introducere - seap.usv.rodtiliute/master/comert_electronic.pdf · usenet, grupuri de discuţii pe...

2

INTRODUCERE ...................................................................................................................................3

1. INTERNET: DEFINIŢIE, SERVICII, ISTORIC.............................................................................5

1.1 REŢELE DE CALCULATOARE.............................................................................................................6

2. WWW – WORLD WIDE WEB ......................................................................................................18

2.1 SCURTĂ ISTORIE .............................................................................................................................18 2.2 PROTOCOALE ŞI LIMBAJE ÎN WWW ..............................................................................................18 2.3 BROWSERE WEB .............................................................................................................................19 CUVINTE CHEIE ....................................................................................................................................33 ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE ..................................................................................................................33 PROBLEME PROPUSE ............................................................................................................................34

3. POŞTA ELECTRONICĂ, E-MAIL................................................................................................34

3.1 GENERALITĂŢI ...............................................................................................................................34 3.2 WEB E-MAIL....................................................................................................................................35 ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE ..................................................................................................................44 PROBLEME PROPUSE ............................................................................................................................44

4. PROIECTARE PAGINI WEB – WEB DESIGN............................................................................45

4.1 STRUCTURA DOCUMENTULUI HTML.............................................................................................45 4.2 FORMATAREA DOCUMENTELOR HTML ........................................................................................46 4.3 TABELE ...........................................................................................................................................53 4.4 IMAGINI...........................................................................................................................................57 4.5 LEGĂTURI .......................................................................................................................................57 4.6 FORMATAREA CU AJUTORUL STILURILOR .....................................................................................59 4.7 HĂRŢI DE IMAGINE .........................................................................................................................62 4.8 CADRE (FRAMES) ............................................................................................................................64 4.9 FORMULARE (FORMS).....................................................................................................................66 4.10 EDITAREA, VERIFICAREA, GĂZDUIREA ŞI PROMOVAREA UNUI SITE WEB. ..................................71 ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE ..................................................................................................................74 PROBLEME PROPUSE ............................................................................................................................75

BAZELE COMERŢULUI ELECTRONIC........................................................................................76

5.1 COMERŢUL ELECTRONIC, FORME ŞI MODELE................................................................................76 5.2 ARHITECTURA UNUI SISTEM DE COMERŢ ELECTRONIC .................................................................81 5.3 ANATOMIA COMERŢULUI ELECTRONIC..........................................................................................83 5.4 SISTEME ELECTRONICE DE PLATĂ..................................................................................................95 RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DE VERIFICARE..................................................................................100 BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................................100

3

Introducere

Comerţul a reprezentat, încă de la începuturile societăţii umane, o activitate importantă pentru supravieţuirea şi dezvoltarea indivizilor şi comunităţilor din care făceau parte. El a început odată cu apariţia comunicării în vremurile preistorice. De-a lungul timpului comerţul a îmbrăcat forme diverse, în funcţie de treapta de dezvoltare economică a societăţii şi cu gradul de dezvoltare mijloacelor de comunicare, de la schimbul de produse (troc) la vânzarea pe monede de metale preţioase şi, mai târziu, pe bilete de bancă (bancnote). Aria de cuprindere s-a extins, atât geografic, de la schimbul între membrii unei comunităţi la schimbul între comunităţi, ţări şi continente, cât şi ca natură a obiectelor comerţului: bunuri materiale, servicii şi, mai nou, de bunuri imateriale precum produsele software, drepturi de autor sau licenţe.

Pe lângă nivelul de dezvoltare a comunicaţiei (telegraf, telefon, fax, Internet), comerţul a fost influenţat, în fiecare etapă istorică, de următoarele elemente:

infrastructura critică (sistemul bancar şi de conturi)

serviciile publice (protecţia poliţiei, serviciile poştale)

transportul (drumuri, autostrăzi, căi ferate, rute maritime)

sistemul de asigurări. Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (TIC, sau, în engleză ITC – Information Technology and Communication) în secolul 20 a dus la apariţia unei forme noi de comerţ care se bazează şi utilizează din plin resursele oferite de tehnologie, comerţul electronic. Comerţul electronic, CE, referit şi ca E-commerce, eCommerce, eCom sau EC mai este adesea numit şi ICommerce1, cu referire la suportul oferit de Internet pentru această activitate.

Comerţul electronic poate fi definit ca utilizarea calculatoarelor interconectate în sprijinul operaţiilor de afaceri, cu scopul creşterii vitezei de livrare şi reducerii costurilor operaţionale.

Totodată CE a introdus o nouă paradigmă pentru conducerea afacerilor, care include facilităţi pentru:

Cumpărarea şi vânzarea informaţiilor pe Internet,

Cumpărarea şi vânzarea produselor şi serviciilor prin intermediul Internet-ului,

Transmiterea documentelor şi integrarea proceselor afacerilor în spaţiul extranet,

Transferul şi partajarea informaţiilor din interiorul organizaţiei prin intranet. Aceste operaţii de comerţ electronic au ca scop:

Îmbunătăţirea luării deciziilor,

Eliminarea duplicării efortului,

Reducerea costurilor operaţionale,

Extinderea canalelor de distribuţie şi pieţelor de desfacere. Deşi se acceptă că apariţia CE este legată de dezvoltarea Internet-ului, în realitate primele forme de CE au apărut mult mai devreme, în prima jumătate a secolului 20, când American Airlines a

1 J. Diane Brinson et. al. E-Commerce & Internet Law, Prentice Hall Inc, 2001

4

adoptat un sistem de control al locurilor vândute, anulate şi libere la cursele aeriene pe care le asigura. Primul sistem Home Banking (operaţiuni bancare de la domiciliu) bazat pe utilizarea PC-urilor a fost adoptat în 1980 de First Interstate Bank, SUA, iar primul sistem de rezervare de servicii turistice, easySABRE, a fost introdus în 1985 de Sabre Travel Network2. Comerţul electronic bazat pe Internet a cunoscut, la rândul lui, mai multe etape:

Etapa iniţiaţilor, care presupunea cunoştinţe temeinice de utilizare a calculatoarelor solicitând introducerea de comenzi de la utilizator. Este etapa când e-mail ul a fost cea mai utilizată tehnologie

Etapa WWW, deschisă de apariţia primului navigator web cu interfaţă grafică Mosaic, dezvoltat de National Center for Supercomputing Applications (NCSA).

Etapa interactivă, când multe website-uri au introdus protocoale securizate de comunicaţie, programe pe partea de server şi/sau client, formulare, asigurând interactivitatea client-furnizor.

Etapa maturizării web-ului, caracterizată de introducerea lui în cadrul intranet-ului organizaţiei, utilizarea extranet-ului între organizaţii, utilizarea tehnologiei Java şi a capabilităţilor multimedia ale Web-ului, care a devenit, astfel, un valoros canal de reclamă şi publicitate.

Că lucrurile nu se vor opri aici este cert, dar ceea ce urmează este mai greu de prezis.

Cartea de faţă îşi propune să ofere o perspectivă realistă asupra a ceea ce este esenţial în comerţul electronic în lume, asupra etapei în care se găseşte el în România anului 2007, a barierelor care stau în faţa răspândirii şi popularităţii sale. Ea este structurată în două părţi: prima parte (capitolele 1-4) vă permite familiarizarea cu conceptele de reţele de calculatoare, intranet şi Internet, serviciile Internetului implicate în comerţul electronic, iar partea a doua (capitolul5) prezintă principalele concepte ale comerţului electronic, cu accent pe sistemele de plăţi şi securitatea tranzacţiilor.

2 http://www.sabretravelnetwork.com/about/history.htm

5

1. Internet: definiţie, servicii, istoric Rezumat: în acest capitol veţi învăţa ce este Internetul, care sunt principalele servicii oferite de acesta şi câteva momente din scurta lui istorie. Tot aici veţi afla ce este o reţea de calculatoare, din ce se compune şi cum funcţionează precum şi cum se conectează o reţea locală la Internet. Internet, iată un termen cu care, numai dacă nu trăim într-un colţ izolat al lumii, ne întâlnim zilnic, fie că este vorba de citirea horoscopului, de dezvăluirea unor fapte şi întâmplări de senzaţie, de urmărirea în direct a unor emisiuni TV fie pur şi simplu de schimbul de mesaje electronice (e-mail). Dar ce este Internetul? Tehnic vorbind termenul Internet desemnează o reţea mondială de reţele de calculatoare. Din punct de vedere informaţional Internetul reprezintă un rezervor imens de informaţii care pot fi stocate şi transmise în format electronic: text, imagini, filme, sunet. Aceste informaţii sunt disponibile gratuit sau contra cost, după cum informaţiile sunt publice sau private. Internetul oferă mai multe tipuri de servicii din care pot fi enumerate:

WWW- World Wide Web, serviciul cu cea mai mare dezvoltare. Existenţa lui se bazează pe conceptul de hipertext, concretizat în limbajul de programare numit HTML (HyperText Markup Language) şi pe programele în măsură să interpreteze acest limbaj, numite browsere web.

E-mail, serviciul cu cea mai mare utilizare, permite schimbul de mesaje între utilizatorii care au acces la acest serviciu, oriunde în lume

FTP - File Transfer Protocol, permite transferul de fişiere între calculatoare conectate la Internet

UseNet, grupuri de discuţii pe cele mai diverse teme

Telnet, permite accesul la un server din reţeaua Internet ca şi când utilizatorul s-ar afla în faţa lui.

Bazele Internetului au fost puse la începutul anilor 1970 în cadrul Agenţiei pentru proiecte de cercetare avansată (ARPA) subordonată Departamentului Apărării al Statelor Unite ale Americii. Scopul proiectului consta în realizarea unei reţele a cărei funcţionare să fie cât mai puţin afectată de un atac atomic şi comunicaţiile să fie cât mai greu interceptabile. La timpul respectiv ARPA demonstrase viabilitatea sistemului de comunicare între computere pe care l-a elaborat pentru reţeaua ei pilot şi care includea doar trei servicii: Telnet (conectare la distanţă), transfer de fişiere şi tipărirea la distanţă. Reţeaua conecta un număr mic de site-uri şi câteva zeci de calculatoare [1] într-o reţea naţională destinată cercetării în domeniul ştiinţei computerelor. În 1972 a fost introdus şi serviciul de e-mail iar reţeaua a fost prezentată publicului şi s-au făcut demonstraţii. Pe la mijlocul anilor 1970 R. Kahn şi V. Cerf au elaborat o arhitectură de interconectare a reţelelor de diverse tipuri bazată pe un anumit protocol, care după mai multe perfecţionări a devenit TCP/IP (Transfer Control Protocol/Internet Protocol) şi în 1973 a fost propus ca protocol standard de comunicaţie în ARPAnet. Vitezele de transmitere erau mici, comparativ cu cele din ziua de astăzi, respectiv de 60Kbit/s pentru reţeaua terestră ARPANET, 400/100Kbit/s pentru reţeaua radio PRNET şi de 64Kbit/s pentru reţeaua prin satelit, SATNET. La vremea respectivă nu existau calculatoare personale, staţii de lucru sau reţele locale, calculatoarele implicate erau maşini de calcul ştiinţific puternice ce funcţionau în sistem time-sharing (împărţirea timpului de lucru între utilizatori). Principalele probleme în construirea reţelei iniţiale, ARPANET, vizau configurarea gateway-urilor, devenite ulterior routere, astfel încât să facă posibilă conectarea diferitelor tipuri de reţele precum şi dezvoltarea softului TCP/IP în calculatoare. Spre sfârşitul anilor 1970 mai multe reţele locale experimentale şi staţii de lucru experimentale, realizate de comunitatea de cercetare, au fost conectate la reţeaua ARPANET, (sau ARPA Internet) devenită ulterior Internet. La începutul anilor 1980 au devenit disponibile comercial staţii de lucru şi reţele locale compatibile Internet, fapt care a uşurat mult sarcina conectării la Internet. În anul

6

1983 ARPA conecta peste 500 de centre iar partea militară s-a separat în reţeaua MILNET. Acest an este considerat ca anul apariţiei Internetului. Până spre sfârşitul anilor 1990 controlul accesului la Internet a fost deţinut de Departamentul de Apărare al SUA şi ca urmare reţeaua s-a extins în principal pe seama conectării diferitelor centre de cercetare. Acest fapt a avut drept consecinţă răspândirea tehnologiei în mediile ştiinţifice. În paralel viteza de transmitere a informaţiei a crescut continuu la 1,5Mbit/s la jumătatea anilor 1980 şi 155Mbit/s la începutul anilor 1990. Spre sfârşitul anilor 1980 Internetul a început să devină accesibil şi pentru uz comercial, în special prin serviciul de e-mail care a fost a fost autorizat să utilizeze backbone-ul (coloana vertebrală a reţelei Internet) pentru comunicarea cu utilizatorii agreaţi în reţea şi cu reţelele federale de cercetare. În 1990 ARPANET ul dispare prin trecerea organizaţiilor care erau conectate la o altă reţea creată de NSF (National Science Foundation), organizaţie nemilitară şi necomercială. Ca urmare, după anul 1990 creşterea Internetului a devenit spectaculoasă, cu circa 10% pe lună, datorită înglobării unor componente comerciale şi internaţionale. În anul 1992 a fost înfiinţată de către sectorul privat Societatea de Internet (Internet Society) cu scopul de a ajuta la promovarea Internetului şi întreţinerea standardelor utilizate în Internet. De asemenea, după anul 1990 Internetul a mai câştigat un serviciu, WWW (World Wide Web), serviciul cu cea mai mare dezvoltare în prezent. În 1995 dispare şi NSFNET, accesul la Internet fiind asigurat de firme comerciale din întreaga lume. Pentru o mai bună înţelegere a mecanismului funcţionării Internetului vom începe cu descrierea elementului de bază al reţelei Internet şi anume cu reţeaua de calculatoare.

1.1 Reţele de calculatoare O dată cu dezvoltarea industriei de calculatoare personale şi introducerea lor pe scara largă în tot mai multe firme, instituţii de învăţământ şi ale administraţiilor, necesitatea schimbului de fişiere între calculatoarele aceleaşi firme sau instituţii a apărut tot mai evidentă. Tot o necesitate a devenit utilizarea în comun a diferitelor fişiere sau programe de aplicaţii precum şi a unor dispozitive periferice – imprimante, modemuri, CD-ROM sau CD-Writer – de către mai mulţi utilizatori. Copierea şi plimbarea fişierelor pe dischete între calculatoare, chiar în interiorul aceleaşi încăperi era o metodă greoaie şi consumatoare de timp, iar instalarea de imprimante şi/sau modemuri la toate calculatoarele era costisitoare. Soluţia a fost dată de legarea tuturor calculatoarelor într-o reţea. Prin intermediul reţelei este posibil un schimb rapid şi sigur de informaţii (fisiere, mesaje) între diverşii utilizatori precum şi utilizarea raţională a periferiei. Mai mult, prin intermediul reţelei este posibilă realizarea de teleconferinţe, inclusiv video. Putem defini reţeaua ca un sistem de două sau mai multe calculatoare, conectate între ele şi capabil să transfere date între acestea.

1.1.1 Clasificarea reţelelor de calculatoare Din punct de vedere al vecinătăţii în care se află calculatoarele, reţelele sunt:

reţele locale (LAN - local area network)

reţele extinse (WAN – wide area network)

reţele de campus (CAN – campus area network)

reţele metropolitane (MAN – metropolitan area network)

reţele casnice (HAN – home area network) Reţelele locale sunt cele în care calculatoarele se află relativ aproape unul de altul, în aceiaşi încăpere sau clădire, în timp ce reţelele extinse acoperă regiuni mari, la nivel de ţări sau continente. În reţelele CAN calculatoarele sunt dispuse într-o arie limitată, cum ar fi un campus sau o bază militară. Reţelele proiectate pentru un oraş acoperă o arie mult mai mare decât o reţea campus, în timp ce o reţea casnică leagă dispozitivele digitale dintr-o locuinţă. Alte clasificări

7

includ reţelele MAN şi CAN în reţelele WAN iar reţeaua HAN este privită ca o reţea LAN. Calculatoarele din interiorul reţelei sunt numite noduri de reţea. Calculatoarele şi dispozitivele care alocă resurse pentru reţea sunt numite servere.

În continuare vom aborda pe scurt reţeaua LAN urmând ca reţeaua WAN să fie exemplificată prin reţeaua Internet

Modelul de referinţă OSI Diversitatea de implementare concretă a reţelelor este extrem de mare şi derivă din necesităţile specifice ale fiecărei firme. Oricare ar fi însă modul de configurare al reţelei ea trebuie să asigure compatibilitatea între programele de pe fiecare calculator şi echipamentele hard ce fac legătura între staţiile de lucru. Organizaţia Internaţională pentru Standarde (ISO) a propus un model, cu valoare de recomandare, cunoscut sub numele de modelul OSI (Open Systems Interconnection - interconectarea sistemelor deschise), figura 1, care se doreşte a fi un cadru pentru proiectarea protocoalelor de reţea.

Figura 1 Nivelurile fizice şi logice interacţionează pentru a permite comunicarea între

calculatoare După cum se poate vedea modelul este construit pe şapte nivele. Fiecare nivel, până la cel de aplicaţie, se bazează pe nivelul imediat inferior pentru a realiza o serie de funcţii specifice şi pentru a “ascunde” detaliile acestor funcţii nivelelor superioare. Cele şapte nivele şi funcţiile lor sunt sintetizate după cum urmează:

1. nivelul fizic este constituit din cablurile de legătură, echipamentele concentratoare, amplificatoarele şi plăcile de interfaţă cu reţeaua; este partea palpabilă a oricărei reţele. Se ocupă cu transmisia nestructurată de şiruri de biţi prin mediul fizic.

2. nivelul de date este cel care răspunde de transferul fiabil de date prin legătura fizică. Asigură sincronizarea, controlul erorilor şi fluxului de date care sunt constituite în pachete (cadre).

3. nivelul de reţea este cel care asigură independenţa nivelelor superioare de tehnologia folosită pentru transmisie. Răspunde de stabilirea, menţinerea şi terminarea conexiunii.

4. nivelul de transport asigură corectitudinea recepţionării informaţiilor provenite de la celelalte staţii de lucru. Prin canalele de transmisie (cablu sau radio) semnalele pot suferi alterări, pe care nivelul de transmisie trebuie să le corecteze.

5. nivelul de sesiune asigură mecanismul de control al dialogului între aplicaţii. 6. nivelul de prezentare asigură independenţa aplicaţiilor faţă de diferenţele în reprezentarea

datelor (sintaxa) 7. nivelul de aplicaţie asigură accesul la mediul OSI a proceselor de aplicaţie.

8

1.1.2 Reţele LAN Există o mare varietate de tipuri de reţele LAN. Pentru caracterizarea lor acestea pot fi clasificate după câteva criterii: arhitectură, topologie, logică, protocol utilizat.

Arhitecturi LAN Din punct de vedere al arhitecturii reţelele de tip LAN sunt de două tipuri:

reţele client/server

reţele peer- to- peer În reţelele client/server calculatoarele se împart două categorii, serverele - calculatoare puternice care coordonează folosirea în comun a resurselor şi asigură serviciile ca bază de date pentru reţea, şi respectiv staţiile de lucru care sunt clienţi pentru servere. Staţiile de lucru sunt calculatoarele aflate pe mesele de lucru ale salariaţilor, şi care, în general, au puteri de calcul mai reduse.

Serverele pot fi în număr de unu sau mai multe calculatoare şi sunt configurate pentru a răspunde cât mai rapid cererilor clienţilor şi a asigura o bună protecţie a datelor în reţea. Deoarece ele trebuie să poată rezolva simultan cererile mai multor clienţi sistemul de operare al acestora trebuie să fie unul special destinat acestui scop, cum ar fi Nowell NetWare, Windows NT Server sau Linux. Cu cât serverul este accesat de mai mulţi clienţi concomitent iar sarcinile sunt mai complexe, cu atât scade viteza cu care staţiile sunt deservite. În figura 2 este reprodusă structura unei reţele de tip client /server. Spre deosebire de reţelele client/server, în reţelele peer- to- peer staţiile nu accesează un server pentru îndeplinirea unei anumite sarcini, ci toate sunt privite în mod egal. Unităţile de disc ale calculatoarelor sunt folosite în comun, fiecare staţie putând pune la dispoziţie fişiere, directoare, discuri, imprimante, comportându-se ca server temporar.

Figura 2 Reţea client/server

Figura 3 Reţea peer- to- peer

Şi în cazul acestui tip de reţea, dacă una din staţii este solicitată de alte staţii din reţea, viteza de lucru pentru lucrările proprii scade. În figura 3 este reprezentată o reţea de tip peer- to- peer. Legăturile reprezentate în figurile 2 şi 3 nu sunt legături fizice (cabluri electrice) ci legături logice, prin intermediul cărora informaţiile pot ajunge de la un calculator la altul. Pentru reţele de tip peer - to - peer nu este nevoie de un sistem de operare dedicat. Sistemele de operare Windows 9x au incluse funcţiile de lucru pentru acest tip de reţea, ceea ce constituie un avantaj, pe lângă flexibilitatea ridicată pe care o oferă.

Topologii LAN Prin topologie de reţea se înţelege modul de dispunere şi conectare a staţiilor într-o reţea. Clasificate după acest criteriu reţelele LAN sunt de patru tipuri

1. Reţea de tip magistrală La acest tip de reţea toate calculatoarele sunt legate la cablul principal al reţelei, aşa cum se arată în figura 4. În felul acesta toate calculatoarele au acces egal la magistrală care nu poate fi ocupată

9

decât dacă este liberă. Rolul de verificare a stării de liber a cablului revine nivelului logic de reţea care trebuie să aştepte până când se eliberează cablul pentru a putea transmite date spre alt calculator.

Figura 4 Reţea de tip magistrală

Deoarece funcţionarea reţelei este dependentă de traficul de pe magistrală, întreruperea cablului magistrală în orice punct duce la scoaterea din funcţie a reţelei, ceea ce este un dezavantaj. Avantajele reţelei de acest tip sunt legate de cost, care este cel mai redus şi de posibilitatea extinderii prin adăugare progresivă de noi staţii de lucru.

2. Reţea de tip stea La acest tip de reţea legătura între calculatoare se face prin intermediul unor concentratoare (HUB-uri sau switch-uri) care au rolul de a distribui semnalele către toate calculatoarele din reţea. În felul acesta se elimină dezavantajul prezent la reţelele magistrală; întreruperea unui cablu afectează doar staţia în cauză, restul reţelei continuând să funcţioneze, figura 5. Dezavantajul îl reprezintă costul, care pentru reţele cu multe staţii, peste 16-20, este mare din cauza costului ridicat al concentratoarelor de mare capacitate. Pe lângă cele două tipuri care au şi cea mai mare răspândire mai există două tipuri de reţea, mai puţin răspândite: reţea în inel (ring) şi magistrală-stea.

Oricare ar fi tipul de reţea, pentru conectarea calculatorului la cablurile de reţea este nevoie de plăci adaptoare de reţea. Acestea trebuie să fie compatibile cu tipul reţelei şi cu suportul fizic pe care se transmit datele. Ca suport fizic se utilizează cablul coaxial, cablurile cu fire torsadate (2 sau 4 perechi de fire - cablul UTP, STP), cabluri telefonice, fibră optică, unde luminoase sau unde radio.

Figura 5 Topologie de

reţea STEA

Figura 6 Topologie STEA Extinsă Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale în ceea ce priveşte viteza de transmitere, stabilitatea legăturii şi preţul de cost. Cele mai răspândite sunt primele trei deoarece au costuri reduse, asigură viteze bune de la 10 la 100Mb/sec şi o bună protecţie la perturbaţiile externe.

Logica reţelei Spre deosebire de clasificarea reţelelor sub aspect topologic, care arată cum se plasează şi interconectează calculatoarele în reţea, clasificarea sub aspectul logic are în vedere modul în care se desfăşoară comunicaţia între calculatoare prin intermediul suportului fizic.

10

Sunt câteva tipuri de astfel de reţele: Ethernet, Token-Ring (inel cu jeton), FDDI (Fiber Distributed Data Interchange, pentru suport de fibră optică) şi ATM (Asynchronous Transfer Mode). Datorită costurilor reduse, vitezei bune, posibilităţii de lucru cu reţele de tip magistrală sau stea şi a utilizării ca suport fizic atât a cablului coaxial cât şi bifilar, reţelele Ethernet au o mare răspândire (sunt estimaţi peste 50 milioane de utilizatori în lume3) şi reprezintă o alegere bună atunci când se doreşte realizarea unei reţele noi.

Protocoale LAN Pentru comunicarea în reţea se folosesc protocoale de transmisie, care au rolul să asigure integritatea datelor trimise şi recepţionate. Protocoalele s-au dezvoltat în strânsă legătură cu sistemele de operare pentru serverele de reţea, astfel că protocolul ales trebuie să fie potrivit (în sensul acceptării) sistemului de operare. Cele mai cunoscute 3 tipuri de protocoale pentru reţea sunt listate mai jos alături de sistemele de operare care folosesc aceste protocoale:

IPX/SPX Novel NetWare, Windows Server4

NetBEUI Windows Server, OS/2 LAN Server

TCP/IP UNIX, Windows Server Protocolul TCP/IP este constituit, de fapt, dintr-o suită de protocoale, care operează la niveluri diferite: TCP (Transmission Control Protocol) şi IP (Internet Protocol). Deşi a fost conceput pentru Internet protocolul TCP/IP este folosit şi în reţele locale. De fapt, orice reţea locală care este conectată la Internet trebuie să utilizeze protocolul TCP/IP. Un LAN care foloseşte protocoale şi servicii specifice Internetului se numeşte Intranet

Reţele Wireless În ultimii ani au cunoscut o mare dezvoltare reţelele în care dispozitivele comunică fără a fi conectate prin cabluri. Aceste reţele, cunoscute sub numele de reţele wireless (fără fir) folosesc aerul, vidul sau apa ca mediu de transmisie, datele fiind transmise, de cele mai multe ori, prin unde radio de ultra înaltă frecvenţă, 2,4GHz sau 5 GHz. Pentru conexiuni la mică distanţă, între diverse dispozitive, se foloseşte frecvent lumina infraroşie (tehnologia Bluetooth). Aceasta permite conectarea unui mouse la laptop, a unui telefon mobil la un calculator sau a două telefoane mobile între ele. În cazul apei, suportul de transmisie a datelor sunt ultrasunetele, care se propaga mai bine în mediul lichid decât undele radio sau lumina.

În cazul reţelelor de calculatoare acestea se pot conecta între ele direct (reţele ad-hoc) sau prin intermediul unui dispozitiv de reţea numit Acces Point – AP (punct de acces) Deoarece mediul de comunicaţie este unul deschis, reţelele wireless sunt mai vulnerabile din punctul de vedere al securităţii. Reţelele ad hoc sunt cele mai expuse deoarece permit oricărui calculator echipat cu un adaptor wireless, aflat în raza de acoperire a reţelei, să se conecteze la reţea. Accesul prin AP este mai sigur deoarece de poate impune o politică de acces şi folosi criptarea cu o cheie deţinută doar de utilizatorii autorizaţi ai reţelei. În ciuda acestui dezavantaj, ca şi al vitezei mai mici (tipic 54 Mb/s), reţelele wireless se bucură de mare popularitate deoarece oferă mobilitate utilizatorilor.

Interconectarea reţelelor de calculatoare Problema interconectării reţelelor a apărut ca o consecinţă a dezvoltării companiilor şi instituţiilor care deţineau reţele de calculatoare. Necesitatea folosirii în comun a resurselor informatice de către diferitele sucursale sau agenţii ale aceleaşi companii, aflate în localuri

3 www.inf.ufrgs.br/~leo/ethernet.html 4 Începând cu Windows NT Server şi ulterioare, 2000, 2003 Server.

11

diferite, cu reţele proprii, de multe ori diferite ca topologie şi tip, a impus găsirea unor soluţii pentru conectarea acestor reţele. Pe de altă parte, creşterea dimensiunii unei reţele, prin creşterea numărului de calculatoare conectate conduce, aşa cum am menţionat mai sus, la scăderea vitezei de răspuns a reţelei. De aici a apărut necesitatea fragmentării reţelei în reţele mai mici, care să fie ulterior interconectate. În felul acesta viteza în interiorul fiecărei reţele creşte, conexiunea dintre reţele fiind folosită numai pentru transmiterea de informaţii între calculatoarele aflate în reţele diferite. Următorul exemplu poate clarifica afirmaţiile de mai sus. Să presupunem că o firmă de arhitectură, care are ca activitate proiectarea, are angajaţi cinci arhitecţi, o secretară, un inginer constructor şi un desenator. Fiecare dintre ei are un calculator legat în reţea. Deoarece arhitecţii, prin natura activităţii, accesează frecvent baza de date, realizând transferuri masive de informaţii, vor încetini mult accesul la reţea al celorlalţi angajaţi, cărora reţeaua li se va părea lentă. Astfel, secretara va trebui să aştepte pentru a trimite un e-mail sau pentru a accesa un anumit document de pe Internet. Soluţia o reprezintă divizarea reţelei în două reţele mai mici, conectate între ele. La prima reţea vor fi conectaţi doar arhitecţii iar la a doua ceilalţi salariaţi. Rezultatul va fi o creştere spectaculoasă a vitezei pentru ceilalţi salariaţi care, având doar ocazional de transferat informaţii spre unul din calculatoarele primei reţele nu vor mai fi deranjaţi de timpul mare de răspuns al acesteia.

Conectarea reţelelor se realizează prin intermediul unor echipamente speciale numite bridge-uri, routere şi gateway-uri [2]. Bridge-urile (punţile) fac legătura între două sau mai multe reţele şi, pe baza unui algoritm specific, identifică destinaţia pachetului de date dirijându-l fie spre un calculator din reţeaua din care face parte calculatorul care a expediat pachetul fie spre un calculator din reţeaua adiacentă. Funcţionarea lor este la nivelul legăturilor de date. Router-ele sunt echipamente de dirijare a traficului de date care realizează conexiuni la un nivel arhitectural superior bridge-urilor (nivelul de reţea) şi permit conectarea reţelelor de tipuri diferite. Gateway-urile permit conectarea LAN-urilor care utilizează protocoale complet diferite, la toate nivelurile de comunicaţie. Funcţionează la nivelul de transport în modelul de referinţă OSI.

Figura 7 Conectarea a două reţele printr-un router cu acces la Internet

În ultimul timp diferenţele dintre cele trei tipuri de echipamente tind să se estompeze datorită facilităţilor de care dispun. Astfel bridge-urile care dispun de mai nivele de dirijare se apropie mult de funcţiile routerelor (de altfel şi denumirea lor de brouter-e sugerează acest lucru). Gateway-urile care folosesc protocolul TCP/IP sunt numite routere IP. În figura 7 este ilustrat modul în care două reţele sunt conectate prin intermediul unui router care asigură şi accesul la Internet. Vom încheia această scurtă introducere în reţele locale clasificând reţeaua existentă în campusul universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava:

1. după tip Peer - to - peer 2. după topologie Stea extinsă 3. după logică Ethernet

12

4. protocoale TCP/IP şi facultativ NetBEUI 5. suportul de transmisie: cablu UTP (Unshielded Twisted Pairs, perechi de fire răsucite,

neecranate) şi fibră optică (între clădirile campusului şi Departamentul de Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din cadrul universităţii). Reţeaua este de tip Intranet. Viteza de comunicaţie pe backbone este de 1000 Mbps (Gigabit), iar în rest la 10/100Mbps. Legătura la Internet este asigurată printr-o linie radio cu un ISP local la viteza de 11Mbps, din care 512Kbps o reprezintă traficul internet garantat asigurat universităţii.

1.1.3 Reţeaua Internet Infrastructura reţelei Internet este formată de suportul de comunicaţii de mare viteză, numit backbone (coloana vertebrală a Internetului), constituit din cabluri de fibră optică şi canele de comunicaţie prin satelit. La backbone, proprietate a marilor companii de telecomunicaţie, sunt conectaţi marii “Internet Service Provider - ISP”, furnizorii de servicii de Internet. Aceştia, la rândul lor conectează furnizori mai mici de servicii care asigură servicii pentru persoane fizice, instituţii de stat sau firme private. Dacă până acum câţiva ani utilizatorii casnici se conectau, de regulă, la ISP printr-o legătură telefonică normală şi un modem (echipament care asigură adaptarea în vederea comunicării dintre calculatoare şi suportul fizic de comunicaţie) în prezent aceştia sunt conectaţi în principal prin intermediul cablurilor TV (CATV) sau liniilor telefonice speciale ADSL (Asymetric Digital Subscriber Line) şi modemurile corespunzătoare fiecărui tip de mediu. Vitezele asigurate de liniile telefonice obişnuite sunt modeste, între 33-56Kbit/s, dar suficiente pentru 1..3 utilizatori conectaţi simultan. Conectarea prin CATV sau ADSL asigură viteze mult superioare, 4...6 Mbit/s. În locurile izolate conexiunea poate fi asigurată prin unde radio, wireless, dar stabilitatea conexiunii este afectată de condiţiile meteorologice şi existenta unei vizibilităţi directe între antena ISP şi antena clientului. Instituţiile, campusurile universitare au calculatoarele conectate într-o reţea locală care, prin intermediul unui router şi o conexiune de mare viteză (sute sau mii de Kbit/sec) este conectată direct la ISP. În figura 8 se exemplifică modul în care un utilizator casnic şi o reţea locală se conectează la un ISP, iar acesta, la rândul lui, printr-o linie de mare viteză are acces la Internet prin unul din punctele de acces (NAP- Network Access Point).

Figura 8 Conectarea utilizatorilor casnici şi a reţelelor locale la Internet

Calculatoarele conectate la Internet pot fi împărţite în două mari clase, servere şi clienţi. Calculatoarele care pun la dispoziţie anumite servicii (WWW, FTP, E-mail) sunt servere iar calculatoarele care se conectează la acestea pentru a folosi respectivele servicii sunt clienţi. Un calculator, ca maşină, poate găzdui mai multe aplicaţii server, el putând fi, în acelaşi timp, şi server WWW şi FTP sau e-mail. Mai mult, este posibil ca acelaşi calculator să fie, în acelaşi

13

timp, şi server – furnizând un anumit tip de serviciu clienţilor, de exemplu WWW, dar şi client, fiind conectat şi beneficiind de serviciile altui server, de exemplu FTP.

Adrese IP Toate calculatoarele conectate la Internet pot fi identificate printr-o adresă IP (Internet Protocol) care este unică în reţea (fiecare calculator are propria lui adresă care este diferită de a oricărui alt calculator conectat în momentul respectiv). În prezent funcţionează două versiuni de adrese IP, IPv4 şi IPv6. Cea mai răspândită este prima versiune, prima apărută în evoluţia Internetului. A doua versiune este în curs de implementare ca urmare a crizei de adrese IP ce derivă din numărul insuficient de adrese disponibile în versiunea IPv4. În IPv4 adresa este formată din 4 octeţi (32 biţi) şi se scrie sub forma zecimală: VVV.XXX.YYY.ZZZ, patru grupuri a câte trei digiţi separate prin punct. Fiecare octet poate lua, teoretic, valori între 0 şi 255 (în sistem zecimal), ceea ce conduce la un număr de circa 4,3 miliarde de adrese teoretic disponibile (2564 =232 4,3*109). Practic, însă, datorită modului în care spaţiul acestor adrese a fost împărţit în clase (5 clase din care doar 3 au utilizare publică) şi rezervării unor domenii întregi de adrese din fiecare clasă pentru scopuri speciale, numărul real al adreselor în versiunea IPv4 este mai mic de jumătate din cel teoretic posibil.

Versiunea IPv6 substituie, treptat, versiunea anterioară, extinzând numărul biţilor de adresă de la 32 la 128 (16 octeţi). Ca urmare numărul adreselor disponibile devine practic nelimitat. Adresele IP in IPv6 se scriu, în mod normal, ca 8 grupuri a câte 4 digiţi hexazecimali separate prin semnul : , ca în exemplul: 2001:0db8:85a3:08d3:1319:8a2e:0370:7334. Pe lângă extinderea numărului de adrese disponibile, versiunea IPv6 aduce o serie de funcţiuni noi, foarte utile pentru asigurarea calităţii serviciilor (QoS - Quality of Service) pentru multe tipuri de aplicaţii care au apărut ulterior versiunii IPv4.

Alocarea adreselor IP După cum am afirmat anterior, fiecare calculator conectat la reţeaua Internet trebuie să aibă alocată o adresă IP pentru a putea fi identificat de protocolul TCP/IP. Deoarece serverele sunt conectate permanent la reţea el au adrese fixe, stabilite manual de administratorii acestora. Aceste adrese nu se schimbă sau se schimbă foarte rar. În cazul clienţilor lucrurile sunt diferite. Adresele IP ale acestora pot să se modifice, de exemplu prin migrarea de la un ISP la altul, sau prin modul în care adresele sunt atribuite de către ISP. Un ISP, ca şi un administrator de reţea, are la dispoziţie două metode de a aloca adresele IP calculatoarelor client din reţea. O metodă este de a stabili adrese statice fiecărui calculator. Pentru aceasta o persoană calificată trebuie să configureze conexiunea la reţea pentru fiecare calculator în parte, având grijă să aloce adrese IP diferite. Această practică este ineficientă în cazul reţelelor mari, cu mare răspândire geografică; de aceea este preferată a doua metodă, de alocare automată a adreselor IP. Alocarea dinamică se face de către un server specializat pentru această funcţie, numit server DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol). Acest server este administrat de către ISP sau administratorul reţelei, care are o evidenţă a tuturor clienţilor, evidenţă bazată pe adresele fizice ale adaptoarelor de reţea prin care clienţii se conectează la reţea. Atunci când un calculator client este deschis, dacă este configurat să primească automat adresa IP, el va fi identificat de serverul DHCP şi dacă este în evidenţa lui, va primi o adresă IP din cele de care ISP dispune. Adresa este închiriată (leased) pentru o perioadă de timp, de exemplu 48 de ore, interval în care, dacă clientul se deconectează şi apoi se reconectează, el va primi aceeaşi adresă IP. Dacă reconectarea se face după expirarea timpului de închiriere el va primi o altă adresă. Acesta este modul automat dinamic de atribuire a adreselor. Din punctul de vedere al marii majorităţi a clienţilor, modificarea adresei IP prin care are acces la Internet nu prezintă nici o importanţă. Sunt însă, clienţi care, din motive aparte (cum ar fi acela că găzduiesc un server WWW sau FTP) au nevoie ca adresa IP să fie fixă. Pentru aceştia ISP pot rezerva câte o adresa IP pe baza adresei fizice; ori de câte ori un astfel de client

14

se conectează la reţea, serverul DHCP va identifica clientul şi îi va aloca adresa rezervată. Este procedeul cunoscut sub numele de alocare automată cu adrese fixe.

Figura 9 Fereastra Command Prompt afişează informaţii despre adresa IP curentă Orice client care operează sub sistemul Windows poate să afle care este adresa IP alocată la un moment dat. Pentru aceasta trebuie să deschidă fereastra Command Prompt (sau MS-DOS Command în Windows 98) şi să tasteze comanda ipconfig /all urmată de apăsarea tastei Enter. Fereastra de dialog care se deschide are aspectul din figura 9.

În figura 9 putem citi următoarele informaţii:

tipul adaptorului şi numărul conexiunii: Ethernet adapter Local Area Connection (o singură conexiune)

descrierea adaptorului, fabricant, model: VIA Compatibl Fast Ethernet Adapter

adresa fizică a adaptorului: 00-16-17-DE-84-2F

modul de obţinere a adresei IP, static sau dinamic: Dhcp Enabled: Yes (alocare dinamică)

activarea autoconfigurării: Autoconfiguration Enabled: Yes

adresa IP a computerului client: 192.168.2.57

masca adresei de subreţea: 255.255.255.0

adresa IP a porţii implicite: 192.168.2.1

adresa IP a serverului DHCP: DHCP Server: 192.168.2.1

Adresa IP a serverelori DNS: DNS Servers: 192.168.2.1, 80.96.84.17

data şi ora închirierii adresei: Lease Obtained: 23 martie 2007 16:05:39

data şi ora expirării închirierii: Lease Expires: 25 martie 2007 16:05:39 Se poate observa că pe lângă adresa IP a calculatorului acesta mai primeşte o serie de adrese fără de care conexiunea nu ar fi complet configurată şi nu ar funcţiona sau ar avea o funcţionalitate limitată. Astfel masca adresei de subreţea (subnet mask) foloseşte pentru a determina dacă datele trimise de computer sunt destinate unui computer din aceeaşi reţea sau unui computer din altă reţea. Adresa porţii implicite (default gateway) este adresa IP a calculatorului sau echipamentului de reţea către care se trimit toate datele care nu sunt destinate vreunui calculator din reţea proprie. Adresa serverului DHCP, este adresa IP a serverului care alocă dinamic toate aceste adrese. Dacă adresele ar fi alocate static, manual, atunci nu este nevoie de server DHCP.

15

Adresele serverelor DNS, sunt adresele IP ale unor servere a căror rol este explicat în continuare.

Pentru a se conecta la un server un client trebuie să cunoască adresa IP a serverului. Deoarece memorarea unor şiruri de numere de forma adreselor IP este greoaie a fost conceput un sistem de nume de domenii (DNS - Domain Name System) care atribuie fiecărei adrese de server un nume, care este mai uşor de memorat şi utilizat. De exemplu adresa IP a serverului Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava este 80.96.120.6 iar numele este www.usv.ro. La rândul lui numele este compus din trei părţi separate prin câte un punct, numele calculatorului gazdă, numele domeniului şi numele domeniului rădăcină (sau top). În cazul exemplului de mai sus numele calculatorului gazdă este www, numele domeniului este usv iar numele domeniului rădăcină este ro. Numele de domenii rădăcină sunt administrate de o companie numită Network Solutions. Sunt două clase ale numelui domeniului rădăcină, prima clasă este generală (clasă de nivel 1) şi conţine nume cum ar fi com, mil, edu, net, org, gov, etc., nume care sugerează tipul serverului: serverele comerciale au numele com, cele aparţinând unor organizaţii non profit au numele org, cele militare – mil, guvernamentale – gov, etc. A doua clasă dă informaţii doar despre localizarea geografică a serverului: ru, - Rusia, tr –Turcia, ro – România, etc. Există în reţeaua Internet un număr de servere DNS, organizate ierarhic, care translează adresele IP în nume şi invers, pe baza înregistrărilor dintr-o bază de date care este continuu actualizată. Atunci când un calculator conectat la Internet lansează o cerere de conectare cu un anumit server, este consultat un prim server DNS, preconfigurat, care dacă găseşte în baza lui de date adresa IP sau numele serverului, va dirija cererea către acesta, iar dacă nu o găseşte va interoga un alt server DNS, de pe un nivel superior, şi tot aşa, până când este identificat serverul către care s-a făcut cererea. Dacă serverul nu există, (acest lucru se poate întâmpla fie ca urmare a tastării greşite a numelui, a desfiinţării serverului sau a unei greşeli de rutare) atunci utilizatorul va primi un mesaj de eroare de la primul server interogat, prin care este informat asupra acestui lucru. Este important de ştiut că, spre deosebire de o legătură telefonică clasică intre doi abonaţi, unde o dată stabilit circuitul el rămâne acelaşi până la întreruperea convorbirii, în cazul conexiunilor prin Internet lucrurile stau complet diferit: informaţiile care circulă prin Internet sunt fragmentate în pachete mai mici, de câteva sute sau mii de octeţi, fiecare pachet conţinând în antetul lui informaţii despre sursa de la care a plecat şi destinaţia unde trebuie să ajungă. Aceste pachete sunt dirijate de către routere spre destinaţie pe mai multe căi (rute) disponibile, alegându-se pentru fiecare pachet varianta optimă din punct de vedere al vitezei şi siguranţei la momentul respectiv. Pentru utilizatori acest lucru este transparent, ei neştiind pe ce cale a plecat sau a sosit fiecare din pachetele care alcătuiesc informaţia. De remarcat că la destinaţie pachetele pot să nu ajungă în ordinea în care au fost transmise sau să nu ajungă toate; este rolul protocolului TCP să reconstituie succesiunea iniţială a pachetelor şi să ceară retransmiterea celor pierdute sau recepţionate cu erori. Desenul din figura 10 poate clarifica acest mod de funcţionare, numit „cu comutare de pachete”.

Client Server

1,2,

3,4,

5

1,3 1,2,3

22

4

54

455

1,2,

4,3,

5

1,2,3

Figura 10 Rutele parcurse de cele cinci pachete care compun informaţia transferată între

client şi server

16

Considerând că informaţia a fost descompusă în cinci pachete, numerotate de la 1 la 5, pe fiecare ramură a reţelei formată din nodurile Internet în care se află routere este trecut numărul pachetului care a tranzitat respectiva cale.

Calculatorul care recepţionează pachetele reface informaţia şi o va prelucra în consecinţă, în raport cu conţinutul acesteia; dacă este o cerere de la un client o va trata şi va răspunde, dacă este răspunsul unui server informaţia va fi pusă la dispoziţia utilizatorului. Un alt lucru important de ştiut este acela că pentru a se putea înţelege, atât serverul cât şi clientul trebuie să utilizeze acelaşi protocol de aplicaţie pentru a putea comunica. Protocolul de aplicaţie nu trebuie confundat cu protocolul de transport (TCP/IP), el este specific fiecărui tip de serviciu, FTP pentru transfer de fişiere, SMTP pentru e-mail, HTTP pentru web, etc. Acesta este, în linii mari, modul în care funcţionează Internetul. În realitate lucrurile sunt mult mai complicate, deoarece sistemul este astfel conceput încât scoaterea din serviciu a unei anumite părţi a lui să nu afecteze funcţionarea întregului. Acesta este, de fapt, şi principalul rol al rutării. Ar mai fi de răspuns la o întrebare: cine este proprietarul Internetului şi cine îl administrează? Nu se poate spune că Internetul este proprietatea cuiva, a unor persoane fizice sau organizaţii. Infrastructura, aşa cum s-a arătat, este pe porţiuni proprietatea unor companii, dar Internetul nu înseamnă numai infrastructură. Alocarea adreselor IP se face de către o organizaţie IANA (Internet Assigned Numbers Authority – http://www.iana.org), la nivelul fiecărei ţări există o autoritate care administrează numele domeniului rădăcină pentru respectiva ţară. În România gestionarea numelor de domeniu în cadrul domeniului rădăcină .ro este făcută de ICI (Institutul pentru Cercetare în Informatică, http://www.ici.ro/) În rest, fiecare companie, organizaţie sau persoană fizică îşi administrează serverele şi siturile al cărui proprietar este.

Dicţionar de termeni Din diverse motive anumiţi termeni folosiţi de-a lungul acestui capitol nu au fost explicaţi în cuprinsul lui. În continuare aceştia sunt explicaţi alături de alţi termeni întâlniţi în literatura de specialitate.

coliziune Fenomen care apare în reţelele Ethernet prin suprapunerea pachetelor de date pe aceeaşi linie de transmisie în acelaşi timp. Este un fenomen normal şi este rezolvat prin reluarea transmisiei respectivelor pachete, atunci când linia este liberă.

firewall Program care rulează pe serverul de reţea pentru a opri accesul neautorizat din afară în interiorul reţelei şi invers. Dispune de mai multe tehnici de filtrare printre care şi cea de proxy-server.

host Orice calculator conectat la reţea la un moment dat. Pentru a putea fi host (gazdă) calculatorul trebuie să aibă un nume de domeniu, să utilizeze protocolul (IP), să aibă asociată o adresă IP unică şi să dispună de o conexiune care să asigure routarea prin Internet.

hub Dispozitiv al unei reţele locale la care converg cablurile de conectare ale calculatoarelor. Are rolul de a distribui datele transmise între calculatoare. Datele primite de la un calculator sunt transmise către toate celelalte dar sunt recepţionate numai de către calculatorul căruia i-au fost destinate.

port Poartă de comunicaţie prin care un calculator schimbă date cu alt calculator sau dispozitiv numeric. Pentru fiecare serviciu Internet sunt alocate porturi care, prin tradiţie au devenit porturi standard. Termenul este detaliat în capitolul 2.

17

proxy (server)

Un server interpus între aplicaţia client, cum ar fi browserul web şi serverul Internet. El interceptează toate cererile către serverul real şi dacă este posibil le rezolvă el însuşi, dacă nu, trimite cererea mai departe spre serverul real. Poate îndeplini şi funcţia de filtrare a cererilor astfel încât anumite site-uri să nu poată fi accesate din interiorul reţelei deservite.

switch Dispozitiv de distribuire a datelor într-o reţea. Spre deosebire de hub, switch-ul poate determina destinaţia pachetului de date lăsând libere celelalte căi de comunicaţie. Se reduc astfel numărul de coliziuni în reţea dar creşte puţin timpul de transfer al datelor între sursă şi destinaţie.

Un glosar consistent de termeni Internet poate fi consultat în lucrarea [3]

Cuvinte cheie adresă IP, backbone,

client,

Internet Service Provider – ISP, intranet, protocoale de transmisie,

protocol de aplicaţie,

server, sistem de nume de domenii,

staţii de lucru,.

Întrebări de verificare Care din următoarele afirmaţii este adevărată?

1. reţea de calculatoare include: a) minim 2 calculatoare

b) minim 3 calculatoare c) depinde de topologie

2. Reţelele peer – to – peer presupun a) un sistem de operare dedicat, optimizat pentru creşterea vitezei de lucru în reţea

b) posibilitatea accesului egal, al tuturor utilizatorilor, la resursele reţelei c) folosirea exclusivă a reţelelor de tip Ethernet

3. Internetul este: a) o reţea extinsă de calculatoare

b) o reţea mondială de reţele de calculatoare c) un club unde se pot juca jocuri în reţea sau se poate conversa online cu orice persoană

care dispune se un calculator PC 4. Accesul la Internet şi serviciile lui este oferit de:

a) şcoli, universităţi, administraţiile locale şi centrale de stat, baze militare b) cluburi Internet, hoteluri

c) orice furnizor de servicii de Internet 5. DNS –Domain Name System este

a) un serviciu oferit de Internet b) un sistem de translare a adreselor IP în nume de domenii şi invers

c) un serviciu de înregistrare a numelor de domeniu 6. Prin server Internet se înţelege:

a) Un calculator care asigură un anumit serviciu în reţeaua Internet

18

b) Un program care rulează pe un calculator conectat la Internet şi asigură un anumit serviciu specific

c) Un calculator conectat la Internet, care dispune de o adresă IP şi de un nume de domeniu

Teme propuse

1. Deschideţi fereastra MS-DOS Prompt (sau Command Prompt în Windows XP) şi tastaţi comanda ipconfig /all. Interpretaţi datele afişate şi comparaţi-le cu cele afişate de fereastra IP Configuration.

2. Pe baza cunoştinţelor acumulate în acest capitol încercaţi să clasificaţi reţeaua de calculatoare de la locul dumneavoastră de muncă.

2. WWW – World Wide Web Rezumat: în acest capitol veţi învăţa în ce constă serviciul WWW şi istoria apariţiei şi dezvoltării sale. Veţi face cunoştinţă cu protocolul HTTP folosit de serviciul WWW şi limbajul HTML care stă la baza construcţiei documentelor Web.Tot aici veţi învăţa cum pot fi căutate informaţii pe Internet folosind motoarele de căutare.

2.1 Scurtă istorie Începuturile WWW datează din anul 1989 când la Laboratorul de Cercetări de Fizică Nucleară (CERN) din Geneva s-a cristalizat ideea conceperii unui sistem de transmitere a informaţilor între diferitele echipe, aflate la distanţă una de alta, bazat pe Hypertext. Un an mai târziu, în octombrie 1990 proiectul a fost prezentat iar după numai două luni au început să se contureze primele rezultate. Munca a demarat cu elaborarea unui program capabil să interpreteze limbajul Hypertext, numit browser. În anul 1991, după eliminarea mai multor neajunsuri în funcţionare, Web-ul a fost pus la punct şi a devenit funcţionabil. Anul 1992 a fost un an al dezvoltării, browserul Web a devenit disponibil prin intermediul FTP iar Web-ul a fost prezentat publicului şi organizaţiilor cele mai diverse. La începutul anului 1993 existau 50 de servere Web în întreaga lume pentru ca spre sfârşitul aceluiaşi an numărul lor să crească de peste 10 ori. Aceasta şi datorită faptului că între timp au devenit disponibile alte două browsere, unul al firmei MacIntosh iar altul al firmei Mosaic, acesta din urmă proiectat pentru mediul Windows. În anul 1994 s-au depus eforturi pentru securizarea Webului în scopul asigurării confidenţialităţii datelor vehiculate (corespondenţe, cărţi de credit, acces la resurse protejate, etc.). Pentru dezvoltarea pe mai departe a Webului, în anul 1994 s-a produs fuziunea dintre CERN şi MIT (the Massachusetts Institute of Technology) deoarece cerinţele în resurse materiale, dar şi umane, depăşeau posibilităţile laboratorului CERN.

Ce este astăzi Webul este lesne de constatat: informaţii, mesagerie, afaceri, comerţ, artă, divertisment sunt numai câteva dintre activităţile ce se derulează sub semnul acestui serviciu.

2.2 Protocoale şi limbaje în WWW Funcţionarea WWW se bazează în esenţă pe doi piloni: protocolul şi limbajul (sau codul).

Protocolul este acel produs software (sau mai simplu program) care asigură tranzacţia între clienţi şi servere. Protocolul pentru Web este HTTP (HyperText Transfer Protocol) care, în desfăşurarea unei tranzacţii, tratează 4 faze:

19

Conectarea

Cererea

Răspunsul

Deconectarea În faza de conectare browserul încearcă să se conecteze cu serverul. Această stare este identificată prin faptul că pe bara de stare a ferestrei browser-ului apare mesajul “Conecting to…..” Dacă conectarea nu se poate realiza, după un timp oarecare browserul returnează un mesaj de informare asupra acestui fapt. Acest mesaj nu trebuie confundat cu mesajele de eroare returnate de servere ca urmare a unor erori survenite în scrierea corectă a adreselor Web sau inexistenţei documentelor solicitate pe serverul accesat.

Dacă conexiunea s-a realizat browserul trimite o cerere către server. Această cerere specifică ce tip de protocol este utilizat (implicit este HTTP dar poate fi şi FTP, Gopher sau WAIS) şi ce obiect (document Web sau alt tip de fişier) se caută. Presupunând că serverul a recepţionat şi interpretat corect cererea (în caz contrar se va genera un mesaj de eroare) atunci se trece la a treia fază, răspunsul. În funcţie de browserul utilizat pe bara de stare apare un mesaj care confirmă citirea răspunsului de la server. Ca şi în cazul cererii, răspunsul specifică protocolul folosit dar mai conţine o serie de informaţii care sunt afişate pe bara de stare indicând ce anume se întâmplă în fiecare moment pe perioada transferului, figura.11.

Figura 11 Bara de stare a browser-ului Internet Explorer 7 la un moment al încărcării unei

pagini web Când transferul s-a încheiat se produce deconectarea de la server.

În funcţie de obiectul încărcat browserul va iniţia acţiuni diferite, fie va afişa textul dacă obiectul este un simplu fişier ASCII (text), va lansa un viewer pentru fişiere grafice (GIF, JPG) sau va lansa un player pentru fişiere audio / video, fie va salva pe disc obiectul sub formă de fişier. Limbajul este un limbaj care descrie modul în care informaţia conţinută în documentele Web trebuie afişată. În Internet limbajul standard este HTML (Hyper Text Markup Language, limbaj de marcare a hipertext-ului). Documentele HTML conţin text, imagini, sunet şi linkuri (legături) către alte documente. Limbajul HTML având posibilităţi variate de formatare a documentului valorifică ingeniozitatea celui care îl creează (web master sau web designer), rezultatul fiind documente cu mare impact la utilizator. O scurt[ introducere în limbajul HTML este facută în capitolul 3.

2.3 Browsere Web

2.3.1 Generalităţi Browserele Web, sau clienţii web, sunt programe destinate serviciului Web al Internetului. Ele rulează pe calculatoarele client din reţea şi permit vizualizarea documentelor HTML, citirea poştei electronice prin intermediul interfeţei Web sau transferul de fişiere de pe servere FTP. În prezent sunt patru browsere cu mare răspândire, Internet Explorer (IE) al firmei Microsoft, Mozilla Firefox al fundaţie Mozilla, Opera al firmei Opera Software şi Netscape Navigator (NN) al firmei Netscape. Opţiunea pentru unul sau altul ţine mai mult de obişnuinţă deoarece diferenţele sunt nesemnificative pentru utilizatorul obişnuit. Datorită implementărilor diferite ale limbajului HTML şi limbajelor pentru scripturi (JavaScript, Jscript, VBscript), acelaşi document Web poate apărea diferit în ferestrele diferitelor browsere. Indiferent de browserul utilizat, acesta

20

trebuie să asigure obligatoriu câteva elemente de interfaţă cu utilizatorul. În cele ce urmează se vor face referiri la două dintre cele trei browsere enumerate şi anume la Internet Explorer, versiunea. Toate ferestrele browserelor dispun de câteva elemente comune care vor fi explicate în cele ce urmează: Câmp pentru introducerea adresei: are aspectul unei casete text în care se introduce de la tastatură adresa sau locaţia documentului căutat. La Internet Explorer câmpul se numeşte Address iar la Netscape Navigator se numeşte Location. Adresa se introduce in format URL (Uniform Resource Locator - locator uniform de resurse), care conţine numele protocolului (sau schema), numele domeniului sau adresa IP, portul şi calea către fişier, după modelul:

[protocol][hostname][port][pathname] Protocolul este implicit HTTP. Dacă se doreşte alt protocol acesta trebuie specificat. Întotdeauna numele protocolului este urmat de două puncte “:”. Protocoalele cele mai utilizate sunt: file: (fişier local), ftp: (FTP), mailto: (E-mail), news: (Usenet news) şi gopher: (Gopher). După numele protocolului urmează un număr variabil de slashuri “/” – două slashuri dacă se utilizează HTTP:, FTP: sau News:, trei slashuri pentru file: şi nici unul pentru mailto: sau Gopher:.

Hostname sau numele domeniului: a fost definit în capitolul anterior. Vom mai adăuga aici faptul că numele domeniului poate conţine şi subdomenii, separarea numelor acestora, între ele şi faţă de numele domeniului făcându-se prin punct. Câteva exemple: www.usv.ro este numele serverului web al Universităţii Suceava. Fiecare facultate are propriul ei server web, care reprezintă subdomenii ale domeniului usv. Astfel numele serverului web al facultăţii de Ştiinţe Economice este www, si aparţine domeniului seap.usv.ro, cel al facultăţii de Inginerie Electrică este tot www dar aparţine domeniului eed.usv.ro. Serverul FTP al Universităţii Suceava are numele ftp şi aparţine domeniului usv.ro. De subliniat faptul că numele subdomeniului precede întotdeauna numele domeniului. În loc de numele domeniului se poate introduce şi adresa IP prin care se desemnează în mod unic un anumit server din reţeaua Internet, de exemplu “80.96.120.12”. Este evident că sub această formă este mult mai greu de reţinut adresa unui server, motiv pentru care este preferată prima formă.

Portul, este numărul portului dedicat protocolului utilizat, pe serverul către care se face cererea. Multe protocoale au definite ca implicite numerele porturilor, cum ar fi: 21 pentru FTP, 70 pentru Gopher, 80 pentru World Wide Web, 119 pentru Usenet news, 8080 pentru serverele proxy. De aceea el poate fi omis din conţinutul URL când se foloseşte unul din protocoalele de mai sus pe portul standard. Pathname sau calea, reprezintă calea către document, şi se specifică asemănător cu modul de specificare a căii în DOS, cu deosebirea că în loc de backslash “\” se foloseşte slash “/”. Un exemplu. Site-ul web al organizaţiei IANA este http://www.iana.org. Dacă doriţi să accesaţi documentul care conţine descrierea domeniilor generice de nivel 1 va trebui să introduceţi adresa http://www.iana.org/gtld/gtld.htm. Calea către documentul gtld.htm este gtld/gtld.htm.

Observaţii: Numele protocolului şi al domeniului nu sunt “Case Sensitive”, adică pot fi scrise atât cu litere mari (Capitals) cât şi cu litere mici sau combinaţii ale acestora, dar calea este “Case Sensitive” şi trebuie specificată ca atare. Dacă în calea de mai sus s-ar fi scris “GtLd.htm” atunci serverul ar fi răspuns cu un mesaj de eroare care atenţionează asupra faptului că fişierul respectiv nu poate fi găsit.

În exemplul de mai sus s-a omis protocolul, care este http:, deoarece browserul consideră acest protocol ca implicit.

Buton de activare a adresei. La acţionarea acestuia browserul lansează cererea către serverul din adresă. La versiunile anterioare ale Internet Explorer şi la Mozilla Firefox el se află la

21

dreapta barei de adrese, la versiunea IE7 acesta lipseşte, activarea adresei făcându-se la apăsarea tastei Enter. Butoane de navigare servesc pentru răsfoirea paginilor care au fost deschise, asemenea unei cărţi. Butoanele au forma unor săgeţi, orientate spre stânga pentru înapoi şi spre dreapta pentru înainte. Atât în IE cât şi în NN butoanele sunt numite Back şi Forward. Din pagina curentă, dacă se acţionează butonul Back se încarcă pagina anterior vizualizată, iar după aceasta se poate reveni la pagina iniţială acţionând Forward. În partea dreaptă a butoanelor Back şi Forward există o mică săgeată orientată cu vârful în jos. La IE7 există o singură săgeata, comună ambelor butoane, la versiunile anterioare, ca şi la Mozilla Firefox fiecare buton are propria săgeată. Rolul acestora este de a deschide lista cu istoricul navigării pentru sesiunea curentă, din acest istoric putându-se alege orice pagină vizitată anterior, fără a fi nevoie să se acţioneze repetat butoanele Back sau Forward. Tot în această categorie pot fi incluse alte două butoane: Stop, Refresh şi Home. Butonul Stop foloseşte pentru oprirea încărcării paginii accesate. Butonul Refresh foloseşte pentru reîncărcarea pagini curente dacă operaţia anterioară a eşuat ori a fost întreruptă de utilizator. El este, de asemenea, util în cazul în care se editează un document HTML şi se doreşte previzualizarea acestuia. După orice modificare făcută în sursa documentului şi salvată, pentru a se vedea efectul modificării trebuie reîncărcat documentul cu ajutorul butonului de reîmprospătare. Butonul Home, care are aceeaşi denumire în majoritatea browserelor, foloseşte pentru încărcarea paginii definite de utilizator ca pagină implicită.

2.3 2.Internet Explorer Fereastra aplicaţiei este reprodusă în figura 12. Se poate observa că faţă versiunile anterioare lipseşte bara de meniuri, din dorinţa de a mări cât mai mult suprafaţa activă a ferestrei. Ea poate fi afişată, la dorinţa utilizatorului, făcând click dreapta cu mouse-ul pe bara de instrumente şi alegând Meniu Bar din meniul contextual.

Figura 12 Fereastra Internet Explorer 7

De asemenea, IE7 a adoptat mecanismul de taburi (sau file), care permite deschiderea de pagini web diferite în aceeaşi fereastră dar în file diferite. Mecanismul permite navigarea pe site-uri web din aceeaşi categorie, grupându-le într-o singură fereastră. Fiecare filă are câte un tab pe bara de instrumente, pe fiecare tab fiind afişat numele paginii conţinute în fila asociată. Pentru a deschide o filă nouă daţi un click pe tab-ul mică din dreapta ultimului tab. Fila care se va deschide va afişa pagina setată ca pagina implicită a browserului.

22

2.3.2.1 Personalizarea IE7

Setarea paginii implicite Pentru a seta pagina implicită a navigatorului faceţi click pe butonul Tools de pe bara de instrumente şi alegeţi Internet Option din meniul pop-up.Se va deschide fereastra de dialog din figura 13a. În secţiunea Home page apăsaţi butonul Use Blank pentru a afişa o pagină goală la deschiderea browserului sau la apăsarea butonului Home, sau butonul Use Current stabilirea ca pagină implicită a paginii curente (deschise în momentul respectiv). Apăsând butonul Use Default stabiliţi ca pagină implicită pagina de la adresa http://www.yahoo.com.

Istoricul navigării. Configurarea Internet Explorer 7. Atunci când navigaţi pe Internet IE7 memorează adresele introduse în bara de adrese şi linkurile activate în cursul navigării. Se constituie astfel un istoric al navigării, accesibil prin apăsarea săgeţii din capătul din dreapta al barei de adrese. Acesta este diferit de istoricul navigării în cadrul unei sesiuni, care este disponibil la apăsarea săgeţii din dreptul butoanelor Forward şi Back şi care se şterge la închiderea ferestrei browserului. Accesul altei persoane la istoricul navigării poate fi considerat ca o încălcare a intimităţii.

a) b)

Figura 13 Tabelele General şi Content ale ferestrei de dialog Internet Options De asemenea, în timpul navigării IE7 memorează conţinutul paginilor vizitate sub forma unor fişiere temporare pe calculatorul dumneavoastră. Această operaţie se face cu scopul de a accelera încărcarea paginilor pe care le-aţi mai vizitat anterior, furnizând elementele de conţinut la o viteză mult mai mare din fişierele memorate în loc să fie aduse de pe site-ul web cu viteza limitată a conexiunii. Şi accesul unor alte persoane la fişierele temporare poate fi considerat un atac la intimitate deoarece devoalează conţinutul paginilor vizitate. Este posibil ca IE7 să memoreze datele pe care le introduceţi în formularele de pe anumite pagini web, cum ar fi numele de utilizator şi parola de autentificare la serverul de e-mail. Acest lucru este un real pericol deoarece dă posibilitatea altor persoane să folosească datele memorate pentru a accesa site-uri web in contul dumneavoastră.

23

Toate aceste date pot fi şterse apăsând butonul Delete din secţiunea Browsing History a tabelei General. Se va deschide o nouă fereastră de dialog în care puteţi preciza, prin bifarea casetelor de opţiuni corespunzătoare, ce elemente doriţi să completeze automat IE7. Bifând caseta Prompt me to save passwords determinaţi browserul să vă solicite confirmarea dacă să memoreze parola ori de câte ori introduceţi o parolă într-un formular Web.

Controlul Conţinutului Conţinutul paginilor vizitate poate fi controlat prin intermediul tabelei Content. Dacă doriţi să stabiliţi reguli pentru funcţia de completarea automată (AutoComplete), apăsaţi butonul Settings din secţiunea AutoComplete, figura 13b. Secţiunea Content Advisor vă permite să stabiliţi niveluri de restricţii pentru diferite tipuri de conţinuturi, bazate pe recomandările ICRA (Internet Content Rating Association). Din păcate, pentru a putea deveni efective aceste setări este necesar ca paginile web ale site-urilor să fie etichetate conform specificaţiilor FOSI (Family Online Safety Institute). Ori în realitate acest lucru nu se întâmplă. Scopul urmărit este de a proteja membrii familiei de conţinuturi care contravin normelor morale sau legilor statului. În mod implicit această opţiune nu este activată.

Setarea conexiunii Tabela Connections permite setarea proprietăţilor conexiunilor. Deşi în mod obişnuit un utilizator foloseşte o singură conexiune, este posibil, totuşi, să se utilizeze mai multe conexiuni. De exemplu, poate exista o conexiune pentru acces Internet printr-o reţea locală (LAN) şi o alta prin linie telefonică la un al doilea ISP. O asemenea situaţie poate fi întâlnită când politica de securitate a unei firme nu permite accesul angajaţilor la conturile de poştă electronică de pe serverul de e-mail al firmei, din exterior, prin Internet. Firma poate oferi, însă, pentru situaţii de acest gen, acces prin dial-up. În acest fel angajatul poate să îşi citească poşta oficială conectându-de prin dial-up la serverul firmei în timp ce pentru navigare pe web foloseşte conexiunea LAN.

a) b)

Figura 14 a)Tabela Connections permite setarea conexiunilor folosite de IE7 b)Setări avansate

24

Mai este posibil accesul la serverul de e-mail al firmei prin intermediul unei reţele virtuale private, care, deşi utilizează reţeaua Internet, se comportă ca o reţea privată la care nu au acces persoane neautorizate.

Figura 14a. reproduce aspectul tabelei Connections unde este configurată o conexiune dial-up ca implicită. Aceasta însemnă că ori de câte ori IE7 va căuta să se conecteze la Internet va folosi respectiva conexiune. Setările pentru conexiunile dial-up şi conexiunea prin LAN sunt independente. Astfel, conexiunea LAN poate folosi un proxy server în timp ce conexiunea dial-up nu.

Setări avansate Tabela Advanced, figura 14b dă posibilitatea stabilirii unor opţiuni avansate de configurare a aplicaţiei Internet Explorer. Aceste opţiuni sunt grupate pe categorii şi trebuie folosite în cunoştinţă de cauză. Iată doar câteva din ele care pot fi folositoare atunci când conectarea se face prin dial-up iar timpul de conectare costă bani. Dacă ceea ce se caută pe Internet este informaţie sub formă de text, atunci afişarea imaginilor, a animaţiei precum şi interpretarea fişierelor audio, care sunt consumatoare de timp, devine inutilă. În grupul Multimedia se pot dezactiva opţiunile Play animations in webpages, Play sounds in webpages, şi Show pictures. În felul acesta fişierele care conţin astfel de informaţii şi care sunt mult mai mari în comparaţie cu documentul text, nu mai sunt încărcate de browser, rezultatul fiind o creştere sensibilă a vitezei cu care sunt încărcate paginile. Dacă doriţi ca IE7 să detecteze automat actualizările disponibile la Microsoft, în grupul Browsing selectaţi opţiunea Automatically check for Internet Explorer updates. Astfel, periodic (aproximativ la 30 de zile) browserul va verifica pe site-ul oficial al Microsoft dacă există actualizări sau patch-uri ale aplicaţiei. Dacă în bara de adrese introduceţi un cuvânt sau o adresă eronată, IE7 va căuta pe Web paginile care conţin cuvântul respectiv. Ca să inactivaţi acest comportament puteţi bifa în secţiune Search opţiunea Do not search from the Address bar.

În secţiunea Security există o serie de opţiuni care previn atacurile asupra calculatorului realizate prin controale ActiveX sau scripturi incluse în conţinutul paginilor web. Puteţi opta pentru eliminarea restricţiilor, ceea ce vă expune la pericole. Este recomandat ca activarea conţinutului activ să se facă în tabela Security, numai pentru site-urile considerate de încredere.

Ca noutate în IE7 apare filtrul anti phishing, care poate fi dezactivat, la dorinţa utilizatorului. Filtrul are rolul de a detecta site-urile pirat, care imită şi se substituie unor site-uri de încredere, cu scopul de a culege date confidenţiale, în special cele referitoare la mijloacele de plată electronice. Minima prudenţă recomandă ca filtrul să fie activ.

Caseta Live Search IE7 include în bara de instrumente, asemenea navigatorului Mozilla Firefox, o casetă de căutare a informaţiilor pe web. Avantajul prezenţei acestei casete este că nu mai e nevoie să deschideţi pagina vreunui motor de căutare ci tastaţi direct, în această casetă, ceea ce doriţi să găsiţi. Mai mult, caseta Live Search vă permite să alegeţi motorul de căutare cu care doriţi să lucraţi şi, dacă simţiţi nevoia, să adăugaţi noi motoare de căutare la lista celor din care puteţi selecta. Motorul implicit este Live Search, iar pentru a adăuga şi alte motoare faceţi click pe butonul cu triunghi negru din dreapta casetei şi alegeţi Find More Providers (caută mai mulţi furnizori). Browswerul va deschide o pagină web din care alegeţi, cu un singur click, oricare din motoarele: Google, Yahoo, Lycaos, Ask, etc. Toate motoarele adăugate vor fi listate când faceţi click pe butonul din dreapta casetei. Puteţi schimba motorul implicit, alegând oricare din motoarele din listă, selectând comanda Change Search Defaults şi urmând indicaţiile din fereastra de dialog care se deschide.

25

2.3.3 Navigarea cu ajutorul browser-ului Prin navigare pe Internet se înţelege acţiunea de explorare a resurselor puse la dispoziţie de Internet. Aşa cum am arătat mai sus browserul de Internet este mijlocul prin care acest lucru este posibil. În cele ce urmează va fi prezentat modul de navigare şi utilizare a facilităţilor oferite de IE7.

Pentru a accesa un anumit document găzduit de un server Web adresa (mai corect URL-ul) acestuia trebuie scrisă în câmpul de adrese, după care se apasă tasta Enter

De regulă documentele nu sunt izolate ci grupate tematic în ceea ce se numesc site-uri. Fiecare site are o pagină principală (home page), cea care este afişată atunci când în caseta de adresă nu se specifică numele fişierului şi calea. Numele paginii principale este, de regulă, index.html dar sunt servere care au definite şi alte nume pentru pagina principală, cum ar fi index.htm, index.php, default.htm, main.htm. Spre exemplu, numele paginii principale a Facultăţii Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică din Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava este index.php. Dacă în caseta de adresă se introduce www.seap.usv.ro sau www.seap.usv.ro/index.php browserul va afişa aceeaşi pagină, adică index.php. Pe lângă pagina principală un site mai conţine şi alte pagini Web precum şi fişiere imagine, sunet, executabile. De cele mai multe ori fişierele care alcătuiesc site-ul se află pe acelaşi server dar este posibil ca anumite pagini sau fişiere să fie găzduite de alte servere Internet.

După apăsarea tastei Enter, browserul va căuta să se conecteze la serverul al cărui nume a fost specificat în adresă. Dacă serverul nu poate fi contactat (nu există, este temporar inaccesibil) utilizatorul primeşte un mesaj de eroare. Dacă serverul a putut fi contactat atunci acesta va încerca să satisfacă cererea, adică să expedieze documentul solicitat către calculatorul care a făcut cererea. Dacă documentul este găsit, acesta va fi afişat în fereastra browser-ului. Dacă documentul nu este găsit, atunci serverul va răspunde cu un mesaj de eroare care va fi, de asemenea, afişat de browser.

Într-un document Web există porţiuni de text (cuvinte) sau zone de imagine deasupra cărora cursorul mouse-ului îşi schimbă aspectul luând forma unei mâini cu degetul arătător ridicat. Respectivele cuvinte, care de obicei sunt afişate cu altă culoare decât restul textului şi sunt subliniate, sau porţiuni de imagine reprezintă legături (hyperlinks) spre alte documente Web sau fişiere. Dacă faceţi click pe butonul stâng al mouse-ului când cursorul se află deasupra unei legături, atunci browserul va stabili o conexiune spre serverul care găzduieşte respectivul document sau fişier şi, dacă legătura reuşeşte, va lansa cererea. Dacă documentul solicitat există atunci serverul îl va trimite şi va fi afişat de browser, în aceeaşi fereastră sau într-o fereastră nouă. Dacă cererea se referă la un fişier oarecare, atunci browserul va răspunde funcţie de natura fişierului:

dacă este un fişier imagine de tipul suportat (jpg, jpeg, gif, png) acesta va fi afişat, dacă este un alt tip de fişier (imagine -tiff, bmp, audio -mp3, video -mpeg, executabil -exe, MSOffice - Word, Excel) browserul va încerca să lanseze aplicaţia asociată tipului respectiv de fişier, de exemplu Paint, Media Player, Real Player, Winamp, MSWord sau să lanseze în execuţie fişierul executabil. Dacă nu poate lansa respectiva aplicaţie atunci sunteţi atenţiona asupra posibilităţii salvării fişierului pe discul local,

Folosind butoanele de navigare Back şi Forward puteţi reveni la paginile anterior vizitate, fără a mai fi nevoie de introducerea adresei de la tastatură. Dacă doriţi abandonarea unei operaţii în curs apăsaţi pe butonul Stop de pe bara de instrumente. Pentru reîmprospătarea informaţiei de pe ecran apăsaţi butonul Refresh. Adresele introduse sunt memorate de Internet Explorer şi dacă doriţi accesarea rapidă a uneia dintre ele apăsaţi butonul din capătul din dreapta al casetei de adrese (triunghiul cu vârful în jos). Sub caseta de adrese se desfăşoară lista adreselor care au fost introduse din care se poate alege cea dorită. În timpul scrierii adresei, sub bara de adrese se desfăşoară o altă listă care conţine adrese pe care Internet Explorer le propune pe baza primelor caractere din adresă care au fost tastate. Şi de aici se poate alege adresa dorită, dacă există.

26

Pentru dezactivarea opţiunii de autocompletare apăsaţi butonul Tools, selectaţi opţiunea Internet Options şi în tabela Content, secţiunea AutoComplete, apăsaţi butonul Settings.

2.3.3.1 Ştergerea informaţiilor privind site-urile vizitate Pentru a şterge istoricul site-urile vizitate şi fişierele memorate în dosarul temporar apăsaţi butonul Tools, opţiunea Internet Options şi apăsaţi butonul Delete din secţiunea Browsing History a tabelei General, figura 13a. Pentru a seta opţiuni privind fişierele memorate pe discul local apăsaţi butonul Settings şi se va deschide fereastra Temporary Internet Files and History Settings, figura 15. Aici puteţi opta pentru stabilirea spaţiului rezervat pe disc pentru fişierele temporare, a numărului de zile pentru care trebuie memorate fişierele temporare (implicit sunt 20 de zile) precum şi comportamentul browserului relativ la fişierele temporare. Astfel, dacă în secţiunea Temporary Internet Files optaţi pentru Never (niciodată), atunci IE7 va citi, pe toată perioada de valabilitate a fişierelor temporare, doar conţinutul acestor fişiere, fără a mai accesa website-ul. În felul acesta este posibil să se modifice conţinutul website-ului dar dumneavoastră să nu puteţi vedea acest lucru pentru că IE7 vă va afişa vechiul conţinut, memorat pe calculatorul dumneavoastră. Dacă veţi opta pentru Every time I visit the webpage (de fiecare dată când vizitez pagina web), atunci IE7 va verifica, ori de câte ori accesaţi o pagină web dacă există pe server versiuni noi ale fişierelor şi le va aduce pe calculatorul dumneavoastră.

Figura 15 Fereastra Temporary Internet Files

and History Settings

Figura 16 Fereastra Delete Browsing

History

Evident această operaţiune va îngreuna încărcarea şi afişarea paginilor vizitate, dar sunteţi siguri că aveţi ultima versiune a conţinutului. Este recomandabil să păstraţi setarea implicită, Automatically (automat).Puteţi, de asemenea, să schimbaţi locaţia dosarului temporar, dacă doriţi să fie mai greu de descoperit prin răsfoirea calculatorului sau dacă spaţiul de pe discul unde este instalat implicit IE7 nu este suficient. În acest ultim caz puteţi alege o altă partiţie, cu capacitate mai mare. O altă posibilitate de ştergere a conţinutului memorat este să selectaţi comanda Delete Browsing History din meniul butonului Tools. Se va deschide fereastra din figura 16.Apăsând butonul din dreptul fiecărei categorii puteţi şterge selectiv, fie numai fişierele temporare, fie fişierele cookie (fişiere salvate pe calculatorul clientului în scopul de a fi identificat de server pe durate navigării pe website), fie numai istoricul sau conţinutul formularelor, respectiv parolele.

27

2.3.3.2 Administrarea listelor de preferinţe Dacă o anume pagină prezintă un interes deosebit pentru dumneavoastră şi doriţi să o aveţi la îndemână pentru a fi accesată rapid, o puteţi adăuga în lista de preferinţe (Favorites).

a) b) Figura 17 Fereastra Add Favorites permite adăugarea paginilor la lista de preferinţe iar

fereastra Organize Favorites organizarea listei de preferinţe. Pentru aceasta, având pagina încărcată şi afişată în browser apăsaţi butonul Add to Favorites (sau apăsaţi combinaţia de taste Alt+Z). Se va deschide fereastra de dialog din figura 17a. Dacă apăsaţi butonul Add (în figură este acoperit de lista dosarelor) pagina va fi adăugată în rădăcina listei de preferinţe. Pentru a nu obţine o listă foarte lungă este bine să organizaţi această listă creând dosare pe diverse subiecte în care să memoraţi paginile legate de subiectele respective. Pentru crearea unui dosar nou apăsaţi butonul New Folder. Pentru a salva într-un dosar existent, apăsaţi săgeata neagră din capătul casetei Create in; se va deschide lista dosarelor, selectaţi dosarul şi apăsaţi Add. Puteţi modifica numele paginii înainte de salvare tastând noul nume în caseta text Name. paginilor şi dosarelor selectate, pentru mutarea paginilor dintr-un dosar în altul, crearea de noi dosare şi redenumirea lor. Administrarea listei de preferinţe (redenumirea dosarelor, adăugarea sau ştergerea lor, modificarea conţinutului dosarelor) o puteţi face din fereastra Organize Favorites (organizare preferinţe), figura 17b, pe care o deschideţi apăsând butonul Favorites Center de pe bara de instrumente a IE7 sau combinaţia de taste Alt+C.

2.3.3.3 Stabilirea codului de caractere Este posibil ca atunci când deschideţi pagini scrise în altă limbă decât engleză să vedeţi caractere neinteligibile în text, în special în locul diacriticelor, ceea ce vă va îngreuna substanţial citirea, figura 18.

Figura 18 Neconcordanţa între codarea caracterelor paginii şi a navigatorului IE7

28

Aceasta se întâmplă deoarece la crearea paginii a fost folosit un sistem de codare a diacriticelor diferit de sistemul pe care îl foloseşte în mod curent browserul. Puteţi determina browserul să folosească setul potrivit alegând din meniul butonului Page opţiunea Encoding. Selectaţi More din meniul Encoding şi se va deschide o listă lungă de coduri. Pentru limba română, ca şi pentru orice altă limbă central europeană, alegeţi Central European (ISO) sau Central European (Windows). Tot din meniul Encoding puteţi bifa opţiunea Auto-Select. Aceasta vă ajută în sensul că browserul va încerca să determine şi să aleagă singur setul de caractere potrivit, dacă pagina conţine această informaţie

2.3.3.4 Modificarea dimensiunii fonturilor şi conţinutului În mod prestabilit IE7 afişează textul cu font Times New Roman şi dimensiune medie (în lipsa unor specificaţii exprese incluse în document care să determine un alt comportament). Sunt şase niveluri de dimensiuni ale fonturilor pe care browserul le poate reda: Largest, Larger, Medium, Smaller şi Smallist. Puteţi ajusta dimensiunea textului pe ecran astfel încât să vă faceţi cititul confortabil: apăsaţi butonul Page şi alegeţi din meniu opţiunea Text Size şi apoi una din dimensiunile enumerate mai sus.

IE7 oferă o funcţie nouă, Zoom, prin care se poate mări sau micşora conţinutul paginii, text şi imagini. Funcţia este utilă atunci când nu există o concordanţă între rezoluţia la care a fost realizată pagina afişată şi rezoluţia monitorului. Astfel, dacă o pagină a fost realizată pentru o rezoluţie de 800px pe orizontală, ea va ocupa circa 80% din lăţimea unui monitor de 17 inch cu rezoluţia de 1024px, iar dacă pagina a fost realizata pentru o rezoluţie de 1024px ea nu va încăpea pe lăţimea unui monitor cu rezoluţia de 800px. Aici intervine funcţia de zoom, pe care o accesaţi din meniul Page, alegând un factor de zoom care să se potrivească cel mai bine nevoilor dumneavoastră.

2.3.3.5 Tipărirea paginilor Web Tipărirea se face apăsând butonul Print din bara de instrumente (pictograma cu imprimata).

a) b) Figura 19 Fereastra de tipărire oferă utilizatorului o interfaţă intuitivă

Previzualizarea documentului poate fi făcută apăsând butonul cu triunghi din dreapta butonului Print şi alegând opţiunea Print Preview. Faţă de versiunile anterioare IE7 aduce o îmbunătăţire substanţială prin interfaţa intuitivă şi o serie de noi funcţionalităţi. Astfel, opţiunea Shrink to fit (strânge pentru a potrivi), permite încadrarea paginii afişate pe ecran în formatul stabilit al paginii tipărite. Mânerele orizontale şi verticale, din afara suprafeţei paginii previzualizate,

29

figura 19a, dau posibilitatea încadrării porţiunii din pagină care se doreşte a fi tipărită. Sunt puse la dispoziţie, de asemenea, instrumente de reducere la scară a conţinutului paginii web şi vizualizare paginilor multiple, figura 19b.

Pentru a seta pagina pe care faceţi tipărirea puteţi: da click pe butonul Page Setup din fereastra Print Preview sau

alegeţi Page Setup din meniul deschis de săgeata din dreapta butonul Print .

2.3.3.6 Salvarea paginilor Web Puteţi salva paginile web pentru a avea acces la conţinutul acestora atunci când nu mai dispuneţi de o conexiune Internet (de exemplu in avion sau tren). Faceţi click pe butonul Page de pe bara de instrumente a IE7 şi alegeţi Save As. În fereastra de dialog care se deschide, figura 20, în câmpul File name: tastaţi un nume sugestiv pentru fişier. Din lista Save as type: alegeţi formatul dorit.

Iată o scurtă descriere a formatelor disponibile:

Web archive, single file (*.mht).- Salvează în format Multipurpose Internet Mail Extension HTML (MHTML), un fişier arhivat care mapează toate legăturile (linkurile) din pagină, cu excepţia legăturilor absolute.

Webpage, complete (*.htm,*.html) - păstrează formatul original (htm sau html) salvând elementele conţinute în pagină (imagini, scripturi, etc.) în dosare asociate fişierului salvat.

Webpage HTML only (*.htm,*.html) - păstrează formatul original dar salvează numai informaţia text

Text files (*.txt)- salvează doar informaţia text, neformatată.

Figura 20 Fereastra Save Webpage permite salvarea paginii în multiple formate

2.3.3.7 Copierea textului, imaginilor şi legăturilor dintr-un document Web Puteţi copia textul dintr-o pagină Web şi utiliza într-un editor de text selectând textul respectiv şi folosind comenzile de copiere: combinaţia de taste Ctrl + C sau comada Copy din meniul contextual. Textul copiat în clipboard îl puteţi lipi apoi în orice editor de text sub Windows. Dacă folosiţi MSWord vă recomand ca lipirea să o faceţi folosind comanda Paste Special din meniul Edit şi nu cu simplu Paste sau Ctrl+V. Evitaţi astfel copierea formatului HTML din

30

pagina Web în pagina Word, copiere care vă poate da mare bătaie de cap la formatarea finală a documentului Word. În ceea ce priveşte imaginile inserate în document, acestea pot fi salvate sub formă de fişier grafic astfel: poziţionaţi cursorul mouse-ului pe imagine, daşi click pe butonul drept al mouse-ului şi alegeţi comanda Save Picture As… iar din fereastra de dialog care se deschide alegeţi dosarul / unitatea de disc unde doriţi să salvaţi şi numele fişierului imagine. Pentru salvarea imaginilor care servesc ca fundal (background) poziţionaţi cursorul oriunde pe suprafaţa fundalului, faceţi click dreapta şi din meniul contextual alege comanda Save Background As…. Pentru a copia adresa unei legături din pagină poziţionaţi cursorul pe legătură, daţi click dreapta şi din meniul contextual selectaţi Copy Shortcut. Adresa este copiată în clipboard şi o puteţi apoi lipi în orice editor de text sub Windows sau în orice casetă text dintr-un formular Web.

2.3.4 Căutarea în WWW De foarte multe ori, atunci când se caută o anumită informaţie pe Internet, nu se cunoaşte adresa paginii care conţine respectiva informaţie. Pentru a putea ajunge la aceste informaţii se apelează la aşa numitele motoare de căutare (search engine). Acestea sunt nişte calculatoare cu mare putere de calcul care dispun de imense baze de date cu privire la paginile web înscrise şi caută, la cerere, în aceste baze de date paginile care ar putea conţine informaţia solicitată. Pentru a fi inclusă (indexată) în baza de date a unui motor de căutare o pagină web trebuie înscrisă la respectivul motor. Înscrierea se poate face gratuit sau contra cost, funcţie de politica proprietarului acestor motoare, iar indexarea se face fie automat de către roboţi fie manual de către de către echipe de editori. Principial există două tipuri de motoare de căutare, bazate pe directoare sau pe roboţi (crowler-based). Diferenţa între ele constă în faptul că în primul caz paginile trimise spre indexare sunt analizate de editori şi în funcţie de conţinut sunt adăugate în directoare şi subdirectoare tematice (Yahoo este cel mai elocvent motor din această categorie) iar în al doilea caz indexarea se face în urma vizitării adreselor trimise spre indexare de către roboţi (Altavista este cel mai vechi motor de căutare bazat pe roboţi de indexare).

Motoarele de căutare bazate pe directoare (Yahoo, Lycos) permit căutarea prin deschiderea succesivă a directoarelor tematice, organizate arborescent. Acest mod de căutare este mai anevoios în sensul că poate să nu conducă la atingerea rezultatului, în schimb pune mai bine în evidenţă domenii conexe celui în care s-a pornit căutarea.

În ultimii ani graniţa dintre cele două tipuri s-a estompat, astfel că multe motoarele de tip director conţin ferestre de căutare (Yahoo, dmoz) iar cele bazate pe roboţi conţin, la rândul lor, câteva directoare majore (Excite, Msn). Orice motor de căutare are trei elemente majore5:

Primul este robotul, care mai este numit păianjen sau vierme (robot, spider sau crawler, în limba engleză). Robotul este un program care vizitează paginile web, le citeşte şi apoi urmăreşte legăturile către alte pagini. În timp, multe din paginile vizitate îşi pot modifica conţinutul, li se pot adaugă noi legături, iar unele pagini pot dispărea definitiv De aceea roboţii se întorc după un anumit interval de timp, de obicei o lună sau două şi vizitează din nou site-ul căutând eventualele schimbări care au fost făcute. Aceste programe au o capacitate extraordinară de a citi şi de a prelucra date. Astfel, conform declaraţiilor producătorilor, roboţii rapizi de la Altavista au capacitatea de a citi 1 GB de text pe secundă, respectiv 3 milioane de pagini web pe zi .

Tot ceea ce găseşte robotul (cuvinte cheie, porţiuni de text din paginile vizitate, etc.) sunt trecute în al doilea element al motorului de căutare, numit index sau catalog. Acesta este ca o bază de date imensă în care se află informaţii despre fiecare pagină web găsită de robot. Această pagină

5 www.afaceri.net/WEBDESIGN/ PROMOVARE/Motoare_de_cautare.htm

31

apare în catalog ca o nouă înregistrare, care va conţine titlul si adresa paginii respective, cuvintele cheie folosite, legăturile către alte pagini, precum şi porţiuni din text, care însă pot fi diferite de la un motor de căutare la altul. Daca robotul găseşte schimbări intr-o pagină web, atunci indexul este actualizat cu noile informaţii. Uneori poate trece mai mult timp până când paginile noi sau modificate, găsite de robot la o nouă căutare să fie adăugate la index. Deci o pagina web poate să fie vizitată de robot, dar este posibil ca ea sa nu fie încă "indexată". În acest caz pagina nu este disponibilă la o eventuală căutare .

Al treilea element esenţial este software-ul de căutare, un program care permite căutarea printre milioanele de pagini înregistrate în index precum şi afişarea rezultatului sub forma unei liste de legături, în ordinea pe care el o consideră cea mai relevantă . Oricare ar fi forma, motoarele de căutare pun la dispoziţie formulare de înscriere, în care autorul sau web master-ul care vrea să îşi înregistreze pagina trebuie să completeze o serie de câmpuri între care unul conţine obligatoriu URL ul paginii. Căutarea adresei paginii se face pe baza unor elemente vizibile sau invizibile în cuprinsul documentului. Acestea sunt titlul paginii – vizibil pe bara de titlu -, descrierea conţinutului şi cuvinte cheie, acesta din urmă nefiind vizibile. Cu cât titlul paginii, descrierea sau cuvintele cheie sunt mai relevante pentru conţinutul paginii, cu atât rezultatul căutării va fi mai eficient iar informaţia va fi găsită mai repede. Asupra modului cum se înregistrează o pagină şi cum se folosesc cuvintele cheie vom reveni în capitolul Web Design. Trebuie, însă, să mai precizăm că tot mai multe motoare de căutare, dintre cele mai puternice şi populare, indexează paginile trimise contra cost, cele care fac acest lucru gratuit fiind din ce în ce mai puţine. Dintre cele cu plată cităm: HotBot, AskJevees, Yahoo (pentru director, motorul fiind, încă, gratuit), Looksmart. Iată câteva dintre motoarele de căutare cele mai cunoscute şi utilizate6:

Nume URL Nume URL

Google www.google.com Lycos www.lycos.com

Yahoo www.yahoo.com Ask www.ask.com

Lycos www.lycos.com HotBot www.hotbot.com

Opendirectory dmoz.org AllTheWeb www.alltheweb.com

La momentul editării prezentei lucrări Google este considerat cel mai eficient motor de căutare. El oferă în rezultatele căutărilor, pe lângă documente HTML, imagini, şi documente PDF iar primele rezultate sunt şi cele mai semnificative pentru informaţia cerută, dacă aceasta a fost corect formulată.

Google reprezintă o excepţie de la contextul general, în sensul că roboţii Google caută pe serverele web paginile fără să fie necesară înscrierea acestora. Această practica poate să nu fie pe placul tuturor celor care deţin servere Web, deoarece acolo pot fi stocate pagini care nu trebuie să fie indexate de motoarele de căutare şi ar trebui să rămână anonime. Există mijloace simple de a evita indexarea de către Google a acestor pagini. În al doilea rând, Google ierarhizează paginile după numărul de legături din alte pagini către pagina în cauză. Google nu ia în consideraţie cuvintele cheie sau descrierea paginii, cui numai titlul acesteia. Astfel, între două pagini, cu acelaşi nume, va fi listată prima cea care are mai multe referiri în alte pagini de pe Web.

Cum se realizează practic căutarea? În primul rând se introduce. adresa motorului de căutare dorit şi se accesează pagina principală a acestuia. Toate motoarele afişează în această pagină o casetă text în care utilizatorul introduce cuvântul sau cuvintele pe care le consideră ca fiind cele

6 http://searchenginewatch.com/links/article.php/2156221

32

mai relevante pentru căutare. Apoi se apasă butonul Search sau Find aflat în vecinătatea casetei text. După un anumit timp motorul de căutare va genera una sau mai multe pagini Web, funcţie de numărul rezultatelor căutării. Fiecare pagină generată conţine titlurile documentelor Web care conţin cuvintele căutate, un extras din document prin care se pun în evidenţă cuvintele găsite care corespund cererii şi URLul documentului respectiv. Dacă rezultatele nu încap pe o singură pagină atunci accesul la paginile următoare se face prin intermediul unor legături din pagina curentă, intitulate de obicei “Next”. De foarte multe ori se întâmplă ca rezultatul căutări să nu satisfacă, fie conţinutul documentelor găsite nu corespunde cerinţei, fie numărul rezultatelor este prea mic fie prea mare pentru a putea fi inspectate. În oricare din aceste situaţii cererea nu a fost corect făcută, chiar dacă utilizatorul are foarte clar în minte ceea ce caută şi atunci cererea trebuie reformulată. Mai jos se dă un exemplu despre cum se poate face căutarea unor informaţii legate de biografia împăratului Napoleon Bonaparte. Căutarea după şirul de caractere <biografia lui Napoleon> returnează rezultate care conţin atât şirul căutat cât şi rezultate care nu prezintă interes fie pentru că nu se referă la Napoleon Bonaparte fie sunt în alte limbi, figura 21 Se poate spune că procesul de căutare s-a derulat după logica “listează toate paginile care conţin oricare din cuvintele ce formează şirul”. Astfel primele rezultate sunt cele care conţin toate cuvintele iar ultimele cele care conţin câte unul din cuvintele care alcătuiesc şirul. Numărul de rezultate este destul de mare (115) ca să descurajeze trecerea lor în revistă în căutarea informaţiilor necesare.

Dacă se introduce şirul de caractere între ghilimele atunci căutarea se va face după respectivul şir, fiind afişată lista acelor pagini care conţin în mod exact şirul de caractere. Logica de căutare este, în acest caz, “listează toate paginile care conţin cuvintele din şir, în ordinea specificată”.

Figura 21 Rezultatul căutării cu Google după şirul de caractere “biografia lui Napoleon”

Rezultatele căutării s-au redus la doar trei titluri, ceea corespunde în mai mare măsură scopului urmărit, figura 22.

Dacă numărul rezultatelor unei căutări este prea mare înseamnă că definirea criteriului de căutare s-a făcut prea vag iar dacă numărul este prea mic sau nu se obţine nici un rezultat înseamnă că definirea s-a făcut prea restrictiv. În ambele situaţii criteriul de căutare trebuie redefinit. Dacă în rezultatele căutării anumite cuvinte din şirul de caractere trebuie să apară necondiţionat, în faţa acelor cuvinte se va pune semnul plus (+) iar dacă altele nu trebuie să apară se va pune în faţa lor semnul minus (-). În exemplul de mai sus, dacă şirul de caractere este scris <biografia -lui Napoleon> atunci vor fi afişate doar acele rezultate care conţin cuvintele biografia şi Napoleon. Majoritatea motoarelor de căutare dispun de o opţiune de căutare avansată care permite definirea mai precisă a criteriilor de căutare cu ajutorul unei interfeţe Web prietenoase.

33

Figura 22 Rezultatul căutării când şirul de caractere a fost introdus între ghilimele

În locul folosirii semnelor + şi – în caseta text, utilizatorul mai puţin experimentat poate preciza într-un formular care cuvinte din şirul de căutare să apară în rezultatul căutării şi care nu. De asemenea motoarele de căutare avansate permit căutarea paginilor scrise într-o anumită limbă pe baza setului de caractere utilizat la construcţia paginii. Ca exemple pot fi citate Google, Altavista şi HotBot.

Cuvinte cheie Browser,

motoare de căutare

Protocol

URL, navigare,

Întrebări de verificare 1. Care sunt fazele unei tranzacţii client-server în Internet?

2. Browserul Web este un produs software care: a) rulează pe serverele Web

b) rulează pe calculatoarele client c) permite răsfoirea resurselor calculatoarelor legate la Internet.

3. URLul permite a) localizarea unui server în reţeaua Internet b) identificarea în mod unic a oricărui document de pe un server Internet

c) specificarea în mod unic a adresei unui fişier de pe Internet şi protocolul asociat 4. Butoanele Back şi Forward ale browser-ului folosesc pentru:

a) deplasarea înapoi şi înainte printre paginile vizitate anterior b) deplasarea înainte şi înapoi printre paginile cu rezultatele căutării când se folosesc

motoare de căutare c) deschiderea listelor cu paginile Web vizitate anterior.

5. Ştergerea informaţiilor privind istoricul navigării se poate face, la IE7: a) numai global, pentru istoric, fişiere temporare şi informaţii din formulare

b) individual, pentru fiecare tip de informaţie memorată sau global

34

c) numai istoricul navigării şi fişierele temporare, inclusiv cookies.

6. Funcţia Zoom foloseşte pentru mărirea/micşorarea: a) dimensiunii textului

b) dimensiunii imaginilor c) dimensiunile întregii pagini

7. De câte tipuri sunt motoarele de căutare: a) un tip

b) două tipuri c) mai multe tipuri

Probleme propuse 1) Care este relaţia dintre adresa IP şi numele de domeniu?

2) Ce sunt listele de preferinţe şi cum se creează?

3) Cum se salvează o imagine sau textura de fundal dintr-un document Web? 4) Cum aţi proceda dacă doriţi să căutaţi prin Internet unul sau mai multe articole cu privire la

dispariţia dinozaurilor? 5) Enumeraţi două din funcţiunile noi introduse în IE7 faţă de versiunile anterioare

6) Care sunt elementele esenţiale ale unui motor de căutare?

3. Poşta electronică, e-mail Rezumat: acest capitol vă prezintă serviciul Internet cel mai utilizat, poşta electronică sau e-mail. Veţi afla cum funcţionează serviciul, cum vă puteţi crea un cont de e-mail pe un server public şi cum să îl utilizaţi.

3.1 Generalităţi Poşta electronică este serviciul cel mai utilizat al Internet-ului. Există în reţeaua Internet servere comerciale care oferă gratuit acest serviciu. Acestea pot fi accesate folosind serviciul Web, care presupune o conexiune full Internet. Odată cu creşterea ofertei şi scăderea preţului conexiunilor la Internet, aproape toţi ISP pun gratuit la dispoziţia clienţilor cel puţin un cont de e-mail. La ce foloseşte e-mail-ul? Acest serviciu permite comunicarea între două persoane din orice colţ al lumii care dispun de un calculator, o conexiune la Internet şi de o căsuţă poştală electronică. Ce se poate trimite prin e-mail? Se poate transmite text simplu (ASCII), text formatat (HTML) şi fişiere ataşate. Fişierele ataşate pot conţine orice tip de informaţie: imagini, sunet, text, programe. Mărimea fişierelor ataşate este stabilită de ISP şi variază, de la câteva sute de KB la câţiva MB. Marele avantaj al poştei electronice comparativ cu poşta convenţională îl reprezintă viteza. Un mesaj expediat ajunge în câteva minute în orice colţ al lumii. Pe lângă aceasta şi preţul pe mesaj este mic, cu atât mai mic cu cât persoana abonată foloseşte mai intens acest serviciu. Poşta electronică poate confirma primirea de către destinatar a mesajului, înainte ca acesta să răspundă la mesajul primit. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că prin e-mail se pot accesa şi alte resurse ale Internet-ului7, atunci afirmaţia de mai sus este pe deplin îndreptăţită.

Funcţie de protocolul utilizat, serverele de poştă electronică pot fi accesate prin Web (HTTP) sau

7 www.itim-cj.ro/guides/AccMail.html

35

folosind programe specializate (clienţi e-mail) care folosesc protocoalele dedicate POP3 sau IMAP. Pentru a transmite mesajele între serverele de e-mail acestea utilizează protocolul SMTP (Simple Mail Transfer Protocol)

Înainte de a trece la prezentarea modului de utilizare a poştei electronice este bine să clarificăm câteva noţiuni folosite în cele ce urmează.

Client de e-mail - este orice program care utilizează serviciul de poştă electronică. În general se utilizează termenul de client pentru programele care pot comunica cu un server aflat la distanţă. Astfel vom întâlni denumirile de client FTP, Web, etc. Cont de e-mail - este căsuţa poştală electronică pe care un anumit ISP o pune la dispoziţia unui utilizator în scopul utilizării serviciului de poştă electronică. Contul poate fi accesat dacă se dispune de numele de utilizator şi o parolă. Ambele pot fi alese de solicitantul contului şi trebuiesc comunicate ISP pentru crearea căsuţei poştale. Numele contului este de forma numeutilizator@numedomeniu, în care numedomeniu este numele de domeniu al serverului de e-mail. Trebuie precizat că un utilizator poate avea mai multe conturi la acelaşi ISP sau la ISP diferiţi.

Identitatea. Este o noţiune legată de clienţii de e-mail. Multe programe de e-mail permit folosirea lor de către mai mulţi utilizatori, fiecare având propriul cont şi propria parolă. Deoarece mesajele au un caracter privat fiecare utilizator trebuie să se logeze (să poată intra în program) sub o identitate proprie, pe care şi-o declară la pornirea programului.

Oricare ar fi tipul serviciului de e-mail fiecare căsuţă poştală este împărţită logic în mai multe dosare (sau compartimente) după cum urmează:

Inbox – dosarul în care sosesc mesajele Outbox – dosarul în care sunt păstrate mesajele care au fost scrise dar nu au fost expediate. Această cutie există numai la clienţii de e-mail care pot lucra offline. Sent Items sau Sent – dosarul care păstrează, opţional, copiile scrisorilor expediate.

Deleted Items sau Trash – dosarul în care sunt păstrate mesajele şterse din oricare celelalte dosare.

Drafts – dosarul în care se păstrează ciornele scrisorilor a căror compunere nu a fost terminată şi nu au fost expediate.

Bulk – dosarul în care sunt trimise automat mesajele considerate spam-uri (mesaje nesolicitate) În funcţie de aplicaţia de e-mail utilizată este posibil ca o parte din dosarele enumerate să lipsească (la Hotmail lipseşte dosarul Bulk care e prezent la Yahoo mail) sau să aibă nume diferit. O parte din aceste dosare există atât pe serverul de e-mail cât şi pe discul local al calculatorului client atunci când se folosesc clienţi de e-mail.

3.2 Web e-mail Utilizatorii care au acces la Internet pot să-şi creeze unul sau mai multe conturi de e-mail pe serverele comerciale care furnizează acest serviciu gratuit. În fapt, pentru că nu percep taxe pentru găzduirea căsuţei poştale proprietarii acestor servere trimit periodic în contul clienţilor mesaje publicitare; acesta este de fapt preţul serviciului şi poate fi suportat de majoritatea utilizatorilor. Astfel de servere sunt mail.yahoo.com, www.hotmail.com şi mail.lycos.com (fost www.eudoramail.com). Pentru exemplificare vom prezenta modul de creare a contului pe serverul Yahoo8, diferenţele faţă de alte servere constând în principal în interfaţă, modul de

8 este posibil ca la momentul lecturii acestei lucrări aspectul paginilor să fi suferit modificări ca urmare a politicii administratorilor de îmbunătăţire permanentă a funcţionalităţii interfeţei cu utilizatorul

36

procedare rămânând, în linii mari, acelaşi.

3.2.1 Crearea unui cont de e-mail

Figura 23 Click pe Sign Up şi începe

procedura de înregistrare

În caseta de adresă a browser-ului scrieţi mail.yahoo.comI şi apăsaţi Enter.

Se va încărca pagina principală a serverului de e-mail. Această pagină dă posibilitatea logării utilizatorilor deja înregistraţi dar şi înregistrării noilor utilizatori. Pentru înregistrarea şi crearea unui cont de e-mail activaţi legătura Sign Up, figura.23. Se deschide o nouă pagină care conţine formularul de înregistrare. Acesta cuprinde câmpuri pe care trebuie să le completaţi cu datele solicitate, figura 24. Puteţi introduce şi date fictive, cu observaţia că numele şi prenumele folosite (Last Name şi First Name) vor fi folosite de aplicaţie pentru a desemna expeditorul mesajului.

Toţi cei cărora le veţi trimite mesaje din contul de e-mail pe care îl creaţi vor vedea ca expeditor al mesajului numele pe care îl folosiţi la înregistrare! De asemenea, un an de naştere prea apropiat de anul curent vă va împiedica să continuaţi procedura de înregistrare, pe motiv că nu aveţi vârsta necesară. O parte din informaţiile introduse sunt obligatorii iar altele facultative.

Figura 24 Extras din formularul de înregistrare

În caseta Yahoo ID: tastaţi un nume de identificare utilizator (numeutilizator), la alegere. Pentru că este posibil ca acest nume să nu fie disponibil, fiind deja rezervat de un alt utilizator, apăsaţi butonul Check Availability of This ID. Se va deschide o mică fereastră (pop up) în care, veţi fi informaţi dacă identificatorul este sau nu disponibil iar în cazul în care este deja rezervat puteţi încerca un identificator propus de aplicaţie sau alege un altul. Când aţi găsit un identificator valid, închideţi fereastra şi continuaţi completarea datelor în fereastra formularului. În următoarele două casete text tastaţi parola pe care o alegeţi. Parola trebuie să conţină minim 6

37

caractere şi, pentru a fi greu de ghicit, e bine să conţină combinaţii de litere mari şi mici precum şi cifre. Tastarea de două ori a parolei are rolul de a verifica dacă nu cumva, din greşeală, prima oară aceasta a fost tastată greşit. Atât numele utilizator cât şi parola sunt Case Sensitive şi nici una din ele nu trebuie să conţină caractere interzise. Ultima secţiune a formularului conţine o casetă text în care vi se cere să tastaţi un şir de caractere (cod) dintr-o imagine afişată în apropierea casetei, vezi imaginea alăturată. La fiecare tentativă de înregistrare şirul de caractere se schimbă. Aceasta este o măsură de precauţie pentru ca înregistrarea utilizatorului să nu se facă de către roboţi maliţioşi. Roboţii nu pot citi informaţia din imagine şi nu pot completa procedura de înregistrare. În final apăsaţi butonul I Agree aflat în parte de jos a formularului, ca o confirmare a acceptării condiţiilor de utilizare afişate în secţiunea Terms of Service. Urmare a acestei acţiuni datele din formular sunt trimise la serverul de e-mail unde se verifică corectitudinea lor, dacă au fost completate toate câmpurile obligatorii şi dacă nu mai există un utilizator cu acelaşi nume. Dacă sunt erori formularul este adus din nou pe ecran şi datele incorecte trebuiesc modificate. Dacă totul este în ordine atunci contul este creat şi datele sunt înregistrate în baza de date a serverului. De reţinut că datele transmise din formular spre server sunt criptate şi nu pot fi citite de altcineva, decât de server (se utilizează protocolul https în loc de http)

3.2.2 Utilizarea contului Contul creat este activ pe timp nelimitat cu condiţia să fie accesat cel puţin o dată la 30 de zile, în caz contrar este şters automat. Pentru a utiliza contul (a trimite şi citi mesaje) trebuie să accesaţi pagina principală a contului. Pentru aceasta vă autentificaţi în fereastra de logare şi apăsaţi butonul Sign In. Dacă veţi bifa caseta Keep me signed in atunci, timp de două săptămâni, veţi fi recunoscut automat ori de câte ori vă veţi loga de pe computerul unde aţi făcut bifarea. Acest lucru este posibil deoarece aplicaţia va scrie pe discul dumneavoastră un fişier cookie conţinând datele de identificare. Atunci când veţi accesa pagina serverului de mail http://mail.yahoo.com, după câteva zile dar nu mai mult de două săptămâni, serverul va citi conţinutul fişierului şi vă deschide pagina contului dumneavoastră fără a mai fi nevoie să va autentificaţi. Nu vă recomand să folosiţi această opţiune decât dacă sunteţi singurii utilizatori ai computerului sau aveţi un cont utilizator protejat prin parolă. Altfel, orice persoană aflată la calculator va putea să vă acceseze contul de e-mail, fie şi din greşeală.

După logare în fereastra browser-ului va fi afişată pagina principală a utilizatorului, cu aspectul celei din figura 25. Fereastra semănă destul de mult cu ferestrele majorităţii clienţilor de e-mail: în partea stângă sunt listate dosarele contului şi pictogramele unor instrumente utile, precum lista de contacte (Contacts), calendarul (Calendar) şi notesul (Notepad). În partea stângă, sus, se găsesc butoanele Check Mail (verifică corespondenţa), Compose (compune [mesaj]) şi caseta de căutare a mesajelor Find Messages. În partea dreaptă, împărţită în două cadre orizontale, se găsesc butoanele Reply, Forward, Print, Spam, Delete şi lista mesajelor din dosarul selectat în partea stângă. În parte inferioară, dreapta, se poate citi conţinutul mesajului selectat din lista de mesaje. Făcând dublu click pe mesajul selectat îl puteţi deschide într-o filă separată. Această filă aparţine aplicaţiei şi nu navigatorului!

3.2.2.1 Citirea mesajelor Pentru a citi mesajele primite apăsaţi butonul Check Mail sau faceţi click pe dosarul Inbox. În partea dreaptă va fi afişată lista cu mesajele primite. Fiecare rând din listă conţine informaţii cu privire la expeditor, subiectul mesajului, data primirii şi mărimea mesajului. Mesajele necitite au subiectul afişat cu caractere aldine. Făcând un click pe oricare din rândurile listei de mesaje, în partea inferioară va fi afişat conţinutul respectivului mesaj.

38

Figura 25 Pagina principală a utilizatorului contului

Dacă mesajul conţine unul sau mai multe fişiere ataşate, la începutul rândului pe care se află mesajul respectiv este afişată o pictogramă având aspectul unei agrafe de birou. Lista fişierelor apare în antetul mesajului deschis, în partea inferioară, figura 26.

Figura 26 Antetul mesajului include un link către fişierul ataşat

Pentru a descărca pe calculatorul dumneavoastră fişierul (fişierele) ataşat(e) faceţi clic pe numele fişierului ataşat, pe antetul mesajului. Se va deschide o fereastră prin care sunteţi atenţionaţi că fişierul este scanat împotriva viruşilor iar dacă fişierul este „curat” se va activa butonul Download Attachment, figura 27a. Apăsând butonul se va deschide o nouă fereastră care vă dă posibilitatea să deschideţi fişierul (dacă este posibil acest lucru) sau să îl salvaţi pe discul local, figura 27b.aspectul celei din figura 3.6.b cu lista fişierelor ataşate. Dacă fişierele sunt de tip imagine ele vor fi afişate în fereastra care se deschide, în locul pictogramelor pentru fişierele generale.

a) b)

Figura 27 a) Fereastra de scanare a fişierului b) fişierele ataşate pot fi salvate pe disc cu un click pe Save sau deschise cu Open

39

Dacă apăsaţi butonul Save se va deschide o nouă fereastră de dialog (ultima), asemănătoare ferestrei Save As din editorul Word, de unde puteţi alege locul unde doriţi să descărcaţi fişierul (discul, dosarul) şi sub ce nume.

3.2.2.2 Compunerea unui mesaj Pentru a compune un mesaj (scrisoare) apăsaţi butonul Compose sau tasta N (de la New). Se va deschide o filă nouă, cu numele Compose şi aspectul din figura 28. Fila conţine casete text (câmpuri), o fereastră de editare şi mai multe butoane.

Figura 28 Fila Compose vă pune la dispoziţie elementele necesare compunerii unui mesaj

În caseta text To: introduceţi adresele de e-mail a destinatarilor, în caseta Subject un titlu pentru scrisoare iar în caseta Cc (Carbon Copy - copie la indigo) adresele de e-mail ale altor persoane care trebuie să primească mesajul, în afară de destinatar. Adresele de e-mail se separă prin punct şi virgulă ;.

Adresele scrise în caseta Bcc (Blind Carbon Copy, copie oarbă) nu sunt vizibile în mesajele primite de destinatari. Astfel persoanele ale căror adrese au fost scrise in câmpul To sau Cc nu vor vedea adresele scrise in Bcc, dar nici cei ale căror adrese au fost scrise în Bcc nu îşi vor putea vedea adresele unii altora. Câmpul Bcc nu este afişat implicit; pentru a-l afişa faceţi click pe link-ul Show BCC din capătul din dreapta al câmpului To. Câmpul Bcc se foloseşte atunci când un mesaj estre trimis mai multor persoane printre care se numără câteva a căror adresă de e-mail trebuie să rămână confidenţială Completarea câmpurilor Cc şi Bcc se face numai dacă este cazul. Sub câmpul Subject se găseşte fereastra de editare în care se poate edita şi formata documentul (mărimea, stilul şi culoarea fontului, culoarea fundalului). Formatarea este posibilă numai în modul Reach text, care se activează la un click pe link-ul Reach Text din dreapta câmpului Subject. Când editorul este în mod Reach text link-ul se transformă în Plain Text. Activând acest link se revine în modul de editare „simplu text”. Prezenţa instrumentelor de formatare a textului indică faptul că formatul mesajului este Reach Text /HTML..Un mesaj editat în acest mod este întotdeauna mai mare ca unul editat ca simplu text.

Dacă doriţi să ataşaţi unul sau mai multe fişiere mesajului scris apasă butonul cu aspect de agrafă de pe bara de instrumente a filei Compose. Ca rezultat se deschide o fereastră Windows, asemănătoare ferestrelor Open File din aplicaţiile Office şi selectaţi fişierul dorit. Apăsaţi butonul Open din fereastră şi aşteptaţi ca fişierul să fie ataşat (ataşarea se realizează prin transferul fişierului de pe calculatorul dumneavoastră pe server, ceea ce poate lua oarecare timp, cu atât mai mult cu cât fişierul este mai mare iar viteza de upload este mai mică). După ce fişierul este ataşat el apare într-o secţiune deasupra ferestrei de editare, figura 29. Pentru fiecare fişier pe care doriţi să îl ataşaţi repetaţi operaţia. Dimensiunea maximă a fişierelor ataşate este de 10 MB, fie că este vorba de un singur fişier sau de mai multe.

40

Figura 29 Fişierul ataşat apare deasupra ferestrei de editare

Pentru reducerea dimensiunii se recomandă arhivarea fişierelor într-un singur fişier arhivă (zip. ace, rar, etc.) Puteţi renunţa la unul sau mai multe fişiere ataşate dând un click pe Remove din dreptul fiecărui fişier.

3.2.2.3 Răspunsul la un mesaj Pentru a răspunde unui mesaj primit procedaţi astfel:

Având mesajul selectat apăsaţi butonul Reply sau apăsaţi tasta cu litera R. Ca urmare se deschide fila Re: care are câmpul de adresă To completat cu adresa expeditorului, câmpul Subject cu titlul original al mesajului precedat de cuvântul Re: (de la Reply). În caseta de editare apare mesajul original. Editarea răspunsului se face atât deasupra mesajului original care este inserat în răspuns. Metoda este comodă şi rapidă comparativ cu editarea unui nou mesaj de răspuns unde câmpurile de adresă destinatar (To) şi titlu (Subject) trebuie completate manual. În plus, având mesajul original în faţă este exclusă posibilitatea de a răspunde altui mesaj sau altei persoane.

Dacă mesajul pe care l-aţi primit a fost trimis şi altor destinatari iar dumneavoastră doriţi ca răspunsul la mesaj să fie primit de toată lumea, nu numai de expeditorul mesajului, apăsaţi triunghiul din dreapta butonului Reply şi alegeţi din meniu comanda Reply to allsau apăsaţi tasta cu litera A. Funcţia este utilă atunci când schimbaţi mesaje într-un grup şi fiecare membru al grupului trebuie să primească răspunsul, contribuţia celui care răspunde.

3.2.2.4 Înaintarea unui mesaj Puteţi trimite un mesaj primit şi altor persoane decât celor cărora le-a fost destinat mesajul (se spune că înaintaţi mesajul sau îl daţi mai departe). Având mesajul selectat apăsaţi butonul Forward. Ca urmare se deschide fila Fw: în care câmpul Subject este completat cu titlul original precedat de prescurtarea Fw:. În câmpurile To, Cc şi Bcc completaţi adresele celor ce urmează să primească mesajul. În final apăsaţi butonul Send. Dacă mesajul primit de dumneavoastră are fişiere ataşate ele vor fi ataşate mesajului pe care îl înaintaţi.

3.2.2.5 Explorarea conţinutului dosarelor căsuţei poştale După cum am afirmat mai devreme căsuţa poştală este structurată în mai multe dosare sau compartimente. La Yahoo Mail acestea sunt afişate în cadrul din partea stângă a paginii principale a contului utilizatorului. Dosarul Outbox nu există şi nici nu este necesar deoarece aplicaţia funcţionând exclusiv online mesajele sunt expediate imediat ce se apasă butonul Send. Apare însă un dosar specific, Spam, în care sunt dirijate acele mesaje care nu au fost solicitate.

Despre mesajele spam: prin metode mai mult sau mai puţin cinstite diferite persoane fizice, companii, asociaţii, etc. intră în posesia adreselor de e-mail ale utilizatorilor şi apoi le trimit numeroase mesaje cu caracter publicitar sau de altă natură, mesaje care nu prezintă interes şi nu au fost solicitate de posesorul adresei. Yahoo dispune de un mecanism de filtrare a acestor mesaje (cunoscute sub numele de spam e-mail) pe care le trimite direct în dosarul Spam pentru a nu încărca dosarul Inbox cu ele. După anul 2000, datorită înmulţirii viruşilor care circulă prin Internet şi citesc adresele de e-mail din calculatoarele utilizatorilor, numărul de spam-uri a atins cifre record, nemaiîntâlnite, care au obligat companiile producătoare de software pentru poştă electronică şi antivirus să ia măsuri de contracarare a efectelor.

Dând click pe oricare din dosare, în partea dreaptă va fi afişată lista cu mesajele conţinute în dosarul selectat.

41

3.2.2.6 Ştergerea mesajelor Pentru a şterge unul sau mai multe mesaje selectaţi mesajul (mesajele) din listă şi apăsaţi tasta Del de pe tastatură sau butonul Delete de pe bara de instrumente. Selectarea mai multor mesaje o faceţi ţinând tasta Ctrl apăsată şi făcând click pe mesajele dorite. Mesajele şterse sunt depozitate în dosarul Trash. Deoarece acumularea de mesaje în dosarele căsuţei poştale poate duce la depăşirea capacităţii maxime (contul Yahoo Free oferă, în anul 2006, o mărime de 1GB, de la 4MB cât avea în 2003, şi o dimensiune maximă a fişierelor ataşate de 10 MB) este indicat ca periodic să fie şterse mesajele mai puţin importante sau care nu mai sunt de actualitate, din toate dosarele. Dosarele Trash şi Spam pot fi golite de conţinut cu un click pe legătura Empty din dreptul lor.

3.2.3 Setarea opţiunilor Utilizatorul are posibilitatea să stabilească o serie de opţiuni de configurare a poştei electronice dând click pe link-ul Options din partea superioară a paginii principale şi alegând Mail Options. Se va deschide o nouă pagină cu aspectul celei din figura 30, în care, în partea stângă afişează o listă de caracteristici care pot fi configurate iar în partea dreaptă opţiunile de configurare.

3.2.3.1 Filtrarea Pentru a tria mesajele primite, în scopul mai bunei gestionări a lor, puteţi stabili un set de reguli, numite filtre, pe care aplicaţia le va executa automat. Un filtru este compus dintr-un set de condiţii şi acţiuni. Atunci când condiţia este îndeplinită se execută acţiunea stabilită pentru condiţia respectivă. Versiunea curentă a aplicaţiei Yahoo Mail este una beta (versiune neterminată, de test), astfel încât configurarea filtrului se face din versiunea anterioară, stabilă. Selectaţi din partea stângă Filters iar după încărcarea paginii selectaţi din partea dreaptă Create or edit filters.

Figura 30 Fereastra Mail Options

Se va încărca o pagină nouă, cu aspectul din figura 31a. Dacă nu aveţi nici o regulă stabilită anterior cele două cadre ale paginii vor fi goale. Apăsaţi butonul Add pentru a adăugă o nouă regulă de filtrare (filtru). Se va deschide pagina Add Message Filter, figura 31b. Atribuiţi un nume sugestiv pentru filtrul pe care îl adăugaţi, în caseta Filter Name. Condiţiile care trebuie satisfăcute se stabilesc cu ajutorul listelor derulante, casetelor text şi casetelor de validare asociate elementelor constitutive ale oricărui mesaj (From header, To/Cc header, Subject, Body). Spre exemplu, multe spam e-mail-uri conţin în titlu (Subject) expresii de genul “earn money” sau “win a prize”.

42

a) b)

Figura 31 a) pagina Filters b) pagina pentru stabilirea criteriilor de filtrare

Pentru ca aceste mesaje să fie filtrate în lista derulantă Subject veţi alege opţiunea “contains” sau “begins with” iar în caseta test alăturată cuvântul “win”. Din lista de opţiuni derulantă Move the message to: alegeţi un dosar în care să fie depozitate toate mesajele care îndeplinesc criteriul stabilit, de exemplu Trash sau Spam. Apăsaţi apoi butonul Add Filter (nereprodus în figură din motive de spaţiu). Repetaţi paşii descrişi dacă este nevoie să adăugaţi noi filtre, după care închideţi fereastra revenind în pagina principală. Dacă ulterior doriţi să ştergeţi sau să modificaţi un filtru urmaţi paşii de mai sus pentru a deschide fereastra din figura 31a. Fiecare regulă de filtrare apare în pagina Filters; în cadrul din stânga sunt afişate numele filtrelor iar în cadrul din dreapta condiţiile (regulile) de filtrare pentru filtrul selectat în stânga. Selectaţi filtrul dorit din cadrul stâng şi apăsaţi butonul Delete sau Edit, după caz.

3.2.3.2 Editarea informaţiilor contului Este posibil să modificaţi datele introduse în formularul de creare a contului după ce acesta a fost creat. Selectaţi în fereastra Mail Options Account iar în cadrul din dreapta daţi un click pe linkul Add or edit an account. Se va deschide o nouă fereastră ca cea din figura 32.

Figura 32 Fereastra Mail Accounts

Activaţi link-ul Acount Information din partea stângă; vi se va solicita să tastaţi parola curentă, ca o măsură de precauţie, şi dacă aţi scris-o corect se va încărca pagina Review My Account Information, figura 33. În secţiunea Member Information activaţi link-ul Edit şi în pagina care se va încărca modificaţi datele din formular care privesc această secţiune. Faceţi la fel în secţiunea Address/Contact Information.şi modificaţi datele corespunzătoare acestei secţiuni.

Dacă doriţi să modificaţi parola, daţi click pe link-ul Change Password.

43

Modificaţi setările contului din fereastra din figura 32 selectând contul din listă (dacă aveţi mai multe conturi) şi apăsaţi butonul Edit. Aici puteţi opta pentru numele care doriţi să fie afişat ca expeditor la destinatarul mesajului, ordinea de afişare a mesajelor, numărul caractere pe rând in fereastra de editare şi citire a mesajelor, dacă mesajul primit sa fie sau nu inclus în mesajul de răspuns, dacă să se salveze o copie a mesajelor trimise în dosarul Sent, etc.

Figura 33 Fereastra pentru editarea informaţiilor contului

3.2.3.3 Semnătura Pentru a nu semna fiecare scrisoare în parte puteţi edita o semnătură pe care puteţi opta să o includeţi la sfârşitul mesajului. Semnătura poate conţine, eventual, şi o formulă de salut. Pentru editarea semnăturii activaţi legătura Signature, figura 30. În caseta de editare tastaţi semnătura, de exemplu “Cu cele mai bune gânduri, Marius Georgescu”. Deasupra casetei exista două butoane de selecţie, Do not use a signature (nu folosi semnătura) şi Show a signature on all outgoing messages (afişează semnătura în toate mesajele expediate).

Salvaţi cu butonul Save Changes şi apăsaţi butonul Back to Mail pentru a reveni în fereastra cu pagina principală.

3.2.4 Utilizarea agendei cu adrese Pentru a nu introduce manual adresele de e-mail a destinatarilor, aplicaţia Yahoo Mail vă pune la dispoziţie o agendă de contacte. Utilizarea agendei vă uşurează completarea câmpurilor To, Cc şi Bcc; este suficient să apăsaţi butoanele cu acelaşi nume din faţa câmpurilor pentru a deschide lista persoanelor de contact şi a le selecta. Pentru a putea folosi agenda trebuie mai întâi să o creaţi: selectaţi link-ul Contacts din partea stângă a paginii principale a contului utilizator şi se va deschide fila Contacts care vă permită să adăugaţi, să eliminaţi şi să modificaţi date despre persoanele de contact, figura 34. Puteţi, de asemenea, să creaţi liste de contacte dacă obişnuiţi să trimiteţi mesaje unui grup relativ stabil de persoane. În fila Contacts apăsaţi butonul Add Contact şi vi se va pune la dispoziţie un formular în care se introduc numele, prenumele, adresele de e-mail şi alte date personale ale persoanei de contact. Când aţi terminat de completat apăsaţi butonul Save. Pentru a modifica datele unei persoane de contact selectaţi persoana din listă şi apăsaţi butonul Edit. După modificare apăsaţi Save. Pentru ştergerea unei persoane din listă selectaţi persoana şi apăsaţi Delete. Creaţi o listă de contacte astfel: Apăsaţi butonul Add List şi în formularul care se deschide atribuiţi un nume listei, exemplu „colegi” apoi, în câmpul Add Contact to List introduceţi câte un contact din agendă.

44

Figura 34 Fila Contacts

Aplicaţia va afişa sub câmpul respectiv o lista a contactelor care se potrivesc caracterelor pe care le tastaţi; alegeţi contactul din această listă. Treceţi apoi la adăugarea următorului contact şi tot aşa până terminaţi. Apăsaţi butonul Save din formular pentru a salva datele din listă şi apoi închideţi fila. Când doriţi să trimiteţi un mesaj persoanelor din listă e suficient să selectaţi numele listei pe care îl introduceţi în unul din câmpurile To, Cc sau Bcc.

Întrebări de verificare 1. Dosarul Inbox păstrează

a) Mesajele primite b) Mesajele compuse dar neexpediate c) Mesajele compuse

2. Adresa de e-mail a destinatarului se completează în câmpul: a) Subject b) Cc sau Bcc c) To

3. Într-o scrisoare de răspuns mesajul original este: a) inclus automat b) nu este inclus sau inclus cu maxim 200 de linii c) inclus la opţiunea utilizatorului

4. Apăsarea butonului Send din fereastra de editare a Yahoo mail determină: a) Expedierea imediată a mesajului b) Expedierea mesajului sau depunerea lui în dosarul Outbox funcţie de setarea clientului

de e-mail c) Depunerea lui în dosarul Outbox

Probleme propuse 1. Care este deosebirea dintre Web-e-mail şi POP3 e-mail? 2. Care este deosebirea între e-mail-ul format text şi format HTML? 3. Cum se procedează pentru a nu include mesajul original într-o scrisoare de răspuns,

în Yahoo mail? 4. Cum se poate face completarea câmpurilor To şi Cc din fereastra de editare?

45

4. Proiectare pagini Web – Web design Rezumat: prezentul capitol vă oferă toate informaţiile necesare pentru realizarea, din punct de vedere tehnic, a unui site web personal. Vă sunt prezentate principalele elemente ale limbajului HTML, însoţit de exemple concrete, învăţaţi să concepeţi un formular şi să expediaţi datele conţinute prin intermediul poştei electronice. Tot aici aflaţi cum să înregistraţi un site la un motor de căutare pentru a obţine o poziţie bună în rezultatele căutării. Documentele HTML sunt fişiere text cu extensia .htm sau .html. Atunci când conţinutul documentului este generat dinamic, prin intermediul unor programe care se execută pe serverul Web, documentele pot avea şi altă extensie, specifică limbajului de programare care a generat pagina: php, asp, jsp, etc. Documentele HTML sunt bazate pe limbajul HTML (HyperText Markup Language – Limbaj de marcare a hipertextului). Acesta nu este un limbaj de programare propriu-zis ci unul de marcare. El conţine directive pentru browser care indică acestuia cum să reproducă informaţia din document pe ecranul monitorului. Prin urmare, un document HTML conţine atât informaţia care trebuie afişată cât şi indicaţii privind modul de afişare a informaţiei. Indicaţiile sunt transmise prin intermediul etichetelor (tag-uri). Etichetele sunt instrumente de marcare a textului şi constau într-un set de cuvinte cheie plasate între simbolurile mai mic < şi mai mare >. Cele mai multe etichete sunt perechi şi acţionează ca un container pentru textul conţinut. Eticheta de sfârşit se deosebeşte de cea de început prin faptul că mai conţine un simbol, slash “/” înaintea cuvântului cheie. Sunt însă şi etichete singulare, de ex. <br> sau <li>, al căror rol va fi explicat la momentul potrivit. Toate etichetele sunt Case Insensitive, adică pot fi scrise atât cu caractere majuscule cât şi cu minuscule sau în combinaţie.

4.1 Structura documentului HTML Un document HTML cuprinde un antet (head) şi corpul documentului (body). Împreună cele două componente alcătuiesc sursa documentului, acea combinaţie de informaţii şi marcaje care determină ca pagina afişată de browser să arate într-un anumit fel. Head-ul conţine titlul documentului, eventuale scripturi şi alte informaţii cu privire la informaţiile din corpul documentului (meta informaţii), cum ar fi cuvinte cheie, descriere, directive pentru roboţii de căutare, etc. Scripturile sunt mici programe incluse în documentul HTML care sunt interpretate şi executate de browser. Delimitarea antetului de restul documentului se face prin etichetele <head> </head>, iar titlul se încadrează între etichetele <title> </title>.

Titlul propriu zis trebuie să fie un text care să sugereze cât mai bine conţinutul paginii şi să nu conţină alte etichete; cu alte cuvinte între etichetele <title> şi </title> nu trebuie să mai existe alte etichete. De asemenea un document nu poate avea decât un titlu. Acest titlu apare pe bara de titlu a ferestrei browserului.

Corpul documentului reprezintă partea cea mai importantă (ca informaţie şi mărime) şi conţine informaţia propriu-zisă. Corpul documentului se plasează între etichetele <body> şi </body>. Înainte de a trece la exemplificarea structurii documentului se mai precizează că toate documentele trebuie să înceapă cu eticheta <HTML> şi să se încheie cu </HTML>.

Exemplu: <html><head>

<title>prima pagina Web</title> </head>

</body>

aici ar fi corpul documentului<body>

</html>

Aici se poate pune întrebarea: cu ce scriem documentul şi ce facem cu el după ce l-am editat? De scris se poate scrie cu orice editor de text, de exemplu cu NotePad din Win9x. De salvat se

46

salvează cu extensia htm sau html după ce în prealabil i s-a atribuit un nume fişierului. Există editoare specializate pentru editarea documentelor HTML care includ o serie de funcţii utile, cum ar fi generarea automată a perechilor de etichete, funcţia AutoComplete, evidenţierea prin culori a etichetelor şi atributelor acestora, interfaţă grafică intuitivă. Dintre acestea amintesc: HTML-kit, EZPad, Bluefish, care sunt şi gratuite. În browserul IE79. acest document arată ca în figura 35. Se observă titlul afişat pe bara de titlu a ferestrei şi în cuprinsul ferestrei textul dintre etichetele <body>. Pe bara de stare mesajul Done informează că încărcarea documentului de către browser s-a realizat cu succes.

Figura 35 Documentul în fereastra browserului IE7

Remarcă: spaţiile suplimentare, ca şi liniile suplimentare, din conţinutul documentului nu sunt luate în considerare de browsere. Acestea pot fi adăugate în scopul organizării mai lizibile şi mai uşor de interpretat a sursei. Exemplul de mai sus scris astfel: <html>

<head>

<title>prima pagina Web</title>

</head>

<body>

aici ar fi corpul documentului

</body>

</html>

este mai inteligibil. Pentru crearea unor pagini mai atractive sub aspectul prezentării, limbajul HTML oferă posibilităţi de formatare a textului.

4.2 Formatarea documentelor HTML Pentru formatarea textelor se utilizează etichete, care pot fi împărţite în etichete de stiluri fizice şi etichete de stiluri logice.

4.2.1 Stiluri fizice Stilurile fizice permit scrierea într-un format prestabilit. Din acest motiv ele sunt inflexibile iar posibilităţile de folosire sunt limitate. Stilurile fizice utilizează etichetele:

<b> </b> ; determină scrierea cu caractere aldine (îngroşate) a textului cuprins între eticheta de început şi sfârşit

<i> </i> ; determină scrierea cu caractere italice <u> </u> ; determină scrierea cu caractere subliniate

9 Toate exemplele sunt afişate în browserul IE7, aşa încât în continuare nu se va mai face această specificare

47

<tt> </tt> ; determină scrierea cu caractere de maşină de scris. Acest tip de scriere alocă aceeaşi lăţime tuturor caracterelor, fie că sunt litere ca i, j ori M sau W. Exemplu de mai jos este edificator pentru modul de folosire a acestor stiluri: <HTML>

<head><title></title></head>

<body>

<b>text aldin</b><br><i>italic</i><br><u>si subliniat</u><br>

aceasta e formula apei H<sub>2</sub>O <br>

si aceasta este aria cercului pi*R<sup>2</sup><br>

<tt>Iar asa scrie masina de scris </tt>

</body>

</HTML>

Efectul este cel din figura.36:

Figura 36 Exemplu de formatare a textului cu ajutorul stilurilor fizice

În exemplul de mai sus au mai fost folosite etichetele <sub> </sub> şi <sup> </sup> pentru a determina scrierea ca indice şi respectiv exponent a cifrei 2 din formula apei şi a ariei cercului.

4.2.2 Stiluri logice Stilurile logice, aşa cum arată şi numele, sunt acele stiluri care permit definirea de către designer a aspectului textului marcat cu aceste stiluri. Problema seamănă cu definirea stilurilor în procesorul de texte Word. De exemplu titlurile (heading), au acelaşi rol ca în editorul Microsoft Word, adică ajută la evidenţierea titlurilor şi subtitlurilor într-un document structurat. Sunt 6 nivele de heading iar etichetele pentru ele sunt <hn> </hn>, în care n poate lua valorile de la 1 la 6. Să presupunem că avem un document structurat astfel: Comertul electronic

1. Internet-ul, infrastructura CE 1.1 Reteaua Internet

1.2 Serviciile Internet 2. Comertul Electronic

2.1 Definitie, Clasificări 2.2 Modelul generic si modele functionale

……… Atribuind titluri potrivite textul poate apărea într-o formă acceptabilă în fereastra browserului.

Iată un exemplu: <html><head><title>Comertul electronic</title></head>

48

<body><h1>Comertul electronic </h1>

<h2> 1. Internet-ul, infrastructura CE </h2>

<h3> 1.1 Reteaua Internet</h3>

<h3> 1.2 Serviciile Internet</h3>

<h2> 2. Comertul electronic </h2>

<h3> 2.1 Definitie, clasificari </h3>

<h3> 2.2 Modelul generic si modele functionale </h3>

</body>

</html>

În figura 37a se reproduce aspectul documentului de mai sus.

a) b)

Figura 37 a) Document cu diferite niveluri de titlu b) acelaşi document în care nivelurile de titlu H1 şi H3 sunt definite de noi

În figura 37b este reprodus acelaşi conţinut dar cu aspect diferit; titlul, Comertul electronic, este scris cu font Arial în loc de Times New Roman iar titlurile subcapitolelor sunt indentate la stânga. Acest lucru a fost posibil prin definirea unor stiluri diferite pentru nivelurile de titlul H1 şi H3. Sursa a fost modificată după cum urmează: <html>

<head><title>Comertul electronic </title></head>

<body>

<h1 style="font-family:arial, tahoma, sans; font-size:18pt">Comertul electronic </h1> <h2> 1. Internet-ul, infrastructura CE </h2>

<h3 style="margin-left:20px"> 1.1 Reteaua Internet</h3>

<h3 style="margin-left:20px"> 1.2 Serviciile Internet</h3>

<h2> 2. Comertul electronic </h2>

<h3 style="margin-left:20px"> 2.1 Definitie, clasificari </h3>

<h3 style="margin-left:20px"> 2.2 Modelul generic si modele functionale </h3>

</body>

</html>

Observaţi că în interiorul etichetei h1 a fost adăugat următorul conţinut: style="font-family:arial, tahoma, sans; font-size:18pt" iar în interiorul etichetelor h3 următorul conţinut: style="margin-left:20px" . Aceste completări nu fac decât să definească un stil, diferit de cel implicit, pentru etichetele H1 şi H3. În cazul celei dintâi stilul constă în modificarea fontului în Arial şi a dimensiunii acestuia la 18pt, iar în cazul celei de a doua etichete în lăsarea unei margini, în stânga, de 20px. Nu trebuie să vă bateţi capul, acum, cu descifrarea stilurilor, vom reveni asupra lor la momentul potrivit. Afirmam că browser-ele ignoră spaţiile şi salturile la linii noi în sursă. Încercaţi să scrieţi două strofe dintr-o poezie pe care să le afişaţi în fereastra browser-ului. Exemplu10:

10 Din motive de economie de spaţiu nu vom mai scrie decât conţinutul dintre etichetele <BODY> şi </BODY>, celelalte fiind subînţelese.

49

<body>

George Topârceanu

Balada calatorului

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse

Întâlnesti o casa cu lumini aprinse,

Un ogeac din care se ridica fum,

Când te prinde noaptea calator la drum!

Sania coboara clinul de padure.

Fug în urma noastra luminisuri sure

Si-n singuratatea care ne petrece,

Peste vârf de arbori, asfintitul rece

Strabatând podoaba crengilor subtiri

Lumineaza-n aer bolti de trandafiri.

</body>

Rezultatul este cel din figura 38, unde se poate vedea că nici spaţiile suplimentare de după litera O a primului vers, nici spaţiile pe verticală, între strofe, şi avansul la linie nouă între versuri nu sunt luate în considerare.

Figura 38 Browser-ul ignoră spaţiile şi salturile la linie nouă

Browser-ul trebuie „instruit” să facă aceste operaţii. Astfel, pentru a determina ca un anumit text să fie afişat pe o linie nouă, textul trebuie precedat de eticheta ; <br />. Cu ajutorul etichetei <br /> (brake row), etichetă nepereche, se poate realiza un salt la rând nou, fără spaţiul suplimentar.

Remarcă: Recomandările W3C cer ca în cazul utilizării etichetelor nepereche acestea să se termine cu semnul slash /. Se va scrie deci <br /> şi nu <br>. Totuşi, recomandarea neavând încă un caracter obligatoriu, scrierea în ultima formă nu este greşită. Pe parcursul acestui capitol se vor folosi ambele forme.

Pentru a lăsa un spaţiu suplimentar între strofe acestea trebuie încadrate de etichetele marcatoare de paragraf, <p> şi </p>

Modificând sursa, după cum urmează, se obţine rezultatul din figura 39. <body>

<H4>George Topârceanu </H4>

<p><i>Balada calatorului</i></p>

<p>

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse<br />

Întâlnesti o casa cu lumini aprinse, <br />

Un ogeac din care se ridica fum, <br />

Când te prinde noaptea calator la drum!</p>

<p>

Sania coboara clinul de padure. <br />

Fug în urma noastra luminisuri sure <br />

Si-n singuratatea care ne petrece, <br />

Peste vârf de arbori, asfintitul rece <br />

50

Strabatând podoaba crengilor subtiri <br />

Lumineaza-n aer bolti de trandafiri.</p>

Figura 39 Strofele aranjate folosind etichetele <br /> şi <p>

Există o posibilitate de a determina browserul să nu mai ignore spaţiile şi salturile la rând nou. Ea constă în încadrarea textului între etichetele <pre> </pre> (preformated). În mod prestabilit afişarea se face cu font monospaţiat (Courier), dar definind un alt stil textul va fi afişat aşa cum dorim.

Alte etichete de stil logic sunt: <p> </p> (paragraph) serveşte pentru delimitarea paragrafelor în interiorul documentului. Lectura devine mai odihnitoare deoarece între paragrafe există o distanţă mai mare decât între rânduri şi în acest fel se oferă ochiului posibilitatea de relaxare la trecerea de la un paragraf la altul. <em> </em> (emphasize) scoate în evidenţă porţiunea de text dintre etichete. Implicit afişează cu caractere italice. <strong> </strong> evidenţiază mai puternic decât eticheta anterioară; implicit afişează caractere aldine. <dfn> </dfn> (definition) folosită pentru încadrarea cuvintelor cărora urmează să li se dea o definiţie, afişează implicit caractere italice. <cite> </cite> (cite - citat) folosită pentru încadrarea titlurilor de cărţi, filme, albume, etc. afişează implicit caractere italice. <kbd> </kbd> (keyboard) afişează caractere cu lăţime fixă (ca şi <tt> doar că în acest caz se poate defini stilul). <var> </var> (variable) folosită pentru evidenţierea variabilelor în formule, afişează implicit caractere italice.

4.2.3 Stiluri de listă Limbajul HTML vă dă posibilitatea să alcătuiţi rapid liste; există două tipuri de liste, ordonate (sau numerotate) şi neordonate (marcate). O listă ordonată este încadrată de etichetele <ol> </ol> (ordered list) iar cele marcate de etichetele <ul></ul> (unurdered list). Fiecare articol al listei este precedat de eticheta nepereche <li /> (list item). În mod implicit eticheta <li /> determină afişarea pe rând nou:

51

Exemplul 1 <body><h3>Tipuri de afaceri electronice</h3>

<ol>

<li />Business to Business

<li />Business to Administration

<li />Business to Consumer

<li />Consumer to Consumer

</ol>

</body>

Exemplul 2 <body><h3>Tipuri de afaceri electronice</h3>

<ul>

<li />Business to Business

<li />Business to Administration

<li />Business to Consumer

<li />Consumer to Consumer

</ul>

</body>

Rezultatul celor două exemple se poate vedea în figura 40

Figura 40 listă ordonată şi listă neordonată

Listele pot fi imbricate, o listă ordonată putând conţine una sau mai multe liste ordonate sau/şi neordonate. Iată un exemplu: <body>

<ol>

<li /><b>Tipuri de afaceri Business to Business</b>

<ul>

<li />Materii prime - Fabricant

<li />Fabricant - Distribuitor

<li />Distribuitor - Detailist

</ul>

<li /><b>Tipuri de afaceri Business to Consumer</b>

<ul>

<li />Cumparaturi on-line

<li />Internet Banking

<li />Rezervari bilete

</ul>

</ol></body>

Modul în care conţinutul este reprodus de browser poate fi văzut în figura 41. Etichetele, atât cele de stil logic cât şi cele de stil fizic, pot fi utilizate combinat în scopul de a obţine rezultatul scontat. Singura cerinţă este ca etichetele să fie închise în ordinea inversă a deschiderii lor.

52

Figura 41 Exemplu de liste imbricate

Iată două exemple de folosire corectă a combinaţiilor de etichete pentru obţinerea unui scris aldin, cursiv şi subliniat: a) <em><b><u>Text cursiv, aldin si subliniat</u></b></em>

b) <strong><i><u>Text cursiv, aldin si subliniat</u></i></strong> Pentru separarea diferitelor părţi din corpul de text se pot introduce linii (rigle) orizontale cu ajutorul etichetei nepereche <hr />. Această etichetă admite atribute prin care se stabilesc lungimea, grosimea alinierea, aspectul liniei, etc. Atributele se scriu înaintea semnului > şi pot fi combinate între ele. Lipsa oricărui atribut determină o linie de lungime egală cu lăţimea ecranului.

Atributele sunt: WIDTH=n[%], stabileşte lungimea în pixeli sau procent din lăţimea ecranului dacă numărul n este urmat de semnul percent; SIZE=n, stabileşte grosimea liniei în pixeli;

NOSHADE, determină haşurarea liniei; ALIGN=”position”, în care argumentul position poate fi left, right sau center, determină alinierea la stânga, dreapta sau centru a riglei. OBSERVAŢIE: Atributul ALIGN poate fi utilizat şi în interiorul etichetei paragraf <p> pentru stabilirea alinierii paragrafului. Atributul se scrie numai în prima etichetă, înaintea semnului >. Unele browsere acceptă ca valoare a atributului şi “justify”, ceea ce determină o alinierea a textului atât la stânga cât şi la dreapta. De asemenea se poate stabili şi culoarea, dar despre acest atribut se va discuta mai pe larg în paragraful următor.

4.2.4 Formatarea fonturilor Fonturile utilizate pot fi modificate ca dimensiune, culoare şi aspect cu ajutorul etichetelor <font> </font>. Ele admit atribute prin care se stabilesc caracteristicile mai sus enumerate. Mărimea: sunt 7 dimensiuni disponibile pentru fonte, de la 1, cel mai mic, la 7, cel mai mare. Pentru schimbarea dimensiunii se utilizează atributul SIZE=”n” Acesta este modul absolut de specificare a dimensiunii. Se poate specifica şi dimensiunea în mod relativ, raportat la dimensiunea implicită a fontului: SIZE=”+2”, SIZE=”-1” determină mărirea fontului cu 2 unităţi, respectiv micşorarea cu o unitate raportat la mărimea implicită (de regulă aceasta este 3).

Aspectul: ca şi în Word fonturile pot fi alese pentru a da aspectul dorit documentului. Atributul care determină schimbarea fontului este FACE=”fontname” unde fontname este numele fontului. Browserele recunosc un număr relativ redus de fonturi şi ori de câte ori vor întâlni denumiri de

53

fonte pe care nu le recunoasc le vor înlocui cu unul din tipurile cunoscute. Iată o listă a principalelor fonturi considerate ca sigure pe sistemele Windows11Ş

Arial, Arial, Arial Black, Arial Black, Comic Sans MS, Comic Sans MS, Courier New, Courier New, Georgia, Georgia, Impact, Impact, Lucida Console, Lucida Console, Palatino Linotype, Palatino Linotype ,Tahoma, Tahoma, Times New Roman, Times New Roman, Trebuchet MS, Trebuchet MS, Verdana, Verdana, Symbol, , Webdings,

Atributul care stabileşte culoarea este COLOR= ”valoare”. Culoarea, este codificată cu 6 digiţi hexazecimali (24 de biţi) rezultând un număr de peste 16 milioane de culori. Paleta web standard conţine doar 216 culori. O parte dintre culorile de bază pot fi alese prin desemnarea numelui lor ca argument al atributului COLOR, ex: red, white, yellow, blue, lightblue, cyan, darkgreen, green etc. Pentru celelalte culori codificarea se face pe sistemul RGB (Red-Green-Blue), folosit în televiziunea color. Argumentul valoare are forma #RRGGBB, ceea ce semnifică faptul că fiecare culoare de bază are alocaţi doi digiţi hexazecimali putând lua valori la 00 (0 în sistem zecimal) la FF (.255 în sistem zecimal). COLOR = “BLUE” şi COLOR=”#0000FF” au acelaşi efect, stabilesc culoarea albastru. Un exemplu edificator despre cum se folosesc atributele fonturilor este prezentat mai jos: <HTML><head><title>atributele fontelor si nu numai</title></head>

<body>

<hr width=50% size=10 noshade align="left" />

<p align="center"><font size="-1" color="blue">

text centrat de culoare albastra si de dimensiune 2 (3 implicit -1), aspect Times New Roman (de asemenea implicit) </font>

<p align="left"><font size="5" face="arial" color="green">

aliniat la stinga, de culoare verde cu dimensiunea de 5, aspect Arial</font>

<p align="right"><font face="courier" color="#ff0000">

aliniat la dreapta, de culoare rosie, dimensiune 3 (implicita) si aspect Courier</font>

<p align="justify"><font color="cyan" size="+3">

si aliniat "JUSTIFY", de culoare Cyan, dimensiune 4 (implicit 3 +4 adaugat) aspect “Impact”</font></body> </HTML>

Rezultatul este cel din figura 42. Mai multe despre folosirea culorilor puteţi afla consultând adresa web http://www.visibone.com/vaccc/.

Atribute ale etichetei <BODY> Dacă se doreşte stabilirea atributelor pentru întreaga pagină aceasta se poate realiza incluzând atribute în eticheta <body>. Lista celor mai uzuale atribute şi efectul lor este prezentată în tabelul 1

4.3 Tabele Tabelele se introduc în document cu ajutorul etichetelor <table> </table>, care marchează începutul şi sfârşitul tabelului. Eticheta admite câteva atribute pentru formatarea tabelului:

11 http://www.ampsoft.net/webdesign-l/WindowsMacFonts.html

54

Figura 42 Exemplu de manipulare a fonturilor

Tabel .1 Atributele etichetei <body>

Atributul Efectul

bgcolor="numele culorii sau numărul" stabileşte culoarea fundalului paginii

background="calea către fişierul imagine" stabileşte imaginea de fundal

link="numele culorii sau numărul " stabileşte culoarea legăturilor din pagină

alink="numele culorii sau numărul " stabileşte culoarea legăturilor active din pagină

vlink="numele culorii sau numărul " stabileşte culoarea legăturilor care au fost vizitate

text="numele culorii sau numărul" stabileşte culoarea textului pentru întreaga pagină

BORDER=”n” stabileşte grosimea marginii exterioare a tabelului, in pixeli. Lipsa atributului sau n=0 fac liniile tabelului invizibile. CELLPADDING=”n” stabileşte mărimea spaţiului dintre liniile tabelului şi conţinutul celulei

CELLSPACING=”n” stabileşte spaţierea între celule WIDTH=”n[%]” stabileşte lăţimea tabelului în pixeli sau procente din lăţimea ecranului dacă n este urmat de semnul procent, ”%”. Fiecare rând al tabelului este delimitat de etichetele <tr> </tr> (table row). Eticheta <td> </td> (table data) delimitează conţinutul unei celule. Etichetele <tr> şi <td> admit atributele ALIGN cu argumentele RIGHT, CENTER şi LEFT, care permit poziţionarea conţinutului celulei pe orizontală, şi VALIGN cu argumentele TOP, MIDLE şi BOTTOM. care permit poziţionarea conţinutului celulei pe verticală. În mod implicit conţinutul celulei este aliniat la stânga şi centrat pe verticală. Atributul NOWRAP Etichetele <table> </table>, <tr> </tr>şi <td> </td> acţionează ca nişte containere, astfel că în interiorul lor pot fi plasate alte etichete pentru formatarea textului, stabilirea aspectului fundalului, etc. pentru întreg tabelul, pentru rândul sau celula respectivă.

Următorul exemplu arată cum se construieşte un tabel cu două rânduri şi două coloane şi cum se formatează textul în interiorul celulelor. <html>

<head>

55

<title>exemplu cu tabel</title>

</head>

<body bgcolor="#FF7F50" text="#FFFFFF">



<div align="center"><center>

<table border="4" cellpadding="2" cellspacing="4" width="80%">

<tr bgcolor="magenta">

<td>11</td>

<td>12</td>

</tr>

<tr>

<td align="center" valign="top" width="30%">21<p> </p>

</td>

<td bgcolor="white" align="right"><font size="4" color="black">22</font></td>

</tr>

</table>

</center></div>

</body>

</html>

Rezultatul se poate vedea în figura 43.

Figura 43 Tabel 2x2 creat cu sursa din exemplul de mai sus

În exemplul considerat se poate observa prezenţa unei etichete noi, <div>; aceasta a fost folosită pentru centrarea tabelului în pagină. De fapt perechea de etichete <div> </div> delimitează o secţiune a documentului (realizează divizarea documentului) astfel încât respectivă zonă să poată fi formatată distinct. Eticheta admite atributele ALIGN, cu cele trei sau patru argumente cunoscute, pentru stabilirea alinierii pe orizontală a secţiunii delimitate şi NOWRAP pentru stabilirea modului de răsucire a textului în interiorul secţiunii. O secţiune poate include alte subsecţiuni. În acest caz alinierea precizată de atributul ALIGN al unei secţiuni are efect asupra tuturor subsecţiunilor incluse. Iată încă un exemplu de utilizare a etichetei <div>, în care un text este fragmentat în trei secţiuni (blocuri de text) care sunt aliniate diferit: <html>

<head>

<title> Blocul <div></title>

</head>

<body> Aceasta linie este o linie normală. Următorul bloc este aliniat la dreapta. <div align="right">

O singură linie. O singura linie. O singură linie. O singură linie.<br />



<div align="center">

Bloc aliniat pe centru. Bloc aliniat pe centru. <br />

56

</div>

</body>

</html>

Rezultatul este reprodus în figura.44

Figura 44 Un exemplu de împărţire a unei pagini în secţiuni

Tabelele pot fi numerotate cu ajutorul etichetei <caption> </caption>. Perechea de etichete se introduce între etichetele <table> </table>, de obicei imediat după eticheta <table> iar între ele se scrie numele tabelului, după exemplul: <table>

<caption> Tabelul nr.1 </caption>…

</table>

Eticheta admite utilizarea atributelor, cele mai comune fiind ALIGN şi VALIGN. În mod implicit (fără atribute) numele tabelului este scris deasupra tabelului şi centrat. Valoarea BOTTOM pentru atributul VALIGN va determina scrierea titlului sub tabel. Fonturile pot fi stabilite cu ajutorul etichetelor <font> </font> inserate intre etichetele <caption> </caption>.

Pentru evidenţierea conţinutului celulelor ce constituie cap de tabel, în locul etichetelor <td> </td> se folosesc etichetele <th> </th>. Acestea determină scrierea pe rândul respectiv cu caractere aldine şi paragraf centrat. Vom încheia acest paragraf cu explicarea a două atribute ale etichetei <td>, ROWSPAN şi COLSPAN. Dacă se doreşte ca o celulă să aibă lăţimea mai mare decât cea a unei coloane, atunci eticheta <td> va conţine atributul COLSPAN, după modelul: <td COLSPAN=”3”>…..</td>

ceea ce va determina ca celula respectivă să se întindă pe lăţimea a 3 coloane. În mod similar, pentru ca o celulă să ocupe pe verticală înălţimea mai multor rânduri se va folosi atributul ROWSPAN cu argumentul egal cu numărul rândurilor, după modelul: <td ROWSPAN=”2”>…..</td>

În figura 45 se dau două exemple de tabele rezultate în urma folosirii acestor atribute.

Figura 45 Tabele în care s-au folosit atributele COLSPAN şi respectiv ROWSPAN

Tabelele sunt frecvent utilizate pentru construirea paginilor care conţin elemente grafice, fiecare celulă conţinând câte un fragment de imagine. Prin alăturarea corespunzătoare a fragmentelor se obţine imaginea de ansamblu.

57

4.4 Imagini Într-un document web pot fi inserate imagini în format jpg (jpeg), gif, png sau xbm. Totuşi, cele mai folosite formate pentru imagini sunt JPEG şi GIF şi PNG. Ultimul tinde să înlocuiască formatul GIF datorită licenţei care trebuie plătite pentru utilizarea acestuia. Elementul prin care se comunică browser-ului să insereze o imagine este <img src=”locaţia fişierului” />.

Atributele cel mai frecvent folosite sunt: HEIGHT şi WIDTH – servesc pentru stabilirea dimensiunii imaginii (înălţime şi lăţime), în pixeli, exemplu <img src=”o32.jpg” Height=”50” Width=”60” /> ALIGN – stabileşte alinierea acesteia în pagină şi în raport cu textul. Admite a argumentele left, right, center, top, texttop, middle, absmiddle, baseline, bottom, şi absbottom. Este de dorit ca de la bun început imaginea să aibă dimensiunile potrivite pentru a nu fi necesară redimensionarea cu ajutorul atributelor susmenţionate. Exemplu: <img src=”o32.jpg” Height=”50” Width=”60” align=”center” />

ALT – permite specificarea unui text ca alternativă pentru imagine în cazul în care, din diferite motive, la client nu se afişează imagini. Exemplu: <img src=”o32.jpg” Alt=”text explicativ” />

BORDER – permite stabilirea grosimii chenarului imaginii, în pixeli. Formatul este BORDER=”n” unde n este grosimea, în pixeli, a chenarului. Când argumentul este zero imaginea nu are chenar.

Orice imagine necesită un timp suplimentar pentru încărcare şi afişare în browser, astfel încât mărimea şi numărul lor trebuie alese cu grijă, în caz contrar încărcarea paginii poate dura exagerat de mult şi va determina pe cel ce a accesat respectiva pagină să abandoneze încărcarea.

4.5 Legături Linkul sau legătura a fost unul din elementele introduse încă de la primele versiuni ale HTML şi asigură legătura dintre documentul curent şi alte documente, aflate pe acelaşi server sau pe alte servere.

Introducerea unei legături (în engleză - hyperlink) se face cu ajutorul etichetei <A> </A>, care acţionează ca o ancoră. Forma etichetei este puţin diferită de a celorlalte prezentate până în acest moment. <A href = “locaţia fişierului”> numele legăturii </A>

href este un cuvânt rezervat care indică faptul că şirul de caractere de după semnul egal reprezintă adresa la care se găseşte fişierul spre care se stabileşte legătura. locaţia fişierului reprezintă numele fişierului, inclusiv calea spre acesta sau URLul corespunzător. numele legăturii este un şir de caractere deasupra căruia dând click se va directa browserul spre fişierul specificat). Locaţia fişierului se poate specifica în două moduri, relativ şi absolut. Adresarea relativă se face luând ca referinţă locaţia documentului curent. Pentru o mai bună înţelegere să admitem că documentul pe care îl creăm se află în dosarul “html” aflat la rândul lui în dosarul “Situlmeu”, de pe discul local C. Dosarul “Situlmeu” mai conţine alte două dosare, “poze” şi “altele”. Structura ierarhică este reprodusă în figura 46

58

Figura 46 Organizarea dosarelor

Dacă dorim să creăm o legătură către fişierul poza1.jpg din dosarul “poze”, atunci vom scrie calea spre fişier ca “../poze/poza1.jpg”. Semnificaţia celor două puncte este aceeaşi ca în DOS, adică fişierul se află cu un nivel mai sus decât directorul curent (html). Cu alte cuvinte browserului i se comunică să caute fişierul poza1.jpg în dosarul “poze” aflat cu un nivel mai sus decât directorul curent. Dacă se doreşte adresarea fişierului cuprins.htm, aflat în dosarul curent, calea va fi: “cuprins.htm”. Dacă acelaşi fişier s-ar găsi în directorul C: atunci calea se va scrie “../../cuprins.htm”, adică în directorul cu două nivele mai sus decât directorul curent.

Într-o adresare absolută calea spre fişier se scrie ca “C:/Situlmeu/poze/poza1.jpg”. Avantajul adresării relative este că asigură portabilitatea site-ului. Astfel, dacă se copie dosarul “Situlmeu” pe oricare altă unitate de disc, de pe calculatorul propriu sau alt calculator, legăturile vor funcţiona. În cazul adresării absolute acest lucru nu este garantat; dacă după copierea dosarului, să spunem pe discul D, se şterge folderul “Situlmeu” de pe discul C, atunci legăturile nu vor mai funcţiona.

Atunci când fişierul nu se află pe calculatorul local, ci pe un alt calculator conectat la Internet, specificarea adresei fişierului se face prin URLul acestuia. Astfel, pentru a accesa pagina cu specificaţiile limbajului HTML 4.0 de pe site-ul Consorţiului 3W (cel care este abilitat să emită reglementări), calea spre fişier este http://www.w3.org./TR/html4/, iar pentru a accesa pagina principală a departamentului ID de pe site-ul FSEAP, calea este http://www.seap.usv.ro/idd/index.html. Reţineţi că URLul este CaseSensitive!!!

Un exemplu de includere a acestor legături intr-o pagină web este dat mai jos <html><head><title> pagina cu linkuri</title><head>

<body>

<p>mai multe informatii despre specficatiile limbajului HTML poti gasi <a href= “http://www.w3.org/TR/html4/”>aici</a>

<p>iar pentru a accesa pagina Departamentului ID <a href=”http://www.seap.usv.ro/idd/index.html” > click aici </a>

</body></html>

În fereastra browserului codul de mai sus produce rezultatul din figura 47.

Figura 47 Pagină Web cu legături

5.5.1 Imagini ca legături Imaginile pot fi folosite ca legături, în aşa fel încât atunci când se execută click pe ele se activează legătura. Pentru aceasta se foloseşte tot eticheta ancoră dar în locul numelui legăturii se foloseşte eticheta de inserare a imaginii. Exemplu: <html>

<head>

<title> link image </title>

59

</head>

<body>

Facand clik pe imaginea alaturata ajungi la cei 3W

<a href =”http://www.3w.org/”> <img src=”w3c_main.gif” align = ”center” border =”0” /> </a>

</body>

</html>

4.6 Formatarea cu ajutorul stilurilor Limbajul HTML este destul de limitat în posibilităţile de formatare ale unui document. De exemplu nu putem modifica spaţiul pe care titlurile H1...H6 îl lasă înainte şi după, nu putem defini un chenar punctat pentru tabele, nu putem defini un alt aspect pentru hiperlegături, etc. Pentru a compensa acest neajuns a fost inventat un limbaj numit CSS (Cascading Style Sheets – foi de stiluri în cascadă). W3C defineşte CSS ca pe un mecanism simplu de adăugare de stiluri (culori, aspect font, spaţieri) unui document web. CSS rezolvă cel puţin două probleme:

mai bună separare între forma şi conţinutul documentului,

eliminarea redundanţei stilurilor. Cum se realizează acestea vom vedea imediat. Să analizăm, spre exemplu, următoarea linie de cod: <p><font color=”darkgreen” face=”arial” size=”-1”><i><b>Aici e textul</b></i></font></p>

Este lesne de observat că pentru a scrie un paragraf într-un anumit fel am utilizat 4 etichete şi 3 atribute. Aceasta aglomerare de marcatori face conţinutul greu de detectat iar atunci când trebuie modificat aspectul găsirea şi efectuarea modificărilor este deosebit de greoaie.

Dacă acest mod de afişare trebuie repetat de 10 ori în document, va trebui să repetăm de 10 ori această înşiruire de etichete şi atribute. Pe lângă faptul că dimensiunea fişierului html creşte, ceea ce încetineşte încărcarea lui, modificarea aspectului tuturor celor 10 paragrafe consumă mult timp şi pot apărea greşeli.

Este posibil să definim un stil de paragraf care să se aplice unitar tuturor paragrafelor? Este posibil ca modificând definiţia stilului să se modifice toate paragrafele care au stilul respectiv? Da, cu ajutorul CSS acest lucru este posibil Stilurile se pot defini în 3 moduri: inline (în interiorul etichetei de stil logic), în antetul fiecărei pagini şi în fişier extern.

Modul inline Exemplul de mai sus poate fi scris, utilizând CSS în modul inline, astfel <p style="color:darkgreen; font-family:arial, sans-serif; font-size:10pt; font-weight:bold; font-style:italic">Aici e textul</p>

La prima vedere nu am rezolvat mare lucru; am înlocuit o serie de etichete cu atribute de stil, la fel de numeroase. Aşa şi este, dar acest mod de utilizare are o aplicabilitate aparte, şi anume poate modifica un stil care a fost definit global, pentru întregul document.

În antetul documentului Aşa cum arată şi numele, definirea se face între etichetele <head> şi </head>. Zona în care sunt definite stilurile se încadrează între etichetele <style> şi </style> . Eticheta <style> se recomandă a fi însoţită de atributul type, după cum se vede în exempul care urmează.

În acest mod, exemplul considerat poate fi scris: <head>

<style type=”text/css”>

60

p {color:darkgreen; font-family:arial, sans-serif; font-size:10pt; font-weight:bold; font-style:italic}

</style>

</head>

<body>

<p>Aici e textul</p>

</body>

De data aceasta efectul este vizibil: stilul definit pentru paragraf în antet se aplică oricărui paragraf din document. Conţinutul e uşor de identificat fiind încadrat doar de 2 etichete, <p> şi </p>. În plus, dacă se doreşte modificarea aspectului e suficient să se modifice definiţia stilului în antet. Sintaxa de folosire a stilurilor în antet este: <head>

<style type=”text/css”>

Selector_1 {proprietate: valoare}

Selector_2 {proprietate: valoare}

….

Selector_n {proprietate: valoare}

</style>

</head>,

în care selector_1, selector_2,... sunt nume ale oricăror etichete de stil logic.

Proprietăţile unui selector se separă prin punct şi virgulă “;” iar ordinea lor nu este importantă. Când acelaşi stil trebuie aplicat mai multor pagini, modul de definire în antet este nepractic deoarece aceeaşi informaţie trebuie introdusă în antetele tuturor paginilor. Când se impune modificarea definiţiei stilurilor, aceasta trebuie operată în toate paginile; dacă una rămâne nemodificată, ea va avea aspect diferit de toate celelalte pagini. Pentru a se evita acest inconvenient se utilizează legătura către un fişier extern de definire a stilurilor.

În fişier extern Metoda constă în crearea unui fişier care conţine toate definiţiile stilurilor (adică tot ceea ce în modul „în antet” este cuprins între etichetele <style> şi </style>) care se salvează cu extensia css. În antetul fiecărui document care trebuie să utilizeze stilurile definite în fişierul de stiluri se introduce următoarea linie de cod <LINK REL= “stylesheet” TYPE= “text/css” HREF= “numefis.css”>

Dacă fişierul se află în alt loc decât în dosarul documentului HTML atunci se va specifica şi calea spre fişier, după regulile stabilite. Această metodă este foarte folosită deoarece permite modificarea uşoară a stilurilor mai multor pagini concomitent, prin simpla modificare a fişierului cu directive. Se pot crea mai multe fişiere cu directive care să fie apelate succesiv, exemplu: <LINK REL= “stylesheet” TYPE= “text/css” HREF= “numefis_1.css”>

<LINK REL= “stylesheet” TYPE= “text/css” HREF= “numefis_2.css”>

Prioritatea cu care se aplică stilurile este următoarea: fişier extern, antet, inline. Aceasta înseamnă că o definiţie făcută în fişierul extern poate fi modificată prin definiţia din antet şi ambele de definiţia inline. Rezultă, deci, că definiţia inline are prioritatea ce mai mare. Proprietăţile care nu sunt modificate în definiţiile ulterioare sunt moştenite. În exemplul următor Titlul 1 (H1) este definit în antet ca având dimensiunea fontului de 14pt, culoarea roşie şi tip Verdana. Titlul este utilizat în document de două ori, dar a doua oară se modifică doar culoarea, în albastru, folosind definirea inline. Se constată că celelalte două proprietăţi, tip font şi dimensiune rămân cele definite în antet. <html><head><title>Exemplu mostenire proprietati</title>

61

<style type="text/css">

h1 {font-size:14pt;

color:red;

font-family:arial}

</style>

</head>

<body>

<H1>Stil definit in antet</H1>

<H1 style="color:blue">Stil definit in antet si culoarea modificata inline</H1>

</body></html>

Utilizarea claselor Este puţin probabil să doriţi ca într-un document toate paragrafele să arate identic. În documentele complexe paragrafele fac diverse funcţii şi ca urmare trebuie să aibă aspecte diferite. Eticheta <p> este, însă, una singură. Soluţia pentru definirea de stiluri diferite pentru acelaşi selector stă în utilizarea claselor. Ele permit gruparea mai multor selectori în clase care definesc un anume aspect. Numele clasei poate fi ales arbitrar, dar e bine să sugereze funcţia pe care o joacă în cadrul documentului. Exemplul următor poate fi edificator: <html><head><title>Exemplu utilizare clase</title>


.rosu {font-size:12pt;

color:red;

font-family:arial}

.blue {font-size:12pt;

color:blue;

font-family:arial;

border:solid gray 1px}

</style>

</head>

<body>

<p class="rosu">paragraf din clasa "rosu"</p>

<p class="blue">paragraf din clasa "blue"</p>

</body>

</html>

Efectul poate fi vizualizat în figura 48.

Figura 48 Două paragrafe din clase diferite

Pseudo-clase Pseudo-clasele sunt folosite pentru a adăuga efecte speciale unor selectori. Cel mai frecvent se utilizează pentru linkuri. Modul de utilizare, pentru linkuri, este următorul: a:link {color: #FF0000} /* link nevizitat*/

a:visited {color: #00FF00} /* link vizitat*/

a:hover {color: #FF00FF} /* mouse over link */

62

a:active {color: #0000FF} /* link vizitat*/

Întotdeauna definirea trebuie făcută în această ordine, altfel comportamentul nu este cel scontat. Pseudo-clasele pot fi utilizate împreună cu clasele, după sintaxa: selector.class:pseudo-class {proprietate: valoare}.

În continuare se dau două exemple: în primul exemplu link-ul nu este subliniat, aşa cum de obicei este redat de browsere, sublinierea apărând doar la trecerea cu mouse-ul pe deasupra lui. În al doilea exemplu link-urile simulează nişte butoane, care dau senzaţia că sunt apăsate când daţi click pe ele.

Exemplul 1 <html><head><title>Exemplu 1; utilizare pseudo-clase</title>


a:link {text-decoration:none}

a:visited {text-decoration:none}

a:hover {text-decoration:underline}

</style>

</head>

<body>

<a href="http://www.google.ro">Google</a><br>

<a href="http://www.yahoo.com">Yahoo!</a>

</body>

</html>

Exemplul 2 <html><head><title>Exemplu 2; utilizare pseudo-clase</title>


a:link {text-decoration:none; padding:2px; border-top:white 1px solid ;border-left:white 1px solid;

border-bottom:navy 1px solid; border-right:navy 1px solid}

a:visited {text-decoration:none; padding:2px; border-top:white 1px solid ;border-left:white 1px solid;

border-bottom:navy 1px solid; border-right:navy 1px solid}

a:hover {}

a:active {text-decoration:none; padding:2px; border-top:navy 1px solid ;border-left:navy 1px solid;

border-bottom:white 1px solid; border-right:white 1px solid}

</style>

</head>

<body bgcolor="#C0C0C0">

<a href="http://www.google.ro">Google</a>

<a href="http://www.yahoo.com">Yahoo!</a>

</body>

</html>

4.7 Hărţi de imagine Un efect deosebit îl produc în paginile web imaginile sensibile la trecerea cursorului peste ele. Zonele sensibile (hot spot) servesc, cel mai adesea, pentru stabilirea de legături spre alte documente. Sunt, aşadar, utile pentru construirea de meniuri. Zonele sensibile se definesc prin intermediul unor hărţi (map) pe imaginile respective. Sunt două tipuri de hărţi utilizate, pe partea de server (Server-side map) sau la client (client-side map). În cele ce urmează se va arăta cum se realizează o hartă “client-side”, care are avantajul că harta este inclusă în documentul HTML iar procesul de interpretare se desfăşoară în interiorul browserului. În felul acesta se reduce traficul între client şi server şi creşte viteza de răspuns atunci când se execută click pe zonele sensibile.

63

4.7.1 Hărţi de imagine “client-side” Eticheta <MAP> </MAP> se foloseşte pentru definirea hărţilor de imagini din interiorul unor documente HTML. Un document poate conţine mai multe imagini, dar nu toate au atribuite hărţi. Pentru fiecare imagine căreia i se atribuie o hartă trebuie construită harta corespunzătoare. Hărţile trebuie denumite pentru a putea fi identificate în interiorul documentului. Atribuirea numelor se face cu ajutorul atributul NAME. În cod HTML acest lucru se scrie <MAP Name=”harta1”></MAP>

Pasul următor trebuie să stabilească zonele sensibile ale imaginii. Aceste zone pot fi dreptunghiuri, cercuri sau poligoane neregulate. Ele se definesc cu ajutorul etichetei <AREA> şi atributelor SHAPE şi COORDS, după cum se arată în continuare.

Eticheta <AREA> este etichetă nepereche şi se plasează între etichetele <MAP> şi </MAP>. Atributul SHAPE poate lua trei valori: RECT pentru suprafeţele dreptunghiulare, CIRCLE pentru suprafeţele circulare şi POLYGON pentru cele de formă poligon neregulat. Precizarea coordonatelor se face prin intermediul atributului COORDS şi se exprimă în pixeli. Pentru dreptunghiuri se dau coordonatele colţului din stânga sus şi colţului dreapta jos, separate prin virgule. Exemplu: <area shape="rect" coords="x1,y1, x2,y2">. Pentru formele circulare se dau coordonatele centrului şi raza, de asemenea separate prin virgulă. Exemplu: <area shape="circle" coords="x1, y1, r">. Pentru forme de poligon neregulat se alege un sens de parcurgere a poligonului şi se dau coordonatele tuturor colţurilor, în ordinea în care acestea se întâlnesc la parcurgerea poligonului. Pentru o formă triunghiulară oarecare se scrie <area shape="polygon" coords="x1,y1, x2,y2, x3,y3">. În exemplele de mai sus spaţiile libere dintre perechile de coordonate au rol de evidenţiere şi chiar dacă se introduc în scrierea codurilor ele vor fi ignorate. După ce s-a definit o arie se va informa browserul asupra adresei legăturii ce se va stabili la apăsarea butonului stâng al mouse-ului pe zona sensibilă. Se utilizează cuvântul cheie HREF în interiorul etichetei <AREA>, aşa cum s-a arătat în cazul etichetei ancoră. Această operaţie se va face pentru fiecare zonă definită în parte. În sfârşit, harta definită anterior trebuie asociată cu imaginea dorită. Pentru aceasta, în punctul unde trebuie inserată imaginea, în interiorul etichetei <IMG SRC…> se foloseşte cuvântul rezervat USEMAP cu argumentul “#harta” (USEMAP= “#harta1”). ATENŢIE, numele hărţii trebuie precedat de semnul diez “#”! Dacă sunt mai multe hărţi, fiecare va fi definită independent, va primi un nume distinct şi va fi asociată cu imaginea corespunzătoare dorită. Gestionarea imaginilor şi hărţilor trebuie făcută cu atenţie deoarece dacă unei imagini i se asociază, din greşeală, o altă hartă atunci rezultatele sunt departe de ceea ce s-a dorit. În continuare se dă un exemplu de utilizare a unei hărţi de imagine. Exemplu: <HTML>

<HEAD><TITLE>Exemplu cu client side map</TITLE> </HEAD>

<body>

<map name="harta1">

<area shape="rect" coords=98,56,139,72 href= "oferta.htm" alt="Oferta">

<area shape="rect" coords=146,56,197,72 href= "mobilier.htm" alt="Mobilier">

<area shape="rect" coords=209,56,309,72 href= "ab.htm" alt="Art. bucatarie">

<area shape="rect" coords=315,56,387,72 href= "deco.htm" alt="Decoratiuni">

<area shape="rect" coords=395,56,447,72 href= "gradina.htm.htm" alt="Gradina">

</map>

<p align="center"> <img src="cuprins.jpg" border="0" usemap= "#harta1"> </p>

</body>

</HTML>

64

Se constată că la trecerea peste zonele sensibile, definite de hartă, cursorul îşi schimbă aspectul, luând aceeaşi formă ca la trecerea peste o legătură (de fapt chiar aşa şi este, fiecare hot-spot are asociat un link). Dacă se menţine câteva secunde cursorul peste oricare din zonele sensibile, în dreptul lui apare o casetă cu un text explicativ, figura.49.

Figura 49 Zone sensibile şi text explicativ la trecerea peste o zonă sensibilă

Aceasta este o facilitate a browserelor mai recente şi este bine să fie folosită pentru a informa utilizatorul asupra efectului acţionării butonului stâng al mouse-ului.

4.7.2 Obţinerea coordonatelor Coordonatele care trebuie introduse ca argumente ale atributului COORDS se obţin simplu cu ajutorul oricărui program de prelucrare a imaginilor. Inclusiv aplicaţia Paint din Windows permite acest lucru. După încărcarea fişierului imagine în aplicaţia respectivă, undeva pe bara de stare a aplicaţiei apar coordonatele curente ale poziţiei cursorului. Prima coordonată este distanţa pe orizontală, în pixeli, faţă de marginea stângă a imaginii iar a doua coordonată este distanţa, pe verticală fată de marginea superioară a imaginii, exprimată în pixeli. Colţul din stânga sus al imaginii are coordonatele 0,0. Pentru construirea hărţii se plasează cursorul în fiecare colţ al zonei sensibile şi se notează coordonatele. Pentru cerc se plasează cursorul în punctul unde se apreciază a fi centrul iar apoi, după notarea coordonatelor, se estimează mărimea razei prin deplasarea cursorului în diverse puncte ale imaginii.

4.8 Cadre (frames) Utilizarea cadrelor îmbogăţeşte conţinutul documentelor Web şi creează noi facilităţi pentru utilizator. Cadrele împart ecranul în mai multe părţi, fiecare din ele conţinând câte un document HTML. Diverse acţiuni (evenimente) care au loc în unul din cadre determină efecte în respectivul cadru sau în oricare din celelalte cadre. Deşi sunt elemente introduse relativ recent în specificaţiile HTML nu toate browserele înţeleg şi pot prelucra documentele care conţin cadre. Ultimele versiuni ale principalelor browsere pot prelucra, fără excepţie, documentele care conţin cadre. Pentru crearea lor se utilizează două etichete: <FRAMESET> </FRAMESET> şi <FRAME>.

Eticheta <FRAMESET> foloseşte pentru setarea cadrelor. Atributele cele mai utilizate sunt:

COLS=expresie expresia stabileşte numărul şi dimensiunea cadrelor verticale

ROWS=expresie expresia stabileşte numărul şi dimensiunea cadrelor orizontale

Secţiunea de declarare a cadrelor începe cu <FRAMESET> şi se termină cu </FRAMESET>. Această secţiune se plasează între secţiunile HEAD şi BODY ( înaintea etichetei <BODY> )

Spre exemplu, dacă se doreşte împărţirea ecranului pe orizontală, în două cadre, dintre care primul să ocupe 200 pixeli iar al doilea restul ecranului, codul va fi: <frameset rows=”200,*”></frameset>

Dacă se doreşte împărţirea ecranului în două cadre verticale, din care primul să ocupe 300 pixeli, codul se scrie: <frameset cols=”300,*”></frameset>

65

Argumentele atributelor rows şi cols pot fi şi sub formă procentuală, aşa cum s-a mai arătat în cazul tabelelor. Semnul asterisc indică faptul că următorul cadru va ocupa restul de spaţiu din ecran, dar se poate preciza şi explicit o anumită valoare a acestuia.

De regulă nu se împarte ecranul în mai mult de 3 cadre. Câteva moduri de împărţire sunt arătate în figura 50

Figura 50 Câteva posibilităţi de împărţire a ecranului în cadre

Pentru prima situaţie din figura 50 codul corespunzător este: <frameset rows=”r%,*”>

<frameset cols=”c%,*”>

</frameset>

unde r şi c sunt numere naturale ce reprezintă înălţimea cadrului orizontal din partea superioară a ecranului, respectiv lăţimea cadrului din partea dreaptă, ambele în procente. OBSERVAŢIE Eticheta <frameset> poate apărea de mai multe ori în secţiunea de declarare a cadrelor, dar eticheta </frameset> doar o dată, la terminarea declarării. Pentru a comunica browserului ce anume trebuie să afişeze în fiecare cadru se foloseşte eticheta <FRAME />. Această etichetă se plasează în secţiunea de declarare a cadrelor, înaintea etichetei </FRAMESET> de atâtea ori câte cadre sunt declarate. Atributele cele mai comune ale etichetei sunt explicate în tabelul.2

Tabel.2 Principalele atribute ale etichetei FRAME

NAME=expresie Atribuie un nume cadrului spre a putea fi folosit ca ţintă pentru efectul unei acţiuni din alt cadru. Implicit nu se atribuie nici un nume.

NORESIZE Folosirea lui previne posibilitatea redimensionării cadrului de către utilizator.

SCROLLING=expresie

Are trei valori, YES, NO şi AUTO. Indică dacă în interiorul cadrului se afişează sau nu o bară de derulare. Daca valoarea este YES, bara va fi afişată întotdeauna. Dacă valoarea este NO atunci bara nu va apărea, chiar dacă obiectul din cadrul respectiv nu încape complet în cadru. În mod implicit valoarea este AUTO şi bara va fi afişată doar dacă obiectul nu încape în cadru.

SRC=expresie valoarea specifică URLul obiectului ce se afişează în cadrul respectiv.

Să ne referim în continuare la exemplul 1 din figura 50 unde dorim următoarea organizare: în cadrul de sus să fie afişat documentul “sus.htm”, în cadrul din stânga documentul “linkuri.htm” iar in cadrul din dreapta pagina principală “main.htm”. Orice click pe o legătură din cadrul din stânga (din documentul linkuri.htm) să determine afişarea documentului de legătură în cadrul din dreapta. Pentru cadrul de sus se alocă 100 pixeli, restul fiind împărţite în două cadre verticale, cel din stânga de 250 coloane (pixeli) iar cel din dreapta ocupând restul coloanelor din lăţimea ecranului.

Pentru aceasta vom scrie:

66

<frameset rows=”100,*”>

<frame name=”top” src=”sus.htm” />

<!—- s-au setat 2 cadre orizontale, celui de sus i s-a atribuit numele “top” si va incarca pagina “sus.htm” -->

<frameset cols=”250,*>



< frame name=”left” src=”linkuri.htm” />

<frame name =”right” src=”main.htm” />



</frameset>

Pentru ca activarea legăturii din cadrul stâng să producă efect în cadrul din dreapta, în eticheta ancoră a fiecărei legături din pagina “linkuri.htm” se va introduce atributul TARGET cu argumentul “RIGHT”. Eticheta <frameset > admite şi ea câteva atribute, două dintre ele fiind explicitate în tabelul 3

Tabel 3 Atributele etichetei FRAMESET FRAMESPACING =”n” stabileşte spaţierea între cadre la n pixeli

FRAMEBORDER = ”expresie” stabileşte existenţa sau inexistenţa chenarului despărţitor dintre cadre după cum argumentul expresie ia valorile YES sau NO

Pentru utilizatorii care folosesc browsere care nu suportă cadre este bine să se ofere o reprezentare alternativă a paginii sau măcar o explicaţie cu privire la conţinutul acesteia. În acest scop se foloseşte eticheta <NOFRAME> </NOFRAME>. Eticheta acţionează ca un container în interiorul căreia se află secţiunea de BODY a documentului alternativ.

4.9 Formulare (forms) Formularele sunt instrumentele prin care designerul paginii web dă posibilitatea utilizatorului să completeze anumite câmpuri puse la dispoziţie în interiorul paginii. La apăsarea unui buton datele introduse în respectivele câmpuri sunt trimise la server unde sunt prelucrate de un program care rulează pe server. Acesta generează un document HTML cu un conţinut care depinde de rezultatul prelucrării formularului (generare dinamică a paginii) şi îl trimite la browser. Formularele reprezintă partea interactivă a documentelor HTML. Deşi funcţionalitatea formularelor este legată atât de programele de pe server cât şi de o altă componentă a documentelor web, anume programele pe partea de client cum sunt JavaScript sau VB Script, care nu fac obiectul prezentului curs, se prezintă totuşi în continuare elementele de conţinut ale unui formular şi câteva exemple de utilizare, uşor de înţeles şi utilizat. Informaţii utile (şi accesibile pentru neprofesionişti în programare) despre CGI şi JavaScript pot fi găsite în [6] şi [7], iar despre programarea diferitelor aplicaţiilor în Internet, în [8].

Eticheta care delimitează un formular este <FORM> </FORM>. În interiorul etichetei se întâlnesc următoarele etichete care implementează formularul: <INPUT />, <SELECT> </SELECT>, <OPTION />, <TEXTAREA> </TEXTAREA>. Eticheta <FORM> poate apărea de mai multe ori într-un document, dar numai după ce formularul anterior a fost închis cu eticheta </FORM>. În interiorul unui formular pot fi folosite oricare dintre etichetele învăţate până acum, cu condiţia să fie utilizate corect. Are două atribute, ACTION şi METHOD. La rândul lui atributul ACTION poate fi folosit în două moduri, ACTION = “URL”, unde URL este adresa programului care va prelucra formularul

67

ACTION = “mailto: adresa de e-mail”. Acest ultim mod de folosire nu necesită program de prelucrare pe server şi nici utilizarea (decât facultativă) de scripturi în documentul HTML, datele fiind expediate prin e-mail la adresa specificată. Este însă şi modul cel mai puţin utilizat deoarece presupune, pe de o parte, prelucrarea manuală a datelor de către cel care le primeşte şi pe de altă parte existenţa unui program de e-mail corect configurat pe calculatorul client.

Al doilea atribut se foloseşte pentru a stabili modul în care sunt preluate şi transmise datele din formular: METHOD = “metoda de schimb a datelor”. Metoda de schimb a datelor poate fi “POST” sau “GET”, prima fiind cea mai utilizată.

4.9.1 Definirea unui câmp de intrare. Eticheta <INPUT />, etichetă nepereche are următoarele atribute:

Atributul TYPE = “nume_tip”, în care nume_tip poate avea următoarele valori:

text – defineşte un câmp pentru introducerea unui text

password – defineşte un câmp pentru introducerea unui şir de caractere care nu vor fi afişate ci înlocuite cu asteriscuri

checkbox (casetă de validare) – defineşte o casetă care poate fi selectată sau nu de utilizator într-o listă de opţiuni ce nu se exclud una pe alta

radio – defineşte un câmp care poate fi selectat sau nu într-o listă de opţiuni care se exclud reciproc

button – defineşte un buton a cărui acţiune este precizată de un handler de evenimente (JavaScript)

submit – defineşte un buton a cărui acţionare trimite datele din formular la server sau prin e-mail la adresa specificată

reset – defineşte un buton a cărui acţionare anulează toate datele introduse în câmpuri şi le readuce la valorile implicite

hidden – (ascuns) defineşte un câmp de intrare invizibil a cărui valoare este trimisă împreună cu restul valorilor din formular. Se foloseşte pentru a trece informaţii de la un script la altul sau de la un formular la altul

Atributul NAME = “şir de caractere” foloseşte pentru identificarea elementului de formular în cadrul formularului

Atributul VALUE = “şir de caractere” stabileşte valoarea implicită din câmpurile de intrare. Mai precis, pentru câmpurile de tip radio şi checkbox valorile atributului sunt cele care se transmit la server dacă casetele respective au fost alese. Pentru câmpurile de tip button, reset şi submit, valorile atributului sunt cele afişate în interiorul butonului în locul denumirilor Button, Reset sau Submit. Pentru câmpurile de tip text şi password caracterele introduse de utilizator le vor înlocui pe cele implicite Atributul CHECKED, se aplică doar câmpurilor de tip radio sau checkbox. Acolo unde este folosit câmpul respectiv apare ca marcat implicit Atributul SIZE= “valoare” stabileşte numărul de caractere afişate în câmpurile de intrare de tip text şi password Atributul MAXLENGTH= “lungime şir” setează numărul maxim de caractere ce pot fi în interiorul câmpurilor de intrare de tip text sau password.

68

4.9.2 Definirea unui câmp de selecţie De multe ori este necesar să se pună la dispoziţia utilizatorului o casetă text cu o listă de opţiuni predefinite. Pentru acest scop se folosesc etichetele <SELECT> </SELECT> şi <OPTION />. Prima etichetă defineşte lista. Iar a doua fiecare articol din listă. Pentru identificare listei în interiorul formularului se foloseşte atributul NAME, iar pentru stabilirea lungimii listei (numărului de opţiuni afişate în listă) se utilizează atributul SIZE = “lungime listă”, lungime listă fiind un număr întreg pozitiv. Atributul MULTIPLE permite selectarea mai multor opţiuni. OBSERVAŢIE. Dacă nu se utilizează atributul SIZE, fereastra în care sunt listate opţiunile este afişată de browser cu mărimea implicită (de regula o singură opţiune, cea selectată cu atributul SELECTED). Dacă se utilizează atributul SIZE, atunci numărul opţiunilor afişate simultan este stabilit de valoarea atribuită lui SIZE. Figura 51 ilustrează aceeaşi listă de 5 opţiuni, în prima atributul SIZE având valoarea 6 iar în a doua 4.

Figura 51 Listă cu 6 opţiuni a) declarate prin SIZE b) fără declaraţie de lungime

Eticheta <OPTION />, nepereche, serveşte pentru introducerea listei de opţiuni. Dacă se doreşte ca una dintre opţiuni să fie selectată implicit se foloseşte atributul SELECTED.

Iată un exemplu de editare a unui câmp de selecţie: <select multiple size=”6”>

<option /> optiunea 1

<option selected /> optiunea 2




</select>

4.9.3 Definirea unei arii de text. Atunci când trebuie pus la dispoziţia utilizatorului un câmp mai mare în care acesta să poată introduce un text mai amplu se utilizează o zonă de text. Eticheta corespunzătoare este <TEXTAREA> </TEXTAREA>. Pe lângă atributul NAME deja cunoscut eticheta admite şi atributele ROWS = “nr de rânduri” şi COLS = “nr de coloane”, prin care se specifică dimensiunea ariei de text, în rânduri şi coloane. Valorile atribuite trebuie să fie numere întregi şi pozitive.

Dacă între eticheta de început şi de sfârşit a ariei text se plasează un text, acesta va fi afişat în interiorul ariei de text ca valoare implicită, şi trebuie înlocuit de textul introdus de utilizator. În încheierea acestei enumerări să vedem cum se pot folosi elementele de formular prezentate într-un document Web. Codul folosit pentru generarea acestor elemente de formular este: <HTML>

<head>

<title>elemente de formular</title></head>

<body>

<form name=”” action=”” method=”POST”>

cimp tip text <input type="text" size="20" name="text1" value="abcd" /><br>

69

cimp tip password <input type="password" size="6" name="text2" value="abcd" /><br>

buton radio <input type="radio" name="opt1" />

si un buton radio selectat <input type="radio" name="opt2" checked /><br>

caseta de validare <input type="checkbox" name="opt3" /> si caseta de validare selectata <input type="checkbox" checked name="opt4" /><br>

buton oarecare<input type="button" name="buton1" value="un buton" />

buton submit <input type="submit", name="buton2" value= "trimite" /><br>

arie de text<textarea cols="40", rows="12" name="text3" > introduceti aici comentariul dumneavoastra </textarea>

</form>

</body>

<HTML>

Documentul încărcat în browser are aspectul din figura 52.

Figura 52 Diverse elemente de formular folosite într-un document

Puteţi să introduceţi în pagina dumneavoastră de web un formular fără a avea nevoie de vreun program pe partea de server sau să cunoaşteţi JavaScript. Acest formular foloseşte poşta electronică pentru trimiterea datelor şi, evident, va trebui să prelucraţi datele şi să răspundeţi manual celui ce v-a trimis formularul. În exemplul care urmează se pune la dispoziţia utilizatorului o arie de text în care acesta îşi poate introduce comentariul legat de subiectul propus în pagina dumneavoastră. La apăsarea butonului “expediază” textul va fi trimis pe adresa de e-mail specificată ca argument al atributului ACTION. Sursa codului este: <HTML>

<head>

<title>mailto:</title>

</head> <body>

<form method="post" action="mailto:adresa de e-mail" enctype="text/plain">

<textarea rows="10" cols="40" name="comentariu"> Comentariul dumneavoastra aici </textarea>

<input type="submit" value="expediaza" >

</form>

</body>

</HTML>

Atributul enctype este folosit pentru a seta tipul de criptare a informaţiei la expediere. În cazul de faţă argumentul este “text/plain”, adică informaţia este de tip text astfel că va putea fi citită în corpul e-mailului. Pentru a putea rula codul, sau pentru a-l putea utiliza efectiv, calculatorul pe

70

care se rulează trebuie să aibă instalat un client de e-mail iar adresa de e-mail din eticheta FORM trebui să fie validă.

În continuare se dau, cu titlu de exemplu, câteva moduri de manipulare a formularelor cu ajutorul Javascript. Exemplul 1 adună două numere care se introduc în două casete text. Pentru efectuarea adunării se foloseşte butonul “Rezultat” <HTML> <HEAD> <SCRIPT LANGUAGE="JavaScript">  </SCRIPT> </HEAD> <body> <FORM NAME="AddForm1"> <INPUT TYPE="text" NAME="Value1" Size="5">+ <INPUT TYPE="text" NAME="Value2" Size="5"> <INPUT TYPE="button" VALUE="Rezultat" onClick="AddNumbers()"> </FORM> </body> </HTML> Exemplul 2 arată cum se poate face verificarea conţinutului unui formular. <html><head> <script language="javascript">  </script></head> <body> JavaScript este: <cite> <ol> <li> Un limbaj de programare <li> O versiune simplificata de Java <li> O scriere veche din insulele Java </ol> </cite> <form> raspunsul corect este <input name="raspuns" type="text" size="1" ><br> <input type="reset" value="sterge"> <input name="check" type="button" value="raspuns" onclick="test1(this.form)"> </form> </body> </html>

71

Din ambele exemple se poate constata că scriptul este plasat în interiorul antetului. El se încarcă o singură dată la încărcarea documentului. De asemenea, în ambele cazuri sunt utilitate funcţii, în primul caz fără parametri iar în al doilea caz cu un parametru, test1 (form). Funcţiile se declară în interiorul scriptului şi se folosesc în corpul documentului, ori de câte ori este necesar, cu precizarea parametrilor actuali. Instrucţiunile funcţiei sunt scrise între acolade şi sunt separate prin “;”. Pentru browserele vechi care nu recunosc versiunile superioare de JavaScript este indicat să se ascundă scriptul pentru a nu fi interpretat în mod eronat. Acest lucru se face incluzând scriptul propriu zis între etichetele de comentariu.

Departe de a fi epuizat subiectul, vom pune punct aici scurtei noastre incursiuni în tehnica proiectării paginilor Web cu ajutorul limbajului HTML, recomandând ca material bibliografic extrem de util lucrarea [9].

4.10 Editarea, verificarea, găzduirea şi promovarea unui site Web.

4.10.1 Editarea şi verificarea unui Site Web. Un site web este o colecţie de documente web reunite sub o anumită temă. Documentele pot fi stocate (găzduite) pe unul sau mai multe servere Web din Internet. Înainte de a transfera respectivele documente de pe calculatorul unde au fost create pe server este necesar să se verifice funcţionarea corectă a legăturilor, atât între documentele locale cât şi cu cele de pe alte servere. Acelaşi lucru trebuie făcut atunci când paginile au incluse imagini, sunete sau alte obiecte. Folosirea adreselor relative pentru paginile şi obiectele de pe calculatorul local este obligatorie pentru a asigura funcţionarea corectă a legăturilor după transfer. De asemenea se recomandă ca toate documentele şi obiectele să fie organizate într-un dosar (folder) unic care va conţine, la rândul lui, alte dosare tematice. De exemplu, toate documentele HTML vor fi incluse în dosarul “Myhtml” de pe discul C:, toate imaginile folosite în paginile respective se vor plasa în dosarul “Pictures”, toate obiectele multimedia în dosarul “Media”, scripturile JavaScript în dosarul “JS” şi aşa mai departe. Dosarele Pictures, Media şi JS se vor fi conţinute de dosarul principal Myhtml. O primă verificare constă în mutarea dosarului “MyHTML” pe o altă unitate de disc, pe D: sau chiar A: şi apoi verificarea funcţionării de pe noua locaţie. Dacă totul este în regulă şansele ca site-ul să funcţioneze şi după transferul fişierelor pe server sunt foarte mari. În cazul când anumite legături nu funcţionează, sau lipsesc imagini din pagini se vor verifica adresele de link pentru fiecare în parte şi se corectează greşelile.

O altă recomandare este ca numele tuturor fişierelor să fie formate din maximum 8 caractere, iar extensiile pentru fişierele HTML să fie aceleaşi, fie “htm” fie “html”, pentru a se evita complicaţiile legate de specificarea incorectă a fişierelor. Din acelaşi motiv, pentru fişierele tip JPEG se va folosi, în mod unitar, aceiaşi extensie în numele fişierului, fie “jpg” fie “jpeg”.

Când site-ul este creat sub sistemul de operare Windows, numele fişierelor sunt Case Insensitive. De aceea un scrierea numelui fişierelor cu combinaţii de majuscule şi minuscule nu afectează funcţionalitatea legăturilor la testarea pe calculatorul unde a fost editat site-ul. Deoarece serverele Web care găzduiesc paginile lucrează sub alte sisteme de operare, de regulă Unix sau Linux, este posibil ca o parte din legături să nu funcţioneze tocmai din această cauză. Spre exemplu un fişier cu numele Poza1.jpg dacă este referit din interiorul unei pagini ca poza1.jpg, pe calculatorul local imaginea conţinută de fişier va fi afişată în pagină în timp ce pe server ea nu va mai fi afişată. Pentru aceasta este bine ca toate numele de fişiere să fie scrise cu minuscule. La transferul fişierelor cu ajutorul clienţilor FTP sau prin programe de management al fişierelor puse la dispoziţie de serverele Web există posibilitatea de a opta pentru convertirea numelui fişierelor în “lower case”. În acest fel numele tuturor fişierelor de pe server vor conţine numai caractere minuscule. Singura grijă ar mai fi ca referirea lor în interiorul documentelor să fie făcută tot cu minuscule. Dintr-un motiv ce va fi explicat în paragraful următor se recomandă ca pagina principală a site-ului, cea care trebuie să asigure legăturile spre cele mai reprezentative pagini ale acestuia să fie intitulată “index.html”. Această pagină trebuie să aibă dimensiuni mici (recomandat sub 60kB)

72

pentru a se asigura încărcarea ei rapidă. Studiile efectuate arată că majoritatea covârşitoare a utilizatorilor renunţă la vizualizarea paginilor a căror încărcare durează mai mult de 30s. Din acest motiv pagina index trebuie să conţină doar imaginile strict necesare şi acestea la o rezoluţie acceptabilă. Imaginile cu înaltă rezoluţie pot fi puse la dispoziţia utilizatorului în alte pagini, ca legături ale imaginilor din pagina index.

4.10.2 Găzduirea unui Site Web Pentru a deveni disponibil pe Internet site-ul creat trebuie găzduit (hosted) pe un server Web. Acest lucru se poate realiza în două feluri: 1) ISPul cu care este încheiat contractul de furnizare a serviciilor de Internet are inclus serviciul de hosting şi oferă un spaţiu de disc variabil, funcţie de ofertă, tipic 5-10MB. Tot el poate să înregistreze site-ul cu o denumire personalizată, de exemplu www.gigiturism.ro. Altă posibilitate este ca URLul site-ului să fie ales şi comunicat de ISP sub forma unui director, de exemplu www.gigiturism.ro . 2) găzduirea gratuită pe servere comerciale. Acestea adaugă bannere publicitare pe fiecare pagină găzduită dar nu percep nici un fel de taxă pentru hosting. În primul caz ISPul furnizează informaţiile privind setarea site-ului personal. De cele mai multe ori aceste informaţii constau în comunicarea unui nume de utilizator, a unei parole şi a adresei web – URL – a paginii index. Transferul fişierelor se face via FTP utilizând un client FTP. Nu se adaugă bannere publicitare paginilor găzduite; mai mult, este posibil ca ISPul să asigure din pagina proprie un link spre site-ul găzduit, ceea ce poate conduce la o creştere a numărului de vizitatori. La rezilierea contractului ISPul şterge site-ul care nu va mai fi disponibil. În al doilea caz găzduirea este gratuită dar “preţul” plătit este că paginile vor conţine bannere publicitare. În această situaţie utilizarea paginilor care conţin cadre nu este recomandată deoarece bannerele au dimensiuni mai mari decât lăţimea cadrului şi aspectul paginii, în ansamblu, are de suferit. (Există şi oferte de upgrade a serviciului de hosting, contra cost, prin care se pune la dispoziţie un spaţiu de disc mai mare şi se elimină şi bannerele.) Faţă de situaţia anterioară avantajul în cel de al doilea caz este că paginile rămân disponibile un timp nelimitat, neexistând clauze contractuale în acest sens. Câteva servere care găzduiesc gratuit pagini web sunt www.geocities.com, www.tripod.com, www.angelfire.com, www.xhost.ro, www.as.ro. Transferul fişierelor se poate face fie prin FTP fie prin upload cu ajutorul unui site manager pus la dispoziţie de serverul gazdă. NOTĂ. Proprietarii serverelor nu încurajează găzduirea site-urilor comerciale sau cu scop de profit, atât timp cât serviciul de găzduire este gratuit. Este momentul să explicăm motivul pentru care este recomandat ca pagina principală să se numească “index.html”. Majoritatea serverelor gazdă sunt setate pentru a interpreta paginile cu această denumire ca pagini principale. Altele, mai puţine, au setată ca denumire a paginii principale “default.html”. Avantajul este că se scurtează adresa paginii. De exemplu, în loc să se introducă adresa completă a paginii principale a site-ului, www.gigiturism.ro/index.html, se tastează scurt, www.gigiturism.ro .

4.10.3 Promovarea unui Site web Odată transferate fişierele pe serverul gazdă şi probată funcţionarea site-ului aceasta nu înseamnă, automat, că o persoană care navighează pe Internet va găsi paginile respective fără să cunoască precis adresele lor. Şansa ca respectivele pagini să poată fi descoperite din întâmplare este atât de mică încât nici nu merită luată în calcul. Pentru a face posibilă găsirea paginilor respective de către motoarele de căutare trebuiesc realizate două lucruri:

Adăugarea de etichete speciale META în antetul paginilor Înregistrarea paginilor la cât mai multe motoare de căutare

73

4.10.3.1 Etichetele META Când un utilizator caută ceva pe Internet apelează la serviciile unor motoare de căutare (search engine) cum ar fi Google, Yahoo, Altavista, Infoseek, Lycos, etc. În procesul de căutare acestea folosesc informaţiile conţinute de nişte etichete speciale, etichetele META. Aceste informaţii nu sunt afişate în pagina web dar pot fi vizualizate în sursă. În cele ce urmează sunt prezentate două dintre acestea. Forma generală a etichetelor META este <META NAME=”nume_eticheta” CONTENT= “continut”>

Argumentul atributului NAME poate lua mai multe valori din care enumerăm:

description, specifică faptul că eticheta conţine descrierea, pe scurt, a conţinutului paginii. Această descriere se introduce ca argument a atributului CONTENT şi este afişată de motorul de căutare atunci când găseşte pagina. Descrierea nu trebuie să depăşească 200 de cuvinte. Formatul este:

<META NAME=”description” CONTENTt= “descrierea pe scurt”> keywords, specifică faptul că eticheta conţine cuvintele cheie, acele cuvinte considerate ca reprezentative pentru conţinutul paginii. Formatul este: <META NAME =”keywords” CONTENT= “înşiruirea cuvintelor cheie”>

Cuvintele trebuie separate prin spaţiu sau virgule, iar în total nu trebuie să depăşească 1000 de caractere. Ele nu sunt afişate de motorul de căutare ci doar folosite de acesta în procesul de căutare după cuvinte cheie. De exemplu o pagină care are ca obiect prezentarea serviciilor oferite de un hotel din municipiul Suceava poate avea ce descriere următorul :

<META NAME =”DESCRIPTION” CONTENT =”hotelul ASTRA din Suceava oferă servicii de cazare la standard de 3 stele, bar, restaurant - 60 locuri -, saună. 30 de camere cu 2 paturi, 2 apartamente şi centrală termică proprie la preţuri româneşti”> iar ca şi cuvinte cheie

<META NAME =”Keywords” CONTENT=”hotel cazare camere 3stele turism servicii restaurant Suceava Romania hosting accomodation rooms”>

author, specifică faptul că eticheta conţine numele autorului paginii, numele acestuia constituind argumentul atributului CONTENT.

Pentru cazul exemplificat este util ca site-ul să conţină şi o versiune într-o limbă de circulaţie europeană. Alegerea limbii trebuie să poată fi făcută din pagina index. Fiecare pagină va avea propria descriere şi cuvinte cheie, în limba respectivă. Pagina index va conţine cuvinte cheie în toate limbile în care paginile sunt disponibile.

Etichetele META pot conţine şi directive către roboţii de căutare prin care aceştia sunt ”instruiţi” să nu indexeze pagina curentă şi paginile care au linkuri în pagina curentă:

<META NAME=robots CONTENT="noindex,nofollow"> sau să nu indexeze pagina dar să indexeze paginile care au linkuri în pagina curentă:

<META NAME=robots CONTENT="noindex,follow"> Tot cu ajutorul unei etichete META browserul poate fi determinat să încarce automat o alta pagină, specificată, după un timp, de asemenea specificat: <META HTTP-EQUIV=Refresh CONTENT="10; URL=http://www.google.com/">

face ca pagina care conţine această etichetă să fie înlocuită după 10 secunde cu pagina index a motorului GOOGLE.

74

4.10.3.2 Înregistrarea unei pagini Simpla introducere a etichetelor META în HEADul documentului nu rezolvă problema găsirii acestuia de către motoarele de căutare. Înregistrarea unei pagini la un motor de căutare, sau mai corect a unui URL este o operaţie prin care respectiva pagină este indexată de respectivul motor. Aceasta înseamnă că adresa URL este introdusă într-o bază de date care este cercetată la lansarea cererii de căutare. O pagină indexată la un motor va fi găsită doar de motorul respectiv. O promovare eficientă presupune înregistrarea paginii la cât mai multe astfel de motoare. Sunt disponibile trei procedee pentru a realiza acest lucru. Primul procedeu foloseşte o legătură din pagina motorului de căutare intitulată “Submit a Site” sau “Add URL”. Această legătura apare la unele motoare chiar în pagina principală iar la altele trebuie descoperită prin căutare în paginile spre care există legături din pagina principală. Activarea respectivelor linkuri deschide o fereastră care conţine toate informaţiile necesare adăugării paginii. La unele motoare indexarea se face automat, prin intermediul unor roboţi, dar la altele se face manual (Yahoo) către o echipă de editori. În oricare din variante indexarea nu se realizează imediat, solicitarea aşteaptă într-o coadă până când este rezolvată. Durata de aşteptare variază de la 2 săptămâni până la aproape 2 luni (Lycos). La momentul editării prezentei lucrări Altavista este motorul care asigură cea mai rapidă indexare. Înregistrarea este gratuită dar sunt şi motoare care o fac contra cost. A doua metodă constă în folosirea unor programe, ex. SubmitWolf, care adaugă paginile la mai multe motoare de căutare. Aceste programe nu sunt gratuite decât în versiuni demonstrative, la care indexarea se face la un număr mic de motoare şi mai puţin cunoscute. Astfel de programe pot rula pe calculatorul clientului sau online. În sfârşit, a treia metodă constă în apelarea la serviciile unor site-uri specializate în promovarea paginilor pe Internet. Aceste servicii sunt oferite de profesionişti şi asigură, de regulă, o bună clasare în lista de rezultate a motoarelor de căutare. Serviciile sunt contra cost.

Întrebări de verificare 1. Un document HTML este structurat în: a) o singură parte b) două părţi c) un număr

variabil de părţi funcţie de conţinutul documentului

2. Etichetele folosesc pentru: a) separarea diferitelor părţi ale documentului b) pentru organizarea codului sursă în scopul creşterii inteligibilităţii c) pentru marcarea textului şi stabilirea aspectului paginii Web

3. Care din următoarele etichete sunt nepereche?

a) <META>, <P>, <BR>, <FRAME> b) <HR>, <LI>, <AREA>, <OPTION>

c) <MAP>, <STYLE>, <OL> 4. Atributul CELLSPACING determină: a) spaţierea între celulele unui tabel b) spaţiul

dintre chenarul celulei şi conţinutul ei c) câte celule adiacente include celula curentă, pe verticală sau orizontală.

5. Care din următoarele linii de cod HTML sunt corecte? a) <img src=”poza2.gif” WIDTH=”110” HEIGHT =”71” ALIGN=”top”

usemap=”harta2a”> b) <A href=”http://www.evz.ro”><img src=”logoevz.bmp” height=”25”

width=”40”></A> c) <Map name=”map01”><Area shape=”circle” coords=”40,40,18”></Map>

75

6. Atributul ALT se foloseşte pentru: a) introducerea unui text alternativ pentru imagini b) desemnarea unui font alternativ fontului utilizat c) desemnarea unui text alternativ pentru “hot-spots”

7. Eticheta FRAME foloseşte pentru: a) definirea cadrelor unei pagini b) setarea conţinutului unui cadru definit anterior c) comunică browserului că pagina încărcată conţine cadre

8. Deosebirea dintre un element de intrare de tip text şi unul de tip password constă în: a) elementul password permite introducerea a maximum 8 caractere b) nu există deosebiri dacă nu sunt identificate prin nume c) elementul password ascunde caracterele introduse de la tastatură înlocuindu-le cu asteriscuri

9. Rolul butonului SUBMIT este: a) definit de atributul VALUE b) trimite datele din formular către server sau prin e-mail la adresa specificată cu atributul ACTION c) acelaşi ca al oricărui buton dar are valoarea implicită SUBMIT

Probleme propuse 1. Creaţi o pagină Web care să conţină o listă ordonată de 5,6 articole. După primul articol

introduceţi o nouă listă care să conţină articolele rămase. Salvaţi şi vizualizaţi în browser. Notaţi diferenţele.

2. Rulaţi următorul exemplu şi vizualizaţi sursa. Salvaţi fişierul sursă pe hard discul staţiei de lucru şi introduceţi atributul NORESIZE pentru unul sau mai multe cadre. Salvaţi fişierul, deschideţi-l apoi cu IE şi observaţi efectele. Daţi valori diferite atributului SCROLLING, salvaţi fişierul şi observaţi rezultatele. Observaţi diferenţa dintre efectele linkurilor din cadrul superior şi cel din stânga.

Sursa exemplului este: <html>

<head>

<title>Exemplu cu cadre</title>

</head>

<frameset rows="30%,*" >

<frame src="usemap1.htm" name="sus" scrolling="NO">

<frameset cols="130,*" framespacing="0" frameborder="no">

<frame src="linkuri.htm" name ="dr">

<frame src="http://www.yahoo.com" name="bottom">

</frameset>

<body></body>

</html>

În acelaşi exemplu introduceţi atributele FRAMESPACING şi FRAMEBORDER cu diferite argumente, succesiv, în prima şi a doua etichetă frameset. Salvaţi de fiecare dată modificările şi urmăriţi efectul în browser.

76

Bazele comerţului electronic

5.1 Comerţul electronic, forme şi modele

5.1.1 Câteva definiţii Întreprinderile moderne sunt caracterizate printr-o cerere din ce în ce mai mare, prin existenţa unei competiţii la nivel mondial şi prin sporirea permanentă a aşteptărilor clienţilor. Ca să poată răspunde acestor cerinţe, întreprinderile de pe tot globul sunt în plin proces de transformare organizaţională şi a modului lor de funcţionare. Comerţul electronic este o cale prin care se facilitează şi sprijină aceste schimbări, la scară globală. Pentru unii observatori ai fenomenului, comerţul electronic are acelaşi conţinut ca afacerea electronică (eBusiness) şi înseamnă orice tranzacţie financiară care utilizează tehnologia informatică. Alţii consideră că noţiunea de comerţ electronic acoperă circuitul complet de vânzări - inclusiv marketingul şi vânzarea propriu-zisă. Există însă si analişti care consideră comerţul electronic ca fiind orice tranzacţie comercială condusă electronic pentru cumpărarea unor bunuri materiale tangibile cum ar fi cărţi, CD-uri, bilete de călătorie şi altele sau imateriale, intangibile, precum software, servicii turistice, etc. Dar, comerţul electronic are, în sens larg, un impact mult mai profund asupra evoluţiei afacerilor şi cuprinde, în fapt, nu numai noile achiziţii comerciale ci şi totalitatea activităţilor care susţin obiectivele de marketing ale unei firme şi care pot include, spre exemplu, publicitate, vânzări, plăţi, activităţi post-vânzare, servicii către clienţi, etc.

Comerţul electronic dă posibilitatea firmelor sa devină mai eficiente şi flexibile în modul intern de funcţionare, să conlucreze mai strâns cu furnizorii şi să devină mai atente faţă de nevoile şi aşteptările clienţilor. Permite companiilor să selecteze cei mai buni furnizori, indiferent de localizarea lor geografică şi să vândă unei pieţe globale.

Aceasta evoluţie are un impact major asupra economiei, în ceea ce priveşte crearea de noi întreprinderi, diversificarea celor existente şi, în special, asupra potenţialului pieţei forţei de muncă şi a gradului de ocupare a acesteia în viitor.

5.1.2 Avantajele comerţului electronic Comerţul electronic aduce o serie de avantaje incontestabile în raport cu formele tradiţionale de comerţ, ceea ce explică, în bună măsură, succesul şi interesul de care se bucură încă de la apariţie. Din perspectiva cumpărătorului, avantajele sunt legate de:

timp: cumpărătorul poate vizita mai multe magazine virtuale într-un timp foarte scurt (mult mai scurt decât timpul pe care îl implică prezenţa fizică a unei persoane într-un magazin real);

disponibilitatea: magazinele virtuale sunt disponibile aproape 24 de ore din 24, 365 de zile pe an.

internaţionalizarea: se pot face cumpărături din magazine aflate dincolo de graniţele ţării de origine a cumpărătorului. Mai mult, cumpărătorul poate face cumpărături când se află în deplasare şi solicita ca acestea să fie livrate la adresa de domiciliu. sau la o altă adresă.

există restricţii impuse de proprietarii magazinelor pentru ţări considerate nesigure, printre care şi România se adaugă taxele de transport care, uneori, pot depăşi valoare bunurilor cumpărate.

77

libertatea de a alege: datorită numărului mare de magazine pe care clientul le poate vizita, acesta va avea posibilitatea de a alege un produs în funcţie de un număr mult mai mare de opţiuni (preţ, condiţii garanţie, culoare, etc.);

Pentru companii, comerţul electronic aduce următoarele avantaje:

creşterea semnificativă a vitezei de comunicare, în special pentru comunicaţiile internaţionale: mai multe companii pot stabili o platformă de colaborare, prin intermediul căreia să poată să conceapă şi să dezvolte diverse produse împreună; comunicarea prin telefon sau fax ar însemna o încetinire drastică a acestor procese de concepţie sau dezvoltare;

reducerea unor costuri: de exemplu, utilizând poşta electronică se reduc costurile cu poşta sau mesageria tradiţionale, dar şi costurile referitoare la mişcarea hârtiilor (circa 7% din cheltuielile făcute cu comerţul tradiţional se datorează mişcării hârtiilor12);

întărirea relaţiilor cu furnizorii şi clienţii: printr-un website clienţii companiei sunt puşi la curent cu ultimele produse apărute, li se oferă suport tehnic pentru produsele cumpărate, putând chiar să ofere sugestii pentru eventuale îmbunătăţiri ale produselor, serviciilor etc.; pe unele site-uri cumpărătorii pot personaliza produsul pe care vor sa îl cumpere (culori, materiale, dotări, etc.); furnizorilor li se poate oferi în cadrul acestui site un domeniu special în care îşi pot prezenta şi ei la rândul lor ultimele noutăţi;

existenţa unei căi rapide şi comode de furnizare a informaţiilor despre companie: prin intermediul unor site-uri Web, a intraneturilor şi a extraneturilor;

canale alternative de vânzare: desfăşurarea afacerilor prin intermediul unui astfel de site. Ca orice noutate, comerţul electronic întâmpină şi câteva bariere în calea acceptării şi adoptării sale pe scară largă:

securitatea: Internetul a fost conceput ca un mediu deschis, dar nu neapărat şi sigur, protocolului TCP/IP (care stă la baza comunicaţiei pe Internet, deci şi a comerţului electronic) lipsindu-i servicii de securitate de bază. Pentru asigurarea nivelului de securitate cerut de comerţul prin Internet protocoalele de comunicaţie au apelat la criptare, care permite atât autentificarea, cât mai ales siguranţa transmisiei informaţiilor;

acceptarea noilor modalităţi de plată (bani electronici / digitali): problema majoră care se pune este cea a caracterului privat în care se cheltuiesc banii în mod normal. Este problema urmăririi tranzacţiilor. Un sistem electronic care realizează înregistrarea tuturor tranzacţiilor care se fac în ciberspatiu prezintă dezavantajul că tot ceea ce faci, este înregistrat;

existenţa unei infrastructuri de telecomunicaţii adecvate: pe măsură ce tehnologia avansează, apar noi metode de comunicaţie (telefonia mobilă, reţelele wireless);

costurile investiţiei: de exemplu, un comerciant care vrea să ofere un magazin pe Internet, va face următoarele investiţii: servere (calculatoare puternice care să poată evolua odată cu creşterea volumului tranzacţiilor), tehnologie de comunicaţii (care să poată creşte odată cu creşterea afacerii), software de comerţ electronic precum şi tehnologii care să asigure securitatea, de exemplu firewallurile;

cadrul legislativ şi normativ: se referă la aspectele legate de: cadrul fiscal, drepturile asupra proprietăţii intelectuale, protecţia datelor consumatorului;

12 Vasile Baltac. Comerţ Electronic, http://www.softnet.ro/library/files/papers/Introducere_in_Comert_electronic.pdf

78

aspecte lingvistice şi culturale: comerţul electronic s-a dezvoltat în principal în ţările avansate tehnologic (SUA, Canada, Anglia, Franţa, Germania, ca să dăm numai câteva exemple). Ca urmare accesul la ele este condiţionat de cunoaşterea limbilor în care website-urile au fost create. Publicarea unui website în mai multe limbi necesită un efort financiar şi tehnic sporit, de aceea, în general, numărul acestora nu depăşeşte două sau trei limbi.

5.1.3 Forme de comerţ electronic Pe piaţa comerţului electronic participă două categorii de jucători: cumpărătorii şi vânzătorii. În această viziune nu are importanţă dacă cumpărătorul este consumatorul final, un intermediar, sau o organizaţie. Între cele două categorii se interpune piaţa electronică care oferă următoarele servicii: căutare, valorificare, logistică, plată, autentificare13, figura 53.

Figura 53 Piaţa electronică şi jucătorii ei

Între reprezentanţii celor două categorii de jucători se stabilesc relaţii ce pot fi reprezentate ca în figura 54.

Figura 54 Relaţiile de afaceri pe piaţa electronică

Din perspectiva acestor relaţii putem desprinde următoarea clasificare:

Business-to-Business (B2B sau BTB) cuprinde toate tranzacţiile ce se efectuează între doi sau mai mulţi parteneri de afaceri. Aceste tranzacţii se bazează, de obicei, pe sisteme extranet, ceea ce înseamnă că partenerii de afaceri acţionează pe Internet prin utilizarea de nume si parole pentru paginile de web proprii. În termeni practici, în aceasta categorie de comerţ electronic poate fi orice firmă care utilizează Internetul pentru a comanda de la furnizori, pentru a primi facturi şi a efectua plăţi. Începând cu luna decembrie 2006, achiziţiile publice în România se fac prin Sistemul Electronic de Achiziţii Publice (SEAP) accesibil pe web la adresa http://www.e-licitatie.ro. Pentru utilizarea sistemului,

13 Daniel A. Mernasce, Virgilio A. F. Almeida. Scaling for E-Busines.Technologies, Models, Performance and Capacity Planning. Ed. Prentice Hall, 2000

79

atât ofertanţii cât şi autorităţile contractante trebuie să dispună de certificate digitale eliberate de operatorul sistemului, Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei (IGCTI). Sistemul oferă o mare transparenţă a actului de achiziţie, reducându-se posibilităţile de fraudare, de încălcare a legii, în general.

Business-to-Consumer (B2C sau BTC) se referă la relaţiile dintre comerciant şi consumatorul final, fiind considerat comerţ electronic cu amănuntul. Această categorie s-a extins foarte mult datorita World Wide Web :Există acum mall-uri prezente pe Internet, care oferă toate tipurile de bunuri de consum, de la prăjituri sau vinuri, la calculatoare şi automobile.

Business-to-Administration (B2A sau BTA) acoperă toate tranzacţiile dintre firme şi autoritari administrative locale sau centrale. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, licitaţiile publice lansate de guvern sunt publicate pe Internet iar firmele pot răspunde pe cale electronica. În momentul de faţă, aceasta categorie de comerţ electronic este intr-o fază de dezvoltare primară, dar se aşteaptă o extindere rapidă, mai ales in contextul în care guvernele şi alte autorităţile folosesc propriile metode de promovare a comerţului electronic. Aceasta categorie de e-commerce ar putea, în viitor, să fie utilizată şi pentru plata TVA sau a impozitelor firmelor. În România s-a implementat, experimental, sistemul de plată a taxelor şi impozitelor locale, eTax. Baza legală a sistemului o reprezintă:

OG 24/2002 privind încasarea prin mijloace electronice a impozitelor şi taxelor locale

Legea nr. 291/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 24/2002 privind încasarea prin mijloace electronice a impozitelor şi taxelor locale

HG 181/2002 privind Normele de aplicare pentru Ordonanta nr.24/2002 privind încasarea prin mijloace electronice a impozitelor si taxelor locale.

Consumer-to-Consumer (C2C) este reprezentat de licitaţiile bazate pe web. Se pot negocia, prin acest sistem, preţurile unor categorii largi de bunuri, de la obiecte de artă la aparatură electronică sau cărţi. Cel mai cunoscut portal de licitaţii electronice este, probabil, eBay (http://www.ebay.com). Există şi în România câteva website-uri cu acest profil, http://www.okazii.ro/, http://www.licitatii-virtuale.ro/ .

Business-to-Employee (B2E) se referă la tranzacţiile din interiorul unei firme, destinate personalului angajat al firmei şi efectuate prin sistemul intranet propriu.

Consumer-to-Administration este o categorie care, deşi nu a apărut încă, este de aşteptat ca guvernele sa o lanseze, mai ales în domeniul plăţilor ajutoarelor sociale sau a compensaţiilor în urma calculaţiilor de venit global.

Fiecare dintre tipurile de comerţ electronic enumerate are propriul să model şi sistem de tranzacţii, care îl diferenţiază de celelalte. Există, însă, un model de referinţă care circumscrie toate modelele particulare, aşa cum vom vedea în secţiunea următoare.

Figura 55 Lanţul de valorificare în afacerile electronice

80

De foarte multe ori diversele tipuri de tranzacţii interferează, întregul lanţ de valorificare fiind compus din tipuri diferite de tranzacţii. Relaţia dintre B2B şi B2C, în scopul întregirii lanţului de valorificare, este arătată în figura 55.

5.1.4 Modelul de referinţă pentru afacerile electronice Modelul de referinţă al afacerii electronice, reprezentat în figura 56, creează cadrul pentru abordarea cantitativă a problemei şi defineşte, conceptual, activităţile din e-Business în vederea identificării oportunităţilor de îmbunătăţire. Modelul de referinţă constă în patru nivele grupate în două blocuri principale. Blocul superior se concentrează asupra naturii afacerii şi proceselor care asigură serviciile folosite de website. Blocul inferior se concentrează asupra modului în care clienţii interacţionează cu website-ul şi cererile pe care le plasează folosind resursele oferite de infrastructură. Fiecare nivel al modelului de referinţă este asociat cu două mari clase, de descriptori şi de metrică (sistem de măsură), folosite pentru caracterizarea cantitativă a nivelului.

Figura 56 Modelul de referinţă al afacerii electronice

Metrica externă şi descriptorii acoperă natura afacerii şi sunt vizibile managementului şi clienţilor. Sunt folosite pentru a menţine performanţele proceselor de afaceri. De exemplu, se poate utiliza o metrică pentru afacerea electronică care să reflecte, în acelaşi timp, comportamentul magazinului on-line şi al clienţilor. O asemenea metrică este rata încasărilor, măsurată în unitate monetară/sec, generată de finalizarea tranzacţiilor on-line. Altă metrică externă ar putea fi disponibilitatea, pagini vizitate/zi sau vizitatori unici/zi. Descriptorii externi includ informaţii ca numărul de clienţi înregistraţi, numărul de clienţi potenţiali, numărul maxim de clienţi din magazin, numărul articolelor, costul operaţional estimat şi serviciile disponibile clienţilor. Descriptorii şi metrica internă caracterizează infrastructura site-ului şi modul în care serviciile şi resursele sunt utilizate de clienţi. Metrica internă este orientată spre măsurarea performanţelor aplicaţiilor şi a infrastructurii tehnologiei informaţiei. Exemple ale acestei arhitecturi sunt: numărul de cereri HTTP/sec., tranzacţii ale bazei de date/sec., timp de răspuns al serverului, utilizarea discurilor şi a reţelei. Descriptorii interni includ informaţii despre aplicaţii şi arhitectură precum: structura de navigare, practici înregistrate în modul de navigare al clienţilor, caracteristici ale componentelor care dau consistenţă site-ului.

5.1.5 Modele de afaceri şi funcţionale Un model de afaceri poate fi definit ca o arhitectură pentru un produs, serviciu sau flux de informaţii, incluzând descrierea participanţilor la afacere, rolul lor şi sursele de venituri. De exemplu, unul din cele mai populare modele producătoare de venit adoptate de companii este: i)

81

încasarea de taxe pentru reclamă, ii) vânzarea de bunuri şi servicii, iii) vânzarea de conţinut digital şi iv) taxarea procesării tranzacţiilor care apar între două părţi pe Web. Există câteva modele de comerţ electronic, aşa cum se arată în continuare:

Vânzare cu amănuntul online (online retailing). Magazinele electronice folosesc web-ul pentru a vinde clienţilor bunuri materiale precum cărţi, haine, calculatoare, etc. clienţilor le este pus la dispoziţie un complicat catalog electronic de produse, care include imagini, detalii despre produse, preţuri, mărimi, etc.

Licitaţii online (online auctions). Website-urile de licitaţiile electronice oferă o varietate de articole de la antichităţi la aparatură electronică, de la articole de sport la bilete de avion şi calculatoare. In forma tradiţională vânzătorul şi cumpărătorul au acces la licitaţie printr-un intermediar (auctioneer), iar în cazul licitaţiei electronice printr-un website specializat. Sunt foarte populare pentru că permit achiziţionarea unor produse deosebite la costuri scăzute faţă de cele di magazine.

Portaluri, sunt adevărate porţi către website-uri cu aceeaşi temă cu cea a portalului (de aceea se mai numesc portaluri de conţinut). Pentru a atrage trafic, portalurile adăugă valoare serviciilor furnizate utilizatorilor, cum ar fi o interfaţă web consistentă, poziţionarea favorizată a link-urilor şi informaţii oportune.

Distribuţie. Anumite site-uri B2B furnizează componente şi accesorii pentru producţie. De exemplu, pe piaţa de componente electronice, distribuitorii online oferă produse ca semiconductoare, conectori, componente pentru computere şi periferice, dar şi accesorii pentru producţie (maşini de lipit, aparate de măsură, testere, etc).

Servicii. Multe companii folosesc modelul B2B pentru a vinde servicii. Sunt foarte cunoscute serviciile online de rezervări turistice, de călătorie cu avionul sau vaporul, asigurări, etc.

Publicaţii. Ziarele, revistele şi enciclopediile sunt exemple de publicaţii online. Unele edituri încasează taxe pentru consultarea conţinutului (vezi Academia Caţavencu http://www.catavencu.ro sau Ziarul Financiar http://www.zf.ro), altele oferă acces gratuit dar însoţit de reclame şi publicitate făcută altor firme, contra cost (ziarele Gândul, http://www.gandul.info, AutoNews, http://www.autonews.ro, etc.)

Alegerea modelului potrivit se poate face după clarificarea mai multor aspecte printre care: i) care este scopul şi misiunea afacerii, ii) ce ţinteşte afacerea, iii) care sunt obiectivele măsurabile, iv) care este dimensiunea pieţei, v) piaţa electronică este deschisă sau restricţionată anumitor grupuri, vi) care este modelul pentru venituri?

5.2 Arhitectura unui sistem de comerţ electronic Arhitectura unui sistem de comerţ electronic acoperă componentele care alcătuiesc sistemul, modul în care ele se structurează şi legăturile care se stabilesc între acestea. Există, şi aici, mai multe arhitecturi posibile, unele implementate, altele aflate doar în fază de concepţie. Oricare ar fi, însă, arhitectura aleasă, ea trebuie să răspundă câtorva cerinţe de bază:

a) performanţa

b) disponibilitate şi mentenabilitate c) scalabilitate

Performanţa se referă la modul în care sistemul răspunde nevoilor clienţilor şi solicitărilor la care este supus. Lipsa performanţei duce cel mai rapid la pierderea clienţilor; incapacitatea serverului web de a face fată unui număr mare de cereri care pot apărea, de exemplu pe durata unei promoţii, va conduce la afişarea unui mesaj de eroare clienţilor care accesează magazinul

82

virtual. Performanţa este afectată şi de factori externi, cum ar fi banda limitată pe care ISP o oferă clienţilor. În ciuda faptului că banda disponibilă a serverului de web este arhisuficientă pentru traficul înregistrat, că aplicaţiile sunt optimizate şi serverul de baze de date este foarte rapid, la clienţii din reţeaua Internet lucrurile ar putea să pară diferit, tocmai vitezei mici a conexiunii lor.

Disponibilitatea şi a mentenabilitatea reprezintă măsura în care magazinul este disponibil clienţilor şi în care el poate fi făcut disponibil dacă apar probleme. Lipsa disponibilităţii duce la pierderi masive de venituri pentru magazinul virtual, în aceeaşi măsură în care un magazin real este găsit frecvent cu uşile închise. Se obişnuieşte să se spună că un magazin virtual asigură accesul clienţilor 24 de ore din 24, 365 de zile pe an. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa; disponibilitatea se măsoară în procente, de exemplu 99,9% sau 99,99%, reprezentând raportul dintre timpul cât serviciul este disponibil într-o anumită perioadă de timp. Astfel, un procent de 99,9% conduce, pentru un an calendaristic, la circa 8,8 ore de nefuncţionare, ceea ce poate fi inacceptabil. De aceea sistemele trebuie să asigure o disponibilitate mai mare, uzual peste de 99,99%. Mentenabilitatea este strâns legată de disponibilitate. Cu cât mentenabilitatea este mai ridicată, cu atât timpul de repunere în serviciu a magazinului este mai scurt şi astfel, disponibilitatea mai ridicată.

Scalabilitatea, se referă la măsura în care sistemul asigură serviciile adecvate atunci când apar suprasolicitări. Supraîncărcarea site-ului poate apărea, de exemplu, în cazul publicaţiilor electronice, în urma unui eveniment major, când foarte multă lume, peste numărul obişnuit, accesează paginile cu informaţii. Un site poate creşte în două moduri, pe verticală (scaling up) prin înlocuirea serverului cu altul, de capacitate mai mare, sau pe orizontală (scaling out) prin adăugarea de servere noi.

Figura 57 ilustrează o arhitectură standard N-Tier în contextul interacţiunii cu reţeaua Internet.

Figura 57 Arhitectura N-Tier a comerţului electronic Arhitectura cuprinde elementele din dreapta liniei punctate: server Web, server de aplicaţii şi server de baze de date. Comerciantul trebuie, de asemenea, să dispună de un sistem de distribuţie a mărfurilor către clienţi, fie că acesta este propriu fie că este a unui terţ.

Serverul Web este o combinaţie de platformă hardware şi software. Programul server,cunoscut şi sub numele de server HTTP, este programul care controlează fluxul dedate de intrare şi ieşire pe un computer conectat la Internet sau Intranet. El ascultăcererile care vin din reţeaua Internet, stabileşte conexiunile dintre el şi clienţii dinreţea şi furnizează documentele solicitate.

Serverul de aplicaţii primeşte cererile clienţilor prin intermediul serverului web, leprocesează conform logicii afacerii şi, după caz, poate interacţiona cu serverul de

multi-nivel, pe N nivele

83

baze de date. Întotdeauna, însă, serverul de aplicaţii generează răspunsul pe care serverul web trebuie să îl returneze clientului. Aplicaţiile pot fi scrise în diverse limbaje de programare: Java, C++ ; ASP, PHP, etc.

Serverul de baze de date este cel care păstrează datele cu privire la produsele sau serviciile oferite de comerciant. Informaţiile pot fi simplu text (cum ar fi informaţiile privitoare la preţ, caracteristici sau date calendaristice), imagini (pentru ilustrarea produselor) sau chiar sunet şi filme (mostre ale produselor multimedia comercializate). El primeşte cereri de la serverul de aplicaţii şi pe baza rezultatelor returnate serverul de aplicaţii construieşte, dinamic, documentele care vor fi trimise, sub formă de răspuns, clientului.

Arhitectura de bază discutată poate fi completată cu alte sisteme menite, de exemplu, să crească gradul de securitate, cum ar fi paravanele (firewall) interpuse între diversele niveluri ale arhitecturii.

5.3 Anatomia comerţului electronic

5.3.1 Aspecte generale privind asigurarea securităţii datelor în sistemele informatice economice. Securitatea informaţiilor, în orice domeniu de activitate, trebuie să fie o activitate continuă pentru a se putea face faţă noilor ameninţări la adresa securităţii în general şi a datelor în particular. Sistemul informaţional economic este un ansamblu de resurse umane şi de capital investite într-o unitate economică în vederea colectării şi prelucrării datelor necesare producerii informaţiilor, care vor fi folosite la toate nivelurile decizionale ale conducerii şi controlului activităţii organizaţiei. Sistemul informatic reprezintă un ansamblu de elemente intercorelate funcţional, în scopul automatizării obţinerii informaţiilor necesare conducerii în procesul de fundamentare şi elaborare a deciziilor . Securitatea datelor în sistemele informatice economice poate fi definită ca fiind ansamblul de măsuri luate la nivelul agentului economic necesare asigurării secretului informaţiei împotriva accesului neautorizat.

Obiective în asigurarea securităţii datelor. Securitatea calculatoarelor îşi propune să protejeze atât calculatorul, cât şi elementele asociate - clădirile, imprimantele, modem-urile, cablurile, precum şi suporturile de memorie, atât împotriva accesului neautorizate, cât şi altor ameninţări care pot să apară. Securitatea calculatoarelor poate fi definită ca fiind ansamblul de măsuri necesare asigurării secretului informaţiei împotriva accesului neautorizat. În principal se urmăreşte asigurarea securităţii informaţiei stocate sau transmise. Din această cauză, securitatea calculatoarelor este deseori numită securitatea informaţiei sau securitatea datelor.

Asigurarea securităţii datelor presupune realizarea a patru obiective: 1. Confidenţialitatea, uneori numită secretizare, îşi propune să interzică accesul neautorizat

al persoanelor la informaţia care nu le este destinată. Confidenţialitatea reprezintă ţelul suprem al securităţii calculatoarelor. Pentru asigurarea confidenţialităţii trebuie ştiut care sunt informaţiile care trebuie protejate şi cine trebuie sau cine nu trebuie să aibă acces la ele. Aceasta presupune să existe mecanisme de protecţie a informaţiilor care sunt stocate în calculatoare şi care sunt transferate în reţea între calculatoare. În Internet, confidenţialitatea capătă noi dimensiuni sub forma unor măsuri de control al confidenţialităţii. Ţările dezvoltate ca Statele Unite, Canada, Australia, Japonia etc., au reglementat prin lege controlul confidenţialităţii.

84

2. Integritatea, uneori numită acurateţe, îşi propune ca datele stocate în calculator sau transmise prin reţea să nu poată fi alterate sau să nu poată fi modificate decât de persoane autorizate. Prin alterarea datelor se înţelege atât modificarea voit maliţioasă, cât şi distrugerea accidentală a acestora. În acest caz se impune să existe un plan de recuperare şi refacere a datelor (existenţa unei copii de siguranţă).

3. Disponibilitatea îşi propune ca datele stocate în calculatoare să poată să fie accesate de persoanele autorizate. Utilizatorii trebuie să aibă acces doar la datele care le sunt destinate. Se pot distinge aici două categorii de utilizatori, cu drepturi de acces diferite: administratorii de sistem şi utilizatorii generali, excepţie făcând anumite sisteme de operare care echipează calculatoarele desktop.

4. Nerepudierea, termen recent apărut în literatura de specialitate, îşi propune să confirme destinatarului unui mesaj electronic faptul că acest mesaj este scris şi trimis de persoana care pretinde că l-a trimis. În acest fel se asigură încrederea părţilor. Expeditorul nu poate să nege că nu a trimis el mesajul. Nerepudierea stă la baza semnăturilor digitale, asigurând autenticitatea acestora, în noua piaţă a comerţului electronic (E-Commerce).

5.3.2 Vulnerabilitatea datelor şi măsuri de contracarare. Vulnerabilitatea poate fi definită ca o slăbiciune în ceea ce priveşte procedurile de sistem, arhitectura sistemului, implementarea acestuia, controlul intern, precum şi alte cauze care pot fi exploatate pentru a trece de sistemele de securitate şi a avea acces neautorizat la informaţii. Orice calculator este vulnerabil la atacuri. Politica şi produsele de securitate ale firmei pot reduce probabilitatea ca un atac asupra calculatorului să aibă puţine şanse de reuşită. Principalele vulnerabilităţi în sistemele de calcul sunt: fizice, naturale, hardware, software, medii de stocare, radiaţii, comunicaţii, umane. Toate aceste vulnerabilităţi vor fi exploatate de persoane răuvoitoare. Referitor la scara vulnerabilităţilor putem să distingem trei mari categorii:

vulnerabilităţi care permit refuzul serviciului (DoS - Denial of Service);

vulnerabilităţi care permit utilizatorilor locali să-şi mărească privilegiile limitate, fără autorizare;

vulnerabilităţi care permit utilizatorilor externi să acceseze reţeaua în mod neautorizat. Vulnerabilităţile care permit refuzul serviciului fac parte din categoria C şi exploatează viciile (en. Holes) din sistemul de operare, mai precis viciile la nivelul funcţiilor de reţea. Aceste vicii sunt detectate uneori la timp şi acoperite de către producător prin programe -patch-uri.

Acest tip de atac permite ca unul sau mai mulţi indivizi să exploateze o particularitate a protocolului IP (Internet Protocol) prin care să interzică altor utilizatori accesul autorizat la informaţie. Atacul, cu pachete TCP SYN, presupune trimiterea către calculatorul-ţintă a unui număr foarte mare de cereri de conexiune (en. flooding), ducând în final la paralizarea procesului. În acest fel, dacă ţinta este un server, accesul la acesta e blocat şi serviciile asigurate de acesta sunt refuzate.

Vulnerabilităţile care permit utilizatorilor locali să-şi mărească privilegiile ocupă o poziţie medie, B, pe scara consecinţelor. Un utilizator local, adică un utilizator care are un cont şi o parolă pe un anume calculator, va putea, în sistemele de operare de tip UNIX, să-şi crească privilegiile până la cele de root.

Vulnerabilităţile care permit utilizatorilor externi să acceseze reţeaua în mod neautorizat fac parte din clasa A, pe scara consecinţelor. Aceste atacuri sunt cele mai periculoase şi mai distructive. Multe atacuri se bazează pe o slabă administrare a sistemului sau pe configurarea greşită a acestuia. Ca exemple se pot da următoarele cazuri:

85

fişierul test.cgi, distribuit cu primele versiuni de ApacheWeb Server. Acesta conţinea o eroare care permitea intruşilor din exterior să citească conţinutul directorului CGI14.

fişierul convert.bas a reprezentat o vulnerabilitate a serverelor HTTP de pe platformele Novell. Scriptul era scris în Basic şi permitea utilizatorilor de la distanţă să citească orice fişier sistem15.

multiple vulnerabilităţi au fost descoperite la serverele IIS (versiunea 5.0, 5.1) de la Microsoft16.

Vulnerabilităţile din clasa A pot fi întâlnite şi la următoarele programe: FTP, Goopher, Telnet, NFS, ARP, Portmap, Finger. În concluzie, ameninţările la adresa securităţii se pot clasifica în trei categorii: naturale şi fizice, accidentale, intenţionate.

1. Ameninţările naturale şi fizice vin din partea fenomenelor naturale sau a altor elemente fizice care interacţionează cu calculatoarele. Se pot enunţa aici cutremurele, inundaţiile, furtunile, fulgerele, căderile de tensiune şi supratensiunile etc. Se poate acţiona în sensul minimizării efectelor ameninţărilor sau chiar al eliminării acestora. Se pot instala dispozitive de avertizare în caz de dezastre naturale sau dispozitive care să elimine efectul acestora. 2. Ameninţările cu caracter neintenţionat vin din partea oamenilor. Aceştia pot produce ameninţări şi dezastre asupra calculatoarelor din cauza neglijenţelor în manipularea diferitelor componente, insuficientei pregătiri profesionale, citirii insuficiente a documentaţilor etc.

3. Ameninţările intenţionate sunt şi cele mai frecvente. Aceste ameninţări pot fi categorisite în: interne; externe.

a. ameninţările interne vin din partea propriilor angajaţi. Aceştia au acces mai uşor la informaţie, având de trecut mai puţine bariere şi ştiind şi o parte din politica de securitate a firmei.

b. ameninţările externe vin din partea mai multor categorii, şi anume: agenţii de spionaj străine; terorişti şi organizaţii teroriste; criminali; raiders; hackeri şi crackeri.

Agenţiile de spionaj străine au tot interesul să intre în posesia de informaţii referitoare la noile tehnologii. Firmele producătoare de înaltă tehnologie sunt ţinta atacurilor care vin din partea acestora. Se impune ca aceste firme să folosească tehnologii şi programe de criptare foarte sofisticate pentru a proteja informaţiile.

5.3.3 Tehnologii de securizare a datelor şi administrarea acestora. Tehnologiile de restricţie sunt menite să limiteze accesul la informaţie. Din această categorie fac parte:

Controlul accesului este un termen folosit pentru a defini un set de tehnologii de securitate care sunt proiectate pentru restricţionarea accesului. Aceasta presupune ca numai persoanele care au permisiunea vor putea folosi calculatorul şi avea acces la datele stocate. Termenul de control al accesului (acces control) defineşte un set de mecanisme de control implementate în sistemele de operare de către producători pentru restricţionarea accesului. De această facilitate beneficiază sistemele de operare Windows, UNIX, Linux etc.

14 http://insecure.org/sploits/test-cgi.html 15 http://www.securityfocus.com/bid/2025/discuss 16 http://www.securityfocus.com/bid/6068/discuss

86

Identificarea şi autentificarea, folosindu-se de conturi şi parole, permit doar accesul utilizatorilor avizaţi la informaţie. Identificarea şi autentificarea poate fi făcută şi cu ajutorul cartelelor electronice (smart card) sau prin metode biometrice. Acestea presupun identificarea după amprentă, voce, irisul ochiului etc.

Firewall-ul reprezintă un filtru hardware sau software care stopează un anumit trafic prestabilit din reţea şi permite trecerea altuia. Firewall-ul se interpune între reţeaua internă şi Internet şi filtrează pachetele care trec. De asemenea, firewall-ul poate fi folosit şi în interiorul propriei reţele pentru a separa subreţele cu nivele diferite de securitate.

VPN-urile permit comunicarea sigură între două calculatoare aflate într-o reţea. O conexiune VPN se poate realiza atât în reţeaua locală, cât şi în Internet. VPN foloseşte tehnologii de criptare avansată a informaţiei care face ca aceasta să nu poată să fie modificată sau sustrasă fără ca acest lucru să fie detectat.

Infrastructura cu chei publice (PKI) îşi propune să asigure securitatea în sisteme deschise, cum ar fi Internetul, şi să asigure încrederea între două persoane care nu s-au cunoscut niciodată. Într-o structură PKI completă, fiecare utilizator va fi complet identificat printr-o metodă garantată, iar fiecare mesaj pe care-l trimite sau aplicaţie pe care o lansează este transparent şi complet asociat cu utilizatorul.

Secure Socket Layer (SSL) reprezintă un protocol Web securizat care permite criptarea şi autentificarea comunicaţiilor Web utilizând PKI pentru autentificarea serverelor şi a clienţilor. Lucrează foarte bine cu servere WWW. Este implementat în mai multe versiuni. Versiunea SSL2 este cea mai răspândită, iar versiunea SSL3 e cea mai sigură, dar este mai greu de implementat.

Semnătură doar o dată (SSO) doreşte să debaraseze utilizatorul de mulţimea de conturi şi parole care trebuie introduse de fiecare dată când accesează şi reaccesează programe. Pentru aceasta utilizatorul trebuie să se autentifice o singură dată. Dezideratul este greu de realizat datorită varietăţii de sisteme. Deocamdată acest lucru se poate realiza în cadrul firmelor care au acelaşi tip de sisteme. Web-ul foloseşte un subset SSO numit Web SSO, funcţionarea fiind posibilă datorită faptului că serverele Web folosesc aceeaşi tehnologie.

Pe lângă tehnologiile de restricţionare, securitatea sistemelor trebuie administrată, monitorizată şi întreţinută. Pentru aceasta trebuie efectuate următoarele operaţii:

administrarea;

detectarea intruşilor;

scanarea vulnerabilităţilor;

controlul viruşilor. Administrarea sistemelor de calcul presupune şi controlul şi întreţinerea modului de acces la acestea de către utilizatori. Un utilizator care foloseşte o parolă scurtă sau care este uşor de ghicit va face ca acel calculator să fie uşor de penetrat. Atunci când un angajat este concediat sau pleacă pur şi simplu din alte motive de la firma respectivă, trebuie schimbate denumirile utilizatorului şi parola. Denumirea user-ului şi a parolei trebuie făcută cu foarte mare atenţie şi mare responsabilitate.

Sarcina este de competenţa persoanei însărcinate cu securitatea. Parolele vor conţine atât cifre, cât şi litere, pentru a face ghicirea lor cât mai grea, şi vor fi schimbate periodic. Divulgarea parolei altor persoane va fi sancţionat. administrativ. Detectarea intruşilor trebuie făcută permanent. Pentru aceasta există programe care controlează traficul şi care ţin jurnale de acces (log). Verificarea se va face la nivelul fiecărui calculator din

87

firmă. Trebuie făcută aici distincţie între încercările de intruziune din afară şi cele din interior. De asemenea, trebuie separate încercările de acces neautorizat din reţeaua internă de accesul neautorizat la un calculator lăsat nesupravegheat de către utilizator.

Scanarea vulnerabilităţii, care este de fapt o analiză a vulnerabilităţii, presupune investigarea configuraţiei la nivel intern pentru detectarea eventualelor găuri de securitate. Acesta se face atât la nivel hardware, cât şi software. Folosirea unui scaner de parole va avea ca efect aflarea parolei în câteva secunde, indiferent de lungimea acesteia.

Controlul viruşilor se va face pentru a detecta şi elimina programele maliţioase din sistemele de calcul. Acestea se pot repede împrăştia la toate calculatoarele din sistem şi pot paraliza funcţionarea acestora sau pot produce distrugeri ale informaţiei. Se impune obligatoriu să fie instalate programe antivirus, actualizarea semnăturilor de viruşi să se facă cât mai des, iar scanarea pentru detectarea viruşilor să se facă de oricâte ori este nevoie. În concluzie:

1. Asigurarea securităţii datelor în cadrul firmelor este strâns legată de posibilităţile financiare ale firmei în a investi în asigurarea securităţii. Firmele mari şi medii, care au şi câştiguri pe măsură, fac investiţii în securitate. Firmele mici nu fac astfel de investiţii decât foarte rar şi insuficient pentru a se asigura o securitate minimă.

2. Asigurarea securităţii datelor în cadrul firmelor depinde în mare măsură de cât de conştientă este conducerea firmei de faptul că trebuie asigurată o minimă securitate. Conducerea firmelor mari este asigurată de către un consiliu de administraţie (board), unde decizia de a se investi în securitate este luată de un grup de oameni care ştiu ce înseamnă riscurile. Acesta va trebui să fie conştient că trebuie asigurată securitatea datelor şi să dispună alocarea de resurse financiare îndeplinirii acestui deziderat. Unii manageri din această categorie văd asigurarea securităţii datelor ca un fel de gaură neagră, unde banii se duc şi nu aduc nici un beneficiu. Un rol important în conştientizarea asigurării securităţii datelor îl au, în acest caz, consultanţii pe probleme de securitate sau membrii echipei IT&C (dacă există) din firmă.

3. În cadrul firmelor mari există personal specializat cu asigurarea securităţii datelor. Acesta va implementa politica de securitate a firmei şi va testa periodic calculatoarele din firmă pentru descoperirea golurilor de securitate.

4. În cazurile în care firma, indiferent de mărime, nu are personal specializat cu studiul, implementarea şi gestionarea măsurilor de securitate, se poate face apel la firme specializate care să implementeze şi să gestioneze serviciile de securitate. Se poate opta şi pentru soluţia mixtă în care studiul şi implementarea să se facă de către o firmă specializată, iar gestionarea acestora să se facă de către beneficiar, urmând ca periodic să se facă testări de către firma specializată.

5. Programele aplicative la nivelul firmelor mari şi medii sunt elaborate luându-se în considerare şi securitatea datelor. Firmele mici folosesc ori programe piratate, ori aplicaţii create de nespecialişti care nu numai că nu au elemente de securitate încorporate, dar, în anumite cazuri, funcţionează şi defectuos, alterând datele.

6. Personalul angajat al unei firme nu are întotdeauna pregătirea necesară utilizării calculatorului. Firmele mari îşi permit să angajeze personal cu calificare înaltă, în timp ce firmele mici nu-şi pot permite acest lucru. Firmele mari fac eforturi pentru pregătirea angajaţilor, în timp ce firmele mici fac eforturi reduse sau deloc în ceea ce priveşte pregătirea personalului. În noua structură a societăţii informaţiei şi comunicaţiilor activităţile comerciale se împletesc cu tehnologia, iar structurile tradiţionale comerciale devin mai puţin importante. In lucrarea menţionată se subliniază următorul lucru: creşterea accelerată a comerţului mondial şi obţinerea unor beneficii substanţiale e

88

posibilă prin utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, care trebuie să conveargă cu reducerea constrângerilor de natură juridică, procedurală, fizică, care pot să îngreuneze acest proces.

Una dintre noţiunile nou apărute este promovarea produselor şi serviciilor, prin utilizarea celor mai potrivite tehnici de marketing cu ajutorul tehnologiilor informaţiilor şi comunicaţiilor numita cybermarketing. Astfel, în viziunea ITC, mixul de cybermarketing are drept componente: produsul; utilizatorii ţintă; preţ/plată; publicitate/media; logistică.

Aşadar, cei interesaţi de noua abordare sunt cei direct implicaţi în comerţul electronic, ei necesitând asistenţă şi pregătire de specialitate la diferite nivele:

exportatori: atât manageri, cât şi operatori (IMM-uri şi companii mari);

servicii implicate în activitatea comercială: transportatori, instituţii financiare şi de asigurări, avocaţi, consultanţi marketing, agenţii de publicitate;

instituţii de facilitare a comerţului, organizaţii de promovare ale exporturilor, asociaţii, puncte comerciale Trade Points, Camere de Comerţ,

furnizorii de servicii Internet;

instituţii guvernamentale;

centre de perfecţionare şi scoli de afaceri, specializate în marketingul internaţional.

5.3.4 Criptografia Criptografia17 este un sistem potrivit căruia datele sunt modificate prin intermediul unui algoritm, astfel încât să nu mai poată fi citite decât de către posesorul unei chei de decriptare, adică un alt algoritm care reface textul iniţial.

În criptografie criptarea este procesul de ascundere a informaţiei pentru a o face indescifrabilă pentru cei fără cunoştinţe speciale în domeniu. Criptarea a fost folosită de secole, dar numai organizaţiile şi persoanele cu nevoi speciale de secretizare au folosit-o. La mijlocul anilor 1970, au apărut metode puternice de criptare din nevoia de a păstra secretele agenţiilor guvernamentale americane, dar astăzi ele sunt folosite pentru protecţia sistemelor larg răspândite precum comerţul electronic, reţelele de telefonie mobilă şi automatele bancare.

Criptarea poate fi folosită pentru a asigura secretizarea, dar mai e nevoie de alte tehnici pentru a face comunicarea sigură, în mod special pentru a verifica integritatea şi autenticitatea mesajelor. O alta chestiune ce trebuie luată în calcul este protecţia împotriva analizei traficului. Sistemele criptografice au patru componente:

textul de bază - textul înainte de criptare, care poate fi citit fără nici o modificare;

textul criptat - textul de bază, după aplicarea algoritmului de criptare;

algoritmul de criptare - un program, ce cuprinde o suită de operaţii, care modifică textul iniţial, astfel încât nu mai poate fi citit în forma rezultată;

cheia - un algoritm ce preia textul criptat şi îl readuce la forma iniţială a textului de bază, care poate fi astfel citită.

În ceea ce priveşte algoritmul de criptare, în prezent sunt cunoscuţi folosiţi următorii: RSA, DES/3DES, Blowfish, IDEA, SEAL şi RC4. RSA este intens folosit în comerţul electronic în timp ce RC4 este cunoscut pentru lungimea foarte mare a cheilor de criptare, până la 2048 biţi.

17 Bob, C.A. – Comerţ eletronic, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p.168-180

89

Teoretic, un fişier criptat nu poate fi accesat decât de posesorul cheii. În practică, însă, nu s-a descoperit încă sistemul de criptare perfect, putând fi folosite astfel, câteva metode pentru decriptarea ilegală a datelor18:

criptanaliza - constă în încercarea de a reconstitui textul iniţial plecând de la fragmente rămase necriptate în cadrul textului criptat. De aceea, rezultatul unui algoritm bun de criptare trebuie să nu poată fi deosebit de zgomotul aleator;

ghicirea cheii - se face cu ajutorul aşa numitelor „atacuri cu forţa brută” ce constau în încercarea succesivă a tuturor combinaţiilor posibile pe care le poate lua cheia, până la găsirea cheii potrivite. Se realizează cu ajutorul unor programe pentru a exploata posibilitatea calculatoarelor de a executa mii sau zeci de mii de operaţii pe secundă. Astfel, succesul acestei operaţii depinde în mod direct de lungimea cheii (o cheie pe 16 biţi prezintă 65.536 de posibilităţi, pe care calculatorul le poate epuiza în câteva secunde, o cheie pe 40 de biţi - o mie de miliarde de posibilităţi, 128 de biţi 10 la puterea 38 posibilităţi, mai mult decât toate moleculele de apă din Oceanul Planetar). Teoretic, chiar şi o cheie pe 128 de biţi poate fi găsită, însă costurile pe care le implică fac nerentabilă o astfel de operaţie;

metode de ocolire a sistemului de criptare - găsirea fişierului necriptat, descoperirea de scăpări în programul de criptare, dar şi o metodă folosită de foarte multe ori cu un succes neaşteptat de mare: ingineria socială („social engineering”) adică păcălirea persoanelor care deţin cheia pentru obţinerea acesteia.

Sisteme de criptare Metodele moderne de criptare pot fi împărţite în algoritmi cu chei simetrice (criptografia cu cheie privata) şi algoritmi cu chei asimetrice (criptografia cu cheie publică). În continuare sunt prezentate sintetic cele două sisteme de criptare.

A. Criptografia simetrică (cu cheie secretă) În criptografia simetrică, este folosită aceeaşi cheie şi la criptare, şi la decriptare, cheie pe care o posedă numai corespondenţii. Aceasta înseamnă că între persoanele care comunică există un acord prin care s-a stabilit o cheie unică, pe care expeditorul o foloseşte la criptarea textului iniţial, iar destinatarul o foloseşte la decriptarea mesajului recepţionat. Pe Internet însă se pune problema comunicării între persoane care nu s-au întâlnit niciodată, deci nu se pot pune de acord în prealabil asupra cheii. Aceasta metodă poate fi folosită în grupuri restrânse de utilizatori. Odată cu creşterea numărului de utilizatori, păstrarea secretului cheii devine imposibil, iar odată descoperită, poate fi utilizată la decriptarea oricărui mesaj care a folosit-o. Exemple de algoritmi cu criptare simetrică sunt: DES (Data Encryption Standard), Triple DES, IDEA (International Data Encryption Algorithm).

B. Criptografia cu cheie publică (asimetrică) În algoritmul cu cheie asimetrică (exemplu RSA), există două chei distincte: cheia publică şi cheia privată. Cheia publică este distribuită (publicată) şi dă posibilitatea oricărui transmiţător să realizeze criptarea. Cheia privată este păstrată secretă de către primitor şi îi permite numai lui să realizeze decriptarea. Aceste perechi de chei, publică şi privată, sunt generate împreună şi au proprietatea remarcabilă că nici una nu poate fi dedusă din cealaltă; cine deţine cheia publică nu poate deduce cheia privată şi reciproc.

Aşadar fiecare participant la criptare are o pereche de chei personale unice:

cheia publică, distribuită oricui o doreşte;

18 Roşca I. – Comerţul electronic, Editura Economică, Bucureşti, 2004

90

cheia privată, pe care nu o cunoaşte decât utilizatorul respectiv. Mesajele criptate cu cheia privată pot fi decriptate numai cu cheia publică şi invers. Pentru a trimite cuiva un mesaj, trebuie găsită cheia publică a persoanei respective şi criptat mesajul. Mesajul astfel criptat nu va putea fi decriptat decât cu ajutorul cheii private a destinatarului.

Dimensiunea cheii şi vulnerabilitatea În atacurile matematice pure (cum ar fi exploatarea slăbiciunilor algoritmului sau a altor informaţii care pot ajuta la spargerea codului) contează, în principal, trei factori:

Progresele în matematică, care permit noi atacuri sau descoperirea şi exploatarea unor slăbiciuni.

Puterea de calcul disponibilă, cum ar fi puterea calculatorului utilizat în rezolvarea problemei

Mărimea (lungimea) cheii folosite pentru criptarea unui mesaj. Cu cât lungimea cheii creşte, cu atât creşte complexitatea căutării brute, până se ajunge la imposibilitatea spargerii directe a criptării. În prezent se folosesc curent chei cu lungimea de la 40 la 128 biţi, cea din urmă fiind considerată suficientă pentru a împiedica decriptarea într-un timp rezonabil.

Rezumatul textului În criptografie se foloseşte frecvent rezumatul unui text (message digest), adesea pentru a verifica integritatea textului. Rezumatul textului este un şir de caractere, rezultat din aplicarea unui algoritm sau funcţii hash textului original. Deşi sunt cunoscute mai multe funcţii hash, cel mai frecvent sunt folosite SHA-1, MD5 şi RIPEMD-160. Fiecare funcţie hash produce un rezumat de lungime fixă, indiferent de lungimea textului căruia îi este aplicată. Rezumatul trebuie să aibă următoarele proprietăţi:

a) Dat fiind un rezumat trebuie să fie foarte greu de găsit un alt text, diferit de primul, care să aibă acelaşi rezumat,

b) Trebuie să fie foarte dificil a găsi două mesaje diferite care să aibă acelaşi rezumat. Aceste proprietăţi sunt folosite pentru a verifica integritatea unui mesaj: dacă mesajul a fost modificat atunci se modifică şi valoarea rezumatului. Necongruenţa dintre rezumatul mesajului original şi cel al mesajului recepţionat indică alterarea mesajului, alterare care poate fi accidentală, urmare a unei erori de transmitere, sau intenţionată. Iată, în figura de mai jos, rezultatul aplicării funcţiei MD5 pe trei texte diferite:

Figura 58 Rezumatul MD5 a trei texte diferite

Altă aplicaţie utilă a funcţiilor hash este semnătura digitală prin care se probează că mesajul aparţine unui anume expeditor, aşa cum vom vedea mai departe.

91

Semnătura digitală Semnătura digitală identifică semnatarul şi asigură integritatea datelor semnate. Figura 59 descrie, pas cu pas, procesul creării datelor semnate digital. Pentru a crea o semnătură digitală expeditorul are nevoie de cheia lui privată. Trebuie reţinut că doar rezumatul textului transmis (message digest) este criptat cu cheia privată a semnatarului19. Acest lucru este justificat de faptul că mesajele pot avea dimensiuni foarte mari iar criptarea cu cheia publică poate fi foarte lentă. În plus, semnând rezumatul textului în locul textului propriu-zis asigurăm şi integritatea datelor.

Figura 59 Algoritmul de obţinere a semnăturii digitale

Receptorul nu are nevoie de nici un element de informaţie secret pentru a verifica semnătura digitală. Figura 60 arată, pas cu pas, cum se realizează acest lucru.

În Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică sunt definite două tipuri de semnături electronice, simplă şi extinsă. Semnătura electronică simplă reprezintă, în înţelesul legii, date in formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date in formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare.

Figura 60 Algoritmul de verificare a semnăturii digitale

Semnătura electronică extinsă reprezintă semnătură electronică care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

- este legată în mod unic de semnatar - asigură identificarea semnatarului

- este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar - este legata de datele în formă electronică, la care se raportează în aşa fel încât orice

modificare ulterioară a acestora este identificabilă. NUMAI semnătura electronică extinsă are valoare probatorie în justiţie.

Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică, în vigoare la data de 31 iulie 2001, transpune integral prevederile Directivei nr. 99/93/CE. Normelor tehnice şi metodologice pentru aplicarea Legii nr. 455/2001 (HG nr. 1259/2001, M.O. nr. 847 din data de 28 decembrie 2001), completează cadrul general de reglementare a serviciilor societăţii informaţionale în România.

19 Mohan Atreya, Digital Signatures, Osborne/McGraw-Hill, 2002

92

Semnătura electronică (sau digitală) este pentru documentele electronice ceea ce este o semnătura olografă pentru documentele tipărite. Prin ea se demonstrează că o anumită persoană a scris sau a fost de acord cu documentul căruia i s-a ataşat semnătura. O semnătură digitală furnizează un grad mult mai mare de securizare decât semnătura olografă. Destinatarul mesajului semnat digital poate verifica atât faptul ca mesajul original aparţine persoanei a cărei semnătură a fost ataşata cât şi faptul ca mesajul n-a fost alterat, intenţionat sau accidental, de când a fost semnat. Mai mult, semnătura digitală nu poate fi negată; semnatarul documentului nu se poate disculpa mai târziu invocând faptul că a fost falsificată (se spune că semnătura digitală asigură non-repudierea).

Cu alte cuvinte, semnăturile digitale permit autentificarea mesajelor digitale, asigurând destinatarul de identitatea expeditorului şi de integritatea mesajului

Semnătura electronică NU este semnătură scanată, iconiţă, poză, hologramă sau un smart card.

Plicurile digitale Semnătura digitală se poate ataşa atât mesajelor necriptate (text clar) dar şi mesajelor criptate. Pentru transmiterea datelor sensibile, prima soluţie este inacceptabilă, de aceea se impune criptarea mesajelor. Deşi sistemele de criptografie asimetrică par foarte potrivite pentru transmiterea mesajelor criptate prin Internet, ele totuşi au un mare dezavantaj: sunt prea lente pentru transmiterea unor fişiere de mari dimensiuni. Plicurile digitale rezolva această problemă prin combinarea sistemelor de criptate cu cheie simetrică şi chei asimetrice. Expeditorul generează o cheie secretă aleatoare, simetrică, Data Encryption Key (DEK), numită cheie de sesiune pentru că dispare după terminarea comunicării. Criptează mesajul folosind cheia de sesiune şi un algoritm simetric la alegere. Criptează cheia de sesiune cu cheia publică a receptorului, creând un "plic digital". Trimite mesajul criptat, împreună cu plicul digital. Când receptorul primeşte mesajul, foloseşte cheia sa privată pentru a decripta cheia de sesiune, apoi o foloseşte pe aceasta din urmă pentru a decripta mesajul propriu-zis. Mesajul este asigurat, pentru că este criptat cu un algoritm simetric, cunoscut doar de emiţător şi receptor, iar cheia de sesiune este, de asemenea, asigurată pentru că este criptată în aşa fel încât doar receptorul o poate decripta20.

5.3.5 Autorităţi de certificare În calea utilizării criptării cu cheie publică există o mică problemă: aceasta funcţionează doar dacă ştii cheia publică a receptorului. Deoarece pe Internet există sute de mii de servere şi milioane de persoane conectate, o persoană nu poate avea în permanenţă la îndemână o listă cu toate cheile tuturor persoanelor. Pe de altă parte nici nu poate cere receptorului cheia sa printr-o conexiune nesigură, pentru că nu are nici o garanţie că persoana de la capătul firului este într-adevăr cine pretinde că este. Cea mai practică soluţie găsită până acum este bazarea pe o a treia persoană, numită "autoritate de certificare" (AC) şi care se ocupă cu validarea cheilor publice. AC-urile sunt întreprinderi comerciale cunoscute şi de încredere care garantează pentru identitatea persoanelor fizice sau juridice. înainte de a se trimite un mesaj cuiva, se poate cere certificatul digital, semnat de una dintre aceste AC, certificat din care reiese identitatea şi cheia publică a persoanei. Cea mai cunoscută firmă care se ocupă cu eliberarea de certificate digitale este VeriSign. Există două mari tipuri de certificate: personale şi pentru servere21. Browserele Web stochează certificatele principalelor autorităţi de certificare, dar pot importa şi certificate ale altor site-uri web. Figura 61 reproduce ferestrele cu certificatele stocate de

20Mohan Atreya, Digital Signatures & Digital Envelopes. http://www.rsa.com/products/bsafe/overview/Article5-SignEnv.pdf 21Roşca I. – Comerţul electronic, Editura Economică, Bucureşti, 2004

93

browserele Mozilla Firefox (stânga) şi Internet Explorer 7 (dreapta).

Certificatele personale (sau identitatea digitală - Digital ID) sunt legate de o adresa de e-mail şi pot fi utilizate pentru a senina mesajele e-mail sau pentru a primi mesaje criptate. De asemenea, pot fi utilizate pe post de "paşaport electronic" pentru identificare la intrarea pe site-uri cu acces restricţionat.

Figura 61 Ferestrele Gestionar certificate (Mozilla Firefox) şi Certificates (IE7)

Certificatul este publicat în lista VeriSign, unde poate fi găsit de oricine. VeriSign garantează o despăgubire de 1.000 dolari în cazul în care distrugerea, pierderea sau folosirea de către altă persoană a provocat pierderi materiale proprietarului de drept al certificatului.

Un astfel de certificat poate fi cumpărat cu 10 dolari pe an. Certificatele de server garantează identitatea serverului şi permit conexiuni criptate cu utilizatorii. Pot fi cumpărate la preţuri între 350 şi 1.300 dolari şi includ chei de 40 sau 128 de biţi (în funcţie de preţ) şi garanţii de la 25.000 la 250.000 dolari.

În aprilie 2003 E-Sign Romania S.A a fost prima Autoritate de Certificare înregistrată oficial ca furnizor de servicii de certificare calificată din România. In octombrie 2003, MCTI, în calitate de autoritate şi supraveghere pentru semnătura electronică, a primit o a doua notificare cu privire la intenţia unei noi autorităţi de certificare calificată care şi-a exprimat dorinţa de a intrare pe piaţa românească. Numai în primele luni de funcţionare, e-Sign România a furnizat peste 8000 de certificate digitale şi peste 150 de certificate pentru servere. Aceste date indică atât o creştere a pieţei pentru semnătura electronică, dar şi un nivel ridicat de educare a utilizatorilor serviciilor societăţii informaţionale.

5.3.6 SSL (Secure Sockets Layer) Criptarea, semnătura digitală şi certificarea nu sunt invenţii ale Internetului. Ele există de mult timp şi pot fi folosite, de exemplu, pentru a semna sau cripta orice document electronic, chiar dacă acel document nu va circula niciodată prin reţeaua Internet. Problema care se pune este cum se implementează aceste tehnologii pentru transportul datelor printr-o reţea TCP/IP, deci şi pe Internet. Odată cu creşterea informaţiilor sensibile transmise prin Internet (carduri bancare, informaţii personale, etc.) au apărut doua ameninţări majore la adresa confidenţialităţii acestor date:

- Omul din Mijloc (Man in the middle) - Este un fapt al reţelelor TCP/IP (Internet) că toate datele ce trec printr-o maşina, indiferent de destinaţia finală, pot fi văzute şi capturate. Datele dintr-un simplu formular simplu HTML, între care se găsesc şi informaţiile despre

94

cardul bancar, călătoresc prin câteva computere (routere) către destinaţia finală. O persoană cu suficient acces la unul dintre computerele aflate pe această cale (sau un alt computer aflat in reţea cu maşinile respective) poate citi datele in timp ce acestea trec, fără a indica celorlalte părţi faptul că acesta interceptare a avut loc. Daca datele in cauza sunt transmise în „clar”, atunci nici un efort nu este necesar din partea lor - au o copie a informaţiilor trimise.

- Imitare Gazda (phising) - Cealaltă ameninţare majoră la adresa confidenţialităţii datelor este imitarea destinatarului. Un router setat rău-intenţionat va redirecţiona cererea unui browser către un site web spre un altul, care imită pe primul, dar al cărui scop este doar de a intra in posesia datelor cardului bancar al utilizatorului.

SSL este acronimul lui Secure Sockets Layer - o tehnologie dezvoltată acum câţiva ani, pentru rezolvarea acestor două probleme majore, privind transferul de date sensibile pe Internet. Clientului final, SSL-ul oferă două caracteristici pentru îndreptarea slăbiciunilor descrise mai sus:

Criptarea. SSL oferă variate nivele de criptare, de la 40-bit (US export Grade) şi până la 128-bit (US Domestic Grade). Aşa cum am arătat, cu cât mai mulţi biţi, cu atât mai puternică este criptarea.

Autentificarea. Aceasta este cerinţa unei legături cu adevărat sigure între client şi server, amândouă părţile trebuind să aibă asigurarea identităţii celeilalte. Există căi pentru a se dovedi matematic identitatea părţii aflate la distanţă, la capătul unei legături securizate.

SSL este un nivel de transport - în care alte protocoale de Internet pot fi transportate într-un mod criptat. Cea mai des întrebuinţată metodă este aceea a HTTP over SSL. Când HTTP-ul călătoreşte prin SSL, acest lucru este indicat printr-un URL diferit care începe cu https:// in loc de http:// .

Figura 62 Fereastra Certificate atenţionează

asupra neîncrederii pe care o prezintă un anumit certificat, dând, însă, posibilitatea

instalării lui

În plus, pe bara de stare a unor browsere apare pictograma unui lacăt închis sau culoarea de fundal a barei de adrese devine galbenă.Pana astăzi, nu au fost găsite slăbiciuni semnificative in protocolul SSL şi este larg acceptat ca standard pentru securitatea transmiterii de date. Acest lucru se datorează în parte reţelei stabilite de servere autoritare care distribuie certificate SSL. Tehnologia SSL este inclusă în majoritatea browserelor şi serverelor, astfel încât simpla instalare a unui certificat digital permite oricui criptarea de date folosind acest protocol.

Ori de câte ori este accesat un website cu certificat SSL care nu se află în lista certificatelor de încredere a browserului şi dacă certificatul nu a fost instalat anterior pe calculatorul clientului, browserul atenţionează asupra acestui lucru, figura 62.

Aceasta deoarece oricine poate fabrica un certificat pe care să îl instaleze pe server, dar nefiind eliberat de o autoritate de certificare recunoscută trebuie privit cu rezerve.

95

Mulţi deţinători de servere folosesc certificate „fabricate” de ei pentru a asigura transportul securizat al unor date sensibile, cum ar fi datele de autentificare pentru serverul de e-mail cu interfaţă web. Un astfel de certificat poate fi instalat, însă, pe calculatorul clientului, obţinându-se astfel cheia publică a serverului, cu care vor fi criptate datele ce vor fi trimise către acesta. După instalare, la o accesare ulterioară a website-ului, atenţionarea nu va mai fi făcută.

5.4 Sisteme electronice de plată Sistemele electronice de plată au fost realizate în vederea efectuării transferului de bani din contul bancar al clientului în contul bancar al comerciantului, dar nu oricum, ci în anumite condiţii. Astfel, din motive evidente, comerciantul nu trebuie să intre în posesia datelor cardului cumpărătorului iar banca nu trebuie să ştie ce anume a cumpărat acesta din urmă, ci doar valoarea cumpărăturilor. De asemenea, datele schimbate între client – bancă, client – vânzător, vânzător – bancă, bancă - bancă trebuie să nu poată fi citite şi/sau modificate de către o terţă persoană. Există şi sunt utilizate, în prezent, mai multe sisteme de plată electronice, câteva dintre acestea fiind prezentate în continuare. Ele sunt sisteme de plată în timp real bazate pe carduri de credit, pe bani electronici - eCash- sau pe carduri inteligente - smartCard.

5.4.1 SET (Secure Electronic Transactions) Este un protocol specializat pentru criptarea tranzacţiilor bazate pe cărţi de credit sau de debit, creat de un grup de companii condus de Visa şi Mastercard. El asigură:

a) autentificare (a clientului, comerciantului, a băncii care a emis cardul, a băncii comerciantului);

b) confidenţialitate;

c) integritatea mesajelor (nu pot fi modificate de terţi); d) legătura (permite trimiterea unei persoane a unui mesaj cu o anexă ce nu poate fi

citită decât de altă persoană - pentru a împiedica citirea numărului de card, permiţând doar aprobarea tranzacţiei).

Protocolul SET reprezintă o suită de contacte între 4 părţi: posesorul de carte de credit, comerciantul, banca emitentă a cardului, banca comerciantului. SET utilizează perechi de chei publice/private şi certificate semnate pentru stabilirea identităţii părţilor şi pentru a permite comunicarea între acestea. Tranzacţiile SET22 se desfăşoară după cum urmează:

a) Clientul începe achiziţionarea, ceea ce declanşează protocolul SET; b) Programul clientului trimite informaţiile referitoare la comandă şi plată - un mesaj

pentru fiecare (plata e criptată cu cheia publică a băncii comerciantului); c) Comerciantul trimite informaţiile legate de plată către banca sa;

d) Banca verifică validitatea cardului la banca emitentă; e) Banca emitentă verifică cartea de credit - dacă există şi ce sold are;

f) Banca comerciantului autorizează tranzacţia; g) Serverul comerciantului finalizează tranzacţia - trimite bunurile sau prestează

serviciile;

22 Wayatt L. A. - Succes cu Internet, Editura All Educational, Bucureşti, 2003

96

h) Comerciantul confirmă tranzacţia, către banca sa, se scot banii de pe cardul clientului şi sunt viraţi în contul comerciantului;

i) Banca emitentă a cardului trimite factura clientului, în fiecare etapă are loc autentificarea părţilor pentru a preveni implicarea unei alte persoane în tranzacţie.

Reprezentarea unui sistem global de plată electronică este reprodus în figura 63.

Figura 63 Arhitectura generică, globală, a unui sistem electronic de plăţi23.

Se disting 3 nivele orizontale, unul al serviciilor primare (Web-shop), unul al sistemului electronic de plăţi prin Internet şi al treilea al sistemului financiar de plată, furnizat de sectorul financiar.

Distingem, de asemenea, sistemele orientate pe partea de client şi pe partea comerciantului.

5.4.2 Componentele SET Portofelul electronic (e-wallet)

Portofelul electronic este o componentă software în care utilizatorul (cumpărătorul, în speţă) păstrează numerele cardurilor de credit şi alte informaţii personale. El este pus la dispoziţia cumpărătorilor de website-ul care găzduieşte afacerea on-line şi permite efectuarea tranzacţiilor electronice sigur şi rapid. El poate exista atât pe calculatorul cumpărătorului (ca un plug-in în browser-ul web) cât şi pe serverul comerciantului. Portofelul electronic este, în fapt, o modalitate de transport a banilor electronici aşa cum portofelul clasic transportă banii pentru a putea efectua plăţi într-un magazin real.

23 Sander Hille, Petra van der Stappen. Electronic payment put in context.2002. Raport de cercetare.

97

Registrul cash Internet Este o aplicaţie software care asigură preluarea datelor financiare ale clientului, pe o conexiune securizată, prelucrarea acestora şi efectuarea serviciilor de plată. Suporta mai multe sisteme de plată, inclusiv off-line.

Poarta de plăţi Poarta de plăţi (Payment Gateway –PG) conectează două reţele diferite de comunicaţie, în cazul de faţă o reţea publică de comunicaţii (cum ar fi Internet-ul, reţeaua GSM sau GPRS) şi reţeaua financiară. Ea integrează diversele protocoale de securitate ale reţelelor pe care le interconectează, fiind punctul final al protocoalelor de securitate din cele două reţele. Astfel informaţiile decriptate privind tranzacţia se pot regăsi în interiorul sistemului de plăţi. PG este situat, de regulă, în interiorul sistemului financiar, dar poate fi găzduit şi de o terţă parte, considerată de încredere, dar unde sistemul financiar poate controla şi superviza sistemul de securitate.

Dubla semnătură Când sistemul SET trimite o cerere de autorizare de la e-wallet la programul POS (Post of Sale – punct de vânzare) al vânzătorului el trimite atât informaţiile privind comanda cât şi cele privind plata. Aşa cum am menţionat anterior, SET maschează informaţiile despre plată faţă de vânzător dar le lasă să treacă către poarta de plăţi. În acest scop SET utilizează un mesaj cu dublă semnătură. Ilustrarea creării dublei semnături este redată în figura 64 Să presupunem că portofelul electronic vrea sa trimită un mesaj compus din două părţi punctului de vânzare (POS) al comerciantului. O parte a mesajului este destinată comerciantului iar a doua parte porţii de plăţi (PG).

Figura 64 Procesul de creare al dublei semnături

Software-ul portofelului electronic creează un plic digital destinat comerciantului folosind cheia publică a acestuia şi un plic digital destinat porţii de plăţi, folosind cheia publică a acesteia. (pasul 1). În acelaşi timp un rezumat al ambelor mesaje este creat folosind algoritmul SHA-1 (pasul 2). Ambele rezumate sunt concatenate, (pasul 3).şi se generează un nou rezumat al mesajelor unite, folosind acelaşi algoritm hash (pasul 4). Rezumatul este apoi criptat folosind algoritmul RSA cu cheia privată a portofelului electronic (pasul 5). Rezultatul este semnătura dublă a mesajului. Pe de altă parte, fiecare rezumat al celor două mesaje sunt criptate folosind RSA cu cheia privată a portofelului electronic (pasul 6). Rezultă astfel semnătura digitală pentru

98

fiecare mesaj. Mesajul dublu semnat se obţine prin concatenarea plicului mesajului 1, a semnăturii mesajului 1, plicului mesajului 2, semnăturii mesajului 2 şi dublei semnături. Când comerciantul primeşte un mesaj cu dublă semnătură, el nu poate deschide plicul digital adresat porţii de plăţi. El poate deschide plicul digital ce-i este adresat şi poate verifica semnătura, aşa cum se arată în figura 65.

Figura 65 Deschiderea mesajului cu dublă semnătură la comerciant

În pasul 1 comerciantul deschide plicul şi recuperează mesajul original prin decriptarea cu cheia privată a comerciantului. În pasul următor comerciantul calculează rezumatul mesajului 1, folosind acelaşi algoritm SHA-1 ca la client. În pasul 3 se recuperează rezumatul mesajului 2 folosind cheia publică a portofelului electronic. Cele două rezumate sunt concatenate şi în pasul 4 se calculează rezumatul celor două rezumate concatenate. Pe de altă parte semnătura dublă este decriptată folosind RSA şi cheia publică a portofelului electronic (pasul 5) rezultând rezumatul rezumatelor concatenate care stăteau la baza dublei semnături. Aşadar, rezumatul rezumatelor mesajelor a fost calculat pe două căi: i) prin decriptarea mesajului 1, calcularea rezumatului, concatenarea cu rezumatul mesajului 2 obţinut din semnătura mesajului doi şi ii) prin decriptarea semnăturii duble. Cele două rezultate, obţinute pe căi diferite, sunt identice dacă: a) mesajul cu dublă semnătură provine de la portofelul electronic al clientului, b) mesajul 1 a fost adresat comerciantului şi semnat de client şi c) mesajul2 a fost semnat de client. Numai dacă cele două rezultate sunt identice se poate considera că datele transferate de nu au fost modificate pe parcurs.SET reprezintă un cadru general, paradigma tranzacţiilor electronice iar în practică el este implementat în sisteme comerciale diverse, cu nume care sugerează sfera de aplicabilitate a sistemului. Astfel, în România, prin efortul conjugat al Băncii Naţionale, al comunităţii bancare, la care s-a adăugat si cel al Trezoreriei Statului si al Societăţii de Transfer de Fonduri si Decontări - TransFonD S.A., au fost create şi au devenit operaţionale mai multe sisteme de plată electronică. Astfel, in luna aprilie 2005 a intrat în funcţiune sistemul ReGIS pentru plăţile de mare valoare, cu procesare pe baza brută şi decontare în timp real, deţinut şi operat de Banca Naţională a României. Sistemul ReGIS procesează, în condiţii de securitate şi cu risc de decontare minim, plăţile de mare valoare sau urgente, care reprezintă peste 90% din totalul fondurilor vehiculate prin sistemele de plăţi şi decontări din România24. La scurt timp, în mai 2005, a intrat în funcţiune sistemul SENT, casa de compensare automată, care a preluat

24 Market Watch IT&C, nr.86, Iunie. 2006. Sistemul Electronic de Plăţi – perspective de dezvoltare

99

procesarea tuturor ordinelor de plată interbancare. Sistemul, deţinut şi operat de TransFonD, procesează automat plăţile de mică valoare. Au rămas în afara sistemului doar instrumentele de debit, respectiv cecuri, cambii si bilete la ordin. Cea de a treia componentă a sistemului - sistemul de procesare a operaţiunilor cu titluri de stat, SaFIR – a intrat în funcţiune in luna octombrie 2005. SaFIR, sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu titlurile emise de Ministerul Finanţelor Publice si gestionate de banca centrală în calitate de agent al acestuia, este deţinut si operat de Banca Naţională a României.

5.4.3 PayPal (CyberCash) PayPal este un alt sistem de plată electronic, foarte popular în SUA dar aflat în creştere de popularitate şi în restul lumii. Această popularitate se datorează simplităţii în utilizare, siguranţei şi faptului că plata se poate face inclusiv între persoane fizice, situaţie în care cardul de credit este inutilizabil. Condiţia este ca atât cumpărătorul cât şi vânzătorul să deţină un cont PayPal. Contul este oferit de compania cu acelaşi nume (PayPal este şi o afacere - deţinută de eBay - şi un sistem de plată, sic!). Cumpărătorul, după ce se autentifică pe website-ul PayPal (http://www.paypal.com) cu adresa de e-mail şi parola comunicate la crearea contului, completează un formular simplu cu adresa de e-mail a vânzătorului, adresa proprie şi suma de plată, specificând semnificaţia plăţii (achiziţie de servicii, bunuri sau avans de plată). Poate alege moneda de plată dintre 16 monede acceptate, printre care şi zlotul polonez şi coroana cehă. La apăsarea butonului de expediere a banilor, aceştia sunt transferaţi din sursa de finanţare a contului PayPal a cumpărătorului (cont de bancă, card de credit) în contul PayPal al vânzătorului. Acesta este notificat prin e-mail asupra intrării banilor în cont, bani care pot fi viraţi în contul bancar al vânzătorului sau pot rămâne în contul PayPal al acestuia, pentru a face plăţi din acest cont. Datele financiare rămân confidenţiale, nefiind dezvăluite părţilor implicate în tranzacţie. Deşi sistemul funcţionează în 103 ţări25 şi regiuni, în România nu este disponibil.

Afacerea constă în perceperea de comisioane, de exemplu circa 5% pentru efectuarea plăţilor din surse precum caruri de credit sau debit, 2,5% pentru conversie valutară, etc. Trimiterea de bani, crearea contului şi alimentarea lui sunt gratuite.

5.4.4.netCash NetCash este un sistem de plată electronic, bazat pe bani electronici, în care nu este implicat nici un fel de card. Cumpărătorul trebuie să aibă un cont NetCash, creat la orice bancă care oferă acest serviciu, sau creat online, pe Internet. Contul poate fi alimentat fie cu bani cash, la bancă, fie prin Internet Banking. Plata către comercianţii care acceptă sistemul se face din acest cont, în limita sumei aflate în cont. Sistemul asigură anonimitatea cumpărătorului.

5.4.5 Mondex este un sistem de plăţi electronice bazat pe carduri inteligente. Acestea păstrează informaţiile despre valoarea banilor disponibili pe un chip integrat intr-un card, asemănător ca aspect cardurilor bancare. Permite efectuarea plăţilor prin Internet, telefon mobil sau televiziunea interactivă.

25 PayPal website. http://www.paypal.com

100

Răspunsuri la întrebările de verificare Capitolul 1 1. a) 2. b) 3. b) 4. c) 5.b) 6. a), b)

Capitolul 2 1. Conectarea, cererea, răspunsul şi deconectarea 2. b) 3. c) 4. a), c) 5. b) 6. c) 7. b)

Capitolul 3 1. a) 2. b),c) 3.c) 4. a)

Capitolul 4 1. b) 2. a), c) 3. b) 4. a) 5. c) 6. a),c) 7. b) 8. c) 9. b)

Bibliografie 1. Robert E. Kahn, The role of government in the evolution of the Internet; Revolution in U.S. Information Structure, Ed. National Academy of Engineering 1994, ISBN: 0-309-05287-4 2. Claudiu Bulăceanu, Reţele locale de calculatoare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, ISBN:973-31-0855-3 3. Christian Crumlish, Primii paşi in Internet – Bucuresti, Ed. All Educational, 1997- ISBN 973-9229-95-6 4. Mircea Mihălcică, Cuceritorul Google, Revista CHIP Octombrie 2001

5. Mihai Jalobeanu, Acces in internet. Posta electronica si transferul de fisiere : ghid / Ed. Promedia Plus Cluj-Napoca,1996 - ISBN 973-97377-2-2

6. David Taylor, Crearea paginilor Web cu HTML 4, Ed. Teora, Bucuresti 1999 - ISBN 973-601-903-9

7. Dan Somnea, Iniţiere in JavaScript si tehnologiile Netscape, Ed. Tehnică – Bucuresti 1998 - ISBN 973-31-1229-1

8. Stefan-Gheorghe Pentiuc, Elemente de programarea aplicaţiilor pe Internet, Ed.- Mediamira(Colectia Inginerului) - Cluj-Napoca 2001 - ISBN 973-9358-62-4

9. Teodoru Gugoiu, HTML prin exemple, Ed. Teora, Bucuresti, 2001 - ISBN 973-20-0455-X

introducere - seap.usv.rodtiliute/master/comert_electronic.pdf · usenet, grupuri de discuţii pe...

Documents