străchini de lemn, găvane”. În textul dat accepţiunea e exactă: la sg. scafă = tăner, tăier, blid de lemn. Dar, la pl., scafe mai circulă (numai) cu sensul de cumpănă,

41

balanţă (cu talgere de lemn, evident). Despre cutare se spune că ,,umblă cu scafele, ca măndru Solomon”, adică despică firu-n patru, caută nod în papură, se ocoşeşte, face pe grozavul.

(Se povesteşte - dar la Biblie n-am găsit - că mândrul Solomon cumpănea în scafe mintea muierii cu un... dar să nu insistăm, oricum e vorba de ceva de câine – nu are importanţă nici care dintre cele două obiecte astfel cumpănite se dovedea mai uşor).

(730) ,,Cerbice : ceafă”. Cerbice (pron. cerghice) are şi, mai ales, sensul de gât, mai precis pielea (dublă) care atârna sub gâtul bovinelor. Despre cel care s-a îngrăşat şi-i atârnă pielea gâtului, se spune că a făcut cerbice. De altfel, în text, termenul pare să aibă sensul de cerbicie.

(832) ,,Se cocorăsc : se îngâmfează, se fălesc”. A se cocorî / a-şi îndoi, umfla, coroga spinarea (ca

taurul când se pregăteşte de atac), a ameninţa, a se răcădui. Acum să recitim: (832) (turci-s încă departe, dar) ,,unii să gată/ Dă

fugă.../ Iar alţii se cocorăsc îndată şi vor să taie într-înşii ca-n clisă”.

(872) ,,... fiind că-odată armele-am prins/ să le ţinem.../ Să ne putem răcocorî întrânse/ Dar să nu intrăm în bătăi adinse”.

Bine înţeles, asemenea răţoieli conţin o bună doză de lădăroşenie, fanfaronadă, şi aşa s-a putut ajunge uşor la sensul – figurat – ,,a se umfla în pene” (v. 7688). Cu condiţia să nu uităm că un curcan s umflă în pene (şi) ca să ameninţe.

Desigur, lui Născocor de Cârlibaba, răzăş moldovean, nu-i lipseşte mândria. dar el e şi dârz, arţăgos, rânzos, dâcos, gata oricând să sară la bătaie.

(910) ,,Mălaiu : probabil că aici înseamnă făină de porumb”.

Improbabil, foarte improbabil. E de mirare că Florea Fugariu emite o asemenea ipoteză, deşi ştie că în L. se

42

consemnează pentru mălai un singur sens: turtă preparată din făină de porumb.

Se spune şi făină de mălai, cu deplină îndreptăţire (scuze memoriei lui Al. Graur), aşa cum se poate spune făină de pâine, de mămăligă, ori de grâu, de porumb, de mei. Înainte de apariţia porumbului, mălai i se spunea meiului, acum i se spune mălai mărunt.

(977) ,,Târnosească” ., Neglosat. Pentru că a târnosi = a sfinţi o biserică, poate că era binevenită precizarea că, aici, a târnosi = a trânti pe cineva şi a-l târî prin praf, literalmente a mătura pământul cu el. (Târn nu/ mai/ circulă, se spune.

(992) ,,N-ajung o zală” . F.F. glosează pe o zală şi transcrie explicaţia din L. Corect, dar inutil. Iar la (521), ,,zale: zale de briceag, de ex.), belciuge, nu zale de luptă”. Putem considera corectă şi această explicaţie (deşi belciug nu e nici lănţug, nici inel de lanţ, doar că lanţul poate avea la capăt un belciug). Dar toate astea n-ajung o zală.

,,(Cineva – sau ceva) nu ajunge (mai rar, de obicei, nu plăteşte) două zale” = nu face două parale, nu valorează nimic.

E o expresie tipic cigmăiană ca şi (dintre cele folosite în ţ.).

(738) ,,Nu-i fac lui cutare pe plac, de-ar mai fi încă pe-atâta”; (1396) ,,la soroacă” (la scadenţă, ,,nu-i soroacă = fără termen precis”); (2324) ,,mai nu turba” (era gata să turbe/ ze/), ,, îi puiază în minte” ( îi trece prin cap – de regulă o aiureală, o trăznaie); (3793) ,,trecură babele cu colacii” (s-a pierdut un prilej favorabil); (3890) ,,A striga (urla, etc.) cât îţi încape pe grumaz (pe gliganţ)”, (a ţipa din răsputeri). ,,a mânca (bea) din cur”, adică a mânca (a bea) stând jos, spre deosebire de cel care bea din picioare, e o glumă permisă numai la (şi care nu lipseşte la nici o) nuntă, deci a fost prezentă şi la nunta lui Parpanghel; (5669) ,,Sus o dată?”; (5983) ,,Haia lume” (lumea cealaltă); (5520) ,,cumu-i data” (după obicei, după datină), ,,cum ţi-i data” (cum ţi-i scris, ursit); (7651) ,,nu se poate răbda” (nu se poate

43

reţine): (7657) ,,n-am mâncat şteregoaie / ceapa ciorii/ ,,n-am înnebunit, nu m-am prostit); (7764) ,, a juca pe altă zicală” (a-ţi schimba atitudinea sau comportamentul, obligat de o persoană sau de o împrejurare); (7790) ,,a da pe întregu” (a lovi pe cine se nimereşte, prieteni sau duşmani); (8005) ,,dete să deie” (se pregăti să lovească). Pentru ,,/mai/ de cătră pădure” vezi mai jos; (7200) – Trei viteji .

De notat că multe expresii (şi chiar unele cuvinte) tipic cigmăiene ezită să se lase încorsetate într-o definiţie exactă; de pildă ,,sus o dată!” înseamnă, desigur: ,,hai, sus, sculaţi-vă”, dar presupune o notă de intimitate, simpatie, chiar tandreţe. Poţi spune: ,,sus o dată, ai mei!”, dar nici într-un caz ,,sus o dată, trântorilor!”.

(1004) ,,Frunzare: grămezi de frunze, probabil ramuri de copaci tăiate de cu vara şi făcute nutreţ pentru iarnă”. Nu probabil, sigur. Frunzarele se fac spre sfârşitul toamnei, înainte de căderea frunzelor, pentru hrana oilor, de preferinţă din crengi de frasin, dar şi din salcă, gorun, salcâm.

Bulgui, bulgui (verb intranz.). (1014) ,,bulguiri: băiguieli”. Fals. (3124) ,,buiguială” – trimitere la 1014 şi 5850. (4060) ,,buiguiri” – idem. (5850) ,,au buiguit. În L. figurează buiguiesc, bulguiesc

explicat prin a născoci în stare de delir”. (6206) ,,Buiguitoare”. Figurează în L. Explicat prin

care delirează . A bulgui, (mai rar) buigui = 1. A visa. 2. A visa urât, a

avea coşmaruri. 3. A vorbi prin somn. (fig.) A delira, a îndruga aiureli.

Nici într-un caz nu poate fi confundat, ca sens, cu a bâigui.

(1018) ,,şeştină : câmpie întinsă. şes”. Şes, desigur, dar nu câmpie, nici întins/ă/. E un mic loc plat pe coasta unui deal.

44

(1071) ,,sprijuneai : veneai în sprijin”. Fals: cum uşor s-ar fi putut deduce din contextele unde mai apare, fără să mai fie discutat de către editor. Pentru varianta A, F.F. consultă L. şi (A, 1431) ,,sprijineai: ţineai în loc, opreai, (primul sens consemnat î n L.).

A sprijini = 1. A prinde ceva din zbor – spec.: a prinde surduca, la oină (deci a opri din acţiune, nu a opri pornirea acţiunii. 2. A para o lovitură (sensul cu care apare în text). 3. A depozita ceva la repezeală şi pentru scurt timp (,,Adă o oală să sprijin laptele până îl punem la fiert”).

(1198) ,,Cimpave : frânte de oboseală”. Acceptabil, dar numai când e vorba despre picioare. (Mai aproape de accepţiunea corectă, în varianta A 1504: ,,cimpave: frânte de oboseală din pricina alergării”. Cimpăvi = a schiopăta.

(1912) ,,Înfugă : puse pe fugă”. De adăgat că cigmăianul nu are sinonim pentru a înfuga. A alunga nu se foloseşte, iar a goni = a (se) monta (despre bovine).

(2254) ,,Cutrupită : trântită la pământ”. Dar: (3420) Sătana îşi aminteşte acea ,,vecinică zio cumplită/

Domnia mea când fu cutrupită”. Aici termenul nu e discutat, poate editorul confundându-l cu ,,cotropită” (deşi e clar că domnia – regatul, împărăţia – Satanei nu a fost nici invadată, nici trântită la pământ – ci ceva mai jos).

(7817) ,,Cutrupeşte : trânteşte la pământ”. Nu am auzit, în Cigmău, în ultima jumătate de veac, un

verb a cutrupi; circulă, însă, un paronim: a cutruşi (mai potrivit ca sens, în citatele de mai sus) = a înghesui, a flocăi, a morsoca, a scărmăna (fig.), a face praf (fig.), a bumbăci...

(3981) hoha. ,,Ci hoha! Să lăsăm această sfadă!”, transcrie F.F. şi adnotează: ,,hoha!: gata, ajunge! interjecţia nu poate fi considerată creată de poet”.

Dacă după hoha I.B.D. ar fi pus semnul exclamării (ipoteză pe care o exclud), atunci am avea de a face,

45

într-adevăr, cu o interjecţie, care ar fi trebuit transcrisă ho-ha, şi pe care, în mod categoric, nu a creat-o poetul.

(Deleanu nu prea ,,creează” cuvinte. Are la îndemână un lexic a cărui bogăţie cel neavizat nici n-o poate bănui. Impresia profund eronată, că poetul s-ar ocupa asiduu cu asemenea creaţii o are şi G. Călinescu, ba, marelui critic i se pare chiar că eroii poemationului ,,... strigă hoha...! Da de unde! Multe strigă ţiganii, dar hoha nu strigă.

Ho-ha nu înseamnă: gata, ajunge, ho, destul!, ci se adresează boilor înjugaţi, pentru a-i determina să păşească îndărăt ( în marşarier, am zice azi: ,,pe cur-năpoi” , zice cigmăianul).

E mai probabil că poetul a scris ,,Ci hoha să lăsăm această sfadă” (altfel spus: sfada asta trebuie lăsată – hoha).

Hoha (adv.) = vraişte, pustiu, ne îngrădit, de izbelişte (Nu-i exclus ca hoha să fi fost, la origine, interjecţie).

(4473, 8094, 8106 notă) ,,de caznă : de ruşine, de râs; căzni: a face de caznă, de râs”. Dar, la Tr. V., v. 1970, F.F. notează: ,,să căznească: să facă de caznă (adică să mutileze)”.

A căzni = 1. A batjocuri (verbal); ironiza. 2. A porecli. Nume de caznă = poreclă, supranume, cognomen.

(porecla - nume de familie). Căznaciu = om ciuf, care-şi ironizează semenii.

(4915) ,,să stânginisă” = trimite la nota la v. 4920; ,, întinsese mâna”.

A stânjini; a măsura cu stânjenul. A se stânjini = a întinde ambele mâini, desfăcute în lături, distanţa maximă dintre vârfurile degetelor mijlocii ale mâinilor astfel întinse se consideră a fi egală cu un stânjen.

(4927) Hărgău . Pentru originea acestui nume propriu, editorul emite trei ipostaze. Primele două nu rezistă. ,,Hărgău cel cu gura mare' ,,dintre toţi striga cel mai tare”. Deci nu poate fi vorba nici despre un fonfăit (de la hărcăi = a horcăi),

46

nici de un Cavernos (bas profund, de la hărgău = vas de lut). ,,Dar există în L. şi hărgoi explicat prin instrument de suflat”.

Azi se spune hurgoi . E un fel de bucin în formă de cornet lunguieţ, confecţionat dintr-o fâşie răsucită de coajă de alun sau (rar) de salcă. Vezi drâmbă.

Probabil că hărcăi (horcăni), hărgău, hărgoi (hurgoi) sunt înrudiţi.

(5129) ,,dude” . ,,Duda este explicat în L. prin instrument de suflat, fluier de rând.”

Dudă = ţeavă (nu numaidecât fluier), burlan, horn, sirena fabricii (sună duda). Despre un leneş: stă cu duda-n sus – adică doarme pe spate.

Acum să recitim textul: ,,Cuviosul părinte s-încinsă ca focul când cineva-l zădăreşte. ş-acum să-nflase să cânte-n dude”. Punctul de după ,,zădăreşte” sporeşte echivocul. Cine să-nflase ? Focul, ajuns până la burlane, ori însuşi preacuviosul care, zădărât de gândul la fetiţa cea împeliţată, se pregătea să cânte-n... fluier.

Dudău = 1. Păru-porcului, rogoz. 2. Papură. Cucutei i se spune buciniş . (5447) ,,Dârloi” . Nume propriu pe care F.F. îl pune în

legătură cu ,,dârlon: ţeava cimpoiului”. Aminteşte şi de ,,dârlu: unealtă de lemn cu care se trage jăratecul din cuptor”. Unealta respectivă se numeşte azi, la Cigmău, dârg. Nu ştiu dacă şi nu cred că i se va fi spus vreodată dârlu ca în ţara Haţegului.

Dârlon a ieşit din uz. Se mai zice însă (referitor la cântecul unui instrumentist mediocru): dârla-dârla (cum s-ar spune ţinţi-ţinţi sau zdrânga-zdrânga).

(5760) Ciuhă. Înseamnă, într-adevăr, şi ,,sperietoarea de ciori” (cutare e bun de pus ciuhă în cânepă) dar mai ales un fel de indicator care interzice accesul într-un anumit loc (pentru a nu fi păscut de vitele altora). În acest din urmă caz ciuha e un băţ înfipt în pământ şi având legată de vârf o motocină de

47

fân, paie, buruieni uscate. Unuia excesiv de gelos i se poate recomanda să pună ciuhă la nevastă.

(5877) ,,Hudă” . Cuvânt şi sens cunoscut poetului din graiul natal”. cu referire la nota de la 5886; ,,Hudă va să zică ferestruică”. În textul dat, evident.

Altfel, graiul natal al poetului cunoaşte pentru hudă şi sensul obişnuit în alte părţi: gaură, spărtură. Despre cutare se spune că are multe cămăşi (rochii, etc.) adică una pe rudă, alta pe hudă (deci una spălată şi pusă la uscat, alta îmbrăcată). Om cu hudă-n cur = om cu capu-ntre urechi, om ca toţi oamenii, prin nimic deosebit de alţii. În DEX ,,huduleţ” trimite la huludeţ. Prima variantă ar oferi o sugestie cu privire la etimologia termenului.

(7545) ,,tocoroseşte : îndrugă, flecăreşte. Cuvântul figurează în L. indiciu că nu l-a creat poetul”. Bine înţeles că nu. Sensul prim al cuvântului discutat = a bate toaca (ciocănelele cu care se bate toaca se numesc tocoazăe , un plural). Şi expresia a toca din gură.

(7826) ,,şugurel . Credem că trebuie pus în legătură cu planta şugărel... diminutiv de la şugar care înseamnă zvelt”. Într-adevăr, şugar = zvelt, sughinaş, simpatic. Dar, şugurel = mieluţ. Acum, dacă numele mielului a ajuns să însemne drăguţ, frumuşel (aşa cum bou = prost, catâr = încăpăţânat etc.) ori, dimpotrivă, mielului i s-a spus şugurel pentru că e drăgălaş...

Divagaţie neavenită. Provenienţa unor onomatopee adresate animalelor

se poate uşor recunoaşte: şugu-şu, oaie-oa, miiiţ, pui-pui, boală, (pur) cică-cică, pis-pis (aici considerându-se că lucrurile stau invers, adică de la pis s-a ajuns la pisică, ceea ce ar fi o excepţie greu de explicat).

Ar fi interesant – pentru noi, ruralii, harnici crescători de animale – dacă nu aveau o semnificaţie precisă şi alte onomatopee cu care animalele sunt chemate guciu-guciu – porcul; rică-rică – raţele; piri-piri – găinile; cuţu-cuţu –

48

câinele; libă-libă – gâştele, rudele lebedelor; nea-nea – bovinele (pentru originea numelui rapsodului Neanes nu ni se oferă nici o sugestie; după rezonanţă pare elin), sau alungate (cuşt – câinii; câţ, cheţ – pisica; hâş – păsările; haci, hacea, haţ, haţa – porcii.

Pi-pi , ar putea fi prescurtarea de la pui-pui , sau de la piri-piri ; pentru cuţu, câţ, cheţ explicaţiile par la îndemână.

Pare ca ,, brrr” – adresat oilor; e singura ,,onomatopee pur u a” indiscutabilă. De altfel, cine să discute? (Aş face-o cu plăcere dar nepriceperea cu totul mă desmântă. Alţii, mai de Doamne-ajută nu coboară până la asemenea fleacuri).

Nu m-am putut răbda să nu înşir năzdrăvăniile de mai sus...

(8005) ,,Ghiolban . Astăzi ghiolbană este nume dat unei femei frumoase căreia îi place să cocheteze”. Asta se întâmplă, probabil, înţara Haţegului, în Cigmău holbană nu se foloseşte, pentru femeile cu pricina existând calificative mai dure şi mai la obiect. Oricum, ne ajută această informaţie să stabilim provenienţa numelui discutat? O fi însemnând Ghiolban un fel de... cochetă masculină? Bietul om, mă tem că numai frumos nu va fi fost!

Chiolba, Ghiolba - a se boldi, a se holba. O femeie (frumoasă sau nu) poate fi numită ghiolbană în măsura în care aruncă ocheade, îşi beleşte ochii la bărbaţi.

Porecle echivalente: Holban, Chiolbea. (8007) ,,Bebee . Cuvântul, neatestat de alte dicţionare,

se află în L. şi este explicat prin cremene”. O bebeie (= piatră de râu de mărimea unui pumn, de

formă rotunjită) ar putea fi considerată cremene în măsura în care unele bebei , izbite cu amnarul, dau scântei. Cuvântul apare şi la masculin dar numai în expresia ,,tare ca bebeu/l/”.

(8006) ,,Câcâcea . În L. ... explicat prin mucos”.

49

Câcă = mucozităţi uscate (din care se pot confecţiona ,,biluţe”). Ca porecle Câca, Câcea sau Câcâcea ), se pot atribui unui nevârstnic, deci un mucos.

Câcâcea era însă un om matur. Atunci, ori era mereu plin de muci, ori (mai degrabă):

A se câcâi, căcăi - a se bâlbâi (repetând trudite câ-câ-uri înainte de a izbuti rostirea unei silabe), deci, câcă sau căcâce se poate spune şi unui câcăit

În varianta din L. Căcâcea face pereche cu Mucea (,,Joacă Mucea cu Căcâcea / La ospăţ la Bată-l-crucea”) ca Păcală cu Tândală, Dămian cu Lina, Bostan cu Pepene.

(8029) ,,şoldea. Nume prorpiu pus de F.F. în legătură cu şoldan, şoldeu (= iepure tânăr). Nu-i exclus, doar improbabil.

A (se) şoldi = a(-şi) vătăma şoldurile rămânând, vremelnic, şchiop. (,,O căzut din pod şi s-o şoldit! ”; Nu dă cu paru-n marhă, c-o şoldeşti ”). şoldea ar putea fi înţeles ca scălâmb, şontorog (şchiopătând nu din picioare ci din şolduri. Despre cel care păşeşte astfel se spune, cu oleacă ironie, că de fălos ce îi, umblă cu curu-ntr-o lature”).

(8030) ,,Mozoc . La începutul sec. XX, în Haţeg numele se atribuia câinilor.” (Mozoc = chiar câine ciobănesc). ,,Stă ca un mozoc”, ,,e un mozoc” – se spune despre un om retras, morocănos, ursuz.

(8015) ,,Bumbul” . Nume propriu discutat la (8000). Năsturel.

Ironie a soartei: a fost poreclit ,,Bumbu” şi Petru Budai, nepot de soră al poetului, primul învăţător din Cigmău. I s-a tras nu de planta numită Năsturel, ci de la faptul că i-a cerut unui meşter să-i pună la uşă un bumb mai mare. ( În acest caz, bumb = un dispozitiv cam de forma şi mărimea unei ciuperci, fixat în mijlocul uşii pentru a o putea mai uşor trage sau împinge – probabil o reminiscenţă de pe vremea când lipsea clanţa.

50

La lui Ion) căruia îi păzea vitele. Iară cam ce povestea el celor care bătrâneţe, Petru Budai a ajuns slugă la un gospodar (Todoru aveau vreme să-l asculte, despre ilustrul său unchi. (Repovestirea aparţine lui Nicolaie Lazăr (1893-1982), zis Laia lu’ Pătruţu lu’ Antone a lu’ Ionu lu’ Constantin N. Lazăr, nu a mai apucat să-i fie lui Bumbu elev, ci doar tovarăş de ciobănit).

,,Noa, ei au fost tri fraţi: Ion, Aron şi Solomon. Fraţii lui or trecut la uniaţi, da’ Ion n-o vrut să treacă. El era din fraţi ăl mai mare. şi a făcut şcoală la Budapesta şi la Viana, şi uniaţii (u-nia-ţii) de la Blaj l-or chemat profesăr, că aveau lipsă de oameni cu carte. Da’ nu s-o înţeles cu ei şi o venit acasă. ţiganiada a scris-o la Cigmă, da’ nu pe masă, pe o piatră – piatra aia de la Todoru lu’ Ion dinaintea căsii. Şi-or venit jendarii şi i-or luat tăte cărţile şi le-or dus în Groapa Popii şi le-or dat foc, de mirare că Ţiganiada a scăpat. El, dacă a văzut aşa, s-o luat şi s-o dus la împăratu’ , că or fi fost coleji de şcoală, şi o zâs: ,,Împărate, să-mi dai o slujbă!” ,,Mă, io-ţi dau, o zâs împăratu’“, da’ tu să trec i la popistaşi”, ,,Nu trec, împărate, o dată cu capu!” ,,Da’ mie vrei să-mi fii credincios?” ,,Asta da!” a zis el şi atunci împăratu’ l-o trimis guvernator în Galiţia. şi el a rămas acolo şi s-a însurat şi a avut două fete, şi fetele lui s-or măritat cu ofiţeri (= nobili) polonezi”. Trei viteji .

(2860) ,,flioncană : Se află în L. flioncă, flioancă , s.f. vulg. ein Schlappaack /.../ explicată prin servitoare sau femeie vulgară”. Azi flioştoancă, floştoancă are un înţeles apropiat. Dar expresia tacă-ţi flioanca = taci din gură (deci tacă-ţi nespălata).

(341) ,,vitioană : în L. /../ explicat prin vlăguit, slab.” ,,Desigur că aşa vor fi stând lucrurile, de altfel, vition e folosit în această accepţiune şi de către Sadoveanu, de pildă.

În Cigmău şi în împrejurimi nu l-am auzit pe vition folosit în alt sens decât: vivace, şupariu, ager, sprinten, plin de viaţă. De unde aş deduce că vition s-a transformat în

51

propriul său antonim poate pentru că a fost folosit (aproape) numai la modul ironic, poate pentru că cel vlăguit devine jigărit, dobândind astfel o mai mare sprinteneală.

(719) ,,Zamă de prune : poşircă”. Nu. Unele soiuri de prune (de beci, bistriţe, mai ales cele

văratice), pot fi făcute poame, adică deshidratate în cuptor, se pot conserva pentru iarnă, când fierte, dau un fel de compot. Mustul de pe acele ,,poame” se numeşte zamă de prune.

(720) ,,Să fie a noastră de către pădure. Nu înţelegem sensul expresiei. Probabil avea o circulaţie restrânsă, referindu-se la o manieră proprie pădurenilor, locuitorii unei părţi din regiunea Haţeg”.

Nu ştiu cât de restrânsă o fi circulaţia expresiei, dar ea se întâlneşte încă frecvent în Cigmău şi în împrejurimi.

În cunoscuta epigramă a lui Cincinat: ,,După ce-ntr-o zi nefastă m-a prins soţul la nevastă/ de păr eu l-am luat pe el” – deci tot eu de către pădure ; soţia surprinsă într-o situaţie echivocă, face ea pe supărata – deci tot ea de către pădure ; o canalie, care după ce s-a bălăcit în toate mocirlele imaginabile şi îi spurcă pe cei mai vrednici decât el, mai şi zbiară că e nedreptăţit – se situează tot el de către pădure .

Faptul că mai aproape fiind de codru eşti mai ferit de rele, mai la scuteală, ar putea da o explicaţie expresiei.

(1015) ,,aierile . Inseamnă pe de altă parte. În L. aieri, aire, aiure, aiuri trimite la aieri. Înseamnă nu pe ci în altă parte/ Dintre variantele înşirate mai sus nu s-a păstrat niciuna, se spune doar aierlea . (,,R”-ul fiind muiat s-ar putea scrie şi aierilea).

(1131) ,,Sărminte. Nu se află în L. Probabil latinism ( în latină sarmenta, -orum înseamnă curmeie de viţă, curpeni, sens foarte potrivit. Poate însemna însă vreascuri”.

Nu, nu e latinism. Azi se spune şormântăi şi înseamnă chiar corzi de viţă (tăiate de la butuc). În urmă cu două veacuri

52

cuvântul putea avea o formă mai apropiată de originalul latin, ori poetul l-o fi ajustat niţel pentru rimă.

(1860) ,,ojog. Nu se află în L. Înseamnă băţ de zgândărit focul din vatră”. A călări pe ojog ca pe un armăsar. De două ori nu.

Băţul cu care se scormoneşte focul se numeşte jircuitor (şi verb: a jircui ). Ojogul e confecţionat dintr-un băţ la capătul căruia se leagă o cârpă şi serveşte la ştergerea cuptorului de spuză după ce jarul a fost tras cu dârgul. Expr. ,,negru ca ojogu” .

Dârgul şi ojogul sunt unelte complementare, dar nu interschimbabile. În cavaleria vrăjitorească aeropurtată, post de armăsar deţine dârgul, nu ojogul . ,,Adus cu dârgul” = adus cu vrăji, prin văzduh, călare pe dârg.

(1894) ,,oloi . Nu se află în L. Nu înseamnă ulei /.../ ci oală mare”. Textul relatează că baba ,,luând a lui Crăciun obdele / Le puse într-un oloi turnând pe ele”. Cu alte cuvinte baba a pus obielele lui Crăciun într-o oală mare şi a turnat pe ele. Punct.

A turna (intr.) = a vomita. Ce a vrut să spună poetul? La manuscris nu am avut acces. Şi, vai, nu am nici

posibilitatea să consult manuscrisul!...

53