introducere - sjse-ct.spiruharet.ro · introducere termenul de economie politic ă a fost consacrat...

147
INTRODUCERE Termenul de economie politică a fost consacrat în anul 1615 de economistul francez Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de economie, şi desemna pe atunci ştiinţa producţiei şi distribuţiei bogăţiei la nivel de ţară. Ideile şi teoriile economice au apărut încă din Evul Mediu, însă cunoştinţele economice erau integrate în diferite sisteme de gândire. La început, economia politică a fost cultivată de filozofi ca Thomas Hobbes, John Locke, Joseph Hume, oameni de afaceri şi oameni politici ca: Thomas Morus, John Temple, Duc de Sully, Johan de Witt, Richard Cantillon, Benjamin Franklin şi de medici ca Nicholas Barbon şi François Quesnay. Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese prin care oamenii tind să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare. Numele de economie provine de la grecescul „oikonomia”, cuvânt compus din „oikosşi „nomos(„oikos” = casă, gospodărie; „nomos” = lege, ordine): ansamblul activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei, distribuţiei şi consumului bunurilor materiale şi serviciilor; 1 ştiinţă care se ocupă cu studiul activităţii economice a societăţii umane; 2 totalitatea relaţiilor de producţie dintre oameni care alcătuiesc baza societăţii într-o anumită epocă. 3 Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o epocă la alta, astfel încât atunci când omul devine liber, din punct de vedere economic fiind înstrăinat de mijloacele de producţie, şi juridic, în special, prin garantarea dreptului la muncă 4 economia reală devine ceea ce este şi astăzi: economie de piaţă liber concurenţială; economie puternic marcată de diviziunea muncii şi specializarea în muncă; economie în care munca fizică a omului este înlocuită treptat de munca maşinilor, activitatea creativă fiind prioritară; economie în care statul îşi face simţită prezenţa, atât în calitate de element al suprastructurii, cât şi de agent economic; economie cu randamente şi eficienţă crescânde; economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi spirituală şi mai ales pe dezvoltare durabilă ş.a. Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care este rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod îndreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai economiei politice ca şi ştiinţă. Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului, incluzând în sfera muncii producătoare de 1 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul explicativ al limbii române DEX, Ed. Univers Enciclopedic, 1998 2 ***, Noul dicționar explicativ al limbii române NODEX, Ed. Litera Internațional, 2002 3 Marcu F. și Maneca C., Dicționar de neologisme, Editura Academiei, București, 1986 4 Dreptul la muncă este una dintre libertăţile fundamentale înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 (articolul 23), în Pactul privind drepturile economice, sociale si culturale din 1966 (articolul 6) şi în numeroase legi fundamentale, inclusiv în Constituţia României din 2003, (articolul 41)

Upload: others

Post on 02-Sep-2019

30 views

Category:

Documents


1 download

TRANSCRIPT

INTRODUCERE

Termenul de economie politică a fost consacrat în anul 1615 de economistul francez Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de economie, şi desemna pe atunci ştiinţa producţiei şi distribuţiei bogăţiei la nivel de ţară.

Ideile şi teoriile economice au apărut încă din Evul Mediu, însă cunoştinţele economice erau integrate în diferite sisteme de gândire. La început, economia politică a fost cultivată de filozofi ca Thomas Hobbes, John Locke, Joseph Hume, oameni de afaceri şi oameni politici ca: Thomas Morus, John Temple, Duc de Sully, Johan de Witt, Richard Cantillon, Benjamin Franklin şi de medici ca Nicholas Barbon şi François Quesnay.

Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese prin care oamenii tind să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare.

Numele de economie provine de la grecescul „oikonomia”, cuvânt compus din „oikos” şi „nomos” („oikos” = casă, gospodărie; „nomos” = lege, ordine):

� ansamblul activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei, distribuţiei şi consumului bunurilor materiale şi serviciilor;1

� ştiinţă care se ocupă cu studiul activităţii economice a societăţii umane;2 � totalitatea relaţiilor de producţie dintre oameni care alcătuiesc baza societăţii într-o

anumită epocă.3 Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o epocă la alta, astfel

încât atunci când omul devine liber, din punct de vedere economic fiind înstrăinat de mijloacele de producţie, şi juridic, în special, prin garantarea dreptului la muncă4 economia reală devine ceea ce este şi astăzi:

� economie de piaţă liber concurenţială; � economie puternic marcată de diviziunea muncii şi specializarea în muncă; � economie în care munca fizică a omului este înlocuită treptat de munca maşinilor,

activitatea creativă fiind prioritară; � economie în care statul îşi face simţită prezenţa, atât în calitate de element al

suprastructurii, cât şi de agent economic; � economie cu randamente şi eficienţă crescânde; � economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi spirituală şi mai ales pe

dezvoltare durabilă ş.a. Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care este rezultatul

observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod îndreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai economiei politice ca şi ştiinţă.

Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului, incluzând în sfera muncii producătoare de

1 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul explicativ al limbii române DEX, Ed. Univers Enciclopedic, 1998 2 ***, Noul dicționar explicativ al limbii române NODEX, Ed. Litera Internațional, 2002 3 Marcu F. și Maneca C., Dicționar de neologisme, Editura Academiei, București, 1986 4Dreptul la muncă este una dintre libertăţile fundamentale înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 (articolul 23), în Pactul privind drepturile economice, sociale si culturale din 1966 (articolul 6) şi în numeroase legi fundamentale, inclusiv în Constituţia României din 2003, (articolul 41)

9

bunuri şi venit net toate ramurile şi, pe primul loc, industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile de determinare dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria avantajelor absolute şi comparative (relative). Prin ei, economia devine ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare: obiect de studiu propriu, metodă de cercetare proprie şi sistem propriu de categorii şi legi economice.

Ştiinţa economică are ca obiect studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei, şi consumului de bunuri şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

În prezent devine tot mai evidentă discrepanţa dintre nevoile nelimitate şi resurse limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii, firmele, guvernele, societatea în întregul ei conştientizează că nu pot avea totul, iar pentru a produce ceva trebuie să renunţe la altceva. Neexistând destul din toate, s-a impus o alegere raţională a lucrurilor care urmează a fi produse şi consumate iar întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit imperative. Economia încearcă să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă socio-umană a opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale şi sociale în continuă creştere şi diversificare.

Obiectivele cursului

Obiectivul general avut în vedere prin cuprinderea în planul de învăţământ a disciplinei Microeconomie predată studenţilor din primul an de studiu în semestrul I, are drept obiective: crearea ABC-ului economistului prin familiarizarea cu termenii economici de specialitate coroborat cu înţelegerea conceptelor, proceselor, fenomenelor, regularităţilor şi limitărilor pe care se sprijină activitatea economică prin prisma conexiunilor care apar între diferitele categorii de agenţi economici, a comportamentelor consumatorului şi, respectiv, producătorului şi manierei de combinare eficientă a factorilor de producţie, a mecanismului de funcţionare al pieţei prin prisma componentelor ei: cererea, oferta, preţul şi concurenţa etc.

Principalele obiective specifice au în vedere însuşirea de către studenţi, într-o manieră riguroasă, a conceptelor şi categoriilor acestei ştiinţe; explicarea aspectelor de bază ale vieţii economice a societăţii; acumularea de către studenţi a unui set de cunoştinţe care să le permită înţelegerea şi descifrarea mecanismelor economiei ca sistem real; înţelegerea metodelor de cunoaştere şi analiză utilizate în teoria şi practica economică care stau la baza înţelegerii proceselor economice reale, a mecanismelor de funcţionare a economiei la nivel microeconomic precum şi formarea unei culturi economice solide, indispensabilă viitorilor specialişti.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili: − să abordeze din punct de vedere ştiinţific viaţa economică; − să analizeze principalele mecanisme de funcţionare a economiei de piaţă; − să analizeze anumite aspecte ale microeconomiei din perspectiva de economist; − să abordeze multidisciplinar fenomenele economico - sociale; − să utilizeze în mod adecvat conceptele şi metodele economice pentru înţelegerea proceselor

economice generale ce au loc la nivel microeconomic. Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, prin dialog la distanţă, pe

10

Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările studenţilor în timpul e-consultaţiilor, conform programului fiecărui tutore (pe grupe şi discipline):

1. Economia de piaţă modernă şi agenţii economici. (o oră); 2. Importanţa analizei productivităţii medii şi marginale a factorilor de producţie în adoptarea

unor decizii de către un manager. (o oră); 3. Abordări teoretice ale conceptului de salariu. Conceptul modern de pachet salarial. (o oră); 4. Echilibrul pieţei muncii. Caracteristici ale pieţei muncii în România: cererea şi oferta de forţă

de muncă. (o oră); 5. Agregatele monetare şi rolul lor în stabilirea politicii monetare. Rolul creditului în economia

României. (o oră); 6. Intervenţia guvernamentală în funcţionarea pieţelor şi limitele acesteia. (o oră). Structura cursului

Cursul este compus din 11 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. NOŢIUNI

INTRODUCTIVE (2 ore) Unitatea de învăţare 2. PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA (4 ore) Unitatea de învăţare 3. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI (4 ore) Unitatea de învăţare 4. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA

FACTORILOR DE PRODUCŢIE (4 ore)

Unitatea de învăţare 5. COSTUL DE PRODUCŢIE (2 ore) Unitatea de învăţare 6. PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL (2 ore) Unitatea de învăţare 7. PROFITUL ŞI RENTA (2 ore) Unitatea de învăţare 8. PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA (2 ore) Unitatea de învăţare 9. PIAŢA CAPITALULUI (2 ore) Unitatea de învăţare 10. PIAŢA VALUTARĂ (2 ore) Unitatea de învăţare 11. EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE (2 ore) Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar, în a doua parte, studii de caz, jocuri de rol, aplicaţii practice, simulări de teste, după tematica de mai jos:

1. Economia naturală versus economia de schimb. (2 ore) 2. Economia de piaţă modernă şi agenţii economici (2 ore) 3. Consumatori şi producători. (2 ore) 4. Utilizarea factorilor de producţie. (2 ore) 5. Veniturile agenţilor economici. (2 ore) 6. Piaţa, concurenţa şi preţurile. (2 ore) 7. Importanţa analizei productivităţii medii şi marginale a factorilor de producţie în adoptarea

unor decizii de către un manager. (2 ore) 8. Randamentul economic şi costurile de producţie. Măsuri care ajută firmele să-şi diminueze

costurile de producţie. (2 ore) 9. Importanţa cunoaşterii pragului de rentabilitate al unei firme. (2 ore) 10. Echilibrul pieţei muncii. Caracteristici ale pieţei muncii în România: cererea şi oferta de

forţă de muncă. (2 ore) 11. Agregatele monetare şi rolul lor în stabilirea politicii monetare. Rolul creditului în economia

României. (2 ore) 12. Instituţiile pieţei capitalului în România. (2 ore) 13. Tipuri de operaţiuni bursiere. Puterea de cumpărare şi variaţiile cursului de schimb. (2 ore) 14. Monopolul ca eşec al pieţei. Intervenţia guvernamentală în funcţionarea pieţelor şi limitele

acesteia. (2 ore)

11

Bibliografie obligatorie:

1. Andrei, L., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2011. 2. Cojanu, V., Logica raţionamentului economic, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010. 3. Dinu, M., Economia de dicţionar. Exerciţii de îndemânare epistemică, Editura Economică,

Bucureşti, 2010. 4. Enache, C., Mecu, C., (coord.), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2009. 5. Enache C., Mecu C., (coord.), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2009. 6. Golea P., Pârvu I., Bazele economiei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2007 7. Iacob (Patache) L., Piața muncii și ocuparea în zona Dobrogei, Editura Economică,

București, 2010 8. Patache L., Economia şi gestiunea întreprinderii. Note de curs, Editura Ex Ponto, Constanţa,

2011.

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.

12

Unitatea de învăţare 1

ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Cuprins

1.1. Introducere 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Obiectul de studiu al economiei politice. Metodă în ştiinţa economică 1.3.2. Resursele economice limitate în relaţie cu nevoile nelimitate 1.3.3. Activitatea economică 1.3.4. Forme de organizare şi funcţionare a economiei

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

1.1. Introducere Definirea ştiinţei economice are drept punct de plecare studierea

nevoilor şi resurselor, a activităţii economice, a fenomenelor şi proceselor economice.

Prin nevoi umane se înţelege ceea ce resimt oamenii direct sau indirect ca fiindu-le necesar pentru existenţa, formarea şi manifestarea personalităţii lor. În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu ecologic etc., ale vieţii şi activităţii oamenilor. În sens general, este vorba de nevoi de consum ale populaţiei şi nevoi de producţie.

În sens larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar şi informaţional existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice care au loc în cadrul activităţii economice.

Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens: ca stoc sau potenţial existent la un moment dat şi ca flux, adică atrase şi utilizate în circuitul economic. Oamenii au multe cerinţe de satisfăcut, dar cea mai mare parte a resurselor de care dispun sunt în cantităţi limitate.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:

− să definească nevoile umane, resursele economice, activitatea economică şi costul de oportunitate a alegerii;

13

− să cunoască economia naţională şi structurile sale; − să înţeleagă conceptele de fenomen economic, proces economic,

lege economică, risc şi incertitudine în economie; − să cunoască obiectul de studiu al economiei politice, a metodelor

de investigare şi analiză economică

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Obiectul de studiu al economiei politice. Metodă în ştiinţa economică

Economia este ştiinţa opţiunilor devenite necesare datorită rarităţii resurselor.

Legea rarităţii constă în aceea că, volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane. Altfel spus, resursele şi bunurile sunt relativ limitate în comparaţie cu nevoile. Dacă resursele sunt rare, nu se poate produce totul până la saturarea cerinţelor. Răspunsul la întrebările „ce să se producă?, cum şi cât să se producă?” constituie ceea ce economiştii numesc problema alocării resurselor. Dar, la problema alocării se adaugă şi aceea a repartizării resurselor.

Atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea desfăşurării proceselor de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri şi servicii, în funcţie de nevoile şi interesele economice, reprezintă în fapt activitatea economică.

Raritatea resurselor face ca orice alegere a unuia sau altuia dintre agenţii economici să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse potenţiale. Necesitatea de a alege între utilizările alternative ale resurselor disponibile are drept consecinţă manifestarea costurilor.

Costul de oportunitate al alegerii constă în valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat, sau costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă), atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.

Altfel spus, costul de oportunitate sau costul de opţiune (concept iniţiat de şcoala neoclasică) exprimă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor, sacrificată în favoarea alternativei alese.

Activităţile economice legate între ele prin diviziunea socială a muncii, în contextul apariţiei şi dezvoltării naţiunilor şi statelor naţionale, se constituie în economiile naţionale a căror primă

14

trăsătură este piaţa naţională. Putem defini economia naţională ca reprezentând un ansamblu

de resurse materiale şi umane, de activităţi de producţie, de schimb, de servicii, care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi spirituale, se asigură dezvoltarea şi funcţionarea economică a societăţii.

Structurile activităţii economice pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere:

- structuri verticale: microeconomia care priveşte viaţa economică la nivelul agenţilor economici interni; mezo-economia care priveşte activitatea la nivel de ramură şi zonă economică; macroeconomia care reprezintă totalitatea proceselor şi fenomenelor de viaţă economică, a relaţiilor şi legăturilor cauzale şi funcţionale la nivelul relaţiilor din economia naţională.

- structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief nivelul tehnic al activităţii economice, tehnologiile de fabricaţie, precum şi raporturile dintre ele;

- structura de ramură reflectă ramurile şi subramurile existente într-o ţară, ponderile deţinute de fiecare şi relaţiile existente între acestea. Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi organizate într-un mod specific şi desfăşurate în scopul producerii aceleiaşi categorii de produse sau al furnizării aceleiaşi categorii de servicii (industrie, agricultura, construcţii, transporturi, telecomunicaţii, comerţ, învăţământ, sănătate, etc.);

- structura pe sectoare de activitate economică cuprinde sectorul primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă), sectorul secundar (industriile prelucrătoare, construcţiile), sectorul terţiar (restul activităţilor din sfera serviciilor), sectorul cuaternar (informaţii şi informatizare);

- structura teritorială reflectă rolul regiunilor, unităţilor administrativ teritoriale în cadrul unei ţări şi relaţiile de interdependenţă formate de-a lungul timpului.

Activitatea economică se desfăşoară pe baza unor multiple legături de intercondiţionare între actele şi faptele specifice şi autonome. Unele dintre aceste legături se manifestă ca fenomen economic, proces economic şi lege economică.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct. Privite în mişcarea lor temporală, fenomenele devin procese economice.

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi economice în timp şi spaţiu, ce se desfăşoară pe baza unor relaţii de interdependenţă proprii şi a legăturilor de interdependenţă cu cele de alta natură precum tehnologică, ecologică, socială, psihologică.

Legile economice exprimă raporturi stabile, cu un grad ridicat de repetabilitate, între procese si fenomene economice. În viziunea celor mai mulţi dintre specialiştii contemporani, legile economice au un caracter obiectiv, dar acţiunea lor diferă de cea a legilor naturii. În esenţă, legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa oamenilor. Prezenţa unor condiţii face să acţioneze o lege sau alta,

15

indivizii nu sunt obligaţi să facă sau să nu facă ceea ce legea respectivă cere. Ea nu obliga pe nimeni, ci îi orientează pe toţi. În măsură în care cerinţele legilor economice sunt consfinţite în legi juridice, participanţii la viaţa economică sunt obligaţi să le respecte.

Orice activitatea economică implică un anumit risc. Analiza riscului începe cu definirea termenului de incertitudine, care exprimă o stare de nesiguranţă cu privire la viitor. O acţiune este considerată incertă atunci când este posibilă obţinerea mai multor rezultate până să se cunoască probabilitatea de apariţie a uneia sau alteia dintre ele.

Riscul este definit ca un eveniment viitor probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pagube sau pierderi. Riscul şi incertitudinea se găsesc combinate în diverse proporţii. Participanţii la viaţa economică acordă o atenţie deosebită măsurării riscului cu ajutorul probabilităţilor. Probabilitatea şi riscul pot fi interpretate ca obiectiv şi subiectiv, dar se clasifică şi după nivelurile de structurare a economiei.

Riscurile se pot manifesta fie la nivel microeconomic cum ar fi: riscul pur accidental, riscul de neplată, riscul de inovaţie, fie la nivel macroeconomic cum ar fi: riscul social, riscul politic, riscul economic.

Momentul începuturilor gândirii economice la constituit Grecia antică, prin marile spirite Xenofon, Platon şi mai ales Aristotel care abordează în lucrările sale probleme ca natura, schimbul, banii, marfa, preţul, etc.

Evoluţia ulterioară este lentă şi abia în secolele XV-XVII se manifestă curentul de gândire mercantilist care evidenţiază importanţa circulaţiei mărfurilor, şi în special cea a comerţul exterior.

Secolele XVIII şi XIX, se caracterizează prin manifestarea curentului de gândire fiziocrat, de sorginte franceză care susţine că munca din agricultură este singura producătoare de venit.

Un moment deosebit, în evoluţia ştiinţei economice, îl reprezintă Şcoala Clasică Engleză prin Adam Smith şi David Ricardo care teoretizează eficacitatea pieţei, funcţia ei reglatoare şi analizează bogăţia naţiunilor ca rezultat al diviziunii muncii din ce în ce mai dezvoltate.

În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se afirmă Karl Marx, discipol al lui Ricardo, care dezvoltă teoria valoare-muncă şi analizează economia capitalistă de atunci. Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au fost dominate de trei scoli: Şcoala de la Viena în frunte cu Von Vieser, Şcoala de la Lansanne în frunte cu Leon Walras şi Vilfredo Pareto şi Şcoala de la Cambrige în frunte cu Alfred Marshall.

În perioada contemporană, din 1930 şi până în prezent, se aprofundează cercetarea ştiinţifică, are loc trecerea de la nivelul microeconomic, la nivelul macroeconomic de analiză, cel mai de seamă reprezentant fiind economistul englezul John M. Keynes. În perioada postbelica, ştiinţa economică şi-a îmbunătăţit substanţial conţinutul prin numeroase lucrări care abordează problematica macro-deciziei economice, a creşterii economice, a echilibrului macroeconomic şi a optimului economic, a pieţei, a ocupării şi şomajului, a inflaţiei, a rolului statului în economie.

De-a lungul timpului ştiinţa economică a suportat numeroase definiţii în cadrul confruntărilor de idei dintre diferiţi autori.

16

Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

În domeniul economiei, metoda reprezintă un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la extinderea cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a problemelor practicii. Ca şi formarea ştiinţei economice, constituirea metodei acesteia s-a realizat în timp.

Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor economice sunt următoarele:

- abstractizarea, ce presupune ca în procesul de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice, să se ia în considerare ceea ce este dominant, caracteristic acestora, făcându-se abstracţie de unele fapte, date, aspecte ale realităţii analizate, care sunt neesenţiale şi necesare cunoaşterii esenţei.

- inducţia, ce reprezintă acel procedeu de cercetare în care se porneşte de la fapte reale, aşa cum sunt ele, spre gândirea abstractă, spre generalizarea ştiinţifică, cu alte cuvinte, ea este modul de a raţiona de la particular spre general.

- deducţia, ce constă în a porni de la teze teoretice, de la generalizări spre fapte concrete, unde se pot confirma sau infirma tezele teoretice, cu alte cuvinte este modul de a raţiona de la general spre particular.

- metoda istorică, ce presupune luarea în considerare a faptelor, a realităţilor, în desfăşurarea lor istorică, cu detaliile şi meandrele care au loc, chiar dacă ele nu concordă întotdeauna cu ceea ce reprezintă logica mişcării economice. Cercetarea logică presupune trecerea de la abstracţie la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial. Cercetarea logică este istoria eliberată de elementele întâmplătoare fără a fi ruptă de realul economiei.

- analiza cantitativă presupune determinări cantitative, cuantificare, evaluare în expresie bănească precum şi în unităţi naturale, a cheltuielilor şi rezultatelor, a dimensiunilor activităţii economice.

- analiza calitativă înseamnă, că pornind de la schimbările cantitative, cercetarea ştiinţifică să surprindă şi trecerea la o nouă calitate, adică la un nivel nou de dezvoltare economică.

- analiza economică poate fi pozitivă, atunci când explică faptele aşa cum sunt şi normativă, atunci când stabileşte norme, reguli de comportament, iar după criteriul temporal poate fi: statică (la un moment dat), dinamică (luând în calcul timpul) şi static-comparativă (compară două sau mai multe perioade). Cu toate că analiza este actul cel mai important în procesul de cercetare, ea trebuie completată cu sinteza.

- sinteza înseamnă cunoaşterea pe baza reunirii mentale a elementelor obţinute de analiză, prin stabilirea legăturilor dintre ele.

- experimentul economic presupune ca, înainte de extinderea

17

sau generalizarea unor măsuri de perfecţionare a organizării, gestiunii etc., la nivelul firmelor sau al ramurilor, să aibă loc experimentarea acestora, prin care se verifică eficacitatea aplicării lor.

- fundamentarea ştiinţifică a analizei economice, a concluziilor ce se desprind, a orientărilor şi deciziilor care se adoptă apelează tot mai mult la modelarea matematică care înseamnă reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a fenomenului sau procesului real.

1.3.2. Resursele economice limitate în relaţie cu nevoile nelimitate

Produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică, socială şi raţională. Nevoile umane apar, mai întâi, sub forma de necesităţi a ceea ce oamenii resimt direct ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor (apă, hrană, aer, haine etc.), pentru ca mai apoi dorinţele să se multiplice şi diversifice.

Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe, ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale.

Clasificarea nevoilor umane caracterizate de psihologul Maslow sunt următoarele, începând de la baza piramidei şi terminând către vârf:

1. NEVOI FIZIOLOGICE. Sunt indispensabile pentru a supravieţui: a mânca, a bea, a dormi, a se proteja de frig şi de căldură. Ele reprezintă cele mai puternice, cele mai importante nevoi ale omului. Satisfacerea lor este necesară pentru a rămâne în viaţă.

2. NEVOIA DE SIGURANŢĂ. Orice fiinţă omenească are nevoie să se simtă protejată în faţa oricărei ameninţări a vieţii. Dacă trăieşte într-o ţară care se află în război, de exemplu, se presupune că această necesitate nu este acoperită. Odată ce nevoile fiziologice sunt satisfăcute, intervine nevoia şi dorinţa de a satisface nevoile de siguranţă. Cu toţii avem nevoie de securitatea casei şi familiei, mai ales atunci când vine vorba de copii.

3. NEVOIA DE DRAGOSTE ŞI APARTENENŢĂ. O dată acoperite necesităţile de bază, aceasta este cea mai importantă. Nimeni nu poate să se realizeze ca persoană fără a fi dorit şi acceptat de către celelalte fiinţe omeneşti. Aici sunt incluse nevoia de prietenie, familie, apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intimă non-sexuală. Relaţia cu celelalte persoane la un nivel afectiv profund este forma obişnuită de a satisface această necesitate. De exemplu, familia, tovarăşul de viaţă sau prietenul. Lipsa de dragoste şi apartenenţă poate să dea ocazie la importante dezechilibre mintale.

4. NEVOIA DE AUTORESPECT. Fiecare fiinţă umană are nevoie să se respecte pe ea însăşi şi să aibă o concepţie potrivită despre propria sa persoană. Este vorba aici de recunoaşterea venită din partea altor indivizi (care rezultă în sentimente de putere, prestigiu, acceptare etc.) cât şi din respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competenţă. Nesatisfacerea nevoilor de stimă generează descurajare şi, pe termen lung, complexe de inferioritate. Un nivel de auto-estimare dezechilibrat (cum ar fi subestimarea, de exemplu, a gândi că toată lumea îmi este superioară)

18

are ca rezultat un randament scăzut şi, în consecinţă, deteriorarea comportamentului.

5. NEVOIA DE AUTOREALIZARE. Potrivit lui Abraham Maslow, o persoană din zece simte intens această nevoie. Psihologul afirmă că oamenii care au totul pot mări potenţialul lor. Ei pot căuta cunoştinţe, linişte, experienţe estetice, împlinire de sine. Cea mai mare parte se concentrează în jurul nevoilor care pot fi prevăzute. Autorealizarea include obiective mai înalte şi mai abstracte (de exemplu: dreptate, perfecţiune, bunătate, adevăr, hotărâri individuale), care sunt tot mai fragile, ca şi vârful piramidei.

Din punct de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor, nevoile sunt:

� primare (fundamentale sau de bază): alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, odihnă etc.;

� superioare (complexe sau elevate): cunoştinţe ştiinţifice, educaţie, cultură, artă, informaţie, etc.

Nevoile umane reprezintă ansamblul cerinţelor care se manifestă ca dorinţe subiective ale omului pentru consumarea, utilizarea, contemplarea unor factori de satisfacţie, acestea devenind nevoi efective-reale în funcţie de gradul atins în dezvoltarea societăţii şi nivelul de cultură şi civilizaţie la un moment dat.

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea reflectând o lege economică.

� Nevoile umane sunt nelimitate ca număr şi au caracter dinamic (de la o perioada la alta apar noi nevoi sau trebuinţe);

� Nevoile umane sunt limitate în capacitate, satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu;

� Nevoile umane sunt concurente şi substituibile în sensul ca unele se extind, iar altele se restrâng, având loc şi substituirea unora cu altele;

� Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe ori în sensuri identice;

� Orice nevoie umană se stinge prin satisfacere, dareste regenerabilă (nevoile reapar la intervale mai mici sau mai mari de timp).

Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o reprezintă nevoile (trebuinţele) economice, care reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei.

Nevoile (trebuinţele) economice se caracterizează prin următoarele trăsături:

[1] reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi colectivităţilor umane, manifestându-se ca impuls iniţial şi ca scop permanent al tuturor activităţilor economice;

[2] au caracter istoric, devenind nelimitate ca număr şi manifestându-se sub forma principiului creşterii şi diversificării trebuinţelor;

[3] au o dublă determinare: • obiectivă, fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un

moment dat în societate, depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură al populaţiei;

19

• subiectivă, adică nevoile economice depind de factori biologici, sociali, psihologici, morali, tradiţii, obiceiuri, fiecare individ devenind un subiect economic care constată cât de mare este intensitatea trebuinţei sale;

[4] între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi resursele economice (limitate) există o contradicţie care se manifestă prin legea rarităţii resurselor, adică resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile;

[5] orice nevoie economică satisfăcută renaşte cu timpul, având o anumită periodicitate;

[6] intensitatea unei nevoi se află în permanenţă în raport invers proporţional cu gradul de satisfacere a acesteia;

[7] au caracter complex, prezentându-se ca o mulţime de trebuinţe complementare, concurente şi substituibile.

Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de calitate adecvată.

Resursele reprezintă totalitatea bunurilor oferite de natură sau produse de om şi utilizate de acesta în activităţile sale în scopul satisfacerii nevoilor.

După forma lor de existenţă ele cuprind trei mari componente: - resursele umane (potenţialul de muncă, de creaţie ştiinţifică şi

tehnică existent, populaţia aptă de muncă, structura ei de calificare, nivelul de pregătire profesională, cultură şi educaţie);

- resursele naturale (aerul, apa, solul, bogăţiile subsolului, fondul forestier şi cinegetic);

- resursele derivate (obţinute prin activitatea oamenilor – mijloacele de producţie sau factorul de producţie capital, adică, maşini, utilaje, instalaţii, materii prime, materiale etc.)

Resursele naturale, inclusiv umane, formează resursele primare, alături de care, o importanţă deosebită revine resurselor economice derivate, care reprezintă rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare, potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice.

În sens larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar şi informaţional existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au loc.

Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens: ca stoc sau potenţial existent la un moment dat şi ca flux, adică atrase şi utilizate în circuitul economic.

Resursele atrase şi efectiv utilizate pentru producerea şi obţinerea de bunuri materiale şi servicii se numesc factori de producţie.

Satisfacerea oricărei nevoi umane presupune bunuri. Bunurile cuprind ansamblul materialelor identificabile şi

măsurabile luate din natură, prelucrate sau produse şi al serviciilor de orice fel care pot satisface o anumită trebuinţă umană.

Bunurile sunt de două feluri: libere (aer, lumina solara, etc.) şi economice, rezultate din activitatea umană.

Bunurile economice sunt bunurile materiale (corporale) şi servicii (incorporabile). Bunurile materiale sunt bunuri directe de consum personal final (pâine, lapte, încălţăminte) şi bunuri indirecte de producţie (materii prime, energie, bunuri de investiţii, mijloace de transport etc.).

20

1.3.3. Activitatea economică

Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces complex care reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice. Participanţii la activitatea economică poartă numele de agenţi economici.

Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană. Din punct de vedere al raporturilor dintre om şi natură pot fi

grupate în: a. activităţi practice; b. activităţi teoretice.

Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în: a. activităţi fizice; b. activităţi intelectuale.

Din punct de vedere al sistemului valorilor existente în societate activităţile pot avea caracter:

a. pozitiv sau negativ; b. moral sau imoral; c. progresist sau reacţionar; d. legal sau ilicit etc.

Din punct de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţii economice desfăşurate de oameni, activităţile pot fi grupate în:

a. activităţi creative; b. activităţi de repetare şi reproducere; c. activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai

mare; d. activităţi de distrugere; e. activităţi de organizare sau dezorganizare.

De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare şi integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a muncii, care reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare-autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia), circulaţia (schimbul) şi consumul.

Producţia constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. În funcţie de rezultatele ei producţia poate fi:

- producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie materială);

- prestări de servicii, reprezintă acele activităţi care transformă intrările în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială (transporturi, activităţi turistice etc.).

Distribuţia (repartiţia) cuprinde acele activităţi economice prin

21

care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.

Circulaţia (schimbul) se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi schimbul de produse şi servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.

Consumul constă în utilizarea bunurilor economice create, repartizate şi introduse în circulaţie pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe, fiind ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice. În cadrul acestui proces au loc numeroase sub-procese cum sunt:

• consumul productiv (intermediar) care constă în utilizarea unor bunuri materiale şi servicii pentru crearea altor bunuri şi servicii;

• consumul neproductiv (final) reprezentat de utilizarea bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale;

• atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri economice reale.

Agentul economic este un actor independent al vieţii economice, adică un centru de decizie pe care economistul îl apreciază ca fiind semnificativ pentru a-l izola în vederea analizei.5

Agentul economic este constituit din una sau mai multe persoane fizice sau juridice. Agentul economic reprezintă o entitate primară autonomă a vieţii economice.6

După criteriul instituţional, agenţii economici sunt grupaţi în şase categorii în funcţie de rolul lor în cadrul funcţionării mecanismului de piaţă:

– societăţile şi cvasi-societăţile nefinanciare (producători, distribuitori, intermediari etc.) au ca funcţie principală producţia de bunuri materiale şi servicii (non-financiare) destinate pieţei, ele alcătuind sectorul productiv al economiei. Scopul acestora este de a obţine profit, veniturile lor provenind din vânzarea producţiei realizate;

– gospodăriile populaţiei (menajele) sunt reprezentate de familii, celibatari, diferite comunităţi etc. Această categorie are calitatea de consumator, veniturile acestora provenind din salarii, titluri de proprietate, dar şi din transferurile efectuate de alte sectoare de activitate;

– instituţiile financiare (credit) şi societăţile de asigurări sunt agenţi economici care au ca principală funcţie intermedierea financiară între agenţii economici;

– administraţiile publice sunt tot agenţi economici care exercită funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza unor servicii cu caracter non-marfar prestate. Veniturile acestor agenţi economici provin dintr-o serie de vărsăminte obligatorii efectuate de către unităţile care aparţin celorlalte categorii de agenţi economici, vărsăminte primite direct sau indirect;

– administraţiile private grupează organisme fără scop lucrativ, de genul asociaţilor sau fundaţiilor, ale căror venituri provin mai ales din cotizaţii, contribuţii voluntare sau venituri din proprietăţi;

5 Ristea A. (coord.), Marketing. Crestomaţie de termeni şi concepte, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 13 6 Pistol Gh., Economia întreprinderii. Note de curs, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 7

22

– agenţii externi, administraţiile străine şi internaţionale sunt agenţii economici cu care agenţi autohtoni intră în relaţii economice.

Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice se manifestă prin relaţii de transfer şi relaţii de schimb.

- relaţiile de transfer apar ca un flux unilateral de disponibilităţi băneşti, fără o contrapondere evidentă şi directă. Avem astfel, transferuri publice, vărsăminte sau prestaţii sociale şi transferuri private.

- relaţiile de schimb sunt raporturi în care unul din subiecţi cedează un bun pentru a primi în contrapartidă un alt bun de la partenerul sau. Schimburile sunt efectul direct al specializării în producţie.

Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc. între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice: fluxurile de bunuri care pornesc de la producător spre consumator şi fluxurile monetare care au un sens opus. Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic. Considerând activitatea economică raţională, deciziile agenţilor economici se fundamentează pe principii şi reguli determinate de interdependenţa aspectelor tehnice, economice, ecologice şi sociale.

1.3.4. Forme de organizare şi funcţionare a economiei

În evoluţia istorică a societăţii, s-au manifestat mai multe modalităţi de organizare a activităţii economice, având mecanisme proprii de alocare şi utilizare a resurselor pentru satisfacerea nevoilor.

Principalele sisteme economice sunt: economia naturală, economia de schimb, economia de piaţă concurenţială, economia centralizată sau de comandă şi economia mixtă.

La începuturile existenţei sale, producţia socială ia forma economiei naturale iar pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, sistemul economiei naturale îşi restrânge treptat sfera de cuprindere în favoarea economiei de schimb, în care bunurile se produc predominant pentru piaţă, aceasta având un rol hotărâtor în reglarea economiei şi care s-a dovedit, în practică, a fi un sistem performant.

Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căi distincte:

� fie din producţia proprie prin autoconsum, � fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile proprii în

favoarea altor bunuri obţinute de alţi producători. Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor

rezultate pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei

activităţi, primind în contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.

Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum, fără a fi nevoie de schimb.

Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice:

� diversificarea activităţii economice, în sensul că

23

producătorul nespecializat îşi realizează prin munca proprie bunurilor necesare;

� importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul factor de producţie;

� predominanţa nevoilor biologice; � izolarea producătorului din punct de vedere economic; � descentralizarea economiei redusă; � diviziunea simplă, naturală a muncii. Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de

organizare a activităţii economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc bunuri destinate tranzacţionării pe piaţă.

Economia de schimb are trăsături proprii, prin care se diferenţiază de economia naturală astfel:

� specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate;

� schimbul, ca rezultantă a specializării, necesar ca producătorii să-şi schimbe între ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice;

� autonomia şi independenţa agenţilor economici, presupune ca aceştia să dispună de libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul oferit de proprietate. Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază principală a autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum ar fi: particular asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), publică (ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale) şi mixtă;

� concentrarea activităţii economice în jurul pieţei; � existenţa monedei (instituţionalizate) care creează o nouă

treaptă de organizare şi funcţionare a activităţii economice, şi anume producţia de mărfuri, şi mai ales producţia de mărfuri generalizată;

� desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale de piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb).

Specializarea agenţilor economici într-o activitate a fost determinată de interese economice, tradiţii, obiceiuri, experienţă sau întâmplare, iar mai târziu, a fost cauzată de interese economice, de avantajul obţinut dintr-o activitate, comparativ cu alta.

Specializarea agenţilor economici prezintă avantaje şi anume: � oamenii acumulează mai multe cunoştinţe de specialitate,

mai multă experienţă; � se perfecţionează mijloacele de muncă; � se economisesc resurse; � costurile unitare ale produselor sunt mai reduse; � se obţin producţii mai mari la bunurile în care agentul

economic s-a specializat; � producţia se diversifică sortimental, prin introducerea în

fabricaţie a unor produse noi; � se extind schimburile economice. Economia de comandă este întâlnită în ţări precum Cuba,

China, Coreea de Nord şi prezintă câteva caracteristici: � este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este

24

dominantă, aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele fiind alocate prin plan;

� caracterizat printr-un stil de muncă formalist; � era apreciată mult timp ca fiind o economie ineficientă

deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori, dar, în contextul unei economii orientate spre export evoluţia fulminantă a Chinei din ultimii ani generează noi moduri de abordare a acestui tip de economie şi deschide noi porţi de dezbateri7.

Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat, în multe ţări „foste comuniste”, economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de tranziţie, care nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturile economiei de piaţă, marcând trecerea de la sistemul falimentar al economiei centralizate la economia modernă de piaţă.

Problemele pe care trebuie să le soluţioneze fostele state socialiste vizează câteva aspecte:

• stabilizarea macroeconomică; • preţul şi reforma pieţei; • crearea sectorului particular; • privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat; • redefinirea rolului statului în economie. Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de

organizare şi funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.

În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:

� piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce, cât şi pentru cine să se producă în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici;

� deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme, din interacţiunea acestora rezultând producţia globală şi consumul;

� concurenţa între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât mai mare reprezintă obiectivul major al activităţii şi criteriul esenţial în evaluarea eficienţei acestuia;

� indivizii acţionează pe baza intereselor personale şi a principiului eficienţei maxime, atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preţurilor, numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele celorlalţi;

� formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de către agenţii economici, a cererii şi a ofertei;

� proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate

7 China este ţara cu cea mai spectaculoasă ascensiune din ultimii ani, statul comunist devenind în 2010 a doua putere economică a lumii din punctul de vedere al valorii Produsului Intern Brut. Cum a evoluat însă economia chineza între 1970 şi 2010, şi cum a ajuns această ţară să deţină o rezervă valutară mai mare decât PIB-ul Franţei sau Marii Britanii puteţi afla accesând: http://businessday.ro/01/2011/economia-chinei-in-cifre-1970-2010-cum-a-ajun-statul-comunist-a-doua-mare-putere-economica-a-lumii/.

25

a agenţilor economici; � instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de

piaţă; � intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul

instituţional al economiei de piaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea cadrului legal şi a pârghiilor economice;

� existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie, mod de combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate sau obţinute din activitatea economică.

Atributele proprietăţii sunt: 1. dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile

economice iar în virtutea acestui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;

2. dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în mod autonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice sau juridice;

3. dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;

4. dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei. Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate: a) în totalitate: • pe bază de contra-echivalent (de exemplu: actul de vânzare-

cumpărare); • fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire); b) parţial: înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru

atribute (de exemplu: înstrăinarea atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate, generează relaţii de închiriere, arendare etc.).

Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente: obiectul şi subiectul proprietăţii.

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile economice care au o dublă determinare:

� latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinţă de consum;

� latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul preţurilor.

Subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (exemplu: indivizi, socio-grupuri, organizaţii, statul).

Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilor moderne în raport de titularul subiectului proprietăţii, se disting:

[1] proprietatea privată care poate fi: � proprietatea privată individuală se manifestă atunci când

proprietarii nu sunt producători, dar angajează producători direcţi în calitate de salariaţi;

� proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de producţie, aparţin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate;

26

[2] proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru întreprinzători, pe care proprietarii particulari le suportă mai greu (cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere, construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate ţările lumii, în diferite grade de dezvoltare. Sub aspect economico-social acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în:

� poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile consumatorilor;

� poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care beneficiază de subvenţii bugetare de la stat;

[3] proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în asociaţie, cât şi statului (administraţiei publice), ia naştere prin asocierea proprietăţii private şi publice, în diferite variante:

� în cadru naţional, între agenţii economici naţionali; � în cadru internaţional, între agenţii economici din state

diferite. Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind

coexistenţa în cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate în interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.

Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere şi afirmare ceea ce este în avantajul consumatorilor; o parte dintre consecinţele acestuia sunt:

• reducerea cheltuielilor de producţie; • ridicarea calităţii bunurilor; • sporirea volumului producţie; • promovarea progresului tehnic. Categoria de liberă iniţiativă reprezintă libertatea, dreptul

agenţilor economici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese, dar în aşa fel încât să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.

Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor economici:

� de a dezvolta, menţine sau de a-şi restrânge acţiunile; � de a se manifesta ca întreprinzători; � de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor; � de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi

societăţi cu caracter economic. Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile

proprietăţii private, determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru proprietar şi pentru societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă de eficienţă şi rentabilitate în ţările în care proprietatea este personalizată prin:

• existenţa unor monopoluri; • măsuri dictatoriale. În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative,

veniturile sunt inegal distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul ei de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală, puterea de muncă, voinţa, aptitudinile etc.).

Elementele structurale ale sistemului ideal de economie de piaţă sunt:

27

- economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;

- proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor;

- toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială;

- preţurile se formează liber; - sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor

centre de forţă (monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.

Economia de piaţă reală, are o serie de trăsături, care se întâlnesc în orice ţară:

- pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea privată este dominantă;

- funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa îndeplineşte un rol deosebit în reglarea comportamentului agenţilor economici, în alocarea şi utilizarea resurselor;

- motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximizarea profitului;

- concurenţa stimulează agenţii economici şi promovarea progresului;

- pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, preţurile se formează liber, în funcţie de cerere-oferta;

- statul democratic se manifestă ca agent economic acţionând pentru corectarea imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare.

Schematic se poate vorbi de trei modele principale ale economiei reale de piaţă:

- economia socială de piaţă (în ţările nordice şi câteva ţări ale Europei Occidentale, în special Germania) se caracterizează prin faptul ca statul se implică şi este responsabil nu numai în promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare, dar şi în realizarea unei infrastructuri eficiente, acordând atenţie deosebită protecţiei mediului, dezvoltării educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuirii unor programe guvernamentale de protecţie socială;

- economia de piaţă direcţionată de consum (modelul SUA) acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim statului;

- economia de piaţă ghidată administrativ (modelul japonez) pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri imediate, ci pe o competiţie superioară în vederea cuceririi a cât mai multe pieţe externe, susţinută prin măsuri statale cu un nivel înalt de economisire şi investiţii.

28

1.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1

Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

Legea rarităţii constă în aceea că, volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane.

Costul de oportunitate al alegerii constă în valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat, sau costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă), atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.

Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse materiale şi umane, de activităţi de producţie, de schimb, de servicii, care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi spirituale, se asigură dezvoltarea şi funcţionarea economică a societăţii.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct. Privite în mişcarea lor temporală, fenomenele devin procese economice.

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi economice în timp şi spaţiu, ce se desfăşoară pe baza unor relaţii de interdependenţă proprii şi a legăturilor de interdependenţă cu cele de alta natură precum tehnologică, ecologică, socială, psihologică.

Legile economice exprimă raporturi stabile, cu un grad ridicat de repetabilitate, între procese si fenomene economice. În viziunea celor mai mulţi dintre specialiştii contemporani, legile economice au un caracter obiectiv, dar acţiunea lor diferă de cea a legilor naturii.

Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor economice sunt următoarele: abstractizarea, inducţia, deducţia, metoda istorică, analiza cantitativă, analiza calitativă.

Analiza economică poate fi pozitivă, atunci când explică faptele aşa cum sunt şi normativă, atunci când stabileşte norme, reguli de comportament, iar după criteriul temporal poate fi: statică (la un moment dat), dinamică (luând în calcul timpul) şi static-comparativă (compară două sau mai multe perioade). Cu toate că analiza este actul cel mai important în procesul de cercetare, ea trebuie completată cu sinteza, care înseamnă cunoaşterea pe baza reunirii mentale a elementelor obţinute de analiză, prin stabilirea legăturilor dintre ele.

Experimentul economic presupune ca, înainte de extinderea sau generalizarea unor măsuri de perfecţionare a organizării, gestiunii etc., la nivelul firmelor sau al ramurilor, să aibă loc experimentarea acestora, prin care se verifică eficacitatea aplicării lor.

Nevoile umane reprezintă ansamblul cerinţelor care se manifestă ca dorinţe subiective ale omului pentru consumarea, utilizarea, contemplarea unor factori de satisfacţie, acestea devenind nevoi efective-reale în funcţie de gradul atins în dezvoltarea societăţii şi nivelul de cultură şi civilizaţie la un moment dat.

Resursele reprezintă totalitatea bunurilor oferite de natură sau produse de om şi utilizate de acesta în activităţile sale în scopul satisfacerii nevoilor.

29

Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces complex care reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice. Participanţii la activitatea economică poartă numele de agenţi economici.

Diviziunea socială a muncii, reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare-autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia), circulaţia (schimbul) şi consumul.

Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum, fără a fi nevoie de schimb.

Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc bunuri destinate tranzacţionării pe piaţă.

Economia de comandă este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord şi prezintă câteva caracteristici: este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă, aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele fiind alocate prin plan; este caracterizat printr-un stil de muncă formalist; era apreciată mult timp ca fiind o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori, dar, în contextul unei economii orientate spre export evoluţia fulminantă a Chinei din ultimii ani generează noi moduri de abordare a acestui tip de economie şi deschide noi porţi de dezbateri

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.

Concepte şi termeni de reţinut

• nevoi umane • nevoi de consum • nevoi de producţie • interese economice • resurse economice • bunuri materiale • servicii • producţie • circulaţie • consum • cost de oportunitate • economie naţională • fenomen economic • proces economic • lege economică • abstractizare • inducţie • deducţie • analiză cantitativă • analiza calitativă • experiment economic

30

Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Ce se înţelege prin interese economice? • De câte feluri sunt resursele economice? • Care sunt structurile activităţii economice? • Care sunt etapele formării şi dezvoltării ştiinţei economice? • Care sunt procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor economice? • Care sunt componentele ce alcătuiesc sistemul ştiinţelor economice? • Ce reprezintă economia de schimb? • Care sunt caracteristicile generale ale economiei de schimb? • Care sunt principalele modele ale economiei reale de piaţă?

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. .................... reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct. Privite în mişcarea lor temporală, fenomenele devin procese economice. 2. .................... reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare-autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Modul de a raţiona de la particular spre general se numeşte a) sinteză b) inducţie c) deducţie d) experiment 4. Factorii de producţie reprezintă: a) bunurile economice create, repartizate şi introduse în circulaţie pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe

31

b) ansamblul materialelor identificabile şi măsurabile luate din natură, prelucrate sau produse şi al serviciilor de orice fel care pot satisface o anumită trebuinţă umană c) resursele atrase şi efectiv utilizate pentru producerea şi obţinerea de bunuri materiale şi servicii d) totalitatea bunurilor oferite de natură sau produse de om şi utilizate de acesta în activităţile sale în scopul satisfacerii nevoilor

Bibliografie obligatorie

• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coord.), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coord.), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Patache, Laura, Economia şi gestiunea întreprinderii. Note de curs, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2011. • *** Dicţionar de ştiinţe economice, Editura ARC, Chişinău, 2006

32

Unitatea de învăţare 2

PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

Cuprins

2.1. Introducere 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Piaţa şi concurenţa 2.3.2. Tipuri de pieţe 2.3.3. Cererea 2.3.4. Oferta 2.3.5. Preţul şi echilibrul pieţei

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

2.1. Introducere Piaţa reprezintă un aranjament prin care cumpărătorii şi vânzătorii se

întâlnesc sau/şi comunică, în scopul tranzacţionării de produse sau servicii dar care nu presupune neapărat existenţa unui loc fizic în care să se confrunte, ei pot tranzacţiona şi on-line, telefonic, prin poştă etc.

Regulatorul pieţei este concurenţa, astfel încât fiecare îşi urmăreşte propriul interes, iar piaţa prin „mâna invizibilă” reglează activitatea economică. Prin intermediul pârghiilor economice, piaţa furnizează informaţii agenţilor economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă.

Piaţa îndeplineşte un rol important în realizarea, în dinamică a echilibrului dintre ofertă (producţie) şi cerere (consum). De altfel, termenul de „economie de piaţă” indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea. Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie de intervenţia statului în economie, adică de acţiunile acestuia menite să corecteze imperfecţiunile pieţei, prin politica bugetară şi fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:

• să cunoască rolul, tipurilor şi formelor de piaţă • să înţeleagă legea cererii, a determinantelor şi a funcţiei cererii

33

• să explice caracteristicile şi tipurile economiei de piaţă • să descrie legea ofertei, a determinantelor şi a funcţiei ofertei

Timpul alocat unităţii: 4 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Piaţa şi concurenţa

În sens ştiinţific, piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit spaţiu în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.

Piaţa contemporană este foarte complexă şi eterogenă, în cadrul ei delimitându-se mai multe tipuri de pieţe.

Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, se disting: - piaţa bunurilor de consum final, adică relaţii de vânzare-cumpărare

de obiecte şi servicii de consum personal; - piaţa factorilor de producţie, formată din piaţa resurselor materiale,

piaţa muncii, piaţa capitalului, piaţa informaţională etc.; - piaţa monetară; - piaţa financiară, inclusiv bursa. Din punct de vedere al extinderii teritoriale există: piaţa locală,

regională, naţională şi mondială. Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei există: - piaţa cu concurenţă perfectă sau pură; - piaţa cu concurenţă imperfectă formată din: - piaţa cu concurenţă monopolistică; - piaţa cu concurenţă de tip oligopol; - piaţa de tip monopol; - piaţa de tip monopson sau oligopson. Trăsătură esenţială a economiei de piaţă, concurenţa reprezintă forma

activă de manifestare a liberei iniţiative. Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii

economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.

Concurenţa cuprinde raporturi între vânzători şi cumpărători şi raporturi în interiorul fiecărui grup. Când cantitatea de bunuri de un anumit fel şi anume, cea cerută şi cea oferită se află în echilibru, concurenţa are o intensitate relativ scăzută. Dacă oferta depăşeşte vizibil cererea, raportul de forţe între vânzători şi cumpărători este în favoarea ultimilor, de aici tendinţa fiecărui ofertant de a câştigă clientelă în defavoarea celorlalţi, prin reducerea preţului. Când cererea este sensibil superioară ofertei, partea slabă o reprezintă cumpărătorii, fiecare fiind dispus să plătească un preţ superior celui obişnuit pentru a-şi procura cantitatea de bunuri necesară.

Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte

34

eficacitatea, concurenţa realizează o selecţie a producătorilor, eliminând pe cei slabi. Concurenţa asigură totodată consumatorilor libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă aceasta poate fi: - concurenţa loială care se defineşte prin folosirea nediscriminatorie

de către vânzători a instrumentelor economice (reducerea costurilor, reducerea preţului de vânzare, ridicarea calităţii produselor, acordarea unor facilităţi clienţilor ca transport gratuit, garanţie, service) în condiţiile accesului liber pe piaţă;

- concurenţa neloială generate de mărirea artificială a propriilor produse, de acordarea unor stimulente clienţilor, de utilizarea unor mijloace extraeconomice pentru pătrunderea şi menţinerea pe piaţă.

Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice se impun eforturi susţinute din partea statului, care promovează trei categorii de măsuri:

- măsuri de elaborare a regulilor jocului, a măsurilor de drept pe baza cărora se desfăşoară activitatea economică, care se revizuiesc periodic şi sunt dublate, în fiecare etapă, de sancţiuni materiale şi penale pentru agenţii economici care le încalcă;

- măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor care se aşează în calea concurenţei, a abuzurilor monopolurilor;

- măsuri de limitare a excesului de concurenţă. În cadrul pieţei cu concurenţă perfectă, maximizarea profitului se

poate asigura numai prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie şi minimizarea costurilor, încât încasările să fie mai mari decât cheltuielile totale.

Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili întreprinderea, pentru a-şi maximiza profitul, alege acea alternativă care îi permite să creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil. Întrucât costul mediu este egal cu costul marginal, iar nivelul minim al costului mediu rezultă ca pe termen lung, în condiţii de concurenţă perfectă, firma obţine doar profit normal.

În viziunea şcolii neoclasice concurenţa perfectă este un deziderat ideal şi criteriu de performanţă spre care ar trebui să tindă mediul concurenţial efectiv al fiecărui tip de piaţă, cumulând următoarele caracteristici:

- atomicitatea agenţilor economici şi pieţei, care presupune un mare număr de vânzători şi cumpărători;

- omogenitatea extrinsecă şi intrinsecă a produselor fabricate şi vândute, în care cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de unitatea care vinde;

- mobilitatea perfectă (teritorial, sectorial, dar şi ca substituibilitate) a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum;

- transparenţa perfectă a pieţei, producători şi consumatorii fiind perfect informaţi.

Statul nu intervine sub nici o formă în activitatea economică (de cele mai multe ori administraţiile publice nu sunt analizate ca sector instituţional distinct), iar barierele de ordin tehnic, managerial, economic, natural, cutumiar, instituţional-juridic sunt eliminate din calea liberei intrări/ieşiri de pe orice piaţă. În aceste împrejurări, cererea, oferta şi preţurile se adaptează operativ, sunt fluide, reacţionând prompt şi corelat la modificarea oricărei variabile economice. Ca rezultat sunt excluse dezechilibre structurale şi profituri suplimentare (pure), durabile; piaţa, prin preţuri şi concurenţă libere, asigură cea mai bună alocare şi utilizare a

35

resurselor.

2.3.2. Tipuri de pieţe

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar se şi deosebesc între ele. Din acest ansamblu fac parte: piaţa monopolistă, piaţa duopolistă, piaţa oligopolistă, piaţa monopolistică, piaţa tip monopson.

A. Piaţa monopolistă, este opusul pieţei cu concurenţă perfectă. Include mai multe situaţii posibile:

- monopolul ca producător unic într-o ramură. O singură întreprindere fabrică şi vinde întreaga cantitate de bunuri de un gen anume, oferta nefiind egală cu oferta pieţei. Pentru avea poziţie de monopol, întreprinderea trebuie să producă un bun nesubstituibil şi produsul ei să nu fie consumat pe piaţa internă ca un bun identic creat de o firmă din străinătate. Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul de producţie şi preţul de vânzare al bunului. Monopolul alege o anumită corelaţie optimă, între ofertă şi preţ, încât să obţină un profit mai mare decât profitul obişnuit;

- monopolul prin alianţă, apare atunci când oferta unui bun este realizată de câteva firme mici, ce încheie convenţii privind producţia pe care să o realizeze fiecare, preţul de vânzare unic şi pieţele pe care furnizează marfă, dominarea ofertei şi preţului de către monopol, privit ca întreg, asigură tuturor întreprinderilor un profit mai mare decât în cazul funcţionării lor separate;

- monopolul întemeiat pe calitatea unui produs industrial. Într-o ramură, o întreprindere produce un produs de calitate deosebită, pe care celelalte întreprinderi nu le pot produce o anumită perioadă. Furnizorul produsului cu calităţi deosebite are în consecinţă poziţie de monopol şi îşi asigură un profit de monopol. De regulă, la un moment dat, vinde brevetul atunci când deja obţine o altă inovaţie care se poate concretiza într-un produs şi mai bun.

B. Piaţa duopolistă, se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari, de aceeaşi talie ori inegale, ce furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul cumpărătorilor este foarte mare. Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă cât şi la preţ.

C. Piaţa oligopolistă. Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei) care livrează întreaga cantitate de mărfuri. Prin excelenţă sunt oligopoliste pieţele producţiei siderurgice, ale automobilelor, ale maşinilor şi echipamentelor destinate energeticii. Întreprinderile evită să utilizeze preţul ca mijloc de împărţire a pieţei şi utilizează preţurile directoare sau ale liderului.

D. Piaţa monopolistică. Se distinge prin existenţa într-o ramură a unui mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor, ceea ce permite întreprinderilor să fixeze cuplul calitate - preţ ca şi în cazul oligopolului. Firmele din piaţa monopolistică, în tendinţa de a-şi maximiza profitul urmăresc nu doar îmbunătăţirea calităţii ci şi minimizarea costurilor, prin determinarea nivelului optim al producţiei pe termen scurt şi alegerea variantei optime de combinare a muncii şi capitalului pe termen lung.

E. Piaţa de tip monopson. Este opusul celei monopoliste. Se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător într-o zonă economică

36

şi a numeroşi vânzători a bunului fabricat la scara ţării. Când într-o zona oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare, într-o ramură dată, există duopson, iar dacă funcţionează trei sau mai multe există oligopson.

2.3.3. Cererea

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei, prin vânzare-cumpărare. Cu alte cuvinte, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un individ, într-o perioadă de timp, la un preţ unitar dat.

Cererea poate fi: - individuală (din partea unui singur cumpărător la un bun economic

sau altul), - totală (din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul

respectiv), - agregată sau globală (exprimă ansamblul cererii tuturor

cumpărătorilor pentru toate bunurile şi serviciile exprimate în bani). Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt nevoile,

venitul şi preţul. Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii

nu se schimbă, cantitatea dintr-un bun cerută de cumpărători tinde să crească atunci când preţul scade sau tinde să scadă atunci când preţul creşte.

Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de bunuri şi servicii,cererea aflându-se în raport invers proporţional faţă de preţ, deci este o funcţie descrescătoare faţă de preţ, iar panta acesteia este variabilă după natura bunurilor.

Spre exemplu, dacă pentru un bun x cantitatea (Cx) şi preţul (Px) evoluează ca în tabelul de mai jos:

Indicator U.M. t1 t2 t3 t4 t5 t6 Cx buc. 850 520 310 210 170 150 Px lei 2 4 6 8 10 12

Atunci curba cererii se va prezenta ca în figura nr.2.1:

Fig. 2.1 Curba cererii pentru bunul x

Mărimea şi dinamica cererii pentru un anumit bun sunt determinate

de nivelul şi dinamica preţului pentru bunul respectiv care reprezintă cauza extinderii sau contracţiei cererii. Într-o perioadă de timp dat, cererea pentru un anumit bun poate să crească sau poate să scadă în funcţie de evoluţia următorilor factori, care poartă denumirea de determinantele (condiţiile) cererii:

- modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului; - modificarea preţurilor altor bunuri, substituibile şi complementare;

37

- modificarea numărului de cumpărători; - modificarea preferinţelor cumpărătorilor; - previziunile privind evoluţia preţului şi a venitului. Schimbarea gusturilor (preferinţelor) consumatorilor generează

modificări în evoluţia cererii, astfel, uneori, preferinţele consumatorilor se schimbă rapid – de exemplu, în cazul muzicii sau modei vestimentare. În acest caz, curba cererii se deplasează frecvent. Alteori, preferinţele consumatorilor se schimbă greu, dar schimbările sunt de durată – de exemplu, oamenii acordă în prezent mai multă atenţie compoziţiei alimentelor pe care le consumă, astfel încât a crescut cererea pentru alimente cu conţinut scăzut de colesterol.

Schimbarea anticipaţiilor consumatorilor. Dacă oamenii anticipează că preţul unui bun va creşte relativ la preţurile altor bunuri, sau dacă anticipează o creştere a costului de oportunitate al achiziţionării bunului respectiv, ei îşi măresc volumul achiziţiilor din acel bun înainte ca schimbarea preţului să aibă loc.

Atitudinea consumatorilor faţă de risc. Unii indivizi au adversitate faţă de risc, astfel încât cererea lor pentru asigurări este mare. Alţi indivizi acceptă riscul, astfel încât cererea lor pentru jocuri de noroc este mare.

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea cererii faţă de variaţia preţului sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii în funcţie de preţ sau de venit.

Pentru a analiza sensibilitatea cererii la modificarea unuia dintre factorii săi de influenţă se utilizează conceptul de elasticitate a cererii.

În termenii cei mai generali, elasticitatea reprezintă măsura în care o variabilă oarecare „răspunde” la modificarea unei alte variabile. Particularizând, elasticitatea cererii exprimă măsura în care cantitatea cerută se modifică în funcţie de modificarea unuia dintre factorii săi de influenţă. Coeficientul de elasticitate a cererii se determină ca raport între modificarea procentuală a cantităţii cerute şi modificarea procentuală a unui factor de influenţă a cererii.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ exprimă modificarea cantităţii cerute determinată de modificarea preţului. Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ se determină raportând modificarea procentuală a cantităţii cerute la modificarea procentuală a preţului:

0

0

0

0

Q

p

p

Q

p

p

Q

Q

Ecp ⋅∆

∆−=

−=

unde, Q - modificarea cantităţii cerute p- modificarea preţului

P

Q

∆ - (1/panta tangentei la curba cererii)

(P0, Q0) – punctul de pe curba cererii în care se calculează elasticitatea

Pentru exemplificare, să presupunem că o creştere a preţului de la

245 lei la 275 lei determină o reducere a cantităţii cerute de la 10 bucăţi la 8 bucăţi pe lună. În aceste condiţii:

2,010/)108( −=−=∆Q

38

12,0245/)245275(% =−=∆P

67,112,0

)2,0(=

−−=Ecp > 1, cerere elastică

În acest exemplu, un coeficient de elasticitate a cererii în funcţie de

preţ egal cu 1,6, arată că modificarea cantităţii cerute este de 1,6 ori mai mare decât modificarea preţului.

Datorită relaţiei inverse dintre preţ şi cantitatea cerută, modificarea cantităţii cerute va avea întotdeauna un semn opus modificării preţului (cu excepţia bunurilor de tip Giffen).8

Un bun Giffen este un bun pentru care o creştere a preţului acestuia va determina oamenii să cumpere chiar mai mult din acel produs.

Economiştii clasifică curbele cererii în funcţie de valorile coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ. Cererea este elastică atunci când Ecp>1, situaţie în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mare decât preţul. Cererea este inelastică atunci când Ecp<1, situaţie în care cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mic decât preţul. Atunci când Ecp=1, preţul şi cantitatea cerută se modifică cu acelaşi procent, situaţie în care cererea este cu elasticitatea unitară. Atunci când Ecp= 0, cererea este perfect inelastică (rigidă), situaţie în care curba cererii este o linie verticală. În acest caz, indiferent de modificarea preţului, cantitatea cerută rămâne aceeaşi. Atunci când Ecp=∞ , cererea este perfect elastică, situaţie în care curba cererii este o linie orizontală, arătând că modificări foarte mici ale preţului vor conduce la o modificare foarte mare a cantităţii cerute.

A. Cerere perfect inelastică B. Cerere inelastică C. Cerere cu elasticitate unitară

D. Cerere elastică E. Cerere perfect elastică

Preţ

P1

Preţ

P1

Preţ

P1

Preţ

P1

Q1 Q0 Cantitate Q1 Q0 Cantitate

Preţ

P1

Q Cantitate Q1Q0 Cantitate Q1Q0 Cantitate

Fig. 2.2 Varietăţi ale curbelor cererii

Deoarece elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară răspunsul cantităţii cerute la modificarea preţului, aceasta este strâns legată de panta curbei cererii. Deşi elasticitatea cererii în funcţie de preţ este diferită în fiecare punct al curbei cererii, în teoria economică se consideră că cererea

8 Sir Robert Giffen (1837 – 1910) a observat fenomenul pe piaţa cartofilor din Irlanda, într-o perioadă de foamete generalizată, determinată de recolte foarte proaste, când deşi preţul cartofilor creştea, simultan, creştea şi cantitatea cumpărată.

39

pentru un anumit produs este mai elastică sau mai inelastică în funcţie de panta cererii: cu cât cererea are o pantă mai abruptă (curba cererii se apropie de verticală), cu atât cererea este mai inelastică.

Atunci când curba cererii este reprezentată printr-o linie dreaptă, elasticitatea variază în funcţie de zona sau punctul în care aceasta este

măsurată. În cazul unei curbe liniare a cererii, raportul P

Q

∆ din formula

elasticităţii este constant (1/panta curbei cererii), deci coeficientul de

elasticitate depinde numai de raportul Q

P. Atunci când preţul creşte,

cantitatea cerută scade, deci raportul Q

P creşte. Altfel spus, pe măsură ce

preţul creşte, elasticitatea cererii creşte şi ea, deci curba cererii are un tronson inelastic şi unul elastic.

O variabilă adesea avută în vedere atunci când se analizează modul în care un anumit eveniment afectează piaţa este venitul total (suma plătită de cumpărători şi primită de către vânzători). Pe orice piaţă, venitul total se determină ca produs între preţul de vânzare şi cantitatea vândută.

O creştere a preţului de vânzare al unui bun este aparent benefică pentru producătorul (vânzătorul) bunului respectiv. Cu toate acestea, creşterea preţului de vânzare al unui bun nu conduce întotdeauna la o creştere a venitului total. Atunci când preţul creşte, venitul total poate să crească, să scadă sau să nu se modifice, în funcţie de elasticitatea cererii în funcţie de preţ.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ pe o anumită piaţă este o informaţie foarte importantă pentru producător. Pe baza acestei informaţii, producătorul poate adopta decizia corectă de modificare a preţului (creştere sau scădere, în aşa fel încât venitul său să crească).

Dacă cererea este inelastică, modificarea preţului va fi mai mare decât modificarea cantităţii cerute. Dacă preţul creşte, cantitatea cerută se reduce, iar venitul total va creşte (deoarece creşterea preţului a fost mai mare decât reducerea cantităţii cerute). Dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte, iar venitul total se va reduce (deoarece reducerea preţului a fost mai mare decât creşterea cantităţii cerute).

Dacă cererea este elastică, modificarea cantităţii cerute va fi mai mare decât modificarea preţului. Dacă preţul creşte, cantitatea cerută scade, iar venitul total se va reduce (deoarece creşterea preţului a fost mai mică decât reducerea cantităţii cerute). Dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte, iar venitul total va creşte (deoarece reducerea preţului a fost mai mică decât creşterea cantităţii cerute).

În cazul cererii cu elasticitate unitară, modificarea preţului va fi egală cu modificarea cantităţii cerute. Dacă preţul creşte, cantitatea cerută scade, iar venitul total va rămâne constant (deoarece creşterea preţului a fost egală cu reducerea cantităţii cerute). Dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte, iar venitul total va rămâne constant (deoarece reducerea preţului a fost egală cu creşterea cantităţii cerute).

40

Relaţia dintre modificarea preţului, modificarea venitului total şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ este prezentată în tabelul de mai jos:

Cerere

inelastică Ecp< 1

Cerere cu elasticitate

unitară Ecp=1

Cerere elastică Ecp>1

Preţul creşte

Venitul total creşte

Venitul total nu se

modifică

Venitul total scade

Preţul scade

Venitul total scade

Venitul total nu se

modifică

Venitul total creşte

Dacă cererea este inelastică, modificarea cantităţii cerute este mai

mică decât modificarea preţului. Astfel, veniturile producătorilor se vor modifica în acelaşi sens cu preţul.

În cazul în care cererea este elasticǎ, modificarea cantităţii cerute este mai mare decât modificarea preţului. În consecinţă veniturile se vor modifica în acelaşi sens cu cantitatea, deci în sens invers cu preţul.

Dar de ce elasticitatea cererii pentru anumite bunuri este mai mică, iar elasticitatea cererii pentru alte bunuri este mai mare?

Principalul factor de care depinde elasticitatea cererii pentru un bun este existenţa sau inexistenţa) unor bunuri substituibile. Unele produse, cum ar fi portocalele, au mai multe produse substituibile: mandarine, grapefruit etc. O creştere a preţului la portocale îi va determina pe consumatori să cumpere o cantitate mai mare din posibilii substituenţi ai portocalelor şi o cantitate mai mică de portocale.

În cazul produselor pentru care nu există substituenţi apropiaţi, o creştere a preţului va determina o scădere mai mică a cantităţii cerute din acel produs.

Cu alte cuvinte, un produs pentru care există un număr mare de substituenţi tinde să aibă o cerere elastică, în timp ce un produs pentru care nu există substituenţi tinde să aibă o cerere inelastică.

Trebuie menţionat însă că orice produs dintr-un grup de produse asemănătoare va tinde să aibă o cerere mai elastică, chiar dacă grupul în ansamblul său are o cerere inelastică. De exemplu, sarea şi zahărul sunt incluse în categoria „bunuri alimentare”, însă cererea pentru zahăr este mai elastică decât cererea pentru sare deoarece zahărul are mai mulţi substituenţi decât sarea (zaharină, miere etc.)

Un alt factor de care depinde elasticitatea cererii este accesul la bunuri complementare. Dacă un bun este un complement minor al unui bun important, cererea pentru el tinde să fie inelastică. De exemplu, cererea pentru uleiul de motor tinde să fie inelastică, deoarece acesta este un complement al unui bun mult mai important – autoturismul.

De asemenea, elasticitatea cererii depinde de ponderea cheltuielii pentru un bun în bugetul unei persoane. De exemplu, cum cheltuiala pentru cumpărarea scobitorilor are o pondere neînsemnată în bugetul unui individ, cererea pentru scobitori este inelastică.

Elasticitatea cererii depinde şi de orizontul de timp. Adesea, cererea pentru un bun sau pentru un serviciu este mai puţin elastică pe termen scurt decât pe termen lung. De exemplu, cantitatea cerută pentru combustibil de încălzit nu scade pe termen scurt, chiar dacă preţul acestuia creşte. Pe

41

termen lung, consumatorii găsesc însă metode prin care să diminueze cheltuielile cu încălzirea.

Elasticitatea cererii faţă de venit exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun determinată de modificarea venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând neschimbate. Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit se calculează raportând modificarea procentuală a cantităţii cerute la modificarea procentuală a venitului.

0

0

0

0

Q

v

v

Q

v

v

Q

Q

Ecv ⋅∆

∆−=

−=

Elasticitatea cererii faţă de venit este strâns legată de conceptele de

bunuri normale şi bunuri inferioare. În cazul unui bun normal, o creştere a venitului determină o creştere

a cererii pentru bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se schimbă în acelaşi sens, în cazul unui bun normal, elasticitatea cererii faţă de venit are o valoare pozitivă.

În cazul unui bun inferior, o creştere a venitului determină o scădere a cererii pentru bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se modifică în sensuri diferite, în cazul unui bun inferior, elasticitatea cererii faţă de venit are o valoare negativă.

Economiştii utilizează termenul de elasticitate încrucişată a cererii pentru a determina modul în care cantitatea cerută dintr-un bun se modifică ca urmare a modificării preţului altui bun.

Elasticitatea încrucişată a cererii exprimă raportul modificării procentuale a cantităţii cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului pentru alte bunuri, celelalte condiţii rămânând neschimbate.

Elasticitatea încrucişată a cererii = 0

0

/

/

PyP

QxQ

y

x

unde, ∆Qx – modificarea cantităţii cerute din bunul x ∆Py – modificarea preţului bunului y

Elasticitatea încrucişată a cererii este strâns legată de conceptele de bunuri substituibile şi bunuri complementare. Astfel, în cazul bunurilor substituibile, elasticitatea încrucişată a cererii este pozitivă, iar în cazul bunurilor complementare elasticitatea încrucişată a cererii este negativă.

De exemplu, mandarinele şi portocalele sunt bunuri substituibile. Creşterea preţului mandarinelor determină o creştere a cantităţii cerute de portocale. Deoarece preţul portocalelor şi cantitatea cerută de mandarine se modifică în acelaşi sens, elasticitatea încrucişată a cererii este pozitivă.

De asemenea, uleiul de motor şi benzina sunt bunuri complementare. O creştere a preţului benzinei determină o scădere a cantităţii cerute de ulei de motor. Deoarece preţul benzinei şi cantitatea cerută de ulei de motor se modifică în sensuri diferite, elasticitatea încrucişată a cererii este negativă.

2.3.4. Oferta

Oferta de mărfuri reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, la un moment dat.

42

Dimensiunile şi dinamica ofertei derivă din comportamentul economic al producătorului. Însumarea cantităţilor oferite la acelaşi preţ de către toţi vânzătorii reprezintă oferta de piaţă.

Oferta poate fi: - individuală (produs sau serviciu din partea unui producător), - totală (întreaga cantitate a unui produs sau serviciu din partea

tuturor producătorilor) şi - agregată sau globală (toate bunurile şi serviciile din ţara

respectivă, destinate pieţei, în toată diversitatea şi cantitatea lor, exprimate în bani).

Oferta are caracter dinamic deoarece, odată cu dezvoltarea producţiei, se realizează creşteri cantitative, diversificare, înnoiri structurale ca şi performanţe calitative ale bunurilor. Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ, în sensul că se măreşte (extinde) când preţurile cresc şi se micşorează (se contractă) când preţurile scad.

Legea ofertei: exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu preţul.

Spre exemplu, dacă pentru un bun x cantitatea (Cx) şi preţul (Px) evoluează ca în tabelul de mai jos:

Indicator U.M. t1 t2 t3 t4 t5 t6

Ox buc. 50 450 640 800 920 1020

Px lei 2 4 6 8 10 12

Atunci curba cererii se va prezenta ca în figura nr.2.3:

Fig. 2.3 Curba ofertei pentru bunul x Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este

determinată de o serie de factori denumiţi determinantele ofertei: - costul de producţie (reducerea costului de producţie a unui bun

determină creşterea ofertei şi invers); - preţul altor bunuri (din producţia bunului principal pot rezulta

bunuri secundare. Dacă preţul bunului principal creşte, oferta de piaţă a bunului secundar creşte şi invers);

- numărul firmelor care produc acelaşi bun (dacă producţia firmelor existente nu se modifică într-o perioadă dată de timp şi vor intra noi firme în producţia bunului respectiv, oferta va creşte, iar dacă unele firme vor da faliment, oferta se va reduce);

- taxele şi subvenţiile (majorarea taxelor pe activitatea firmelor va determina reducerea ofertei şi invers. Firmele care beneficiază de subvenţii din bugetul statului, vor determina o creştere a ofertei);

43

- previziunile privind evoluţia preţului (dacă se prevede creşterea preţului la un bun, oferta prezentă la acel bun se va reduce şi invers);

- evenimentele social politice şi naturale (în condiţii naturale şi social-politice favorabile, oferta creşte şi invers).

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ exprimă raportul modificării procentuale a cantităţii oferite dintr-un bun ca urmare a modificării procentuale a preţului său, celelalte condiţii rămânând neschimbate.

Coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ se determină raportând modificarea cantităţii oferite la modificarea preţului.

0

0

/

/

PP

QQEop

∆=

unde, Q∆ - modificarea cantităţii oferite

P∆ - modificarea preţului

De exemplu, să presupunem că o creştere a preţului unui pachet de orez, de la 54 lei la 70 lei, determină o creştere a cantităţii oferite de orez de la 1.000 pachete/zi la 1.500 pachete/zi.

Folosind metoda punctului de mijloc, modificarea procentuală a preţului este:

∆P/P0 = (70-54)/ 54 = 0,30 Modificarea procentuală a cantităţii cerute este:

∆Q/Q0= (1.500 – 1.000)/ 1.000 = 0,5 În această situaţie, coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie

de preţ este: Eop = 0,5/ 0,3 = 1,67 >1, ofertă elastică

În acest exemplu, valoarea coeficientului de elasticitate al ofertei în

funcţie de preţ, arată că o modificare a preţului determină o modificare de 1,67 ori mai mare a cantităţii oferite.

Economiştii clasifică curbele ofertei în funcţie de valorile coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ astfel:

- ofertă perfect inelastică (rigidă), atunci când Eop = 0: indiferent de modificarea preţului, cantitatea oferită rămâne la acelaşi nivel;

- ofertă inelastică, atunci când Eop< 1: modificarea procentuală a preţului determină o modificare9 procentuală mai mică a cantităţii oferite;

- ofertă cu elasticitate unitară, atunci când Eop = 1: modificarea procentualǎ a preţului determină o modificare procentuală egală a cantităţii oferite;

- ofertă elastică, atunci când Eop> 1: modificarea procentuală a cantităţii oferite este mai mare decât modificarea preţului;

- oferta perfect elastică, atunci când Eop = ∞ : la o modificare oricât de mică a preţului nu se mai oferă bunul respectiv.

9 Preţul şi cantitatea oferitǎ se modificǎ în acelaşi sens: preţul creşte, cantitatea oferitǎ creşte; preţul scade, cantitatea oferitǎ scade.

44

A. Ofertă perfect inelastică B. Ofertă inelastică C. Ofertă cu elasticitate unitară

D. Ofertă elastică E. Ofertă perfect elastică

Fig. 2.4 Varietăţi ale curbelor ofertei Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ depinde de flexibilitatea

vânzătorilor de a produce mai mult sau mai puţin. De exemplu, toate bunurile prelucrate – cum ar fi cărţile, televizoarele, autoturismele – tind să aibă o ofertă elastică, deoarece firmele pot să-şi extindă capacitatea de producţie pe termen lung, ca răspuns la creşterea preţului.

Pe majoritatea pieţelor, principalul factor de care depinde elasticitatea ofertei este orizontul de timp. În general, oferta este mai elastică pe termen lung decât pe termen scurt. Pe termen scurt, firmele nu por să modifice cu uşurinţă volumul capacităţilor de producţie pentru a produce mai mult sau mai puţin dintr-un bun. Astfel, pe termen scurt, oferta tinde să fie inelastică (cantitatea oferită nu este foarte sensibilă la modificarea preţului). Pe termen lung însă, firmele pot să construiască noi fabrici sau pot să le închidă pe cele vechi. De asemenea, pe piaţă pot să intre noi firme, iar o parte din firmele deja existente se pot închide. Astfel, pe termen lung, oferta tinde să devină elastică (cantitatea oferită este foarte sensibilă la modificarea preţului).

2.3.5. Preţul şi echilibrul pieţei

Expunerea bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru achiziţionarea unor bunuri şi servicii în cadrul tranzacţiilor de piaţă, reprezintă preţul.

În condiţii normale de activitate, preţul este superior costului mediu de producţie, iar vânzarea mărfurilor asigură recuperarea cheltuielilor şi obţinerea de profit.

Din punct de vedere al naturii şi obiectului pieţei există: preţuri ale bunurilor materiale şi serviciilor, preţuri ale factorilor de producţie, preţuri ale titlurilor de valoare, preţuri ale băncilor - corespunzător pieţei titlurilor financiare şi a pieţei monetare.

După natura obiectului schimbului există: preţuri industriale, preţuri agricole, tarife pentru servicii.

După stadiul schimbului există: preţuri cu ridicata şi preţuri cu amănuntul.

Pe piaţa mondială se întâlnesc următoarele categorii de preţuri: preţul bursă sau cotaţia bursei, preţuri de licitaţie, preţul de listă sau de catalog (stabilit de exportatori şi difuzat la firmele importatoare pentru negocierea contractului de vânzare-cumpărare), preţul de tranzacţie (adică cel efectiv realizat în momentul vânzării-cumpărării unui produs), preţul indexat,

45

preţul ajustat (cel prevăzut în contract şi care poate fi corectat în momentul vânzării produsului în funcţie de condiţiile pieţei), preţ director (cel care se formează pe piaţa principală a unui produs), preţul de piaţă (cel care se formează şi se modifică în funcţie de condiţiile pieţei, de raportul dintre cerere şi ofertă), preţurile stabilite pe baza unor reglementări internaţionale.

Prin funcţiile lui economice, preţul este nu numai o categorie valorică, dar şi o importantă pârghie economică. Cele mai importante funcţii ale preţului sunt:

- funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor sau rezultatelor, care constă în aceea că prin intermediul preţurilor capătă expresie bănească indicatorii ce caracterizează activitatea economico-socială;

- funcţia de stimulare a producătorilor, ce reprezintă elementul central al strategiei agenţilor economici stimulându-i în adaptarea permanentă a nivelului cantitativ şi calitativ a structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei;

- funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor. Având în vedere caracteristicile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă,

mai sus amintite, fiecare întreprindere poate să stabilească numai cantitatea de bunuri pe care o produce, dar nu şi nivelul preţului. Preţul se formează prin suveranitatea pieţei şi se impune ca “un dat exterior” pentru oricare vânzători sau cumpărători.

În mod necesar, preţul format prin suveranitatea pieţei este unic, adică un preţ de echilibru, preţul ce corespunde situaţiei în care cererea este egală cu oferta. Preţul de echilibru este în mişcare, el implicând inegalitatea între cerere şi ofertă. Mişcarea preţului poate fi ascendentă sau dependentă. Apare ca efect o noua relaţie între cerere şi ofertă, care la rândul ei, reacţionează asupra preţului. Prin astfel de acţiuni şi retroacţiuni repetate, mişcarea cererii şi ofertei conduce la un moment dat la apariţia egalităţii dintre ele şi a preţului de echilibru.

Preţul de echilibru, este preţul spre care tind preţurile practicate pe piaţă. Când cererea şi oferta cresc în aceeaşi proporţie sau scad în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru este constant. În viaţa economică, cererea şi oferta, precum şi raporturile dintre ele sunt în continuă mişcare.

Practica economică arată că intervenţia statului în procesul formării preţurilor constituie un fenomen prezent în toate ţările. Prin aceasta se urmăreşte, în principal, prevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice şi sociale, asigurarea stabilităţii economice şi sporirea eficienţei sale.

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale, la preţul pieţei, când cumpărătorii obţin cantităţile cerute, iar ofertanţii îşi vând mărfurile.

Situaţiei de echilibru a pieţei îi corespunde formarea cantităţilor de echilibru şi a preţului de echilibru. În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite. Interacţiunea dintre cerere şi oferta reprezintă un proces de ajustare reciprocă, prin care se realizează o anumită coordonare a pieţei, se formează preţurile. În esenţă, preţul variază în raport invers proporţional cu cererea şi în raport direct proporţional cu oferta.

Grafic echilibrul pieţei se realizează la intersecţia curbei cererii şi ofertei.

46

Fig. 2.5 Echilibrul pieţei În graficul anterior, echilibrul pieţei este reprezentat de combinaţia

cantitate-preţ (30; 300). În acest punct, cantitatea pe care consumatorii doresc să o cumpere este egală cu cantitatea pe care producătorii (vânzătorii) doresc să o vândă. În realitate, aceasta ar fi situaţia când, într-un magazin de exemplu, produsul nu se mai găseşte, dar nu există nici un cumpărător nemulţumit care ar vrea să îl cumpere şi nu poate. Să recunoaştem, o situaţie destul de greu de întâlnit.

În consecinţă, în realitate, pieţele se găsesc în alte două situaţii când preţul este fie mai mare, fie mai mic decât preţul de echilibru. Dacă preţul este mai mic decât preţul de echilibru, atunci cererea este mai mare decât oferta, deci va apare o cerere în exces. Pe piaţă, va fi penurie şi, probabil, va apare piaţa „neagră”. Drept reacţie, unii producători îşi vor diminua stocurile din produsul respectiv, iar alţii vor creşte preţul sau cantitatea produsă.

Dacă însă preţul va fi mai mare decât preţul de echilibru, atunci oferta va fi mai mare decât cererea şi va apare un surplus din produsul respectiv. Ca urmare, unii producători vor accepta creşterea stocurilor, alţii vor reduce preţul sau cantitatea produsă. În consecinţă, în realitate, preţul tinde permanent către preţul de echilibru, oscilând în jurul acestuia.

Modificarea cererii, respectiv a ofertei, determină modificarea punctului de echilibru pe o piaţă.

Fig. 2.6 Modificarea echilibrului În graficul de mai sus, sunt reprezentate următoarele situaţii: 1) Creşterea cererii (în poziţia C2) şi menţinerea constantă a ofertei

(O0) determină creşterea preţului şi a cantităţii de echilibru; 2) Scăderea cererii (C1) şi menţinerea constantă a ofertei determină

scăderea preţului şi a cantităţii de echilibru;

47

3) Creşterea ofertei (O2) şi menţinerea constantă a cererii (C0) determină scăderea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru;

4) Scăderea ofertei şi menţinerea constantă a cererii determină creşterea preţului şi scăderea cantităţii de echilibru;

5) Când cererea şi oferta cresc simultan, cantitatea de echilibru cu siguranţă creşte, iar preţul de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână nemodificat;

6) Când cererea şi oferta scad simultan, cantitatea de echilibru cu siguranţă scade, iar preţul de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână nemodificat;

7) Când cererea creşte şi oferta scade, preţul de echilibru cu siguranţă creşte, iar cantitatea de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână constantă;

8) Când cererea scade şi oferta creşte, preţul de echilibru cu siguranţă scade, iar cantitatea de echilibru poate să crească, să scadă sau să rămână constantă.

De multe ori, în realitate, modificările cererii şi ofertei nu se rezumă la cele prezentate mai sus. Să considerăm cazul când o creştere a utilizării autoturismelor determină o creştere a cererii de benzină, ceea ce duce la creşterea preţului de echilibru al benzinei. Însă, în timp, preţul ridicat îi va determina pe producătorii de benzină să producă mai mult. În consecinţă, pe termen lung, curba ofertei se va deplasa şi ea spre dreapta, iar preţul de echilibru va scădea. În acest fel, o parte a creşterii iniţiale a preţului este anulată de evoluţia pe termen lung a ofertei. Generalizând, putem spune că atunci când o modificare a preţului produce efecte după un anumit interval de timp, atunci modificarea eventuală a preţului de echilibru este mai mică decât modificarea iniţială.

Analizele economice pot să difere substanţial în funcţie de perioada de timp care este luată în considerare. Din acest punct de vedere, în ştiinţa economică, perioadele de timp sunt clasificate astfel:

Perioadă instantanee – o perioadă de timp atât de scurtă încât, pentru sporirea ofertei, producătorii nu pot apela decât la producţia deja realizată şi aflată pe stoc, în depozite.

Perioada pe termen scurt – o perioadă suficient de lungă pentru a permite producătorilor să utilizeze mai multă muncă, dar nu suficient de lungă pentru a le permite să cumpere mai multe maşini şi echipamente, să îşi extindă fabrica, adică, în general, să majoreze capitalul folosit.

Perioada pe termen lung – o perioadă suficient de lungă, astfel încât producătorul poate să îşi majoreze şi capitalul folosit.

Există, în principal, două situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe:

- fixarea de preţuri maxime - se practică în perioade critice şi vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (alimente, energie, etc.);

- garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor şi este determinată de instabilitatea producţiei agricole. Întrucât producţia agricolă este oscilantă, preţul garantat poate să se soldeze cu venituri totale inegale, de aceea se practică şi garantarea veniturilor anuale.

În raport de dimensionarea spaţială şi temporală a utilizării de către stat a metodelor de intervenţie, se structurează trei tipuri de politici în domeniul preţurilor:

- politici care limitează intervenţia puterii publice la un număr redus

48

de produse, domeniul prioritar reprezentându-l fie menţinerea preţurilor (în special la produsele agricole), fie limitarea creşterii lor la produsele de primă necesitate şi la serviciile publice;

- politici bazate pe coexistenţa unui sector reglementat relativ important şi un sector liber sau simplu supravegheat;

- politici ce tind să impună o disciplină de ansamblu a preţurilor pe timp îndelungat, care sunt specifice economiilor planificate centralizat.

Dubla calitate a statului, de agent economic şi reprezentant al intereselor de ansamblu ale societăţii în raport cu partenerii economici interni şi externi evidenţiază caracterul logic al intervenţiei statului în asigurarea cadrului juridic necesar desfăşurării normale a concurenţei, în fixarea directă a unor preţuri şi sau influenţarea lor pe plan naţional şi internaţional.

2.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2

Piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit spaţiu în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.

În cadrul pieţei cu concurenţă perfectă, maximizarea profitului se poate asigura numai prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie şi minimizarea costurilor, încât încasările să fie mai mari decât cheltuielile totale.

Concurenţa perfectă cumulând următoarele caracteristici: atomicitatea agenţilor economici şi pieţei, care presupune un mare număr de vânzători şi cumpărători; omogenitatea extrinsecă şi intrinsecă a produselor fabricate şi vândute, în care cumpărătorii sunt indiferenţi faţă de unitatea care vinde; mobilitatea perfectă (teritorial, sectorial, dar şi ca substituibilitate) a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum; transparenţa perfectă a pieţei, producători şi consumatorii fiind perfect informaţi.

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar se şi deosebesc între ele. Din acest ansamblu fac parte: piaţa monopolistă, piaţa duopolistă, piaţa oligopolistă, piaţa monopolistică, piaţa tip monopson.

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei, prin vânzare-cumpărare. Cu alte cuvinte, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un individ, într-o perioadă de timp, la un preţ unitar dat.

Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă, cantitatea dintr-un bun cerută de cumpărători tinde să crească atunci când preţul scade sau tinde să scadă atunci când preţul creşte.

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea cererii faţă de variaţia preţului sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii în funcţie de preţ sau de venit.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ exprimă modificarea cantităţii cerute determinată de modificarea preţului.

49

Elasticitatea cererii faţă de venit exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun determinată de modificarea venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând neschimbate.

Oferta de mărfuri reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, la un moment dat.

Legea ofertei: exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu preţul.

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ exprimă raportul modificării procentuale a cantităţii oferite dintr-un bun ca urmare a modificării procentuale a preţului său, celelalte condiţii rămânând neschimbate.

Expunerea bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru achiziţionarea unor bunuri şi servicii în cadrul tranzacţiilor de piaţă, reprezintă preţul.

Preţul de echilibru, este preţul spre care tind preţurile practicate pe piaţă. În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale,

la preţul pieţei, când cumpărătorii obţin cantităţile cerute, iar ofertanţii îşi vând mărfurile. Concepte şi termeni de reţinut

• piaţa • concurenţa • cerere individuală • cerere totală • cerere agregată • curba cererii • elasticitatea cererii • oferta individuală • oferta totală • oferta agregată • curba ofertei • elasticitatea ofertei • echilibrul pieţei. Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Definiţi piaţa în sens ştiinţific. • Care sunt principalii factori de care depinde dinamica cererii? • Definiţi elasticitatea cererii şi a coeficientului de elasticitate a cererii. • Ce este oferta de piaţă? • Care este conţinutul legii generale a ofertei?

50

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. .................... reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii. 2. .................... reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale, la preţul pieţei, când cumpărătorii obţin cantităţile cerute, iar ofertanţii îşi vând mărfurile. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. În economia de piaţă cererea şi oferta determină a) plăcerea de a cumpăra b) satisfacerea optimă a tuturor nevoilor c) plăcerea de a vinde d) stabilirea priorităţilor economice 4. Dacă preţul pieţei este mai mare decât preţul de echilibru, piaţa bunului respectiv se caracterizează prin: a) echilibrul cererii cu oferta b) deficit de cerere c) deficit de oferta d) exces de oferta

Bibliografie obligatorie

• Andrei Liviu, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2011. • Dinu Marin, Economia de dicţionar. Exerciţii de îndemânare epistemică, Editura Economică, Bucureşti, 2010. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coord.), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coord.), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.

51

Unitatea de învăţare 3

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Cuprins

3.1. Introducere 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Conceptul de bun economic şi clasificarea bunurilor 3.3.2. Utilitatea. Concept şi forme 3.3.3. Curba de indiferenţă şi optimul consumatorului

3.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

3.1. Introducere Consumatorul este un agent economic care utilizează un bun

sau serviciu pentru a-şi satisface o nevoie. Comportamentul acestuia constă în totalitatea deciziilor tipice consumatorilor care au drept scop maximizarea utilităţii.

În legătură cu bunurile, se mai fac diferenţieri asupra modului în care acestea intră în circuitul de consum. Majoritatea acestor bunuri intră în consum prin intermediul schimbului (vânzare-cumpărare), fiind denumite mărfuri. O mică parte a bunurilor economice servesc autoconsumului, acestea aparţinând economiei naturale. Important este faptul că aceste bunuri pot intra oricând în circuitul de schimb sub formă de mărfuri. O caracteristică mult mai importantă a bunurilor economice este materialitatea/imaterialitatea acestora. Se poate constata că nu toate rezultatele activităţii umane, care contribuie la bunăstarea oamenilor, au un caracter palpabil. De exemplu, vizionarea unui spectacol de teatru nu produce efecte palpabile, sub formă materializată, putând produce doar impresii, atitudini, ori starea de purificare sufletească numită de către Platon katharsis. Din acest motiv, ştiinţa economică utilizează diferenţierea bunuri/servicii, ultimele elemente indicând tocmai acele bunuri intangibile. Acest tip de diferenţiere este uzual doar în domeniul unor ştiinţe economice aplicative, teoria economică neinsistând prea mult asupra acestor aspecte. Prin bun economic înţelegem atât bunurile materiale, cât şi serviciile.

52

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:

• să explice conceptul de bun economic şi utilitate economică • să cunoască tipologia bunurilor şi a legii utilităţii marginale • să înţeleagă optimul consumatorului şi a curbei de

indiferenţă

Timpul alocat unităţii: 4 ore

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Conceptul de bun economic şi clasificarea bunurilor

Existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură, transformate sau nu, care sunt denumite bunuri. Bunurile se clasifică după mai multe criterii:

1. După criteriul provenienţei, respectiv al modului de acces la bunuri există:

- bunuri libere (aerul, apa, fructele de pădure, energia şi lumina solară, energia eoliana, etc.), ce provin din natură;

- bunuri economice – sunt produse prin efortul omului, necesitând o prelucrare.

2. După modul în care bunurile intră în circuitul de consum acestea sunt mărfuri care intră în consum prin intermediul schimbului şi bunuri de autoconsum.

3. În funcţie de destinaţie avem bunuri de consum (satisfactori) şi bunuri de producţie (prodfactori) folosite pentru a produce alte bunuri.

Pentru descrierea capacităţii acestor bunuri de a satisface o nevoie sau o dorinţă de consum a oamenilor, se foloseşte conceptul de utilitate.

3.3.2. Utilitatea. Concept şi forme

Noţiunea de utilitate a apărut în secolul al XIX-lea. Iniţial acest concept era privit ca un indicator pentru a măsura bunăstarea generală a unui individ. El avea o accepţiune de cardinalitate prin care se atribuia o valoare directă şi exactă acestei utilităţi. În acest caz mărimea ecartului între nivelele de utilitate asociate la două pachete

53

de consum avea o semnificaţie importantă. Astfel numărul 20 corespunzător unui pachet semnifica că el este de două ori mai dorit decât pachetul a cărui utilitate este cotată cu 10. În cazul alegerii optimale este necesar să se cunoască care pachet este preferat altuia, adică care are o utilitate mai ridicată, mărimea ecartului neaducând nici o informaţie în plus privind această alegere, ceea ce a dus la abandonarea acestei accepţiuni.

Utilitatea se numeşte ordinală dacă numerele de utilitate atribuite pachetelor nu au altă semnificaţie decât acela de a desemna rangul acestor preferinţe din punctul de vedere al consumatorului.

În analiza alegerii consumatorului singurul lucru care contează este selectarea acelui pachet care are cea mai mare utilitate, mărimea ecartului între nivelele de utilitate neprezentând nici un interes.

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie sau o dorinţă, capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.

Specialiştii susţin că utilitatea dobândeşte sens economic doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ 3 condiţii:

a) stabilirea unei relaţii între caracteristicile bunului şi cel puţin una dintre nevoile individului sau societăţii;

b) conştientizarea relaţiei dintre caracteristicile bunului şi nevoi;

c) comunitatea umană să fie capabilă a folosi utilitatea intrinsecă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor.

Utilitatea îmbracă mai multe concepte. Astfel, utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o

resimte o persoană ca urmare a consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii de timp şi spaţiu.

Utilitatea individuală reprezintă satisfacţia pe care o resimte o persoană în urma consumării unei unităţi dintr-un bun.

Utilitatea totală reprezintă utilitatea pe care o resimte o persoană în urma consumării unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată.

Utilitatea marginală reprezintă sporul utilităţii totale resimţite de o persoană ca urmare a consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun.

Dacă notăm cu Um (x)utilitatea marginală a bunului x. Conform definiţiei:

Um (x)= (Ux+1)−U( x). Tabelul 1

Cantitatea consumată de

bun x

Utilitatea asociată

consumului de bun x U(x)

Utilitatea marginală a bunului x

Um(x)

0 0 12 1 12 8 2 20 7 3 27 6 4 33 3 5 36 2 6 38 1 7 39 -

54

Se observă că utilitatea marginală a bunului x se diminuează

odată cu creşterea cantităţii consumate din acest bun. Este consecinţa legii utilităţii marginale (formulată de H. Gossen în 1854) care arată că atunci când cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginală a bunului respectiv tinde să se diminueze, până la a deveni nulă în punctul de saturaţie.

Fig. 3.1 Curbele utilităţii totale şi, respectiv, utilităţii marginale

3.3.3. Curba de indiferenţă şi optimul consumatorului

Consumatorul este un agent economic care utilizează un bun sau serviciu pentru a-şi satisface o nevoie. Comportamentul acestuia constă în totalitatea deciziilor tipice consumatorilor care au drept scop maximizarea utilităţii.

Curba de indiferenţă (izoutilitate) este curba care exprimă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul utilităţii consumatorului să fie acelaşi. Punctele de pe această curbă semnifică programe de consum faţă de care consumatorul este indiferent, deoarece toate sunt dorite în aceeaşi măsură.

Fig. 3.2 Curba de indiferenţă (combinaţii ale cantităţilor x şi y din bunurile X şi Y)

Linia bugetului (constrângerea bugetară) exprimă limitele

băneşti ale consumatorului. Dreapta bugetului semnifică linia posibilităţilor maxime de

consum (demarcaţia dintre opţiunile accesibile şi cele imposibile). Fiecare punct al ei - de pildă A, B, R şi S, în figura următoare – reprezintă o combinaţie a cantităţilor maxime ce pot fi achiziţionate

55

din bunurile X şi Y, în condiţiile utilizării venitului disponibil pentru consum.

Dreapta bugetului are pantă negativă (-Px/Py) întrucât la consumul unei unităţi adiţionale dintr-o marfă, trebuie să se renunţe la o anumită cantitate din celălalt bun.

Fig.3.3 Dreapta bugetului

Observaţii privind graficul dreptei bugetului: Orice punct al dreptei bugetului – A, B, R sau S – denotă

alegeri posibile din perspectiva constrângerilor de venit şi de preţuri (în cazul lui R, xR·PX + yR·PY ≤ V; pentru S, xS·PX + yS·PY ≤ V). Însă numai unul din aceste puncte va indica alegerea optimă (decizie motivată în cele ce urmează).

Orice punct din interiorul triunghiului AOB înseamnă o combinaţie accesibilă, deoarece cheltuiala aferentă opţiunii respective este cel mult egală cu venitul disponibil (de exemplu, punctul N, în care xN·PX + yN·PY< V).

Orice punct situat “deasupra” dreptei arată o combinaţie inaccesibilă, deoarece depăşeşte venitul (cazul punctului M, în care xM·PX + yM·PY> V).

Rezultă că: 1. Suprafaţa haşurată din grafic (domeniul de alegere al

consumatorului) acoperă mulţimea “pachetelor” de unităţi din mărfurile X şi Y, care pot fi achiziţionate cu venitul V, în condiţiile date de preţ şi de mărimea bugetului.

2. În absenţa restricţiilor bugetare şi/sau de preţ, soluţiile de tip M, corespunzătoare exteriorului triunghiului AOB, ar fi preferate celor de tip N, din interiorul zonei respective.

Optimul (echilibrul) consumatorului exprimă acea combinare de bunuri şi servicii în consum care, la nivelul bugetului disponibil şi al preţurilor existente, asigură maximum de utilitate/ de satisfacţie.

56

Fig. 3.4 Optimul consumatorului

În figura anterioară, individul raţional nu va exprima – de exemplu – alegerea aferentă punctului M (nu pentru că n-ar dori, ci pentru că nu-i ajunge venitul).

De asemenea, deşi poate opta pentru varianta N, nu va fi interesat de ea, întrucât pe de o parte nu-şi foloseşte integral bugetul, iar pe de altă parte, mulţumirea lui nu e deplină.

Individul poate alege şi soluţia punctului R, situat pe dreapta bugetului. Din poziţia lui R faţă de S decurge, însă, tocmai opţiunea între cele două variante de consum. Ea echivalează cu poziţionarea pe una din curbele de indiferenţă I2 şi I3 – cărora le corespund nivele diferite de mulţumire (de utilitate), aşa cum arată trăsăturile curbelor de indiferenţă. De aceea, dacă pentru consum ar fi aleasă varianta R, satisfacţia cumpărătorului ar fi mai redusă în raport cu “soluţia” S.

Individul raţional va opta în final pentru varianta S, în care va găsi satisfacţia maximă posibilă. Punctul S reprezintă, deci, alegerea optimă a consumatorului (starea de echilibru fiind determinată de “cuplul” cantităţilor x3 şi y3 şi de curba de indiferenţă I3).

Optimul de consum denumeşte situaţia în care cumpărătorul îşi maximizează utilitatea totală, în condiţiile constrângerilor existente: venit disponibil cheltuit integral şi preţuri date ale mărfurilor.

Grafic, acest punct (la noi, S) este cel în care linia bugetului AB este tangentă la una din curbele de indiferenţă (aici, I3). Luând ca repere convexitatea curbelor de indiferenţă şi tendinţa de majorare a satisfacţiei pe măsura creşterii consumului – deci înţelegând trecerea evolutivă de la o astfel de curbă la alta, superioară – existenţa punctului S este firească.

Din punct de vedere analitic, în punctul S are loc alegerea optimă a consumatorului, iar panta curbei de indiferenţă este egală cu panta dreptei bugetului:

-U’Tx/U’Ty = -Px/Py de unde U’Tx/U’Ty = Px/Py

(unde operăm cu notaţiile derivatelor de ordinul I ale funcţiei utilităţii totale în raport cu X, respectiv cu Y – şi cu preţurile bunurilor X şi Y).

Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X (RMSY/X = rata marginală de substituţie a bunului Y prin bunul X) reprezintă cantitatea din bunul Y la care consumatorul poate renunţa în schimbul achiziţiei unei unităţi suplimentare din bunul X, astfel încât utilitatea resimţită de subiectul economic să rămână

57

neschimbată (în condiţiile conservării satisfacţiei consumatorului):

RMSY/X =

3.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3

Existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură, transformate sau nu, care sunt denumite bunuri.

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie sau o dorinţă, capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.

Utilitatea este cardinală atunci când fiecărui bun i se atribuie o valoare directă şi exactă acestei utilităţi.

Utilitatea se numeşte ordinală dacă numerele de utilitate atribuite pachetelor nu au altă semnificaţie decât acela de a desemna rangul acestor preferinţe din punctul de vedere al consumatorului.

Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte o persoană ca urmare a consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii de timp şi spaţiu.

Utilitatea individuală reprezintă satisfacţia pe care o resimte o persoană în urma consumării unei unităţi dintr-un bun.

Utilitatea totală reprezintă utilitatea pe care o resimte o persoană în urma consumării unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată.

Utilitatea marginală reprezintă sporul utilităţii totale resimţite de o persoană ca urmare a consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun.

Legea utilităţii marginale (formulată de H. Gossen în 1854) care arată că atunci când cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginală a bunului respectiv tinde să se diminueze, până la adeveni nulă în punctul de saturaţie.

Curba de indiferenţă (izoutilitate) este curba care exprimă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul utilităţii consumatorului să fie acelaşi.Linia bugetului (constrângerea bugetară) exprimă limitele băneşti ale consumatorului.

Dreapta bugetului semnifică linia posibilităţilor maxime de consum (demarcaţia dintre opţiunile accesibile şi cele imposibile).

Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X (RMSY/X = rata marginală de substituţie a bunului Y prin bunul X) reprezintă cantitatea din bunul Y la care consumatorul poate renunţa în schimbul achiziţiei unei unităţi suplimentare din bunul X, astfel încât utilitatea resimţită de subiectul economic să rămână neschimbată (în condiţiile conservării satisfacţiei consumatorului).

Concepte şi termeni de reţinut

• bun economic • utilitate • optimul consumatorului

58

• curba de indiferenţă • dreapta bugetului • rata marginală de substituţie • efectul de substituţie • efectul de venit. Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt criteriile după care se clasifică bunurile? • Explicaţi legea utilităţii marginale descrescătoare. • Reprezentaţi o funcţie de utilitate ordinală în spaţiul tridimensional. • Care sunt alternativele de abordare a optimului consumatorului? • Definiţi dreapta bugetului.

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. .................... reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie sau o dorinţă, capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv. 2. .................... arată că atunci când cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginală a bunului respectiv tinde să se diminueze, până la a deveni nulă în punctul de saturaţie. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Când nevoia consumului este mai intensă, utilitatea marginala este: a) nulă b) mai mică c) mai mare d) constantă

59

4. Cine a afirmat că mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare, dacă respectiva plăcere este satisfăcută în mod continuu şi neîntrerupt. a) Keynes b) Galbraith c) Gossen d) Smith

Bibliografie obligatorie

• Cojanu Valentin, Logica raţionamentului economic, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010. • Cornescu Viorel, Creţoiu Gheorghe, Bucur Ion, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.

60

Unitatea de învăţare 4

COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Cuprins

4.1. Introducere 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Întreprinderea ca sistem 4.3.2. Factorii de producţie 4.3.3. Comportamentul producătorului

4.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

4.1. Introducere Producătorul se regăseşte în activitatea economică mai ales sub

denumirea de firmă. Aceasta acţionează în mediul concurenţial fiind prezent pe cel puţin două pieţe, piaţa factorilor de producţie şi piaţa bunurilor, având ca obiectiv principal organizarea şi asigurarea obţinerii de bunuri economice marfare corporale, servicii şi informaţii, oferite ulterior consumatorului.Ca să poată exista consum, trebuie să existe producţie şi ofertă.

Aşadar producţia este activitatea umană care se manifestă prin crearea de bunuri şi servicii, apte să satisfacă nevoi şi care sunt destinate consumului. Majoritatea firmelor produc mai mult de un bun. Decizia cu privire la ce bunuri să se producă, în ce cantitate şi cum să fie produse, reprezintă o problemă centrală care îi priveşte pe managerii firmei. Problemele ar fi corect rezolvate dacă nu ar interveni unele relaţii importante între produse. Realizarea unui produs poate afecta producerea altuia. În unele cazuri produsele sunt realizate la un loc; acestea fiind numite produse comune.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:

• să cunoască şi să înţeleagă aspecte importante în ceea ce priveşte teoria producătorului

• să realizeze o caracterizare generală a factorilor de producţie

61

• să înţeleagă modalităţilor de combinare şi substituire a factorilor de producţie, optimului consumatorului şi a curbei de indiferenţă.

Timpul alocat unităţii: 4 ore

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Întreprinderea ca sistem

Întreprinderile sunt organizaţii cu scop economic care în urma desfăşurării unei activităţi eficiente şi eficace pot obţine profit.

Prin întreprindere înţelegem în fapt orice unitate economică producătoare de bunuri şi servicii, capabilă de a se organiza din punct de vedere funcţional şi tehnologic în vederea desfăşurării unor activităţi specifice. Întreprinderea modernă este o componentă de bază a economiei naţionale, producând bunurile şi serviciile necesare existenţei. La nivel microeconomic, întreprinderile sunt promotoarele iniţiativelor economice de satisfacere a nevoilor manifestate în societate. Regiile autonome, societăţile comerciale, societăţile cooperatiste, asociaţiile familiale, asociaţiile proprietarilor de pământ, micii întreprinzători autorizaţi să-şi desfăşoare anumite activităţi reprezintă exemple de întreprinderi.

Pe baza unor criterii economice si juridice, întreprinderile sunt de următoarele tipuri:

- întreprinderi persoane fizice (individuale, private de familie); - întreprinderi asociere (cooperative); - întreprinderi - societăţi comerciale: de persoane în nume

colectiv şi în comandită simplă; de capitaluri în comandită pe acţiuni şi societăţi pe acţiuni (corporaţii); societăţi cu răspundere limitată (mixte, de persoane şi de capitaluri);

- regii autonome - naţionalizate sau constituite din rezervele statului.

Mişcările permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc. între agenţii economici şi mediul exterior în calitate de participanţi la activitatea economică concretizează fluxurile economice. (vezi figura 4.1)

62

Fig. 4.1 Relaţia întreprinderii cu mediul exprimată prin fluxuri Sursa: Herbei M., Echilibrul financiar al firmei, Ed. Mirton, Timişoara,

1998, p. 7. Abordate într-o concepţie sistemică, întreprinderile: � prezintă o anumită finalitate - aceasta vizează orientarea

activităţii întreprinderii spre patru obiective fundamentale: • profit; • supravieţuire; • dezvoltare; • responsabilitate socială. � prezintă o anumită barieră care o separă de mediul său

specific. � asigură, în permanenţă, fluxuri materiale, financiare,

informaţionale prin însăşi organizarea sa procesuală şi structurală. Astfel, dintr-o perspectivă structurală, putem considera

întreprinderea ca fiind un sistem compus din elemente structurale interdependente (subsisteme) aflate în relaţii de intercondiţionare şi care sunt astfel organizate încât să constituie un întreg. Întreprinderea este deci un sistem dinamic şi deschis, adică un sistem care interacţionează şi răspunde la stimulii mediului, procesând o serie de resurse diverse şi realizând ieşiri sub formă de produse, servicii sau informaţii. Practic finalitatea demersului uman în întreprindere trebuie să vizeze adaptarea rapidă la schimbările din mediul ambiant, pentru a spori şansele de menţinere a viabilităţii organizaţiei.

Intrările în sistem – fluxul real de intrări - sunt constituite din resursele financiare, materiale, umane şi informaţionale, pentru care corespunde un flux financiar de ieşiri (plăţi). Ieşirile din sistem – fluxul real de ieşiri - constau din produse, servicii şi informaţii, depind de calitatea intrărilor şi de parametrii de procesare a sistemului şi sunt generatoare de flux financiar de intrări (încasări). Evaluarea modului de funcţionare a sistemului are la bază criterii multiple cum ar fi crearea de valoare pentru proprietari, rentabilitatea, regularitatea achitării obligaţiilor către terţi, eficienţa proceselor interne, gradul de atingere a obiectivelor organizaţionale (eficacitate), protecţia socială şi de mediu, investiţiile realizate, măsura în care întreprinderea este percepută ca „un bun cetăţean” etc.

Funcţionarea şi succesul sistemului sunt date de parametrii interni, cum ar fi calitatea activelor deţinute (proprietăţi, tehnologii etc.) şi a resurselor umane (manageri, personal, colaboratori), modul de organizare, modul de gestionare a aspectelor legate de mediu,

63

poluare şi regenerarea resurselor epuizabile, dimensiunea întreprinderii etc. dar şi de parametrii externi, cum ar fi factori socio-culturali, tehnologici, economici, de mediu, politici, legislativi, mediul concurenţial, clienţii, furnizorii, existenţa produselor de substituţie, acţiunile eventualelor grupuri de presiune etc.

Întreprinderea ca sistem10: este: (a) un sistem complex pentru că încorporează resurse umane

(variate din punct de vedere al nivelului de pregătire, al vârstei, sexului, specializării, vechimii etc.), resurse materiale (materii prime, materiale, utilaje, clădiri, combustibili etc.) şi resurse financiare (disponibilităţi băneşti în numerar sau în conturi bancare), între aceste resurse stabilindu-se multiple şi profunde legături;

(b) un sistem economic autonom, în cadrul căruia are loc ansamblul activităţilor de gestionare a patrimoniului propriu al întreprinderii.

Ca subiect al gestiunii economice, întreprinderea îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: are un patrimoniu propriu, pe care îl valorifică şi îl dezvoltă; are autonomie decizională cu scop lucrativ, de producţie şi execuţie de lucrări; dispune de o relativă independenţă în gestiune şi de autonomie deplină în luarea deciziilor de implicare în circuitul economic naţional; îşi organizează sistemul informaţional astfel încât să poată măsura veniturile, cheltuielile şi rezultatele obţinute din gestionarea patrimoniului; îşi achită datoriile fiscale.

(c) un sistem tehnico-productiv caracterizat prin existenţa ansamblului de mijloace materiale tehnice şi tehnologice, care reprezintă suportul desfăşurării activităţilor umane în cadrul întreprinderii. Acestea dau în foarte mare măsură conţinutul activităţilor desfăşurate în întreprindere, îi determină profilul acesteia. Funcţia principală a întreprinderii este producerea de bunuri sau servicii destinate vânzării pe piaţă. Prin această caracteristică întreprinderea se delimitează de alţi agenţi economici cum ar fi administraţiile publice.

(d) sistem organizatoric-administrativ – în momentul înfiinţării întreprinderea obţine statutul de persoană juridică, are o denumire precisă, un sediu şi un obiect de activitate bine determinat. Întreprinderea îşi defineşte propria structură organizatorică şi dispune de un regulament propriu de organizare şi funcţionare;

(e) un sistem social, care se prezintă sub forma unui complex de relaţii structurale interpersonale sau pluri-personale, în care indivizii sunt identificaţi în funcţie de activitate, statut, rol, şi care urmăreşte realizarea unor obiective precise. Exercitarea puterii este bine definită, cu responsabilităţi precizate prin diviziunea muncii şi a funcţiilor sale. Salariaţii întreprinderii se constituie în colectivităţi sau structuri psiho-sociale distincte, în interiorul cărora apar relaţii într-o varietate de forme care dau viaţă întreprinderii;

(f) un sistem deschis, această proprietate fiind specifică tuturor sistemelor care au legături cu mediul prin cel puţin o intrare şi o ieşire. Întreprinderea ca sistem deschis are elemente distincte (obiect de activitate, statut, corp decizional, executanţi) care interacţionează între ele şi cu mediul extern (piaţa de desfacere, concurenţa, piaţa capitalului, piaţa forţei de muncă, etc.), care realizează un schimb de

10 Vezi Bărbulescu C., Gavrilă T. (coord.), Economia şi gestiunea întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag. 30-32.

64

energie şi de materie cu mediul, atinge o stare de stabilitate prin mecanismele conservatoare (de menţinere) şi adaptative (de schimbare) şi realizează procese de creştere prin transformări interne.

Întreprinderile se află în relaţii cu mediul lor ambiant şi, ca şi componente ale sistemelor mai mari: economia şi societatea, manifestă relaţii continue cu acestea. Ca expresie a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii asistăm astăzi la o amplificare a dimensiunii internaţionale a caracterului deschis al întreprinderilor.

În calitate de sistem deschis, întreprinderea se dovedeşte a fi un sistem organic adaptativ, în sensul că modificările produse în structura şi funcţionarea sa sunt un rezultat al transformărilor produse în mediu, şi activă, în sensul că la rândul ei influenţează acest mediu prin produsele şi serviciile sale, potenţialul său inovaţional, mutaţiile pe care le produce în cadrul socio-economic în care este plasată.

(g) un sistem autoreglabil, ca urmare a faptului că întreprinderea are capacitatea, oferită de autonomia sa funcţională, de a-şi modifica activitatea în scopul realizării obiectivelor propuse;

(h) un sistem probabilistic, sub permanenta influenţă a unor factori perturbatori;

(i) un sistem cu finalitate, care îşi realizează obiectivele stabilite.

Prin procesul de transformare, cele patru categorii de resurse (materiale, financiare, umane şi informaţionale) sunt valorificate ca ieşiri materiale de bunuri şi/sau servicii. Sistemul nu are ca scop doar vânzarea integrală a produselor şi serviciilor rezultate vizând şi obţinerea unei valori adăugate cât mai consistente, de natură să permită remunerarea satisfăcătoare a tuturor celor implicaţi în operaţiunile întreprinderii sau afectaţi de activitatea acesteia.

4.3.2. Factorii de producţie

Factorii de producţie reprezintă resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare de fluxuri. În măsura în care resursele productive disponibile sunt atrase şi utilizate în activitatea economică acestea reprezintă în fapt factorii de producţie.

J. B. Say, sublinia în lucrarea sa „Tratat de economie politică”, că la producerea bunurilor participă trei factori de producţie şi anume: munca, natura (pământul) şi capitalul. Munca şi pământul pot fi consideraţi ca factori originari sau primari ai producţiei iar capitalul, ca un factor derivat care rezultă din interacţiunea primilor doi.

Munca reprezintă activitatea specific umană, normală sau/şi intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa ajutându-se de instrumente corespunzătoare în scopul producerii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor imediate şi de perspectivă.

Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii. Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o activitate economică, precum şi vârsta legală (15-65 ani). Populaţia activă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi profesionale, elevii, studenţii, precum şi persoanele în curs de schimbare a locului de muncă. Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate profesională.

65

Factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură care pot fi folosite în producerea bunurilor şi serviciilor.

Natura se manifestă ca factor de producţie prin trei comportamente principale:

- pământul care în sens restrâns se manifestă prin fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare, etc.). Teoria economică pornind de la luare în considerare a lucrărilor de hidro-irigaţii, de fertilizare, etc. a formulat noţiunea de pământ-capital;

- resursele de apă ce îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică şi socială;

- resursele minerale care au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare desfăşurării întregii activităţi economice.

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă, în scopul obţinerii unui profit.

Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumentale, bunuri investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic. Bunurile capital sunt acele produse destinate producţiei şi nu satisfacerii nevoilor de consum. În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe) şi este denumit capitalul lucrativ.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net este constituit din:

- capitalul fix, acea parte a capitalului formată din bunuri de lungă durată, care se folosesc în mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare (maşini, utilaje, clădiri, mijloace de transport);

- capital circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi alte obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare), care se consumă integral într-un ciclu de producţie şi se înlocuiesc după fiecare ciclu.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice şi portă numele de uzură. Aceasta se manifestă prin fenomenul uzurii, care reprezintă:

- uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţiilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali;

- uzura morală, determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi, cu performanţe superioare celor aflate în funcţiune.

Starea capitalului fix se apreciază cu ajutorul unor indicatori: coeficientul uzurii capitalului, coeficientul stării fizice sau al stării de utilitate a capitalului fix, coeficientul intrărilor sau punerii în funcţiune a capitalului fix. Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix, hotărâtoare este amortizarea.

Amortizarea reprezintă procesul de recuperare treptată a cheltuielilor de achiziţionare a capitalului fix prin includerea în costul produsului a unei părţi din producţie. Prin amortizare se

66

asigură în cazul fiecărei întreprinderi un fond de amortizare pe seama căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului fix.

Celor trei factori de producţie li se poate adaugă al patrulea – antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie îşi fac apariţia noi factori de producţie numiţi neo-factori cum ar fi: noile tehnologii, cunoştinţele, informaţia etc., care nu pot fi separaţi de factorii clasici întrucât ei acţionează practic prin intermediul şi împreună cu aceştia.

Utilizarea factorilor de producţie presupune o anumită combinare a lor în raport cu specificul activităţii economice în care sunt implicaţi şi cu particularităţile procesului de fabricaţie a bunului economic respectiv. Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectiva structural-calitativă, atât din punct de vedere tehnic cât şi economic.

Un anumit produs poate fi realizat cu ajutorul a “n” combinaţii între factorii de producţie. Spre exemplu, o casă poate fi construită cu un număr mare de lucrători şi cu un număr redus de utilaje (tehnologii precare) sau cu un număr mic de lucrători şi cu utilaje perfecţionate (tehnologii avansate).

Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor:

- divizibilitatea, reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, omogene, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv în integritatea sa (factorul muncă în număr ore/om, factorul pământ în unităţi de suprafaţă etc.). Pentru unii factori de producţie este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea (de exemplu o centrală electrică);

- adaptabilitatea, reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie (de exemplu un tractor la 5 ha.);

- complementaritatea, reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic;

- substituibilitatea, este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinantă dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

Problema esenţială pentru managerii unei firme o constituie volumul resurselor necesare pentru producerea unui bun. Relaţia dintre intrări (factorii de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun şi cantităţile din diferiţi factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia, sunt exprimate prin funcţia de producţie. Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie a doi factori de tipul

Q = (K,L), unde K – capital, L – munca.

Izocuanta sau curba de izoproducţie reprezintă ansamblul

combinaţiilor dintre doi factori, x şi y, care asigură producătorului acelaşi volum (nivel) al producţiei.

67

Fig. 4.2 Harta izocoantelor Legendă: Q0, Q1, Q2 – niveluri diferite ale producţiei

Izocuantele aparţinând aceleiaşi hărţi nu se pot intersecta

niciodată. Ele sunt convexe în raport cu originea axelor (pentru ca producţia să nu se modifice, o scădere a cantităţii utilizate dintr-un factor de producţie (Y) trebuie să fie compensată de creşterea cantităţii utilizate din celălalt factor de producţie (X). De asemenea, au o pantă negativă (datorită scăderii productivităţii marginale), iar nivelul producţiei este cu atât mai ridicat cu cât izocuanta se află mai departe de originea axelor.

Când unul din factori se anulează şi producţia este egală cu zero. Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea factorilor de producţie ci şi un mod specific de înlocuire a lor, respectiv substituirea lor. Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune diverse combinări şi substituiri de factori de producţie, care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie.

Există diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie: - complementaritatea factorilor (substituirea în proporţii fixe) –

factorii de producţie sunt complementari şi nu este posibilă substituirea lor.

- substituirea perfectă – factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui factor va corespunde scăderii cu o unitate a celuilalt factor);

- substituirea imperfectă – factorii de producţie se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai mult sau mai puţin de o unitate în condiţiile scăderii cu o unitate a celuilalt factor).

Pentru aprecierea alegerii făcute se folosesc următorii trei indicatori:

- productivitatea marginală a factorilor de producţie – reprezintă producţia suplimentară ce se poate obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie;

- rata marginală de substituire a doi factori – reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor de producţie necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă;

- elasticitatea substituirii – exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul sau se modifică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivă pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variază de la zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu altul.

68

Determinarea celei mai eficiente combinaţii presupune: i) Cunoaşterea caracteristicilor procesului de producţie; ii) Încadrarea în bugetul de care dispune producătorul, care

este un buget limitat. Se formează o legătură între volumul producţiei pe care întreprinzătorul doreşte să-l realizeze şi cantitatea utilizată din fiecare factor de producţie care poate fi evidenţiată prin funcţia de producţie.

4.3.3. Comportamentul producătorului

Întreprinzătorul ia decizii în trei perioade de timp: Pe termen scurt: atunci când modificarea producţiei se face

doar prin modificarea factorilor de producţie variabili, capitalul fix rămânând constant.

Pe termen lung:când modificarea producţiei se face prin modificarea tuturor factorilor de producţie dar raportul dintre capital şi muncă ( K/ L ) rămâne constant.

Pe termen foarte lung - modificarea volumului producţiei se face prin modificarea tuturor factorilor de producţie, dar şi cu înlocuirea tehnologiilor vechi cu altele noi, mai performante (tehnologii înalte), ceea ce înseamnă că raportul dintre capital şi muncă ( K/L)creşte , întreprinzătorul substituind munca cu capitalul.

Aşa cum am mai menţionat anterior, întreprinzătorul , prin deciziile sale urmăreşte fie:maximizarea producţiei la un volum dat de factori de producţie; fie minimizarea costurilor de producţie la un volum dat al producţiei, fie maximizarea profitului.

Fig. 4.3 Legătura între evoluţia producţiei, a productivităţii şi a costurilor

Rata marginală de substituţie între factorii de producţie a

factorului y cu factorul x (Rms) este cantitatea dintr-un factor de producţie la care trebuie să se renunţe (de ex. Y) pentru a spori cu o unitate celălalt factor (X), astfel încât volumul producţiei să rămână constant.

Rms = - dY/ dX =Wmg X/Wmg Y

unde: Wmg sunt productivităţile marginale ale bunurilor x şi y.

69

4.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4

Întreprinderile sunt organizaţii cu scop economic care în urma desfăşurării unei activităţi eficiente şi eficace pot obţine profit.

Mişcările permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc. între agenţii economici şi mediul exterior în calitate de participanţi la activitatea economică concretizează fluxurile economice.

Munca reprezintă activitatea specific umană, normală sau/şi intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa ajutându-se de instrumente corespunzătoare în scopul producerii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor imediate şi de perspectivă.

Factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură care pot fi folosite în producerea bunurilor şi serviciilor.

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă, în scopul obţinerii unui profit.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau net este constituit din capitalul fix şi capital circulant.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice şi portă numele de uzură.

Amortizarea reprezintă procesul de recuperare treptată a cheltuielilor de achiziţionare a capitalului fix prin includerea în costul produsului a unei părţi din producţie.

Rata marginală de substituţie între factorii de producţie este cantitatea dintr-un factor de producţie la care trebuie să se renunţe pentru a spori creşterea cu o unitatea a celuilalt factor, astfel încât volumul producţiei să rămână constant.

Concepte şi termeni de reţinut

• factor de producţie • factor originar • factor derivat • pământul • pământ-capital • capital • bunuri-capital • capital tehnic • capital fix • capital circulant • uzură fizică • uzură morală • amortizare • neo-factori Întrebări de control şi teme de dezbatere

70

• Cum se clasifică resurselor productive? • Definiţi şi explicaţi factorul de producţie muncă. • Care sunt proprietăţile factorilor de producţie? • Ce este izocuanta şi care sunt proprietăţile izocuantelor?

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. .................... reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă, în scopul obţinerii unui profit. 2. .................... reprezintă procesul de recuperare treptată a cheltuielilor de achiziţionare a capitalului fix prin includerea în costul produsului a unei părţi din producţie. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Capitalul, factor de producţie se referă la: a) bunuri economice destinate tranzacţiilor pe piaţă b) bunuri destinate producerii altor bunuri sau servicii c) investiţiile unei firme d) creditele contractate la bănci 4. Uzura morală a capitalului fix implică pentru proprietar a) profituri mai mari, deoarece se vor folosi utilaje mai performante b) scăderea costului datorită apariţiei unor utilaje similare dar mai ieftine c) pierderi sau costuri mai mari pentru că sunt înlocuite utilajele mai vechi d) creşterea vânzărilor

71

Bibliografie obligatorie

• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Patache, Laura, Economia şi gestiunea întreprinderii. Note de curs, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2011.

72

Unitatea de învăţare 5

COSTUL DE PRODUCŢIE

Cuprins

5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Natura şi funcţiile costului de producţie 5.3.2. Costul total, costul mediu şi costul marginal 5.3.3. Relaţia dintre costul marginal, costul mediu variabil şi costul mediu total 5.3.4. Evoluţia costurilor pe termen lung 5.3.5. Economiile şi dez-economiile de scară

5.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

5.1. Introducere Desfăşurarea neîntreruptă a activităţii economice presupune un

consum continuu de factori de producţie. În condiţiile limitării cantitative a acestora, firmele aleg categoriile şi cantităţile de bunuri care vor fi produse şi optimizează combinarea factorilor de producţie disponibili cu obiectivul de a maximiza profitul economic obţinut. Maximizarea profiturilor se poate realiza însă numai prin minimizarea costurilor.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:

• să cunoască conceptul de cost, mărimea şi tipologia costului de producţie

• să înţeleagă rolul minimizării costului şi a raportului cost-profit

• să explice relaţia dintre cost şi productivitate • să surprindă comportamentul producătorului bazat pe

criteriul de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor

73

Timpul alocat unităţii: 2 ore

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Natura şi funcţiile costului de producţie

De cele mai multe ori când economiştii vorbesc despre cost, ei se referă la costul de oportunitate al producerii unui bun sau serviciu. De fiecare dată când alegem să producem un bun sau un serviciu renunţăm la alte utilizări pe care le-am putea da resurselor consumate. De aceea, costul oricărei resurse productive într-o anumită utilizare este maximul pe care aceasta resursă l-ar putea produce într-o utilizare alternativă, în ipoteza unei decizii corecte de gestionare a activităţii.

Acesta este motivul pentru care costurile istorice11 sunt irelevante. Un exemplu va clarifica această ultimă afirmaţie. Ion Dan a moştenit un teren de 500 m2 în Constanţa. În 2012, un teren în aceeaşi zonă are preţul de 1.000 euro/m2. Ion Dan se gândeşte ca pe terenul respectiv să construiască sediul propriei firme. Care este costul terenului pentru noua firmă? Costul istoric, cel la care Popescu a „cumpărat” terenul este zero. Cu toate acestea, dacă Popescu ar vinde terenul său, în 2012, ar obţine 1.000 euro/m2 X 500 m2= 500.000 euro. Suma maximă pe care terenul ar genera-o într-o utilizare alternativă este costul de oportunitate al utilizării terenului pentru firmă. Acest cost este identic cu cel pe care Ion Dan l-ar suporta dacă ar trebui să cumpere terenul de pe piaţa imobiliară în 2012. Costul istoric este irelevant.

Factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică provin, de regulă, de la alţi agenţi economici, pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor. Totodată, în economia de piaţă, întreprinzătorul producător poate utiliza resurse proprii pentru care nu face cheltuieli către terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a factorilor de producţie, se utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit.

Costurile de oportunitate care iau forma unei plăţi monetare explicite către proprietarii factorilor de producţie se numesc costuri explicite.

Costurile de oportunitate care nu necesită o plată monetară de către firmă se numesc costuri implicite.

Costurile implicite nu se regăsesc întotdeauna în costurile contabile ale unei companii şi în profitul contabil al acesteia. Să luăm un exemplu pentru clarificare. Pentru a-şi înfiinţa propria firmă, SOFTING SRL, un individ X renunţă la slujba sa de programator la o altă firmă, unde salariul său era de 500 euro pe lună. În acelaşi timp,

11 Costurile contabile sunt, de cele mai multe ori, costuri istorice.

74

el angajează doi programatori pe care îi plăteşte cu 300 euro pe lună. Costurile explicite lunare cu forţa de muncă ale SOFTING SRL sunt de 2x300=600 euro. La acestea însă trebuie adăugate costurile implicite, în cazul nostru costul de oportunitate al muncii prestate de X, de 500 de euro pe lună. Costurile totale lunare cu forţa de muncă ale SOFTING SRL sunt deci costurile explicite plus costurile implicite. Nu toate aceste costuri se vor regăsi însă în costurile contabile. În exemplul nostru, costul implicit al muncii lui X nu se va regăsi în costurile contabile şi nici în calcularea profitului contabil. Profitul contabil este calculat ca diferenţa dintre veniturile totale ale firmei şi costurile explicite. O evaluare corectă a profitabilităţii firmei se face însă pe baza profitului economic, care ia în considerare atât costurile implicite, cât şi pe cele explicite ale producerii unui bun. Profitul economic se calculează ca diferenţa dintre veniturile totale ale firmei şi suma costurilor explicite şi implicite. Să presupunem că unicele costuri ale firmei sunt cele cu forţa de muncă. Firma, încasează din serviciile furnizate 1.000 euro pe lună. Din punct de vedere strict contabil firma este profitabilă, profitul contabil fiind de 400 de euro pe lună. Din punct de vedere economic însă, o dată ce toate costurile sunt luate în considerare, firma pierde 100 de euro pe lună. Cu alte cuvinte, lui X îi rămân numai 400 euro pe lună în buzunar ca proprietar al SOFTING SRL, în timp ce ar fi câştigat 500 de euro ca şi programator.

Un alt principiu important în evaluarea costurilor este cel al actualizării. Acesta semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor cheltuielilor incluse în cost; aceasta deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare economică în momente diferite de timp. Ca urmare, costurile prezente sunt diferite de costurile viitoare. Să ilustrăm această problemă cu un exemplu simplu. Să presupunem că aveţi de făcut o plată în valoare de 1.000 de euro peste un an şi o altă plată, tot de 1.000 de euro, mâine. Rata dobânzii pentru un depozit la termen, în euro, pe 1 an, este de 4%. Cele două plăţi au o valoare economică diferită, pentru că mâine puteţi depune în bancă numai 961,53 euro urmând ca peste un an să retrageţi aceşti bani, împreună cu dobânda aferentă, adică exact cei 1.000 de euro pe care îi aveţi de plătit la momentul respectiv. Prin urmare valoarea prezentă a 1.000 de euro pe care îi datoraţi peste un an este de numai 961,53 euro.12 Valoarea prezentă a celor 1.000 de euro pe care îi datoraţi mâine este, evident, 1.000 de euro.

În raport cu volumul producţiei şi în funcţie de intervalul de timp la care se raportează, costurile de producţie au un comportament diferit. De aceea, evoluţia costurilor este analizată şi urmărită atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

Firmele folosesc o varietate de factori pentru a produce. Unii din aceşti factori, cum ar fi cantitatea de materie primă, energia şi cantitatea de muncă folosită pot fi ajustaţi imediat pentru a creşte sau scădea volumul producţiei. De aceea, aceşti factori se numesc variabili. Alţi factori însă nu pot fi ajustaţi imediat. Ei includ hale de producţie, birouri, echipamente, forţă de muncă specializată etc. Aceşti factori se numesc factori ficşi. Diferenţa dintre factorii ficşi şi

12 Cum am ajuns la aceasta cifră? Fără a intra în amănunte, valoarea prezentă a unei sume viitoare Sn,

unde n este numărul de ani, este S0=Sn/(1+r) n, unde r este rata anuală a dobânzii.

75

cei variabili este cea care determină distincţia între două orizonturi temporale: termenul scurt şi termenul lung. Aşa cum s-a menţionat şi în capitolul „Cererea, oferta şi echilibrul pieţei”, termenul scurt este acea perioadă de timp în care anumiţi factori nu pot fi ajustaţi, sunt ficşi. Termenul lung este perioada de timp în care toţi factorii pot fi ajustaţi. Perspectivele „pe termen scurt” şi „pe termen lung” nu sunt deci definite în termeni calendaristici. În plus, ele diferă în funcţie de tipul de întreprindere sau de produs.

Costul de producţie constituie un criteriu esenţial în fundamentarea deciziilor întreprinzătorilor privind asimilarea în fabricaţie a noilor produse. Numai printr-o estimare simultană cât mai exactă a cheltuielilor de producţie şi a preţului prezumtiv de vânzare al mărfurilor se poate aprecia dacă veniturile obţinute vor depăşi cheltuielile şi se va obţine rata de rentabilitate acceptabilă.

Costul de producţie este şi un indicator de referinţă al nivelului eficienţei economice. Urmărirea nivelului real al cheltuielilor de producţie oferă agenţilor economici posibilitatea să cunoască volumul factorilor de producţie consumaţi şi eficienţa acestor consumuri, comparativ cu normele de cheltuieli prevăzute sau cu nivelul consumurilor realizate de către firmele concurente.

Costul de producţie constituie un indicator esenţial pentru stabilirea preţului cerut de vânzător în procesul de negociere a mărfii cu agenţii economici cumpărători. Cunoscând nivelul exact al cheltuielilor de producţie, vânzătorul va şti între ce limite poate să negocieze preţul de vânzare, astfel încât să-şi recupereze aceste cheltuieli şi să obţină şi un profit.

În sfârşit, prin compararea cu preţul internaţional, costul de producţie orientează întreprinderile să-şi îmbunătăţească permanent structura importurilor şi exporturilor.

5.3.2. Costul total, costul mediu şi costul marginal

A. Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit structural, divizat în cost fix şi cost variabil şi pe ansamblu, adică drept cost global total.

- costul fix reflectă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de volumul producţiei (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi, etc.).

- costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe, etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie.

- costul total reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. B. Costul mediu sau costul unitar, exprimă costurile globale pe

unitatea de produs. Similar costului global, distingem costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul total.

- costul mediu fix reprezintă costul fix pe unitatea de produs; - costul mediu variabil sau costul variabil pe unitatea de produs; - costul mediu total exprimă costul global total pe unitatea de

produs. C. Costul marginal exprimă sporul de cost total necesar pentru

76

obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit mică a cantităţii de produse. Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii şi de el depinde costul mediu total. Costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat şi când îi este inferior şi este crescător când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior. Cele două costuri sunt egale atunci când costul mediu total este la nivel minim. Astfel costul marginal trage după sine în jos sau în sus costul mediu total.

Costul total (CT ) exprimă, în formă bănească, consumurile totale de factori de producţie realizate pentru obţinerea unui volum dat al producţiei. Costul total al producerii fiecărui nivel de producţie poate fi obţinut din funcţia de producţie, prin luarea în calcul a preţurilor factorilor de producţie folosiţi.

Tabelul 2 Costurile totale si marginale ale firmei Alfa

Producţie totală

Q

Muncă (Muncitori/zi)

L

Costuri cu munca (variabile)

CV

Capital (utilaje/zi)

K

Costuri cu

capitalul (fixe) CF

Costuri totale

CT

Cost marginal

Cm 0 0 0 1 250000 250000

1 2 200000 1 250000 450000 200000 3 3 300000 1 250000 550000 50000

7 4 400000 1 250000 650000 25000 10 5 500000 1 250000 750000 33333 12 6 600000 1 250000 850000 50000

13 7 700000 1 250000 950000 100000

Dacă reprezentăm grafic nivelul costului total pentru fiecare

nivel al producţiei obţinem funcţia costului total (figura 5.1). Prin urmare, funcţia costului total derivă direct din funcţia de producţie şi din preţurile factorilor.

Din figura 5.1 se poate observa că, de la un anumit nivel al producţiei, costul total creşte într-un ritm crescător. Această evoluţie a costului nu este întâmplătoare şi derivă din produsul marginal descrescător ce caracterizează funcţia de producţie pe termen scurt. Dat fiind că, începând de la un anumit nivel de utilizare, productivitatea fiecărei unităţi adiţionale de factor variabil este din ce în ce mai mică, costurile totale cresc din ce în ce mai repede. Creşterea în costul total datorată creşterii producţiei cu o unitate se numeşte cost marginal (Cm). Costul marginal este un concept extrem de important în analiza economică. El se calculează ca:

Q

CTCm

∆=

Atunci când modificarea producţiei este infinit de mică,

formula de mai sus devine derivata costului total în funcţie de cantitate.

77

Fig. 5.1 Curba costului total al firmei Alfa

Costul total este suma costurilor fixe şi variabile suportate de

către firmă: CVCFCT +=

Orice firmă are costuri care nu variază cu nivelul producţiei, numite costuri fixe (CF). Aceste costuri sunt suportate de aceasta chiar dacă nu se produce nimic. Dacă firma închiriază capitalul, de exemplu, acest cost este suportat indiferent dacă firma produce sau nu şi este acelaşi la orice nivel al producţiei. Combustibilii pentru încălzitul halelor şi birourilor, costurile cu iluminatul, chiriile, salariile indirecte, dobânzile sunt alte exemple de costuri fixe. Costul variabil (CV) reprezintă consumurile factorilor de producţie, în formă bănească, ce se modifică în funcţie de cantităţile produse. În aceasta se includ: materii prime şi materiale de bază şi auxiliare, semifabricate, combustibili pentru producţie, energie pentru producţie, apă tehnologică, salarii directe etc. Costurile variabile, asociate factorilor variabili, se modifică deci o dată cu nivelul producţiei. Unele costuri, variază în mod strict proporţional cu volumul producţiei (de exemplu, consumul de materii prime), iar alte costuri variază neproporţional, mai repede sau mai încet (de exemplu, consumul de benzină al unui vehicul, orele suplimentare, dincolo de durata normală de lucru, sunt plătite cu un tarif superior tarifului normal). Fluctuaţiile costului total cu nivelul producţiei reproduc, prin urmare, variaţiile costului variabil.

Costul marginal este şi el determinat de evoluţia costurilor variabile deoarece:

Q

CV

QQ

CVCFCVCF

QQ

CTCT

Q

CTCm

∆=

−−+=

−=

∆=

01

0011

01

01

În tabelul 2 de mai sus, cheltuielile cu forţa de muncă reprezintă

costurile variabile, iar cele cu capitalul costurile fixe. Costurile totale, fixe şi variabile pot fi exprimate pe unitate de

produs şi în acest caz se numesc costuri medii sau unitare. Costul mediu fix (CMF)reprezintă costul fix pe unitate de

produs:

Q

CFCMF =

78

Costul mediu variabil (CMV) reprezintă costul variabil pe

unitate de produs:

CMVQ

CV= .

Costul mediu total sau costul unitar (CM) este costul total pe

unitate de produs:

CMVCMFQ

CVCF

Q

CTCM +=

+== .

Pragul de rentabilitate este acel nivel al producţiei pentru care

profitul realizat este zero.

Să considerăm următorul grafic simplificat (VT = venit total, CT = cost total, CFT = cost fix total, CVT = cost variabil total):

VT

CT

CFT

Q

P

CVT

Fig. 5.2 Pragul de rentabilitate

Profitul este zero în punctul unde venitul total este egal cu

costul total:

Profit = 0 = VT – CT = VT – CFT – CVT = P x Q – CFT – Q x CVM Deci:

Q(P – CVM) = CFT

Rezultă că nivelul pragului de rentabilitate este:

Qr = CVMP

CFT

Dacă firma care şi-a calculat acest prag de rentabilitate reuşeşte să producă o cantitate mai mare decât Qr , atunci ea va obţine un profit pozitiv. Dacă însă nu va reuşi să ajungă cu producţia la pragul de rentabilitate, atunci firma va înregistra pierderi.

Analizând graficul de mai sus, se poate observa că: O creştere a costului mediu variabil va determina o creştere a

pantei dreptei costului total şi, în consecinţă, o creştere a nivelului pragului de rentabilitate.

O creştere a costului fix va determina o deplasare paralelă, în

79

sus, a dreptei costului total şi, în acest fel, nivelul pragului de rentabilitate va creşte.

Consecinţa practică a acestor observaţii este următoarea. O firmă cu costuri fixe mari şi costuri variabile scăzute va avea un prag de rentabilitate mai ridicat decât una cu costuri fixe mici şi costuri variabile mari. Putem să considerăm că, de regulă, firmele cu costuri fixe mari utilizează mai mult capital din punctul de vedere al factorilor de producţie (sunt mai capital-intensive), în vreme ce firmele cu costuri variabile mai mari utilizează mai multă muncă (sunt mai intensive în factorul muncă).Prin urmare, firmele cu capital-intensivitate mai mare îşi vor atinge pragul de rentabilitate la valori mai mari de producţie, ceea ce constituie un dezavantaj. Şi atunci de ce ar mai investi o firmă în achiziţionarea de capital?

Răspunsul îl dă un alt indicator, şi anume gradul de senzitivitate. Acesta măsoară efectul modificării cantităţilor vândute asupra profitului firmei (П). Formula de calcul este asemănătoare celor referitoare la elasticităţi, adică modificarea profitului raportată la modificarea cantităţii vândute:

GS =

0

0

Q

Q∆

Π

∆Π

Dacă, de exemplu, GS = 3, aceasta înseamnă că la o creştere a vânzărilor cu 10%, profitul firmei va creşte cu 30%.

Dacă vom dezvolta formula de mai sus, vom putea obţine:

GS = CFTCMVPQ

CMVPQ

−−

)(

)(

Din această formulă se observă că o firmă cu costuri fixe mari şi costuri variabile reduse va avea un grad de senzitivitate mai mare. Cu alte cuvinte, deşi trebuie să producă o cantitate mare pentru a-şi atinge pragul de rentabilitate, totuşi, o dată acest prag depăşit, profitul acestei firme va creşte mai repede decât profitul unei firme cu costuri fixe mici şi costuri variabile mari. La fel de adevărată este însă şi situaţia inversă: profitul său va scădea mai repede în perioade de recesiune economică, adică atunci când, se presupune, cantitatea vândută scade sub pragul de rentabilitate. Şi, în plus, firma devine neprofitabilă la niveluri mari de producţie.

Concluzionând, nivelul pragului de rentabilitate şi gradul de senzitivitate au o mare influenţă asupra deciziei unei firme care analizează posibilitatea de a se transforma dintr-o firmă de tip vechi, care foloseşte multă forţă de muncă, într-una de tip nou, modernă, automatizată, într-un cuvânt, capital-intensivă.

În anumite circumstanţe, o firmă nu îşi poate calcula costul mediu variabil şi nici preţul. Aceasta se întâmplă, de exemplu, atunci când firma nu produce un singur produs, ci mai multe. În aceste situaţii, nu mai putem folosi formula de mai sus pentru calculul pragului de rentabilitate.

Ceea ce putem face este să calculăm pragul de rentabilitate, dar

80

în termeni valorici, de venituri. Pentru aceasta, este însă nevoie să acceptăm o ipoteză simplificatoare şi anume că procentul costului variabil în total venit este constant.

Dacă, în cazul unei firme multi-produs, procentul costului variabil mediu al fiecăruia în preţ este diferit, atunci – pentru ca ipoteza formulată să rămână valabilă – trebuie ca procentul fiecărui produs în total venituri să fie constant.

Să notăm:

a = VT

CVT

Deci, CVT = a x VT. Dar ştim că VT = CFT + CVT (definiţia pragului de

rentabilitate). Deci, VT = CFT + a x VT. Scoţând venitul total, obţinem nivelul pragului de rentabilitate,

exprimat valoric, în unităţi monetare:

VT = a

CFT

−1

5.3.3. Relaţia dintre costul marginal, costul mediu variabil şi costul mediu total

Pentru a înţelege mai uşor relaţia dintre costul marginal, costul mediu variabil şi costul mediu total, vom urma paşii exemplului firmei ABC SA. (vezi tabelul 3 şi figura 5.3)

Tabelul 3. Costurile medii şi marginale pe termen scurt ale firmei ABC SA

Producţie

Costuri variabile

(CV)

Costuri fixe

(CF)

Costuri totale

(CT)

Costul margin

al (CM)

Costul mediu

fix (CMF)

Costul mediu

variabil (CMV)

Costul mediu total (CM)

0 0 150 150

1 38 150 188 38 150.00 38.00 188.00 2 72 150 222 34 75.00 36.00 111.00 3 102 150 252 30 50.00 34.00 84.00 4 130 150 280 28 37.50 32.50 70.00

5 155 150 305 25 30.00 31.00 61.00

6 178 150 328 23 25.00 29.67 54.67 7 199 150 349 21 21.43 28.43 49.86 8 220 150 370 21 18.75 27.50 46.25 9 240 150 390 20 16.67 26.67 43.33

10 260 150 410 20 15.00 26.00 41.00 11 282 150 432 22 13.64 25.64 39.27 12 305 150 455 23 12.50 25.42 37.92 13 330 150 480 25 11.54 25.38 36.92 14 357 150 507 27 10.71 25.50 36.21 15 388 150 538 31 10.00 25.87 35.87 16 422 150 572 34 9.38 26.38 35.75

17 460 150 610 38 8.82 27.06 35.88 18 502 150 652 42 8.33 27.89 36.22 19 550 150 700 48 7.89 28.95 36.84

20 603 150 753 53 7.50 30.15 37.65 21 662 150 812 59 7.14 31.52 38.67 22 727 150 877 65 6.82 33.05 39.86 23 800 150 950 73 6.52 34.78 41.30 23 880 150 1030 80 6.25 38.26 44.51

81

Din tabelul 3 şi din figura 5.3 observăm faptul că: - Costurile fixe medii descresc continuu cu nivelul producţiei,

reflectând faptul că acelaşi cost fix este „împărţit” la din ce în ce mai multe unităţi de produs.

- Costurile medii totale, costurile medii variabile şi cele marginale descresc şi apoi cresc (au o forma de U). Atât costurile marginale, cât şi cele medii variabile cresc de la un anumit nivel al producţiei, din cauza produsului marginal descrescător al factorilor variabili. Costul mediu total reflectă evoluţia combinată a costurilor medii fixe şi variabile. Punctul de minim al costului mediu total se numeşte mărimea optimă pe termen scurt a firmei.

- Costul marginal scade şi creşte mai repede decât scad şi cresc costurile medii variabile şi totale. Se poate observa că, atât timp cât costul marginal este sub costul mediu total sau sub costul mediu variabil, acestea din urmă scad. Atunci când costul marginal este deasupra costului mediu total sau deasupra celui variabil, aceste costuri cresc. Această relaţie nu este întâmplătoare, ci reprezintă o regulă matematică generală. Ca urmare, curba costului marginal va intersecta curbele costurilor medii totale şi medii variabile în punctele de minim ale acestora.13

Fig. 5.3 Relaţia dintre costuri pe exemplul firmei ABC SA

5.3.4. Evoluţia costurilor pe termen lung

Dacă pe termen scurt întreprinzătorii pot mări producţia numai în limita capacităţilor de producţie existente, pe termen lung constrângerile legate de factorii ficşi dispar.

În cadrul unui orizont de timp îndelungat, întreprinzătorii au posibilitatea să intervină asupra mărimii capacităţii de producţie prin investiţii, cu ajutorul cărora se dau în exploatare noi capacităţi de producţie (dacă se urmăreşte creşterea dimensiunilor producţiei) sau prin renunţarea la o serie de capacităţi. Deci, pe o perioadă lungă, practic toate costurile au caracter variabil.

13 Demonstraţia matematică este simplă. Funcţia costurilor medii îşi atinge minimul când prima derivată devine zero. Deci:

CMQ

CTCmCTCmQ

Q

CTQCTQQQCTQCM ===>=−×=>=

×−∂∂×=>=∂∂∂∂ = 002

1/0/)/(/ .

O demonstraţie similară se poate face şi pentru curba costurilor variabile.

82

Deoarece firmele sunt mai flexibile pe termen lung, ele pot produce la costuri medii mai scăzute decât cele pe termen scurt. De aceea, curba costului mediu pe termen lung este reprezentată grafic ca o curbă înfăşurătoare a curbelor costurilor medii pe termen scurt (i se mai spune şi curba-plic). Pe termen lung, firmele îşi pot alege pe ce curbă a costurilor medii pe termen scurt să se situeze, adică pot alege o anumită dimensiune a firmei care să le minimizeze costurile producerii unui anumit nivel de producţie. Punctele de tangenţă dintre curbele costurilor medii pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung reprezintă costul minim asociat acelui nivel de producţie.

Câteva exemple vor ilustra mai bine relaţia dintre costurile medii pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung. În figura 5.4, sunt reprezentate trei firme identice ca tehnologie: una de mărime mică, alta de mărime mijlocie şi alta de mărime mare, descrise de curbele costurilor lor medii pe termen scurt. O firmă care vrea să producă 10.000 de unităţi pe lună, de exemplu, va alege pe termen lung dimensiunea medie. Dacă ar alege o capacitate mare, costurile ar fi ridicate, pentru că o mare parte a acestei capacităţi ar rămâne nefolosită.

Firma de mărime medie reprezentată în figura 5.4 produce 10.000 de produse pe lună la costul mediu de 1 milion lei/bucată. Pe fondul unei cereri ridicate din partea consumatorilor, firma doreşte însă să-şi majoreze producţia la 11.000 de unităţi pe lună. Pe termen scurt, deoarece nu îşi poate schimba capacitatea (mărimea), această firmă trebuie să majoreze cantitatea de factori variabili utilizaţi. Produsul marginal descrescător al acestor factori determină costurile medii totale să crească la 1,5 milioane pe unitate de produs. Pe termen lung însă, firma îşi poate creşte şi capacitatea de producţie (şi, ca atare, trece pe o curbă a costurilor pe termen scurt situată la dreapta), ceea ce îi va permite să producă cele 11.000 de unităţi la un cost mediu de aproximativ 1 milion lei.

Perioada de timp în care firmele îşi pot ajusta capacităţile de producţie este diferită de la firmă la firmă şi de la industrie la industrie. Construirea unui reactor nuclear durează între 5 şi 10 ani. Extinderea unui restaurant, pe de altă parte, se poate face în câteva săptămâni.

CM (termen scurt)

Mărime mica a

firmei

CM (termen scurt)

Mărime medie a

firmei

CM (termen scurt)

Mărime mare a

firmei

Costul mediu pe termen lung (CML)

9.000 10.000 11.000

1.5 mil

1 mil

Fig. 5.4 Relaţia dintre costurile medii pe termen scurt şi costul mediu pe

termen lung

83

5.3.5. Economiile şi dez-economiile de scară

Creşterea sau scăderea, pe termen lung, a capacităţii de producţie a firmelor poartă denumirea de modificare a scării de producţie. O schimbare în scara de producţie poate afecta în mod diferit costul mediu pe termen lung, în funcţie de tehnologia de producţie. Firmele pot avea trei tipuri de randamente de scară.

Atunci când costul mediu pe termen lung scade o dată cu creşterea nivelului producţiei firma beneficiază de economii de scară sau de economii interne de scară. Atributul de intern are menirea de a atrage atenţia că astfel de economii se obţin numai la nivelul întreprinderii (în cadrul acesteia), nu şi la cel de ramură sau de economie naţională. Aceste economii de scară pot fi cu caracter tehnic sau cu caracter financiar. Avantajele tehnice ale fabricării pe scară mare pot fi diverse, remarcându-se cele care rezultă dintr-o mai bună specializare a sarcinilor în cadrul întreprinderii şi din folosirea utilajelor moderne din dotarea tehnică. O întreprindere cu capacitate de producţie mare poate beneficia de lucrători specializaţi în executarea aceloraşi produse, operaţii etc. Timpul lor de muncă este astfel mai bine valorificat comparativ cu o întreprindere de dimensiuni mici, obţinând astfel o creştere a productivităţii muncii. Deoarece utilajele sunt indivizibile, utilajele moderne, specializate, cu performanţe tehnico-funcţionale deosebite nu se justifică a fi folosite decât atunci când volumul producţiei pe care întreprinderea îl poate vinde este suficient de mare. Pe lângă economiile de scară cu caracter tehnic, o întreprindere poate avea şi economii de scară cu caracter financiar, datorate obţinerii, din partea furnizorilor, a unor reduceri de preţuri, bonificaţii pentru comenzi importante ş.a. Similar, de la bănci o astfel de firmă poate beneficia de condiţii de credit şi de finanţare mai avantajoase.

Atunci când costul mediu pe termen lung nu se modifică o dată cu nivelul producţiei, firma are randamente de scară constante.

Cu anumite tehnologii sau la niveluri foarte ridicate ale producţiei se pot instala dez-economii de scară, adică să aibă loc o creştere a costului mediu pe termen lung o dată cu creşterea nivelului producţiei. Dez-economiile de scară sunt generate de probleme de coordonare ce apar în cadrul organizaţiilor foarte mari, cum ar fi:

- dificultăţi manageriale, care se amplifică după ce dimensiunile întreprinderii depăşesc anumite limite (când canalele de transmitere a informaţiilor se complică foarte mult, deciziile fundamentându-se tot mai greu, transmiterea lor presupunând un timp îndelungat etc.);

- gestiunea stocurilor devine, de asemenea, foarte costisitoare dacă dimensiunile producţiei sunt foarte mari;

- adaptările producţiei la schimbările pieţei se realizează tot mai greu,

Teoretic, curba costurilor pe termen lung ale unei firme poate reflecta toate tipurile de randamente de scară, caz în care ea va avea forma de U prezentată în figura 17. Firmele din figura 17 beneficiază de economii de scară până la un nivel al producţiei de aproximativ 9.000 unităţi pe lună. Între 9.000-11.000 unităţi pe lună randamentele de scară sunt constante, iar după 11000 se instalează dez-economiile de scară. Punctul de minim al curbei costului mediu pe termen lung reprezintă dimensiunea optimă a întreprinderii. Studiile empirice arată că, în practică, zona de economii de scară tinde să fie relativ

84

redusă, ea fiind urmată de o porţiune relativ lungă cu randamente de scară constante. Zonele de dez-economii de scară sunt mai puţin vizibile şi apar numai la niveluri foarte ridicate ale producţiei.

5.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 5

Factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică provin, de regulă, de la alţi agenţi economici, pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor. Totodată, în economia de piaţă, întreprinzătorul producător poate utiliza resurse proprii pentru care nu face cheltuieli către terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a factorilor de producţie, se utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit.

Costurile de oportunitate care iau forma unei plăţi monetare explicite către proprietarii factorilor de producţie se numesc costuri explicite.

Costurile de oportunitate care nu necesită o plată monetară de către firmă se numesc costuri implicite.

Actualizarea costurilor semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor cheltuielilor incluse în cost; aceasta deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare economică în momente diferite de timp.

Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit structural, divizat în cost fix şi cost variabil şi pe ansamblu, adică drept cost global total.

Costul mediu sau costul unitar, exprimă costurile globale pe unitatea de produs. Similar costului global, distingem costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul total.

Costul total exprimă, în formă bănească, consumurile totale de factori de producţie realizate pentru obţinerea unui volum dat al producţiei.

Costul fix reflectă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de volumul producţiei (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi, etc.).

Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe, etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie.

Concepte şi termeni de reţinut

• cost de producţie • costul economic • costul contabil • costul de oportunitate • preţ de vânzare • profit • cost global • costul mediu • costul marginal

85

• minimizarea profitului • prag de rentabilitate • optimul producătorului. Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Ce este costul economic? • Ce este costul de oportunitate? • Din ce elemente se compune costul global şi ce reprezintă el? • Din ce elemente se compune costul mediu (unitar) şi ce reprezintă el ? • Definiţi şi reprezentaţi grafic pragul de rentabilitate.

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. …................. semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor cheltuielilor incluse în cost; aceasta deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare economică în momente diferite de timp. 2. .................... reflectă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de volumul producţiei (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi, etc.). Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Costul de producţie a) reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acestuia. b) reprezintă acele cheltuieli de forţa de muncă proprie proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar cuveni c) exprimă în formă fizica şi/sau monetară, ceea ce corespunde celei mai bune alternative sacrificate d) reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii

86

4. Costul variabil exprimă a) acele cheltuieli ale întreprinderii care nu se modifică în funcţie de volumul producţiei b) costul pe unitatea de produs c) acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei d) costul pe întreaga cantitate de produse

Bibliografie obligatorie

• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Schumpeter Joseph, Zece mari economişti – De la Marx la Keynes, Editura Publică, Bucureşti, 2010.

87

Unitatea de învăţare 6

PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

Cuprins

6.1. Introducere 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Conceptul, trăsăturile şi restricţiile pieţei muncii 6.3.2. Cererea şi oferta. Echilibrul pieţei muncii 6.3.3. Salariul

6.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

6.1. Introducere Ca domeniu de analiză pentru teoria şi practica economică,

problematica pieţei muncii a apărut din timpuri străvechi, probabil odată cu angajarea oştirii romane în schimbul unei sume de bani „salarium” pentru a-şi cumpăra sarea.

Apariţia curentului clasic de analiză economică a marcat o piatră de hotar în abordarea problematicii pieţei muncii din perspectiva raţionalităţii economice, care în timp s-a aprofundat, s-a diversificat, pe fondul apariţiei şi perpetuării a numeroase nuanţe, opinii originale şi chiar controverse. Probabil că prima dintre acestea vizează însăşi conceptul în sine. Astfel, în opinia unor autori români , conceptul nu ar fi fezabil din punct de vedere ştiinţific, deoarece obiectul actului de vânzare - cumpărare este forţa de muncă şi nu munca, considerând mai adecvat termenul de piaţă a forţei de muncă.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:

• să cunoască conţinutul şi să caracterizeze pieţei muncii • să explice cererea şi oferta de muncă • să prezinte conţinutul şi forme salariului • să evidenţieze principalele aspecte privind piaţa muncii din

România

88

Timpul alocat unităţii: 2 ore

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Conceptul, trăsăturile şi restricţiile pieţei muncii

Omul este mai mult decât o marfă14, el prestează muncă; conform uneia din legile ergonomiei forţa de muncă se reproduce de la o zi la alta, fiind o resursă umană regenerabilă, de aici, necesitatea realizării unui echilibru între timpul de muncă şi timpul liber.

La rândul său, profesorul Gheorghe Răboacă, pornind de la mutaţiile semnificative apărute recent în mecanismul pieţei muncii15, subliniază aspectele originale pe care se întemeiază „noua piaţă a muncii”16, în sensul că „munca este o marfă specială, distinctă de întreaga lume a mărfurilor”. „Noua piaţă a muncii”, în opinia autorului, s-a conturat de la începutul secolului trecut şi a fost promovată pe scară largă după 1944, ea detronând vechea piaţă a muncii care trata munca ca pe oricare altă marfă, preţul (salariul) fiind rezultatul confruntării cererii cu oferta de muncă. În cadrul „noii pieţe a muncii” salariul este consecinţă, în special, a raportului patronate - sindicate, reglementat legislativ şi arbitrat de către stat, uneori chiar cu participarea directă a statului în sistemul de negociere (în formulă tripartită sau bipartită).

Într-o formulă generalizatoare, piaţa muncii poate fi definită ca „spaţiul economico-social în care se întâlnesc şi tranzacţionează, în mod liber, proprietarii de capital sau reprezentanţii acestora în calitate de cumpărători şi deţinătorii forţei de muncă sau reprezentanţii acestora în calitate de vânzători. Proprietarii de capital sunt exponenţii cererii de forţă de muncă, iar deţinătorii forţei de muncă sunt exponenţii ofertei de forţă de muncă. Cererea şi oferta de forţă de muncă se ajustează şi pe baza mecanismelor liberei concurenţe17, ca efect al relaţiei dintre agenţii economici şi forţa de muncă, prin negocierea preţului forţei de muncă, sub forma salariului real, ca şi a altor mecanisme specifice”18.

Se cristalizează, astfel, trei percepţii diferite ale obiectului pieţei muncii:

14 Coralia Angelescu (coord.), Dicţionar de Economie (ediţia a II-a), Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pag.345-346 şi urm. 15 Gheorghe Răboacă, Piaţa muncii şi dezvoltarea durabilă, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti 2003, pag.25-35 16 Vezi Gheorghe Răboacă, op.cit, pag.27-35 17 Acest tip de concurenţă are reguli şi condiţii exogene (independente de fiecare agent economic luat individual), identice pentru toţi competitorii. La nivelul UE, acest tip de concurenţă urmăreşte să asigure firmelor din orice ţară condiţii egale în competiţia de pe pieţele oricărui alt stat din UE şi în ultimă instanţă pe marea Piaţă Unică Interioară, vezi, Ilie Gavrilă, Tatiana Gavrilă, Competitivitate şi mediu concurenţial. Promovarea şi protejarea concurenţei în UE, Ed. Economică, Bucureşti, 2008, pag.49 18 Vezi Minică Boajă, Tendinţe în evoluţia pieţei muncii, Ed. Universitaria, Craiova, 1999, pag.27-28 şi Mihai Pârâianu, Piaţa paralelă a muncii, Ed. Expert, Bucureşti, 2003

89

- munca este o marfă - viziunea clasică; - forţa de muncă/munca este o marfă specială care se vinde şi se

cumpără pe piaţa muncii - concept susţinut şi de profesorul Gheorghe Răboacă;

- forţa de muncă nu este o marfă - forţa de muncă, cheltuită în mod conştient prin muncă, este obiectul tranzacţiilor de pe piaţa muncii, teză pe care o susţin.19

Prima caracteristică, şi cea mai importantă a pieţei muncii, care o diferenţiază de celelalte pieţe, este aceea că obiectul schimbului este încorporat într-o fiinţă umană20 care devine prestatoare de muncă. Proprietatea şi posesia unui bun/marfă este complet transferabilă de la vânzător la cumpărător şi, astfel, nici o parte nu are vreun interes privind caracteristicile personale ale celuilalt participant la tranzacţie (cum ar fi: vârsta, sexul, culoarea, personalitatea ş.a.).

În schimb munca, ca serviciu, este inseparabilă de persoana înzestrată cu ea şi, astfel, angajatul care oferă muncă şi angajatorul care o cumpără trebuie să aibă o relaţie directă, personală, unul cu celălalt. Aceasta, şi faptul că fiinţele umane au anumite preferinţe, diferite, care ţin de condiţiile de muncă, face ca schimbul de pe piaţa muncii să fie determinat nu numai de preţul muncii, dar şi de o mulţime de factori non-economici care pot fi ignoraţi (în cea mai mare parte) în analiza pieţei bunurilor. Aceşti factori non-economici sunt, parţial, de natură fizică/ materială, cum sunt: riscul de accidente de muncă sau un mediu de muncă primitor şi, parţial, de natură socială, cum sunt: prestigiul slujbei respective, originea şi genul colegilor de muncă, atitudinea faţă de conducere etc.

Din perspectiva celor de mai sus, apreciez că, pe piaţa muncii21 (sintagma fiind cel mai des uzitată) se întâlnesc şi se confruntă persoanele dispuse să tranzacţioneze şi să presteze în anumite condiţii (legale şi/sau ilegale – în contextul pieţei gri şi negre a muncii) muncă fizică, intelectuală şi, cu o pondere per ansamblu din ce în ce mai mare, activitate creativă, cu acele persoane fizice sau juridice care îşi exprimă nevoia de muncă salariată; toate acestea pe fondul unei eterogenităţi de situaţii, piaţa muncii nefiind nici unică şi nici unitară. Plecând de la aceste considerente, opinez că termenul de „piaţă a muncii” se apropie cel mai mult de sintagma de piaţă a serviciilor, munca reprezentând o prestaţie conştientă a angajatului în favoarea angajatorului.

Tot mai mulţi specialişti în domeniu22 au sesizat modificarea de statut a ocupării forţei de muncă din rezultantă a funcţionării celorlalte pieţe, de absorbant al dezechilibrelor acestora, în finalitate economică şi socială cu infiltraţii multiple la scară societală, comunitară şi individuală, în obiectiv primordial al articulării întregului set de politici economice, educativ-formative, sociale etc. În ţările dezvoltate, ocuparea forţei de muncă devine mijlocul principal şi condiţie pentru a asigura un nivel dezirabil al bunăstării sociale, salariul - chiar şi cel minim pe economie -

19 Vezi Laura Iacob, Tendinţe actuale vizând piaţa muncii, publicată în vol. Dezvoltarea economică a României în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, Ed. Europolis, Constanţa 2005, pag. 235-242 20 Bruce E. Kaufman, The Economics of Labor Markets and Labor Relations, The Dryden Press, USA, 1989 21 Menţionez că voi utiliza pe parcursul întregii lucrări termenii de „piaţă a forţei de muncă” şi respectiv, „piaţă a muncii” ca fiind sinonimi. 22 Vezi Steliana Perţ, Probleme ale ocupării forţei de muncă din perspectiva strategiei europene pentru ocupare (SEO), publicată în vol. Convergenţe economice în Uniunea Europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 387-392

90

asigurând o existenţă decentă. S-a produs o reformulare a relaţiei economice în general de la:

CREŞTERE OCUPARE COMPETITIVITATE

CREŞTERE

COMPETITIVITATE

OCUPARE

DEZVOLTARE UMANĂ

DURABILĂ

ca urmare a apariţiei, amplificării şi conştientizării unor fenomene în

plan naţional şi internaţional. Ocuparea forţei de muncă “cu locuri de muncă mai bune şi mai

numeroase” (paragraful 5 al Concluziilor Consiliului) a fost redeclarată ca obiectiv prioritar al UE cu ocazia Consiliului European de primăvară de la Lisabona din 2000. Problematica ocupării depline, ca obiectiv major al politicii sociale şi politicii de ocupare ale UE, a mai fost abordată şi anterior, aplicându-se începând cu anul 1997 „Strategia Europeană de Ocupare” (SEO)23.

Economiile de piaţă moderne au la bază tranzacţiile de piaţă între oameni care decid voluntar dacă să ia sau nu parte la ele. Ei au dreptul să cumpere şi să vândă ceea ce doresc, să accepte sau să refuze serviciile ce le sunt oferite şi să se mute unde şi când doresc. De asemenea, instituţiile cheie sunt proprietatea privată şi libertatea contractului, care, amândouă, trebuie menţinute prin politici guvernamentale active. Legislativul votează legi privind proprietatea şi contractele şi, apoi, le pune la dispoziţia forurilor executive pentru a le pune în aplicare.

Astfel, spre deosebire de viziunea secolului al XIX-lea asupra raportului salarial concurenţial, în care acesta era conceput teoretic şi în final se constituia în rezultat al mecanismelor de pe piaţa muncii şi de pe piaţa bunurilor, în prezent, în toate ţările se constată intervenţia statului pentru a reglementa diferite laturi ale raporturilor de muncă, inclusiv ale salariului. Relevantă rămâne situaţia că piaţa muncii tinde să resimtă tot mai amplu calitatea mecanismelor concurenţiale, atât în cadrul naţional, cât şi comunitar, mai ales în condiţiile accentuării tendinţelor spre liberalizare economică internă, dar, şi regională.

Libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie promovată de către UE pentru realizarea unui spaţiu economic comun, fără bariere economice, are în vedere şi formarea pieţei comunitare a muncii (aflată azi în germene) în care, dincolo de regulile şi normele convenite în comun, îşi propune să promoveze, şi pe această piaţă, regulile concurenţei deschise şi corecte generatoare de bunăstare economică.

Interdependenţele economice tot mai profunde determinate de schimbările economico-sociale contemporane amplifică rolul pieţei muncii căreia i se atribuie un triplu rol în mecanismul de funcţionare al economiei: de emiţător, receptor şi rezonant al schimbării.

Semnalele emise de piaţa muncii sunt, atât de natură economică, socială, cât şi societală/comunitară. Evoluţia factorului muncă în direcţia

23 În baza Tratatului de la Amsterdam al Uniunii Europene din 1997

91

acumulării progresive a capitalului uman a generat modificări structurale ale ofertei materiale şi/sau financiare, a tipologiei şi structurii serviciilor prestate. Astfel, cu o pondere în creştere produsele înglobează resursa – cunoştinţe, munca prestată evoluând spre activitatea creativă.

Piaţa muncii recepţionează semnalele celorlalte pieţe, le prelucrează şi integrează în negocierea salarială, ceea ce generează şi un flux invers informaţional către emiţători, ca rezonanţă a restricţiilor şi limitărilor impuse de raportul sindicate-patronate sau/şi angajat-angajator.

Evoluţia modificărilor structurale ale economiei de piaţă este stimulată profund de fenomenul de globalizare24. Impulsul globalizării derivă din revoluţionarea mijloacelor şi reducerea rapidă a costurilor de transport, progresele în tehnologia informaţiei şi schimbările în diviziunea internaţională a muncii, în unele împrejurări, chiar din acţiunile guvernamentale privind crearea mediului economic favorabil afacerilor şi oferirea mijloacelor materiale şi umane necesare.25

Într-o manieră originală, profesorul Dinu Marin defineşte globalizarea mai întâi printr-o suită de negaţii, realizând, astfel, şi o apreciere critică a uneia dintre cele mai frecvente opinii cu largă circulaţie în literatura de specialitate.26

Astfel, ca univers de semnificaţii, ca fenomenologie şi ca finalitate, globalizarea se arată a fi altceva decât globalitatea şi globalismul, ca şi în raport cu orice altă formă istorică pe care acestea au luat-o în perioada pre-globală structurată de principiul adversităţii. În fapt, în opinia autorului, societatea globală va evolua pe un traseu prefigurat de federalismul permisiv recentrării identităţilor după repere autoasumate în orizontul plurivalent global-local. Reprezentarea intereselor păstrează suportul valorilor, mecanismelor şi criteriilor testate de democraţie. Sub aspect esenţial, globalizarea este procesul de funcţionalizare, pe baza principiului competiţiei, a economiei globale, care, în cadrul societăţii globale, de tip postnaţional, devine aptă să creeze structuri de decizie şi acţiune pe relaţia global-local, pentru soluţionarea problemelor globale şi asigurarea echilibrului ofertă-îndreptăţiri.27

Altfel spus, globalizarea nu există cu adevărat ci este difuză, fie prin expresii conotative de genul globalităţii (ca probleme comune şi grave ale planetei) sau de genul globalismului (ca formulă de gestiune a puterii în variantă imperială/hegemonică), fie prin aproximări ale globalizării (de genul integrării europene).

Globalizarea va fi realitate doar ca expresie de gestiune a puterilor globale în baza principiului armonic al competiţiei/cooperării. Globalizarea se referă şi are sens doar în legătură cu ideea de ordine a lumii şi implică soluţia instituţională a guvernării globale.

Coroborat cu procesul de globalizare, în literatura de specialitate, întâlnim conceptul de transnaţionalizare: „Prin crearea şi extinderea unei reţele de agenţi transnaţionali ia naştere şi se dezvoltă un vast proces de transnaţionalizare, care, pe termen lung, contribuie la subminarea

24 Globalizarea - este într-o definiţie convenţionalistă „noua ordine economică şi politică a lumii, ca sistem multidimensional şi corelativ în care coerenţa este dată de guvernanţa globală”, vezi Dinu Marin, Globalizarea şi aproximările ei, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pag.79 25 Vezi Gheorghe Postelnicu, Cătălin Postelnicu, Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag.68-78 26 Vezi Dinu Marin, Globalizarea şi aproximările ei, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pag.78 şi următoarele 27 Vezi Dinu Marin, Modelul explicativ al globalizării, publicat în rev. Economie teoretică şi aplicată nr.3 /2006, pag.57-62

92

sistemului naţional a cărui infrastructură pe naţiune nu mai poate să controleze şi dirijeze procesele naşterii noii civilizaţii - societatea informatizată: motorul, însă, al întregului proces îl constituie societăţile transnaţionale”28.

Se poate aprecia că în corelaţie cu tendinţa de „dezindustrializare” a ocupării forţei de muncă şi creşterea ponderii populaţiei ocupate în servicii, pe fondul noii diviziuni internaţionale a muncii şi a liberalizării graniţelor naţionale, se manifestă necesitatea asigurării unui înalt nivel de instruire al forţei de muncă într-o societate postindustrială tot mai informatizată.

Noile perspective conferite procesului de dezvoltare economică au generat implicaţii complexe şi în ceea ce priveşte piaţa muncii. Dacă până de curând dezvoltarea a fost subordonată aproape exclusiv profitului bănesc, criza natural-umană29 a unui asemenea tip de „progres” economic a dus la cristalizarea unei noi viziuni asupra dezvoltării economice, dezvoltarea durabilă.

Componenta umană a dezvoltării durabile – care, deşi, este încă doar un deziderat – constă, în esenţă, în procesul lărgirii orizontului de alegere al indivizilor şi se bazează, în special, pe:

- asigurarea bunăstării ca preocupare centrală şi trecerea de la preocuparea pentru cantitate şi intensitatea creşterii economice la calitatea acesteia;

- transformarea securităţii ecologice, pe termen lung, în scop al dezvoltării durabile prioritar faţă de maximizarea profitului;

- compatibilizarea strategiilor naţionale de dezvoltare ca urmare a interdependenţelor, tot mai puternice, în plan geo-economic şi ecologic;

- compatibilizarea mediului creat de om cu mediul natural; - egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp

şi spaţiu.30 Omul privit ca cel mai important factor competiţional în viziunea

economiei cunoaşterii31, şi ca generator a celei de-a patra resursă – informaţia – în accepţiunea economiei informaţiei32 este prestator de muncă.

Piaţa muncii este centrată pe resursa umană, omul reprezentând o resursă comună şi, totodată, o resursă cheie, vitală, de azi şi de mâine, a tuturor organizaţiilor care asigură supravieţuirea, dezvoltarea şi succesul competiţional al acestora33.

Din această perspectivă investiţia în capitalul uman34 se referă în esenţă la orice activitate menită să asigure o sporire a calităţilor şi

28 C. Munteanu, C. Vâslan, Investiţiile internaţionale, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, pag.55-57 29 Criza natural-umană – criză umană întreită a adâncirii sărăciei, dezintegrării sociale şi distrugerii mediului înconjurător; David C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Ed. Samizdat, Filipeştii de Târg, Prahova, 2001, pag. 30, citat şi de Constantin Popescu, Creşterea care sărăceşte, Tribuna Economică, Bucureşti, 2003 30 Raportul Brundtland, Viitorul nostru comun, prezentat în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro din iunie 1992 31 Vezi J.J. Servan-Schreiber – Sfidarea mondială, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990; Peter F. Drucker – Societatea postcapitalistă, Ed. Image, Bucureşti, 1999 32 Vezi John Naisbitt, Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Ed. Politică, Bucureşti, 1989; Alvin Toffler, Powershift – Puterea în mişcare, Ed. Antet, Oradea, 1997 33 Aurel Manolescu, Managementul resurselor umane – Ediţia a treia, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pag. 15 34Capitalul uman - totalitatea cunoştinţelor profesionale şi deprinderilor unui individ, pune în valoare capacitatea de producţie şi reproducţie a economiei, se dezvoltă în timp şi poate avea efecte pe termen lung, fiind supus deprecierii; vezi Magdalena Platis, Capitalul uman - o investiţie profitabilă?, publicată în vol. Simpozionului

93

capacităţilor factorului uman aptă să genereze fluxuri viitoare, pe termen lung, de valoare adăugată şi venituri.

Locul strategic pe care-l ocupă forţa de muncă în prezent sub forma capitalului uman impune o reconsiderare a unor teorii economice referitoare la forţa de muncă şi elaborarea unor teorii noi care să corespundă realităţilor economice, idee susţinută şi de o serie de specialişti români35, care apreciază că sec. XXI prefigurează amplificarea cunoştinţelor în toate domeniile, promovarea competiţiei, stimularea iniţiativei şi creativităţii.

Plecând de la modificările survenite pe piaţa muncii, de la fenomenele emergente pieţei muncii şi de la complexul de factori exogeni sau endogeni acesteia, se amplifică preocupările faţă de fenomenele de excluziune socială de pe piaţa muncii coroborate cu amplificarea sărăciei în rândul unor categorii de persoane active economic, dar insuficient integrate pe piaţă.

„Excluziunea trebuie definită în termeni de incapacitate de integrare a individului sau grupului în unul sau mai multe (sub)sisteme dintre următoarele patru:

- sistemul democratic şi legal, care presupun integrarea civică; - piaţa muncii, care promovează integrarea economică; - sistemul statului bunăstării, care promovează ceea ce poate fi

numită integrarea socială; - sistemul familiei şi comunităţii, care promovează integrarea

interpersonală”36 Abordând doar latura conceptuală a excluziunii de pe piaţa forţei de

muncă şi/sau excluziunii ocupaţionale ca fiind eşecul, respectiv incapacitatea „sistemului” de a promova şi de a susţine integrarea economică a indivizilor/grupurilor, manifestată la nivelul pieţei muncii, prin reducerea numărului de angajaţi, ca urmare a destructurărilor şi/sau restructurărilor din economie (având drept consecinţă creşterea ratei şomajului înregistrat, şi cu atât mai grav, de multe ori, cronicizarea neocupării), concomitent cu sporirea incapacităţii/eşecului individului de a se integra/menţine pe piaţa muncii.

Consecinţă a unui cumul de factori cu influenţe în sfera economicului, socialului, culturalului şi politicului - printre care şi excluziunea socială şi economică - un alt fenomen care capătă din ce în ce mai multă amploare în plan naţional şi internaţional, este cel de intensificare şi diversificare a migraţiei forţei de muncă, atât ca orientare a fluxurilor, cât şi profesională.

6.3.2. Cererea şi oferta. Echilibrul pieţei muncii

Piaţa muncii, componentă a pieţelor factorilor de producţie, este cea care asigură satisfacerea unei părţi semnificative a necesarului de forţă de muncă, pe baza folosirii posibilităţilor de muncă existente în societate, respectiv, a cantităţii de muncă pe care resursa de muncă poate şi vrea să o efectueze, în baza negocierilor dintre părţile implicate, pe fondul legislaţiei

ştiinţific naţional - Relansarea creşterii economice în România din 12 mai 2000, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag. 352 35 Coralia Angelescu, Resursele umane în pragul secolului XXI, publicată în vol. Relansarea creşterii economice în România, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag. 301-303 36 Vezi, M. Preda în L. Pop (coord.), Dicţionar de politici sociale, apud „Excluziunea socială în Europa: Contextul politic şi cadrul analitic” (Berghman, 1996, in Graham Room, editor, 1996), pag.328

94

în vigoare, într-o anumită perioadă de timp. Ea este dimensionată în funcţie de conţinutul ofertei de muncă şi, respectiv cererii de muncă.

Oferta de muncă într-un spaţiu economico-social determinat (oraş, zonă, regiune, ţară, comunitar) reprezintă resursele de muncă existente în societate, la un moment dat, şi care se delimitează pe baza unor criterii, cum ar fi: remunerarea, posesia unor aptitudini fizice şi intelectuale necesare prestării unor anumite activităţi specifice, căutarea susţinută a unui loc de muncă, şi disponibilitatea imediată de a-l ocupa. Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ aceste criterii nu se includ în oferta de forţă de muncă.

Oferta de forţă de muncă, în ansamblul său, se formează în decursul unui timp îndelungat în care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care se poate angaja iar apoi se adaptează condiţiilor concrete (tehnice, organizaţionale, economice etc.), prin elementul capital uman specific.

Posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă; oamenii sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar dacă nu au avantaje economice, ei nu se deplasează dintr-o localitate în alta şi nu-şi schimbă cu uşurinţă munca. De asemenea, oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, psihologie, condiţii de muncă etc., aspecte care nu sunt neapărat de natură economică.

Oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă şi are un caracter relativ rigid. Cei care furnizează oferta trebuie să trăiască, nu pot aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă. Aceasta nu se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă, potenţialul ofertant de forţă de muncă constituindu-se în baza unor motivaţii mai mult de natura subiectivă ale familiilor şi, doar în subsidiar, pe cerinţe economice riguroase.

Mărimea ofertei de muncă este influenţată de o serie de factori: mărimea populaţiei în vârstă de muncă; tradiţii; sistemul de educaţie şi formare profesională; mărimea salariului şi a diverselor avantaje nesalariale; raportul între utilitatea şi dezutilitatea marginală a muncii; conţinutul şi durata muncii; reglementările privind condiţiile de muncă; gradul de independenţă economică; dispersia mecanismelor de deţinere în proprietate a unor factori de producţie (capital tehnic, resurse naturale ş.a.); gradul de concentrare al proprietăţii.

Mărimea populaţiei în vârstă de muncă este cea care condiţionează volumul potenţial de forţă de muncă, conferind o rigiditate relativă ofertei de muncă. Pentru continentul european se observă o tendinţă accentuată de îmbătrânire a populaţiei pe seama unui spor natural adeseori negativ, tendinţă la care se aliniază şi ţara noastră.

Tradiţiile, obiceiurile şi credinţa religioasă joacă un rol important în dimensionarea ofertei de muncă, astfel, tradiţia a dus la specializarea elveţienilor în domeniul financiar-bancar, japonezii sunt caracterizaţi de un model paternalist în derularea relaţiei patron-angajaţi, în ţările musulmane femeile sunt majoritar casnice, ş.a.m.d..

Plecând de la certitudinea că deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie, pe baza unui complex de factori (nivelul venitului, mentalitatea faţă de muncă, tradiţiile tată-fiu, educaţie, religie, personalitatea fiecăruia, poziţia în ierarhia familială etc.), şi, având în vedere că oferta de muncă este direct legată de piaţa educaţional-formativă, putem afirma că oferta de muncă are în mare măsură un caracter derivat.

95

În ceea ce priveşte sistemul de educaţie şi formare profesională, oferta de muncă, sub aspect cantitativ, reflectă interesul omului de a compara investiţiile pentru educaţia şcolară, pentru sănătate şi formarea profesională, cu veniturile care se pot obţine în viitor. Din punct de vedere calitativ, reflectă dorinţa de investire în capital uman, creşterea investiţiei în om poate genera un spor de productivitate şi, deci, o ofertă de muncă sporită, mai ales, în ceea ce priveşte complexitatea şi capacitatea de a crea un volum sporit de valoare adăugată.

În acelaşi timp, durata şcolarizării pentru învăţământul de toate gradele, prelungirea studiilor, afectează în sens negativ oferta de muncă pentru o generaţie sau generaţii care coexistă şi, totodată, reducerea duratei de şcolarizare obligatorie, întreruperea studiilor şi abandonul şcolar, includerea examenelor sau a grilelor obligatorii între diferitele trepte de şcolarizare pot contribui la mărirea ofertei de muncă chiar dacă aceasta are loc în detrimentul calităţii sale.

Oferta de forţă de muncă poate fi privită ca ofertă individuală de forţă de muncă şi ofertă de piaţă/globală a forţei de muncă.

Volumul ofertei individuale de muncă este în relaţie pozitivă cu nivelul salariului, până la un anumit prag. (vezi figura 6.1)

Salariul orar Oferta de muncă (Sh)

Sh3

Sh2 Sh1

Cantitatea de muncă (L)

(ore/zi)

Fig. 6.1 Dinamica ofertei de muncă după tariful de salarizare

Oferta individuală de muncă constă în numărul unităţilor de muncă

pe care o anumită persoană este dispusă să le presteze în schimbul obţinerii unui salariu minim de participare la forţa de muncă numit, în literatura de specialitate, salariu de rezervare37. Pe piaţa muncii, fiecare persoană poate alege între utilitatea puterii de cumpărare, rezultată din numărul orelor de muncă prestate (salarizarea după timpul lucrat şi nu corelată cu rezultatele obţinute a fost şi este încă practicată pe scară largă), şi timpul liber, destinat refacerii forţei de muncă şi obligaţiilor familiale. Aceasta înseamnă că ofertantul de muncă are în vedere raportul între utilitatea muncii (salariul) şi dezutilitatea muncii - disconfortul, efortul, timpul liber sacrificat şi implicit renunţările pe care aceasta le incumbă; astfel, fiecare în mod firesc ar trebui să ia în considerare în condiţiile unei noi posibile creşteri a venitului peste un anumit prag subiectiv şi individual, să reducă timpul de muncă şi să sporească timpul liber, pentru că, pentru el, în condiţiile date, utilitatea marginală a timpului liber este mai mare ca utilitatea marginală a muncii (salariul pe unitatea de muncă).

37vezi Constantin Popescu, Ilie Gavrilă, Dumitru Ciucur, Teorie economică generală, Vol.II - Macroeconomie, Ed. ASE, Bucureşti, 2005 pag. 543

96

Din perspectiva individuală, subiectivă şi cu mari diferenţieri de la o persoană (categorie de vârstă şi profesională) la alta, pe piaţa muncii se pot ivi situaţii specifice pe care majoritatea specialiştilor le evaluează prin cele două efecte contradictorii: de substituţie şi de venit.

Efectul de substituţie este caracterizat prin faptul că o mărime a salariului determinată generează tendinţa de a spori cantitatea de muncă depusă de către cei angajaţi, dar, şi prin transformarea unor situaţii de ocupare nesalariale în ocupaţii salariale; veniturile sporind mai rapid decât cantitatea de muncă, timpul liber fiind sacrificat. Este acel comportament caracteristic pentru anumite categorii profesionale şi de vârstă, în special tineri, persoane care consideră venitul bănesc unul dintre cele mai importante criterii de realizare profesională.

Efectul de venit se manifestă atunci când o persoană atinge nivelul de venit care îi permite să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el optând să înlocuiască timpul de muncă cu timp liber. Altfel spus, are o putere de cumpărare care îi permite „să cumpere” timp liber.

Oferta totală de pe piaţa unei categorii specifice de muncă este asigurată de lucrătorii angajaţi şi de cei care caută un loc de muncă. Deşi, rezultă din cumularea ofertelor individuale de muncă, oferta de piaţă nu este afectată de efectul de venit şi de substituire, în principal, graţie mobilităţii profesionale şi geografice a forţei de muncă. Spre exemplificare, dacă salariul unui muncitor s-ar dubla, numărul orelor lucrate de acesta ar putea scădea (sub impactul efectului de substituţie), dar numărul total de ore lucrate per total va creşte ca urmare a creşterii atractivităţii activităţii prestate.

Conţinutul şi durata muncii se concretizează în atractivitatea/ dezinteresul forţei de muncă pentru derularea unei activităţi, şi se conturează în obiect de studiu pentru o ştiinţă relativ nouă - ergonomia. De Cenzo şi A. David afirmau că: „condiţiile de muncă trebuie, astfel, stabilite încât să determine angajaţii să rămână şi, totodată, să atragă noi solicitanţi în cadrul organizaţiei”.

Reglementarea pieţei muncii determină o serie de specificităţi cu privire la: nivelul salariului minim pe economie, organizarea în sindicate sau organisme bi- sau tripartite, negocierea şi încheierea de contracte colective şi individuale de muncă, măsuri obligatorii şi facultative de protecţie a muncii, probleme legate de inspecţia muncii, acte normative cu privire la sistemul de impozitare etc.. Constituţional se garantează dreptul la muncă în ceea ce priveşte libertatea muncii şi stabilitatea în muncă, fără asigurarea locului de muncă.

Gradul de independenţă economică se regăseşte în raport invers proporţional cu mărimea ofertei de forţă de muncă, astfel, dacă o persoană deţine suficiente mijloace de trai pentru a-şi satisface propriile necesităţi este cu atât mai puţin interesat să desfăşoare o activitate economică în calitate de ofertă de muncă.

Din punct de vedere al structurii, oferta de muncă se prezintă ca: - oferta de muncă individuală, reprezentată de numărul de ore de

muncă pe care un salariat doreşte să le efectueze; - oferta de muncă totală, exprimată prin ofertele individuale totale ale

segmentelor pieţei muncii, formate din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.

Cererea şi oferta de muncă sunt structurate pe domenii de activitate rezultate din diviziunea socială a muncii. Această diferenţiere a forţei de muncă segmentează piaţa muncii în grupuri nonconvenţionale, ceea ce se

97

concretizează şi în rate diferite ale salariilor. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată,

condiţionată de remunerare, care se formează într-o economie de piaţă, la un moment dat sau pe o anumită perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă asigurate de către angajatori (persoane fizice şi juridice, publice şi private).

Cererea de muncă poate fi individualizată după mai multe criterii: după modul de evaluare (cerere potenţială şi cerere efectivă), după orizontul de timp (cerere pe termen scurt, mediu şi lung), volumul de muncă (cerere de înlocuire, de dezvoltare, de substituire), durata relaţiei contractuale (cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată sau respectiv, determinată de timp, part-time etc.), spaţiul naţional-statal (cerere internă şi externă) etc..

Mărimea cererii de forţă de muncă este influenţată, la rândul ei, de o serie de factori: nivelul salariului; starea celorlalte pieţe: pieţei bunurilor de consum, pieţei bunurilor de capital (destinate producţiei interne sau exportului), pieţei serviciilor ş.a.; volumul investiţiilor şi altor resurse; modul de combinare a factorilor de producţie; nivelul productivităţii muncii; cerinţele de protecţie şi refacere a mediului; necesităţile de protecţie împotriva calamităţilor naturale, agresiunilor externe şi interne (războaie, terorism, greve, revolte civile etc.) ş.a.m.d.

Forţa de muncă în calitatea ei de factor de producţie este solicitată de întreprinderi care au ca scop maximizarea profitului.

Se conturează, astfel, întrebarea - De cine depinde decizia unei firme de a angaja sau nu un salariat?

Pentru a răspunde la această întrebare, economiştii de formaţie şi convingeri neoclasice, care opinează că munca este o marfă ca oricare alta, justifică angajarea unei „unităţii de muncă” în plus prin relaţia de mai jos:

WmgvL ≥ CmgiL

unde: WmvL – productivitatea marginală valorică a muncii;

CmiL – costul marginal integral al muncii (salariul cost). Productivitatea marginală a muncii îmbracă două forme: - productivitatea marginală valorică a muncii (Wmgv) – considerată

ca fiind sporul de venit prin vânzarea pe piaţă a creşterii de producţie realizată în urma angajării de către firmă a unei unităţi adiţionale de muncă şi

- productivitatea marginală fizică a muncii (Wmgf) – definită ca fiind sporul de producţie (output) care rezultă ca urmare a folosirii unei unităţi adiţionale de muncă.

Notând cu P – preţul unitar de vânzare al mărfii, se obţine relaţia:

Wmgv = PWmgf × Plecând de la relaţia de mai sus, rezultă că: - productivitatea marginală valorică nu reprezintă altceva decât

venitul marginal pe care întreprinderea îl obţine atunci când se decide să angajeze o unitate de muncă în plus, precum şi

- decizia firmei de a angaja o unitate de muncă în plus va depinde de costul marginal al acestei unităţi - salariul şi alte costuri conexe plătite pentru o unitate de muncă (S).

98

Prin urmare, decizia de a angaja sau nu un salariat depinde de diferenţa dintre productivitatea marginală a muncii şi costul marginal al acesteia. Astfel, dacă un angajat suplimentar adaugă la venitul total al întreprinderii o valoare mai mare decât costul salarial38, atunci firma va proceda la angajarea unui nou salariat (Wmgv > S), în situaţia inversă (Wmgv < S) firma reduce numărul de angajaţi (ceteris paribus).

De asemenea, urmând aceiaşi linie de gândire, datorită faptului că productivitatea marginală valorică depinde de nivelul productivităţii marginale fizice şi mărimea preţului de vânzare, înseamnă că, în condiţiile în care am considera pe acesta din urmă ca fiind dat şi relativ constant pentru o anumită perioadă de timp, ritmul de creştere al productivităţii marginale fizice trebuie să devanseze ritmul de creştere al salariilor.

Din tabloul teoriei creionate, apreciez ca îndreptăţită afirmaţia prin care: nivelul salariului se regăseşte în relaţie negativă cu volumul cererii de muncă, dacă costurile salariale cresc firmele vor angaja mai puţini salariaţi şi, respectiv, dacă costurile salariale scad numărul angajaţilor se va majora. Astfel, conform teoriei expuse, într-un spaţiu dat, dacă costurile salariale sunt la un nivel scăzut va fi atras capitalul şi treptat se va pierde forţă de muncă care va migra către zonele cu pachete salariale mai atractive, iar dacă pachetul salarial este atractiv cu costuri salariale mari vor atrage forţă de muncă în detrimentul capitalului.

Plecând de la cazul cel mai frecvent când mobilitatea capitalului depăşeşte mobilitatea forţei de muncă, zonele cu salarii scăzute vor înregistra cea mai mare creştere a outputului, deoarece capitalul se va deplasa către acele regiuni mai repede decât le părăseşte forţa de muncă.

În situaţia în care activitatea nu vizează obţinerea de profit, aşa cum este cazul administraţiilor publice, limita ocupării nu este dată de diferenţa dintre productivitatea marginală a muncii şi costul marginal al acesteia. Astfel, dacă avem în vedere activitatea instituţiilor de învăţământ, în special cazul învăţământului de stat obligatoriu, caracterizat prin non-exclusivitate (nimeni nu este privat de dreptul de–a se instrui), angajarea unei persoane în plus poate fi determinată de o creştere a numărului populaţiei, de o restructurare a sistemului educaţional, de convenţiile privind normarea muncii în domeniu ş.a..

În cazul productivităţii marginale fizice a muncii, se pune problema existenţei cererii pentru sporul de ofertă, altfel spus, producţia în plus realizată să fie vandabilă; productivitatea marginală valorică a muncii, din această perspectivă fiind un indicator mai relevant. Există însă o serie de rezerve pentru a face operaţional argumentul de mai sus, dintre care menţionez următoarele:

- sporul de producţie este favorabil dacă considerăm că mediul este relativ constant: nu apar produse concurente, preţul/ unitatea de produs rămâne constant, cererea pentru produsul respectiv este în creştere etc.,

- calcularea cu rigurozitate în cadrul unei firme a acestor doi indicatori nu este realizabilă, deoarece sporul de producţie realizat poate fi consecinţa angajării unui lucrător în plus, dar coroborat cu o productivitate mai bună a muncii celorlalţi angajaţi sau exploatarea unor oportunităţi de afaceri ş.a.,

- decizia de angajare a unui lucrător în plus nu ţine seama doar de considerente de natură economică ci şi socială, astfel, există numeroase programe chiar şi în ţara noastră pentru stimularea angajării de şomeri sau 38 În această concepţie, salariul este considerat ca fiind costul marginal al muncii, deşi salariul, în prezent, are o arie de cuprindere mult mai largă.

99

persoane cu un anumit grad de handicap sau defavorizate dintr-un anumit punct de vedere (vezi programele pentru diferite etnii) pe linia politicilor de ocupare guvernamentale,

- angajarea se face pe baza unui contract individual de muncă, negociat şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, care devine operaţional după acceptarea de către părţi, în schimb, productivitatea marginală poate fi evaluată cel mult, după o oarecare perioadă de timp, iar, dacă anticipările nu se realizează, contractul poate fi reziliat de către angajator cu mare dificultate, considerându-se angajarea efectuată chiar dacă condiţia neoclasică nu s-a realizat;

- raţionamentul în baza căruia limita superioară a angajării este dată de egalitatea între productivitatea marginală a muncii şi costul marginal al acesteia (WmgL = CmgL), deşi logică în sine, este cu totul inoperantă; în firmele contemporane puternica înzestrare tehnică se îmbină cu specializarea şi cooperarea în muncă, ceea ce face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, individualizarea aportului „ultimului angajat” sau „al ultimei unităţi de muncă”. În plus, teoria neoclasică a fost elaborată pe ipoteza că firmele sunt atomizate şi nici una nu are capacitatea de a fixa preţul de ofertă, el fiind un dat, considerând că firmele sunt „primitoare de preţ”, fapt greu de acceptat azi, când preţul de ofertă este individualizat şi doar preţul de echilibru apare ca un rezultat al pieţei şi concurenţei.

Pe cale de consecinţă, concluzia neoclasică reprezintă un demers intelectual logic, corect în sine, dar fără capacitatea operaţională de a fi aplicată sau testată. În plus, dacă prin absurd, s-ar putea testa, experienţa practică a demonstrat că sporurile salariale fără acoperire în productivitate sunt recuperate de firme prin măriri de preţ, inflaţia contemporană ca fenomen generalizat neputând fi explicată fără a lua în calcul acest fapt.

Plecând de la cele de mai sus şi din observarea realităţii economice, apreciez faptul că salariul - sub formele sale nominal şi real – are o structură din ce în ce mai complexă.

Costul muncii este doar un element de referinţă în fixarea salariului care trebuie coroborat cu cerinţele legislaţiei în vigoare (impune un salariu minim pe economie sau chiar pe ramură/sector de activitate sub care angajatorii nu pot merge, precum şi alte costuri în funcţie de specificul muncii, costuri de protecţie şi asigurări sociale, sănătate ş.a.). Modalităţile sub care se acordă salariul s-au diversificat, astfel, că pe lângă plata în banii (la caserie şi/sau pe card) se pot adăuga plata sub formă de bonuri de masă, diferite facilităţi acordate angajaţilor, scutiri sau reduceri de preţuri/taxe etc..

Volumul investiţiilor şi altor resurse se află, ca regulă, în relaţie pozitivă cu mărimea cererii de muncă, un spor de investiţii generând, în mod normal, pe termen mediu şi lung, o creştere a cererii de forţă de muncă.

O discuţie legată de acest aspect o poate genera dilema înlocuirii omului cu maşina pe baza investiţiilor realizate. Din acest punct de vedere, putem ajunge la concluzia că uneori investiţiile pot genera o reducere a numărului de angajaţi, şomaj (pentru acei care nu reuşesc să se adapteze şi să se perfecţioneze corespunzător cu noile cerinţe ale tehnicii şi tehnologiei) sau, pe termen scurt, dacă investiţiile vizează substituirea muncii prin capital. Chiar şi în aceste cazuri cererea agregată de muncă sporeşte, pe termen mediu şi lung, pentru a produce cantităţi suplimentare de bunuri de capital care să substituie munca, inclusiv, prin sporurile de producţie conexe creşterii competitivităţii firmelor şi cotelor de piaţă ale

100

acestora. Un alt factor care influenţează cererea de forţă de muncă este modul

de combinare al factorilor de producţie. Astfel, se poate constata că de-a lungul timpului, pe măsură ce nivelul de dezvoltare creşte (în special datorită evoluţiei exponenţiale a programului ştiinţifico-tehnic), proporţia în care se combină factorul muncă cu ceilalţi factori de producţie se modifică în sensul diminuării numărului de angajaţi concomitent cu modificarea structurii şi calităţii resursei de muncă sau/şi forţa de muncă se reconverteşte către celelalte sectoare de activitate – din sectorul primar, treptat, spre cuaternar.

Cererea de muncă este influenţată şi de starea pieţei bunurilor marfare, atât bunuri de consum, cât şi bunuri de capital şi informaţie. Dacă considerăm situaţia în care preţul produsului adus pe piaţă de o întreprindere creşte, atunci interesul firmei de a produce în cantităţi mai mari acel bun creşte ducând la sporirea numărului de angajaţi (considerând că salariul rămâne constant).

Atât cererea, cât şi oferta de muncă, nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.

Cererea de forţă de muncă a unei întreprinderi/ a economiei în ansamblu îşi are izvorul în domeniul producţiei şi serviciilor şi este expresia relaţiilor dintre o multitudine de variabile economice: rata de creştere economică, cererea efectivă de bunuri şi servicii, rata investiţiilor, progresul tehnico-ştiinţific, costul forţei de muncă ş.a.

Aceasta se manifestă pe piaţa muncii dar se formează pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Între aceste două pieţe există un sistem de relaţii de interdependenţă demonstrate econometric. Aceste relaţii poartă în ele germenii dezechilibrelor care apar pe cele două pieţe şi care pot îmbrăca forme variate, de tipul:

ambele pieţe dezechilibrate: C > O şi, respectiv, O > C; ambele pieţe echilibrate: C = O; una din pieţe echilibrată (C = O) şi cealaltă dezechilibrată (C >O,

C < O). Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări: - de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă; - de dezechilibru când oferta de forţă de muncă este mai mică decât

cererea (deficit al forţei de muncă şi când oferta de muncă este mai mare decât cererea (excedent de forţă de muncă exprimat prin şomaj).

În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, conceptul de ocupare deplină a forţei de muncă nu trebuie înţeles ca rată zero a şomajului ci se consideră că există o rată naturală a şomajului (6-7%) care este comparabilă cu starea generală de echilibru economic.

Piaţa muncii, considerată imperfectă, funcţionează nu numai pe baza principiilor pieţei ci într-o mare măsură şi pe baza reglementărilor din partea statului. La nivel macroeconomic se stabilesc condiţiile generale de funcţionare a pieţei muncii, iar la nivel microeconomic are loc întâlnirea efectivă a cererii cu oferta de muncă. Firma prin contract îşi asumă obligaţiile ce îi revin faţă de angajaţi.

Nivelul de ocupare a populaţiei unei ţări este evidenţiat prin intermediul unor indicatori, precum:

- rata de activitate ( populaţia activă ocupată/ populaţia totală x 100) - gradul de ocupare (populaţia ocupată/populaţia disponibilă x 100).

101

6.3.3. Salariul

Salariul constituie o componentă esenţială a pieţei muncii. Salariul reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de

producţie muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.

Salariul este abordat în dublu sens: cost şi venit. Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici

pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj. Salariul-venit, revine factorului de producţie muncă, este o formă de

venit personal, de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor fiecărui salariat. În literatura economică salariul-venit este abordat în mod diferit.

Lucrările contemporane, preluând diferite elemente din teoriile înaintaşilor, definesc salariul-venit drept remunerarea muncii în raport cu cererea-oferta de muncă, cu negocierile colective între sindicate şi patronat, cu reglementările legislative privind funcţionarea pieţei muncii. Aşadar, salariul este o categorie economică complexă, care presupune contract de muncă, negocieri colective, prestaţii de securitate socială, instituţii ale pieţei muncii.

Formele salariului sunt următoarele: - salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o

primeşte şi este cel negociat. Salariul nominal în care este inclus impozitul este salariul nominal brut;

- salariul net este acela pe care îl primeşte salariatul ca venit, din care s-a scăzut impozitul şi alte reţineri prevăzute prin lege;

- salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioada de timp. Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preturilor:

- salariul direct reprezintă remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net plus sumele corespunzătoare pentru concediul legal;

- salariul indirect este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă;

- salariul minim garantat este salariul fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern;

- salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt deosebit de bune (prime, al 13-lea salariu, facilităţi făcute salariaţilor la anumite servicii precum creşe, case de odihnă, cantine, etc.);

- salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.

Mărimea efectivă a salariului este influenţată de comportamentul contradictoriu al salariatului, exprimat fie în efectul de substituţie, fie în efectul de venit.

Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a timpului muncii, care îi asigură salariatului venituri mai mari. Are deci loc o substituţie a unei părţi din timpul liber prin timp de muncă.

Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, astfel încât are loc micşorarea timpului destinat muncii.

Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea salariului să fie astfel determinate, încât să stimuleze pe salariat

102

la muncă. Principiile şi modalităţile concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare salariat exprimă forma de salarizare.

Formele de salarizare sunt stipulate în contractul de muncă. Cele mai practicate forme sunt în regie, în acord şi în remiză.

Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat (ora, zi, săptămână, lună) şi se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat.

Salarizarea în acord este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea de produse realizate, de numărul operaţiunilor executate şi se realizează în: acord direct - stabilirea unui tarif constant pe bucată sau operaţiune executată; acord progresiv - presupune ca la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitatea de produs sau operaţiune să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv; acord global se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a realiza într-un termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice, pentru care primeşte o sumă globală.

Salarizarea în remiză, sau cote procentuale, se aplică de regulă, în comerţ şi în activitatea de prestări servicii.

Piaţa muncii se caracterizează prin profunde dezechilibre, ca expresie a reducerii cererii de muncă, în condiţiile dificultăţilor de ansamblu ale economiei. În România, salariul minim este rezultatul negocierilor între sindicate, patronat şi guvern. El este stabilit la nivel de economie şi este corectat, în anumite proporţii cu rata inflaţiei.

6.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6

În cadrul pieţei muncii se întâlnesc şi se confruntă persoanele dispuse să tranzacţioneze şi să presteze în anumite condiţii (legale şi/sau ilegale – în contextul pieţei gri şi negre a muncii) muncă fizică, intelectuală şi, cu o pondere per ansamblu din ce în ce mai mare, activitate creativă, cu acele persoane fizice sau juridice care îşi exprimă nevoia de muncă salariată; toate acestea pe fondul unei eterogenităţi de situaţii, piaţa muncii nefiind nici unică şi nici unitară.

Oferta de muncă într-un spaţiu economico-social determinat (oraş, zonă, regiune, ţară, comunitar) reprezintă resursele de muncă existente în societate, la un moment dat, şi care se delimitează pe baza unor criterii, cum ar fi: remunerarea, posesia unor aptitudini fizice şi intelectuale necesare prestării unor anumite activităţi specifice, căutarea susţinută a unui loc de muncă, şi disponibilitatea imediată de a-l ocupa. Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ aceste criterii nu se includ în oferta de forţă de muncă.

Efectul de substituţie este caracterizat prin faptul că o mărime a salariului determinată generează tendinţa de a spori cantitatea de muncă depusă de către cei angajaţi, dar, şi prin transformarea unor situaţii de ocupare nesalariale în ocupaţii salariale; veniturile sporind mai rapid decât cantitatea de muncă, timpul liber fiind sacrificat. Este acel comportament caracteristic pentru anumite categorii

103

profesionale şi de vârstă, în special tineri, persoane care consideră venitul bănesc unul dintre cele mai importante criterii de realizare profesională.

Efectul de venit se manifestă atunci când o persoană atinge nivelul de venit care îi permite să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el optând să înlocuiască timpul de muncă cu timp liber. Altfel spus, are o putere de cumpărare care îi permite „să cumpere” timp liber.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată, condiţionată de remunerare, care se formează într-o economie de piaţă, la un moment dat sau pe o anumită perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă asigurate de către angajatori (persoane fizice şi juridice, publice şi private).

Salariul reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.

Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj.

Salariul-venit, revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal, de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor fiecărui salariat. În literatura economică salariul-venit este abordat în mod diferit.

Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte şi este cel negociat. Salariul nominal în care este inclus impozitul este salariul nominal brut.

Salariul net este acela pe care îl primeşte salariatul ca venit, din care s-a scăzut impozitul şi alte reţineri prevăzute prin lege.

Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumparată cu salariul nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioada de timp. Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preturilor.

Salariul direct reprezintă remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net plus sumele corespunzătoare pentru concediul legal.

Salariul indirect este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă.

Salariul minim garantat este salariul fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern. Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare

ale acesteia sunt deosebit de bune (prime, al 13-lea salariu, facilităţi făcute salariaţilor la anumite servicii precum creşe, case de odihnă, cantine, etc.).

Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.

Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a timpului muncii, care îi asigură salariatului venituri mai mari. Are deci loc o substituţie a unei părţi din timpul liber prin timp de muncă.

Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, astfel încât are loc micşorarea timpului destinat muncii.

Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea salariului să fie astfel determinate, încât să stimuleze pe salariat la muncă. Principiile şi modalităţile concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare salariat exprimă forma de salarizare.

Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat (ora, zi, săptămână, lună) şi se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat.

Salarizarea în acord este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea de produse realizate, de numărul operaţiunilor executate.

Salarizarea în remiză, sau cote procentuale, se aplică de regulă, în comerţ şi în activitatea de prestări servicii. Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe, etc. Costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie.

104

Concepte şi termeni de reţinut

• resurse de muncă • ocuparea deplină a forţei de muncă • şomaj • nevoia de muncă • cererea de muncă • oferta de muncă • salariu-cost • salariu-venit • salariul nominal • salariul real • salariul minim Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt particularităţile pieţei muncii? • Care sunt funcţiile pieţei muncii? • Care sunt factorii de care depinde cererea de muncă? • Ce reprezintă oferta de muncă? • Ce este salariul şi care sunt formele sale?

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. …................. exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioada de timp. Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preturilor. 2. .................... exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare, astfel încât are loc micşorarea timpului destinat muncii. Identificaţi varianta de răspuns corectă.

105

3. Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului a) în urma stabilirii unui tarif constant pe bucată sau operaţiune de produs b) după timpul lucrat c) după cantitatea de produse d) toate variantele sunt corecte 4. Salarizarea în acord se realizează după a) cantitatea de produse realizate timpul lucrat b) acordul convenit cu patronul c) timpul lucrat cantitatea de produse realizate d) calitatea de produse realizate

Bibliografie obligatorie

• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Iacob (Patache) L., Piața muncii și ocuparea în zona Dobrogei, Editura Economică, București, 2010 • Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, Teorie economică generală, Vol. II - Macroeconomie, Ed. ASE, Bucureşti, 2005.

106

Unitatea de învăţare 7

PROFITUL ŞI RENTA

Cuprins

7.1. Introducere 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Conceptul şi tipologia profitului 7.3.2. Funcţiile profitului. Rata profitului şi viteza de rotaţie a capitalului 7.3.3. Renta - conţinut şi tipologie

7.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

7.1. Introducere În orice activitate economică sunt implicaţi factori de producţie.

Ca urmare, posesorii acestora se simt îndreptăţiţi să îşi însuşească o parte din venit. Astfel, posesorul factorului capital ii revine profitul, posesorului factorului munca - salariul, posesorului pământului – renta, iar posesorului capitalului financiar – dobânda.

Profitul, salariul, renta si dobânda, sunt principalele forme de venit în economia de piaţă.

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să:

• cunoască mărimea, formele şi concepţiile cu privire la profit • explice conceptul şi formele rentei • înţeleagă mecanismul de formare a rentei şi a preţului

pământului

Timpul alocat unităţii: 2 ore

107

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Conceptul şi tipologia profitului

Într-o accepţiune generală, prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv. Profitul este criteriul esenţial de estimare şi evaluare a randamentului capitalului şi totodată, este unul din veniturile importante supuse impozitării, constituind o resursă de primă însemnătate a bugetului de stat.

Adam Smith şi David Ricardo, considerau profitul ca o parte a valorii mărfurilor care este reţinută de patron. Şcoala marginalistă exclude profitul din resursele dezvoltării şi în principiu, pentru marginalişti, profitul este nul. Gândirea economică contemporană se remarcă prin tendinţa de a folosi conceptul de profit pentru a desemna surplusul de venit a cărui obţinere nu este legată de vreun factor de producţie.

După modul de determinare şi realizare se disting: - profitul brut reprezentat de partea ce rămâne din venitul total

după scăderea cheltuielilor de producţie; - profitul net reprezentat de partea din venitul brut care rămâne

după ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit;

- profitul normal, legitim sau justificat ce reprezintă câştigul minim acceptat de întreprinzător ca să organizeze activitatea;

- profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de împrejurări deosebite, care nu au legătură cu activitatea întreprinzătorului şi se realizează, de regulă, pe baza unor preţuri de vânzare mai ridicate, în condiţii de monopol;

- profitul marginal reprezentat de profitul asigurat de producţia marginală şi este egal cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal.

Mărimea profitului poate fi stabilită în sumă absolută ca diferenţă între venitul total şi costul de producţie. Acesta este masa profitului, la cunoaşterea căreia se poate ajunge cu ajutorul statisticilor fiscale, comerciale sau prin publicarea rezultatelor financiare la care sunt obligate, prin lege, societăţile comerciale.

Profitul poate fi exprimat şi în mărime relativă ca rată care se determină prin raportarea masei profitului obţinut, într-o anumită perioadă de timp, la capitalul folosit pentru realizarea lui. Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului utilizat de întreprinzător şi oferă măsura rentabilităţii unei firme. Dacă pe termen scurt posibilităţile de maximizare a profitului se află sub semnul cheltuielilor suplimentare cu care se obţine un spor de producţie şi al încadrării lor în preţul pieţei, pe termen lung, maximizarea profitului depinde de capacitatea firmei de a realiza

108

producţia cu costuri inferioare preţului pieţei, în condiţiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.

Raţionalitatea activităţilor economice cu caracter comercial este relevată de profit, căruia i se mai spune şi beneficiu. Lipsa profitului face dificilă sau chiar imposibilă existenţa în continuare a activităţii care se încheie cu un asemenea rezultat şi a firmei care o realizează. Unităţile economice îl urmăresc sistematic, acesta constituind motivaţia obiectivă a proprietarilor capitalului. Maximizarea profitului la nivelul unităţilor economice constituie criteriul cel mai important de apreciere a eficientei lor.

Din punctul de vedere al firmei, diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale reprezintă profitul brut.

Pr = CA – CT = Q(P – CTM),

unde: Pr – masa profitului CA – cifra de afaceri (încasări totale) CT – costul total

P – preţul CTM – costul total mediu Q – cantitatea vândută Legea contabilităţii şi Codul fiscal din fiecare tară

reglementează modalităţile specifice de determinare a profitului şi impozitului pe profit în diferite domenii.

După ce firma plăteşte impozitul şi alte taxe pe profit, partea care rămâne este profitul net. Profitul net are ca destinaţii: investiţii noi, pentru mărirea capitalului tehnic, constituirea de rezerve financiare, dividende (beneficii) pentru proprietarii capitalului (acţionarii) etc.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei pentru care nu se înregistrează nici pierderi nici profit, încasările sunt egale cu costurile, astfel CA = CT => P = CTM.

7.3.2. Funcţiile profitului. Rata profitului şi viteza de rotaţie a

capitalului

Dintre funcţiile profitului menţionăm: - motivează proprietarii de capital asupra utilizării acestuia in

activităţi cu caracter comercial; - stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului din partea celor care

îl urmăresc drept scop; - incita la creşterea eficienţei şi cultivă spiritul de economie; - este un criteriu în funcţie de care se decide alocarea resurselor

pe activităţi şi firme, orientându-se spre cele mai profitabile si moderne;

- este o sursa de finanţare directă sau indirectă a oricărei activităţi, inclusiv a celor social-culturale;

- asigură autofinanţarea, totală sau parţială, respectiv o minimă independenţă financiară, absolut necesara oricărei firme competitive.

Sistemul activităţilor motivate de obţinerea profitului poate să genereze şi abuzuri. Existenţa însă a unui cadru legal puternic descurajant sub acest aspect, şi a unor mijloace eficiente la dispoziţia statului, între care un sistem de impozite şi taxe care asigură o

109

redistribuire corespunzătoare a veniturilor in societate, poate contracara astfel de fenomene.

Mărimea profitului este variabilă de la firmă la firmă, în timp şi în spaţiu. Gradul de profitabilitate a firmei se exprimă cu ajutorul ratei profitului, exprimată prin profit raportat la cost total, cifra de afaceri, respectiv capital utilizat.

Ratele rentabilităţii (profitabilităţii): 1. Rata economică:

Rata rentabilităţii activului total = (Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării / Activ total) x 100

Rata rentabilităţii economice a exploatării = (Rezultatul

exploatării / Active de exploatare) x 100

2. Rata comercială:

Rc = ( P / CA) x 100,

unde: P = suma profitului aferent cifrei de afaceri; CA = cifra de afaceri.

3. Rata financiară: Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent =

(Rezultatul curent / Capital permanent) x 100 Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu = (Rezultatul

exerciţiului / Capital propriu) x 100 4. Rata resurselor consumate;

5. Rata capitalurilor.

Din analiza ratelor de profit rezultă factorii de care depind

volumul profitului şi gradul de profitabilitate al firmei, şi anume: - costul unitar, cu care profitul este într-o relaţie negativă

(creşte costul, scade profitul); - preţul unitar, cu care profitul este într-o relaţie pozitivă (creşte

preţul, creşte profitul); - volumul produselor şi serviciilor vândute, cu care profitul este

intr-o relaţie pozitivă (creşte producţia, creşte profitul) – excepţie în cazul în care CV creşte mai repede decât Q, profitul înregistrând o scădere;

- modul în care se distribuie veniturile între posesorii factorilor de producţie – cu cât dobânda, renta şi salariul sunt mai mici, cu atât va fi mai mare partea destinată profitului;

- viteza de rotaţie a capitalului, faţă de care profitul este într-o relaţie pozitivă (creşte viteza, creşte profitul).

Viteza de rotaţie a capitalului (Vk) se exprimă fie prin durata unei rotaţii, fie prin numărul de rotaţii în unitatea de timp.

De exemplu, dacă un capital de 100 de milioane de lei are un număr de două rotaţii pe an, înseamnă că durata unei rotaţii este de

110

şase luni. Cu cât durata unei rotaţii este mai mică, cu atât numărul de rotaţii în unitatea de timp este mai mare, şi deci viteza de rotaţie a capitalului folosit creşte, sporind producţia şi profitul.

Rata profitului este foarte importantă pentru orientarea structurii producţiei pe produse, ramuri şi subramuri, fiind căutate cele care oferă o rată cât mai înaltă. În căutarea acestei rate, unii agenţi economici îşi restrâng sau chiar abandonează anumite activităţi – cu profit mai mic – şi dezvoltă sau iniţiază altele – cu profit mai mare – ceea ce imprimă tuturor activităţilor o dezvoltare inegală în timp.

7.3.3. Renta - conţinut şi tipologie

În sens uzual renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ, clădiri, construcţii, resursele de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc). În sens restrâns se foloseşte termenul de rentă economică, ce reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acestuia.

În gândirea economică s-au conturat de-a lungul timpului, numeroase concepţii cu privire la natura, formele şi conţinutul rentei. În economia contemporană majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire economică susţin valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică. Renta economică se prezintă în numeroase forme, funcţie de natura şi caracteristicile factorilor ce pot fi deţinuţi şi utilizaţi în condiţii de monopol, cu calităţi excepţionale.

A. Renta funciară – constituie un venit ce revine proprietarului terenului în virtutea monopolului asupra pământului de la care sunt excluşi ceilalţi agenţi economici. Renta funciară se prezintă sub mai multe forme.

- renta absolută care este încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin. Plata rentei se face sub formă de arendă;

- renta diferenţială care provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri fiind numită şi renta de fertilitate, sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren;

- renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi deosebite;

- renta de poziţie rezultată din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează terenurile ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie.

B. Renta minieră, încasată de proprietarii minelor, sondelor ce se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau poziţiei zăcământului.

C. Renta în construcţii provine de la terenurile destinate construcţiilor şi este în funcţie de diferenţa de calitate (terenuri mai bine echipate cu elemente de suprastructură – surse de apă, energie, mijloace de transport, servicii comunale) sau poziţie (ex. situate în centrul localităţilor).

D. Renta de monopol – este venit excedentar încasat de

111

întreprinzătorii care dispun şi folosesc factorii de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi.

E. Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor unui individ.

F. Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpără marfa dorită, faţă de preţul real, mai redus.

G. Renta producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui estimat.

H. Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.

I. Renta de marcă, de autor sau model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.

La baza rentei se află surplusul de producţie şi de venit ce rezultă fie din utilizarea unor factori de producţie cu calităţi deosebite, fie din aplicarea principiilor moderne de management sau chiar din specularea unor situaţii specifice care pot să determine o diferenţă favorabilă între preţul de vânzare efectiv şi cel care ar fi obţinut în condiţii normale.

Mecanismul formării rentei economice, ca surplus sau excedent peste venitul normal se fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale. Conţinutul legii randamentelor neproporţionale constă în aceea că, atunci când se combină unul sau mai mulţi factori constanţi, cu alt factor variabil, cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, într-o primă etapă mărirea producţiei, apoi producţia suplimentară aferentă cantităţilor adiţionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie tot mai slab, iar în final chiar să scadă. Transformarea producţiei suplimentare în venit rentier depinde de situaţia cererii şi ofertei la bunul respectiv.

Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma utilizării unui factor de producţie cu performanţe superioare şi oferta inelastică şi cel realizat în situaţiile când se folosesc factorii cu randamente medii şi mai uşor de procurat.

Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare. Lucrările de amenajare, ameliorare sau chiar simpla cultivare de-a lungul timpului conferă pământului calitatea de pământ-capital.

Preţul pământului ca pământ-capital este influenţat de mai mulţi factori:

- cererea şi oferta de terenuri agricole – limitarea naturală a pământului imprimă ofertei totale de terenuri agricole caracter inelastic, de indiferenţa la variaţia preţului. Concurenţa se deplasează de pe terenul ofertei pe cel al cererii. Ca urmare, preţul pământului evoluează în raport cu mişcarea agenţilor economici care sunt dispuşi să investească în agricultură;

- mărimea şi evoluţia rentei – renta ridicată sau coborâtă măreşte sau reduce preţul pământului. Condiţia principală este

112

existenţa sau non existenţa dorinţei agenţilor de a investi în terenuri agricole;

- rata dobânzii bancare – proprietarul funciar va pretinde la vânzarea terenului o sumă egală cu capitalul depus la bancă, cu rata dobânzii la zi, care îi va aduce un venit anual egal cu renta obţinută dacă arendează pământul;

- posibilitatea folosirii alternative a pământului – suprafeţele de teren sunt susceptibile pentru diferite utilizări (agricultura, silvicultura, construcţii, urbanism, căi de comunicaţii, turism). Folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul pământului. Proprietarii funciari vor accepta să nu modifice destinaţia agrară a terenurilor pe care le deţin, numai cu condiţia realizării unui venit comparabil cu cel obţinut în alternativa modificării destinaţiei acestuia;

- ameliorarea poziţiei terenurilor – realizarea de infrastructuri care oferă posibilităţi mai bune de exploatare a terenurilor, chiar dacă proprietarul nu a avut nici o contribuţie la executarea lor, influenţează preţul pământului. Analiza preţului terenurilor agricole pe perioade mai lungi de timp, relevă o tendinţă netă de creştere, cu unele oscilaţii intermediare.

7.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7

Prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.

Profitul brut reprezintă partea ce rămâne din venitul total după scăderea cheltuielilor de producţie.

Profitul net reprezintă partea din venitul brut care rămâne după ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit.

Profitul normal, legitim sau justificat reprezintă câştigul minim acceptat de întreprinzător ca să organizeze activitatea.

Profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de împrejurări deosebite, care nu au legătură cu activitatea întreprinzătorului şi se realizează, de regulă, pe baza unor preţuri de vânzare mai ridicate, în condiţii de monopol.

Profitul marginal este reprezentat de profitul asigurat de producţia marginală şi este egal cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei pentru care nu se înregistrează nici pierderi nici profit, încasările sunt egale cu costurile.

Viteza de rotaţie a capitalului se exprimă fie prin durata unei rotaţii, fie prin numărul de rotaţii în unitatea de timp.

113

Rentă economică, reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acestuia.

Renta funciară constituie un venit ce revine proprietarului terenului în virtutea monopolului asupra pământului de la care sunt excluşi ceilalţi agenţi economici.

Renta absolută care este încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin. Plata rentei se face sub formă de arendă.

Renta diferenţială provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri fiind numită şi renta de fertilitate, sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren.

Renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi deosebite.

Renta de poziţie rezultă din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează terenurile ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie.

Renta minieră, încasată de proprietarii minelor, sondelor se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau poziţiei zăcământului.

Renta în construcţii provine de la terenurile destinate construcţiilor şi este în funcţie de diferenţa de calitate (terenuri mai bine echipate cu elemente de suprastructură – surse de apă, energie, mijloace de transport, servicii comunale) sau poziţie (ex. situate în centrul localităţilor).

Renta de monopol este un venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factorii de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi.

Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor unui individ.

Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpără marfa dorită, faţă de preţul real, mai redus.

Renta producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui estimat.

Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.

Renta de marcă, de autor sau model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.

Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.

Concepte şi termeni de reţinut

• profit • profit brut • profit net • profit normal • supraprofit • profit marginal • rata profitului • renta • renta funciară • renta minieră • renta de monopol • renta de abilitate • renta consumatorului • renta producătorului • renta conjuncturală • renta de marcă

114

Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Ce este profitul şi cum este privit în accepţiunea unor şcoli de gândire economică? • Cum poate fi determinată mărimea profitului? • Cum se defineşte renta? • Care sunt formele rentei funciare? • Care sunt factorii care influenţează preţul pământului-capital?

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. …................. este un venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factorii de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi. 2. .................... reprezintă volumul producţiei pentru care nu se înregistrează nici pierderi nici profit, încasările sunt egale cu costurile. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Renta este o consecinţă a: a) deficitului de ofertă în raport cu cererea unor factori de producţie cu însuşiri rare b) preţurilor ridicate de monopol c) excesului de ofertă în raport cu cererea unor bunuri d) toate variantele sunt corecte 4. După modul de determinare şi realizare se disting: 1. profitul brut 2. profitul net 3. profitul pur 4. profitul impur 5. supraprofitul 6. subprofitul 7. profitul normal

115

8. profitul anormal Alegeţi variata corectă: a) 1+2+3+5+7 b) 1+2 c) 1+2+3+4+5+6+7+8 d) 1+2+5+6

Bibliografie obligatorie

• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Patache L., Economia şi gestiunea întreprinderii. Note de curs, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2011.

116

Unitatea de învăţare 8

PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA

Cuprins

8.1. Introducere 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.3.1. Banii şi sistemul bancar 8.3.2. Agregatele monetare 8.3.3. Piaţa monetară 8.3.4. Dobânda şi rata dobânzii 8.3.5. Politica monetară

8.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

8.1. Introducere Doctrina economică precizează, în principal, două modele de

abordare: modelul european, dominat de lumea bancară, în care băncile utilizează aproape toate instrumentele monetar-financiare, şi modelul anglo-saxon, în care se foloseşte noţiunea numită generic piaţă financiară în care se delimitează piaţa monetară şi piaţa de capital.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să:

• explice sistemul bancar contemporan şi rolului băncilor • descrie masa monetară şi structurile ei • analizeze cererea şi oferta de monedă • înţeleagă conceptul de dobândă şi cel al echilibrului pieţei

monetare • evidenţieze obiectivele şi instrumente politicilor monetare

Timpul alocat unităţii: 2 ore

117

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.3.1. Banii şi sistemul bancar

Banii au apărut şi au evoluat ca instrumente care să faciliteze tranzacţiile dintre parteneri şi desfăşurarea vieţii economice. Prima formă de existenţă a banilor a constituit-o forma marfă-bani care s-a caracterizat prin faptul că mijlocirea raporturilor de schimb se realiza de anumite mărfuri precum sarea, animalele, blănurile, etc. Cu timpul, acest rol a început să fie îndeplinit de metale preţioase, precum aurul şi argintul, datorită calităţii acestora. În funcţia de mijlocitori ai schimbului de mărfuri şi servicii, banii se află doar temporar în posesia agenţilor economici şi nu este obligatoriu ca ei să aibă o valoare proprie, intrinsecă. De aceea, treptat, monedele din metale preţioase au fost înlocuite cu bani de hârtie şi cu monede din metal comun.

Banii de hârtie, după natura lor economică, sunt de doua feluri: bilete de bancă (bancnote, bani de credit sau moneda de hârtie) şi bani de hârtie propriu-zişi sau hârtie-moneda.

În pofida diversităţii de opinii asupra funcţiilor banilor pot fi identificate următoarele:

- mijloc de măsurare a activităţii economice, banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică prezentă şi trecută precum şi cele avute în vedere în perioada următoare.

- mijloc de schimb, atunci când mărfurile se achită în momentul livrării lor.

- mijloc de plată, atunci când drepturile şi obligaţiile economice sunt evaluate în bani şi se sting prin cedarea (primirea) sumei corespunzătoare. Ca mijloc de plată, banii servesc însă, şi pentru stingerea altor obligaţiuni.

- mijloc de rezervă de valoare, atunci când obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor sau serviciilor oferă deţinătorilor posibilitatea să facă economii, denumite rezerve de valoare.

Funcţionarea pieţei concurenţiale şi mecanismele formării preţurilor sunt organic legate de mecanismele şi funcţiile specifice pieţelor ca: piaţa muncii, piaţa capitalului şi piaţa valutară.

Interdependenţele dintre aceste pieţe se reflectă în procesul unitar de asigurare a economiei cu disponibilităţile băneşti pentru mijlocirea schimbului, creditarea agenţilor economici solvabili, formarea de noi capitaluri, asigurarea posibilităţilor interne de finanţare.

Băncile, ca agent economic autonom, reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite, oferind clienţilor săi, deponenţi şi împrumutători, servicii diverse, în schimbul cărora primeşte o plată.

Băncile au funcţii active şi pasive. Principala funcţie activă constă în acordarea de împrumuturi solicitanţilor, care întrunesc

118

condiţiile de bonitate financiară, adică au capacitatea economică de a restitui la scadenţă creditele contractate cu dobânzile aferente. O alta funcţie activă a băncilor constă în păstrarea elasticităţii mijloacelor de plată. Ea revine băncii de emisiune care adaptează cantitatea de bilete de bancă la fluctuaţiile nevoilor de mijloace de plată ale vieţii economice.

Funcţiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea depunerilor pe care le fac clienţii: depuneri spre fructificare (depozite) şi depuneri pentru executarea de plăţi din ordinul acestora.

În perioada contemporană, băncile au dobândit alte două funcţii fundamentale: gestiunea plaţilor şi selecţionarea şi susţinerea proiectelor de dezvoltare.

Amploarea rolului băncilor, ca şi diversificarea funcţiilor îndeplinite de ele, au impus specializarea activităţii bancare şi constituirea diferitelor forme de bănci:

- băncile de emisiune - au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci şi de a coordona întreaga politică monetară a statului;

- băncile comerciale de depozit – sub forma băncilor de depozit propriu, care primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care nu fac împrumuturi decât pe termen scurt şi băncile de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate şi îşi pot procura mijloacele necesare pentru finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de obligaţiuni şi de acţiuni;

- băncile specializate care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate: case de credit agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de comerţ exterior, societăţi de asigurări. Există şi bănci specializate în operaţiuni internaţionale (BIRD, BERD).

Sistemul financiar bancar din România cuprinde: - Banca Naţionala a României ca banca de emisiune de

monedă, de reglementare a sistemului monetar de credit şi de supraveghere a tuturor societăţilor bancare din ţară;

- Băncile comerciale cu rol de atragere a disponibilităţilor băneşti de la agenţii economici şi populaţie, acordarea de credite şi efectuarea tuturor operaţiunilor specifice sistemului bancar;

- Casele de economii care efectuează colectări de la populaţie şi acordă credite pentru construcţia de locuinţe;

- Cooperativele de Credit ce colectează numai de la membrii cooperatori şi acordă împrumuturi acestora;

- Societăţile de Asigurare ce efectuează despăgubirea totală sau parţială a asiguratorului în cazul producerii evenimentului pentru care s-a asigurat;

- Trezoreria în calitate de reprezentant al statul în calitate de debitor şi creditor, colectează impozitele şi taxele de la contribuabili, personale fizice şi juridice şi plăteşte în contul administraţiei publice.

În economia contemporană, moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Nici un flux economic nu se poate desfăşura fără participarea directă sau indirectă a monedei.

Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie şi plată de care dispune economia unei ţări, la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (trimestru, an).

119

Totalitatea componentelor sau ansamblul principiilor şi normelor juridice, economice si instituţionale care reglementează circulaţia monetară în interiorul unui stat formează sistemul monetar.

Banca Naţională a României este instituţia monetar-financiară centrală a statului, funcţionând sub supravegherea Parlamentului. Ea are responsabilitatea înfăptuirii politicii monetare şi de credit, acţionând în mod ştiinţific, cu profesionalism pentru asigurarea puterii de cumpărare a monedei naţionale – LEUL. Denominarea leului, trecerea la leul greu începând de la 1 iulie 2005, este o dovadă evidentă în acest sens. Prin statutul său, Banca Naţională a României se bazează pe capitalul public.

Funcţiile Bănci Naţionale a României constau, în principal, în: - asigurarea în totalitate a emisiunii monetare; - conducerea politicii monetare şi valutare a ţării; - supravegherea activităţii de acordare de credite realizate de

băncile comerciale; - supravegherea activităţii de gestiune a politicii de trezorerie

de către Banca Comercială Română, căreia i-a fost delegată această funcţie de către Banca Naţională a României etc.

Aceste funcţii fac parte din managementul bancar al celei mai importante bănci din ţara noastră, care se realizează în dublu sens: al autorităţii monetare naţionale supreme şi al asigurării conducerii competente prin personal de înaltă calificare la toate nivelurile, începând de la Consiliul de administraţie până la directoratul micro-bancar.

În ansamblul masei monetare s-au conturat, de-a lungul timpului, două componente:

- disponibilităţile monetare propriu-zise (bilete ale băncii de emisiune, monedele divizionare, moneda scripturală, cecurile la purtător, etc.). Ele sunt lichidităţi perfecte, în măsură să stingă imediat o datorie fără diminuarea resurselor deţinute;

- disponibilităţile semi-monetare (economiile pe bilete bancare, bonurile de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efectele de comerţ negociabile, etc.). Ele nu sunt lichiditate perfectă, dar pot fi transformate într-un mijloc de plată, după o operaţiune intermediară fără a pierde din capitalul acumulat.

8.3.2. Agregatele monetare

Analiza masei monetare, a structurii şi dinamicii sale, poate fi elucidată prin conceptul de agregat monetar, prin care sunt desemnate părţile constitutive ale masei monetare şi semi-monetare, ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor.

În literatura de specialitate se operează cu patru agregate monetare:

- primul agregat monetar (M1) cuprinde acele mijloace de circulaţie şi de plată care sunt instrumente monetare în sensul strict al cuvântului (monede divizionare, biletele de hârtie sau moneda fiduciară şi cecurile de lucru la purtător, aparţinând rezidenţilor nonfinaciari).

- al doilea agregat monetar (M2) cuprinde componentele primului agregat şi în plus, conturile pe livretele de economii, depunerile pe termen scurt în conturi bancare, bonurile de casă ale

120

unor organisme naţionale de credit, conturi de economii pentru locuinţe deschise la bănci. Agregatele M1 şi M2 formează masa monetară, adică disponibilităţile gestionate de sistemul bancar. În economia modernă aceasta se află sub doua forme: moneda manuală (care trece dintr-o mâna în alta) şi moneda scripturală.

- al treilea agregat monetar (M3) include componentele din M2 şi în plus diferitele averi în devize, plasamente pe termen nelimitat (cum sunt bonurile de casă si de economii), certificatele de depuneri emise de societăţile financiare şi deţinute de agenţii nonfinanciari, titlurile pieţei monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenţii economici nonfinanciari.

- al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde componentele din M3 şi în plus, economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe termen, negociabile, cum sunt titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenţii economici nonfinanciari.

8.3.3. Piaţa monetară

Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor cu monedă, aşa cum rezultă el din confruntarea cererii cu oferta.

În funcţionarea mecanismelor acestei pieţe sunt implicate următorii agenţi economici:

- statul, care pe baza suveranităţii sale conferă putere liberatorie monedei şi stabileşte coordonatele politicii monetare;

- Banca Centrală (de emisiune) care emite monedă şi exercită controlul asupra monedei aflate în circulaţie;

- sistemul bancar care face legătura între agenţii privaţi, pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi creează o formă specifică de monedă, cea bancară;

- întreprinderile (firmele) şi gospodăriile populaţiei, care pot oferi sau solicita disponibilităţi băneşti, prin intermediul băncilor sau altor agenţi de schimb.

Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia. Masa monetară este direct proporţională cu cantitatea bunurilor şi a serviciilor supuse tranzacţionării la un anumit preţ şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei. La baza cererii de monedă lichidă (numerar) din partea agenţilor economici stau cel puţin patru mobile: mobilul venitului, mobilul afacerilor (împreuna formează mobilul tranzacţiilor), mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei. Cantitatea de monedă cerută de agenţii economici pentru primele trei mobiluri se modifică odată cu creşterea venitului şi este neglijabil influenţată de rata dobânzii. Cererea de monedă pentru scopuri speculative depinde, însă, de nivelul dobânzii, când acesta creşte, scade cererea şi invers.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.

Pentru a îndeplini funcţia de monedă, biletele de bancă trebuie să intre în circulaţie, ceea ce în economia de piaţă se realizează prin mai multe canale:

- în primul rând, biletele de bancă intră în circulaţie pentru alimentarea nevoilor de financiare ale statului. Pentru acoperirea deficitului bugetar statul, prin Banca Centrală, emite bonuri de tezaur

121

care sunt cumpărate (subscrise) de către bănci. Băncile pot să revândă băncii centrale toate sau o parte din aceste bonuri. Răscumpărarea bonurilor de tezaur emise anterior de către Banca Centrală se realizează prin punerea în circulaţie de monedă scripturală sau în numerar;

- în al doilea rând, biletele de bancă sunt puse în circulaţie pentru plata devizelor străine procurate de la alte ţări, de către agenţii economici care au efectuat exporturi, în orizontul de timp dat;

- în al treilea rând, biletele de bancă intră în circulaţie prin intermediul împrumuturilor băncilor comerciale la Banca Centrală în scopul acoperirii nevoilor suplimentare de lichidităţi, impuse de volumul mai mare al retragerilor din conturile clienţilor faţă de depunerile acestora.

Cea mai mare parte a monedei este creată de băncile comerciale, prin ceea ce se numeşte piaţa interbancară. Cererea de moneda de către bănci este limitată de o serie de mecanisme spontane care contribuie la echilibrarea cererii şi ofertei de monedă. Compensarea reciprocă a obligaţiunilor de plată şi a drepturilor de încasat ale clienţilor de către bănci este o altă limită. La aceste două limite se adaugă riscul. Băncile cer garanţii pentru un împrumut iar agenţii economici trebuie să demonstreze că afacerea pe bază de credit este profitabilă.

8.3.4. Dobânda şi rata dobânzii

Pentru acordarea dreptului de folosire a resurselor băneşti împrumutate, băncile pretind şi încasează dobândă sau comision după caz.

Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate, sau dacă banii sunt priviţi ca lichiditate, dobânda reprezintă preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii.

Fiind un surplus plătit proprietarului, peste mărimea capitalului folosit, dobânda reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai într-o activitate economică eficienta. Există mai multe forme ale dobânzii:

- dobânda de pe piaţa monetară, la creditele pe termen scurt între băncile comerciale, între acestea şi Banca Centrală;

- dobânzile aplicate de bănci sau alte instituţii financiare întreprinderilor;

- dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică a plasamentelor pe termen lung;

- dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi termen.

Indiferent de forma sub care se manifestă, dobânda are o mărime. Mărimea dobânzii se exprimă prin masa şi rata dobânzii.

Masa dobânzii reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală împrumutată. Mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat.

Rata dobânzii poate fi: rată nominală, adică rata plătită de debitor recorectată cu rata inflaţiei (deflaţiei), rata reală, adică rata nominală corectată cu rata inflaţiei (deflaţiei).

Din punct de vedere al modului de calcul, dobânda este de două

122

feluri: - simplă - se calculează numai asupra sumei împrumutată

iniţial, - compusă – se calculează nu numai asupra datoriei iniţiale ci

şi asupra sumei capitalizate a dobânzilor deja percepute pentru perioadele anterioare.

Atunci când creditul sau depozitul nu depăşeşte un an, se calculează dobânda simplă:

D = S0 * d’ * n

unde D = dobânda;

S0 = suma depusă iniţial (în cazul depozitelor) sau suma creditată

d’ = rata dobânzii n = perioada de timp sau numărul de zile ale depozitului/360

zile În acest caz, dobânda nu se capitalizează ci se încasează la

sfârşitul perioadei. Când se acordă un credit pe o durata mai mare de un an şi

dobânda nu este plătită anual creditorului, se foloseşte dobânda compusă:

D = S0 (1 + d’)*n - S0

Dobânda compusă înseamnă că dobânda din fiecare an se adaugă la suma iniţială dată cu împrumut şi de aceea, în anul următor, va fi luată în calculul dobânzii la fel ca suma iniţială. Altfel spus, primim dobândă şi la dobânda din anul precedent.

Suma ce va fi returnata după „n” ani se calculează prin formulă:

Sn = S0 (1 + d’)*n

Rata nominală a dobânzii este rata dobânzii care apare în contractul de credit sau a contractului pentru depozit.

De exemplu, rata dobânzii de 10% afişată de bancă în cazul unui depozit sau de 5% în cazul unui credit.

Rata reală a dobânzii este rata nominală a dobânzii (prezentată mai sus) din care se scade rata inflaţiei.

r = d’ – i’

unde: r = rata dobânzii reale;

d’ = rata dobânzii nominale; i’ = rata inflaţiei. Rata dobânzii nete reprezintă rata dobânzii nominale din care s-

a scăzut impozitul. Dobânda netă este de fapt, dobânda primită efectiv de către cel care împrumută (creditor). De exemplu, în cazul unui depozit se plăteşte impozit de 16% (cota unică de impozitare) din dobânda primită.

Dobânda fixă rămâne neschimbată pe toată perioada creditării sau a depozitului făcut. Dobânda variabilă este dobânda care se

123

calculează periodic (de regulă la 3 luni) în funcţie de evoluţia dobânzii pe piaţă. Acest tip de dobândă îi oferă creditorului posibilitatea de a se apăra de pierderea care ar rezulta pentru el din fixarea unei dobânzi neschimbate la acordarea creditului într-o perioadă de ascensiune a dobânzii.

La un anumit nivel al ratei dobânzii, celelalte condiţii fiind date, evoluţia cererii şi ofertei de monedă asigură realizarea echilibrului pe piaţa monetară.

Piaţa monetară se află în echilibru, când, la un anumit nivel al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cantitatea de monedă cerută. Creşterea cererii de monedă duce la sporirea cantităţii de monedă pe piaţa şi creşterea ratei dobânzii şi invers. Creşterea ofertei de monedă duce la scăderea ratei dobânzii şi creşterea masei monetare tranzacţionate şi invers.

8.3.5. Politica monetară

Politica monetară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor, măsurilor şi metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile macroeconomice prin ajustarea cererii şi ofertei de bani.

Autorităţile monetare au la dispoziţie trei opţiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tipărirea acestora (o asemenea operaţiune este folosită mai rar în prezent); controlul nemijlocit asupra deţinerilor de bani în sectorul monetar; operaţiuni de open market.

Obiectivul fundamental al politicii monetare îl constituie stabilitatea preţurilor împreună cu limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea înfăptuirii acestor obiective revine Băncii Naţionale.

Principalele instrumente de politică monetară folosite de majoritatea băncilor centrale sunt: instrumente indirecte, instrumente directe, alte elemente de conducere a politicii monetare.

Instrumentele indirecte sunt: [1] Facilităţile de refinanţare şi de depozit sunt instrumentele

prin care băncile comerciale au acces la resursele de finanţare ale băncii centrale (refinanţare), respectiv au posibilitatea de a plasa la banca centrală resursele băneşti disponibile (depozit). Ratele dobânzilor la aceste facilităţi creează, de regulă, coridorul dobânzilor pieţei monetare (rata dobânzii la creditele de refinanţare este limita superioară a dobânzilor practicate în sistem, iar rata dobânzii la depozitele constituite este limita inferioară). Aceste operaţiuni sunt demarate de băncile comerciale.

[2] Operaţiunile de piaţă (open-market) sunt instrumentul predilect în economiile dezvoltate. Prin “open market” se înţelege piaţă deschisă. Banca naţională centrală cumpără sau vinde titluri ale împrumuturilor publice şi private pe piaţa monetară în vederea restrângerii sau extinderii lichidităţii băncilor, a dirijării creditelor şi, prin aceasta, a influenţării activităţii economice generale, inclusiv a activităţii comerţului exterior. Altfel spus, prin vânzările de efecte publice şi comerciale pe piaţă, banca centrală poate să absoarbă excesul de lichiditate, iar prin cumpărările de efecte publice şi comerciale poate să completeze lichiditatea. Includ de asemenea şi operaţiuni de refinanţare ş.a.

124

[3] Rezervele minime obligatorii sunt, în esenţă, disponibilităţi ale băncilor, în monedă naţională sau în valută, pe care acestea le păstrează în cont la banca centrală. Astfel, banca centrală controlează oferta de bani, prin injectarea sau absorbţia de lichidităţi din sistemul bancar.

Instrumentele directe sunt: controlul direct al volumului creditului (plafoanele de credit); controlul direct al ratelor dobânzilor (plafoanele de dobânzi).

Alte elemente de conducere a politicii monetare sunt: manevrarea dobânzilor directoare ale băncii centrale (taxa scontului, rata repo); modificarea cursului de schimb al monedei naţionale; modificarea nivelului rezervelor internaţionale; persuasiunea adică instrumentele prin care banca centrală îşi foloseşte autoritatea pentru a convinge băncile şi celelalte instituţii financiare de necesitatea modificării nivelului dobânzilor practicate, a structurii acestora sau a marjelor dintre ele şi în privinţa politicii de creditare a clienţilor.

Rezultă că piaţa monetară implică mai multe segmente ca: piaţa scontului (cumpărarea-vânzarea de cambii), piaţa interbancară (băncile se împrumută reciproc), piaţa certificatelor de depozit (atragerea de resurse băneşti prin emiterea de certificate de depozit negociabile, înscrisuri care pot fi răscumpărate de bănci la o anumită dobândă), piaţa efectelor de comerţ (băncile, marile firme sau alte instituţii financiare emit titluri de credit, respectiv bilete la ordin sau cecuri în vederea creditării agenţilor economici), piaţa euro-valutelor (atragerea şi plasarea de fonduri în valută în afara ţării de origine a fiecărei valute).

Realitatea monetară are deci o mare complexitate, astfel că ea este urmărită sistematic prin instituţiile bancare specializate, care reglează (ajustează) masa monetară, operând asupra cererii şi ofertei de monedă în relaţie cu circulaţia bunurilor pe piaţă. Astfel, se urmăreşte echilibrul pieţei monetare.

Scontarea reprezintă actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă creanţe pe termen scurt oferindu-le acestora suma de pe înscrisul respectiv din care se scade dobânda aferenta pe perioadei de timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont).

Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare de către Banca Centrală de la băncile comerciale a efectelor de comerţ deja scontate de acestea, operaţiune efectuată la vedere şi înainte de scadenţă. Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează Banca Centrală în momentul rescontării portofoliilor de cambii şi alte titluri de credit de către băncile comerciale.

Cumpărarea şi vânzarea titlurilor pe piaţa deschisă reprezintă un instrument de politică monetară folosit tot mai des în prezent. Întrucât pe piaţa interbancară rezultă adesea un excedent sau un deficit global de lichidităţi, Banca Centrală intervine fie pentru a reduce acest excedent, fie pentru a completa insuficienţa constatată.

Variaţia cotelor obligatorii de rezervă s-a generalizat în toate ţările cu economie de piaţă. Variaţia procentajelor rezervelor este foarte eficace, întrucât afectează imediat dinamica creditului.

Multiplicatorul creditului pune în evidenţă cantitatea de monedă scripturală ce se poate crea folosind mecanismului creditului. Dacă sumele împrumutate sunt nedepozitate la bănci, se măresc

125

disponibilităţile acestora şi devin bază pentru acordarea de noi credite. Raportul dintre disponibilităţile suplimentare (noile depozite) şi rata rezervei obligatorii reprezintă multiplicatorul banilor.

Mecanismul de multiplicare a banilor poate funcţiona şi în sens invers, producându-se în acest fel o scurgere de numerar prin schimbul bancar. În practică, suma banilor în circulaţie creşte mai repede decât creditele acordate, datorită tendinţei agenţilor economici de a păstra o cantitate de bani efectivi pentru cheltuieli neprevăzute.

8.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 8

În pofida diversităţii de opinii asupra funcţiilor banilor pot fi identificate următoarele: mijloc de măsurare a activităţii economice, banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică prezentă şi trecută precum şi cele avute în vedere în perioada următoare; mijloc de schimb, atunci când mărfurile se achită în momentul livrării lor; mijloc de plată, atunci când drepturile şi obligaţiile economice sunt evaluate în bani şi se sting prin cedarea (primirea) sumei corespunzătoare. Ca mijloc de plată, banii servesc însă, şi pentru stingerea altor obligaţiuni; mijloc de rezervă de valoare, atunci când obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor sau serviciilor oferă deţinătorilor posibilitatea să facă economii, denumite rezerve de valoare.

Băncile, ca agent economic autonom, reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite, oferind clienţilor săi, deponenţi şi împrumutători, servicii diverse, în schimbul cărora primeşte o plată.

Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci şi de a coordona întreaga politică monetară a statului.

Băncile comerciale de depozit, întâlnite sub forma băncilor de depozit propriu, care primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care nu fac împrumuturi decât pe termen scurt şi a băncilor de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate şi îşi pot procura mijloacele necesare pentru finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de obligaţiuni şi de acţiuni.

Băncile specializate care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate: case de credit agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de comerţ exterior, societăţi de asigurări. Există şi bănci specializate în operaţiuni internaţionale.

Sistemul financiar bancar din România cuprinde: Banca Naţionala a României, Băncile comerciale, Casele de economii, Cooperativele de Credit, Societăţile de Asigurare, Trezoreria.

Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie şi plată de care dispune economia unei ţări, la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (trimestru, an).

Disponibilităţile monetare cuprind bilete ale băncii de emisiune, monedele divizionare, moneda scripturală, cecurile la purtător, etc.).

Disponibilităţile semi-monetare cuprind economiile pe bilete bancare, bonurile de casă ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efectele de comerţ negociabile, etc.).

Agregatul monetar desemnează părţile constitutive ale masei monetare şi semi-monetare, ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor.

126

Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor cu monedă, aşa cum rezultă el din confruntarea cererii cu oferta.

Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.

Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti împrumutate, sau dacă banii sunt priviţi ca lichiditate, dobânda reprezintă preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii.

Masa dobânzii reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală împrumutată. Mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat.

Politica monetară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor, măsurilor şi metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile macroeconomice prin ajustarea cererii şi ofertei de bani.

Scontarea reprezintă actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă creanţe pe termen scurt oferindu-le acestora suma de pe înscrisul respectiv din care se scade dobânda aferenta pe perioadei de timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont).

Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare de către Banca Centrală de la băncile comerciale a efectelor de comerţ deja scontate de acestea, operaţiune efectuată la vedere şi înainte de scadenţă. Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează Banca Centrală în momentul rescontării portofoliilor de cambii şi alte titluri de credit de către băncile comerciale.

Concepte şi termeni de reţinut

• disponibilităţi băneşti • instituţii financiare • mijloace de plată • bănci de emisiune • bănci comerciale • bănci specializate • cooperative de credit • societăţi de asigurări • trezorerie • monedă • masa monetară • agregat monetar • cerere de monedă • ofertă de monedă • dobânda • rata dobânzii Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt principalele funcţii active şi pasive ale băncilor? • Din ce este format sistemul financiar bancar din România? • Care sunt agregatele monetare şi ce cuprind ele? • Care sunt formele dobânzilor? • Care sunt instrumentele folosite în politica monetară şi cum sunt caracterizate?

127

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. …................. au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci şi de a coordona întreaga politică monetară a statului. 2. .................... cuprind bilete ale băncii de emisiune, monedele divizionare, moneda scripturală, cecurile la purtător, etc.). Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenţii economici nonfinanciari fac parte din agregatul monetar a) M1 b) M2 c) M3 d) M4

4. Să se determine formula corectă a masei monetare M, ştiind că V reprezintă viteza de rotaţie a monedei, iar PT cantitatea de bunuri şi servicii supuse tranzacţionării la un anumit preţ.

a)

b) M = V + PT c) M = PT - V

d)

128

Bibliografie obligatorie

• Dănilă Nicolae, Anghel Lucian Claudiu, Sinca Florin Eugen, Retail banking. Produse şi servicii bancare retail, Editura Economică, Bucureşti, 2012. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.

129

Unitatea de învăţare 9

PIAŢA CAPITALULUI

Cuprins

9.1. Introducere 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare

9.3.1. Piaţa capitalului - concept şi obiect 9.3.2. Piaţa primară şi piaţa secundară de capital

9.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

9.1. Introducere Piaţa capitalurilor sau piaţa titlurilor de valoare apare încă din

secolul al XVI-lea. Ea lărgeşte baza economică a creşterii producţiei, alături de profit, utilizându-se în acest sens şi o parte din salarii, pensii şi alte venituri ale populaţiei, mobilizate prin intermediul emisiunii şi vânzării de titluri de valoare. Concomitent piaţa capitalului are o contribuţie decisivă la extinderea capitalului privat asociat. Se diversifică astfel, formele de proprietate, iar proprietatea asupra capitalului se separă tot mai mult de conducerea efectivă a producţiei.

Piaţa capitalului introduce modificări şi în repartiţia veniturilor. Persoanele salariate deţinătoare de titluri de valoare, primesc în afară de salariu şi un venit suplimentar datorat unei părţi din rezultatele muncii anterioare.

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:

• să explice conţinutul şi rolului pieţei capitalului • să cunoască obiectul principal al pieţei capitalului şi anume

activele financiare • să evidenţieze unele aspecte legate de funcţionarea pieţei

capitalului şi a instituţiilor specifice

130

Timpul alocat unităţii: 2 ore

9.3. Conţinutul unităţii de învăţare

9.3.1. Piaţa capitalului. Concept şi obiect

Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărui obiect îl constituie titlurile de valoare.

Acestea sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa anual un venit variabil sau fix. Componentele clasice ale titlurilor de valoare sunt: acţiunile, obligaţiunile ipotecare, titluri de rentă şi bonurile de tezaur. În perioada postbelică au apărut şi alte titluri de valoare, obligaţiuni cu rata variabilă a dobânzii, obligaţiuni indexate, acţiuni cu venit anual relativ fix. Obiectul pieţei capitalului, în sens general îl constituie activele financiare.

Activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor şi sunt:

- active fizice care cuprind bunurile de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje, etc.), suprafeţe de terenuri, bunurile constituite în stocuri ţi rezerve materiale , bunuri de consum de folosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele;

- active financiare care constau în depozitele monetare şi semi-monetare, inclusiv din hârtiile de valoare pe termen scurt şi pe termen lung, sau fără termen.

Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează finanţările, respectiv prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit), care de regulă se consideră ca fac obiectul pieţei monetare.

Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care mijlocesc finanţări externe, respectiv asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an sau fără termen. Din această categorie fac parte acţiunile şi obligaţiunile.

Acţiunea este un titlu de proprietate care dă dreptul deţinătorului la o parte din capitalul social al firmei emitente şi un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil numit dividend.

Dividendul reprezintă o parte din venitul unităţii care a emis acţiunile, distribuită deţinătorilor acestora. Acţiunile se clasifică în acţiuni nominative, care au înscrise pe ele în afară de alte date şi numele deţinătorului şi acţiuni la purtător care nu poartă nici un nume. Ele se mai clasifică şi în acţiuni ordinare care conferă posesorilor drepturi obişnuite şi privilegiate, care conferă drepturi speciale. Acţiunea este nerambursabilă (nu se pot cere înapoi banii plătiţi pe ea), dar este negociabilă, adică se poate vinde la bursă.

Obligaţiunea este un titlu de credit şi un titlu de valoare, emis

131

de întreprinderi, instituţii ori de stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă. Cu cât riscul este mai ridicat, cu atât dobânda plătită este mai mare. Deţinătorii de obligaţiuni numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis aceste titluri de valoare, ca urmare obligaţiunea este rambursabilă. Rambursarea se face dintr-o dată, la scadenţă finală sau în tranşe anuale egale sau inegale.

Obligaţiunile sunt negociabile la bursă, putând fi vândute înainte de scadenţă. Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare emise de bănci cu scopul acordării de împrumuturi agenţilor economici care le garantează cu terenuri sau imobile. Suma împrumutului solicitat de la bancă nu se acordă direct, în numerar ori prin deschiderea unui cont, ci indirect prin înmânarea unei obligaţiuni ipotecare, vândută ulterior la bursa de valori de către posesorul ei. La scadenţă ea se restituie băncii.

Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli. Ele sunt nerambursabile, dar sunt negociabile la bursă.

Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii. Prin emisiunea lor, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci sume de bani pentru acoperirea unor goluri bugetare. Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile la scadenţa şi negociabile la bursă.

Piaţa capitalului (financiară) cuprinde piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară tranzacţionează titlurile de valoare pe termen lung nou emise. Pe piaţa secundară se negociază titluri de valoare emise anterior.

Funcţionarea pieţei capitalului presupune existenţa unor instituţii specifice precum Comisia Titlurilor de Valoare, casele de brokeraj, bursa de valori.

Comisia Titlurilor de Valoare este un organism guvernamental care are responsabilităţi în ceea ce priveşte coordonarea acestei pieţe.

Casele de brokeraj îndeplinesc următoarele funcţii: introducerea noilor emisiuni pe piaţa primară, tranzacţii pe pieţele secundare, tranzacţii pe cont propriu, gestionarea portofoliului de titluri de valoare, consultanţă în probleme de investiţii şi păstrarea în custodie a titlurilor de valoare. Principalul actor al pieţei capitalului este brokerul, care din punct de vedere instituţional este conceput pe trei niveluri: persoana fizică ce practică profesiunea de broker, case de brokeraj ce operează ca intermediari între cumpărătorii şi vânzătorii de titluri de valoare şi asociaţii de brokeri.

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată prin lege şi supravegheată de stat. Are ca scop încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase. De regulă, bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni, dar pot sa apară şi ca societăţi comerciale sau camere de comerţ.

9.3.2. Piaţa primară şi piaţa secundară de capital

Piaţa primară a capitalului este deservită de regulă, de bănci care preiau sarcina plasării acţiunilor şi obligaţiunilor nou emise, pentru care încasează un comision. Ca orice tranzacţii şi cele cu titluri

132

de valoare se derulează la un preţ anumit care se numeşte curs. Pentru titlurile nou emise, cursul este ferm şi egal, de regulă, cu valoarea nominală a acestora.

Pe piaţa primară sunt oferite titluri de valoare de către întreprinderi, bănci, alte instituţii şi stat. Oferta de titluri de valoare este o sursă de finanţare alături de profit şi credite bancare. Concret, oferta de titluri de valoare este cerere de capital bănesc, derivată din cererea de factori de producţie, care la rândul ei, rezultă din cererea de bunuri de consum şi trebuinţele populaţiei. Oferta de titluri de valoare trebuie să fie precedată de calcule laborioase privind rata posibilă a profitului şi de compararea ei cu rata dobânzii bancare şi veniturile distribuite deţinătorilor de titluri. Oferta de titluri de valoare porneşte şi de la stat sau de la instituţii ale colectivităţilor locale: municipii, oraşe şi se întemeiază pe calcule de oportunitate, dar devine evident necesară, mai ales când conjunctura economică generală este nefavorabilă şi scad impozitele şi taxele la bugetele locale şi bugetul central. Indiferent din care punct porneşte, oferta de titluri de valoare se poate adresa atât persoanelor din ţara proprie, cât şi celor din alte ţări.

Pe piaţa primară, purtătorii titlurilor de valoare sunt familiile, întreprinderile, băncile, alte instituţii. Cererea de titluri de valoare este funcţie de mai multe variabile: veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare; randamentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare; riscul investiţiilor; câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă. Înainte de plasarea banilor în titlurilor de valoare, cumpărătorii compară randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor cu rata dobânzii bancare.

Piaţa secundară este servită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în vreme ce piaţa primară, de bănci. Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor, nu sunt omogene ci diferenţiate. Ele se împart în operaţiuni la vedere şi la termen. Operaţiunile la vedere sunt acelea în care transmiterea titlurilor de valoare, de la vânzători la cumpărători şi plata acestora se realizează imediat la cursul zilei. Cele la termen se efectuează în două runde. În prima runda partenerii convin asupra numărului de titluri ce se vor livra în viitor şi asupra cursului (preţului). În runda a doua are loc transmiterea efectivă a titlurilor şi plata lor la preţul anterior fixat. De regulă operaţiunile la termen au un caracter speculativ.

Preţul de vânzare-cumpărare a titlurilor de valoare, pe piaţa secundară este oscilant, nu este ferm. Evoluţia cursului pe piaţa secundară pe fiecare titlu de valoare în parte, influenţează indicele general de piaţă bursieră, care se calculează de către toate bursele.

Cel mai edificator indice determinat de bursele de valori este indicele Dow-Jones, considerat drept barometru al mişcării cursurilor pe principala bursă din Wall Street, determinat ca o medie a preţurilor titlurilor de valoare emise de principalele 30 de companii americane cotate la bursa respectivă.

Piaţa secundară este dominată de dorinţă participanţilor la tranzacţii de a obţine venituri nu sub formă de dividende sau dobândă, ci din operaţiuni comerciale. În plus pe această piaţă nu se formează capital pentru unităţile economice emitente al titlurilor, ci doar se redistribuie între persoane şi capitalul existent.

Decizia de a investi în titluri de valoare se întemeiază pe

133

actualizare, adică pe determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Atunci când se cumpără titluri de valoare de pe piaţa primară se ia în calcul şi câştigul ce se poate obţine prin vânzarea lor pe piaţa secundară.

9.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9

Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărui obiect îl constituie titlurile de valoare. Activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor. Active fizice cuprind bunurile de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje, etc.), suprafeţe de

terenuri, bunurile constituite în stocuri ţi rezerve materiale, bunuri de consum de folosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele.

Active financiare constau în depozitele monetare şi semi-monetare, inclusiv din hârtiile de valoare pe termen scurt şi pe termen lung, sau fără termen.

Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează finanţările, respectiv prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit), care de regulă se consideră ca fac obiectul pieţei monetare.

Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care mijlocesc finanţări externe, respectiv asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an sau fără termen. Din această categorie fac parte acţiunile şi obligaţiunile.

Acţiunea este un titlu de proprietate care dă dreptul deţinătorului la o parte din capitalul social al firmei emitente şi un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil numit dividend.

Dividendul reprezintă o parte din venitul unităţii care a emis acţiunile, distribuită deţinătorilor acestora.

Acţiunile nominative, au înscrise pe ele în afară de alte date şi numele deţinătorului şi acţiuni la purtător care nu poartă nici un nume. Ele se mai clasifică şi în acţiuni ordinare care conferă posesorilor drepturi obişnuite şi acţiuni privilegiate, care conferă deţinătorului drepturi speciale.

Obligaţiunea este un titlu de credit şi un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii ori de stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă

Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli. Ele sunt nerambursabile, dar sunt negociabile la bursă.

Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii. Prin emisiunea lor, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci sume de bani pentru acoperirea unor goluri bugetare. Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile la scadenţa şi negociabile la bursă.

Piaţa capitalului (financiară) cuprinde piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară tranzacţionează titlurile de valoare pe termen lung nou emise. Pe piaţa secundară se negociază titluri de valoare emise anterior.

Comisia Titlurilor de Valoare este un organism guvernamental care are responsabilităţi în ceea ce priveşte coordonarea acestei pieţe.

134

Casele de brokeraj îndeplinesc următoarele funcţii: introducerea noilor emisiuni pe piaţa primară, tranzacţii pe pieţele secundare, tranzacţii pe cont propriu, gestionarea portofoliului de titluri de valoare, consultanţă în probleme de investiţii şi păstrarea în custodie a titlurilor de valoare.

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată prin lege şi supravegheată de stat. Are ca scop încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.

Concepte şi termeni de reţinut

• piaţa titlurilor de valoare • active financiare • active fizice • hârtii de valoare • acţiunea • obligaţiunea • obligaţiunea ipotecară • titluri de rentă • bonuri de tezaur • piaţa primară • piaţa secundară • bursa de valori • randamentul titlurilor de valoare. Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Ce este piaţa capitalului? • Ce reprezintă şi de câte feluri sunt activele? • Ce este acţiunea şi ce este obligaţiunea? • Care sunt caracteristicile pieţei secundare?

135

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. …................. tranzacţionează titlurile de valoare pe termen lung nou emise. 2. .................... reprezintă o parte din venitul unităţii care a emis acţiunile, distribuită deţinătorilor acestora. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Piaţa capitalului este: a) o un ansamblu de operaţii ca vizează tranzacţionarea capitalurilor, adică a activelor fizice pe termen mediu şi lung b) un ansamblu de operaţii care vizează acordarea de credite c) o totalitate a operaţiilor care au ca obiect efectuarea de tranzacţii cu valute d) o totalitate de tranzacţii al cărei obiect îl constituie titlurile de valoare

4. Obligaţiunea este a) un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii de stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă b) o parte din profitul unităţii c) un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit variabil d) un titlu de credit pe termen mediu sau lung

Bibliografie obligatorie

• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Roubini Nouriel, Mihm Stephen, Economia crizelor, Editura Publică, Bucureşti, 2010.

136

Unitatea de învăţare 10

PIAŢA VALUTARĂ

Cuprins

10.1. Introducere 10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 10.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.3.1. Piaţa valutară – concept, subiecţi, cerere şi ofertă 10.3.2. Valuta şi cursul valutar 10.3.3. Operaţiuni valutare

10.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

10.1. Introducere Piaţa valutară reprezintă un sistem de relaţii financiar-valutare,

prin intermediul cărora se efectuează operaţiuni de vânzare cumpărare a devizelor. Tranzacţiile se înfăptuiesc între bănci şi instituţii specializate folosind orice mijloace de telecomunicaţii şi informaţii. Piaţa valutară joacă un rol important la nivelul oricărei ţări ca urmare a faptului că satisface nevoile valutare ale agenţilor comerciali, necomerciali şi a instituţiilor financiare. Importanţa pieţei valutare derivă şi din faptul că banca centrală sau alte autorităţi monetare pot vizualiza şi interveni în cazul în care moneda naţionala este subapreciată în raport cu o monedă străină.

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să:

• definească conţinutul pieţei valutare, a cererii şi ofertei de valută

• explice conceptele de convertibilitate, curs valutar şi operaţiuni valutare

• prezinte structura datoriei externe şi balanţei de plăţi externe

Timpul alocat unităţii: 2 ore

137

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare 10.3.1. Piaţa valutară – concept, subiecţi, cerere şi ofertă

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele.

Pe piaţa se fac tranzacţii cu valută şi titluri de credit, cambii, bilete la ordin, cecuri, valori imobiliare, ordine de plată, etc., numite devize.

În cadrul pieţei valutare, un rol de seamă îl are piaţa eurovalutelor, apărută în 1957. Eurovalutele sunt constituite în principal, din dolari depuşi în conturi la băncile din afara SUA, înainte de toate în Europa, dar şi în alte continente. Eurovalutele cuprind, de asemenea, monede naţionale ale ţărilor din Europa, aflate în conturi la bănci străine. Piaţa eurovalutelor include atât operaţiile interbancare, cât şi operaţiile efectuate între bănci, pe de o parte, şi institutii nebancare, pe de altă parte. Tranzacţiile pe piaţa eurovalutelor nu se supun nici reglementărilor în vigoare din ţările emitente şi nici din ţările în care eurovalutele circulă.

Pe piaţa valutară acţionează următoarele categorii de subiecţi: - operatori principali, în principal băncile care acţionează prin

reprezentanţii lor (cambişti) pe baza autorizaţiei obţinute de la autoritatea statală valutară;

- operatori comercianţi – agenţii economici care desfăşoară activităţi de comerţ internaţional. Ei participă la piaţa valutară în calitate de vânzători sau cumpărători de valută;

- operatori intermediari, mai ales brokerii, care acţionează în calitate de comisionari sau reprezentanţi ai diferitelor agenţii economice internaţionale de comerţ;

- operatori speculatori, ca persoane fizice sau juridice care participă la tranzacţiile pe piaţa valutară în conformitate cu reglementările existente în fiecare ţară.

Cererea şi oferta de valută se formează pe baza unor procese specifice determinate de economiile naţionale şi de relaţiile internaţionale.

Cererea de valută se formulează de agenţii economici pentru următoarele nevoi: extinderea activităţii economice, interese speculative, protejarea împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale.

Oferta valutară se formează pe baza deciziilor bancare şi a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici care activează în comerţ, industrie, agricultură, turism, asigurări. Numeralul nu are un rol semnificativ în procesul de formare a ofertei de valută.

138

10.3.2. Valuta şi cursul valutar

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice străine.

Ca orice monedă valuta are două forme de existenţă: forma numerar numită şi valută efectivă şi forma scripturală, atunci când ea există ca disponibil în contul bancar al deţinătorului din ţara proprie sau alte ţări. Cea mai mare cantitate de valută apare sub formă scripturală.

Valutele se împart în valute convertibile şi neconvertibile. Cele convertibile sunt valutele ce se pot schimba liber cu alte valute, fără restricţii privind sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care efectuează schimbul (spre exemplu, dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez etc.). Valutele neconvertibile sunt valute ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi limitate şi în condiţii strict reglementate, din această categorie face parte şi leul românesc.

Condiţiile care pregătesc treptat convertibilitatea unei monede sunt:

- stabilirea unui curs real; - producerea bunurilor de bază ca bunuri competitive în privinţa

calităţii şi preţului, atât pentru piaţa internă cât şi pe planul celei externe;

- practicarea pe piaţa internă a preţurilor libere; - crearea treptată a unor rezerve monetare suficiente, la

dispoziţia Băncii Naţionale, formate din valute convertibile ale altor ţări, aur, linii de credit externe, etc.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile economice, convertibilitatea forţată introdusă are efecte negative. Neavenită este şi amânarea convertibilităţii când sunt întrunite condiţiile ei.

Preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric se numeşte curs valutar.

Cursul valutar se exprimă în două moduri, numite metode de cotare: direct şi indirect.

În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda unei ţări străine, iar în dreapta numărul corespunzător de unităţi din moneda naţională proprie, care asigură echivalenţa.

În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în dreapta numărul corespunzător de unităţi din monedele străine care asigură echivalenţa.

Indiferent de modul în care se exprimă, cursul valutar este oscilant fiind influenţat atât de factori interni cât şi de factori externi. Cursul valutar economic sau cursul pieţei este cursul efectiv zilnic ce se foloseşte în tranzacţiile internaţionale care are la bază paritatea preţurilor de cumpărare a monedelor naţionale. El se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monedă naţională care se schimbă. Cursurile pentru cumpărare sunt mai mici decât cele pentru vânzare, banca luând diferenţa numită comision. Cursurile practicate de bănci sunt oscilante chiar şi pe parcursul aceleiaşi zile. Schimburile de valută (operaţiunile valutare) se efectuează autorizat de către unităţile bancare şi casele de schimb valutar. Şi unele şi altele se numesc operatori valutari.

139

10.3.3. Operaţiuni valutare

Băncile în calitate de principali operatori pe piaţa valutară efectuează: operaţiuni care servesc publicul nonbancar (populaţia, întreprinderi, instituţii), operaţiuni pe cont propriu şi operaţiuni între ele.

Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging (hedging – a se pune la adăpost de riscuri).

Operaţiunile la vedere (SPOT) sunt acelea în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 ore lucrătoare socotite de la încheierea contractului. Ele includ şi cumpărarea şi vânzarea de valută de către publicul nonbancar.

Operaţiunile la termen sunt acelea în care valuta se transferă efectiv într-un interval de timp mai mare de 48 ore lucrătoare, din momentul încheierii contractului. Specificitatea lor constă în aceea ca transferul valutei, la scadenţa fixată, se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial stabilit prin contract. De regulă sunt operaţiuni speculative.

Operaţiunile valutare de tip Hedging urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri, care efectuează într-o zi anume o dublă tranzacţie. Cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen.

Băncile efectuează şi operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de profit. Acestea se numesc operaţiuni de arbitraj valutar. Profitul încasat de bănci din asemenea operaţiuni provine din câteva surse: diferenţa de curs al aceleiaşi valute pe două pieţe diferite, diferenţa de curs a unei valute pe aceeaşi piaţă la date diferite, diferenţa de curs între două valute pe două pieţe diferite. Cea mai simpla operaţiune de arbitraj valutar este arbitrajul direct care înseamnă vânzarea unei valute pe piaţa la care cursul este cel mai ridicat şi cumpărarea ei concomitentă pe piaţa la care cursul ei este cel mai scăzut.

Băncile efectuează şi operaţiuni valutare între ele, sau operaţiuni Swap (swap – schimb reciproc, troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă, intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi de către una dintre ele, unei terţe bănci.

Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere. Acestea sunt tranzacţii cu valute efective, implicând schimbarea unei valute în numerar, în altă valută în numerar. Şi casele de schimb practică un curs la cumpărare mai mic şi altul la vânzare mai mare.

Cursul valutar oscilant influenţează starea economiilor naţionale, evoluţia importurilor şi exporturilor, turismul internaţional, situaţia creditorilor şi debitorilor externi.

Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi defavorizează importul ţării care a emis moneda respectivă, iar aprecierea cursului acţionează invers. Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, iar aprecierea monedei naţionale avantajează pe creditori.

Valutele constituie nu doar obiect al schimbului, ci şi al creditului intern şi internaţional. Creditele internaţionale în valuta pot

140

fi: pe termen scurt (1-3 ani), pe termen mediu (3-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Creditele acordate întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private, iar creditele acordate celorlalte entităţi (întreprinderi de stat, instituţii de drept public, unităţi administrativ teritoriale, guverne) au ca efect formarea datoriei externe publice. Împreună formează datoria externă totală.

Datoria externă a unei ţări se poate calcula ca sumă absolută, ca sumă ce revine pe locuitor, ca procent din PIB. Ultimii indicatori sunt cei mai concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate. Atunci când o ţara este concomitent debitor şi creditor pot să apară trei situaţii: situaţia de debitor net (specifică ţărilor în dezvoltare), situaţia de creditor net (specifică ţărilor dezvoltate) şi situaţia de echivalentă care este prin excelenţă teoretică.

Datoria externă trebuie să fie rambursată într-un anumit interval de timp. De obicei rambursarea începe la un anumit număr de ani după contractarea împrumutului. Intervalul cuprins între momentul primirii creditului şi începerea rambursării se numeşte perioadă de graţie. Tranşele anuale scadente ale împrumutului dobânda şi dobânda corespunzătoare se numeşte serviciul datoriei externe. În cazul în care un debitor nu achită dobânda la termen, acesta se transformă în credit nou şi începe să se calculeze dobândă la dobândă, situaţie cu consecinţe negative asupra debitorilor. Contractarea de datorii externe nu este, prin ea însăşi, nici benefică, nici nocivă, totul depinde de ceea ce se întreprinde cu mijloacele împrumutate, de eficacitatea întrebuinţării lor.

Un rol esenţial în analiza fluxurilor economice ale unei ţări revine balanţei de plăţi externe. O definiţie unanim acceptată în lumea economică, a balanţei de plăţi externe, a fost dată de Fondul Monetar Internaţional (FMI) – balanţa este un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare între rezidenţii unei economii naţionale şi restul lumii, în cursul unei perioade de un an.

Conform regulilor adoptate de FMI, balanţa de plaţi externe cuprinde tranzacţiile pe care părţile contractante au convenit să le efectueze în perioada de referinţă a balanţei, indiferent de momentul când va avea loc de plata efectivă a mărfurilor, serviciilor sau altor obligaţii de plată.

Conform modelului prezentat în manualul FMI, balanţa de plăţi externe are următorul conţinut:

I. Balanţa tranzacţiilor curente (balanţa de cont curent): - balanţa comercială (reflectă volumul tranzacţiilor de export-

import la preţuri FOB sau franco-frontiera ţării exportatoare). - balanţa invizibilelor (servicii, transferuri unilaterale atât din

sectorul privat cât şi cel oficial). II. Balanţa pe capitaluri pe termen lung (credite comerciale la

export şi import, investiţii directe naţionale în străinătate şi străine pe teritoriul naţional, alte investiţii, împrumuturi, investiţii de portofoliu).

III. Balanţa de capitaluri pe termen scurt (sectorul privat nebancar prin credite comerciale şi împrumuturi, sectorul bancar prin creanţe şi angajamente în moneda naţională sau devize şi sectorul oficial prin active şi angajamente pe termen scurt şi la vedere).

IV. Ajustări (contul de erori şi omisiuni).

141

Balanţa de plăţi externe este excedentară (activă) dacă soldul balanţei tranzacţiilor curente împreună cu cel al balanţei capitalurilor este zero, sau altfel spus când încasările internaţionale sunt mai mari decât plăţile. Se spune că balanţa de plăţi externă este deficitară (pasivă) dacă suma soldurilor celor două balanţe este mai mică decât zero, adică atunci când plăţile sunt mai mari decât încasările. Există echilibru în cazul în care variaţia creanţelor este nulă, nefiind necesară reglarea schimburilor prin mişcări monetare sau când încasările sunt egale cu plăţile.

Conform marii majorităţi a specialiştilor, există patru posibilităţi de abordare a unui deficit al balanţei de plăţi externe: corijare (corectare), compensare, finanţare şi reglementare.

A corecta un deficit înseamnă a acţiona asupra factorilor care determină veniturile şi cheltuielile în vederea eliminării deficitului în viitor prin măsuri de austeritate şi disciplină (devalorizare, mărirea taxelor vamale, încurajarea industriilor exportatoare, încurajarea turismului, etc.).

Un deficit poate fi compensat prin intrări de capitaluri sau prin depozite de capitaluri pe termen scurt. În anumite cazuri se finanţează în mod conştient un deficit, împrumutând fonduri destinate umplerii unor găuri deja existente şi vizibile. În ceea ce priveşte reglementarea ea are loc prin măsuri precum anularea unei datorii.

Balanţa de plăţi externe constituie sinteza activităţii comerciale a unei ţări cu străinătatea şi reprezintă un sprijin pentru autorităţile de stat în elaborarea măsurilor de politică monetară şi valutară; a deciziilor privind comerţul şi plăţile internaţionale. De regulă, statele urmăresc să aibă o balanţă de plăţi externe echilibrată în dinamică.

10.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 10

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele.

Cererea şi oferta de valută se formează pe baza unor procese specifice determinate de economiile naţionale şi de relaţiile internaţionale.

Cererea de valută se formulează de agenţii economici pentru următoarele nevoi: extinderea activităţii economice, interese speculative, protejarea împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale.

Oferta valutară se formează pe baza deciziilor bancare şi a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici care activează în comerţ, industrie, agricultură, turism, asigurări. Numeralul nu are un rol semnificativ în procesul de formare a ofertei de valută.

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice străine.

142

Valutele convertibile sunt valutele ce se pot schimba liber cu alte valute, fără restricţii privind sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care efectuează schimbul (spre exemplu, dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez etc.).

Valutele neconvertibile sunt valute ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi limitate şi în condiţii strict reglementate, din această categorie face parte şi leul românesc.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric.

Cursul valutar se exprimă în două moduri, numite metode de cotare: direct şi indirect. În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate din

moneda unei ţări străine, iar în dreapta numărul corespunzător de unităţi din moneda naţională proprie, care asigură echivalenţa.

În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în dreapta numărul corespunzător de unităţi din monedele străine care asigură echivalenţa.

Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip hedging (hedging – a se pune la adăpost de riscuri).

Operaţiunile la vedere (SPOT) sunt acelea în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 ore lucrătoare socotite de la încheierea contractului.

Operaţiunile la termen sunt acelea în care valuta se transferă efectiv într-un interval de timp mai mare de 48 ore lucrătoare, din momentul încheierii contractului.

Operaţiunile valutare de tip Hedging urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri, care efectuează într-o zi anume o dublă tranzacţie. Cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen.

Balanţa de plăţi externe, este un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare între rezidenţii unei economii naţionale şi restul lumii, în cursul unei perioade de un an.

Concepte şi termeni de reţinut

• piaţă valutară • valută • eurovalute • convertibilitate • curs valutar • schimburile de valută • credite internaţionale • datorie externă • serviciul datoriei externe • balanţa de plăţi externe Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt subiecţii ce acţionează pe piaţa valutară? • Ce este valuta şi de câte feluri este? • Care sunt condiţiile care pregătesc convertibilitatea unei monede? • Ce tipuri de operaţiuni efectuează băncile pe piaţa valutară? • Care este conţinutul balanţei de plăţi externe?

143

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. …................. sunt valutele ce se pot schimba liber cu alte valute, fără restricţii privind sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care efectuează schimbul. 2. .................... reprezintă este un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare între rezidenţii unei economii naţionale şi restul lumii, în cursul unei perioade de un an. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice si juridice străine se numeşte: a) valută convertibilă b) euromonedă c) valută d) monedă scripturală 4. În cadrul pieţelor valutare, un rol de seamă îl are, în condiţiile actuale .......... , apărută în jurul anului 1957. a) piaţa eurodolarului b) piaţa eurovalutelor c) piaţa lirei sterline d) piaţa yenului japonez

144

Bibliografie obligatorie

• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Minsky Hyman, Cum stabilizăm o economie instabilă, Editura Publică, Bucureşti, 2011.

145

Unitatea de învăţare 11

EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE

Cuprins

11.1. Introducere 11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 11.3. Conţinutul unităţii de învăţare

11.3.1. Eşecul pieţelor 11.3.2. Externalităţile 11.3.3. Bunurile publice

11.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

11.1. Introducere Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează

viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici. Externalităţile apar în situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă integral nici costurile, nici beneficiile asociate producţiei sau consumului şi reprezintă aceea parte a costurilor şi beneficiilor asociată unei terţe părţi, ce pot avea un caracter extern în raport cu partenerii de bază. Caracteristicile principale ale externalităţilor se referă la faptul că acestea derivă din activitatea altor agenţi economici decât a celor ce le suportă costurile directe; iar efectele fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial.

În cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui bun de către un agent economic schimbă corelaţiile dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile sociale, pe de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită faptului că drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite. (Ex.: resursa vitală aerul este fără proprietar. Poluarea este cazul cel mai evident de externalitate.)

11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:

• să cunoască conceptul de eşec al pieţei

146

• să evidenţieze cauzele şi formele eşecului pieţei • să prezinte unele modalităţi de diminuare a efectelor

negative ale eşecurilor pieţei

Timpul alocat unităţii: 2 ore

11.3. Conţinutul unităţii de învăţare

11.3.1. Eşecul pieţelor

Eşecul pieţelor este un concept în analiza căruia se trece de la abordarea pozitivă a fenomenelor microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea normativă a fenomenelor şi proceselor care se manifestă la nivel microeconomic, care are ca principal scop evaluarea performanţei sociale a mecanismului economic şi măsurarea costurilor şi a şanselor sacrificate ale producătorilor precum şi evidenţierea modului în care rezultatele obţinute răspund preferinţelor consumatorilor. Abordarea normativă pune în relief modul în care economia funcţionează, precum şi anumite norme de comportament.

Principala problemă cu care se confruntă piaţa concurenţială este imposibilitatea alocării eficiente a resurselor, întrucât piaţa nu poate asigura concomitent o alocare raţională şi o valorificare maximă a acestora.

Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre.

Din această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei.

Principalele cauze ale eşecului pieţelor pot fi grupate astfel: - dificultatea individualizării dreptului de proprietate; - existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative; - eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos. Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată

de consecinţele excluziunii imperfecte şi de limitele obiective ce pot să apară în legătură cu transferul bunurilor sau al controlului asupra acestora.

i) Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de un grup de persoane fizice sau chiar juridice (spre exemplu, un drum public este greu să fie trecut sub controlul exclusiv al unui singur subiect economic).

Un alt aspect al excluziunii imperfecte constă în dificultatea garantării apărării drepturilor atribuite legal, fapt ce frânează luarea unor măsuri pentru înlăturarea şi sancţionarea celor ce caută şi

147

reuşesc să utilizeze ilegal un anume bun ce nu le aparţine, acţiune prin care se perturbă manifestarea deplină şi liberă a drepturilor obţinute pe cale legală.

Ansamblul măsurilor pentru prevenirea, identificarea şi sancţionarea faptelor de utilizare ilegală de către alte persoane a unui bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de excluziune.

Nivelul şi dinamica acestor costuri depind de gradul de dificultate al obţinerii unei excluziuni perfecte. Aceasta presupune că nivelul costurilor de excluziune este cu atât mai ridicat, cu cât dificultatea excluziunii este mai semnificativă şi mai greu de depăşit.

ii) Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele cele mai avantajoase, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri.

Cumpărătorul este mai puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite măsuri de siguranţă şi ca atare, oferă mai puţin şi solicită garanţii şi facilităţi suplimentare din partea vânzătorului. Cu cât gradul de transferabilitate este mai redus, cu atât tranzacţia efectuată necesită mai multe informaţii şi clauze contractuale asiguratorii pentru cumpărător, ceea ce sporeşte costurile informaţionale şi tranzacţionale pe care trebuie să le suporte vânzătorul.

Atât excluziunea imperfecta cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al utilizării acestora nu permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii tipice de eşec al pieţelor.

iii) Costurile tranzacţionale semnificative constituie o altă cauză a eşecului pieţelor. În condiţiile economiei contemporane, un schimb avantajos necesită informaţii pertinente şi operative. Atât vânzătorul cât si cumpărătorul trebuie să efectueze importante cheltuieli pentru căutarea şi cunoaşterea partenerilor, pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul schimbului, ca şi pentru negocierea unor clauze contractuale cât mai avantajoase. Sporirea costurilor tranzacţionale şi informaţionale conduc la situaţii de eşec al pieţelor.

iv) A patra cauză, eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri. În orice tranzacţie, fiecare participant urmăreşte, prin condiţiile şi clauzele incluse în acord, să-şi atingă propriile obiective şi să obţină pentru sine cât mai multe avantaje ceea ce presupune şi unele concesii şi renunţării reciproce. Eşecul negocierilor generează pierderi de eficienţă, risipă de resurse şi degradări ale mecanismului pieţei.

11.3.2. Externalităţile

Dintre cazurile mai frecvente de eşec al pieţelor amintim externalităţile, bunurile publice, bunurile de merit şi bunurile de nemerit, precum şi orice formă de monopol.

Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii

148

economici. Externalităţile apar în situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă integral nici costurile, nici beneficiile asociate producţiei sau consumului şi reprezintă aceea parte a costurilor şi beneficiilor asociată unei terţe părţi, ce pot avea un caracter extern în raport cu partenerii de bază.

Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt: - externalităţile derivă din activitatea altor agenţi economici

decât cei care le suportă costurile directe; - efectele fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe

pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial. În cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui bun de

către un agent economic schimbă corelaţiile dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile sociale, pe de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită faptului că drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite. (de exemplu, resursa vitală aerul este fără proprietar. Poluarea este cazul cel mai evident de externalitate.)

Înţelegerea conţinutului şi formelor de manifestare ale externalităţilor presupune cunoaşterea a două perechi de concepte: cost social şi cost privat, beneficiu social şi beneficiu privat.

Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi.

Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi.

Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi economice.

Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii.

În funcţie de efectele incluse, externalităţile pot fi: externalităţi pozitive (efecte benefice) şi externalităţi negative (efecte malefice). Această clasificare are un caracter relativ, întrucât o externalitate negativă dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitivă din alt punct de vedere. (spre exemplu, o firmă generează prin poluare efecte externe negative, dar prin dezvoltarea producţiei poluante creşte numărul locurilor de muncă.) Din această cauză, includerea într-o categorie sau alta de externalităţi are loc în funcţie de caracterul preponderent al efectelor externe.

În cazul externalităţilor pozitive, beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale. Acest tip de externalităţi se concretizează în niveluri de producţie şi de consum sub cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor. Expresia valorică pe unităţi marginale a consumului reprezintă beneficiu marginal.

Întrucât efectele malefice ale externalităţilor negative sunt greu de suportat, soluţia radicală a rezolvării situaţiei este internalizarea acestora. Aceasta constă în includerea costurilor externe în preţurile pieţei şi presupune ca producătorii să fie constrânşi să ridice costul privat marginal la nivelul costului marginal social.

Externalităţile negative, pot reprezenta argumente pentru intervenţia guvernamentală în calitate de monitor şi corector al efectelor negative. Există însă, şi situaţii, în care intervenţia guvernamentală poate fi evitată. Prin definirea clară şi riguroasă a

149

drepturilor de proprietate, concomitent cu crearea unui mecanism instituţional de aplicare şi garantare a acestor drepturi şi de impunere a prevederilor contractuale rezultate din tranzacţii, unele probleme economice legate de internalizarea externalităţilor pot fi soluţionate şi fără implicarea autorităţii statale.

Experienţa acumulată în ţările cu economie de piaţă dezvoltată demonstrează că nu există incompatibilităţi între soluţiile de internalizare legate de intervenţia corectoare a guvernelor pe pieţele libere şi cele realizate prin tranzacţii directe între părţi, acestea având caracter complementar.

11.3.3. Bunurile publice

Bunurile publice sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate beneficia de ele.

Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: şosele, autostrăzi, iluminatul public, apărarea naţională, programele TV şi radio, apele râurilor, canalele de navigaţie etc.

Bunurile publice au două trăsături fundamentale: nonexcluziunea şi nonrivalitatea.

Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.

Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice. Cu alte cuvinte, accesul unei persoane fizice sau juridice la utilizarea unui bun public nu reduce disponibilitatea acestuia pentru alţi utilizatori. Nonrivalitatea exprimă faptul că, în utilizarea bunurilor publice, suplimentarea beneficiarilor nu presupune diminuarea utilităţilor pentru beneficiarii iniţiali.

În realitatea economică contemporană coexistă bunurile publice şi bunurile private.

Diferenţierea dintre bunurile publice şi cele private are o importanţă deosebită pentru delimitarea sectorului public al economiei. Situaţiile ce pot să apară se concretizează în: sectorul public nonpiaţa, care cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale, şi sectorul public de piaţă ce reuneşte unităţile economice cu patrimoniul public.

Sistemul de piaţă liberă este ineficient în a oferi bunuri publice, deoarece decizia privind alocarea de resurse pentru obţinerea acestor bunuri se ia, de regulă, în afara mecanismelor pieţei. În aceste condiţii, calculaţia preţului şi luarea deciziilor vor conduce economic spre corectare, pe de o parte, a costurilor private cu costurile sociale, şi, pe de alta parte, a beneficiilor private cu beneficiile sociale.

O soluţie a acestei probleme a fost găsită în ţările dezvoltate economic, unde producerea unor bunuri publice se află în grija unor firme private, care le produc în baza unor contracte cu guvernul sau administraţiile locale care suportă preţul acestora.

Mecanismele concurenţiale duc şi la excluderea sau limitarea accesului unora la binefacerile sau bunurile existente pe piaţă. Pornind de la această realitate, s-a dezvoltat teoria economica a bunăstării, care încearcă să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială.

150

Conceptul alocare optimă a resurselor în raport cu eficienţa şi echitatea îşi are sorgintea în modul de abordare a bunăstării de către V. Pareto. Potrivit lui Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune ca:

- fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări; - bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul

bunăstării individuale; - bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată. În aceste

condiţii, mecanismul convenţional de formare şi evoluţie a preţurilor bazat doar pe criterii şi cerinţe ale eficienţei trebuie să fie completat cu criterii şi cerinţe legate de echitatea socială, ceea ce presupune intervenţia guvernamentală pentru o mai bună funcţionare a pieţelor.

Teoria şi practica economică contemporană se concretizează prin confruntarea de idei dintre doctrinele liberale şi cele social-democrate. Potrivit orientărilor liberale, un anumit nivel de inegalitate şi de polarizare a avuţiilor este preţul inevitabil plătit de societate pentru asigurarea unei creşteri economice eficiente pe baza iniţiativei private. Orientările social-democrate, recunoscând rolul iniţiativei private şi al asumării riscului în asigurarea unei economii competitive, apreciază că distribuţia veniturilor trebuie să urmărească şi satisfacerea diferitelor nevoi aflate în continuă creştere şi diversificare, fiind necesară corectarea mecanismelor pieţei concurenţiale.

Abordarea normativă, printr-un set de reguli şi judecaţi de valoare, a diferitelor aspecte privind eşecurile pieţei, evidenţiază faptul că piaţa duce şi la alocări neraţionale, care la rândul lor, reprezintă premiza unor pierderi de bunăstare. Toate acestea conduc la existenţa unor categorii defavorizate sau marginalizate, a căror situaţie poate fi ameliorată numai prin intervenţia guvernamentală, de corectare a situaţiilor de eşec al pieţelor, diminuând astfel pierderile sociale determinate de alocarea ineficientă şi inechitabilă a resurselor.

Se poate aprecia, că pentru buna funcţionare a mecanismului pieţei, sunt necesare atât asigurarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorilor, cât şi găsirea pârghiilor adecvate prin care intervenţia corectoare a statului să diminueze efectele negative ale eşecurilor pieţei şi să realizeze un echilibru raţional între eficienţa economică şi justiţia socială.

11.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 11

Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre.

151

Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată de consecinţele excluziunii imperfecte şi de limitele obiective ce pot să apară în legătură cu transferul bunurilor sau al controlului asupra acestora.

Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de un grup de persoane fizice sau chiar juridice.

Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele cele mai avantajoase, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri.

Atât excluziunea imperfecta cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al utilizării acestora nu permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii tipice de eşec al pieţelor.

Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri.

Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural.

Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi.

Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi.

Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi economice.

Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii.

Bunurile publice sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate beneficia de ele.

Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.

Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice.

Concepte şi termeni de reţinut

• eşecul pieţei • excluziune imperfectă • costuri de excluziune • grad de transferabilitate • costuri tranzacţionale • externalitate • cost social • cost privat • beneficiu social • beneficiu privat • beneficiu marginal • bunuri publice • nonexcluziunea • nonrivalitatea • pierderi sociale • balanţa de plăţi externe

152

Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt principalele cauze ale eşecului pieţelor? • Care sunt principalele caracteristici ale externalităţilor? • Care sunt trăsăturile fundamentale ale bunurilor publice? • Ce reprezintă pierderile sociale?

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. …................. se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de un grup de persoane fizice sau chiar juridice. 2. .................... exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. În funcţie de efectele induse, externalităţile pot fi: a) permanente şi temporare b) economice şi juridice c) pozitive şi negative d) naturale şi artificiale 4. Una dintre afirmaţiile prezentate, nu constituie o cauză de eşec al pieţei. Care este aceasta? a) gradul de participare a agenţilor economici la activitatea pieţei b) dificultatea individualizării dreptului de proprietate c) eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos d) existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative

153

Bibliografie obligatorie

• Andrei Liviu, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2011. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Iacob (Patache) L., Piața muncii și ocuparea în zona Dobrogei, Editura Economică, București, 2010

154

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) Fenomenul economic; 2) Diviziunea socială a muncii; 3) b; 4) c Unitatea de învăţare 2: 1) Concurenţa; 2) Echilibrul pieţei; 3) b; 4) d Unitatea de învăţare 3: 1) Utilitatea; 2) Legea utilităţii marginale; 3) c; 4) c Unitatea de învăţare 4: 1) Capitalul; 2) Amortizarea; 3) b; 4) c Unitatea de învăţare 5: 1) Actualizarea costurilor; 2) Costul fix; 3) d; 4) c Unitatea de învăţare 6: 1) Salariul real; 2) Efectul de venit; 3) b; 4) a Unitatea de învăţare 7: 1) Renta de monopol; 2) Pragul de rentabilitate; 3) a; 4) a Unitatea de învăţare 8: 1) Băncile de emisiune; 2) Disponibilităţile monetare; 3) d; 4) a Unitatea de învăţare 9: 1) Piaţa primară; 2) Dividentul; 3) d; 4) a Unitatea de învăţare 10: 1) Valutele convertibile; 2) Balanţa de plăţi externă; 3) c; 4) b Unitatea de învăţare 11: 1) Excluziunea imperfectă; 2) Costul social; 3) c; 4) a