Tudor Arghezi: Între două nopți

Modernismul s-a manifestat în spațiul românesc în epoca interbelică, iar la nivel european începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Teoretician al liricii moderne, în Structura liricii moderne, Hugo Friedrich ilustrează categoriile negative ce individualizează definitoriu poezia modernă: destrămarea, pierderea ordinii și dramatismul agresiv, obscuritatea, anormalitatea, estetica urâtului, iar dintre principalele teme literare enumeră transcendența goală, timpul crepuscular, cromatica funebră, moartea, epoca tehnicii si citadinismul, orașul devenind un spațiu angoasant, ce produce claustrare omului modern, incapabil de a se integra într-o societate care nu îi poate înțelege aspirațiile. Așadar,criza lăuntrică este specifică modernismului, iar ea este redată sugestiv prin stări dilematice fără remediu. Finalitatea poeziei moderniste se caracterizează prin amestecul fascinației și al ininteligibilului, prin intelectualizarea limbajului, prin introducerea conceptului de calcul și al premeditării, precum și a elementelor mistice și arhaice. De asemenea, Hugo Friedrich vorbește despre un anumit contrast între simplitatea expresiei și complexitatea semnificației, astfel încât cuvintele simple pot avea mai multe sensuri și sunt adesea folosite în lirica modernă în crearea simbolurilor ce susțin pluriinterpretarea. Tipul de lirism se caracterizează prin depersonalizarea eului liric, prin obiectivizarea acestuia, însă nu a eului empiric, ca în cazul romantismului, ci a eului abstract, artificial, dezumanizat ori primitiv, astfel criza interioară devenind o stare permanentă. O altă trăsătură a modernismului este și conceptul de „creștinism în ruină”, ce presupune incretitudinea omului modern cu privire la existența divinității, acesta fiind atras de dorința de a cerceta sacrul, de a-i găsi dovezi palpabile. Conceptul este prezent și în operele argheziene ce reflectă ipostaza eului interior, aflat între „credință” și „tăgadă”, fapt justificat și de experiența monahală a poetului, care îl îndreaptă spre distincția dintre dogmatism și trăirea intima a sentimentului religios. Astfel, tema poeziei Între două nopți este prăpastia dintre cele două lumi: lumea sacrului, a divinității, pe de o parte, și lumea materială, a omenirii, pe de altă parte, în text fiind evidențiată criza interioară a eului liric cu privire la cele două tipuri de existență. Titlul ilustrează, în mod figurat, discrepanțele dintre cele două medii, precum și raportul dintre omul aflat în lumea materială si divinitatea care decide destinul uman. Această idee este nuanțată prin substantivul „noapte”, simbol al necunoscutului și al dezorientării spirituale. Cadrul interior al poeziei argheziene sugerează lumea materială,îngustă în semnificații, iar exteriorul ilustrează lumea sacrului, a cripticului, care este, prin definiție, nemărginită. Astfel, „odaia” este un element al mediului interior și poate

avea semnificația morții sufletești a individului, sugerând ideea de cavou, de spațiu închis. În acest mod, misterul lumii divine poate fi revelat doar în momentul morții, când entitățile sacre își fac apariția, având o poziție superioară. De asemenea, divinitatea posedă forța de a controla ființa umana, condiționându-i gesturile, fapt ilustrat de metafora „săpând s-a rupt lopata. Ce-l ce-o știrbise, iată-l, /Cu moaștele-i de piatră, fusese însuși Tatăl.” Un alt element important îl reprezintă metamorfoza eului liric; este prezentată în mod figurat ideea „marii trecerei”, a transpunerii individului în universul spiritual, „pământul” fiind simbolul lumii materiale, ce rămâne în urma decesului trupesc, iar „fereastra” indicând universul celest, dimensiunea spațială în care spiritul uman este primit și judecat de forțele celeste. Îndeosebi prin prezența epitetelor cromatice „negru” și „albastră”, este ilustrată existența duală a ființei umane: „pământul negru” semnifică elementul material al individului, iar „perdeaua lui albastră” sugerează spiritul care este nemuritor, în comparație cu trupul căruia îi este destinată îngroparea în pământ, element din care s-a născut, fapt susținut de doctrina religioasă. O altă temă literară abordată în textul citat, este hotărârea destinului de către divinitate, principiu încălcat de eul liric, care își pregătește momentul trecerii în lumea astrală, însă acest fapt devine imposibil, întrucât omul nu își poate rezerva dreptul de a-și decide singur soarta veșnică și pentru aceasta acțiune este pedepsit de către divinitate: „Cel ce o știrbise,iată-l,/Cu moaștele-i de piatră, fusese însuși Tatăl.”Astfel, Dumnezeu apare în ipostaza entității capabile a-i interzice ființei umane gestul suicidal, pedepsindu-l pe acesta prin transpunerea sa din nou în lumea materială, a suferinței: „Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,/ Și în odaia goală din nou mi-a fost urât.” În acest mod, eul liric nu are parte de mântuire, iar singurul său sentiment rămâne regretul: „Și am voit atuncea să sui și în pisc să fiu./ O stea era pe ceruri.În cer era târziu.” Opera era împărțită în trei secvențe poetice, care surprind ipostaza contemplativă a omului în raport cu misterele lumii spirituale. Prima secvență conține o comuniune între cele două medii, iar lumea materială este conturată ca fiind, mărginită în comparație cu mediul astral. Versul „Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie” exprimă ideea de căutare a misterelor divine prin sensul conotat al verbului „a săpa” și, de asemeanea, prin câmpul semantic al muncii fizice, care sugerează efortul eului liric de a-și găsi drumul spre tainele sacralității. Mediul astral este caracterizat prin vulnerabilitate, fapt sugerat de elementele meteorologice din chiasmul „Afară bătea vântul. Afară era ploaie./Afară bătea ploaia. Afară era vânt.” În acest mod, imaginea eului liric cu privire la existența divinității este deformată, conducând la un dezechilibru interior. În secvența a doua, încercarea eului interior de a dezlega tainele divinității pare a conduce spre reușită, prin metafora „Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră”, ulterior apărând chipul mântuitorului Iisus: „S-a ridicat la geamuri pământul până sus./Cât lumea-i era piscul, și-n pisc plângea Iisus.” De asemenea, este evidențiată, în

mod conotat, apariția lui Dumnezeu, fapt ce conduce la convingerea eului liric cu privire la existența unei forțe sacre, ce controlează întregul univers. Secvența a treia surprinde resemnarea eului liric cu privire la neprimirea mântuirii din partea lui Dumnezeu și, de asemenea, cadrul pământesc se află din nou în sfera universului poetic. Poezia Între două nopți se încadrează în curentul modernist prin ilustrarea trăirii antidogmatice, mistice a relației cu divinitatea, ceea ce justifică aplicarea conceptului de „creștinism în ruină”. Expresie paradoxală a credinței, poezia argheziană cu tematică filozofică și religioasă constituie un reper esential în definirea condiției omului modern.

Adela Marian, clasa a XII-a G