Potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul şi reşedinţa persoanei sunt inviolabile.

Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia,

cu unele excepţii expres prevăzute de lege: a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei

hotărâri judecătoreşti; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile

unei persoane; c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice; d) pentru prevenirea

răspândirii unei epidemii. Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate deroga de la regula

inviolabilităţii domiciliului, şi numai în cazurile prevăzute de Constituţie în art. 27 literele a-d.

Inviolabilitatea domiciliului implică şi protecţia faţă de percheziţii abuzive. Dar, aşa cum dispune

legiuitorul, inviolabilitatea domiciliului nu poate opri cursul justiţiei, nu poate servi ca mijloc de protejare

a răufăcătorilor, nu poate duce la imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salvarea vieţii sau averii

unei persoane, apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice etc. Situaţiile prevăzute în art. 27 al. 2 din

Constituţie sunt complexe, fiind detaliate de lege. Dacă în ceea ce priveşte situaţiile prevăzute de literele

a, c şi d acestea sunt exclusiv acelea în care legea ordonă pentru aplicarea ei să se pătrundă în locuinţa

unei persoane, situaţia prevăzută la litera b, cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu

sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia, respectiv în cazul stării

de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc

uneori situaţii de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale

ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care

în mod obişnuit este socotită ca ilicită. In aceste situaţii, fapta săvârşită pentru salvarea valorilor aflate în

pericol se consideră comisă în stare de necesitate. Iar starea de necesitate constituie, în anumite condiţii,

cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei care exclude existenţa infracţiunii şi a răspunderii

penale. Se consideră a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure de pământ etc. In

asemenea situaţii nu numai autorităţile, dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de

a înlătura primejdia privind viaţa, integritatea, sau bunurile unei persoane. De asemenea, se mai poate

pătrunde în locuinţa unei persoane fără învoirea acesteia, şi pentru salvarea unei persoane care încearcă să

se sinucidă sau a unei persoane accidentate saubineînţeles şi în caz de strigăte de ajutor dinăuntru.

Asemenea fapte comise în atari situaţii beneficiază de efectele stării de necesitate.

De la derogările mai sus arătate nici o altă lege nu poate institui alte derogări, indiferent de

motivaţia care s-ar invoca.

In ceea ce priveşte percheziţiile, constituantul instituie următoarele reguli:

- percheziţiile se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege;

- percheziţiile nu se confundă cu cazurile de pătrundere sau rămânere în domiciliul sau reşedinţa

persoanei, la care se referă art. 27 pct. 1 şi 2 din Constituţie; percheziţia presupune mai mult

decât o „vizită";

- percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat (procuror, judecător);

- percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant; faţă de această

dispoziţie constituţională, considerăm că dispoziţia art. 1 03 teza ultimă din Codul de procedură

penală este discutabilă, deoarece instituie un drept al procurorului de a efectua percheziţie şi în

timpul nopţii.

Potrivit art. 1 03 din Codul de procedură penală, percheziţia domiciliară se efectuează numai între

orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă, sau când percheziţia urmează a se

efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6-20, poate continua şi în timpul nopţii.

Socotim că din dispoziţiile art. 96 şi 1 00 din Codul de procedură penală rezultă că percheziţia

domiciliară este o activitate procesual-penală care, cu excepţia flagrantului delict, se poate efectua numai

după începerea urmăririi penale. Problema este controversată cu atât mai mult cu cât sintagmei „delict

flagrant", folosită de art. 27 pct. 4 din Constituţie, i se dă o sferă mai largă decât sintagmei „infracţiune

flagrantă"1.

1A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p. 150.