1

ÎNTUNERIC SAU LUMINA

Anul I nr.1

2

3

Revista Asociaţiei Preoţilor “Saul din Tars”

ÎNTUNERIC

SAU

LUMINĂ

Anul I nr.1

Editura AncaPrint Buzău 2010

4

Editor: Emil Simionescu Redactor Şef: Pr. Mihai Stanciu Grafica şi layout: Emil Simionescu Concepţie coperta: Edi Aldea Comenzi si relaţii la tel: 0786.159.724; 0743.840.531 E-mail: intunericsaulumina@yahoo.com

Tiparul executat de S.C. ANCAPRINT S.R.L. Buzău Telefon/fax: + 4 0238 722 697 E-mail. emisim@ymail.com

5

CUPRINS Întuneric sau Lumină - Originea întunericului ……… .. 6

Când a coborât Lumina ……………………………………………… 27

Teologie explicativă …………………………………………………… 34

Învăţătura Sfintelor Scripturi …………………………..………… 36

Învăţătura Tradiţiei …………………………..………………….…..... 37

Lumină şi Întuneric ………………..…………………………….....…..38

De la Întuneric la Lumină………………………………………....... 66

Istorie creştină – Cum au ajuns creştinii să serbeze duminica……………………………………………………………………..74

6

Întuneric – Lumină

Originea întunericului Încă de la începutul ei, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre diavol şi despre lucrarea lui (Fac. 3, 1-5). Numele de diavol provine din limba greacă, de la cuvântul diabolos care înseamnă învrăjbitor, calomniator, ispititor. Diavolul este spiritul rău care dezbină pe om de Dumnezeu şi care inspiră ura, perfidie şi minciună între oameni. Este cunoscut şi sub numele ebraic „satana”, purtând denumiri care arata lucrările sale: pârâş, invinuitor, acuzator (Apoc. 12, 10); stăpân al acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11), dumnezeu al veacului acesta (2 Cor. 4, 4), stăpân al puterii văzduhului (Efes. 2, 2). În Vechiul Testament, diavolul apare ca un spirit ceresc care se împotriveşte planului lui Dumnezeu şi care seduce pe oameni la păcat şi pe care, tot el, îi acuză înaintea lui Dumnezeu (Zah. 3, 1, 1 Paralip. 21, 1; Ps. 108, 5). În Noul Testament, diavolul este un principiu distructiv, de a cărui fiinţă, ţine însuşi păcatul, ura şi minciuna. „El de la început a fost ucigaş şi nu sta în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecâteori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). El pretinde a avea „stăpânirea morţii” (Evrei 2, 14) şi propria lui dominaţie asupra lumii şi a oamenilor acestei lumi (Luca 4, 6)1. Demonii sunt supuşi diavolului, iar oamenii se aşează de bunăvoie în sfera sa de influienţă, de aceea ei se numesc

1 Pr. Prof. Ion Bria = Dicţionar de teologie ortodoxă, Buc., 1981, p. 127.

7

„fii diavolului” (1 Ioan 3, 10), iar faptele lor sunt „lucrările diavolului” (1 Ioan 3, 8). Diavolul îl ispiteşte chiar şi pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu ( Matei 4, 1). Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, va produce „surparea” diavolului, prin care „stăpânul acestei lumi a fost aruncat afară” (Ioan 12, 31), iar judecata a fost dată lui Hristos. Dar, o activitate a lui Satana continuă şi după învierea lui Hristos (Fapte 5, 3), însă prin biruinţa Mântuitorului asupra diavolului el a fost dezbrăcat de putere (1 Ioan 2, 13). El continuă să pună în pericol mântuirea omului (1 Tim. 5, 15), dar omul a fost în mod obiectiv şi definitiv eliberat de puterea răului (2 Tes. 3, 3). Omul are nu numai libertatea şi capacitatea de a se elibera de sub dominaţia diavolului (Luca 22, 3; 1 Cor. 5, 5; 1 Tim. 1, 20), ci şi datoria de a „zdrobi sub picioarele sale pe Satana” (Rom. 16, 20), deoarece acesta doreşte suferinţă ( Luca 13, 16). În Apocalipsa, diavolul apare ca o fiinţă răufăcătoare, sinistră. La sfârşitul veacurilor diavolul se va folosi de „Antihrist” (Apoc. 13, 2; 2 Tes. 2, 9) pentru a domina lumea o scurtă perioadă, după care va fi judecat şi nimicit în mod definitiv. Perioada domniei lui Antihrist este o ultimă sforţare a diavolului de a devia creaţia de la ţinta ei şi de a deruta atenţia Bisericii Creştine de la Marea Judecată a lui Hristos şi de la aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu. De altfel perfidia diavolului stă în aceea că ascunde pe Dumnezeu ca Judecător, printr-o imitare în sens invers a ceea ce face Dumnezeu. În acest sens, diavolul creează iadul. Pentru asceţi, demonii prin care lucrează diavolul sunt patimile rele, adică o ordine morală negativă, în faţa căreia omul îşi păstrează toată libertatea şi responsabilitatea. Nu trupul trebuie să fie distrus ci spiritul rău care se foloseşte de el (Efes. 4, 12). Diavolul rămâne în exteriorul nostru şi seduce omul prin mândrie, slavă deşartă şi mai ales prin senzualitate.

8

Arma de luptă împotriva diavolului este rugăciunea şi acceptarea Jertfei Domnului Iisus Hristos. „Hristos a dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2, 14)2. Diavolul a fost creat de Dumnezeu în acelaşi timp şi în acelaşi mod cu toţi ceilalţi îngeri (Ps. 148, 2, 5; Col. 1, 16). Dumnezeu l-a făcut înger bun, sfânt şi strălucind de o neasemuită lumină şi l-a înzestrat cu mari puteri şi cu o inteligenţă deosebită. Numele său era Lucifer, care înseamnă „purtător de lumină”, şi a fost unul dintre căpeteniile îngereşti, un heruvim între heruvimii care stăteau în preajma lui Dumnezeu. Lucifer a fost cel mai măreţ înger din oştirile cereşti. Din voia lui Dumnezeu el îşi avea locul pe piscul perfecţiunii lumii create. La fel cu ceilalţi îngeri, Lucifer a fost creat duh pur, fără moarte şi fără vârstă; are parte de toate atributele lumii angelice, nu este împiedicat nici de timp, nici de spaţiu şi intelectul lui este limpezimea însăşi. Nu trebuie să uităm nici un moment natura sa spirituală şi numărul redus al limitelor sale3, însuşiri pe care le are şi după căderea sa. Deci, îl vedem pe diavol, din cauza naturii sale angelice, ca un duh pur, fără vârstă, independent, imaterial, un principiu de viaţă; complet în el însuşi. Este dependent de Dumnezeu şi independent de toate celelalte lucruri4. Sfânta Scriptură ni-l descrie pe Lucifer aşa cum era el înainte de eroarea care i-a pricinuit dramatică să cădere: “Tu erai pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe, toate erau pregătite şi aşezate cu

2 Idem, p. 127-128 3 Maica Alexandra = Sfinţii îngeri, Buc., 1992, p.36. 4 ibidem.

9

iscusinţă şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale până s-a încuibat în tine nelegiuirea’’ (Iez. 28, 12-15).

CĂDEREA ÎNGERILOR “Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie, şi ai păcătuit, de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngânfat inima din pricina frumuseţii tale; ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte; de aceea, scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată” (Iez. 28, 16-19) Proorocul Isaia, inspirat de Duhul Sfânt, descrie şi el căderea lui Lucifer din înalta sa poziţie în care fusese ridicat de Atotputernicul: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului” (Isaia 14, 12-15).

10

Încă de la începutul Biserici creştine, teologii şi mulţi credincioşi creştini inspiraţi de Sfântul Duh au căutat să lămurească relatările biblice referitoare la fiinţele demonice. Prin expunerile lor ei au ridicat valul de mister care înconjoară puterea nevăzută a diavolului, permiţându-ne să percepem acţiunea lui în lumea creată de Dumnezeu. Diverse pasaje din cărţile profeţilor se referă la diavol ca adversar al lui Dumnezeu şi ademenitor al oamenilor5. Istoria căderi acestui personaj puternic (Isaia 14, 13-19), are la bază mândria şi ambiţia nemăsurată a lui Lucifer de a se înălţa mai sus de înalta poziţie în care fusese pus de către Creatorul său. A fost momentul în care Lucifer admirându-şi calităţile excepţionale primite de la Cel ce l-a adus la existenţă, s-a considerat atât de puternic şi de înzestrat, încât să se poată lipsi de puterea care-i venea de la Dumnezeu. A fost un moment în existenţa lui Lucifer când iubirea nemăsurată de sine s-a transformat într-o autoadoraţie iraţională care a generat un orgoliu şi o ambiţie la fel de nemăsurată. În acel moment în care sentimentele sale s-au ridicat deasupra raţiunii acoperindu-o şi întunecând-o. Pierzându-şi simţul raţiunii, Lucifer s-a considerat atât de puternic încât să se poată lipsi de Sursa care-i alimenta toată puterea şi toată strălucirea, de sursa Luminii, încât peste măsură de măreţia lui, a considerat că îngerii de sub domnia lui trebuiau să-l slăvească pe el şi nu pe Dumnezeul lor. Şi, mulţi îngerii, înşelaţi de puterea, inteligenţa şi de strălucirea lui Lucifer, ascultându-l pe el au încetat să-l slăvească pe Dumnezeu şi i s-au închinat lui Lucifer. Captivat de frumuseţea de netăgăduit, de perfecţiunea şi de bunătatea propriei sale naturi angelice, Lucifer a îndrăgit-o aşa cum era firesc. Dar dragostea lui a refuzat să facă un pas dincolo de ea; a refuzat să facă un pas dincolo de perfecţiunea

5 Basilea Schlink = The Unseen World of Angels and Demons, London, 1985, p. 9.

11

angelică, către Sursa ei divină; a insistat să rămână în această frumuseţe, să găsească în ea deplinătatea fericirii, să-şi fie suficient sie însuşi. După modul de manifestare al orgoliului, Lucifer s-a izolat, pe sine în sine, de toată lumea, inclusiv de Dumnezeu. Păcatul lui Lucifer constă în a se iubi pe sine până la a exclude orice altceva. Un păcat făcut în mod deliberat, cu „sânge rece”, nu dintr-o necunoaştere sau ignoranţă, fără eroare, fără pasiune oarbă, fără dezordine prealabilă în voinţa sa anghelica. Astfel păcatul său nu are nici o scuză. A fost păcatul unei răutăţi pure, unei „nelegiuiri” pure6. În momentul în care Lucifer şi îngerii lui au respins harul dumnezeiesc şi, implicit, energia divină, toată strălucirea lor s-a întunecat. Pentru că ei nu aveau lumina proprie, ci feţele lor reflectau, fiecare pe măsura puterii lui, lumina ce radia de la Dumnezeu. Este posibil ca Lucifer să nu fi prevăzut acest lucru? Nu ştim. Sfânta Scriptură nu ne spune nimic în acest sens. Având însă în vedere inteligenţa acestui personaj, este puţin probabil ca el să nu-şi fi dat seama de consecinţele separării de Dumnezeu. Dimpotrivă, credem că el şi-a făcut nişte calcule foarte precise, bazate pe realităţi pe care le cunoştea foarte bine. El ştia că Dumnezeu este drept şi-Şi respecta cuvântul dat. El ştia foarte bine că Dumnezeu nu-i va lua nici unul din darurile cu care l-a înzestrat, chiar dacă, profitând de libertatea ce-o avea în dar de la Dumnezeu, va face voia sa şi nu voia lui Dumnezeu. Şi, pentru că mândria care pusese stăpânire pe el era atât de mare, a ales să facă după voia sa asumându-şi toate consecinţele, considerând convenabil preţul ce trebuia plătit pentru satisfacerea vanităţii şi ambiţiei sale. Când hotărârea de a se despărţi de Dumnezeu a fost definitiv luată, a avut loc dramatica cădere a lui Lucifer şi a îngerilor credincioşi lui, din poziţiile lor înalte. Ca urmare, fiinţa acestor îngeri a cunoscut modificări radicale. Toate 6 Maica Alexandra, op. Cit., p. 36-37.

12

însuşirile căpătate până atunci când au fost aduşi la existenţă s-au alterat total. Toate calităţile s-au transformat în contrariul lor. Din fiinţe de lumină, au devenit spirite întunecate; frumuseţea lor s-a transformat într-o înfricoşătoare şi respingătoare hidoşenie; din sfinţi îngeri ai lui Dumnezeu au devenit demoni ai lui Satana. Iar Lucifer, din mai mare al îngerilor, a devenit Satana, mai marele demonilor. Actul deliberat al lui Lucifer a creat dezbinare în lumea spirituală a îngerilor şi, ca orice dezbinare, aceasta s-a produs după o luptă foarte puternică; o luptă cumplită, mai puternică decât cel mai devastator război cunoscut de istoria omenească, o luptă ale cărei dimensiuni nu ni le putem imagina din cauza uriaşelor puteri îngereşti implicate în acel aprig şi înfricoşător război ceresc care a avut loc înainte de crearea universului nostru material. Nu ştim cum s-a produs căderea lui Lucifer şi cum s-a dat acea luptă din ceruri. Tradiţia Talmudică ne oferă însă o relatare care ne poate ajuta să ne facem o imagine privind marea încleştare a puterilor cereşti de care s-a cutremurat întreaga creaţie; despre acel moment de mare cumpănă, de mare încercare pentru fiecare fiinţă îngerească, atunci când a avut loc prima bătălie dintre Lucifer şi arhanghelul Mihail: În revolta sa împotriva lui Dumnezeu, Lucifer plin de îndrăzneală i-a strigat lui Dumnezeu Fiul: „Am să lupt împotriva Ta ca să devin dumnezeu!”. Sprijinit de îngerii care i s-au alăturat, el s-a împotrivit Fiului lui Dumnezeu cu toată puterea… Dumnezeu însă tăcea. Şi, pentru prima dată, un întuneric de nepătruns s-a coborât asupra îngerilor şi asupra întregii lumi create. A urmat proba de fidelitate la care a trebuit să răspundă personal fiecare înger. Din cauza întunericului, îngerii nu se puteau vedea unii cu alţii aşa că fiecare a trebuit să hotărască în mod liber, conform voinţei proprii dacă rămân credincioşi lui Dumnezeu sau se alătură rebelului Lucifer.

13

Dumnezeu Şi-a întors faţă de la îngeri şi aceştia nu L-au mai putut vedea. Întunericul a sporit şi mai mult tensiunea care cuprinsese întreaga creaţie. Atunci Lucifer a strigat în întuneric : „Eu sunt cel care sunt!”, iar la auzul vocii sale, toţi partizanii lui au fost siliţi să repete strigătul său. Dumnezeu tăcea în continuare. Atunci, din ceata îngerilor, s-a auzit o voce plină de smerenie, dar fermă: „Dumnezeu este Domnul! Cine este ca Dumnezeu!”. S-au format două tabere. Îngerii s-au hotărât, unii pentru Dumnezeu, alţii împotriva Lui. S-a iscat atunci o luptă surdă între colosalele forţe spirituale ale îngerilor şi demonilor. Învăluit în întuneric, Dumnezeu Şi-a făcut auzit glasul Său: „De acum încolo va fi război între lumină şi întuneric , între dragoste şi ura, între smerenie şi trufie. Cine vrea să lupte împotriva lui Lucifer?”. O chemare a cărei ecou s-a făcut auzit de-a lungul veacurilor şi care răsună astăzi, din nou. Şi din nou s-a făcut auzită vocea smerită dar fermă: „Oricine vrei Tu, Doamne!” Dumnezeu l-a chemat pe înger înaintea Lui. Era îngerul Mihail, din ceata cea mai de jos a îngerilor. - „Ce te-a făcut pe tine să vorbeşti astfel?”, l-a întrebat Dumnezeu pe înger. - „Măreţia Ta, Doamne, şi nimicnicia mea”. La aceasta Dumnezeu i-a spus: „Pentru că tu însuţi te crezi nimic, te voi răsplăti acordându-ţi sprijinul Meu în lupta pe care te-ai hotărât s-o porţi”. Întărit cu puterea lui Dumnezeu, înarmat cu scutul credinţei de nezdruncinat „Dumnezeu este Domnul”, încins cu sabia dragostei înflăcărate „Cine este ca Dumnezeu”, cel mai umil slujitor al lui Dumnezeu a intrat într-o bătălie straşnică împotriva lui Lucifer, cel mai mândru şi mai puternic dintre toţi îngerii, pe care l-a izgonit de la faţa lui Dumnezeu aruncându-l în adâncuri, pe el şi pe toţi cei ce l-au urmat pe el.

14

Relatarea de mai sus ne ajută să percepem cu mai multă claritate originea atacurilor şi agresiunilor demonice. Lucifer, eşuând în tentativa lui de a realiza obiectivul ambiţiei şi mândriei sale, acela de a fi asemenea lui Dumnezeu, aruncat jos, după rebeliunea şi lepădarea de Dumnezeu, din cea mai înaltă poziţie acordată vreunei fiinţe create, a devenit Satana, care înseamnă vrăjmaş, sau diavol. El mai este cunoscut şi ca Cel rău, potrivnicul, şarpele, amăgitorul, înşelătorul, pierzătorul, vrăjmaşul, îngerul adâncului (Apoc. 9, 11), stăpânitorul acestei lumi – nume cu implicaţii cutremurătoare ce sugerează groaza şi teroarea. Satana este adversarul nevăzut al lui Dumnezeu, în cer, pe pământ şi în întreaga creaţie. Războiul a fost declanşat între lumină şi întuneric, între bine şi rău. Îngerii care s-au răsculat împreună cu Lucifer au devenit demoni întunecaţi, spirite rătăcitoare, care au fost izgoniţi de la faţa lui Dumnezeu după ce au căzut la testul de fidelitate, atunci când s-a produs marea dezbinare. Sfântul apostol Petru, comentând acest zguduitor eveniment spune că „Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu lanţurile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecata” (2 Petru 2, 4). De atunci, Împărăţia lui Dumnezeu este confruntată cu opoziţia violenta a împărăţiei întunericului7 a lui Satana şi a 7 Împărăţia întunericului sau lumea demonilor, nu este un spaţiu delimitat fizic aşa cum am fi inclinaţi să considerăm prin analogie cu realităţile, accesibile nouă, ale lumii materiale în care trăim. Timpul şi spaţiul sunt elemente caracteristice exclusiv universului fizic. Astfel, atunci când spunem că Satana a căzut din poziţia sa înaltă, acea poziţie înaltă este de natură spirituală. Iar atunci când se spune că Lucifer, ,,a căzut în întunericul spiritual, împreună cu toţi demonii săi,,(v. Mihai Urzică, Minuni şi false minuni, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 11), nu înseamnă că a fost exilat de Dumnezeu sau că a fost alungat de îngerul Mihail victorios într-un ţinut întunecos preexistent. Lumea spirituală creată de Dumnezeu era în întregime luminoasă. Atunci când Lucifer şi demonii care l-au urmat, l-a respins pe Dumnezeu, a respins şi toate darurile Lui şi, în primul rând, lumina dumnezeiască. Astfel, prin propria lor hotărâre liber asumată,

15

legiunilor sale de demoni, care la solicitarea lui şi-au unit forţele cu ale sale în lupta împotriva luminii. Însă puterea lor este o putere denaturată. Atunci când Satana a încercat să încalce hotarul dintre creatură şi Creator, încercând să fie asemenea lui Dumnezeu, fiinţă sa s-a ruinat. Misiunea sa de „purtător de lumină” a luat sfârşit, iar lumina sa strălucitoare s-a prefăcut în întunericul cel mai adânc.

demonii s-au trezit deodată în întuneric, ca atunci când în toiul nopţii, în urma unui deranjament, se întrerupe curentul electric şi întreaga locuinţă este instantaneu cufundată într-o beznă de nepătruns. Şi aşa cum în locuinţă lumina nu apare decât după înlăturarea deranjamentului, deci după ce primeşte din nou energia electrică necesară, tot aşa demonii ar putea primi lumina dumnezeiască imediat ce ar reface legătura cu Creatorul lor şi s-ar ,,reconecta,, la unica Sursă de lumină şi de energie spirituală. Dar mândria şi aversiunea acestor fiinţe nenorocite este mai mare chiar decât nenorocirea pe care ei şi-au cauzat-o. Astfel, acea lume spirituală în care s-au separat demonii împreună cu Satana este o lume lipsită de Lumina, este o lume a întunericului, iar Satana şi toţi demonii şi fiecare demon în parte sunt purtători de întuneric. Pentru că, oriunde s-ar deplasa ei, ar fi învăluiţi în întuneric. De acest întuneric spiritual sunt cuprinşi toţi cei care, asemenea diavolului, se leapădă sau Îl contestă pe Dumnezeu. De altfel, atât demonii cât şi răufăcătorii, nu din întâmplare, îşi lucrează nelegiuirile în întunericul fizic al nopţii sau la adăpostul întunericului spiritual – al neştiinţei şi al ignoranţei. În concluzie, în urma căderii spirituale a lui Lucifer, acea parte a creaţiei în care sălăşluiesc duhurile lor rele s-a întunecat nu datorită unei hotărâri divine de a-i priva pe ei de lumina Sa, ci datorită respingerii luminii de către aceştia. Împărăţia întunecată a diavolului este deci, ca să spunem aşa, o stare de spirit distinctă şi dominantă în ,,spaţiul spiritual,, populat de entităţile demonice diferită de starea de spirit caracteristică lumii îngerilor sau lumii oamenilor. Acest spaţiu se extinde în mod real în lumea noastra omenească prin acceptarea de către oamenii, într-o măsură mai mică sau mai mare, a spiritualităţii demonice promovate de duhurile rele pe căi mai subtile, mai ascunse, sau mai directe. Secularizarea actuală, în special a ţărilor care în trecut aparţineau spaţiului creştin, constitue o dovadă a procesului de asimilare spirituală, sau de descreştinare a acestor ţări sub influenţa spiritualităţii satanice care, din nefericire, este într-o continuă şi tot mai rapidă expansiune.

16

Numai acolo unde există o dependenţă de Dumnezeu născută din dragostea faţă de Dumnezeu şi acceptată cu bucurie, poate exista nobleţe de caracter şi viaţa divină. Prin revolta sa împotriva lui Dumnezeu, Lucifer a distrus relaţia de iubire cu Dumnezeu şi a devenit o fiinţă căzută. Orice fiinţă creată de Dumnezeu poate trăi exclusiv pe baza curentului vital răspândit în întreaga lume creată de Dătătorul de Viaţă. Numai atunci o fiinţă creată este puternică când voinţa ei este identică cu voinţa lui Dumnezeu. Astfel, în momentul în care Lucifer s-a opus lui Dumnezeu, unitatea dintre fiinţă sa şi Dumnezeu s-a destrămat iar puterea sa de a fi „purtător de lumină” a dispărut, nemaifiind alimentată, ca urmare a propriei sale opţiuni, de la Unica Sursă de la care emana orice putere şi orice energie. Prin separarea lui de Sursa Unică a vieţii, în fiinţă sa nu a mai pătruns energia vitală dumnezeiasca pe care Dumnezeu o răspândeşte în întreaga lume creată. În timp ce lumina dumnezeiască umple sufletele de căldură, radiaţia negativă emanată de diavol, este o înfiorătoare suflare de ghiaţă. Ea nu poate da viaţă ci, ucide tot ce atinge. După cădere natura fiinţei lui Lucifer a cunoscut o transformare radicală. Fiinţa sa a devenit o imagine complet distorsionată a vieţii autentice, iar ceea ce oferă el, în mod înşelător, drept viaţă este în realitate o iluzie, o înşelăciune grosolană. El a pierdut viaţa divină care aduce fiinţelor create armonie, echilibru şi o stare de fericire. Din primul moment după despărţirea sa de Dumnezeu, existenta fiinţei sale este dominată de dezechilibru şi de disperare. Astfel tot ceea ce oferă satana: veselie, plăceri, satisfacţii, poartă în ele sămânţa morţii şi a pierzării veşnice. Iar în lumea de dincolo puterea morţii care emană din fiinţa lui Satana îşi va continua lucrarea distrugătoare. Atunci când Mântuitorul vorbeşte de „cea de a doua moarte”, El se referă la un proces continuu şi veşnic al morţii care are loc în împărăţia lui Satana.

17

Ca o imagine distorsionată a iubirii divine pe care Lucifer o reflectă în postura de „purtător de lumină”, el răspândeşte acum o ură devastatoare care transformă viaţa oricărei om într-un chin şi suferinţă de nedescris. După căderea sa, Satana a manifestat continuu o furie dementă împotriva a tot ce se opune voinţei lui. Această ură şi furie este alimentată continuu de marea sa deziluzie de a nu putea fi vreodată asemenea lui Dumnezeu, această puternică dorinţă neîmplinită care-i devorează şi-i răvăşeşte întreaga fiinţă.8 După înfrângerea sa de către îngerul Mihail şi de îngerii rămaşi credincioşi Domnului, Lucifer a căzut, împreună cu toţi demonii săi, din Împărăţia de Slavă şi de Lumină. A căzut în văzduh şi pe pământ, în întunericul spiritual. Fiind duhuri neîntrupate, aceste făpturi care s-au depărtat de la starea lor naturală bună, şi s-au apropiat de o stare rea, împotriva naturii, ei nu se mai pot pocăi, ci şi-au făcut parte de osânda veşnică a iadului.9

Aşa a căzut Satana din înălţimea poziţiei sale. El nu a vrut să-şi îndeplinească misiunea de mare cinste ce i-a fost încredinţată pierzând, pentru totdeauna, înalta poziţie pentru care a fost creat. Aceasta este pedeapsa, asumată, a lui Lucifer şi a tuturor celor care-l urmează, fie din lumea spirituală a îngerilor, fie din lumea noastră materială. Toţi aceia care au ales calea greşită de a-l urma pe Satana îşi asumă riscul de a-l pierde pe Dumnezeu pentru totdeauna.10

8 Schilink, M. Basilea = idem, p.11-15 9 Urzica, Mihai = idem, p. 11 10 Maică Alexandra = idem, p. 37

18

Diavolul, îngerul care a căzut din poziţia înaltă în care îl aşezase Dumnezeu, a căzut pentru că nu se putea menţine în acea postură binecuvântată prin propriile puteri. Iar puterea lui Dumnezeu, care ţine întreaga lume creată, singura care-l putea ţine în starea înalta ce-i fusese dăruită, el a respins-o, iar pe Cel ce-i dăruise existenţa, strălucirea şi puterea L-a renegat. În momentul în care s-a lepădat de Dumnezeu s-a lipsit de tot harul divin şi atunci toată strălucirea, care nu era a lui, ci era lumină divină pe care el doar o reflectă, s-a întunecat instantaneu. Mintea sa de care era atât de mândru, rămasă fără lumina dumnezeiască s-a întunecat şi ea, devenind o sursă de producere a răului. Atât de mult i s-a alterat capacitatea de judecată, încât, asociindu-o cu mândria şi cu iubirea de sine, nu numai că nu a putut să-şi vadă greşeala, să-şi recunoască vină, să-şi regrete lepădarea şi astfel să-şi obţină iertarea şi să-şi recâştige înaltele demnităţi, ci l-a făcut pe Dumnezeu răspunzător pentru situaţia nenorocită în care ajunsese. Iar din răutatea ce i-a cuprins întreaga fiinţă a izvorât o ură puternică împotriva a tot ce există, în primul rând împotriva lui Dumnezeu. Şi pentru că puterea ce o avea de la Dumnezeu, deşi imensă, nu-i ajungea nici pe departe pentru a se lupta cu Cel ce l-a creat, Satana a pornit o luptă cumplită împotriva lucrării lui Dumnezeu şi a întregii lumi create de El, o luptă în care a investit toată puterea, toată inteligenţa, toată răutatea şi toată ura. Iar cel mai înverşunat razboi l-a pornit diavolul împotriva omului, regele creaţiei divine, mai ales pentru că omul avea chipul lui Dumnezeu pe care Îl ura cu atâta înverşunare. Omul, fiinţă mult mai slabă, sub toate aspectele, decât diavolul, este o victimă uşoară a acestuia, neputând să se apere cu slabele sale puteri. Dacă omul nu caută ajutor în afara fiinţei sale, atunci fiinţă să va fi distrusă iremediabil şi pentru totdeauna de cea mai cumplită fiară, care-l va târî în bârlogul său pentru a-l devora la nesfârşit. Singură scăpare a omului este de a apela la Cel care are putere asupra Satanei, la

19

Dumnezeul şi Părintele său ceresc Care i-a dat viaţa. Iar Tatăl care-i ajută pe toţi cei ce-i cer ajutorul, îi va da şi omului toată puterea de care are nevoie pentru a se împotrivi duşmanului său.

Lucrarea diavolului Diavolul, pierzând cunoştinţa lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă şi mândrie, a ajuns cu necesitate neştiutor. De aceea nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască şi din acestea învaţă viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare, spre pierzarea noastră.11

Deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi, care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu. Iar pe noi ne află ascultători de voia lui, cum zice marele teolog Ioan Gură de Aur: „Căci văzând că Dumnezeu a făcut-o pe Eva spre ajutorul lui Adam, a făcut-o diavolul ajutătoare în neascultare şi cădere. A dat Dumnezeu porunca, pentru că, păzind-o Adam, să-şi păzească amintirea unor aşa de mari

11 Omul este singura făptură a lui Dumnezeu, făcută să împărăţească peste toate. El a fost cinstit de mâna şi de cuvântul lui Dumnezeu, căci a fost întocmit de mâna lui Dumnezeu şi după ce Persoanele dumnezeieşti au vorbit despre el ca mâna lui Dumnezeu să se reflecte în trupul omului şi vorbirea persoanelor dumnezeieşti să se reflecte în vorbirea omului cu semenii săi şi cu Dumnezeu. Mâna este expresia lucrării raţionale şi raţional - transformatoare. Această lucrare se reflectă în fiinţa omului. Creat ca persoană, stăpân peste lucruri, omul e ispitit de Satana să devină mai prejos de lucruri, supunându-se lor şi prin ele lui. Fapta Satanei a constat în coborârea noastră ca persoane la treapta de obiecte supuse obiectelor şi duse spre lipsa de libertate ca şi acelea; spre lipsa de libertate şi spre stricăciunea trupului ca şi obiectele, dar şi spre o răutate vie asemenea celei a Satanei (Pr. Stăniloaie, Dumitru = Filocalia, vol.VII, Bucureşti, 1977, p.453).

20

daruri şi să mulţumească pentru ele Binefăcătorului. Iar diavolul a făcut ca porunca să fie pricină de neascultare şi de moarte. Diavolul a ridicat împotriva proorocilor, prooroci mincinoşi; împotriva apostolilor, falşi apostoli; împotriva Legii, fărădelegea; împotriva virtuţilor, păcatele; împotriva poruncilor, călcările; împotriva a toată dreptatea, ereziile şi urâciunile” Şi iarăşi, văzând pe Hristos că se coboară pentru bunătatea cea mai deplină la sfinţii ucenici şi la mărturisitori, arătându-Se fie pe Sine, fie prin îngeri, fie pe altă cale negrăită, precum a zis (Ioan 14, 21), a început şi diavolul să arate multe amăgiri spre pierzarea oamenilor. De aceea au scris teologii înzestraţi cu darul deosebirii, că nu trebuie primite unele ca acestea. Căci diavolul se sileşte să amăgească şi în privinţa aceasta, fie prin vreo lumină, fie prin foc, fie prin altă amăgire, în vremea somnului, sau în chip sensibil. Iar de primim acestea, face mintea ca, din închipuirea proprie şi din neştiinţă cea mai de pe urmă, să-şi zugrăvească niscai figuri sau culori, ca să creadă că este vreo arătare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba adeseori se arătă în vis, sau în chip sensibil şi dracii biruiţi, zice-se, încearcă orice meşteşugire pentru pierderea noastră, când ascultăm de el.12

Domnul Iisus Hristos a subliniat cu putere natura înşelătoare a diavolului. În confruntarea Sa cu fariseii, El a spus că incapacitatea lor de a cunoaşte adevărul se datorează faptului că ei erau aliaţi cu diavolul : „Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecâteori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

12 Ibidem, vol.V, p.36-7.

21

Minciuna este adevărata natură a diavolului. El şi-a început lucrarea printr-o autoamăgire, atunci când şi-a spus: „îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu… şi voi fi ca Cel Prea Înalt…,, (Isaia 14, 13-14). Înşelându-se singur, crezând că este îndreptăţit să pretindă o poziţie de egalitate cu Cel Preaînalt, Satana a căzut din poziţia sa de mare cinste. Printr-o eronată evaluare a realităţii, el a devenit „tatăl minciunii”. Din el s-a născut prima dată falsul. El a deformat realitatea şi, prin aceasta, a tulburat ordinea instituită de Dumnezeu în creaţie devenind dependent de o falsă viziune generată de puternică lui autoadmiraţie şi sete de preamărire şi de iluzia de a-şi menţine fantezia egalităţii sale cu Dumnezeu. Susţinând egalitatea sa cu Dumnezeu, diavolul este forţat să se mintă singur cu privire la toate aspectele realităţii. Revolta sa l-a blocat într-o postură iraţională în care el tăgăduieşte cu disperare propria deznădejde şi lipsă de sens.

***

Poziţia diavolului este similară cu aceea a unei persoane extrem de egocentrică care se agaţă de o viziune total ireală pentru sine. De exemplu o persoană egocentrică care se consideră un mare talent muzical nu va accepta nici o altă viziune contrară. Pentru a nu admite posibilitatea că el ar putea greşi în estimarea propriei persoane, el se va asocia numai cu cei care-l susţin în eroarea sa. El va continua să se considere un mare cântăreţ chiar şi atunci când nu va găsi pe nimeni care să-l aprobe. În psihologie aceasta autoadmiraţie exagerată în contradicţie cu realitatea poartă numele de narcisism. Astfel de oameni pot eventual accepta realitatea (oricât de dureroasă

22

pentru ei) sau, de cele mai multe ori, o resping, fie retrăgânduse într-o lume interioară, fie, dacă puterea şi poziţia lor în societate le permite, să modeleze realitatea astfel încât să corespundă falselor lor idei. Este cazul dictatorilor de tot felul care s-au perindat prin lume de-a lungul istoriei şi care au mers până acolo cu această maladie psihică, încât considerându-se superiori tuturor celorlalţi oameni, un fel de zei infailibili, şi-au obligat supuşii să li se închine. Narcisismul diavolului este extrem. Uriaşa putere cu care l-a înzestrat Dumnezeu i-ar permite, dacă nu s-ar opune sfinţii îngeri cu puterile lor, să modifice întreaga realitate a lumii create de Dumnezeu pentru a corespunde ideii sale aberante despre propria sa importanţă. Satana nu amăgeşte pe alţii ca unul care cunoaşte adevărul şi care doar încearcă să ducă în eroare. Satana minte pentru că propria sa raţiune s-a întunecat din cauza voinţei sale alterate ca urmare a împotrivirii faţă de Dumnezeu şi a respingerii voinţei Sale. El este tatăl minciunii pentru că s-a amăgit singur şi pentru că persistă cu încăpăţânare şi putere în eroarea sa. Elementele de bază ale minciunii diavolului ne sunt relatate în cartea Genezei. Cuvintele sale par a fi alese cu grijă pentru a o determina pe Eva să pună la îndoială credibilitatea lui Dumnezeu: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Gen. 3, 1). El voia că Eva să-L perceapă pe Dumnezeu prin perspectiva sa diabolică, punând în discuţie motivele şi intenţiile lui Dumnezeu. El voia s-o facă pe Eva să se teamă că planul lui Dumnezeu referitor la persoana ei i-ar nesocoti individualitatea încălcându-i cele mai profunde trebuinţe personale şi dorinţe. În continuare diavolul contestă adevărul avertismentului lui Dumnezeu, spunându-i Evei: „Hotărât, că nu veţi muri!” (Gen.3, 4). Astfel, strecurând în mintea Evei îndoială în bunătatea lui Dumnezeu, diavolul urmărea s-o facă

23

să creadă că nesocotirea avertismentului divin nu avea nici un fel de urmări. Apoi, mergând mai departe cu pledoaria, el a zis: „Dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul” (Gen. 3, 5). Aceste cuvinte erau un atac direct la adresa bunătăţii lui Dumnezeu şi un apel la mândria Evei. Satana l-a zugravit pe Dumnezeu ca privându-i pe Adam şi pe Eva de un element care le-ar fi adus relizarea finală: egalitatea cu Dumnezeu. Aceste cuvinte perverse veneau direct din inima diavolului, reflectând viziunea lui despre Dumnezeu. Când Adam şi Eva au acţionat conform minciunii, ei au devenit ostatici fără speranţă ai răzvrătirii lui Satana. Minciună lui a rămas neschimbată până astăzi. Sfântul apostol Pavel ne avertizează că Satana ne poate apărea ca înger de lumină (2 Cor. 11, 14). Dacă nu ar proceda astfel, oricine ar fugi de el sesizându-i adevărata natură. Maestru al deghizării, satana ia cele mai diferite înfăţişări pentru a-şi ascunde adevăratul său chip. Atanasie cel Mare, în scrierea sa despre viaţa sfântului Antonie cel Mare, ne vorbeşte de multe scene cu demonii şi de multe „miracole” săvârşite de aceştia, inclusiv prefacerea lor în fiinţe de lumină, pentru a-i înşela şi ademeni pe cei slabi şi neştiutori şi, dacă s-ar putea , „să-i înşele chiar şi pe cei aleşi” (vezi şi Mat. 24, 24; Mc.13, 22). Episcopul Ciprian care, înainte de creştinare, fusese unul dintre cei mai mari vrăjitori ce avea legături directe cu diavolul, oferă numeroase descrieri şi minuni demonice la săvârşirea cărora a participat activ.

24

Actuala mişcare New Age13 ne oferă şi ea multe exemple de

13 New Age (Noua eră) este o mişcare filosofico-religioasă care urmăreşte în primul rând obiective politice, economice şi religioase. În centrul preocupărilor ei se afla pregătirea omenirii în vederea instaurării, în urma aşa-zisului proces de „globalizare” care este în plină desfăşurare în prezent, a unei noi orânduiri sociale în lume, cunoscută sub numele de „Noua Ordine Mondială”. Mişcarea îşi are rădăcinile în Societatea Teozofică, fondată în anul 1875 la New York de către Helena Blavatsky. Bazele mişcării au fost puse de Alice Bailey care a scris numeroase cărţi de cult ce constituie programul acesteia. Începând din anul 1975, doctrina new-age-ista este răspândită sub cele mai diverse forme - culturale, ştiinţifice, politice, filosofice, religioase, etc., - folosind în acest scop toate mijloacele de informare în masă. Programele new-age-iste şi-au croit drum în lumea afacerilor, precum şi în toate domeniile vieţii sociale. În spatele unor subiecte aparent inofensive, cum ar fi ecologia, alimentaţia naturistă, psihoterapia, etc., se afla de fapt o gamă variată de practici oculte orientale: meditaţie, yoga, hipnoză, vrăjitorie, inclusiv tehnici de modificarea conştiinţei. Mişcarea îşi promovează principiile în întreaga lume cu ajutorul unei reţele mondiale alcătuită din mii de instituţii, fundaţii, organizaţii de tot felul, camuflate sub cele mai diverse activităţi religioase, culturale, sociale, medicale, umanitare, filantropice. O atenţie deosebită este acordată promovării ideilor new-age-iste în rândul copiilor şi adolescenţilor printr-o avalanşă de jocuri fantastice (în special S.F.), casete audio şi video, literatură S.F., cărţi ce tratează diferite subiecte oculte (spiritism, telepatie, vrăjitorie), benzi desenate, jucării. Sunt semnificative legăturile mişcării New Age cu organizaţii internaţionale de prima mărime ca ONU, UNESCO, Consiliul Mondial al Bisericilor, Clubul de la Roma şi multe altele mai puţin cunoscute dar foarte influente şi deosebit de puternice. Filosofia mişcării îşi propune schimbarea modului „convenţional” de gândire raţional-analitică, care formează bazele metodei ştiinţifice, cu gândirea „holistică” (globală). Din punct de vedere religios, mişcarea New Age este o nouă religie cu propriile ei „scrieri sacre”, rugăciuni şi incantaţii (mantra). Ea dispune de centre spirituale proprii peste tot în lume. Aşa-zisele „renaşteri”, legi şi porunci spirituale fac parte integrantă din religia

25

felul în care se întâmplă acest lucru. În timp ce respinge realitatea unui Creator unic situat în afară şi deasupra acestei lumi, ea proclamă omul drept o formă de zeitate. Ideologia new-age-istă este plină de „călăuzitori”, „spirite”, „entităţi” şi tot felul de figuri din mitologia păgână. Relatările despre oribilele întâlniri cu demonii din cărţile lui Carlos Castenada referitoare la „Vrăjitoria Yacqui” fac să se zburlească părul de groază. Popularizarea făcută de actriţă americană Shirley MacLaine practicilor de „channeling”14 şi de „proiecţie astrală” constituie o reînviere a practicilor oculte atât de răspândite în vechime. Psihologul Carl Jung, întemeietorul şcolii de psihologie care-i poartă numele, era renumit pentru interesul faţă de ocultism. În timp ce respingea vehement adevărul întrupării, el îmbrăţişa teoria reîncarnării prin autoritatea figurilor care-i vorbeau în viziunile şi visele sale.

New Age. În cadrul mişcării găsim preoţi şi preotese, guru şi chiar un „mesia” cu puteri supranaturale. Dumnezeul new-age-ist îl constituie fie „Conştiinţa cosmică”, fie „Forţă cosmică”. În centrul religiei New Age se afla iniţierea (actul de consacrare), numită deschis „iniţiere luciferică”. După Alice Bailey - mare preoteasă a noii religii - „Lucifer este conducătorul omenirii”. În plus „maeştrii înţelepciunii”, spiritele ancestrale şi spiritele naturale sunt parte integrantă a resurselor spirituale ale religiei New Age. De asemenea, au fost înviaţi mulţi zei şi zeiţe păgâne. Sunt new-age-işti care se închina lui Pan, Buda sau Shiva. Pe lângă aceştia au fost creaţi o serie de zei noi. Vrăjitoria este şi ea unul din stâlpii mişcării New Age. De fapt această religie include orice sursă ocultă cunoscută de oameni. În aceste condiţii rezulta clar că Noua Ordine Mondială şi Guvernul Mondial la care aspira adepţii New Age sunt, în esenţă eminamente anticreştine (cf. Schlink, M. Basilea = New Age - Noua Eră. Mişcarea New Age în lumina învăţăturilor biblice, Editura IPROM, Iaşi, 1994, p. 7-16)

14 Channeling = stare de transă, obţinută prin diverse tehnici, cu ajutorul căreia practicantul poate recepţiona mesaje transmise de diferite spirite „călăuzitoare”.

26

Satana lucrează prin figuri sinistre, adânc implicate în vrăjitorie, magie, yoga şi alte practici oculte. Dar el înşeală oamenii şi prin mijloace aparent nevinovate. Un raport care dezvăluia că soţia unui preşedinte român apela la astrologie în vederea luării unor decizii importante ne umple de o foarte mare îngrijorare. Stăpânul întunericului ne ispiteşte de asemenea cu foarte multe lucruri care ele însele nu sunt rele. Bogăţia, proprietatea, faima, puterea, familia, prietenii, ştiinţă, artă, pot deveni dumnezei falşi dacă ne distrag de la înţelegerea iubitorului Dumnezeu aşa cum s-a arătat El în persoana lui Iisus Hristos. (va urma) Pr. Mihai Stanciu

27

Când a coborât Lumina

Matei 2, 1-12

La steaua care-a răsărit E-o cale-atat de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie;

28

Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adânca, Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

(M. Eminescu, 25 Oct. 1886)

Nu e sigur că el s-a gândit sau nu la Crăciun, sau la steaua ce-a condus pe magi, dar e foarte cunoscut faptul că mii şi mii de oameni sunt încă fascinaţi de steaua care-a răsărit. Iată ce ne spune Matei:

"În zilele împăratului Irod, nişte magi au mers la Ierusalim să caute pe Împăratul de curând născut al Iudeilor, deoarece I-au văzut steaua în Răsărit şi au venit să I se închine."

Cine au fost acei magi şi câţi au fost nu poate nimeni stabili cu exactitate. La fel se poate spune şi despre stea. Matei nu spune în ce an al domniei lui Irod au venit magii, ci doar "în zilele împăratului Irod." Oameni din toate timpurile au venit cu diferite explicaţii cu privire la steaua ce-a strălucit la naşterea Domnului Iisus. Că a fost o cometă sau o novă nu ştiu, şi nici dacă Saturn s-a întâlnit cu Jupiter pentru a prevesti aşa un eveniment important, nu ştiu. Dacă ar fi fost destul de greu ca să apară în Răsărit, apoi să reapară exact după ce magii ies de la Irod era mult mai complicat.

Nu era deloc greu pentru Dumnezeu să determine astfel de conjuncturi, doar El le-a creat şi puterea Lui le ţine în acest univers în ordinea desăvârşită ce există! Dar nu mi se pare deloc deplasat să cred că pentru naşterea Domnului Iisus, Dumnezeu a plasat o stea deosebită de celalalte, stea ce străbătea întunericul lumii antice aducând vestea că s-a născut

29

un Nou Împărat. Apariţia stelei pe cerul Răsăritului a determinat pe magi să caute pe Împăratul Iudeilor. Dacă steaua n-ar fi apărut, acei magi nu ar fi avut de unde să ştie că s-a născut un Împărat, şi este puţin probabil că ei ar fi pornit în căutarea Lui. Fără mesajul stelei ei nu ar fi pornit la un drum lung şi anevoios, nu ar fi riscat să înfrunte toate pericolele posibile unei călătorii din Răsărit până în Iudeea. Steaua i-a determinat să plece, steaua le-a dat impulsul necesar să caute pe Împăratul de curând născut. Steaua a determinat pe magi să plece în căutarea Domnului Iisus, dar tot steaua i-a ajutat să-L şi găsească. După ce magii s-au consultat cu Irod şi consilierii acestuia, steaua ce-au văzut-o în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Iisus. Magnific! Steaua merge înaintea lor şi-i conduce la locul unde era Iisus! Ce deruta ar fi fost pe magi dacă ieşiţi de la Irod trebuiau să meargă după indicaţiile acestuia... Irod s-a erijat într-un om dornic de a se închina Împăratului Nou Născut. Irod şi marii preoţi au cercetat despre Naşterea Domnului Iisus din pricina întrebării magilor, altfel nici Irod şi mai trist, nici preoţii nu s-ar fi interesat de faptul că sub ochii lor se împlinea cea mai mare profeţie, venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos.

Câţi nu sunt irozii zilelor noastre care "vor să se închine," doar cu motive ulterioare. Irod însă, spune magilor ca şi el doreşte să se închine Pruncului. Ce mârşav şi josnic era Irod. Magii au venit conduşi de stea să se arunce la pământ înaintea Împăratului, iar Irod vrea să-i înşele pe aceşti căutători sinceri. Mulţi sunt căutători de tipul lui Irod şi în zilele noastre. Preoţii nici nu se sinchisesc să se ducă până la Betleem, pentru ei a fost suficient că au aflat din carte unde trebuia să se nască Iisus, dar nu mai mult. După ce magii au plecat de la Irod, steaua miraculoasă reapare şi-i conduce la Iisus. Dacă ar fi fost doar o coincidenţă cosmică, doar o simplă întâmplare, atunci minunea ar fi mult mai mare. Dumnezeu, în infinita Lui

30

înţelepciune, a planificat această stea să apară atunci când magii au avut nevoie de călăuzire ducându-i până la locul unde era Pruncul. Steaua a fost mijlocul supranatural prin care Dumnezeu a condus înţelepţii Răsăritului la locul unde s-a născut Domnul Iisus, Înţelepciunea lui Dumnezeu, Cel ce luminează pe orice om venind în lume. Steaua a determinat pe magi să caute. Steaua i-a ajutat să găsească, iar apariţia stelei i-a umplut pe magi de bucurie (Matei 2:10).

Steaua a apărut pe cerul Răsăritului, dar a fost nevoie de cineva interesat să-i descifreze mesajul, să-l creadă, şi apoi să-l urmeze. Magii au dovedit interes în mesajul stelei şi au urmat-o cu credincioşie, nu fără greutăţi, ceea ce steaua le-a prevestit. Biblia nu ne spune când a apărut steaua, dar se poate înţelege din Matei 2, 7 ca Irod a aflat de la magi exact vremea când a apărut steaua şi drept urmare, da ordin de exterminare a tuturor băieţilor din Betleem care erau mai mici de doi ani. Este posibil că steaua să fi apărut cu doi ani înainte de naşterea Domnului Iisus, sau să fi apărut exact la naşterea Lui, dar magii să fi ajuns la doi ani după aceea. Cert este că aceşti magi au avut o călătorie destul de lungă, călătorie ce arata că erau oameni determinaţi să găsească pe Împăratul de curând născut al Iudeilor. Dacă ar fi fost nişte căutători de ocazie, ar fi putut uşor renunţa la primul obstacol, dar ei au fost căutători hotărâţi să-L găsească pe Iisus. De ce-au intrat la Irod? Pentru că acolo li s-a părut cel mai normal să găsească pe noul împărat; şi cu siguranţă acolo-l găseau dacă noul împărat ar fi fost din familia lui Irod, şi deci moştenitorul tronului. Dar noul împărat nu era din această lume, nu a venit să moştenească vreun tron pământesc, iar palatele lumii de atunci nu aveau loc pentru El. Au cele de astăzi? Este El primit de mai marii ai acestui lumi? Căutarea lor este răsplătită din plin, ei L-au găsit pe Împăratul de curând născut al Iudeilor, şi I s-au închinat.

N-au îndurat degeaba toate greutăţile călătoriei, n-au urmat cerul degeaba, ei au putut să aducă închinarea lor

31

Pruncului Iisus. Mai mult, căutătorii adevăraţi, nu doar au găsit pe Iisus, dar după ce I S-au închinat şi I-au dat aur, tămâie şi smirna, Dumnezeu le vorbeşte prin vis să se întoarcă acasă pe alt drum. Căutătorilor serioşi Dumnezeu li se descoperă. Nu ştim dacă magii au ştiut că Noul Împărat este Dumnezeul întrupat, dar am cetitudinea ca după ce L-au văzut, ei au fost convinşi că Pruncul Iisus este Dumnezeu. Magii L-au căutat pe Dumnezeu, iar în final vedem că ei ascultă de Dumnezeu. Irod i-a rugat să-i dea de ştire despre Prunc, dar ei pun porunca lui Dumnezeu înaintea prouncii lui Irod şi se întorc în ţara lor pe alt drum. La naşterea Lui a apărut o stea miraculoasa, care a condus magii ce I s-au închinat şi i-au dăruit aur, tămâie şi smirna, îngerii au cântat spre slava Lui, ciobanii au alergat să-L vadă. De atunci au trecut două mii de ani dar amintirea Pruncului Născut la Betleem nu s-a şters. În fiecare an mii de luminiţe şi stele dintre cele mai colorate sunt aprinse în semn de recunoştinţă a zilei Lui de naştere. Cine este El?

Steaua ce-a răsărit pe cerul Răsăritului prevestea ca El este Împărat. Din seminţia lui David, El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Pilat, cel ce L-a condamnat pe Iisus la moarte, a scris pe crucea pe care murea: "Iisus, Împăratul Iudeilor". Da, Iisus Hristos a venit ca Împărat, dar nu în palatul lui Irod, ci în locul cel mai de jos al lumii, într-o iesle săracă, ca de acolo să poată ridica pe toţi căzuţii din această lume. Îngerii au spus că S-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul (Luca 2, 11). El, Pruncul prevestit de stea şi căutat de magi, este Mântuitorul lumii. Pentru acesta a venit, ca să caute şi să mântuiască tot ce era pierdut. Şi cine nu era pierdut? Apostolul Pavel spune, "căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23). "Fiindcă atât de mul a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat…" Pe cine? Pe Domnul Iisus, singurul Său Fiu… L-a dat ca preţ de răscumpărare, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibe viaţa veşnică.

32

Magii i-au dat aur, tămâie şi smirna. Aur pentru că El este Împărat, smirna şi tămâie pentru că Iisus este Mare Preot şi Marele Medic. Scriitorul epistolei către Evrei spunea că "avem un Mare Preot care printr-o singură jertfă a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţi". (Evrei 10, 14). Acest Mare Preot face mijlocire pentru cei ce sunt mântuiţi în faţa lui Dumnezeu. El înţelege greşelile noastre, El ştie slăbiciunile noastre, şi dacă ne pocăim de ele, El ne iartă. Omul nu mai are nevoie de nimeni spre a-l introduce la Dumnezeu, slujba aceasta aparţine Domnului Isus. Oricine care crede în El şi se întoarce de la păcatele lui, primind iertarea de păcate prin sângele Domnului Iisus, oricine care face legmant prin botezul ascultării de El, acela are acces la Dumnezeu prin Domnul Iisus (Evrei 10,19-20).

Pruncul născut la Betleem este şi Marele Medic, căruia nici un caz nu i-a fost imposibil. Toţi cei care au venit la El au plecat vindecaţi. El a purtat în trupul Sau pe lemn bolile şi neputintele noastre. El poate vindeca pe cei ce vin la El cu credinţă, El poate alina dureri ca nimeni altul. Când nimeni nu mai poate, El poate; când nimeni nu mai ştie ce să facă, El ştie. El este Iisus Hristos, Domnul. Steaua a strălucit şi a condus pe magi în faţa Domnului Iisus. Magii au urmat cu credincioşie călăuzirea stelei şi-au fost răsplătiţi cu frumoasă întâlnire cu Pruncul Iisus. Viaţa lor a fost schimbată, ei se întorc acasă pe drumul împlinirii, dumul ascultării de Dumnezeu.

Iisus Hristos a venit în lumea noastră ca să răscumpere neamul omenesc de la peirzare veşnică. El a venit blând şi smerit în cele mai joase locuri ca toţi să avem acces la El, şi de acolo cheamă pe toţi: "veniţi la Mine toţi ce trudiţi şi împovăraţi!" Vei asculta tu glasul Lui? Vei începe şi tu să-L cauţi? Cei ce-L căuta Îl găsesc cu siguranţă. Vei înfrunta orice obstacol? Vor fi şi azi destui irozi ce vor vrea să te deruteze, dar dacă tu sincer Îl vei căuta, viaţa ta o va caluzi Dumnezeu pe un alt drum, pe drumul încrederii în Dumnezeu, drumul

33

împlinirii şi realizării depline în El. Suntem din Dumnezeu şi până nu-L cunoaştem personal pe El prin Iisus Hristos, rămânem neîmpliniţi. Vino smerit la ieslea Lui, şi predă-I inima ta, făcându-L Domnul vieţii tale. Dacă eşti copilul Lui, şi încă mai dai pe la Irod, chemarea mea este să mergi pe alt drum; de la acest Crăciun, s-o luăm mai hotărât pe calea cea nouă şi vie ce ne-a deschis-o Domnul Iisus prin venirea Lui. Dacă mai sunt căutători ca Irod sau că preoţii din jurul Lui, îndemnul meu este să alerge împreună cu păstorii şi cu magii şi înaintea ieslei să se pocăiască. Irod a vrut să-L elimine pe Iisus. Nu a reuşit el şi nimeni din cei ce după el au încercat. El este Dumnezeu. A venit că ne-a iubit, ne cheamă să ne pocăim că ne iubeşte. Dar toţi ce ce vor să-L elimine, El va fi Cel ce-i va judeca. Ei au avut steaua lor, care este steaua ta? Urmezi steaua care luceşte pe cerul tău? Mergi condus de stea, eşti fascinat de lumina ei? Ajuns, te umpli de bucurie şi nu-ţi mai pasă de irozi ? Noi L-am găsit, să mergem prin urmare pe alt drum, pe drumul nou, pe calea care El a deschis-o!

Pr. Benjamin Cocar

34

35

ALEGEREA ,, Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Căci îţi poruncesc azi să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, şi să păzeşti poruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti, şi ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze ... Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta, şi te vei lăsa amăgit să te închini înaintea altor dumnezei şi să le slujeşti, vă spun astăzi că veţi pieri, şi nu veţi avea zile multe... Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui, şi lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale...,, ( Deut. 30, 15-20 ).

36

37

38

Lumină şi întuneric

Raportul lor în Evanghelia dupa Ioan

Introducere

În liniştea care domnea peste pământul pustiu lipsit de chip şi în întunericul care era deasupra pământului a răsunat pentru prima dată glasul lui Dumnezeu: „Să fie lumină!” (Gen. 1, 3). Şi imediat s-a făcut lumină. „Şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-a numit noapte” (Gen. 1,3-5).

De atunci, timpul a tot trecut, zi după zi şi noapte după noapte, şi continuă să treacă până în ziua în care se va vedea un cer nou şi un pământ nou, zi în care cerul dintâi şi pământul dintâi vor trece, iar marea nu va mai fi. Atunci va apărea o cetate nouă, o încununare a istoriei mântuirii, o nouă creaţie „care nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci slava lui Dumnezeu o luminează iar făclia ei este Mielul” (Apoc. 21, 23).

Dar nu numai începutul şi împlinirea creaţiei sunt caracterizate de prezenţa luminii – la început fiind vorba mai ales de lumina fizică, iar la sfârşit mai ales de lumina care este însuşi Dumnezeu –, ci întreaga istorie se desfăşoară sub prezenţa luminii fizice şi divine. Cei din trecutul îndepărtat al istoriei apelau des la simbolismul luminii pentru a vorbi despre Dumnezeu. Soarele şi luna, principalele surse de lumină, erau dumnezei, erau zei. La mare distanţa de ei şi de credinţele lor

39

mitologice, noi cei de astăzi, care ne mărturisim credinţa într-un Dumnezeu treimic – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – învăţăm despre Fiul că este „Lumină din Lumină”.

Asupra acestei Lumini care este Fiul şi care ne este adusă de Fiul vrem să ne îndreptăm şi noi atenţia prin aceste rânduri. După ce vom evidenţia în primul capitol cine este adevărata lumină, care sunt faptele luminii şi cum trebuie să fie mărturia despre lumină, în cel de-al doilea capitol vom arăta forţa contrară acestei lumini, întunericul: cine sau ce este, care-i sunt faptele şi planurile. Iar în cel de-al treilea capitol vom sublinia tema centrală a acestui studiu: raportul dintre lumină şi întuneric, arătând că lupta dintre lumină şi întuneric este o luptă dintre adevăr şi minciună, dintre cunoaştere şi ignoranţă, dintre viaţă şi moarte. Prin această analiză vom reliefa şi concluziona împreună cu sfântul evanghelist Ioan că întunericul nu a reuşit şi nu va reuşi să cuprindă, să învingă, lumina, viaţa.

Toate acestea le vom face lăsându-ne călăuziţi mai ales de învăţătura ce reiese din Evanghelia după sfântul apostol şi evanghelist Ioan, dar apelând totodată şi la alte texte scripturistice care ar fi revelatoare şi luminante pentru prezenta temă.

I. DUMNEZEU ESTE LUMINĂ

Trei sunt „definiţiile” pe care sfântul apostol şi evanghelist Ioan ni le dă despre Dumnezeu. În primul rând, învaţă el, „Dumnezeu este duh” (Ioan 4, 24); apoi „Dumnezeu este lumină” (Ioan 1, 5) şi nu în ultimul rând „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

40

Atenţia noastră este îndreptată acum spre definiţia sugerată deja de titlul acestui capitol: „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1, 5). Vrem să încercăm să pătrundem puţin în această misterioasă definiţie pe care autorul celei de-a patra Evanghelii i-o dă lui Dumnezeu. De aceea, în acest prim capitol, după ce vom vedea că într-adevăr lumina despre care vorbeşte sfântul apostol şi evanghelist Ioan este o realitate care răspunde la întrebarea „cine este” şi nu la întrebarea „ce este”, ne vom opri atenţia asupra misiunii pe care o are lumina şi cel care se identifică cu aceasta, precum şi rolul şi misiunea fiilor luminii.

1. Cine este lumina?

„Luminează-te, luminează-te Ierusalime, căci a venit lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit”

(Isaia 60, 1).

Cea de-a patra Evanghelie, scrisă de sfântul apostol Ioan, încă din primele rânduri – prologul (Ioan 1, 1-18) – expune schematic toate temele care vor fi dezvoltate de-a lungul scrierii[1]. Printre aceste teme, de care autorul se foloseşte pentru a-şi atinge mai bine scopul scrierii – credinţa (Ioan 20, 31), se regăseşte şi lumina:

“În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A venit un om trimis de Dumnezeu […] ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit ca să dea mărturie despre lumină. [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om” (Ioan 1, 4-9).

Astfel, aflăm încă de la început că în contextul evanghelic al credinţei întrebarea corectă despre lumină este

41

„cine este lumina?” şi nu „ce este lumina?”. La întrebarea ce este lumina ne răspund dicţionarele explicative învăţându-ne că este „o radiaţie sau un complex de radiaţii electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminiscente şi care impresionează ochiul omenesc”[2].

Pentru studiul nostru ne interesează însă soluţia la întrebarea formulată „cine este lumina?”. Iar răspunsul l-am auzit deja: „Cuvântul era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om” (Ioan 1, 9). Dar şi mai grăitor evanghelistul Ioan elimină orice dubiu asupra identităţii luminii atunci când învaţă: „Iisus le-a vorbit din nou: «Eu Sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii»” (Ioan 8, 12). Iar în capitolul următor din Evanghelia după sfântul Ioan, Iisus reconfirmă: „cât timp Sunt în lume, Eu Sunt Lumina lumii” (Ioan 9, 5). Aşadar, Iisus Hristos este Lumina; lumina este tocmai cel prin care toate au luat fiinţă şi fără de care nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există (Ioan 1, 3).

Împreună cu sfântul Augustin trebuie să conştientizăm că aici, în Evanghelia după sfântul Ioan, este vorba despre o altfel de lumină căci: “şi soarele este lumină, şi luna este lumină, şi opaiţul este lumină. [Aici] trebuie să fie vorba de ceva cu mult mai important decât acestea, cu mult mai de seamă, cu mult mai presus. Această lumină trebuie să fie întru totul deasupra tuturor, pe cât este Dumnezeu mai presus de creatura sa, pe cât este întemeietorul mai presus de ce s-a întemeiat, pe cât este înţelepciunea mai presus de ceea ce s-a făcut cu ajutorul ei”[3].

Cu siguranţă în cea de-a patra evanghelie nu avem de-a face cu o folosire întâmplătoare a termenului lumină, ci autorul vrea să arate, printre altele, că în Cuvântul făcut trup, în Iisus

42

Hristos, s-au împlinit profeţiile mesianice ale Vechiului Testament. Profetul Isaia predicase deseori despre lumina pe care Dumnezeu o va trimite oamenilor: „Nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoi (…) Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare şi celor care locuiau în latura umbrei morţii le-a strălucit lumină” (Is. 8, 23; 9, 1). Iar în alt loc, acelaşi profet ne spune: „Este puţin lucru să fii sluga mea, ca să aduci la un loc seminţiile lui Iacob şi să întorci printre cei ce au scăpat dintre seminţiile lui Israel; de aceea te voi face lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului” (Is. 49,6)[4].

Totodată, apelul la imaginea luminii şi ceea ce apostolul Ioan avea să înveţe în prima sa scrisoare, şi anume: „Dumnezeu este lumină şi nu este întuneric în El” (1 Ioan 1, 5) evidenţiază şi mai puternic continuitatea şi împlinirea Vechiului Testament în care Dumnezeu este deseori numit lumină sau dătător de lumină: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?” (Ps. 27, 1)[5]. Iar în alt loc „Ierusalime, nu te va mai lumina soarele în timpul zilei, şi luna nu-şi va mai revărsa lumina sa, ci Domnul va fi de-a pururi lumina ta şi Dumnezeul tău strălucirea ta (…) Domnul va fi lumina ta cea de-a pururi” (Is. 60, 19-20)[6].

Dar dumnezeirea lui Iisus lumina lumii şi prezentarea Sa ca Mesia este şi mai bine evidenţiată de apostolul iubirii atunci când lumina este asociată cu divinul vetero-testamentar „Eu Sunt” (Exod 3, 14): „Eu Sunt Lumina lumii”, altfel spus, El este Dumnezeu, el este „Mesia cel promis, care aduce întregii lumi lumina iluminării, a bucuriei şi a prezenţei lui Dumnezeu”[7].

43

Prezenţa printre noi oamenii a acestei lumini dumnezeieşti prin întrupare s-a făcut cu un scop şi lumina care ne-a răsărit are cu siguranţă o misiune bine determinată.

2. Misiunea luminii

„Eu lumina am venit în lume pentru

ca oricine crede în minesă nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46).

Lumina, identificată cu Iisus, îşi asumă o semnificaţie soteriologică universală[8]. Existând din veşnicie, Cuvântul, lumina adevărată care era de la început la Dumnezeu, S-a făcut trup pentru ca locuind între noi să lumineze orice om (Ioan 1, 2, 9, 14). „Fără Iisus nici un om care vine în lume, nu are lumină, fie în sensul creaţiei, fie în sensul revelaţiei”[9]. Altfel spus, Iisus Hristos este necesar ca lumină călăuzitoare pentru orice om care încearcă să pătrundă atât misterele creaţiei cât şi misterele revelaţiei. Cei care în căutările lor, în drumul lor spre viaţă, se lasă luminaţi de lumina adevărată ies din întuneric, împlinind dorinţa şi scopul proclamate de însuşi Hristos: „Eu Lumina am venit în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46). Aşadar, o primă misiune este luminarea tuturor oamenilor pentru ca nimeni să nu rămână şi să nu trăiască în întuneric, pentru ca nimeni să nu săvârşească faptele întunericului.

44

Totodată, venind în lume, Iisus doreşte ca să fie crezut, acceptat şi urmat: „Cât timp aveţi lumina, credeţi în lumină ca să deveniţi fiii luminii” (Ioan 12, 36). Lumina lumii, Iisus Cristos, vrea ca toţi oamenii, crezând în El, să devină copiii luminii. Mai mult decât a crede în lumină, pentru a fi adevăraţi copiii ai luminii, oamenilor li se cere să urmeze lumina pentru ca să nu mai umble în întuneric: „Eu Sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

Altfel spus, misiunea luminii este de a naşte fii ai luminii, fii născuţi nu din sânge, nici din voinţă trupului, nici din voinţa bărbatului, ci născuţi din Dumnezeu, care este lumină (Ioan 1, 13). Este vorba aici despre copiii lui Dumnezeu care devin şi sunt numiţi astfel numai datorită darului lui Dumnezeu. Iar aceşti copii sunt acei oameni care acceptând lumina, părăsesc întunericul, se convertesc, fac voinţa Tatălui, revelată în Hristos, şi-I ţin poruncile (Ioan 13, 34-35)[10].

Apoi, o importantă misiune a luminii venită între noi este să risipească întunericul. Ştim încă din prima pagină a Scripturii că lumina şi întunericul nu pot coexista şi că aceste două realităţi, atât pe plan fizic cât şi pe plan spiritual, nu pot sta împreună: „şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric”(Gen. 1, 4). Datorită păcatului, întunericul cuprinsese pământul şi dădea impresia că îl acoperă cu un văl de bezna. Atunci s-a ivit Lumina neamurilor, Hristos, şi a risipit bezna care învăluia omenirea ca într-o noapte lipsită de orice licăr de lumină.

Aşadar, Lumina lumii a venit şi Şi-a îndeplinit misiunea de a lumina oamenii, de a risipi întunericul şi de a naşte fii. Cei care prin ascultare, credinţă şi urmare i-au devenit fii, copiii

45

luminii, au rămas în lume ca să dea mărturie despre lumină şi asupra acestei mărturii ne oprim în rândurile care urmează.

3. Fiii luminii: mărturia despre lumină

„Umblaţi ca nişte fii ai luminii, căci rodul luminii constă în toată bunătatea, dreptatea şi adevărul” (Efes. 5, 8-9)

Împlinindu-şi misiunea pentru care a venit în lume, Iisus îi transformă pe cei care-L urmează în fii ai luminii (Ioan 12, 36). Însă toţi cei care au devenit fii ai luminii nu sunt chemaţi la o stare de pasivitate, nu pot sta indiferenţi, retraşi în conul lor de lumină, ci trebuie la rândul lor să acţioneze. Celor care-L ascultă şi-L urmează Iisus le spune: „Voi sunteţi lumina lumii (…) aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-L preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mat. 5, 14-16).

Trebuie însă subliniat că după cum nimeni nu poate să devină fiu al luminii fără să creadă în Iisus şi să-L urmeze pe El, tot astfel, nimeni nu poate şi nu trebuie să dea mărturie fără să fie trimis. Despre această trimitere, despre acest mandat se vorbeşte şi în cazul primului martor al luminii pe care îl menţionează evanghelistul Ioan: „A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre Lumină” (Ioan 1, 6-8).

Din acest text putem evidenţia cel puţin trei elemente esenţiale. În primul rând martorul este un om, un simplu om, subliniind astfel diferenţa ontologică între Iisus, lumina, – om

46

şi Dumnezeu – şi martorul luminii care este doar om. Apoi acest martor a fost trimis de Dumnezeu. Nu a venit să dea mărturie din propria iniţiativă, ci este trimis de Dumnezeu asemenea aleşilor din Vechiul Testament: Moise (Exod 3, 13 ş.u.), Isaia (Is. 6, 8), Ieremia (Ier 1, 4 ş.u.) şi alţii. În al treilea rând, acest om trimis are o misiune clară: „să dea mărturie despre Lumină pentru ca toţi să creadă prin el” (Ioan 1, 7). Astfel, existenţa şi formarea martorului capătă un profil şi un scop bine conturate: un om, un om trimis, un om trimis să dea mărturie, iar prin mărturia sa să se ajungă la credinţa în Iisus Hristos, Lumina lumii.

Şi cum se dă mărturie despre Lumină? Tot sfântul evanghelist Ioan este cel care ne învaţă. Mărturie despre Lumină dă cel care săvârşeşte lucrările Celui care L-a trimis pe Fiul (Ioan 9, 4), adică, omul care face adevărul (Ioan 3, 21), căci „oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (Ioan 3, 21)[11]. Este important să fie evidenţiat că adevărata mărturie care aduce roade este cea care trece de la a gândi adevărul, la a face adevărul, la a acţiona în adevăr şi pentru adevăr. Altfel spus, simpla cunoaştere a adevărului şi vorbirea în adevăr nu sunt suficiente pentru ca toţi să creadă în Iisus, Lumina lumii[12].

Mărturie despre Lumină dă cel care ştie, asemenea lui Ioan Botezătorul, să-L recunoască pe Iisus drept Mesia, ca Mielul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu; care după ce L-a recunoscut vorbeşte despre El; iar prin vorbirea despre El, martorul adevărat şi fidel, îşi recunoaşte adevărata sa poziţie în comparaţie cu Lumina, ştie care este locul său şi nu se pune pe sine în locul Luminii: „Iată-L pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a ajuns înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să

47

botez cu apă, ca prin aceasta el să fie făcut cunoscut lui Israel»” (Ioan 1, 29-31).

Mărturia pe care este chemat să o dea un fiu al Luminii trebuie să fie asemănătoare, dacă nu chiar identică cu mărturia pe care a dat-o Ioan Botezătorul: “Voi înşivă puteţi da mărturie despre mine că am spus: nu sunt eu Cristos, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel care are mireasa este mirele. Prietenul mirelui care stă şi ascultă, se bucură mult la glasul mirelui. Aşadar, această bucurie a mea este acum deplină. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel care vine de sus este deasupra tuturor. Cine este de pe pământ aparţine pământului şi vorbeşte despre cele pământeşti. Cel care vine din ceruri este deasupra tuturor, El dă mărturie despre ce a văzut şi auzit, dar nimeni nu primeşte mărturia Lui. Cine primeşte mărturia Lui, confirmă că Dumnezeu este vrednic de crezare. Căci cel pe care L-a trimis Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu, pentru că El nu dă Duhul cu măsură. Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui” (Ioan 3, 28-36).

Aceasta este mărturia adevărată şi acesta este martorul adevărat: cel care ştie să se micşoreze şi astfel să lase să pătrundă lumina.

Prezenţa luminii, planul luminii şi misiunea şi mărturia fiilor ei întâlnesc un mare obstacol în prezenţa, planul şi fii întunericului. După ce am sesizat şi ne-am convins de existenţa şi prezenţa luminii şi a fiilor ei, ne îndreptăm atenţia spre acest întuneric, rivalul declarat al luminii.

48

II. ÎNTUNERICUL, VRĂJMAŞUL LUMINII

Prezenţa puternică a luminii nu a reuşit totuşi şi nu va reuşi niciodată să elimine în totalitate întunericul, forţa veşnic contrastantă. Păşind mereu în urma luminii, încercând să o ajungă, să o lovească şi să o străpungă, întunericul este o realitate de a cărei prezenţă ne convingem atât fizic – noapte de noapte, sau în încăperile lipsite de lumină, sau în cazurile de eclipsă –, cât şi spiritual – în noapte sufletului nostru, în nopţile credinţei noastre, în timpurile în care păcatul se strecoară şi ne orbeşte.

Întunericul ne este prezentat în Sfânta Scriptură atât ca o forţă: „Acesta este ceasul şi puterea întunericului” (Lc. 22, 53), cât şi ca un loc: „Fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 8, 12).

În acest capitol vrem să ne concentrăm atenţia asupra acestei forţe a întunericului evidenţiind cine sau ce este, precum şi să facem o analiză a faptului că şi întunericul, ca şi lumina, are fii, are slujitori care lucrează de partea ei şi care vor să instaureze o împărăţie a întunericului. Aceştia, lucrează după un plan întocmit de stăpânul întunericului, plan faţă de care cei afiliaţi trăiesc în sclavia unei nopţi fără sfârşit.

49

1. Cine sau ce este întunericul?

„Peste aceia se întindea o noapte grea, care era icoana întunericului celui ce avea să-i înghită”

(Înţ. 17, 20)

După cum deseori răul este definit simplu ca fiind absenţa binelui, tot astfel adesea întunericul este definit ca absenţa luminii. Dar această scurtă şi simplă definiţie spune prea puţin despre această realitate – întunericul – care se prezintă cu o foarte bogată încărcătură de semnificaţii în scrierile sfinte.

Întunericul este menţionat în Sfânta Scriptură înaintea luminii: „Şi pământul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adâncului” (Gen. 1, 2). Spre deosebire de lumină, întunericul nu este o creaţie a lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu încă de la început a despărţit lumina – la care a privit şi a văzut că era bună (Gen. 1, 4) – de întuneric, despre care nu ni se spune nici că a fost creat sau privit de Dumnezeu şi nici că era bun.

Acest întuneric despărţit de lumină trebuie considerat şi analizat ca fiind ceva mai mult decât absenţa luminii[1]. Încă din primele rânduri ale Evangheliei după sfântul Ioan autorul contrapune întunericul luminii, subliniind victoria Luminii: „Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Din faptul că există o confruntare între lumină – cu care se identifică Iisus Hristos, Cuvântul făcut trup – şi întuneric, putem conclude că şi întunericul este cineva, este o persoană, o personificare, mai mult decât este ceva. Întunericul apare ca o putere însufleţită capabilă să se opună luminii, apare ca o putere ce atacă şi luptă împotriva Luminii şi a fiilor ei.

50

Întunericul îşi are începutul şi existenţa în cel care a pornit război în cer şi împotriva căruia Mihail şi îngerii lui au luptat. Satana sau Diavolul, şarpele de la început, cel care înşală toată omenirea, a fost învins şi alungat din cer şi împreună cu el au fost alungaţi toţi îngerii lui (Ap 12,7-10). El este cel despre care profetul Isaia spune: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al revărsatului zorilor” (Is. 14, 12). El a fost aruncat pe pământ şi aici, pe pământ, împreună cu îngerii săi, luptă împotriva luminii şi a fiilor ei, luptă împotriva tuturor celor „care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus” (Apoc. 12, 12, 17).

Întunericul în Evanghelia după sfântul Ioan are mereu un caracter malefic şi putem spune că prezintă cel puţin două aspecte. În primul rând, putem spune că întunericul apare ca o entitate mereu activă şi perversă, rea, care vrea să stingă Lumina vieţii (Ioan 1, 5) şi astfel să împiedice fiinţa umană să mai vadă planul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Întunericul apare ca o forţă care se opune luminii, vieţii, cunoaşterii, adevărului: poate fi definit ca o ideologie contrară planului creator. Aceasta ideologie dacă este acceptată de oameni sufocă în ei aspiraţia la lumină, la viaţă, la cunoaştere, la adevăr. Acest întuneric produce în om orbirea şi-l împiedică astfel să se realizeze şi totodată îl împiedică să împlinească planul lui Dumnezeu, plan care este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. În orbirea pe care întunericul o produce, imaginea lui Dumnezeu şi planul Său apar deformate şi omul îl percepe greşit pe Dumnezeu, privindu-L ca pe un Dumnezeu care nu înţelege omul, care nu-l iubeşte şi nu-l cunoaşte pe om, ci doar îl subjugă[2].

În al doilea rând, în Evanghelia după sfântul Ioan întunericul este considerat ca un ambient de obscuritate; sau este o orbire creată prin propria acţiune, orbire în care omul

51

este privat de experienţa vieţii şi nu poate cunoaşte planul lui Dumnezeu cu el (Ioan 5, 3; 3, 1ş.u.). În acest ambient, relaţia dintre cel orbit şi ceilalţi: Dumnezeu, oameni, adevăr, viaţă etc. apare ca o continuă duşmănie.

Cum menţionam deja în introducerea acestui capitol, toate acestea se întâmplă după un plan elaborat de stăpânul întunericului şi de fii săi. Iar în cele ce urmează atenţia ne este concentrată tocmai asupra acestui plan.

2. Planul întunericului

„Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; Eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta;iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Luca 22, 31-32).

După cum Dumnezeu care este lumină (Ioan 1, 5) are un plan prin care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să devină fii ai Luminii, tot astfel şi Satana, stăpânul întunericului, are un plan prin care vrea să-i câştige pe oameni de partea lui abătându-i de la lumină, adevăr şi viaţă spre întuneric, minciună şi moarte.

Încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi aflăm despre iscusinţa Diavolului în a-i ademeni pe oameni şi a-i abate de la planul şi voinţa lui Dumnezeu (Gen. 3, 1, ş.u.). Iar cartea Apocalipsul sfântului apostol Ioan vrea să ne pună în gardă arătând puterea care i s-a îngăduit acestui stăpân al întunericului şi aghiotanţilor săi, putere prin care va reuşi să-i determine pe mulţi să i se închine (Apoc. 13, 1-8).

Realitatea aderării oamenilor la planul întunericului este reliefată şi în Evanghelia după sfântul Ioan: „Lumina a venit în

52

lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină ca să nu-i fie descoperite faptele” (Ioan 3, 19-20).

Stăpânul întunericului nu doar îi ademeneşte pe oameni, ci prin bezna nopţii sale pe care o aruncă asupra pământului el pune piedici activităţilor fiilor Luminii, căci „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Sau dacă sunt dintre cei care lucrează în acest ambient al nopţii, al întunericului, aceia sunt cu siguranţă fiii întunericului care caută, adăpostiţi de beznă, să împlinească planurile malefice ale întunericului şi să distrugă planul Luminii.

Obiectivele cuprinse în planul întunericului sunt: să-i îndepărteze pe oameni de lumină, adevăr şi viaţă şi să-i împiedice pe fii luminii să lucreze. Iar toţi cei care se înscriu în lupta pentru atingerea acestor obiective întunecate sunt fiii întunericului care se află în sclavia nopţii.

3. Fiii întunericului: sclavia nopţii

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni…Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Matei 6, 24)

În cazul urmării Luminii ştim că toţi cei care nu sunt cu Iisus sunt împotriva Lui – tertium non datur. Tot astfel, dacă cei care-L urmează şi cred în El devin fiii Luminii, cei care nu-L urmează şi nu cred în El, devin fiii întunericului (Ioan 12, 36).

Dacă Iisus Hristos, Lumina lumii, a venit să aducă lumii libertatea, viaţa, adevărul, adică tot binele şi cei care-L urmează se bucură de toate acestea, cei care sunt în opoziţie cu

53

Lumina, cei din întuneric sunt privaţi de libertate, de viaţă, de adevăr. Aceştia trăiesc cu adevărat o sclavie a nopţii.

Atunci când lipseşte lumina şi se instaurează noaptea înseamnă că lipseşte Iisus şi toate darurile şi harurile pe care ni le-a adus, printre care şi libertatea. În această beznă, lipsind Hristos, este prezent potrivnicul Său, pe care toţi îl cunoaştem ca fiind Stăpânul întunericului, Diavolul care se instalează împreună cu „darurile sale”, printre care şi sclavia: o sclavie a nopţii instaurată peste toţi fii săi. Omul care se lasă prins în mreaja întunericului nu mai poate primi în interiorul său strălucirea Luminii şi adesea el nici nu mai reuşeşte să o perceapă, şi devine adeptul unei ideologii contrare Luminii.

A umbla în întuneric, a înşela, a nu face adevărul sunt expresii care-l identifică pe cel care se află în sclavia nopţii, expresii care ni-l prezintă pe cel care duce o viaţă în opoziţie cu Dumnezeu, Lumina lumii. Trebuie să fim foarte atenţii în evaluarea părţii faţă de care se află o persoană: e cu Lumina sau cu întunericul? Aceasta pentru că e posibil ca mulţi să se declare în „comuniune cu Dumnezeu”, prieteni şi slujitori ai Luminii, dar în fapt, „stilul lor de viaţă” denotă clar că sunt sub sclavia nopţii şi slujitori servili ai Întunericului[3].

Tot fii ai întunericului, lucrători servili ai nopţii, sunt şi cei care se pretind a fi în slujba lui Mesia, dar privesc spre El ca la un Mesia dominator, unul care va folosi forţa pentru a restabili împărăţia lui Dumnezeu. Printre aceştia se regăsesc cu uşurinţă învăţătorii Legii (Ioan 12, 24) sau popii zilelor noastre, o parte din popor (Ioan 12, 40), oameni îndobitociţi în datini, tradiţii, obiceiuri, superstiţii, misticism, obsurantism, care au fost incapabili să recunoască adevărata Lumină, să-L recunoască pe adevăratul Mesia şi metoda Lui de recucerire a

54

lumii pentru Dumnezeu, şi recunoscându-L să adere la El (Ioan 12, 34-37)[4].

Cu toate acestea, chiar şi cei care ajung să trăiască într-o insensibilitate activă faţă de orice licărire de lumină nu sunt privaţi de oferta lui Iisus care răsună şi pentru ei: „Eu, Lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46). Omul căzut în această sclavie are nevoie de foarte mult har şi efort pentru a-şi recâştiga libertatea. Iar până când reuşeşte să se elibereze, în cazul în care vrea şi luptă pentru această eliberare din sclavie, el rămâne un combatant activ în durabilul război dintre Lumină şi întuneric. Asupra cestui conflict dintre Lumină şi întuneric, ce ni se reliefează ca un raport de contradicţii ne îndreptăm şi noi acum atenţia în cel din urmă capitol al acestei lucrări.

III. RAPORTUL DINTRE LUMINĂ ŞI ÎNTUNERIC: LUMINA – ADEVĂR, CUNOAŞTERE ŞI VIAŢĂ

55

ÎNVINGE ÎNTUNERICUL – FALSITATE, IGNORANŢĂ ŞI

MOARTE

A trăi înseamnă a ocupa un loc şi un rol activ pe frontul războiului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre cunoaştere şi ignoranţă, un război între forţele şi fiii Luminii şi forţele şi fiii întunericului. A citi, a te informa, înseamnă a observa că şi alţii poartă sau au purtat acelaşi război, de o parte sau de alta, din care au ieşit învinşi sau învingători. A citi Evanghelia înseamnă a învăţa şi a crede că însuşi Dumnezeu, în Cuvântul Său făcut Trup, dar şi toată fiinţa Sa trinitară, este angajat în această luptă de partea omului, de partea binelui, a adevărului, a vieţii.

Iar din cele patru Evanghelii, Evanghelia după sfântul Ioan pare a ne prezenta cel mai „palpabil” cadru al câmpului de bătălie dintre bine şi rău, dintre Lumină şi întuneric. Evanghelistul, dar şi realitatea vieţii noastre de zi cu zi, ne pune în faţa ochilor trupeşti şi sufleteşti o lume în care există şi persistă încă o dihotomie puternică: Lumina este contrastată de întuneric, adevărul este contrazis de minciună, sclavia vine şi subjugă libertatea, iar moartea ia cu asalt viaţa.

Analizând raportul dintre Lumină şi întuneric în Evanghelia după sfântul Ioan, ne îndreptăm atenţia şi vorbim şi despre Adevăr şi minciună (Ioan 3, 19-21), cunoaştere şi

56

ignoranţă (Ioan 8, 12; 8,19), viaţă şi moarte (Ioan 8, 12; 9, 5; 12, 35, 36, 46).

1. Lumină şi întuneric:

adevărul împotriva minciunii şi cunoaşterea împotriva ignoranţei

„Aceasta este judecata: Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina, pentru că

faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină ca să nu-i fie descoperite faptele.

Însă oricine face adevărul, vine la Lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (Ioan 3, 19-21).

Lumina echivalează metaforic adevărului şi omenirea este chemată să conştientizeze că pentru om unicul adevăr este plenitudinea vieţii conţinută în planul divin, care manifestă în acelaşi timp realitatea iubirii lui Dumnezeu şi plinătatea realităţii omului. Poate că discuţia în jurul acestui termen atât de obişnuit în analizele noastre, un termen des întâlnit, nu ar mai fi fost atât de dificilă dacă Iisus ar fi răspuns provocării lui Pilat: „Ce este adevărul?”[1].

Însă noi ştim că Iisus care a spus că este Lumina lumii este acelaşi care a spus „Eu Sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Care adevăr este Iisus?

Iisus este Acel adevăr pe care nici un filozof nu a reuşit să-l atingă, pe care nici o minte nu a putut să-l cuprindă, pe care nici o personalitate nu a izbutit să-l întruchipeze prin puritate lăuntrică sau comportament exterior. Acest adevăr nu este un sistem abstract alcătuit din câteva propoziţiuni şi nici o etică impersonală formulată prin intermediul câtorva reguli.

57

Din contră, adevărul acesta este simultan realitatea şi etica materializate într-o singură Persoană care este infinit mai suplă decât rigiditatea juridică şi abstractul inexplicabil, Persoană care rămâne totuşi imuabilă şi consecventă. Hristos este adevărul şi el a proclamat adevărul cu o autoritate definitivă şi în termeni perfect accesibili minţii omeneşti[2].

Din partea sa, întunericul, care se opune direct adevărului (luminii) şi împiedică astfel viaţa, este un factor de minciună. Despre cei care umblă în întuneric, în minciună, evanghelistul Ioan notează cuvintele lui Iisus: „Voi sunteţi de la Diavol, tatăl vostru, şi vreţi să îndepliniţi dorinţele tatălui vostru. El era un ucigaş de la început şi nu s-a menţinut în adevăr pentru că în el nu este adevăr. Cine spune minciuna, vorbeşte după firea lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44)[3].

Totodată, cine se află în Lumină are cunoaşterea adevărată, în opoziţie cu cei care, trăind în întuneric, sunt în ignoranţă (Ioan 8, 16-19). Cunoaşterea adevărată şi luminată se află în Iisus Hristos pe care evanghelistul Ioan ni-L prezintă ca fiind Cel care ştia ce este în om fără ca să-i spună cineva (Ioan 2, 25): ştia situaţia femeii din Samaria (Ioan 4, 18), îi cunoştea pe cei care nu credeau în El (Ioan 6, 64), ştia că Lazăr murise (Ioan 11, 14), că Iuda avea să-L vândă (Ioan 13, 11), după cum ştia şi şovăielile lui Nataniel şi îndoielile lui Toma (Ioan 1, 48; 20, 27).

Acelaşi Duh Sfânt care l-a inspirat pe sfântul evanghelist Ioan să prezinte Lumina lumii ca adevăr şi cunoaştere, l-a inspirat şi pe sfântul evanghelist Luca[4] să prezinte un conflict în direct dintre Stăpânul Luminii şi Stăpânul întunericului, dintre adevăr şi minciună, dintre cunoaştere şi ignoranţă. În fragmentul care ne prezintă ispitirea

58

lui Iisus (Lc. 4, 1-13) confruntarea este deschisă, directă, iar victoria este de partea celui care fiind Lumina, cunoaşte şi face adevărul. El este cel care ştie că „nu numai cu pâine va trăi omul”; este cel care mărturiseşte adevărul: „numai pe Domnul Dumnezeul tău Îl vei adora şi numai Lui Îi vei sluji”; este cel care-L învinge pe stăpânul întunericului, tatăl minciunii şi al ignoranţei adevărului: „Nu-L vei ispiti pe Domnul Dumnezeu tău”.

Dar disputa continuă pentru că, notează evanghelistul, „după ce a terminat toată ispitirea, Diavolul s-a îndepărtat de la El pentru un anumit timp” (Lc. 4,13). Victoria va fi mereu de partea celor care cunoscând adevărul vor umbla în Lumină, fiind eliberaţi prin adevăr după cum este promisiunea lui Iisus: „ Dacă veţi rămâne în Cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va elibera” ( Ioan 8, 32). Aceasta înseamnă orice ruptură de păcat, de minciună, de ignoranţă pentru că oricine comite păcatul, oricine umblă în întuneric, trăind în neştiinţă şi minciună, este sclav (Ioan 8, 34).

Totodată raportul dintre Lumină şi întuneric este un raport între Viaţă şi moarte, şi spre evidenţierea acestui raport ne îndreptăm şi noi acum reflecţiile noastre.

2. Lumina şi întunericul sau viaţa şi moartea

59

„Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

Vorbind despre Lumină şi întuneric trebuie să surprindem şi raportul dintre Viaţă şi moarte. Aici analizăm de fapt Lumina-Viaţă conţinută în planul divin (Ioan 1, 4) care s-a întrupat în Iisus Hristos, „planul lui Dumnezeu devenit Om (Ioan 1, 14), care este Lumina lumii, adică Viaţa omenirii (Ioan 8, 12; 9, 5, 12, 35, 36, 46).

Ce înseamnă a fi în Lumină şi a avea Viaţa? Înseamnă a veni prin pocăinţă la Hristos, înseamnă a-L urma şi a ajunge astfel la Lumină care este Viaţă şi care învinge întunericul, moartea. Este atitudinea celui care îl percepe pe Mesia ca fiind cu adevărat trimisul Tatălui care dăruieşte viaţa şi elimină moartea: „Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – şi chiar acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi, căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine” (Ioan 5, 25-26).

Cât despre moarte, care este încetarea vieţii şi despre care ştim că nu a fost inclusă în planul originar al lui Dumnezeu, ci a venit ca o plată a neascultării de poruncile divine (Gen, 2, 17; Rom. 5, 12; 6, 23)[5], este o realitate pe care o întâlnim atât ca fapt fizic, în moartea fizică a fiecăruia dintre noi (Ioan 11, 13; 12, 33; 18, 32; 21, 19), cât şi o realitate spirituală, care apare ca o consecinţă a păcatului, ca o consecinţă venită asupra celor care trăiesc în opoziţie cu Lumina şi Viaţa. În învăţătura Sa, Iisus cuprinde ambele perspective despre viaţă şi totodată le dă o semnificaţie mântuitoare. Această semnificaţie mântuitoare o dobândesc mai ales atunci când sfinţii evangheliştii le identifică cu Iisus[6].

60

Pentru evidenţierea raportului dintre ele este bine să ascultăm însuşi cuvântul lui Hristos, prin care vedem că o anumită moarte este necesară şi de dorit pentru a putea trăi în comuniune cu Lumina: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea acesta o păstrează pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25-26). Cel care vrea să îşi păstreze viaţa pentru totdeauna alături de Hristos trebuie să ţină cont de trăirea în lumină, adevăr şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său. Numai aşa se poate realiza în cineva promisiunea lui Iisus: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă cineva va păstra Cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veci” (Ioan 8, 51).

Cuvintele sfântului Grigore de Nyssa şi ne arată care sunt marile binefaceri aduse de Hristos, Lumina lumii, iar printre ele se regăseşte şi trecerea de la moarte la viaţă: “bolnavă, firea noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie înviată. Pierdusem stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închişi în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina; pierduţi fiind, aşteptam un Mântuitor; prinşi, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-L mişte pe Dumnezeu pentru a-L face Să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta, fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?”[7].

Primirea lui Hristos face să rodească în noi scopul venirii Sale mântuitoare: „Eu am venit să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (Ioan 10, 10). În confruntarea dintre viaţă şi moarte, adică lumină şi întuneric, e bine să fim de partea Vieţii, a Luminii, care, cu sau fără aportul nostru, va ieşi victorioasă.

61

Asupra acestei victorii ne îndreptăm şi noi atenţia într-o ultimă parte a prezentului studiu.

3. „Dar întunericul nu a cuprins-o” Victoria luminii

„L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger” (Luca 10, 18)

Sfântul evanghelist Ioan notează: „în El era viaţa şi viaţa era Lumina oamenilor, iar Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5).

După cum am observat, lupta, opoziţia există între Lumină şi întuneric, între Adevăr şi minciună, între Viaţă şi moarte, cunoaştere şi ignoranţă. Dar din această luptă, după cum notează şi evanghelistul Ioan şi după cum este şi speranţa noastră, Lumina este cea care iese victorioasă: Aceasta învinge şi va învinge mereu întunericul.

Poate că acest raport-conflict al Luminii şi întunericului este cel mai bine surprins – împreună cu victoria Luminii – în fragmentul evanghelic despre vindecarea orbului din naştere (Ioan 9, 1-41). Este un conflict prezentat, putem spune, în direct. Aici, deşi lumina apare menţionată doar o singură dată: „Cât timp Sunt în lume, Eu Sunt Lumina lumii” (Ioan 9, 5), ea constituie de fapt tema întregului episod. Lumina apare aici ca un contrariu al întunericului, al orbirii (Ioan 9, 9, 10, 14, 17, 26, 30). Iar victoria este evidenţiată prin faptul că orbului, născut în interiorul întunericului care-i ascundea adevăratul plan al lui Dumnezeu, îi sunt deschişii ochii, îi este redată lumina, vederea (Ioan 9, 6-7). Totodată episodul este o dovadă grăitoare despre conflictul permanent dintre Lumină şi întuneric, mai ales prin opoziţia care apare din partea fariseilor,

62

cei care trăiau într-o continuă orbire spirituală (Ioan 9, 35-41)[8].

Această luptă dintre Lumină şi întuneric nu este o luptă a puterilor cosmice, în care omul să fie implicat printr-un sistem bine determinat, ci este, mai ales, o luptă care se petrece în sufletul, în interiorul omului. Iar în această luptă interioară, tot Lumina, tot Adevărul, tot Viaţa trebuie să iasă învingătoare![9]

Indiferent cât va dura această opoziţie dintre Lumină şi întuneric „Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5): Lumina şi fiii ei vor ieşi învingători!

CONCLUZIE

Orice studiu exegetic sau hermeneutic asupra celei de-a patra evanghelii a Noului Testament, pentru a fi complet trebuie să includă şi tema luminii şi a întunericului. Vorbirea despre Evanghelia după sfântul Ioan ar fi incompletă fără prezentarea unui raport dintre Lumină şi întuneric. Şi totodată, analiza acestui raport scoate la iveală cel puţin alte trei raporturi pe care le-am putut observa, destul de sintetizat, pe parcursul

63

acestei reflecţii: adevărul şi minciuna, cunoaşterea şi ignoranţa, viaţa şi moartea.

Am încercat pe parcursul acestui studiu să reliefăm cine este adevărata Lumină şi care sunt acţiunile şi planurile Ei. Am descoperit-o ca identificându-se cu Iisus Hristos, Lumina lumii. Am văzut, tot în prima parte, care este misiunea acestei Luminii, precum şi care-I sunt fii şi mărturia acestor fii în favoarea Luminii.

Cea de-a doua parte ne-a ajutat să realizăm o personificare a forţei întunericului. Am încercat să evidenţiem cum într-o imitare perfectă a Luminii, şi întunericul îşi are fii, fii care sunt prinşi într-o sclavie a nopţii, după cum are şi un plan cu ajutorul căruia încearcă să învingă lumina.

Ultima parte a surprins o serie de raporturi dintre Lumină şi întuneric, reliefate prin conflictul dintre adevăr şi minciună, cunoaştere şi ignoranţă, viaţă şi moarte. Nota optimistă şi realistă a acestei dispute dintre Lumină şi întuneric surprinsă şi în lucrarea noastră este evidenţiată de titlul ultimului punct: victoria luminii.

Aceasta este credinţa şi speranţa pe care o mărturisim cu toţii: în pofida aparenţelor zilnice care ne îndeamnă la descurajare şi vor să ne inspire o imagine în care lumina este învinsă, realitatea credinţei ne spune că Lumina în întuneric luminează pentru totdeauna şi întunericul nu va reuşi niciodată să o cuprindă.

Fie ca Lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (Ioan 8, 32): aceea a vieţii în Iisus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici pe pământ şi în

64

Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (1 Cor. 13, 12; 2 Cor. 5, 6-8).

Amin.

Pr. Laurenţiu

[1] Chiar dacă ştim că întrebarea lui Pilat nu „exprimă nici scepticism filozofic, nici ironie, nici sarcasmul omului politic, nici căutarea serioasă a adevărului. Pur şi simplu, Pilat este străin şi refractar faţă de mărturia lui Iisus despre adevăr”. Cf. Noul Testament, pg. 253.

[2] Dicţionar Biblic, I, Stephanus, Bucureşti 1995, pg. 16.

[3] Cf. J. Mateos, J. Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, pg. 180.

[4] Aceeaşi inspiraţie se poate verifica şi în cazul sfântului evanghelist Matei (cf. Mat. 4, 1-11). Se poate vedea şi Mc. 1, 12-13.

[5] Cf. Dicţionar Biblic, II, pg. 384.

[6] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură – Literatura ioaneică, IX, pg. 6.

[7] Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 1993, pg. 457.

[8] Juan Mateos, Juan Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, pg. 182-183.

[9] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, I, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, pg. 1129.

[1] Cf. Dicţionar Biblic, II, Stephanus, Bucureşti 1996, pg. 200.

65

[2] Cf. J. Mateos, J. Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, Cittadella Editrice, Assisi 1982, pg. 306.

[3] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură – Literatura ioaneică, IX, pg. 221.

[4] Cf. J. Mateos, J. Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, pg. 306.

[1] Cf. Noul Testament, Sapientia, Iaşi 2002, pg. 207.

[2] Academia română, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998, pg. 585.

[3] Augustin, Despre iubirea absolută, Polirom, Iaşi 2003, pg. 43.

[4] La fel de expresiv este şi textul: „Eu, Domnul te-am chemat întru dreptatea Mea şi te-am luat de mână şi te-am ocrotit şi te-am făcut legământ poporului Meu şi lumina neamurilor” (Is. 42, 6). Cf. Is. 61, 1-5.

[5] Se pot vedea şi Psalmii 43, 3 şi 104, 2.

[6] Cf. Is. 45, 7: „Eu întocmesc lumina şi plăsmuiesc întunericul”.

[7] M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, Lumina lumii, Korntal 1999, pg. 356.

[8] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură – Literatura ioaneică, IX, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2007, pg. 6.

[9] M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, pg. 24.

[10] Noul Testament, pg. 208.

[11] Cf. M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, pg. 23.

[12] Cf. M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, pg. 124.

66

De la Întuneric la Lumină

Convertirea lui Saul din Tars

de Josh McDowell

Convertirea lui Saul din Tars, poate cel mai înverşunat adversar al creştinismului, a fost una din cele mai influente mărturii în favoarea acestuia. Saul era un evreu bigot, un conducător religios. Fiind născut în Tars, el a avut oportunitatea de a fi expus la cele mai avansate învăţături ale zilelor lui. Tarsul era un oraş universitar, renumit prin cultura lui şi prin filozofii lui stoici. Strabo, geograful grec, laudă Tarsul pentru faptul de a fi fost un centru de educaţie şi filozofie.

67

Saul, la fel ca şi tatăl său, a avut înaltul privilegiu de a poseda cetăţenia romană. El pare a fi fost un bun cunoscător al culturii şi filozofiei elene. Stăpânea bine limba greacă şi dispunea de îndemânare dialectică, îl găsim chiar citând din poeţi sau filozofi mai puţini cunoscuţi (Faptele Apostolilor 17, 28): ,,Căci în El avem mişcarea şi fiinţa (Epimenides), aşa cum au zis şi unii din poeţii voştri: ,,Suntem din neamul Lui...’ (Aratus, Cleanthes),,;

1 Corinteni 15, 33 - ,,Nu vă înşelaţi: ,,Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune,, (Menander)";

Tit 1, 12 - ,,Unul din ei, chiar prooroc al lor, a zis: ,,Cretanii sunt totdeauna nişte mincinoşi, nişte fiare rele, nişte pântece leneşe,, (Epimenides),,.

Pavel primise o educaţie iudaică, sub cele mai stricte doctrine ale fariseilor. Pe la vârsta de 14 ani, el a fost trimis să studieze la picioarele lui Gamaliel, unul din cei mai mari rabini ai timpului, nepotul lui Hillel. Pavel a afirmat că el nu era numai un fariseu ci şi un fiu de fariseu (Fapte 23, 6). El se putea lăuda: ,,Şi cum eram mai înaintat în religiunea iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine, eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti,, (Galat. 1, 14).

Pentru a putea înţelege convertirea lui, este nevoie să vedem ce l-a determinat pe Pavel să fie un oponent atât de vehement al creştinismului: motivul era devotamentul lui faţă de legea mozaică - devotament care stimula împotrivirea lui feroce faţă de Hristos şi Biserica Sa.

,,Insulta pe care Pavel o găsea în mesajul creştin - aşa cum scrie Jacques Dupont - nu consta în pretenţia că Iisus ar fi

68

fost Mesia, ci... în rolul lui de Mântuitor, care ştirbea autoritatea Legii ca mijloc unic de salvare... (Pavel a fost) atât de ostil credinţei creştine datorită vehemenţei cu care se ataşase de lege ca singurul mijloc de salvare,,.

Enciclopedia Britanică afirmă că noua sectă a iudaismului, ai cărei adepţi îşi spuneau creştini, lovea în esenţa concepţiei iudaice a lui Saul şi a învăţăturilor rabinice. Exterminarea acestei secte a devenit pasiunea lui Saul (Galat. 1, 13). Astfel, Saul şi-a început persecuţia sângeroasă împotriva ,,sectei nazarinenilor,, (Fapte 26,9-11). Literalmente, el "făcea prăpăd în Biserică" (Fapte 8:3). El a pornit spre Damasc, dispunând de documente care îl autorizau să pună mâna pe urmaşii lui Isus şi să-i aducă la Ierusalim pentru a fi judecaţi.

,,Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ, şi a auzit un glas care-i zicea: ,,Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?,, . ,,Cine eşti Tu, Doamne?,, a răspuns el. Şi Domnul a zis: ,,Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş,,. Tremurând şi plin de frică, el a zis: ,,Doamne, ce vrei să fac?,,. ,,Scoală-te, i-a zis Domnul, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci,,. Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni. Saul s-a sculat de la pământ şi măcar că ochii îi erau deschişi, nu vedea nimic. L-au luat de mâini şi l-au dus în Damasc. Trei zile n-a văzut, n-a mâncat şi nici n-a băut nimic. În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: ,,Anania!,, .,, Iată-mă,

69

Doamne!,, a răspuns el; şi Domnul i-a zis: ,,Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă "dreaptă" şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă. Şi a văzut în vedenie pe un om numit Anania intrând la el şi punându-şi mâinile peste el ca să-şi capete iarăşi vederea,, (Fapte 9, 1-12).

Din această relatare putem înţelege de ce se fereau creştinii de Saul. ,,Anania a răspuns: ,,Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut acest om sfinţilor Tăi în Ierusalim; ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău,,. Dar Domnul i-a zis: ,,Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel, şi îi voi arăta tot ce va trebui să sufere pentru Numele Meu,,. Anania a plecat, şi după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis: ,,Domnul Isus, care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să-ţi capeţi vederea şi să te umpli cu Duhul Sfânt,,. Chiar în clipa aceea au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat. După ce a mâncat, a prins puteri,, (Fapte 9, 13-19). Mai târziu, Pavel scria: ,,N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru?,, (1 Cor. 9, 1). El a comparat experienţa lui cu arătările lui Hristos de după înviere în faţa apostolilor. ,,După ei toţi... mi s-a arătat şi mie,, (1 Cor. 15, 8).

Pavel nu numai că L-a văzut pe Iisus, dar arătarea aceasta s-a produs într-un mod irezistibil. Astfel, pentru el, vestirea Evangheliei nu era opţională, ci o necesitate. ,,Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia,,. (1 Cor. 9, 16).

70

Observaţi că întâlnirea lui Pavel cu Iisus şi convertirea care i-a urmat au fost foarte subite şi neaşteptate. ,,Deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui,, (Fapte 22, 6). Pavel n-avea nici o idee cine putea fi persoana strălucită care-i vorbea. Vestea că acesta era Iisus din Nazaret l-a făcut să se cutremure plin de uimire.

Nu cunoaştem toate detaliile cronologice şi psihologice în legătură cu cele întâmplate pe drumul Damascului, dar următorul lucru îl ştim cu certitudine: această întâlnire a afectat viaţa lui Saul pe toate planurile.

Mai întâi, caracterul lui Pavel a fost transformat în mod drastic. Enciclopedia Britanică îl descrie pe Pavel înainte de convertire, ca intolerant, crud, persecutor, un religios bigot - mândru şi plin de temperament. După convertire, el ne apare răbdător, blând, înţelegător, dornic de a se sacrifica pentru alţii. Kenneth Scott Latourette spune: ,,Totuşi, ceea ce a influenţat viaţa lui Pavel şi a ridicat acest temperament aproape nevrotic din obscuritate, transformându-l într-o influenţă durabilă, a fost experienţa lui religioasă profundă şi revoluţionară,,.

În al doilea rând, atitudinea lui Pavel faţă de urmaşii lui Iisus s-a schimbat în mod radical. ,,De câteva zile era împreună cu ucenicii din Damasc,, (Fapte 9, 19). El a primit de la aceştia ,,mâna dreaptă de însoţire,,.

În al treilea rând, mesajul lui Pavel s-a transformat. Cu toate că a continuat să-şi iubească moştenirea naţională iudaică, dintr-un persecutor, el a devenit un propovăduitor al credinţei creştine. ,,Şi îndată a început să propovăduiască în sinagogi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu,, (Fapte 9, 20). Convingerile intelectuale ale lui Pavel s-au schimbat. Experienţa lui l-a determinat să recunoască faptul că Iisus era Mesia, fapt ce se

71

afla în direct conflict cu ideile mesianice ale fariseilor. Concepţia lui nouă cu privire la Hristos a însemnat o revoluţie totală în gândirea lui. Jacques Dupont observă că după ce Pavel ,,negase cu pasiune faptul că răstignitul ar fi fost Mesia, el ajunge să accepte că Iisus a fost într-adevăr Mesia, şi ca urmare, să-şi reformuleze întreaga concepţie mesianică,,.

De asemenea, el a ajuns acum să înţeleagă că moartea lui Hristos pe cruce, care păruse a fi fost un blestem al lui Dumnezeu şi un sfârşit deplorabil al vieţii Acestuia, a însemnat de fapt ,,Dumnezeu în Hristos, împăcând lumea cu Sine,,. Pavel a ajuns la înţelegerea faptului că prin răstignire, Hristos s-a făcut blestem pentru noi (Galat. 3, 13) şi că El a fost ,,făcut păcat pentru noi,, (2 Cor. 5, 21). În loc de a fi fost o înfrângere, moartea lui Hristos a însemnat o mare victorie, încoronată fiind de Înviere. Crucea a încetat să mai fie pentru el ,,o piatră de poticnire,, , devenind esenţa răscumpărării mesianice a lui Dumnezeu. Propovăduirea misionară a lui Pavel poate fi rezumată la ,,explicarea şi dovedirea faptului că Hristos a trebuit să sufere şi să învieze din morţi: ,,...acest Iisus, pe care-L propovăduim noi, este Hristosul,, - spunea el (Fapte 17, 3).

În al patrulea rând, misiunea lui Pavel s-a transformat. Din unul care ura neamurile, el a devenit un ,,apostol al neamurilor,,. El a fost transformat dintr-un evreu fanatic într-un evanghelist al neamurilor. Ca fariseu evreu, Pavel îi privea de sus pe toţi cei proveniţi dintre neamuri, ca fiinţe inferioare poporului ales al lui Dumnezeu. Experienţa de pe drumul Damascului l-a transformat într-un apostol dedicat, a cărui misiune de o viaţă a fost îndreptată spre mântuirea neamurilor. Pavel a văzut în Hristosul care i se arătase, pe Mântuitorul întregii omeniri. El s-a transformat dintr-un fariseu ortodox, a cărui misiune fusese aceea de a păzi cu stricteţe legea iudaică, într-un propovăduitor al învăţăturii acelei noi secte radicale

72

numită creştinism, căreia i se opusese cu atâta violentă. Schimbarea produsă în el a fost de aşa natură, încât ,,toţi cei ce-l ascultau rămâneau uimiţi şi ziceau: ,,Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim printre cei ce chemau Numele acesta? Şi n-a venit el aici ca să-i ducă legaţi înaintea preoţilor celor mai de seamă?,, (Fapte 9, 21).

Istoricul Philip Schaff declară: ,,Convertirea lui Pavel marchează nu numai punctul de cotitură în istoria vieţii lui proprii, dar şi începutul unei noi etape în istoria Bisericii Primare, şi ca urmare în istoria omenirii. Acesta a fost cel mai important eveniment care s-a petrecut de la Rusalii încoace, asigurând victoria universală a creştinismului,,.

Elias Andrews comentează: ,,Mulţi au găsit în această transformare radicală a ,,fariseului fariseilor,, dovada cea mai convingătoare a adevărului şi a puterii religiei la care el s-a convertit, cât şi ultimul cuvânt cu privire la locul şi rolul persoanei lui Iisus Hristos în istorie,,. Archibald MacBride, profesor la Universitatea din Aberdeen, scrie cu privire la Pavel: ,,Pe lângă realizările lui... realizările lui Alexandru şi ale lui Napoleon pălesc în semnificaţie,,. Clement Alexandrinul spune că Pavel ,,s-a aflat în lanţuri de şapte ori, a predicat Evanghelia în Răsărit şi-n Apus şi a murit ca martir, din ordinul domnitorilor,,.

Pavel afirmă în mod repetat că Iisus cel Înviat a fost Cel care i-a transformat viaţa. El a fost atât de convins de adevărul învierii lui Hristos din morţi, încât a fost în stare să moară moarte de martir pentru această credinţă.

Doi profesori de la Oxford, Gilbert West şi Lordul Lyttleton, au fost porniţi să distrugă bazele credinţei creştine. West şi-a propus să dovedească falsitatea învierii, iar Lyttleton

73

urma să arate că Saul din Tars nu s-a convertit niciodată la creştinism. Amândoi aceşti oameni au ajuns la concluzii cu totul opuse şi au devenit apoi urmaşi devotaţi ai lui Hristos. Lordul Lyttleton scria: ,,Studiul convertirii şi al apostoliei Sfântului Pavel este în sine un argument suficient pentru a dovedi faptul că creştinismul se întemeiază pe revelaţie divină,,. El trage concluzia că dacă cei 25 de ani de suferinţe în slujba lui Hristos ai lui Pavel au fost o realitate, atunci convertirea acestuia a fost un adevăr. Căci tot ceea ce el a făcut, a început cu acea transformare neaşteptată. Şi dacă convertirea lui a fost o realitate, Iisus Hristos a înviat din morţi, căci tot ceea ce Pavel a fost şi a făcut, el a atribuit întâlnirii lui cu Hristos cel Înviat.

74

ISTORIE CREŞTINĂ

Cum au ajuns creştinii să serbeze duminica

,,Să nu-ţi îngădui să calciDumnezeieştile porunci, de dragul prieteniei omeneşti,, (Cuv. Antonie cel Mare).

Arhiereul Calist Botoşăneanul, episcop de Argeş, în "Istoria bisericească" din 1902, pg. 55, declara: "Ziua în care creştinii săvârşeau cultul lor religios la început a fost sâmbăta, mai târziu duminica, zi de închinare şi bucurie, după cum zice şi sfântul Atanasie al nostru: Sâmbăta noi ne adunăm laolaltă nu ca să iudaizăm... ci ca să ne închinăm lui Iisus, Domnul Sabatului."Aşadar, primii creştini au păstrat cu credincioşie ziua Sabatului.

Atunci cum de astăzi, majoritatea creştinilor ţin ziua întâi, ziua duminicii, ca zi de odihnă, şi nu Sabatul?

În Sfânta Scriptură nu veţi găsi nici o explicaţie. Istoria politicii bisericeşti clarifică nedumerirea aceasta.

Au existat trei cauze majore care au dus la o tranziţie lina de schimbare a Sabatului cu duminica :

75

1. Intenţia creştinilor de a nu fi asimilaţi cu iudeii

După primul război iudeo-roman, împăratul Vespasian (72 d. Hr.) desfiinţează slujba de mare preot şi Sinedriul şi impune o taxă specială, "fiscus iudaicus", exclusiv pentru vina de a fi iudei.

După al doilea război iudeo-roman, împăratul Hadrian (135 d. Hr.) nimiceşte cu desăvârşire Templul, iar pe locul lui zideşte în schimb un templu păgân, închinat lui Jupiter Capitolinul. Prin decret, îi izgoneşte pe iudei din Ierusalim, ba chiar îi urmareşte prin imperiu şi le impune o taxă şi mai mare, un "capitatio". În întregul imperiu, a fi iudeu devenise sinonim cu ocara. Iar semnul distinctiv pentru evrei era... Sabatul.

Scriitorii romani (Pliniu, Tacitus, Suetoniu, Juvenal) afirmau că Sabatul era semnul celei mai mari ruşini, că este o superstiţie degradată. Creştinii, pentru că ţineau şi ei Sabatul, erau omologaţi tot ca iudei . Din acest motiv, părinţi bisericeşti au căutat să dezvolte o teologie anti-iudaică şi anti-sabatică, în care să înlocuiască Sabatul cu oricare altă zi. La îndemână le stătea ziua amintitoare a învierii, ziua întâi a săptămânii.

Iustin Martirul scrie (sec.II, după razboiul iudeo-roman) în "Dialoguri": "Dumnezeu a impus Sabatul asupra iudeilor ca o pecete a infamiei, spre a-i deosebi pentru pedeapsă în ochii romanilor".

În Didascalia , sau "Învăţătura celor 12 apostoli" (sec. III), apare ideea: "Sabatul să fie lepădat pentru că este o parte a legii lui Moise".

76

Victorinus , episcop (în 304): "Sabatul se hotărî o zi de post şi tristeţe, pentru că face pe creştini să evite păzirea Sabatului împreună cu iudeii." Acest citat confirmă indirect că, după aproape 300 de ani, creştinii tot ţineau Sabatul biblic, după pilda Mântuitorului şi a apostolilor...

Papa Silvestru , în jurul anilor 320, spunea faţiş: "Sabatul este o zi de post pentru a arăta dispreţ pentru Sabatul iudeilor".

Epifaniu (375 d. Hr.): "Înca de la Sixtus (papa, cca. 135), au hotărât să înlocuiască sărbătorile iudaice cu altele, creştine." Din punct de vedere liturgic, episcopii au anulat orice fel de slujbă în Sabat.

În 692, la Sinodul Trullan II , se interzice orice adunare sau serviciu de cult în ziua Sabatului chiar şi în perioada postului. E încă o dovadă că, la data aceea, biserica creştină păstra încă Sabatul pe scară mare.

2. Influenţa gnosticismului

Gnosticii erau în mod special anti-iudaici.

Valentinus (150 d. Hr.) considera Vechiul Testament cu Sabatul vestigiile dumnezeului inferior şi rău, numit Sabatum sau Demiurg, care a făcut lumea în mod greşit şi a instituit Sabatul. Hristos veni ca să îl învingă şi să elibereze lumea de Sabat.

Marcion (150 d. Hr.): "Întrucât Dumnezeul iudeilor a făcut lumea şi s-a odihnit în a şaptea zi, noi trebuie să postim în Sabat ca să nu împlinim cererile Dumnezeului evreilor."

77

Când Marcion ereticul excomunicat a hotărât postul în Sabat, în biserica creştină nu se postea în acea zi. De unde au luat părinţii bisericii postul în Sabat? Chiar de la gnostici.

Afrates (sec. IV), în Omilia a 13-a: "Sabatul a fost instituit ca un rezultat al căderii în păcat." Sărmanul, nici măcar nu cunoştea raportul creaţiunii din Genesa.

3. Cultul soarelui

În panteonul zeilor, se distinsese unul mai proeminent, zeul soare. La canaaniţii vechi, se numea Baal; la greci, era Helios sau Apollo; la egipteni era Ra sau Serapis; la persani, era Mithra sau Demeter; iar la latini, era Sol.

Nero a fost primul cezar care a ridicat cultul soarelui mai presus de al altor zei. În jurul anului 60 d. H., el ridica "Colosus Neroni", o statuie a soarelui, care însă purta chipul lui.

Trupele lui Vespasian (70 d. Hr.), cele care s-au întors de la nimicirea Ierusalimului, luaseră obiceiul sirian de a se închina spre răsărit, ca să adore soarele-răsare.

Hadrian (135 d. Hr.) se identifica din nou cu soarele. A pus să se bată monede cu chipul său în felul soarelui. Deranjat că în Roma altcineva era înfăţişat ca soare, adică Nero, Hadrian porunceşte să i se dea jos chipul "Colosului Neroni" şi să-i pună în schimb chipul său.

Tertullian spunea, în jurul anilor 200, că marele circ din Roma era consacrat soarelui. Aici se închina tot poporul

78

Romei, pentru că socoteau că, pentru un zeu atât de slăvit cum este soarele, nu-i potrivit să aibă alt acoperiş decât cerul.

În 215, Caracala instaurează cultul soarelui drept cult al împăratului. Într-una din termele lui s-a descoperit o inscripţie: "Unul este zeul Serapis, Helios. El e stăpânul universului." Cultul soarelui înghiţise aproape toate celelalte zeităţi, într-un fel de ecumenism.

Pe timpul lui Mitra se romanizează şi devine Sol Invictus, soarele biruitor, invincibilul.

Împăratul Heliogabal , de origine siriană, introduce în jurul lui 220, drept cult oficial numai pentru Roma, cultul lui Sol Invictus.

Împăratul Aurelian , în 270, extinde cultul soarelui, Sol Invictus, drept cult oficial pentru întregul Imperiu Roman.

Constantin cel Mare , până la moarte a fost un adorator al lui Sol Invictus şi impune păzirea "prea onoratei zi a soarelui" ca zi oficială de sărbătoare în tot imperiul. Textul din "Corpus Juris Civilis", vol. III, reda legea promulgată la 7 martie 321 d.Hr.:

"Toţi judecătorii, locuitorii oraşelor şi meseriaşii să se odihnească în prea venerabila zi a Soarelui. Dar cei de la ţara, să se ocupe de agricultură neâmpiedicaţi de lege, pentru ca uneori nici o altă zi nu este mai favorabilă lucrărilor agricole."

79

Tranziţia lentă de la Sabat la "ziua Domnului":

Faza 1

La început, creştinii ţineau doar ziua biblică de odihnă, Sabatul .

Gabriel Răscaru Ieromonahul, în Liturgica Bisericii Ortodoxe , ed. 1876, pg. 94, scrie: "Sâmbăta s-a serbat întrucât priveşte ca Lege morală şi în secolele primitive ale creştinismului".

Faza 2

După războaiele iudeo-romane, Sabatului i se alătură serbarea zilei întai a săptămânii.

Iustin Martirul , în prima parte a secolului II, este cel dintâi care salută apariţia zilei întâi între sărbători, ca semn distinctiv al creştinilor (aniversarea învierii). El scria: "Noi venerăm această zi întaia, ne place de ea, pentru că este ziua în care Dumnezeu a zis 'să fie lumină'".

Tensiunea existentă în biserica creştină din primele cinci secole, între fracţiunea sabatiştilor şi anti-sabatiştilor, este pregnantă în scrierile patristice:

Hyppolit din Roma (220 d. Hr.): "Chiar şi astăzi, unii poruncesc post în Sabat - o practică de care Hristos n-a vorbit, astfel ei dezonorând Evanghelia".

"Constituţiile apostolice" (sec. III), cartea VII, secţiunea a II-a, cap. 23: "Paziţi Sabatul şi sărbătoarea zilei

80

Domnului, fiindcă prima este memorialul creaţiunii, iar a cea de-a doua al învierii".

Origene (c.250): "Este potrivit pentru fiecine care este drept între sfinţi să păstreze şi sărbătoarea Sabatului. Care este într-adevăr serbarea Sabatului, cu exceptia a ceea ce a spus apostolul, zicand: 'Rămâne sabatismus, adică ţinere de Sabat, pentru poporul lui Dumnezeu' (Evrei 4, 9)? Să vedem ce fel de observare a Sabatului se aşteaptă din partea unui creştin. În ziua Sabatului nici una din faptele lumeşti nu trebuie făcută, ci fiţi liberi pentru lucrări spirituale, să veniţi la biserică, să vă daţi urechea pentru citirea sfântă... aceasta este ţinerea Sabatului creştin".

Ignaţiu (c. 300), în Epistola către Magnezieni , scria: "Să nu mai ţinem Sabatul în felul iudeilor, ci să serbăm Sabatul spiritual, bucurându-ne în meditaţie cu privire la Lege. Şi după fiecare sărbătoare de Sabat, fiecare prieten al lui Hristos să păstreze şi sărbătoarea zilei Domnului..."

Grigorie de Nisa (331-396), în De Castigatione , scria: "Bisericile din Asia, după obiceiul lor, ţin ambele zile: Sabatul şi duminica. Cu ce fel de ochi priviţi voi duminica, voi care dezonoraţi Sabatul? Nu stiţi ca aceste doua zile sunt surori?"

Epifanie din Constanţia (c.380), în Mărturisire de credinţă : "În unele locuri, creştinii ţin adunări şi în Sabat".

Ioan Cassian (c. 395) în Cele 12 cărţi: "În afara slujbelor de seară şi noapte, nu există servicii divine publice printre călugării din Egipt, cu excepţia zilelor de Sâmbăta şi Duminica, când se întâlnesc împreună în ceasul al treilea, pentru Sfânta Cină".

81

Asterius din Amasea (c. 400), în Omilia 5 : "Este minunat pentru creştini... ca echipa acestor două zile vine împreună; vorbesc despre Sabat şi ziua Domnului... Căci, ca mame şi doici ale bisericii, ele adună poporul, pune peste ei preoţi ca instructori, şi face pe toţi - ucenici şi învăţători - să poarte de grijă pentru suflete".

Socrates Scolasticul (anul 430 d. Hr.) scrie: "Deşi aproape toate bisericile din lume celebrează sfintele taine în Sabat (!), totuşi creştinii din Roma şi din Alexandria, din pricina unei oarecare tradiţii, au încetat să mai facă lucrul acesta în Sabat".

Sozomen , 430 d. Hr.: "Oamenii din Constantinopol şi de pretutindeni se adună împreună şi în Sabat... lucru care niciodată nu este păzit la Roma." (Istoria bisericească VII, 19).

Faza a 3-a

Favorizarea duminicii şi eliminarea Sabatului.

Recunoaşterea oficială a creştinismului ca religie de stat, într-un imperiu care avea disperată nevoie de un element liant pentru crearea unitaţii atâtor elemente centrifuge, s-a dovedit o salutară manevră politică. Aceasta a pregătit drumul spre o mare joncţiune: doar peste câteva decenii, creştinismul, uitând treptat de înaltele sale idealuri spirituale şi devenind tot mai popular, se va întrepătrunde cu păgânismul de bază, absorbind şi adoptând practicile lui străvechi.

Eusebiu din Cezareea (325), prelat şi ministru în acelaşi timp, o cumulare deloc biblică la curtea lui Constantin cel Mare, relua argumentul lui Iustin Martirul, zicând "noi ne

82

bucurăm de ziua întai pentru că e ziua când Domnul a făcut lumina..."

La 6 martie 321, împăratul Constantin cel Mare decretează prima lege duminicală : "Toţi magistraţii şi populaţia care locuieşte la oraşe să se odihnească în venerabila Zi a Soarelui (Dies Solis)."

Silvestru , episcopul Romei în timpul lui Constantin cel Mare, schimba numele primei zile a săptămânii, denumind-o "Ziua Domnului".

La 366, Conciliul de la Laodicea decretează oficial transferarea sfinţeniei Sabatului asupra duminicii , zicând: "Creştinii să nu iudaizeze stând nelucrători Sâmbăta, ci să lucreze în ziua aceea... Şi dacă totuşi sunt găsiţi iudaizând, să fie anatema!" (C. Hefele, Istoria conciliilor bisericii , vol. II, pag. 316).

În 386, Sinodul din Aquilea recunoaşte schimbarea oficială a lui "Dies Solis" (ziua soarelui) în "Dies Dominica" (Ziua Domnului, duminica).

Ieronim din Betleem , prin anul 400, scria: "Dacă ziua întâi e numită ziua soarelui de către păgâni , noi o admitem ca atare cu voie bună, fiindcă în această zi a apărut lumina şi a răsărit Soarele neprihanirii noastre".

Nu toţi au privit evenimentele la fel.

În jurul anului 200, Tertullian , în Despre idolatrie , cap.14, scrie în repetate mustrări şi avertismente despre adoptarea de către creştini a sărbătorilor păgâne.

83

Papa Leon I , prin 450, decretează anateme creştinilor care în ziua întâi serbau soarele, şi nu pe Iisus. Dacă filosofii creştini transfigurau semnificaţia zilei soarelui, vulgul rămăsese la datinile străvechi până astăzi. Închinarea spre răsărit, către soare, a modelat ulterior şi aşezarea bisericilor, cu altarul spre răsărit, pentru continuitatea închinării precreştine.

În rapoartele Conciliului din Trent (al Contrareformei), stă scris: "În sesiunea din 18 ianuarie 1562, orice ezitare a fost pusă deoparte. Gaspar de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ţinut o cuvântare în care a declarat: 'Tradiţia sta deasupra Scripturii. Autoritatea bisericii , în consecinţă, nu poate fi subordonată faţă de autoritatea Scripturii , căci biserica... a schimbat Sabatul în Duminică, nu prin porunca lui Hristos, ci prin propria ei autoritate '..."

J.A. Neander , în Istoria religiei creştine şi a bisericii, pg. 186, scrie: "Sărbătorirea duminicii a fost doar o sărbătoare omenească şi a fost departe de intenţia apostolilor de a stabili o altă poruncă în această privinţă. Departe de ei şi de biserica primară apostolică gândul de a transfera legile legate de Sabat asupra duminicii".

A. Weigall , Păgânismul în creştinismul nostru, pg.145: "Păzirea de către noi a duminicii este derivată în mod vizibil din mithraism. Argumentul că duminica a fost aleasă din pricina învierii nu găseşte suficient suport"... Iar la pg.148: "Deoarece Mithra era invocat ca Dominus (Domn), duminica trebuie că a fost 'ziua Domnului' cu multă vreme înainte de timpurile creştine."

Stephen Keenan , în Catehismul doctrinal (ediţia a III-a americană, 1876, pg.174), la întrebarea: "Aveţi vreo dovadă că Biserica Catolică are putere să instituie sărbători?",

84

răspunde: "De n-ar fi avut această putere, ea n-ar fi putut face ceea ce toţi oamenii religiei moderne acceptă; anume ea n-ar fi putut substitui păzirea Sabatului zilei a şaptea cu duminica zilei întâi a săptămânii, o schimbare pentru care nu există nici o autoritate scripturistică !"

Explicaţia textului din Evrei 4, 9

" Rămâne, deci, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu."

Cine citeşte nepărtinitor acest verset nu se poate să nu se poticnească în privinţa necesităţii păzirii Sabatului. Oare nu sugerează textul că pentru poporul lui Dumnezeu e o altă odihnă, anume nu ziua de Sabat, ci o odihnă " ca cea de Sabat"? Unde mai pui că ediţia Teoctist a Bibliei ortodoxe (1993) o spune pe româneşte: "Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă pentru poporul lui Dumnezeu!"

Pentru o înţelegere corectă a Bibliei, există trei reguli mari de interpretare:

A. Textul - adică verifici cum sună versetul propriu-zis în original şi în alte traduceri.

B. Contextul – cauţi să citeşti care este "tema" din tot pasajul, nu numai din textul dat. În cazul că tema e stabilită greşit, toată interpretarea, oricât de logică ar fi, conduce la erezie.

C. Cadrul istoric - cercetezi să vezi ce înţelegeau oamenii din timpul acela prin repectivul text. Aici intri în problemele timpului şi în mentalitatea contemporanilor Apostolului Pavel.

85

A. Textul

Iată cum sună versetul în limba greacă şi traducerea lui, cuvânt cu cuvânt:

"Ara [ Deci ] apoleipetai [ rămâne încă ] Sabatismos [ sărbătoarea Sabatului ] to lao [ poporului ] tu Theu [ lui Dumnezeu ]." ("to" si "tu" sunt doar articole hotărâte pentru cazurile Dativ şi Genitiv).

Unde este în text expresia "ca cea"?? Nu e!! Acest lucru se cheamă "interpolare" - adăugire nepermisă, care strâmbă înţelesul. Biblia interzice, sub semnul condamnării veşnice, adăugarea sau scoaterea vreunui singur cuvânt (Deuteronom 4, 2; Proverbe 30, 6; Apocalipsa 22, 18-19).

Credincioşi Cuvântului, traducătorii vechilor Biblii româneşti au redat Evrei 4, 9 în felul acesta:

"Pentru aceea au rămas oarece sâmbăta oamenilor lui Dumnezeu." - Noul Testament de la Bãlgrad, 1648.

"Iatã darã au rãmas sãrbarea sâmbetei nãrodului lui Dumnezãu." - Biblia de la Bucureşti, 1688.

"Drept aceea s-au lăsat Sabatismos norodului lui Dumnezeu." - Noul Testament al lui Scarlat Alexandru Kalimachi, 1821.

"Dreptu aceea rămâne repausu pentru poporulu lui Dumnezeu". - Biblia de Iaşi, 1874.

"Deci dar rămâne încă repaus de sâmbeta pentru poporul lui Dumnezeu." - Biblia Nitzulescu, 1905.

86

B. Contextul

În cazul lui Evrei 4, 9 contextul este decisiv. Vom constata că, în acest context, versetul nu se referă nici la Sabat nici la vreo altă zi de odihnă (duminica).

Contextul începe de la Evrei 3, 7 şi ţine până la Evrei 4, 11.

În acest pasaj, Apostolul Pavel face o paralela cu multă aplicaţie a călătoriei lui Israel prin pustie: şi noi, ca şi ei, am ieşit din Egipt; şi noi, ca şi ei, ne aflăm în pustia păcatului; şi noi, ca şi ei, ne îndreptăm spre Canaan, nu cel pământesc, ci Canaanul ceresc.

Scriptura numeşte Canaanul drept "odihnă": "Fiindcă n-aţi ajuns încă în locul de odihnă şi în moştenirea pe care v-o dă Domnul Dumnezeul vostru. El vă va da odihnă ..." (Deuteronom 12, 9-10); "Domnul, Dumnezeul vostru, v-a dat odihna , şi v-a dat ţara aceasta" (Iosua 1, 13). (Vezi şi Deut. 3, 20; 25, 19; Iosua 1, 15; 21, 44; 22, 4; 23, 1.)

În această paralelă, Israel nu intră în "odihna lui Dumnezeu", adică în Canaan, ci moare în pustie din pricina neascultării.

Noi, în schimb, mai avem un timp de probă, un timp de har: "Astăzi".

Cuvântul "Astăzi" nu se referă la nici o zi anumită din săptămână (nici la sâmbătă, nici la duminică), ci reprezintă timpul prezent, "azi", un timp de har cât încă omul mai poate lua o decizie bună: în fiecare zi, câtă vreme se zice: "Astăzi"

87

(Evrei 3, 15); "atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui" (Evrei 4, 10).

Pentru a ne motiva mai mult în credinţă şi ascultare, Pavel zugrăveşte Canaanul ceresc în lumina plăcută a "odihnei lui Dumnezeu" - a Sabatului (Evrei 4, 3-4). Căci în Sabat, Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea Lui.

La fel şi cu noi: "cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale" (Evrei 4, 10).

Omule, acolo, în Canaan, şi tu te vei odihni ca şi Dumnezeu de toată truda şi chinul muncii tale! Aceasta este vestea buna care ni se dă şi nouă (Evrei 4, 2), la fel cum a fost vestea bună adusă celor ce umblau prin arşiţa pustiei: Curaj, fraţilor, în faţa voastră este Canaanul, "odihna" voastră pentru toate chinurile pustiei...

Este clar că făgăduinţa intrarii în odihna lui Dumnezeu nu s-a realizat complet prin Iosua, (Evrei 4, 8) - Canaanul pământesc fiind doar o odihnă vremelnică, nu adevărata odihnă, veşnică. De aceea, fiindcă "rămâne o odihnă de Sabat" (contextul îngăduie: "ca cea de Sabat" - Canaanul ceresc), să ne străduim să nu avem "o inimă rea şi necredincioasă" (Evrei 3, 12), împietrită prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3, 13), şi mai ales prin neascultare (Evrei 3, 18; 4, 11).

În concluzie: Evrei 4, 9 ("Deci rămâne odihna de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu") se referă la odihna Canaanului ceresc, în care suntem îndemnaţi să intrăm, prin credinţă şi ascultare de tot Cuvântul lui Dumnezeu, câtă vreme se mai zice "Astăzi"! Căci "mâine" va fi prea târziu...

sursa: http://caleasprecasa.uv.ro/tranzitia.htm

88

Apărută cu sprijinul necondiţionat al

SC AGI CONSTRUCT Buzau Amenajari interioare, amenajari exterioare, amenajari teritoriu -

prin AGI CONSTRUCT Buzau. Construiti-va casa mult visata:-prin AGI CONSTRUCT-Buzau-

constructii civile, constructii case, vile. Consolidari, renovari, restaurari, amenajari interioare, amenajari

exterioare- AGI CONSTRUCT Buzau. Antreprenor general, AGI CONSTRUCT este specializata pentru

constructii cladiri civile si industriale. Lucrari de amenajari interioare si amenajari exterioare, constructii lemn case de locuit si case de vacanta. Executie specializata pe decoratiuni interioare si exterioare, tamplarie aluminiu si PVC. Consultanta tehnica si de

finantare, executie de vile la cheie. Plata in rate. Lucrari de constructii case de vacanta , constructii vile, hale

industriale,constructii la cheie.

STR. RASCOALEI 1907, NR.105, BUZAU Tel. 0238/720.398, 0744.530.900, Fax 0238/720.398; 0238/717.195

E-mail: agiturturica@yahoo.com

,