1

Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu

INTEGRARE ECONOMIC ăEUROPEAN

Suport de curs

CUPRINS

1. Fundamenteăteoreticeăaleăintegr riiăăeconomiceă– concepte de baza

1.1. Integrarea economica - concept si forme

1.2. Stadii si efecte ale integrarii economice

1.3. Bibliografia capitolului 1

2. Aspecteăjuridiceăşiăinstitu ionaleăaleăconstruc ieiăUniuniiăEuropeneă 2.1. Tratate fundamentale ale construc iei UE

2.2. Structura institu iilor UE şi proceduri decizionale comunitare

2.3. Bibliografia capitolului 2

3. UniuneaăEuropean ăpeădrumulăintegr riiăeconomiceă 3.1. Uniunea vamală

3.2. Pia a Internă Unică

3.3. Uniunea Economică şi Monetară

3.4. Bibliografia capitolului 3

4. Politici comune ale UE

4.1. Politica comercială

4.2. Politica de concuren ă

2

4.3. Politica agricolă comunitară

4.4. Politica regională a UE

4.5. Bibliografia capitolului 4

5. Extindereaă UEă c treă rileă dină Europaă Central ă şiă deă Est.ă Aderareaă

României la UE

5.1. Extinderea UE : conditii, valuri de extindere

5.2. Aderarea Romaniei la UE

5.3. Bibliografia capitolului 5

Bibliografie

Mirela Diaconescu, "Economie europeană", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus,

Bucureşti, 2004;

Gabriela Dăgan, ”UE între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE”,

Bucureşti, Editura ASE, 2005;

Luciana-Alexandra Ghica (coord.), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed.

Meronia, Bucuresti, 2007;

John McCormick, “Să în elegem Uniunea Europeană: o introducere concisă, Ed.

CODECS, Bucureşti, 2006;

Steven P. McGiffen , ”Uniunea Europeană. Ghid critic”, Regia Autonomă ”Monitorul

Oficial”, Bucureşti, 2007;

* * * - site-ul Uniunii Europene : www.europa.eu

3

1.Fundamenteăteoreticeăaleăintegr riiăăeconomice – concepte de baza

1.1 Integrarea economica - concept si forme

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române

verbul “aăintegra” ţ “a include, a îngloba, a încorpora, a armoniza într-un tot”;

substantivul integrare ţ “ac iunea de a (se) integra si rezultatul ei”.

Termenul provine din latinescul “integro-are” care înseamnă: a pune la un loc, a

întregi, a completa, a reuni mai multe păr i într-un tot unitar sau pentru constituirea unui

întreg, a restabili.

Termenul de integrare este folosit şi în sens sociologic pentru a desemna stabilirea

unei strânse interdependen e între păr ile unei fiin e vii sau între membrii unei societă i, ale

unei uniuni formate din multiple entită i sau din mai multe grupări de indivizi.

Din punct de vedere economic, în literatura de specialitate, termenul este utilizat atât

la nivel macroeconomic (integrare regională, integrare europeană, integrare interna ională,

integrare interstatală, etc.) cât şi microeconomic (integrarea întreprinderii1).

In ceea ce ne priveşte, ne vom referi în continuare la integrareaă economic ă

interna ional .

CONCEPTUL DE INTEGRARE ECONOMICA

In Dicţionarul Enciclopedic “integrareaă economic ă interna ional este o

trăsătură esen ială a evolu iei economiei mondiale în perioada postbelică, care constă într-o

cooperare adâncită şi permanentă, convenită şi programată între ări, de regulă vecine, pe baza

unor acorduri sau tratate interguvernamentale, prin care se prevăd înfiin area unor organiza ii

interna ionale cu caracter integra ionist (respectiv a unui spa iu economic unificat)”; ea

reflectă o treaptă calitativ superioară de adâncire a interdependen elor economice, ştiin ifice şi

tehnice şi a specializărilor între economiile diferitelor ări.

Dicţionarul de economie (coord. Ni ă Dobrotă) conferă no iunii de integrare

economică interna ională numeroase sensuri: trecerea de la microspa ii la macrospa ii, crearea

unor ansambluri economice tot mai vaste; absen a discriminărilor sau eliminarea progresivă a 1 Strategie de dezvoltare a unei întreprinderi prin asocierea, fuziunea sau absorb ia altor întreprinderi, în scopul creşterii capacită ii de concuren ă, sporirii vânzărilor şi reducerii costurilor, Dicţionar Enciclopedic, vol. III (H-K), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

4

acestora din raporturile economice între diferite state; stabilitatea şi eficien a economică a

rela iilor dintre state.

Integrareaăeconomic ănuăesteăunăscopăînăsine,ăciăunămijloc,ăoăcaleăspreărealizareaă

unor obiective ca: ridicarea prosperită ii tuturor păr ilor, men inerea păcii prin reducerea

şansei de conflict armat între parteneri.

FORME ALE INTEGRARII ECONOMICE

Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în domeniul ştiin elor economice, defineşte

integrarea ca fiind “crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea

obstacolelor artificiale din calea func ionării optime şi prin introducerea deliberată a tuturor

elementelor necesare coordonării şi unificării”.

El face distinc ia între conceptele de integrareă negativ (eliminarea tuturor

discriminărilor şi restric iilor din calea circula iei mărfurilor şi a mijloacelor de produc ie) şi

integrareă pozitiv (modificarea instrumentelor şi institu iilor existente precum şi crearea

unora noi, formarea şi aplicarea unor politici coordonate şi comune în vederea realizării unor

obiective economice şi de bunăstare, altele decât eliminarea discriminărilor) ca forme de

integrare.

Accep iunilor de mai sus acordate termenului de integrare li se adaugă şi distinc ia

care este făcută relativ recent de către teoriile integrării între integrareaă formal (ce

presupune schimbări ale reglementărilor juridice şi de altă natură în direc ia compatibilizării

reciproce şi atingerii func ionalită ii eficiente a comunită ii) şi integrarea informal (care se

referă la dinamica produc iei, a comer ului cu bunuri şi servicii şi a sistemelor de

comunica ie). Dacă integrarea formală depinde direct de ini iative politice, integrarea

informală se desfăşoară mai mult prin for a mecanismelor civiliza iei europene actuale [Marga

A.].

1.2. Stadii si efecte ale integrarii economice

In afara simplei zoneăpreferen iale (ce implică reduceri ale taxelor vamale şi a anumitor

bariere comerciale, cum ar fi contingentele), Bela Balassa distinge cinci grade (stadii sau

trepte)ă aleă integr rii clasate în ordine crescătoare din punct de vedere al intensită ii,

fiecare grad re inut fiind constituit din precedentul la care se adaugă un nou element:

5

1. zona de liber schimb - se caracterizează prin faptul că ările membre elimină (dintr-o

dată sau treptat) taxele vamale şi restric iile cantitative care frânează libera circula ie a

mărfurilor între ele, fiecare ară participantă păstrându-şi protec ia ini ială fa ă de ter i şi

deci propria ei politică comercială fa ă de restul ărilor lumii;

2. uniuneaăvamal – se distinge de forma precedentă de integrare prin adoptarea unui tarif

vamal comun si prin practicarea unei politici comerciale comune fa ă de ter i . Atât zonele

de liber schimb cât şi uniunile vamale pot fi perfecte (sau complete) când vizează toate

produsele care se schimbă reciproc şi cu ter ii sau imperfecte (incomplete) când se referă

numai la o parte din produsele care se schimba reciproc şi cu ter ii;

3. pia aăcomun (piaţă unică sau piaţă internă unică în cazul Comunită ii Europene) – este

o formă de organizare a rela iilor economice interna ionale mult mai ambi ioasă, ea

presupunând în plus fa ă de o uniune vamală trei elemente: libera circula ie a persoanelor

(favorizată prin anumite măsuri ce asigură echivalarea diplomelor, elimină discriminările

bazate pe na ionalitate în domeniul angajărilor, al remunerării, al condi iilor de lucru);

libera circula ie a capitalurilor (prin armonizări fiscale şi prin eliminarea tuturor măsurilor

de control al cursurilor de schimb); libertatea de stabilire a întreprinderilor pe întregul

teritoriu al pie ei comune. Pia a comună amplifică substan ial legăturile între economii

pentru că se unifică nu numai pie ele bunurilor, dar şi cele ale capitalurilor, serviciilor

financiare şi for ei de muncă. Astfel, se măreşte câmpul efectelor benefice ale concuren ei

interna ionale şi ale lărgirii pie elor, pentru că libera circula ie a bunurilor, serviciilor,

capitalurilor şi lucrătorilor ca şi libertatea de stabilire a întreprinderilor creează condi iile

pentru ca activită ile de produc ie a bunurilor şi serviciilor să fie realizate acolo unde ele

sunt cel mai eficiente;

4. uniuneaă economic – presupune pe lângă principiile pie ei comune, armonizarea

politicilor economice na ionale pentru a întări coeren a şi eficien a lor;

5. uniuneaăeconomic ăşiămonetar sau integrareaăeconomic ătotal – implică unificarea

politicilor monetare, fiscale, sociale şi conjuncturale, făcând necesară instaurarea a fortiori

a unei adevărate autorită i suprana ionale dacă crearea unei zone de cursuri de schimb

stabile în interiorul uniunii este înso ită de crearea unei monede comune sau unice.

6

Urmarea logică a integrării economice este uniuneaăpolitic . Integrarea politică presupune o

politică externă şi de apărare comune, precum şi institu ii cu caracter suprana ional, acceptate

de toate statele participante.

OBSERVA IE :

Deşi există o logică cumulativă a integrării economice, acest proces nu trebuie văzut ca un

proces linear, în care fiecare grad trebuie să fie realizat înainte de a trece la următorul.

Tranzi iile între diferitele stadii de integrare sunt fluente şi nu pot fi întotdeauna definite cu

claritate.

Astfel de exemplu, Comunitatea Europeană a instituit rapid o uniune vamală ca şi elemente

ale pie ei unice sau ale uniunii economice şi monetare (politica agricolă comună, apoi mai

târziu Sistemul Monetar European).

EFECTELEăSTATICEăALEăINTEGR RIIăECONOMICE:

CREAREAăŞIăDETURNAREAăDEăCOMER

Teoriileăintegr rii ce derivă din cele ale liberului schimb au la bază analizele privind

uniunile vamale sau regionale, ele constituind cheia de boltă, condi ia sine qua non a tuturor

formelor de integrare economică.

Cel care a teoretizat pentru prima dată aspectele formale ale func ionării unei uniuni

vamale a fost economistul american Jacob Viner ("The Customs Union Issue", Carnegie

Endowment for International Peace, New-York, 1950); el schi ează cadrul analitic ce permite

să se vadă dacă astfel de uniuni, definite ca zone de liber-schimb geografic limitate, ajung sau

nu să amelioreze bunăstarea generală în raport cu liberul schimb universal.

Contribu ia principală a economistului J. Viner constă în definirea şi demarcarea

efectelorădeăcreareădeăcomer ă(“tradeăcreation”)ăşiădeădeturnareăsauădeviereădeăcomer ă

(“tradeădiversion”).

Prin creareădeăcomer , J. Viner în elege apari ia de noi fluxuri comerciale în cadrul

uniunilor vamale care înlocuiesc sursele de furnizare mai pu in eficiente cu cele mai

avantajoase din punct de vedere al costurilor de produc ie. Aceasta reprezintă creareaăintern ă

deăcomer .

7

Dacă înlocuirea unor fluxuri din interiorul uniunii mai pu in avantajoase (mai pu in

eficiente din punct de vedere al costurilor de produc ie) se face cu fluxuri mai eficiente din

afara uniunii vamale, atunci are loc fenomenul de creareăextern ădeăcomer .

Dacă înlocuirea surselor de furnizare a mărfurilor, mai eficiente din punct de vedere al

costurilor de produc ie ce provin din afara uniunii vamale se face cu surse din cadrul uniunii

vamale mai pu in eficiente, dar devenite mai ieftine ca urmare a liberalizării schimburilor

comerciale reciproce şi a instituirii unui tarif vamal comun, atunci are loc fenomenul de

deturnareădeăcomer .

Ra ionamentul lui J. Viner este următorul: fie A şi B două ări care vor forma o uniune vamală

(UV), iar C o ară ter ă (poate reprezenta şi restul lumii).

Inainte de instituirea UV, taxele vamale impuse de ara A pot fi astfel încât anumite bunuri

nu sunt importate nici din B, nici din C, datorită faptului că pre ul intern, de pe pia a ării A, al

acestor bunuri este inferior pre urilor minime de import (cost de produc ie + taxa vamală).

Dacă se realizează UV între ţările A şi B, taxele vamale la importul reciproc din aceste ări

sunt eliminate; în consecin ă, anumite bunuri, pentru care costurile de produc ie sunt mai mici

în B decât în A, pot fi importate în ara A. Este ceea ce J. Viner numeşte efectul de creare de

comer .

Dar se poate presupune şi că înainte de formarea UV, ara A, ce aplica taxe vamale identice

pentru bunurile din ările B şi C, importa anumite bunuri din C, unde costurile de produc ie

sunt inferioare celor din B.

Dacă eliminarea taxelor vamale între ările A şi B face ca ara A să importe bunul respectiv

din B şi nu din C, atunci formarea uniunii vamale antrenează o deturnareădeăcomer .

Iata si un exemplu cifric pentru a pune în evidenta efectele de creare si deturnare de comert:

araăA araăB araăC Costădeăproduc ieăunitarăpt.ăprodusulăX în fiecare ar - u.m.

35 26 20

INAINTE DE REALIZAREA UNIUNII VAMALE (UV) Pre ăminimăposibilăpeăpia aă riiăA (cost de produc ie + taxa vamală) în func ie de provenien a produsului: a) taxa vamală de import de 100ș b) taxa vamală de import de 50ș

35 35

52 39

40 30

araăAă+ă araăBăţăUV Pre urileăminimeăposibileăpeăpia aă riiăAă în func ie de provenien a produsului: a) taxa vamală de import de 100ș b) taxa vamală de import de 50ș

35 35

26 26

40 30

8

Din unghiul teoriei bunăstării, problema este de a şti care va fi rezultanta efectelor de creare

şi deturnare de comerţ, altfel spus efectul net. De exemplu, dacă uniunea vamală conduce la

o creare netă de comer , atunci ea este avantajoasă şi va antrena o creştere a bunăstării.

J. Viner a arătat că o uniune vamală poate fie să îmbunătă ească, fie să deterioreze alocarea de

resurse, adică să conducă fie la creare de comer , fie la deturnare de comer ; cele două efecte

de creare şi deturnare de comerţ pot apărea însă şi simultan, atunci când producătorul mai

eficient se situează în afara uniunii vamale: dacă producătorii din uniunea vamală îşi dezvoltă

vânzările în zona de integrare peste cantită ile importate anterior de la producătorii eficien i

din afara uniunii vamale, partea din noile schimburi ce se substituie în mod riguros vechilor

importuri constituie o deturnare de comer , iar partea ce corespunde creşterii vânzărilor

reprezintă o creare de comer .

J. Viner admite, în ultimă instan ă, că numai studiul concret al zonelor integrate permite să se

vadă dacă integrarea regională generează efecte de creare de comer superioare celor de

deturnare de comer .

1.3. Bibliografia capitolului 1

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente si etape ale constructiei

europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.

Dic ionar Enciclopedic (1999), vol. III (H-K), Editura Enciclopedică, Bucureşti.

Dic ionarul Explicativ al Limbii Române (1998), Edi ia a II-a, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti.

Dobrotă N. (coord.) (1999), Dic ionar de economie, Editura Economică, Bucureşti.

Marga A. (1995), "Filosofia unificării europene", Biblioteca Apostrof, Cluj.

Redor D. (1999), "Economie européenne", Collection "Les Fondamentaux - La

Bibliothèque de l'étudiant - Economie", Hachette.

9

2.Aspecteăjuridiceăşiăinstitu ionaleăaleăconstruc ieiăUniuniiăEuropene

2.1.ăTratateăfundamentaleăaleăconstruc ieiăUE

Constructia Uniunii Europene poate fi asemuita cu cea a unei case. Casa numita ”Uniunea

Europeana”, locuita în prezent de 28 de membri, este construita din mai multi pereti ale caror

fundatii au la baza o serie de tratate distincte si succesive. Punerea în comun a mijloacelor

institutionale este liantul care asigura, atat cat este posibil, soliditatea ansamblului.

• Puterile şi responsabilită ile institu iilor UE, cadrul politic, precum şi regulile şi

procedurile ce trebuie urmate sunt stipulate în Tratatele ce fundamentează Uniunea.

• Tratatele constituie bazaăoric reiăac iuniăaăUniunii, astfel ca UE nu are competen e

în afara domeniilor acoperite prin Tratate.

• Tratatele sunt agreate de către şefii de stat şi de guvern ai tuturor statelor membre şi

trebuie ratificate de către statele membre, de regula prin intermediul parlamentelor

na ionale.

• De-a lungul anilor, ca răspuns la o serie de presiuni, cadrul Tratatelor CE/UE a fost

extins,ă consolidată şiă democratizat. In schema de mai jos este prezentata evolutia

tratatelor ce au pus bazele Comunitatilor Europene, respectiv a UE de-a lungul

timpului (anul indicat reprezinta momentul intrarii în vigoare al tratatului).

2

Tratatul CECO(Tratatul de la Paris)

1952

Tratatele Euratom şi CEE(Tratatele de la Roma)

1958

1967Tratatul de Fuziune

1993Tratatul asupra UE

(Tratatul de la

Maastricht)

Tratatul de la Amsterdam

1999

1987Actul Unic European

Tratatul asupra Constituţiei UE(Noul Tratat de la Roma - Respins

2005

Tratatul de la Lisabona –semnat în dec. 2007/in

vigoare 1dec.2009

Tratatele Comunită ilor Europene - UE

Tratatul de la Nisa

2003

10

O prezentare foarte succinta a fiecarui Tratat arata urmatoarele :

Tratatul de la Paris (semnat în 1951 de 6 state - Belgia, Fran a, Germania, Italia,

Luxemburg şi Olanda , în vigoare din 1952) a pus bazele Comunită ii Europene a

Cărbunelui şi O elului (CECO); a fost un tratat (lex specialis) ce a vizat integrarea

economica sectoriala, fiind încheiat pe o perioada de 50 de ani; a expirat la 23 iulie 2002,

Tratatul de la Nisa fiind cel ce a prevazut solutionarea disparitiei lui; dpdv institutional a

creat următoarea structură institu ională:

- Înalta Autoritate

- Consiliul de Miniştri

- Adunarea Comună

- Curtea de Justi ie.

iar, dpdv politic, a pus bazele pentru o pia ă comună a cărbunelui, o elului, cocsului şi

minereurilor de fier.

Tratatele de la Roma (semnate în 1957 de aceleasi 6 state fondatoare, în vigoare din

1958) au creat înca 2 Comunitati : Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Ca si institutii acestea au creat

cate o Comisie si un Consiliu de Ministri pentru fiecare dintre Comunitati, Adunarea si

Curtea de Justitie fiind institutii comune tuturor celor 3 Comunitati.

- Tratatul de la Roma privind crearea CEE a constituit baza juridică a întregii

activită i comunitare, fiind un tratat-cadru (lex generalis) încheiat pe o perioada

nedeterminata, vizand integrarea economica generala. Din punct de vedere

economic, obiectivul Tratatului era de apropiere a economiilor na ionale prin

instituirea unei uniuni vamale, prin libera circula ie a persoanelor, serviciilor şi

capitalurilor, prin intermediul unor politici comune (în agricultură, transporturi şi în

domeniul concuren ei), prin apropierea legisla iilor na ionale în măsura în care

func ionarea pie ei comune o cerea, printr-o serie de proceduri ce permiteau

coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi remedierea dezechilibrelor

din balan ele de plă i; se prevedea crearea unui Fond social european şi a unei Bănci

europene de investi ii, etc. In plus, articolul 237 prevedea că “orice stat european poate

cere să devină membru al Comunită ii”; în fa a unei astfel de cereri Consiliul trebuie

să se pronun e cu unanimitate, iar acordul trebuie să fie ratificat de toate statele

membre.

11

- Tratatul de la Roma privind crearea Euratom este un tratat (lex specialis) ce

vizeaza integrarea economica sectoriala si care a fost încheiat pe durata nelimitata;

acesta pune bazele unei piete comune în domeniul energiei nucleare.

- Tratatul de la Roma a fost pe alocuri amendat sau completat în cursul următorilor 30 de ani de

la semnarea sa; astfel, pot fi men ionate textul tratatului prin care fuzionează institu iile

însărcinate cu realizarea func ionării celor trei Comunită i (CEE, CECO, Euratom),

amendamentele referitoare la buget şi resursele sale, modificări cu ocazia lărgirilor succesive

şi mai ales Actul Unic European.

Tratatul de la Maastricht (semnat în feb.1992, în vigoare din 1 nov.1993) a adus

modificări şi completări la cele trei tratate existente : CECO-1951, CEE-1957 şi Euratom-1957;

conform tratatului, CEE se va numi în mod oficial Comunitatea Europeană (iar cele 3 comunită i

se vor numi Comunită ile Europene), iar după punerea în aplicare a acestui tratat, acestea se vor

numi Uniunea Europeană. In tratatul general privind Uniunea Europeană, în capitole separate au

fost cuprinse dispozi ii privind cooperarea în domeniile justi iei şi afacerilor interne precum şi

dispozi ii privind politica externă şi de securitate comună.

- Principale inovatii ale Tratatului de la Maastricht:

O cetă enie a uniunii este instituită pentru toate persoanele având na ionalitatea

unui stat membru ;

Introduce procedura de codecizie ce sporeşte puterile Parlamentului European;

Extinde baza juridică a votului cu majoritate calificata în Consiliul de Miniştri;

Introduce principiul subsidiarităţii (Art. 3b “Comunitatea va ac iona între

limitele puterilor conferite prin Tratat şi a obiectivelor atribuite prin acesta.

Conform principiului subsidiarită ii, în domeniile ce nu sunt de competen a sa

exclusivă, Comunitatea va ac iona numai dacă şi atâta timp cât obiectivele

ac iunii propuse nu pot fi atinse în mod suficient de către statele membre şi

astfel, din motive de anvergură şi efecte, pot fi atinse mai bine de către

Comunitate.”)

Furnizează cadrul şi calendarul pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare.

Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, a intrat în vigoare la 1 mai 1999) –

revizuieşte şi completează Tratatul de la Maastricht şi îşi propune să construiască o

Europă mai apropiată de cetă enii săi, capabilă să func ioneze cu un număr sporit de

membri, după aderarea ărilor asociate. Alături de dispozi iile privind Uniunea Economică

şi Monetară, Tratatul de la Amsterdam con ine şi un pachet de măsuri cu caracter social

privind creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă. Tratatul include un articol

12

nou, consacrat principiului general al nediscriminării (Uniunea poate combate orice

formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, vârstă

sau orientare sexuală). Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni

de ajutor umanitar şi de men inere a păcii (misiuni Petersberg). Tratatul a prevazut ca, în

următorii 5 ani după intrarea sa în vigoare, măsurile privind libera circula ie a persoanelor

străine în UE, controalele la frontiere, imigrarea şi dreptul de azil să fie unificate după

consultarea cu Parlamentul şi printr-o decizie cu unanimitate a Consiliului. Tratatul de la

Amsterdam creşte considerabil responsabilitatea Parlamentului, făcând din procedura de

codecizie regula cvasi-generală si extinde către noi domenii politice posibilitatea de a

adopta o decizie cu majoritate calificată în cadrul Consiliului UE.

Tratatul de la Nisa (semnat în feb.2001, în vigoare de la 1 feb.2003) a avut ca scop

adaptarea func ionarii institu iilor europene în perspectiva unei extinderi a UE la 27 de

state membre. In consecinta, schimba reprezentarea nationala la nivelul institu iilor UE în

vederea pregătirii pentru extindere, schimbă ponderarea votului cu majoritate calificata în

Consiliul UE si extinde baza juridică a acestuia si realizeaza o extindere de mică

anvergură a aplicării procedurii de codecizie.

Tratatul de la Lisabona - este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a

urmărit reformarea cadrului legal al Uniunii. Condi iile impuse de trecerea de la 15 la 27

de state membre în urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut necesară reformarea

institu iilor Uniunii, precum şi a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în

vederea sporirii eficien ei întregului sistem comunitar. Noul Tratat de organizare şi

func ionare a Uniunii Europene a fost semnat de către şefii de stat/guvern ai statelor

membre la 13 decembrie 2007, la Lisabona. Titulatura sa oficială este Tratatul de la

LisabonaădeămodificareăaăTratatuluiăprivindăUniuneaăEuropean ăşiăaăTratatuluiădeă

instituireăaăComunit iiăEuropene. Acesta a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. După

eşecul ratificării Tratatului deă instituireă aă uneiăConstitu iiă pentruăEuropa,ă cunoscut

sub numele de Tratatulă Constitu ional, un pas important în reluarea procesului de

reformare a Tratatelor UE a fost reprezentat de elaborarea şi adoptarea Declara iei de la

Berlin pentru aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Documentul,

adoptat la 25 martie 2007 de cele 27 de state membre de atunci şi de institu iile Uniunii,

subliniază realizările Uniunii de la crearea sa şi reafirmă solidaritatea statelor membre în

jurul unor proiecte şi obiective comune pentru viitor. Consiliul European din 21-23 iunie

2007 a decis elaborarea unui Tratat de Reformă a Uniunii şi a adoptat un mandat clar şi

13

detaliat în acest sens, care a condus la semnarea Tratatului în decembrie 2007, la

Lisabona. România s-a asociat încă de la început dezbaterilor pe această temă, fiind

conştientă de importan a noului Tratat pentru dezvoltarea ulterioară a Uniunii şi a

modalită ilor în care aceasta va răspunde aşteptărilor cetă enilor europeni, inclusiv celor

români. Tratatul de la Lisabona, la fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv,

Tratatul de la Nisa, este un tratat de amendare a Tratatelor existente. Acesta cuprinde

Tratatul Uniunii Europene (TUE) şi Tratatul privind func ionarea Uniunii (TFUE), care

reprezintă tratatele de bază ale Uniunii şi au o valoare juridică egală. Tratatul de la

Lisabona con ine, de asemenea, o serie de Protocoale şi de Declara ii. România a sus inut

activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inova iilor prevăzute anterior

de Tratatul Constitu ional. Ratificarea Tratatului de la Lisabona a fost finalizată de către

toate cele 27 de state membre UE la 13 noiembrie 2009. România este unul dintre primele

state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul român finalizând procedura de

ratificare la data de 4 februarie 2008. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Cronologiaăratific riiăTratatuluiădeălaăLisabona Stat membru Dataăratific rii Modalitatea de ratificare Data depunerii

instrumentului de ratificare Ungaria 17 decembrie 2007 Parlament 6 februarie 2008 Slovenia 29 ianuarie 2008 Parlament 30 aprilie 2008 Malta 29 ianuarie 2008 Parlament 6 februarie 2008 România 4 februarie 2008 Parlament 11 martie 2008 Fran a 8 februarie 2008 Parlament 14 februarie 2008 Bulgaria 21 martie 2008 Parlament 28 aprilie 2008 Polonia 2 aprilie 2008 Parlament 12 octombrie 2009 Slovacia 10 aprilie 2008 Parlament 24 iunie 2008 Portugalia 23 aprilie 2008 Parlament 17 iunie 2008 Danemarca 24 aprilie 2008 Parlament 29 mai 2008 Austria 24 aprilie 2008 Parlament 13 mai 2008 Letonia 8 mai 2008 Parlament 16 iunie 2008 Lituania 8 mai 2008 Parlament 26 august 2008 Germania 23 mai 2008 Parlament 25 septembrie 2009 Luxemburg 29 mai 2008 Parlament 21 iulie 2008 Finlanda 11 iunie 2008 Parlament 30 septembrie 2008 Estonia 11 iunie 2008 Parlament 23 septembrie 2008 Grecia 12 iunie 2008 Parlament 12 august 2008 Marea Britanie 18 iunie 2008 Parlament 16 iulie 2008 Cipru 3 iulie 2008 Parlament 26 august 2008 Olanda 8 iulie 2008 Parlament 11septembrie 2008 Belgia 11 iulie 2008 Parlament 15 octombrie 2008 Spania 15 iulie 2008 Parlament 8 octombrie 2008 Italia 31 iulie 2008 Parlament 8 august 2008

14

Suedia 20 noiembrie 2008 Parlament 10 decembrie 2008 Republica Cehă 6 mai 2009 Parlament 13 noiembrie 2009 Irlanda 2 octombrie 2009 Referendum 23 octombrie 2009

Scurta prezentarea a Tratatului de la Lisabona

1. OăEurop ămaiădemocratic ă şiămaiă transparent , în care Parlamentul European şi

parlamentele na ionale se bucură de un rol consolidat, în care cetă enii au mai multe

şanse de a fi asculta i şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi

na ional şi de către cine.

• Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales

direct de către cetă enii Uniunii Europene, va avea noi atribu ii privind

legisla ia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile interna ionale. Prin faptul că

se va recurge mai des la procedura de co-decizie în cadrul elaborării

politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o pozi ie de egalitate

cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei

mai mari păr i a legisla iei Uniunii Europene.

• O mai mare implicare a parlamentelor na ionale: parlamentele na ionale vor

participa într-o măsură mai mare la activită ile Uniunii Europene, în special

datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine

numai atunci când se pot ob ine rezultate mai bune la nivel comunitar

(principiul subsidiarită ii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului

European, implicarea parlamentelor na ionale va conduce la consolidarea

caracterului democratic şi la creşterea legitimită ii ac iunilor Uniunii.

• O voce mai puternică pentru cetă eni: datorită ini iativei cetă enilor, un milion

de cetă eni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi

propuneri politice.

• Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru

prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

• Cine şi ce face: rela ia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni

mai clară odată cu clasificarea competen elor. Tratatul introduce o clasificare

general ăaăcompeten elor în trei categorii:

1. Competen eleă exclusive: doar Uniunea are puterea de a legifera în

domenii precum uniunea vamală, politica comercială comună sau

concuren a.

15

2. Ac iunileădeăsprijin,ăde coordonare sau de completare : interven ia

Uniunii se limitează la sus inerea ac iunilor întreprinse de statele

membre, de exemplu, prin intermediul ajutoarelor financiare. Sunt

vizate domenii precum cultura, educa ia sau industria.

3. Competen eleă partajate: acoperă celelalte domenii, printre care se

numără protec ia mediului, transporturile şi protec ia consumatorilor.

Distribuirea puterii de legiferare între Uniunea Europeană şi statele

membre se face respectând principiul subsidiarită ii.

2. OăEurop ămaiăeficient , cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu institu ii

eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană capabilă să ac ioneze mai bine în

domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

• Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi

extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare

mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorită ii calificate se

va baza pe sistemul dublei majorită i, a statelor membre şi a popula iei,

reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se ob ine atunci

când o decizie este luată prin votul a 55ș din statele membre, reprezentând cel

pu in 65ș din popula ia Uniunii.

• Ună cadruă institu ională maiă stabilă şiă maiă eficient: Tratatul nu schimbă

fundamental structura institu ională a UE, care se va baza, în continuare, pe

triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Totuşi, el introduce câteva elemente

noi menite să amelioreze eficien a, coeren a şi transparen a institu iilor.

• vor exista 7 institu ii: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul,

Comisia Europeană, Curtea de Justi ie a Uniunii Europene, Banca Centrală

Europeană şi Curtea de Conturi.

Parlamentul European

– Tratatul de la Lisabona sporeşte competen ele acestuia la nivel legislativ,

bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor interna ionale. De asemenea,

Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputa ilor europeni nu

va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state

membre se va face după principiul propor ionalită ii degresive. Altfel spus,

deputa ii din ările cu cei mai mul i locuitori vor reprezenta un număr mai mare

de cetă eni decât deputa ii din ările cel mai pu in populate. Tratatul mai

16

precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6

deputa i şi de maxim 96.

Consiliul European

– are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor si devine o institu ie a UE,

fără a primi însă noi atribu ii. Este creat totuşi un nou post, cel de Preşedinte al

Consiliul European. Acesta este ales de Consiliul European pentru un mandat

de doi ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea

lucrărilor Consiliului European şi de a găsi solu ii care să conducă la ob inerea

consensului. Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte func ii la

nivel na ional.

Consiliul

– Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare

măsură neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative

şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va men ine rolul central în materie de politică

externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor

economice.

– Schimbarea esen ială adusă de T. Lisabona se referă la procesul de decizie:

Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excep ia cazurilor în care

tratatele prevăd o altă procedură (ex. votul în unanimitate). Dupa intrarea în

vigoare a T. Lisabona, votul cu majoritate calificată este extins la numeroase

domenii de ac iune (de ex., imigrarea sau cultura).

– Ulterior, introducerea, în 2014, a votului cu dublă majoritate al statelor

membre ale UE (55ș) şi al popula iei (65ș), care reflectă dubla legitimitate a

Uniunii, va conduce la consolidarea transparen ei şi eficien ei. Noua modalitate

de calcul va fi completată de un mecanism care ar trebui să permită unui număr

mic de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste

opozi ia fa ă de o decizie. Într-o astfel de situa ie, Consiliul trebuie să facă tot

ce-i va sta în putin ă pentru a ob ine, într-un interval de timp rezonabil, o

solu ie satisfăcătoare pentru ambele păr i.

Comisia Europeană

– Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general

european. T. Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit

principiului rota iei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va

fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor

17

membre. Nr. membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European

cu unanimitate de voturi. La solicitarea Irlandei, Consiliul European din 11-12

dec. 2008 a decis în unanimitate că va actiona în sensul mentinerii sistemului

un stat / un comisar pt. structura Comisiei si dupa 2014.

– Rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce acesta îi va putea

obliga pe membrii colegiului să demisioneze.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi

vicepreşedinte al Comisiei

– Înfiin area postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi

politica de securitate este una dintre inova iile institu ionale majore ale

Tratatului de la Lisabona. În consecin ă, coeren a ac iunii externe a Uniunii ar

trebui să fie ameliorată.

– Acest Înalt Reprezentant va avea o dubl ă misiune: pe de o parte, va fi

împuternicitulăConsiliuluiăpentruăpoliticaăextern ăşiădeăsecuritateăcomun

(PESC) iar pe de altă parte, va fi vicepreşedinteă alăComisieiă pentruă rela iiă

externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare

comună, va prezida i Consiliul „Afaceri externe”. În plus, va reprezenta

Uniunea pe scena interna ională în domeniul PESC şi va fi asistat de un

serviciu european pentru ac iune externă, format din func ionari ai Consiliului,

Comisiei şi serviciilor diplomatice na ionale.

Celelalte instituţii

• Dispozi iile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE) şi la

Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile.

• În ceea ce priveşte Curtea de Justi ie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona

extinde domeniul de interven ie al acesteia, mai ales în materie de cooperare penală şi

poli ienească şi introduce câteva modificări procedurale.

3. Oă Europ ă aă drepturilor,ă valorilor,ă libert ii,ă solidarit iiă şiă siguran ei,ă careă

promoveaz ă valorileă Uniunii,ă introduce Carta drepturilor fundamentale în

dreptulăprimarăeuropean,ăprevedeănoiămecanismeădeăsolidaritateăşiăasigur ăoămaiă

bun ăprotec ieăaăcet enilorăeuropeni.ă

• Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile

şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească

drept punct de referin ă pentru cetă enii europeni şi să arate ce anume are de

oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

18

• Drepturileă cet eniloră şiă Cartaă drepturiloră fundamentale:ă Tratatul de la

Lisabona men ine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special,

garantează libertă ile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi

conferă dispozi iilor acesteia for ă juridică obligatorie. Se referă la drepturi

civile, politice, economice şi sociale.

• Libertateă pentruă cet eniiă europeni:ă Tratatul de la Lisabona men ine şi

consolidează cele „patru libertă i”, precum şi libertatea politică, economică şi

socială a cetă enilor europeni.

• Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că

Uniunea şi statele membre ac ionează împreună într-un spirit de solidaritate în

cazul în care un stat membru este inta unui atac terorist sau victima unui

dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază

solidaritatea în domeniul energiei.

• Maiă mult ă siguran ă pentruă to i:ă Uniunea va beneficia de o capacitate

extinsă de ac iune în materie de libertate, securitate şi justi ie, ceea ce va aduce

avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva

criminalită ii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protec ie civilă,

ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări

capacitatea Uniunii de a răspunde la amenin ările la adresa securită ii

cetă enilor europeni.

4. Europaăcaăactorăpeăscenaăinterna ional – instrumentele de politică externă de care

dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea

noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în rela iile cu

partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza for a dobândită de Europa în domeniul

economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile

europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor

membre în domeniul afacerilor externe.

• Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de

securitate, care va fi şi unul din vicepreşedin ii Comisiei, va creşte impactul,

coeren a şi vizibilitatea ac iunii externe a UE.

• Noul Serviciuă europeană pentruă ac iuneă extern va oferi Înaltului

Reprezentant sprijinul necesar.

19

• Uniuneaăvaăaveaăoăpersonalitateăjuridic ăunic , ceea ce îi va întări puterea

de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener

mai vizibil pentru ările ter e şi organiza iile interna ionale.

• Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor men ine

unele modalită i decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare

consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

2.2.ăStructuraăinstitu iilorăUEăşiăproceduriădecizionaleăcomunitare

Cadrul institu ional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratatele fundamentale, are

la bază "un triunghi institu ional" alcătuit din Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană

şi Parlamentul European. Aceste institu ii sunt actorii procesului decizional, lor alăturându-li-

se Consiliul European, care defineşte orientările politice generale. Aplicarea normelor UE este

supravegheată de Curtea de Justi ie a Uniunii Europene, iar partea financiară a activită ilor

este verificată de Curtea Europeană de Conturi. Pe lângă aceste institu ii, UE include si alte

institutii si de organisme specializate, cu rol financiar, consultativ etc.

Comitetul Economic si Social European reprezintă actorii economici şi sociali din

societatea civilă organizată, precum angajatorii şi angaja ii, sindicatele şi organiza iile de

consumatori;

Comitetul Regiunilor reprezintă autorită ile regionale şi locale;

Banca Europeana de Investitii finan ează investi iile în proiecte de dezvoltare

economică în interiorul şi în exteriorul UE şi sus ine micile întreprinderi prin Fondul

European de Investitii;

Banca Centrala Europeana este responsabilă de politica monetară europeană;

Mediatorul (Ombudsman) European investighează plângerile privind administrarea

defectuoasă înaintate împotriva institu iilor şi organismelor UE;

Controlorul European pentru Protectia Datelor asigură protec ia datelor cu caracter

personal ale cetă enilor.

20

Consiliul European

Consiliul European a fost înfiin at în în urma conferin ei la nivel înalt de la Paris din 10

decembrie 1974, prima sa întâlnire având loc la Dublin în 1975.

Curtea de Justiţie a UE

Comitetul Economic şi Social

Alte organisme şi agenţii

Instituţii-cadru

Organisme consultative

Structura institutionala cf. T. de la Lisabona

Comitetul Regiunilor

Banca Centrală Europeană Curtea Europeană de Conturi

Instituţii

Comisia Europeană

Consiliul UE (Consiliul de Miniştri) Parlamentul European

Consiliul European

Mecanism institu ional

Consiliul European(re)modelează viziunea

politică a Uniunii Comisia Europeanăelaborează politicile comunitare

şi ini iază legisla ia aferentă

Consiliul şi Parlamentul

adoptă legisla ia

Comisia şi statele membreasigură implementarea legisla iei

Comisia şi Curtea de Justiţieveghează la respectarea

dreptului european

Curtea de Conturiveghează la administrarea corectă,

eficace şi eficientă a fondurilor

Mediatorul Europeanveghează asupra rela iei

dintre organismele UE şi persoane

Celelalte organismesprijină şi completează

activită ile institu iilor

21

Rolul Consiliului European este de a impulsiona dezvoltarea Uniunii şi de a stabili politicile

generale necesare acestei dezvoltări. Atribu iile Consiliului European, care a devenit şi

principalul factor de decizie în ceea ce priveşte viitorul Uniunii, sunt:

desemnarea principalelor linii de ac iune la nivelul evolu iei interna ionale a

construc iei europene;

stabilirea orientărilor generale în domeniul politicilor economice, sociale şi

externe;

luarea deciziilor la cel mai înalt nivel în privin a problemelor deosebite care pot

apărea în cadrul domeniului economic, social, financiar şi de politică externă.

Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni,

precum şi un raport scris privind progresele UE.

Iata o schema ce prezinta în mod sintetic aceasta institutie a UE:

Consiliul European

Sediul : Bruxelles Web: http://www.european-council.europa.eu

Membri: şefii de stat sau de guvern ai SM, preşedinteleConsiliului European şi preşedintele Comisiei.

•Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.

•Când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru, iar în ceea ce-l priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei.

A devenit o instituţie cf. prevederilor T. Lisabona (1 dec. 2009). Consiliul European îşi alege Preşedintele cu majoritate calificată.Mandatul Preşedintelui este de 2,5 ani, cu posibilitatea reînnoirii osingură dată.

•Preşedintele său actual este Donald Tusk. Se întruneşte de 2 ori/semestru, la convocarea preşedintelui său.

Când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniuneextraordinară a Consiliului European.

Defineşte orientările şi priorităţile politice generale ale UE.Nu exercită funcţii legislative.Deciziile se adoptă de regulă princonsens.

În unele cazuri, Consiliul European adoptă deciziile în unanimitatesau cu majoritate, în funcţie de ceeace prevăddispoziţiile tratatului.

Consiliul Uniunii Europene

Miniştrii din statele membre se întrunesc în cadrul Consiliului Uniunii Europene. În func ie de

chestiunea de pe ordinea de zi, fiecare ară va fi reprezentată de ministrul care răspunde de

subiectul în cauză (afaceri externe, finan e, probleme sociale, transporturi, agricultură, etc.).

22

Preşedin ia Consiliului este de inută timp de şase luni de către fiecare stat membru, pe baza

unui sistem de rota ie.

Consiliulăr spundeădeăluareaădeciziilorăşiădeăcoordonare.

Consiliul Uniunii Europene adoptă legi, legiferând, în mod normal, împreună cu

Parlamentul European.

Consiliul coordonează politicile economice generale ale statelor membre.

Consiliul defineşte şi pune în aplicare politica externă şi de securitate comună a

UE, pe baza liniilor directoare stabilite de Consiliul European.

Consiliul încheie, în numele Comunită ii şi al Uniunii, acorduri interna ionale între

UE şi unul sau mai multe state sau organiza ii interna ionale.

Consiliul coordonează ac iunile statelor membre şi adoptă măsuri în domeniul

cooperării poli ieneşti şi judiciare în materie penală.

Consiliul şi Parlamentul European constituie autoritatea bugetară care adoptă

bugetul Comunită ii.

Actele Consiliului

Actele Consiliului pot fi sub formă de regulamente, directive, decizii, ac iuni comune sau

pozi ii comune, recomandări sau avize. De asemenea, Consiliul poate adopta concluzii,

declara ii sau rezolu ii.

Atunci când Consiliul ac ionează în calitate de legiuitor, Comisia Europeană este, în principiu,

cea care face propunerile. Acestea sunt examinate de către Consiliu, care poate aduce

modificări înainte de a le adopta.

Parlamentul European este un participant activ în cadrul acestui proces legislativ. Legisla ia

comunitară referitoare la o gamă amplă de chestiuni se adoptă în comun de către Parlament şi

Consiliu, utilizând procedura legislativă ordinară (fosta „codecizie”).

Num rulă deă voturiă deă careă dispuneă fiecareă stată membruă esteă stabilită prină tratate.ă

Tratateleăsuntăceleăcareădefinesc,ădeăasemenea,ăcazurileăînăcareăesteănecesar ămajoritatea

simpl ,ămajoritateaăcalificat ăsauăunanimitatea.ă

Consiliul Uniunii Europene este asistat de un Secretariat General, dar şi de mai multe

comitete, dintre care cel mai important este COREPER (Comitetul Reprezentan ilor

Permanen i). Acesta este format din reprezentan ii statelor membre, fiind un organ permanent,

de natură diplomatică, care pregăteşte şedin ele Consiliului, propunerile de decizii precum şi

propunerile de compromis.

In continuare este prezentat în mod schematic Consiliul Uniunii Europene:

23

24

ComisiaăEuropean

Comisia Europeană este organul executiv al UE. Ea propune noile reglementări comunitare şi

se ocupă de gestionarea cotidiană a punerii în aplicare a politicilor europene şi a modului în

care sunt cheltuite fondurile UE. Reprezentând interesele Europei în ansamblul său, Comisia

se asigură că tratatele şi legisla ia europeană sunt respectate de toate statele membre.

Este alcatuita în prezent din 28 de comisari, numi i de guvernele statelor membre din rândul

cetă enilor acestora. Deşi membrii Comisiei sunt numi i de statele membre, aceştia reprezintă

interesele comunitare şi nu pe cele na ionale. Pe durata mandatului lor (5 ani), comisarii

europeni vor ac iona în deplină independen ă fa ă de statele care i-au numit, ab inându-se de

la orice ac iune care ar putea fi incompatibilă cu atribu iile lor. Comisia este condusă de un

Preşedinte care este desemnat de Consiliul European, care-i desemnează si pe ceilalti comisari

cu acordul Pre edintelui numit ; componen a Comisiei, (inclusiv Pre edintele) este supusă

aprobării Parlamentului European.

Comisia Europeană are următoarele atribu ii:

atribu ii de ini iativă legislativa;

putere de execu ie, Comisia având misiunea de a urmării aducerea la îndeplinire a

deciziilor Consiliului;

asigură respectarea tratatelor şi a obliga iilor comunitare putând impune sanc iuni

pentru nerespectarea acestora;

gestionează bugetul şi fondurile structurale comunitare;

putere de negociere în raport cu statele ter e şi alte organiza ii.

25

Parlamentul European

Parlamentul European (PE) este ales de cetă enii UE pentru a le reprezenta interesele. Îşi are

originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii PE sunt aleşi prin

vot direct de către cetă enii UE. Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetă ean UE are

dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde locuieşte în UE. Cele mai recente alegeri au

avut loc în mai 2014. Astfel, Parlamentul exprimă voin a democratică a celor peste 500 de

milioane de cetă eni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discu iile cu alte institu ii UE.

Numărul parlamentarilor provenind din fiecare ară este aproximativ propor ional cu numărul

locuitorilor ării respective. În baza Tratatului de la Lisabona, nicio ară nu poate avea mai

pu in de 6 reprezentan i sau mai mult de 96. Componen a actuală a Parlamentului s-a

modificat, astfel ca, de ex., numărul deputa ilor din Germania a fost redus de la 99 la 96, iar

cel al deputa ilor din Letonia a scăzut de la 9 la 8.

Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupa i în func ie de ările de origine, ci de

afinită ile politice la nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care apar in, ei reprezintă

26

toate punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană, de la adep ii

convinşi ai federalismului până la euroscepticii ferven i.

Martin Schulz a fost ales preşedinte al PE la 17 ianuarie 2012, pentru un mandat de doi ani şi

jumătate.

Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi

Strasbourg (Fran a). La Luxemburg se află sediul administrativ („Secretariatul General”).

Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la

Strasbourg şi uneori la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la Bruxelles.

Parlamentul îndeplineşte trei func ii principale:

1. Adopt ă legileă europene – în colaborare cu Consiliul, în multe domenii de politici

publice. Faptul că PE este ales prin vot direct de către cetă enii UE reprezintă o

garan ie a legitimită ii democratice a legisla iei europene.

2. Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte institu ii UE, în special

asupra Comisiei. Parlamentul de ine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii

nominaliza i şi are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze.

27

3. Controlulă finan elorăpublice. Împreună cu Consiliul, Parlamentul de ine autoritatea

asupra bugetului UE şi poate influen a cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau

respinge întregul proiect de buget.

28

Parlamentul European - continuare

Controlul finanţelor publiceParlamentul şi Consiliul stabilesc împreună bugetul anual al UE. Parlamentul dezbate proiectul de buget în 2 lecturi succesive, dar bugetul nu intră în vigoare decât după semnarea de către preşedintele Parlamentului.Comisia pentru control bugetar a PE monitorizează modul în care se cheltuiesc fondurile bugetare. Parlamentul hotărăşte, în fiecare an, dacă aprobă modul în care Comisia Europeană administrează bugetul („acordarea descărcării de gestiune”).Controlul democratic Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii ale UE în diferite moduri:La începutul mandatului unei noi Comisii, membrii acesteia sunt desemnaţi de guvernele statelor membre UE, dar nu pot fi numiţi fără aprobarea Parlamentului ( Parlamentul intervievează fiecare membru în parte, inclusiv potenţialul preşedinte al Comisiei, şi votează aprobarea Comisiei ca un întreg).

Parlamentul European - continuare

Controlul democraticPe durata întregului mandat, Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului, care poate prezenta o „moţiune de cenzură” prin care să solicite demisia în masă a Comisiei.Parlamentul exercită controlul si prin examinarea periodică a rapoartelor trimise de către Comisie (raportul general anual, rapoarte privind punerea în aplicare a bugetului etc.). Mb. PE transmit întrebări Comisiei în mod periodic, iar comisarii au obligaţia legală de a răspunde la aceste întrebări.Parlamentul supraveghează activitatea Consiliului: MPE transmit întrebări Consiliului în mod periodic, iar Preşedintele Consiliului participă la sesiunile plenare ale PE şi ia parte la dezbaterile importante.Parlamentul poate extinde controlul democratic prin examinarea cererilor trimise de cetăţeni şi înfiinţarea unor comitete de investigare.La deschiderea fiecărei reuniuni la nivel înalt a Consiliului European, preşedintele Parlamentului este invitat să prezinte punctele de vedere ale Parlamentului.

29

CurteaădeăJusti ieăaăUE

Curtea de Justi ie UE, al cărei sediu este la Luxemburg, este compus ădină treiă instanțe:

Curtea de Justiție, Tribunalul (creat în 1989) și Tribunalul Funcției Publice (creat în

2004). De la crearea acestora, au fost pronun ate de către cele trei instan e aproximativ 15 000

de hotărâri.

Curtea de Justi ie a UE are ca obiect fundamental asigurarea respectării dreptului în

interpretarea şi aplicarea tratatelor. Este institu ia care a avut un rol decisiv în stabilirea

superiorită ii dreptului comunitar asupra dreptului na ional. Atribu iile principale ale Cur ii de

Justi ie a UE sunt:

controlează legalitatea actelor emise de celelalte institu ii ale Uniunii;

controlează respectarea de către statele membre a obliga iilor impuse de tratate;

interpretează normele comunitare ori de câte ori apare într-un proces o contesta ie

în privin a unei norme comunitare;

poate fi invitată să emită avize asupra acordurilor pe care Uniunea inten ionează să

le încheie cu state ter e.

Curtea de Justiție este compusă în prezent de 28 de judecători şi 9 avoca i generali. Membrii

Cur ii sunt numi i de către statele membre dintre cetă enii lor, pentru un mandat de 6 ani.

Aceşti sunt aleşi dintre juriştii cu experien ă, independen i şi care îndeplinesc în statele de

origine condi iile pentru exercitarea celor mai înalte func ii jurisdic ionale. Avoca ii - generali

asistă toate lucrările Cur ii, expunându-şi opiniile cu impar ialitate în oricare din cauzele

prezentate în fa a Cur ii.

În 1989, pentru a degreva Curtea de multitudinea de cauze prezentate, a fost înfiin at

Tribunalul de Primă Instan ă, organ de jurisdic ie, însă fiind un organism autonom din punct

de vedere organizatoric. La fel ca şi Curtea de Justi ie, Tribunalul are 28 de judecători, numi i

de statele membre şi nu are nici un avocat general. Ocazional rolul acestuia poate fi luat de un

judecător. Crearea Tribunalului de Primă Instan ă a permis crearea unui sistem jurisdic ional

cu două trepte de jurisdic ie, dar şi transferarea unei păr i a din competen ele Cur ii către noua

jurisdic ie. De asemenea au fost create camere jurisdic ionale, specializate pe anumite

domenii.

În cadrul institu iei jurisdic ionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instan a specializată în

materia contenciosului func iei publice a Uniunii Europene. Această competen ă a fost

exercitată anterior de Curtea de Justi ie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.

30

Tribunalul Func iei Publice a Uniunii Europene este compus din şapte judecători numi i de

Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită. Începând din anul 2012,

Tribunalul Func iei Publice poate recurge la un judecător ad-interim pentru a suplini absen a

unui judecător care, fără a se afla într-o situa ie de invaliditate totală, este împiedicat, din

motive medicale, să participe la solu ionarea cauzelor pe o perioadă de cel pu in trei luni.

Consiliul, la propunerea pre edintelui Cur ii de Justi ie, stabile te o listă de trei judecători ad-

interim. Ace ti trei judecători sunt ale i dintre fo tii membri ai Cur ii, ai Tribunalului sau ai

Tribunalului Func iei Publice.

Curtea Europeana de Conturi

Curtea Europeană de Conturi este o institu ie independentă, însărcinată cu verificarea

gestiunii finan elor comunitare. Aceasta realizează un control extern, independent de organele

comunitare. Atribu iile Cur ii de conturi sunt:

de control asupra bugetului Uniunii, opera iunilor financiare bugetare şi

extrabugetare, asupra fondurilor structurale, precum şi asupra ac iunilor finan ate

din bugetul Uniunii Europene;

rol consultativ în ceea ce priveşte proiectele de acte juridice referitoare la finan ele

comunitare;

urmăreşte legalitatea şi regularitatea încasărilor şi a cheltuielilor;

întocmeşte rapoarte generale asupra întregii activită i de control.

Curtea Europeană de Conturi are 28 de membrii, numi i de statele membre din rândul

auditorilor na ionali recunoscu i pentru independen a şi competen a lor. Aceştia sunt aleşi

pentru un mandat de 6 ani. Curtea func ionează pe principiul colegialită ii, preşedintele fiind

numit din rândul celorlal i membrii ai Cur ii, pentru un mandat de 3 ani.

Comitetul Regiunilor

Înfiin area Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de la Maastricht a răspuns cererii

formulate de autorită ile locale şi regionale de a fi reprezentate în Uniunea Europeană.

În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei institu ii

Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul institu ional comunitar Comitetul

şi-a câştigat un loc bine definit datorită experien ei politice a membrilor săi la diferite niveluri

locale şi a cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale.

31

Comitetul Regiunilor joacă un rol important in procesul de integrare europeană. Unul din

principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor

membre.

Comitetul Regiunilor are, ca şi consecin ă a extinderii, în prezent 353 de membri şi un număr

egal de membri suplean i, numi i pentru o perioadă de cinci ani de către Consiliul UE, care îşi

desfăşoară activitatea în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre.

Mandatul membrilor poate fi reînnoit. Comitetul Regiunilor este un organism independent.

Membrii săi nu se supun nici unor instruc iuni obligatorii. Ei ac ionează complet independent

pentru îndeplinirea atribu iilor specifice, urmărind interesul general al UE. Comitetul

Regiunilor reprezintă o "punte" de legătură între institu iile europene şi regiunile, comunele şi

oraşele UE. Rolul Comitetului Regiunilor este de a prezenta punctele de vedere locale şi

regionale cu privire la legisla ia UE. În acest sens, comitetul emite rapoarte sau „avize” cu

privire la propunerile Comisiei.

Comisia şi Consiliul au obliga ia de a consulta CR înainte de adoptarea unor decizii la nivel

UE în probleme care sunt de interes pentru guvernul local şi regional. Comisia, Consiliul şi

Parlamentul European au libertatea de a se consulta cu CR şi în alte probleme. În ceea ce

priveşte Comitetul, acesta poate adopta avize din proprie ini iativă şi le poate prezenta

Comisiei, Consiliului şi Parlamentului.

Comitetul Economic si Social

Comitetul Economic şi Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul căruia

sunt reprezentate diversele categorii de activită i economice şi sociale. Comitetul are rolul

unui forum de dezbatere şi reflexie, atât la nivel european cât şi la nivelul statelor membre.

Comitetul Economic şi Social este format din 353 de membri (din cele 28 de state membre) ce

reprezintă patronatul, muncitorii, agricultorii, întreprinderile mici şi mijlocii, comer ul şi

asocia iile mesteşugăreşti, cooperativele, societă ile de întrajutorare, profesiunile liberale,

consumatorii, organiza iile pentru protec ia mediului, familiile, ONG - urile cu caracter

"social" etc. Comitetul Economic şi Social are trei misiuni fundamentale:

să ofere consultan ă celor trei mari institu ii (Parlamentul European, Consiliul

Uniunii Europene şi Comisia); se impune consultarea Comitetului înainte de

adoptarea unor decizii de politică economică şi socială, regională şi de mediu. Prin

urmare, Comitetul îndeplineşte un rol esen ial în procesul decizional din cadrul

Uniunii.

32

să asigure o mai mare implicare/contribu ie din partea societă ii civile la ini iativa

europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetă enilor săi;

să sporească rolul organiza iilor şi asocia iilor societă ii civile în ările ne-membre

(sau grupuri de ări), iar în acest scop promovează ”dialogul structurat”, organizat

cu reprezentan ii acestora şi constituirea unor organisme similare în zonele vizate :

ări candidate la aderare ările mediteraneene, ACP, India, China şi America Latina

etc. ("dezvoltare institu ională").

BancaăCentralaăEuropean ă Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană

(BCE) şi toate celelalte bănci centrale na ionale ale celor 28 de State Membre. Termenul

"Eurosistem" defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/na ionale ale statelor

care au aderat la zona Euro. Obiectivele acestui sistem sunt:

definirea şi implementarea politicii monetare a zonei Euro;

derularea opera iunilor externe;

păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre;

promovarea unui sistem eficient de plă i.

SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director

(sau Consiliul Guvernatorilor), Comitetul Executiv şi Consiliul General.

Consiliul Director defineşte politica monetară a zonei euro şi fixează ratele dobânzilor

la care băncile comerciale pot ob ine bani de la Banca Centrală i.este compus din membrii

Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale na ionale din statele zonei Euro.

Comitetul Executiv gestionează activitatea curentă i este compus din Preşedintele BCE,

Vice-Preşedintele ei şi al i patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscu i în domeniul

monetar bancar. Consiliul General contribuie la ac iunile de consultare şi coordonare ale BCE

şi oferă sprijin ărilor care se pregătesc să adere la zona euro i este compus din Preşedintele şi

Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din cele 28 de State

Membre ale UE. BCE se află în centrul Uniunii Economice şi Monetare, este responsabilă de

stabilitatea monedei europene, euro, autorizează emiterea de bancnotelor şi hotărăşte volumul

emisiunilor de euro. Tot ea gestionează şi cursurile monedei europene în raport cu celelalte

monede. Pentru a-i permite BCE să-şi îndeplinească misiunea, numeroase dispozi ii îi

garantează independen a.

Legisla iaăUEăsiăăprocesulădecizională Procesul decizional la nivelul Uniunii Europene implică diferite institu ii UE, în special:

33

Parlamentul European (PE/Parlamentul),

Consiliul Uniunii Europene şi

Comisia Europeană.

În general, Comisia Europeană propune proiecte legislative noi, dar Consiliul şi Parlamentul

sunt cele care le adoptă. În anumite situa ii, Consiliul poate hotărî singur. Există şi alte

institu ii care au un rol specific în acest proces.

Actele legislative ale UE sunt reprezentate de:

• Regulamente – acte legislative obligatorii pentru statele membre, persoane fizice

şi juridice de la data intrării în vigoare; nu necesită legislaţie naţională de

implementare, fiind direct aplicabile;

• Directive – acte legislative care definesc obiective ce trebuie atinse în mod

obligatoriu până la data stabilită în text, modalitatea de atingere a acestora fiind

lăsată la latitudinea statelor membre; se adresează numai statelor membre şi necesită

transpunere în legislaţiile naţionale.

• Decizii – acte obligatorii numai pentru statele membre, instituţiile comunitare,

persoanele juridice şi fizice cărora li se adresează; nu necesită legislaţie naţională

de implementare ;

• Recomand riăşiăopinii – acte legislative fără caracter obligatoriu.

Pe lângă acestea, mai există şi rezoluţiile, declaraţiile şi programele de acţiune care sunt

însă forme de ac iune menite să asigure crearea şi modelarea cadrului juridic; nu au

caracter obligatoriu.

Normele şi procedurile din cadrul procesului decizional al UE sunt prevăzute în tratate.

Fiecare nouă propunere de proiect legislativ european trebuie să aibă la bază un articol

specific din tratat, men ionat ca „temei legal” pentru propunerea respectivă. Astfel se

determină procedura legislativă care trebuie urmată.

Elaborareaălegisla ieiăUE

Înainte de a propune noi ini iative legislative, Comisia evaluează poten ialele consecin e

economice, sociale şi ecologice pe care le-ar putea avea acestea. Prin urmare, Comisia

realizează evaluări de impact care prezintă avantajele şi inconvenientele diferitelor op iuni

politice.

De asemenea, Comisia consultă părţile interesate cum ar fi organiza iile neguvernamentale,

autorită ile locale, reprezentan ii industriei şi ai societă ii civile. Grupurile de exper i sunt

invitate să formuleze avize cu privire la aspectele tehnice relevante. În acest fel, Comisia se

34

asigură că propunerile legislative răspund nevoilor celor viza i şi evită procedurile birocratice

inutile.

Cetă enii, întreprinderile şi organiza iile pot participa la procedura de consultare prin

intermediul site-ului Consultări publice.

Parlamentele na ionale îşi pot exprima în mod oficial rezervele în cazul în care consideră că o

problemă poate fi solu ionată mai bine la nivel na ional decât la nivelul UE.

Proceduraălegislativ ăordinar ă(ex- codecizia)

Codecizia, cunoscută de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ca „procedura

legislativă ordinară” (articolul 294 al Tratatului privind func ionarea Uniunii Europene -

TFEU), este procedura utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor legislative

comunitare. Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal între

Parlament şi Consiliu. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul nu pot conveni asupra unei

propuneri de legisla ie, nu va exista o lege nouă. Conform procedurii, se pot efectua două

„lecturi” succesive ale proiectului de lege în fiecare institu ie. Dacă se ajunge la un acord cu

ocazia acestor lecturi, legea poate fi adoptată. În caz contrar, proiectul de lege va fi prezentat

unui comitet de conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de reprezentan i ai Consiliului şi ai

Parlamentului. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul aprobat se trimite din nou la

Parlament şi la Consiliu pentru a fi adoptat sub formă de lege. Concilierea devine un procedeu

tot mai rar întâlnit. Majoritatea legilor adoptate prin codecizie sunt adoptate, de fapt, la prima

sau a doua lectură, datorită bunei cooperări între cele trei institu ii.

2.3. Bibliografia capitolului 2

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente si etape ale constructiei

europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.

Dăgan G. (2005), ”UE între federalism şi inerguvernamentalism. Politici comune ale UE”,

Bucureşti, Editura ASE;

Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed. Meronia,

Bucuresti;

www.europa.eu

35

3. UniuneaăEuropean ăpeădrumulă integr riiăeconomice

3.1.ăUniuneaăvamal

În unitatea de învă are 1 am văzut ce presupune conceptul de uniune vamală, aşadar în

continuare vom prezenta cum s-a realizat aceasta în cazul UE.

Conform dispozi iilor Tratatului de la Roma şi a celor adoptate ulterior de institu iile

comunitare, Comunitatea Economică Europeană trebuia să se realizeze treptat, mai întâi sub

forma unei uniuni vamale şi apoi sub forma unei uniuni economice şi monetare.

Tratatul de la Roma a prevăzut pentru realizarea uniunii vamale următoarele elemente

(N. Sută):

a) înl turareaă complet ,ă dară treptat ,ă aă taxeloră vamaleă deă importă şiă deă exportă înă

rela iileă comercialeă dintreă rileă semnatare, atât pentru produsele industriale cât şi

pentru cele agricole. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele măsuri de dezarmare vamală

în rela iile reciproce dintre ările semnatare ale Tratatului. Ini ial Tratatul prevedea

realizarea uniunii vamale într-un interval de 12-15 ani, însă acesta a fost redus la 10 ani.

Pentru aceasta a fost adoptat şi pus în practică un calendar de reduceri succesive ale

taxelor vamale de import la produsele industriale şi la o parte din produsele agricole (care

nu au intrat sub inciden a politicii agricole comunitare) până la 1 iulie 1968. Taxele

vamale de export au fost integral desfiin ate încă din anul 1960.

b) înl turareaă complet ,ă dară treptat ,ă înă acelaşiă intervală deă timpă caă şiă pentruă taxeleă

vamale,ăaă restric iiloră cantitativeă şiă aăaltorăbariereănetarifareădinăcaleaăcomer uluiă

reciprocăală rilorămembre, astfel încât să se asigure o liberă circula ie a produselor în

interiorul comunită ii. Dispari ia contingentelor (restric ii cantitative) a fost realizată încă

de la 1 ianuarie 1962.

c) instituireaăunuiăregimăfiscalăcomunăînă rileămembre (presupune un regim similar de

impozite interne, indirecte, pentru ca mărfurile importate din ările membre să nu fie

discriminate fa ă de cele autohtone) şi elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind

desfăşurarea concuren ei în cadrul comunită ii.

d) instituireaă uneiă politiciă comercialeă comuneă fa ă deă ter i în decursul perioadei de

tranzi ie prevăzute pentru eliminarea taxelor vamale şi a barierelor netarifare din calea

schimburilor reciproce. Acest aspect presupunea, în primul rând, instituirea unui tarif

vamalăcomunăfa ădeăter i. În paralel cu reducerea treptată a taxelor vamale de import,

36

au fost efectuate trei ajustări ale tarifelor vamale na ionale la nivelul tarifului vamal

comun fa ă de ter i, astfel că, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful vamal comun

fa ă de ter i. De asemenea, au fost adoptate contingentele tarifare comunitare (cantită i

de mărfuri exprimate fizic sau valoric, pe care ările membre CEE le puteau importa din

exteriorul comunită ii cu scutire de plată a taxelor vamale de import), în conformitate cu

angajamentele asumate de CEE în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comer

(GATT). O politică comercială comună a CEE fa ă de ter i mai implică, pe lângă

adoptarea unui tarif vamal comun, şi o serie de alte măsuri şi reglementări comunitare

care stau la baza rela iilor comerciale cu ările ter e. Astfel, în 1961, organele comunitare

au adoptat hotărârea ca, la încheierea noilor acorduri comerciale cu ările ter e, statele

membre ale CEE să ceară introducereaă "clauzeiă comunit ii" între prevederile

acordurilor. Conform acestei clauze, partenerul se obligă să recunoască limitele impuse

de Tratatul de la Roma în ce priveşte măsurile de politică comercială care se refereau la

schimburile comerciale intracomunitare. Ulterior, în 1962, organele comunitare au

elaborat şi adoptat un memorandumăcuăprivireălaăpoliticaăcomercial în căruia rela iile

comerciale ale CEE cu ările ter e erau împăr ite în trei categorii: rela ii comerciale cu

ările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE şi ale GATT; rela ii comerciale cu ările

în curs de dezvoltare, membre ale GATT; rela ii comerciale cu alte ări, inclusiv cu ările

socialiste (fa ă de acestea a fost preconizat un tratament discriminatoriu în compara ie cu

celelalte ări ter e). Pe baza acestui memorandum, în cursul anului 1964, a fost elaborat

ună programă concretă deă m suri, care să ducă până la sfârşitul perioadei de tranzi ie

(1968) la stabilirea şi aplicarea unei politici comerciale comunitare fa ă de ter i.

Un alt aspect important al instituirii politicii comerciale comunitare fa ă de ter i l-a

constituit adoptarea,ă înă iunieă 1971,ă aă Sistemuluiă generalizată deă preferin eă vamaleă

nereciproceăşiănediscriminatoriiăînăfavoareaă rilorăînăcursădeădezvoltareă- SGP. CEE

a fost primul grup de ări dezvoltate care a pus în aplicare, la 1 iulie 1971, în baza

recomandărilor ONU privind strategia interna ională pentru cel de-al doilea deceniu al

dezvoltării, o schemă de preferin e vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea

ărilor în curs de dezvoltare. Această schemă se revizuieşte anual atât în ceea ce priveşte

lista produselor ce intră sub inciden a sa, cât şi a beneficiarilor. În a doua jumătate a

anilor ț90, erau eligibile pentru a beneficia de SGP cca. 130 de ări. Pentru ările ACP

(peste 70 de ări din Africa - Caraibe - Pacific), beneficiile ce decurg din schema SGP au

avut şi au un caracter mai mult teoretic, avantajele comerciale prevăzute prin Acordurile

de la Lomé (I-IV) sau prin Conven ia de la Cotonou (2.08.2000) fiind mai substan iale.

37

O altă măsură de politică comercială, care a vizat domeniul promo ional şi de stimulare a

exporturilor, a fost adoptată la începutului deceniului opt şi s-a referit la armonizarea

reglement riloră dină stateleă membreă înă privin aă acord riiă crediteloră deă export,

asigur riiăşiăgarant riiăacestora,ăcaăşiăaăgarant riiăinvesti iilorădeăcapitalăefectuateăînă

riăter e. Reglementările în această privin ă au intrat în vigoare din anul 1973.

Pe linia instituirii unei politici comerciale comune fa ă de ter i, Tratatul de la Roma a mai

prevăzut şi armonizareaă legisla iiloră vamaleă aleă riloră membre pentru o aplicare

uniformă de către acestea.

Având în vedere toate aceste aspecte, seăpoateăspuneăc ălaă1ăiulieă1968ăaăfostărealizat ăînă

liniiăgeneraleăînf ptuireaăuniuniiăvamale.

3.2.ăPia aăIntern ăUnic ă Cu toate că Tratatul de la Roma stabilise încă de la bun început principiul unei pie e

comune, realizarea concretă a acesteia nu a fost fără dificultă i.

Exper ii Michel Albert şi James Ball, într-un raport publicat în 1983, au ajuns la

concluzia că, în ciuda înlăturării definitive a taxelor vamale în 1968, pie ele ărilor membre au

rămas separate. Limitele Pie ei comune apăreau atât în circula ia persoanelor (cu ocazia

trecerii frontierelor, acestea erau încă supuse controalelor poli iei de frontieră - uneori lungi -

şi nu aveau impresia de apartenen ă la aceeaşi comunitate), cât şi a bunurilor (libera circula ie

a bunurilor era înfrânată de obstacole netarifare, constituite mai ales prin multiplicarea

normelor tehnice şi prin persisten a controalelor administrative şi sanitare la frontiere, care

conduceau la o încetinire a schimburilor).

În fa a unei astfel de situa ii, Comisia Europeană, prezidată atunci de Jacques Delors, a

decis să reac ioneze publicând, în iunie 1985, Cartea Albă privind desăvârşirea Pieţei

Interne (în aceasta, pe lângă diagnosticul privind obstacolele existente încă în calea liberei

circula ii, figurează detalierea măsurilor ce trebuie luate pentru realizarea Pie ei Unice).

Pentru a da o valoare juridică acestor măsuri, statele membre au semnat în februarie 1986

Actul Unic European, care pe lângă dispozi iile privind Pia a Internă reluate din Cartea Albă,

ini iază o reformă a institu iilor (pentru realizarea obiectivului de Pia ă Unică, nu era

suficientă numai voin a politică a statelor membre; erau necesare schimbări majore în

sistemul de luare a deciziei, deoarece era imposibil să se respecte termenul stabilit pentru

realizarea Pie ei Unice, dacă procesul decizional continua să ceară în cea mai mare parte a

cazurilor unanimitatea; de aceea, Actul Unic European introduce posibilitatea ca anumite

38

decizii să fie luate cu o majoritate de voturi în Consiliul de Miniştri). Actul Unic European

esteăcelăcareăaăstabilităşiăunătermenăpentruărealizareaăuneiăPie eăUniceăInterneăînăcadrulă

CEE:ăsfârşitulăanuluiă1992,ămaiăprecisă1ăianuarieă1993.

Între 1986 şi 1992, Comunitatea a adoptat circa 280 de texte legislative în privin a

deschiderii pie elor na ionale până atunci închise.

De la 1 ianuarie 1993, Comunitatea a constituit un spaţiu comercial unic :

frontiereleă interneă auădisp rută şiăm rfurile,ă serviciile,ă capitalurileă şiă persoaneleăpotă s ă

circuleăf r ăniciăoăbarier .ă

Dar ce înseamna toate acestea în mod concret ?

Pentru întreprinderi – sa desfasoare afaceri în alte state din UE mai usor si cu

costuri mai reduse.

Pentru consumatori – o concurenta sporita care conduce la scaderea preturilor,

la diversificarea gamei de produse comercializate si la cresterea nivelului de

protectie.

Pentru cetatenii UE – dreptul de a trai, de a lucra, de a-si face studii si de a iesi

la pensie într-o alta tara a UE.

Pia a Unică este elementul central al Uniunii de astăzi. Datorită Pie ei Unice,

întreprinderile din UE pot vinde şi cumpăra mărfuri oriunde în Uniune.

UE a îndepărtat obstacolele care împiedicau, în trecut, importurile şi exporturile între statele

membre, iar întreprinderile au acum libertatea de a transporta şi de a vinde mărfuri peste tot în

Uniune. ările din UE pot restricţiona libera circulaţie a mărfurilor doar în situa ii

excep ionale, justificateă deă ap rareaă interesuluiă public, pe motive cum ar fi protec ia

sănătă ii şi siguran ei publice, protec ia mediului sau asigurarea bunăstării consumatorilor.

Restric iile trebuie să fie propor ionale cu riscurile. Libera circula ie a mărfurilor poate fi de

asemenea restric ionată ca măsură de precau ie, atunci când există informa ii ştiin ifice

conform cărora bunurile ar putea reprezenta o amenin are la adresa oamenilor, animalelor,

plantelor sau mediului.

UE a adoptat noi norme menite să înlăture obstacolele care mai stau în calea liberei

circula ii a mărfurilor, prin:

consolidarea aplicării legisla iei europene în materie de pia ă;

mai bună legiferare în materie de supravegherea pie ei;

un cadru comun pentru comercializarea produselor;

consolidarea credibilită ii marcajului CE;

asigurarea unui sistem opera ional de recunoaştere reciprocă.

39

Având în vedere faptul că diferen ele dintre cerin ele de ordin tehnic ale fiecărei ări

pot constitui o piedică în calea comer ului, UE a adoptat măsuri de armonizare pentru

câteva produse, în principal pentru mărfurile cu grad mare de risc, cum ar fi produsele

farmaceutice, vehiculele, jucăriile, produsele chimice, echipamentele electrice şi mecanice şi

aparatura medicală. Produsele fabricate conform acestor norme pot fi comercializate în toate

ările UE.

Începând cu anii 1980, UE a dezvoltat o nouă abordare asupra armonizării, bazată pe

standardizare. Legisla ia UE (aşaă numiteleă directiveă deă tipă "nouaă abordare") prevede

cerin ele principale pe care trebuie să le îndeplinească produsele pentru a putea fi

comercializate pe teritoriul Uniunii. Transformarea acestor cerin e principale în specifica ii

tehnice este de competen a producătorilor.

Pentru a le veni în ajutor, au fost publicate, până în prezent, circa 20.000 de standarde

europene. Se consideră că produsele care respectă standardele europene respectă şi cerin ele

principale prevăzute de directivele UE. Sistemul este totuşi voluntar, producătorii având

libertatea de a alege alte solu ii tehnice pentru a îndeplini respectivele cerin e.

Standardele armonizate europene sunt elaborate de către Comitetul european pentru

standardizare (CEN), Comitetulă europeană pentruă standardizareă electrotehnic ă

(CENELEC) şi Institutul European de StandardeăînăTelecomunica iiă(ETSI), după ce toate

păr ile interesate (reprezentan i ai sectorului industrial, autorită i publice, consumatori,

organiza ii de protec ia mediului, uniuni sindicale) au ajuns la un consens.

Standardizarea reprezintă un instrument strategic pentru promovarea inovării şi

competitivită ii. Obiectivul UE este de a se asigura că standardele in pasul cu noile

descoperiri şi de a încuraja păr ile implicate (mai ales micile întreprinderi) să participe la

procesul de standardizare.

Prezen a marcajului CE pe un produs arată faptul că acesta se conformează tuturor

cerin elor UE relevante. ările din Uniune nu pot restric iona accesul pe pia ă pentru

produsele care poartă marcajul CE, decât dacă există dovezi că acestea nu respectă normele.

În sectoarele în care nu s-a realizat o armonizare, comer ul se bazează pe principiul

recunoaşterii reciproce (a se vedea Cazul Cassis de Dijon – 1979 şi soluţia Curţii de Justiţie

a CE): produsele fabricate sau comercializate conform legii într-o ară din UE pot fi

comercializate şi în celelalte state, chiar dacă nu corespund în întregime cerin elor tehnice

locale (formă, dimensiuni, greutate, compozi ie, etichetare sau ambalare). Astfel,

întreprinderile îşi pot desfăşura activitatea peste tot în UE, atâta timp cât seăconformeaz ălaă

legisla iaădinăpropriaă ar .

40

Libertatea de stabilire i libertatea de a presta servicii reprezintă două dintre

principiile europene esen iale care stau la baza pie ei unice a serviciilor. Aceste principii

permit antreprenorilor din UE să înfiin eze o întreprindere în ara în care vor presta servicii

sau să furnizeze servicii transfrontaliere, în alte state membre, fără să stabilească un sediu

secundar în ara respectivă - de exemplu, prin telefon, prin internet sau prin marketing direct.

Având în vedere că întreprinderile se confruntă în continuare cu proceduri administrative

complexe, lungi i nesigure din punct de vedere juridic, atunci când încearcă să acceseze sau

să presteze servicii în alte state membre, UE a adoptat un act legislativ, Directiva privind

serviciile, cu termen de implementare de toate ările UE până la sfâr itul anului 2009.

În această Directivă, UE a introdus o serie de norme în vederea simplificării procedurilor

necesare pentru demararea unei activități de prestări servicii i pentru furnizarea

transfrontalieră de servicii. Directiva consolidează i drepturile beneficiarilor de servicii.

1. Înă privințaă înființ rii unei întreprinderi - Fiecare stat membru este obligat să îşi

simplifice procedurile şi formalită ile legate de prestarea de servicii. Acesta trebuie să

înfiin eze puncte de contact unic destinate prestatorilor de servicii, prin care aceştia să

poată ob ine informa ii pertinente şi să poată îndeplini procedurile administrative - de la

distan ă şi cu ajutorul mijloacelor electronice, fără a fi nevoi i să contacteze o serie de

autorită i competente.

De asemenea, statele membre sunt obligate să elimine sistemele de autorizare inutile sau

dispropor ionate, cerin ele cu caracter discriminatoriu pe criterii de na ionalitate sau de

re edin ă i cerin ele extrem de restrictive, cum ar fi testul privind nevoile economice

(prin care li se cere întreprinderilor să efectueze studii de pia ă, pentru a dovedi

autorită ilor că există cerere pentru serviciile lor).

2. Înăprivința prest rii de servicii transfrontaliere - Directiva privind serviciile stabile te

principiul libert țiiă deă aă prestaă servicii, statele membre neputând impune cerin e

na ionale discriminatorii, inutile sau dispropor ionate furnizorilor de servicii provenind

din altă ară - de exemplu ob inerea unei autoriza ii sau instituirea unui anumit tip de

infrastructură.

În situa ii excep ionale, se pot impune anumite cerin e dacă acestea sunt necesare în baza

unuia din următoarele motive: politică publică, securitate publică, protec ia sănătă ii

publice sau protec ia mediului. De asemenea, există anumite derogări generale de la

clauza privind libertatea de a presta servicii, printre care deta area lucrătorilor în

străinătate i recunoa terea calificărilor profesionale.

41

În cazul unor cerin e administrative care pot fi impuse, întreprinderile vor putea ob ine

informa iile necesare i îndeplini formalită ile prin intermediul unor ghi ee unice.

3. Legat de drepturile beneficiarilor de servicii - Directiva le consolidează acestora

drepturile: astfel, este necesar ca persoanele juridice şi consumatorii să poată utiliza

serviciile furnizorilor stabili i în alte state membre fără a fi nevoi i să ob ină o autoriza ie

prealabilă sau să se confrunte cu cerin e discriminatorii pe criterii de na ionalitate sau

re edin ă. Autorită ile na ionale sunt obligate să ofere informa ii generale i sprijin cu

privire la drepturile consumatorilor i la procedurile privind căile de atac pe care ace tia le

au la dispozi ie.

Directiva privind serviciile se aplică, printre altele, în cazul următoarelor servicii:

profesii reglementate (de exemplu, consilieri juridici i fiscali, arhitec i, ingineri,

contabili, inspectori);

servicii în construc ii;

me te uguri;

servicii pentru întreprinderi (de exemplu, mentenan a birourilor, consultan ă în

management, organizarea de evenimente, recuperarea datoriilor, servicii de

publicitate i recrutare);

comer ul distributiv, inclusiv comer ul cu amănuntul i engros de bunuri i servicii;

servicii turistice (de exemplu, serviciile agen iilor de turism);

servicii recreative (de exemplu, servicii furnizate de centrele sportive i de

parcurile de distrac ii);

servicii în domeniul instalării i între inerii de echipamente;

servicii de informare (de exemplu, portaluri de internet, activită ile agen iilor de

tiri, activită i de publicare i programare IT);

servicii de cazare i alimenta ie (de exemplu, hoteluri, restaurante i servicii de

catering);

servicii în domeniul formării i educa iei;

închiriere, inclusiv serviciile de închiriere de autoturisme i leasing;

servicii imobiliare;

servicii de certificare i testare;

servicii de ajutor la domiciliu (de exemplu, servicii de cură enie, bone sau

grădinărit).

Directiva privind serviciile nu se aplică în cazul următoarelor servicii:

42

activită ile reglementate întru totul de UE: servicii financiare, comunica ii

electronice i transport;

servicii de asisten ă medicală, agen ii de ocupare temporară a for ei de muncă,

servicii de securitate privată, servicii audiovizuale, jocuri de noroc, anumite

servicii sociale, serviciile notarilor i executorilor judecătore ti (numi i de

autorită ile publice). În orice eventualitate, normele i reglementările na ionale

legate de aceste servicii excluse trebuie să respecte alte dispozi ii din legisla ia

comunitară - în special libertatea de stabilire i libertatea de a presta servicii, a a

cum prevede Tratatul CE.

Liberalizarea completă a mişcărilor de capital s-a efectuat rapid după adoptarea

directivei din 1988 referitoare la acestea (directiva 88/361/CEE prevedea liberalizarea

completă şi necondi ională a mişcărilor de capital în UE începând cu 1990 – toate derogările

prevăzute fiind în prezent expirate).

Această libertate este strâns legată de liberalizarea serviciilor financiare, de garantarea

unor condi ii de concuren ă loiale şi de protec ia adecvată a depunătorilor şi investitorilor în

întreaga Comunitate. Restric iile care existau, în special cele pentru opera iunile pe termen

scurt, au fost eliminate în iulie 1990. Progrese rapide au fost, de asemenea, realizate în ările

care dispuneau de o perioadă tranzitorie pentru a ajunge la o completă liberalizare; aceasta a

fost realizată la sfârşitul anului 1992 în Irlanda, Spania şi Portugalia şi în mai 1994 în Grecia.

Ultimele obstacole în libera circula ie a capitalurilor au fost suprimate, însă mai sunt posibile

derogări. In mod exceptional, si numai fata de terte tari, libera circulatie a capitalurilor poate

fi restrictionata pe o perioada de maxim 6 luni, in cazul in care capitalurile dinspre aceste tari

ridica probleme serioase privind functionarea UEM (art.66 TFUE – ex-art.59 TCE).

Libera circulatie a persoanelor este un principiu fundamental garantat de UE. Orice

persoana rezidenta în UE are dreptul de a se deplasa, de a trai, de a studia, de a muncii, de a se

stabili sau de a furniza un serviciu într-un alt Stat membru, fara a suporta o discriminare

legata de nationalitatea sa.

Una dintre realizările majore ale Uniunii este garantarea faptului că dreptul fiecărui

cetă ean de a trăi şi de a munci oriunde în UE este înso it de accesul la presta ii sociale,

inclusiv la îngrijiri medicale în ara în care se află. UE încurajează mobilitatea lucrătorilor,

care nu numai pentru că le aduce acestora avantaje care in de dezvoltarea personală şi

profesională, ci şi pentru că reprezintă o modalitate de adaptare a competen elor la cererile

pie ei. Pentru a facilita mobilitatea lucrătorilor, serviciile publice pentru ocuparea for ei de

43

muncă din toate ările UE publică posturi vacante pe site-ul de internet EURES, ghişeu unic

care reuneşte în prezent peste un milion de astfel de anun uri.

„Acordul Schengen” (semnat la 14 iunie 1985 între Republica Federală Germania,

Franta, Belgia, Luxemburg şi Olanda) garantează dreptul de a călători liber dintr-o ară în alta.

La 19 iunie 1990 a fost elaborată şi semnată Convenţia de punere in aplicare a Acordului

Schengen prin care au fost eliminate controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi

crearea unei singure frontiere externe, unde controalele de imigrare pentru spa iul Schengen

se efectuează in conformitate cu normele comune ale statelor membre. De la momentul

semnării si intrării în vigoare a Acordului Schengen numărul de state membre a crescut astfel

ca, în prezent, Spatiul Schengen cuprinde 26 tari (22 de tari membre ale UE, la care se adaugă

Islanda, Norvegia, Elvetia si Liechtenstein). Este evident ca libera circula ie în interiorul

Uniunii depinde de existen a unor frontiere externe sigure. În prezent, cetă enii europeni nu

mai sunt nevoi i să prezinte paşapoartele sau căr ile de identitate atunci când călătoresc în altă

ară a UE. Singurele state care fac excepţie sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda (în

cazul călătorilor care nu provin din Regatul Unit), Bulgaria, Cipru, România şi Croa ia.

Cipru a decis sa nu aplice, pentru moment, prevederile acquis-ului Schengen în domeniul SIS

(Sistemul de Informatii Schengen), dar intentioneaza sa se conecteze la SIS de a doua

generatie (SIS II) odata cu operationalizarea acestuia. In ceea ce priveste România si Bulgaria

acquis-ul Schengen a fost acceptat in totalitate odata cu pregatirile pentru aderarea la UE.

Ambele state au depus Declaratia de Pregatire pentru evaluarea Schengen. Romania a

îndeplinit în totalitate obligatiile asumate. Astfel, toate rapoartele de evaluare Schengen ale

Romaniei au fost aprobate, succesiv, în cadrul Grupului de lucru ”Evaluare Schengen” de la

Bruxelles. Bulgaria a fost re-evaluata in domeniul ”frontiere terestre” la sfarsitul lunii martie

2011. Actul care va consfinti aderarea Romaniei la Spatiul Schengen este Decizia Consiliului

privind aplicarea integrala a dispozitiilor acquis-ului Schengen în Republica Bulgaria si în

Romania.

Eliminarea barierelor comerciale şi libera circula ie sunt avantaje semnificative pentru

persoanele care activează în sectorul comer ului sau călătoresc din motive justificate. Însă

diverşi infractori încearcă să întoarcă sistemul în favoarea lor. Uniunea Europeană a instituit

un sistem de cooperare poli ienească şi judiciară transfrontralieră pentru a putea reac iona la

problema criminalită ii fără frontiere. Europol, Oficiul European de Poli ie, este parte a

acestei reac ii, ca şi Sistemul de Informare Schengen în care serviciile na ionale de poli ie

schimbă informa ii cu privire la infractorii da i în urmărire generală sau suspecta i. În cadrul

44

proiectului Eurojust, statele membre îi asistă pe procurorii, ofi erii de poli ie şi avoca ii care

colaborează, în cadrul unei echipe centrale, pentru combaterea crimei organizate.

In prezent, la peste 20 de ani de cand a fost creata, in Piata Unica există peste 21 de

milioane de societă i comerciale europene care asigură 175 de milioane de locuri de muncă şi

aprovizionează peste 500 de milioane de consumatori. Pia a unică trebuie să încurajeze

societă ile comerciale să se extindă, să cumpere, să vândă, să creeze, să investească şi să

recruteze personal pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi dincolo de grani ele acesteia,

deoarece Europa este decisă să gândească şi să ac ioneze global.

Evaluarea consecin elor unei Pie e Interne integrate a făcut obiectul a numeroase studii

în care au fost evidentiate atât efectele benefice ale Pietei Unice, cât si limitele constatate în

functionarea acesteia. De exemplu, potrivit Comisiei Europene, Pia a Unică a dus la crearea

mai multor milioane de locuri de muncă de la lansarea sa şi până în prezent, generând un

profit de peste 800 de miliarde de euro. În Europa, convorbirile telefonice costă mult mai

pu in decât în urmă cu 10 ani, tarifele la biletele de avion au scăzut semnificativ (cu 40%) şi

au fost inaugurate noi rute, iar persoanele fizice şi juridice îşi pot alege acum furnizorul de

electricitate şi gaz.

Piata Unica in constanta crestere In 20 de ani de existenta Piata Unica a crescut: De la 345 milioane consumatori in 1992 la peste 500 milioane in 2011 in

cele 27 tari membre UE, De la 12 milioane de intreprinderi in 1999 la peste 21 de milioane in 2009. In privinta schimburilor intre statele membre UE : de la 800 de miliarde euro

in 1992 la 2800 miliarde euro in 2011 (valoarea marfurilor schimbate), ceea ce inseamna o crestere de la 12% din PIB UE in 1992 la 22% din PIB-ul UE in 2011.

In privinta schimburilor intre UE si restul lumii: de la 500 miliarde euro in 1992 (adica 8% din PIB-ul UE) la 1500 miliarde euro in 2011 (12% din PIB-ul UE).

In 2011, 21 de milioane de locuri de munca depind de exporturile UE. Un sfert din acestea se gasesc in afara tarii exportatoare, aspect ce se explica prin faptul ca marii exportatori se bazeaza pe materiile prime si pe competentele ce provin din intreaga Europa, datorita Pietei Unice.

In privinta investitiilor straine directe intre tarile UE: acestea au crescut de la 64 miliarde euro in 1992 la 260 miliarde in 2010 (inainte de incetinirea cresterii economice, acestea atinsesera chiar valoarea de 730 miliarde euro – in 2007).

In 2011, cca. 6 milioane de cetateni europeni (aproape 3% din populatia activa totala a UE) lucra intr-un stat al UE, altul decat cel de origine.

45

Succesele Pie ei Unice nu trebuie să ne împiedice să-i recunoaştem şi neajunsurile. De

exemplu, sectorul serviciilor s-a deschis mai greu decât pie ele pentru bunuri, deşi un nou act

legislativ major a fost adoptat în 2006 (Directiva serviciilor), permi ând întreprinderilor să

furnizeze din ara de origine o serie de servicii transfrontaliere.

Întârzierile au afectat şi serviciile financiare şi transporturile, acolo unde mai există pie e

na ionale separate. Caracterul fragmentat al sistemelor fiscale na ionale a constituit, de

asemenea, un obstacol în calea integrării şi eficien ei pie ei.

Majoritatea serviciilor financiare au fost liberalizate. În consecin ă, consumatorii pot folosi

mai uşor cardurile de credit sau de debit în străinătate şi pot transfera bani într-o altă ară a

Uniunii. Taxele bancare pentru plă ile transfrontaliere au fost, de asemenea, reduse.

UE a decis să îşi deschidă pia a şi serviciilor poştale. Ini iativa are ca scop stimularea

concuren ei, reducerea pre urilor şi îmbunătă irea calită ii serviciilor. Deschiderea totală a

pie ei va crea şi locuri de muncă în cadrul noilor companii poştale şi în sectoarele conexe.

Pentru o mai bună func ionare a PIU, Comisia Europeană a prezentat pe 27 octombrie

2010, în 2 rapoarte, o serie de solu ii concrete pentru stimularea Pie ei Unice. În Raportul

privind cetă enia UE, Comisia propune 25 de măsuri pentru a simplifica via a cetă enilor

atunci când î i exercită drepturile conferite de UE de a se căsători, cumpăra o casă sau

înmatricula un autovehicul în altă ară a UE. Pentru a stimula cre terea economică,

competitivitatea i progresul social, Actul privind Pia a Unică face apel la ac iuni de

simplificare a vie ii tuturor participan ilor pe pia ă – întreprinderi, consumatori i lucrători

(sunt prezentate 50 de propuneri care să fie puse în aplicare până în 2012 pentru ca Pia a

Unică să func ioneze mai bine )2. În 2011, primul Act privind pia a unică a propus un set

de 50 de măsuri care sunt în prezent în curs de adoptare de Parlamentul European şi

Consiliul UE. În 2012, în Actul privind pia a unică II, Comisia identifică 12 ac iuni-cheie

esen iale pentru dezvoltarea viitoare, care ar stimula creşterea economică, crearea de

locuri de muncă şi coeziunea socială în UE:

Realizarea unor reţele total integrate

1. Transportul feroviar – îmbunătă irea calită ii serviciilor şi a pre urilor pentru pasageri la

nivelul întregii Uniuni Europene.

2. Transportul maritim – crearea unei pie e unice pentru transportul maritim în scopul

simplificării transportului de mărfuri.

2 Informa ii suplimentare legate de Actul privind pia a unică sunt disponibile la adresa: http://ec.europa.eu/internal_market/smact/index_ro.htm MEMO/10/525

46

3. Transportul aerian – ameliorarea siguran ei, eficien ei şi a performan ei de mediu în cazul

călătoriilor cu avionul.

4. Energie – continuarea integrării pie ei energetice a UE pentru a oferi servicii mai bune către

consumatori şi la pre uri accesibile, promovarea energiei regenerabile şi a eficien ei

energetice şi garantarea securită ii aprovizionării.

Încurajarea circulaţiei cetăţenilor şi a întreprinderilor peste graniţe

5. Mobilitatea individuală – sprijin pentru găsirea unui loc de muncă în alte ări din UE, prin

crearea unui instrument electronic de recrutare, plasare şi armonizare a cererii de for ă de

muncă cu oferta de locuri de muncă, utilizabil la nivelul UE.

6. Accesul la fonduri – crearea de noi instrumente de investi ii pentru a-i ajuta pe cetă eni să

investească mai uşor în proiecte pe termen lung.

7. Mediul de afaceri – modernizarea normelor în materie de insolven ă pentru a simplifica

procedurile transfrontaliere şi pentru a ajuta, în final, întreprinderile să supravie uiască; iar

atunci când acest lucru nu este posibil, antreprenorilor li se va acorda o a doua şansă.

Sprijinirea economiei digitale în Europa

8. Servicii – sprijinirea serviciilor on-line prin eficientizarea plă ilor electronice.

9. Pia a digitală unică – acces pentru cât mai mul i cetă eni şi cât mai multe întreprinderi la

infrastructuri de comunicare de mare viteză .

10. Facturarea electronică – promovarea facturării electronice prin introducerea obligativită ii

acesteia în cazul achizi ionării de produse şi servicii de către autorită ile publice (achizi ii

publice).

Consolidarea antreprenoriatului social, a coeziunii şi a încrederii/nediscriminării

consumatorului

11. Consumatori – ameliorarea siguran ei produselor prin norme mai coerente şi printr-o mai

bună aplicarea a acestora.

12. Coeziunea socială – luarea măsurilor necesare pentru ca to i cetă enii UE să aibă acces la

un cont bancar, garantarea transparen ei comisioanelor bancare şi simplificarea condi iilor

pentru transferarea conturilor de la o bancă la alta.

Aceste 12 măsuri-cheie sunt prezentate în „Actul privind pia a unică II: Împreună pentru o

nouă creştere”3. Comisia şi-a stabilit ca obiectiv să prezinte toate propunerile legislative

esen iale până în primăvara lui 2013 şi, cel târziu până la sfârşitul aceluiaşi an, toate măsurile

3 http://ec.europa.eu/internal_market/smact/docs/single-market-act2_ro.pdf

47

care nu intră în sfera legislativă. Propunerile legislative vor fi analizate de Parlamentul

European şi Consiliul UE şi vor fi adoptate cu titlu prioritar până în primăvara lui 2014,

înaintea vacan ei parlamentare.

Pia a Unică nu reprezintă un obiectiv în sine, ci un instrument care deserve te alte

politici. Toate ac iunile publice i private, solu iile găsite în ceea ce prive te provocările legate

de cre tere, coeziune socială i ocuparea locurilor de muncă, securitatea i schimbările

climatice vor avea mai multă putere de a reu i dacă Pia a Unică func ionează corect. Astfel,

relansarea Pie ei Unice se prezintă ca un instrument indispensabil al strategiei UE2020.

Strategia UE 2020 propune 7 ini iative emblematice:

1. O Uniune a inovării;

2. Tineretul în mi care;

3. O agendă digitală pentru Europa;

4. O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor;

5. O politică industrială adaptată erei globalizării;

6. O agendă pentru noi competen e i noi locuri de muncă;

Indicatori pentruăPiațaăUnic

Comerțulă cuă bunuriă șiă serviciiă înă cadrulă UE: În 2009, comer ul cu bunuri în cadrul UE reprezenta 37% din PIB (4 320 miliarde EUR), iar cel cu servicii 10,5% din PIB (1 233 miliarde EUR). (Eurostat)

ComerțulăelectronicăînăcadrulăUE: în 2010, 9ș din cetă enii europeni au cumpărat de la furnizori stabili i în alte state membre. (Eurostat)

Num rulă cereriloră deă obținereă aă brevetuluiă europeană depuseă șiăaprobate: în 2010 (cifre provizorii) – la Oficiul European de Brevete s-au depus 235 029 de cereri de brevete europene; au fost acordate 58 108 de brevete europene.( Oficiul European de Brevete)

Cooperareaă transfrontalier ă aă administrațiiloră publiceă dină UEă(Sistemul electronic de schimb de informatii - IMI): La sfâr itul lui 2010, în IMI erau înscrise 5 737 de autorită i competente. (Comisia

Europeană)

Deficitulădeătranspunereăaălegislațieiăeuropeneăprivindăpiațaăintern : la sfâr itul lui 2010, deficitul global de transpunere în UE era de 0,9%; (Comisia Europeană)

Num rulă deă cet țeniă aiăUEă careă lucreaz ă înă altă statămembru: 5,8 de milioane de cetă eni în 2009 - echivalentul a 2,5ș din popula ia activă a UE.(Eurostat)

48

7. Platforma europeană de combatere a sărăciei.

O Pia a Unică modernizată reprezintă fundamentul comun pentru fiecare dintre aceste edificii;

aceasta este pârghia care le va ajuta să genereze cre tere i locuri de muncă, creând o

dinamică pentru cre terea inteligentă, durabilă i incluzivă i consolidând astfel sinergiile

dintre diferitele ini iative emblematice.

Strategia Europa 2020

Strategia Europa 2020 lansează o nouă viziune pentru economia Europei în următorul

deceniu, bazată pe o coordonare extinsă a politicilor economice, pentru a genera o creştere

economică şi o ocupare sporită a for ei de muncă care să ajute la relansarea economică şi

financiară a Uniunii. Noua strategie se concentrează asupra următoarelor domenii-cheie:

cunoaştere şi inovare, o economie mai viabilă, un nivel ridicat de ocupare a for ei de muncă şi

incluziune socială. Consiliul European din 25-26 martie 2010 a agreat cadrul general al noii

strategii Europa 2020 precum şi o serie de obiective cuantificabile ale acesteia, iar Consiliul

European din iunie 2010 a adoptat Strategia Europa 2020 pentru creştere economică şi

ocuparea for ei de muncă, confirmând toate obiectivele cuantificabile stabilite la nivel

european.

Obiectivele Strategiei Europa 2020 sunt:

1. obiectivul de a se ajunge la rata de ocupare a for ei de muncă de 75ș pentru popula ia

cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani;

2. îmbunătă irea condi iilor pentru cercetare şi dezvoltare, în special pentru ca nivelurile

combinate ale investi iilor publice şi private din acest sector să ajungă la 3ș din PIB;

3. reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20ș fa ă de nivelurile din 1990;

creşterea ponderii surselor regenerabile în consumul final de energie până la 20ș; şi

urmărirea unei creşteri cu 20ș a eficien ei energetice;

4. îmbunătă irea nivelurilor de educa ie, în special prin fixarea obiectivului de reducere

sub 10ș a ratei de părăsire timpurie a şcolii; şi creşterea la cel pu in 40ș a ratei

popula iei cu vârsta de 30-34 ani absolventă a unei forme de educa ie ter iară;

5. promovarea incluziunii sociale, în special prin reducerea cu cel pu in 20 de milioane a

numărului de persoane aflate în risc de sărăcie şi excluziune socială, până în 2020.

Concluziile Consiliului European din iunie 2010 au subliniat necesitatea finalizării intelor

na ionale, astfel încât acestea să fie reflectate în Programele Na ionale de Reformă care urmau

sa fie prezentate în toamna anului 2010.

49

De asemenea, cu aceasta ocazie a fost reafirmata importan a identificării şi înlăturării celor

mai importante blocaje macrostructurale în func ionarea Pie ei Interne, ca şi a obstacolelor –

fizice sau legislative - din alte domenii.

Concluziile Consiliului European din iunie 2010 recunosc rolul Politicii Agricole Comune si

Politicii de Coeziune în sus inerea obiectivelor de creştere economică şi ocupare a for ei de

muncă ale noii strategii. În plus, liderii europeni au andosat, la Consiliul European din iunie

2010, liniile directoare integrate pentru politicile economice ale statelor membre şi ale

Uniunii, precum şi pentru politicile de ocupare a for ei de muncă ale statelor membre.

Actuala criza financiară şi economică si-a pus amprenta in mod evident si asupra Pietei Unice,

avand un puternic impact asupra lucrătorilor şi agen ilor economici europeni. Iata cateva cifre

in acest sens:

in perioada 2008-2009, economia UE s-a contractat, PIB scazand cu 700 mld. Euro,

pentru ca in 2010 acesta sa creasca cu 500 mld. Euro fata de 2009;

cca. 5 mil. persoane si-au pierdut locurile de munca intre anii 2008-2010;

deficitul public a trecut de la 0,9% din PIB-ul UE in 2007 la 6,6% in 2010;

in 2009 valoarea schimburilor de marfuri intre tarile UE a scazut cu 415 mld. Euro (15%)

fata de 2008;

valoarea exporturilor UE catre tarile terte a inregistrat o scadere cu 160 mld. Euro (12%)

in perioada 2008-2009;

fluxurile de investitii straine directe (ISD) intre tarile UE au scazut de la 730 mld. Euro in

2007 la 200 mld. Euro in 2009;

fluxurile de ISD in afara UE au scazut de la 560 mld. Euro in 2007 la 140 mld.euro in

2010.

Criza economica si finaciara nu a atins toate statele membre ale UE in acelasi mod, scotand la

iveala unele slabiciuni structurale in mai multe tari. Aceasta a pus in evidenta necesitatea de a

intari coordonarea intre politicile economice si de a imbunatati functionarea Pietei Unice.

Edificarea pie ei unice este un exerci iu permanent i un element central în programul de

măsuri europene destinate ie irii din criza economică actuală. În acest context, după cum am

arătat anterior, Comisia Europeană a adoptat pe 3 octombrie 2012 Actul privind pia a unică II

i a prezentat 12 ac iuni-cheie care a teaptă aprobarea rapidă a institu iilor UE. Aceste ac iuni

se concentrează asupra a patru catalizatori principali pentru cre tere, crearea de locuri de

muncă i dezvoltarea unui climat de încredere: a) re ele integrate, b) mobilitate

transfrontalieră pentru cetă eni i întreprinderi, c) economia digitală i d) ac iuni care să

50

consolideze coeziunea i să sporească avantajele de care se bucură consumatorii. Comisia a

înaintat toate propunerile legislative principale din cadrul Actului pentru pia a unică II până în

primăvara anului 2013 i pe cele nelegislative până la sfâr itul anului 2013, facand apel la

Parlamentul European i la Consiliu să adopte cu prioritate aceste propuneri legislative până

în primăvara anului 2014.

Toate statele membre s-au angajat să atingă obiectivele Strategiei Europa 2020, transpunându-

le în obiective na ionale şi politici favorabile creşterii economice. Dar pentru a ob ine

impactul dorit asupra creşterii este necesar ca eforturile individuale ale tuturor ărilor să fie

coordonate şi concertate.

Prin urmare, Comisia Europeană a creat semestrul european, ciclu anual de coordonare a

politicilor economice. În fiecare an, Comisia Europeană analizează în detaliu programele

statelor membre în materie de reforme economice şi structurale şi le oferă recomandări pentru

următoarele 12-18 luni.

Semestrul european include primele şase luni ale fiecărui an (de aceea i denumirea de

”semestru”) şi reprezintă perioada pe durata căreia are loc coordonarea politicilor bugetare,

macroeconomice şi structurale ale statelor membre, pentru ca acestea să poată ine cont de

recomandările UE în luarea deciziilor cu privire la bugetul na ional şi la alte aspecte de interes

economic.

Etapele principale ale semestrului european sunt următoarele:

În luna ianuarie, Comisia prezintă analiza anuală a creşterii, care stabileşte priorită ile UE

pentru anul următor, în materie de creştere economică şi locuri de muncă.

În luna martie, şefii de stat şi de guvern elaborează orientările UE pentru politicile na ionale,

pe baza analizei anuale a creşterii.

În luna aprilie, statele membre transmit planurile na ionale privind garantarea finan elor

publice sănătoase (programele de stabilitate/convergen ă), precum şi programele de reformă şi

măsurile pe care inten ionează să le ia pentru a promova creşterea inteligentă, durabilă şi

favorabilă incluziunii (programele na ionale de reformă).

În luna iunie, Comisia evaluează aceste programe şi, dacă este cazul, formulează recomandări

specifice pentru fiecare ară. Consiliul UE discută aceste recomandări, iar Consiliul European

le aprobă.

La sfâşitul lui iunie sau la începutul lunii iulie, Consiliul adoptă oficial recomandările

adresate fiecărei ări.

51

52

Dacă recomandările nu sunt urmate în termenul indicat, UE le poate adresa statelor membre

avertismente politice. În cazul în care se înregistrează dezechilibre macroeconomice sau

bugetare excesive, se pot aplica stimulente şi sanc iuni.

3.3.ăUniuneaăEconomic ăşiăMonetar ă Procesul de integrare economica si monetara în UE este paralel cu istoria Uniunii

însăşi: în 1957, cu ocazia creării CEE, statele membre si-au concentrat eforturile asupra

construirii unei pie e comune; de-a lungul timpului însă, a apărut necesară pentru dezvoltarea

economică si prosperitatea pie ei interne o mai strânsă cooperare în domeniul economic si

monetar. DeciziaădeăaăformaăoăUniuneăEconomic ăşiăMonetar a fost luată de Consiliul

European în oraşul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind apoi prev zut ăînăTratatulă

privindăUniuneaăEuropean ă(TratatulădeălaăMaastricht).ă

Tratatul de la Maastricht, care prevedea realizarea UEM între toate sau o parte din

statele membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.

Prima etap a debutat la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat, conform calendarului prevăzut,

la 31 decembrie 1993. Ea a permis instaurarea libertă ii totale de mişcare a capitalului între

cele 12 state şi a fost înso ită de planuri de ajustare structurală pentru reducerea

dezechilibrelor şi ob inerea unei convergen e a evolu iilor şi structurilor macroeconomice

na ionale, în ările cu importante dezechilibre economice.

UE a intrat în etapa a II-a a UEM conform prevederilor la 1 ian.1994. La această dată

a fost creat un Institut Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, care constituia un

dispozitiv de tranzi ie către viitoarea Bancă Centrală Europeană. Înlocuind Comitetul

Guvernatorilor Băncii centrale şi preluând activită ile Fondului European de Cooperare

Monetară (F.E.C.O.M.), institutul avea ca principale sarcini întărirea coordonării politicilor

monetare na ionale, supravegherea func ionării Sistemului Monetar European şi pregătirea

instrumentelor viitoarei politici monetare unice. De asemenea, intrarea în etapa a II-a a UEM

însemna interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la institu iile financiare şi al

finan ării monetare a deficitelor publice, precum şi o convergenţă mai mare a economiilor

ţărilor membre.

53

Trecerea la etapa a III-a care implică utilizarea unei monede unice şi crearea unei

Bănci Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru ările considerate apte de către Consiliul

European de la Bruxelles, la 1 ian.1999.

Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM să poată fi făcută

numai de state ale căror economii şi politici economice vor converge în mod considerabil şi

durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergen aă real şi convergen aă

nominal .

Convergenţa reală desemnează apropierea nivelurilor de via ă în materie de venit şi

productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferen elor structurale care influen ează

competitivitatea ării.

Convergenţa nominală priveşte evolu ia variabilelor de costuri şi pre uri şi a

determinan ilor lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria

publică). Criteriile înscrise în tratatul de la Maastricht vizează convergenţa nominală a

ţărilor UE, această convergenţă urmând a fi apreciată pentru fiecare ţară de Consiliul

European înainte de a se trece la etapa a treia a UEM. Condiţiile de convergenţă (art. 109J)

necesare pentru înfăptuirea UEM sunt următoarele:

- "realizarea unui grad ridicat de stabilitate a pre urilor", eviden iat printr-o diferen ă

de infla ie anuală care nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5ș media a trei

state comunitare care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a

pre urilor;

- situa ia finan elor publice va trebui să fie sub control conform următoarelor două

criterii: "un deficit bugetar ne-excesiv", adică mai mic de 3ș din PIB;"o datorie

public ce poate fi sus inută", adică mai mică de 60ș din PIB;

- "respectarea marjeloră normaleă deă fluctua ie prevăzute prin mecanismul

cursurilor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European pe parcursul a cel

pu in 2 ani, fără devalorizarea monedei fa ă de cea a altui stat membru";

- "caracterul durabil al convergen ei atinse de statul membru, care se reflectă în

nivelurile rateloră deă dobând ă peă termenă lung", care nu vor trebui să le

depăşească cu mai mult de 2% pe cele înregistrate în trei state comunitare cu cele

mai bune rezultate în privin a stabilită ii pre urilor.

Rapoartele de convergen ă verifică dacă statele membre îndeplinesc condi iile necesare pentru

a adopta moneda unică. Conform Tratatului CE, Comisia şi Banca Centrală Europeană trebuie

să prezinte Consiliului aceste rapoarte cel pu in o dată la doi ani sau la cererea unui stat

54

membru care ar dori să adere la zona euro. Condi iile pe care statele membre trebuie să le

îndeplinească şi care sunt evaluate în rapoartele de convergen ă sunt următoarele:

criteriile de convergenţă economică (stabilitatea pre urilor, finan e publice sănătoase,

stabilitatea cursului de schimb şi convergen a ratelor dobânzilor pe termen lung) - au

rolul de a garanta că economia unui stat membru este suficient de bine pregătită pentru

adoptarea monedei unice şi că se poate integra cu uşurin ă în regimul monetar al zonei

euro.;

convergenţa juridică - cere ca legisla ia na ională, în special cea referitoare la banca

centrală na ională şi la emisiile monetare, să fie compatibilă cu dispozi iile tratatului;

astfel, se are în vedere compatibilitatea legisla iei na ionale cu acquis-ul comunitar

(legisla ia în vigoare a UE) în ceea ce priveşte banca centrală na ională, în special

independen a sa şi cea a membrilor organelor sale de decizie, obiectivele sale şi

integrarea în Sistemul European al Băncilor Centrale.

Rapoartele de convergen ă există din 1996. Rapoartele din 1998 ale Comisiei şi

Institutului Monetar European (predecesorul Băncii Centrale Europene) au servit drept bază

pentru decizia Consiliului cu privire la introducerea monedei euro în primele unsprezece state

membre. Conform prevederilor protocoalelor (n°12 şi n°11) anexă la Tratatul de la

Maastricht, Danemarca şi Marea Britanie au notificat Consiliului neparticiparea lor la a

treia fază a UEM în 1999.

Consiliul European de la Bruxelles (2-3 mai 1998) a marcat lansarea în mod oficial a

monedei unice europene. Au fost luate trei decizii determinante: ările calificate pentru faza

a treia a UEM, parită ile bilaterale între monedele care vor face parte din UEM şi alcătuirea

directoriului Băncii Centrale Europene. ările desemnate să formeze Uniunea Monetară la 1

ianuarie 1999 au fost: Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Fran a, Irlanda, Italia,

Luxemburg, Olanda şi Portugalia. Patru ări nu au participat la lansarea monedei unice; trei

dintre acestea: Marea Britanie, Suedia şi Danemarca au ales, cel pu in într-o primă perioadă,

să rămână în afară; Grecia nu a reuşit să satisfacă criteriile de convergen ă de la Maastricht şi

şi-a fixat anul 2001 ca dată pentru a se alătura zonei euro. Zona euro cuprinde acele state

membre UE care au adoptat moneda unică. Zona euro nu este însă statică – conform

tratatului, toate statele membre UE trebuie să adere la zona euro imediat ce îndeplinesc

condi iile necesare, cu excep ia Danemarcei şi a Regatului Unit, care au negociat o „clauză de

neparticipare” care le permite să rămână în afara zonei euro.

În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11 state

membre, înlocuind, în două etape, vechile monede na ionale – precum marca germană şi

55

francul francez. La început, euro a fost introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de

opera iuni de plată care nu implicau bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile, în

timp ce vechile monede continuau să fie folosite pentru efectuarea de plă i în numerar.

Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub formă de bancnote şi monede.

După momentul lansării monedei unice la 1 ianuarie 1999, extinderea Zonei euro a

inclus până în prezent (2015) următoarele date la care încă 8 state ale UE au adoptat euro:

2001 GRECIA

2007 SLOVENIA

2008 CIPRU, MALTA

2009 SLOVACIA

2011 ESTONIA

2014 LETONIA

2015 LITUANIA

Unele state care nu fac parte din zona euro sunt deja membre ale Mecanismului de schimb

valutar (ERM II). ERM II este un sistem menit să contribuie la evitarea fluctua iilor excesive

ale ratelor de schimb dintre monedele participante şi moneda euro, care ar putea perturba

stabilitatea economică a pie ei unice. Participarea la acest mecanism este voluntară, ea

reprezintă însă unul din criteriile de convergen ă – ările candidate la zona euro trebuie să

participe la ERM II, fără tensiuni majore, cu cel pu in doi ani înainte de a îndeplini criteriile

necesare pentru adoptarea monedei unice.

Moneda unică este un element pozitiv din punct de vedere economic şi politic,

prezentând o serie de avantaje: costurile de schimb valutar în cazul călătoriilor sau al

tranzac iilor comerciale efectuate în zona euro au dispărut; în cele mai multe cazuri, costurile

asociate plă ilor transfrontaliere au dispărut sau au scăzut dramatic; consumatorii şi

întreprinderile pot compara mai uşor pre urile, ceea ce stimulează concuren a.

Cadrul în care este administrat euro face din moneda europeană o monedă stabilă, cu

un nivel scăzut al infla iei şi cu rate ale dobânzilor reduse, contribuind la soliditatea finan elor

publice. De asemenea, moneda unică este un complement logic al pie ei unice, a cărei

eficien ă creşte. Folosirea unei monede unice pune în mişcare mecanismele economiei

europene, facilitează comer ul interna ional şi consolidează pozi ia UE pe scena

interna ională. Dimensiunea şi for a zonei euro oferă o mai bună protec ie împotriva şocurilor

economice externe, precum creşterile neprevăzute ale pre ului petrolului sau turbulen ele de

pe pia a valutară.

56

Stoparea inflaţiei

Uniunea Economică şi Monetară: preţuri stabile

Inflaţia anuală medie în cele 17 state membre care au folosit moneda euroîn 2013

0

2

4

6

8

10

12

14

16

1970

1971

1972

1973

1974

1975

1976

1977

1978

1979

1980

1981

1982

1983

1984

1985

1986

1987

1988

1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

2011

2012

Sursa: www.europa.eu

În acelaşi timp, trebuie să men ionăm că moneda euro reprezintă pentru cetă enii

Uniunii un simbol tangibil al identită ii lor europene, de care se pot sim i din ce în ce mai

mândri, pe măsură ce zona euro se extinde şi îşi multiplică avantajele pentru statele membre

actuale şi viitoare.

Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunită i în cadrul economiei mondiale.

Moneda unică transformă zona euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru ările ter e,

promovând, astfel, comer ul şi investi iile. Pruden a în gestionarea sa economică, face din

euro o monedă de rezervă atractivă pentru ările ter e şi asigură zonei euro o pozi ie mai

puternică în cadrul economiei mondiale.

Dar, moneda unică are şi un cost: acesta constă în special în pierderea independenţei

în fixarea ratelor de dobândă.

Moneda euro nu poate garanta, singură, stabilitatea şi creşterea economică . Acestea se

realizează, în primul rând, prin buna gestionare a economiei zonei euro conform prevederilor

tratatului şi ale Pactuluiă deă stabilitateă şiă creştereă (PSC), un element vital pentru buna

func ionare a Uniunii economice şi monetare (UEM).

57

PSC este un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale na ionale în cadrul

UEM, fiind creat pentru a veghea la stabilitatea finan elor publice, o cerin ă importantă pentru

UEM. Pactul deă stabilitateă şiă creştereă cuprindeă oă component ă preventiv ă şiă oă

component ăcorectiv :

Componentaă preventiv - include două instrumente politice care pot fi folosite

pentru a se evita apari ia unor deficite „excesive”. Conform dispozi iilor componentei

preventive, statele membre din zona euro elaborează anual programe de stabilitate, iar

statele membre care nu fac parte din zona euro elaborează programe de convergen ă pe

care le prezintă Comisiei şi Consiliului, de obicei până la data de 1 decembrie. Scopul

este acela de a asigura o disciplină bugetară mai riguroasă prin supravegherea şi

coordonarea politicilor bugetare în interiorul zonei euro şi în UE în general. Aceste

programe sunt evaluate de Comisie, iar Consiliul emite un aviz pentru fiecare dintre

ele; la propunerea Comisiei, Consiliul poate declanşa o procedură de avertizare

timpurie pentru a preveni apari ia unui deficit excesiv.

Componentaă corectiv - reglementează procedura privind deficitul excesiv (PDE).

Aceasta se declanşează în momentul în care deficitul bugetar depăşeşte pragul de 3ș

din PIB prevăzut de tratat. Procedura PDE nu va fi lansată dacă se consideră că

deficitul public excesiv, care depăşeşte pragul de 3ș din PIB, este o situa ie temporară

şi excep ională şi dacă deficitul se men ine aproape de valoarea pragului. Dacă însă, se

ajunge la concluzia că deficitul este excesiv în sensul tratatului, Consiliul emite

recomandări către statele membre implicate pentru corectarea deficitului excesiv şi

stabileşte un termen pentru aceasta. Nerespectarea recomandărilor conduce la

declanşarea următoarelor etape ale procedurii, inclusiv la posibilitatea sanc ionării

statelor membre din zona euro.

In vederea consolidarii Pactului de Stabilitate si de Crestere, in martie 2011, sefii de stat sau

de guvern ai tarilor din zona euro si ai altor 6 tari non-euro de atunci (Bulgaria, Danemarca,

Letonia, Lituania, Polonia, România) au semnat asa-numitul Pact Euro Plus, un nou reper in

arhitectura guvernantei europene. Pactul Euro Plus va consolida în continuare pilonul

economic al UEM i va realiza o nouă calitate a coordonării politicii economice, având ca

obiectiv îmbunătă irea competitivită ii i ducând prin urmare la un grad mai ridicat de

convergen ă. Acest Pact rămâne deschis pentru aderarea altor state membre. Pactul Euro Plus

stabileşte o limită de 0,5 la sută din PIB a deficitului bugetar structural şi un nivel al datoriei

publice sub 60% din PIB, pentru a fi evitate riscurile privind sustenabilitatea pe termen lung a

finan elor publice. Deficitul bugetar maxim ciclic, inclusiv cel structural, prevăzut de Pact, se

58

va încadra în limita maximă de 3ș din PIB. Potrivit documentului, dacă se înregistrează

abateri fa ă de aceste nivele, se va declanşa automat un mecanism de corec ie, ce trebuie

introdus în legisla ia na ională a fiecărei ări semnatare ca ”regulă de aur” privind limitarea

deficitului structural.

Ca raspuns la actuala criza economica si financiara, in mai 2010, a fost introdus un

pachet de măsuri de stabilizare la nivel european, prin care s-a oferit asisten ă financiară

statelor membre aflate în dificultate, men inându-se, astfel, stabilitatea financiară a UE în

contextul puternicelor tensiuni la care sunt supuse pie ele datoriei publice din zona euro.

Măsurile de siguran ă au constat în Mecanismul european de stabilizare financiară (MESF)

şi în Fondul european de stabilitate financiară (FESF). Alături de contribu iile provenind

de la Fondul Monetar Interna ional (FMI), ele au alcătuit un pachet de stabilitate financiară în

valoare de 500 de miliarde de euro.

Deoarece aceste două mecanisme de protec ie au fost instituite ca măsuri temporare, în

toamna anului 2012 (8 octombrie 2012) ările din zona euro au creat un nou mecanism

financiar, de data aceasta permanent – Mecanismul european de stabilitate (MES). Acesta

constituie, în prezent, piatra de temelie a sistemului european de protec ie i face parte dintr-o

strategie generală menită să asigure stabilitatea financiară în zona euro. În prezent, capacitatea

sa de creditare este de 500 de miliarde de euro. ărilor care au ratificat tratatul privind

stabilitatea, coordonarea i guvernan a li se acordă asisten ă financiară condi ionată. Astfel,

MES vine în completarea unei supravegheri consolidate, oferind asisten ă financiară în

anumite condi ii acelor ări din zona euro care au nevoie de ea. Aceste sisteme de protec ie nu

numai că au rezolvat problemele imediate cu care s-au confruntat unele ări în privin a

rambursării datoriilor lor, dar au contribuit i la cre terea încrederii pie elor financiare i la

asigurarea stabilită ii financiare a zonei euro, în ansamblul ei.

UE oferă sprijin i ărilor din afara zonei euro, atunci când acestea întâmpină

dificultă i majore sau nu pot ob ine finan are de pe pie ele interna ionale. ările care apelează

la instrumentul UE de asisten ă pentru balan a de plă i, în valoare de 50 de miliarde de euro,

trebuie, de asemenea, să se angajeze să aplice reforme prin care să- i solu ioneze problemele

economice.

Pentru a evita colapsul complet al sistemului bancar, guvernele europene au sărit în

ajutorul băncilor lor, acordându-le de urgen ă ajutoare la un nivel fără precedent. 1,6 trilioane

de euro, adică echivalentul a 13 ș din PIB-ul anual al UE, s-au distribuit între 2008 şi 2011.

59

UE a lansat şi un program de redresare la nivel european, pentru a salva locurile de muncă şi

protec ia socială şi pentru a sprijini investi iile. S-a evitat astfel panica bancară şi economiile

europenilor au fost protejate.

Euro şi-a men inut în mare parte valoarea şi a protejat cu succes ările din zona euro de cele

mai grave efecte ale crizei economice, oferind companiilor din UE un teren de activitate stabil

pentru comer interna ional şi investi ii. Însă efortul necesar a fost uriaş, cea mai mare parte a

banilor provenind din împrumuturi.

Criza economică şi financiară a demonstrat că sistemul bancar european este

vulnerabil. O problemă apărută la o bancă poate contamina rapid alte institu ii financiare,

afectând deponen ii, investi iile şi economia în general. Prin urmare, UE şi statele membre au

luat măsuri care vizează consolidarea mecanismelor de supraveghere a sectorului

financiar. Reformele adoptate au condus, printre altele, la instituirea, în 2011, a trei

organisme europene de supraveghere:

AutoritateaăBancar ăEuropean ă(ABE) răspunde de monitorizarea băncilor, inclusiv

de supravegherea recapitalizării băncilor.

Autoritateaă European ă pentruă Valoriă Mobiliareă șiă Piețeă (ESMA) răspunde de

supravegherea pie elor de capital i supraveghează în mod direct agen iile de rating de

credit i registrele de tranzac ii.

AutoritateaăEuropean ădeăAsigur riășiăPensiiăOcupaționaleă(EIOPA) răspunde de

monitorizarea sectorului asigurărilor.

Rolul acestora este de a contribui la coordonarea activită ii autorită ilor de reglementare din

statele membre şi de a garanta buna aplicare a cerin elor UE. Supravegherea financiară

europeană a fost intensificată, urmărind ca băncile să fie optim capitalizate, să ac ioneze

responsabil şi să poată credita companiile şi cetă enii.

Sunt primii paşi către o uniune bancară, prin care se protejează depozitele cetă enilor şi se

evită ca eşecul băncilor să-i afecteze pe contribuabili. Uniunea bancară vine în mod natural în

completarea uniunii economice i monetare. Aceasta permite remedierea punctelor slabe

eviden iate de criză.

În curând, toate băncile din ările care utilizează moneda euro vor raporta unei autorită i

comune de supraveghere, i anume Băncii Centrale Europene. Mai mult, deciziile privind

băncile în dificultate majoră vor fi luate la nivel central, respectând norme concepute pentru a

minimiza costul suportat de contribuabili. Conturile de economii vor fi protejate mai bine.

60

Aceste măsuri, alături de alte aproape 30 de ac iuni, sunt modalitatea prin care UE

încearcă să construiască un sector financiar mai eficient, bazat pe bănci mai rezistente i mai

puternice i pe reglementări i activită i de supraveghere mai solide.

În calitate de autoritate independentă în materie de politică monetară, Banca Centrală

Europeană (BCE) a avut un rol important în limitarea efectelor crizei, aplicând politici

inovatoare. Decizia sa de a acorda băncilor împrumuturile de care aveau nevoie cu o dobândă

mică, pe termen de până la trei ani, a calmat pie ele, deoarece a oferit garan ia că băncile

respective î i pot acoperi nevoile pe termen scurt.

La un moment dat, pie ele deveniseră atât de disfunc ionale încât solicitau dobânzi

nejustificat de mari pentru împrumuturile acordate guvernelor. De aceea, BCE a formulat

programul de tranzac ii monetare definitive (TMD), angajându-se să cumpere, la pre uri

rezonabile, obliga iunile guvernamentale ale ărilor aflate în dificultate, cu condi ia ca

guvernele în cauză să se angajeze să aplice un program de reforme economice, în colaborare

cu fondul de asisten ă al zonei euro, Mecanismul european de stabilitate.

De i nicio ară nu a solicitat utilizarea programului TMD, simpla sa existen ă a calmat pie ele

financiare.

3.4. Bibliografia capitolului 3

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente si etape ale constructiei

europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.

Dăgan G. (2005), ”UE între federalism şi multilateralism. Politici comune ale UE”, Bucureşti,

Editura ASE;

Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed. Meronia,

Bucuresti;

Sută N. (coord.) (1999), "Comer interna ional şi politici comerciale contemporane", vol.I,

Editura Independen a Economică, Brăila, p.154-157; 166-168.

www.europa.eu

www.mai.gov.ro

61

4.Politici comune ale UE

4.1. Politica comercial

Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială din lume, de inând 20ș din

volumul total de importuri şi exporturi efectuate la nivel mondial. Liberul schimb între statele

membre a stat la baza creării uniunii vamale, în urmă cu peste 40 de ani. Eliminarea barierelor

comerciale în cadrul UE a contribuit semnificativ la prosperitatea sa şi la reafirmarea

angajamentului său fa ă de liberalizarea comer ului mondial. Prin urmare, i în prezent,

Uniunea conduce eforturile depuse în direc ia liberalizării comer ului mondial, în folosul

reciproc al na iunilor bogate şi al celor sărace.

Conform art.207 TFUE (ex-art.133 TCE), ”politica comercială comună se întemeiază

pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de

acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele

comerciale ale proprietă ii intelectuale, investi iile străine directe, uniformizarea măsurilor de

liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protec ie comercială, printre care şi

cele care se adoptă în caz de dumping şi de subven ii. Politica comercială comună se

desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor ac iunii externe a Uniunii”. În domeniul

politicii comerciale comune si in cel al uniunii vamale competenta UE este exclusiva (art.3

TFUE).

Pentru o mai buna în elegere a importan ei politicii comerciale a UE, în continuare

sunt prezentate, destul de succint, aspectele teoretice definitorii ale politicii comerciale şi ale

instrumentelor de politică comercială.

Politicaă comercial , în sens larg, cuprinde ansamblul reglementărilor adoptate de

către un stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) în

scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei

na ionale de concuren a străină.

Func iiăprincipale ale politicii comerciale:

a) de promovare a rela iilor economice externe (impulsionarea exporturilor);

b) de protejare a economiei na ionale de concuren a străină (reglementarea şi controlul

importurilor);

c) de realizarea a unui echilibru dinamic în balan a comercială şi de plă i şi de sporire a

rezervei valutare a statului.

Instrumenteăşiăm suri deăpolitic ăcomercial :

62

a) de natură tarifară (vamală)

b) de natură netarifară;

c) de natură promo ională (de promovare şi de stimulare).

Instrumenteădeăpolitic ăcomercial ădeănatur ătarifar

Politica vamal - se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care vizează

intrarea sau ieşirea în/din ară a mărfurilor şi care implică:

controlul mărfurilor, al documentelor înso itoare şi al mijloacelor de transport cu ocazia

trecerii frontierei vamale;

îndeplinirea formalită ilor vamale;

plata taxelor vamale sau impunerea vamală 3 func ii principale:

1) fiscală ţ taxele vamale sunt o sursă de venit la bugetul statului

2) protec ionistă ţ taxele vamale percepute la import ridică pre ul mărfii importate

reducându-i for a concuren ială în raport cu produsul indigen

3) de negociere = statele pot negocia într-un cadru bi sau multilateral concesii vamale

care pot stimula schimburile comerciale.

Instrumenteădeăpolitic ăvamal :

legile, codurile şi regulamentele vamale - sunt elemente de natură legislativă care

diferen iază modul de aplicare a politicilor vamale între statele lumii;

tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii

vamale şi taxa (taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupe de produse.

taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra mărfurilor atunci când

acestea trec grani ele vamale ale ării respective.

Tipologia taxelor vamale:

1. după scopul impunerii (sau după nivelul impunerii):

taxe vamale cu caracter fiscal

taxe vamale cu caracter protec ionist

2. după obiectul impunerii (felul opera iei de comer exterior):

taxe vamale de import

taxe vamale de export

taxe vamale de tranzit

3. după modul de percepere (de aşezare):

taxe vamale ad-valorem

63

taxe vamale specifice

taxe vamale mixte

4. după modul de stabilire (fixare de către stat):

taxe vamale autonome (generale)

taxe vamale conven ionale (contractuale)

taxe vamale preferen iale (de favoare)

taxe vamale de retorsiune (răspuns): taxe antidumping; taxe compensatorii.

Protec iaănominal ăşiăprotec iaăefectiv

1. Protec iaănominal ă

vizează valoarea întregului produs supus impunerii vamale;

este exprimată de taxele vamale înscrise în tariful vamal oficial;

ca regulă generală, este direct propor ională cu gradul de prelucrare al mărfurilor

importate

2. Protec iaăefectiv

vizează valoarea nou creată şi încorporată în produsul importat;

factorii ce influen ează rata protec iei efective sunt: nivelul taxei vamale la produsul

finit şi la materia primă; dispersia tarifară (ţ diferen a dintre nivelul taxelor vamale

pe grupe de produse în func ie de gradul lor de prelucrare); gradul de prelucrare al

produsului.

Teritoriul vamal - reprezintă acel spa iu geografic în interiorul căruia este în vigoare un

anumit regim vamal, o anumită legisla ie vamală. Există situa ii în care grani ele statului de

grani ele vamale:

A. Extinderea teritoriului vamal (anexiune sau includere vamală) se poate realiza prin:

uniune vamală teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante;

zona de liber schimb .

B. Restrângerea teritoriului vamal (excludere sau exceptare vamală) - presupune exceptarea

de la regimul vamal în vigoare a unei por iuni dintr-un stat na ional (denumită generic

zonă liberă) în care nu se percep taxe vamale de import.

100xVV

xVTxVTTe

mf

mmff

64

Mărfurile străine introduse temporar în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale

până la precizarea ulterioară a destina iei lor, dar cu plata taxelor de depozitare.

În aceste zone mărfurile pot suferi anumite opera iuni de prelucrare, transformare,

recondi ionare, selectare, măsurare/por ionare, (re)ambalare etc., în urma cărora pot fi:

- orientate spre pia a internă (în teritoriul vamal), fiind în acest caz supuse

impunerii vamale;

- ieşi din teritoriul statului respectiv pe care îl pot tranzita spre alte state,

rămânând scutite de plata taxelor vamale de import;

- introduse în procesul productiv în zona liberă unde au fost depozitate

temporar, caz în care rămân scutite de plata taxelor vamale de import.

Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri importate (sau

mărfuri străine în tranzit) pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de

import, dar cu plata taxelor de antrepozitare. Tipuri de antrepozite :

a) antrepozite reale ţ construc ii special amenajate în vederea depozitării şi

păstrării în condi ii corespunzătoare (temperatură, umiditate) a mărfurilor

pentru o perioadă limitată de timp (în general, max. 2 ani); sunt administrate de

birouri vamale care urmăresc intrarea, manipularea şi ieşirea mărfurilor în/din

aceste antrepozite.

b) antrepozite nominale (fictive) au acelaşi regim ca şi cele reale, dar nu întrunesc

absolut toate condi iile pentru păstrarea produselor respective nu pot fi

păstrate decât produse care se deteriorează mai greu taxele de antrepozitare

sunt mai mici decât la cele pentru antrepozitele reale.

Instrumenteleădeăpolitic ăcomercial ădeănatur ănetarifar

Barierele netarifare reprezintă un ansamblu de măsuri şi reglementări de politică comercială

(de natură publică şi uneori chiar privată) care împiedică, limitează sau deformează fluxurile

interna ionale de bunuri şi servicii şi care au ca principale scopuri protejarea pie ei interne de

concuren a externă şi redefinirea dinamică a echilibrelor balan ei comerciale şi de plă i.

Principale grupe de bariere netarifare:

I. Bariereă netarifareă careă implic ă oă limitareă cantitativ ă direct ă aă importuriloră

(restric iiăcantitativeălaăimport)

II. Bariere netarifareă careă implic ă oă limitareă indirect ă aă importuriloră prină

mecanismulăpre urilor

65

III. Bariereăcareădecurgădinăformalit ileăvamaleăşiăadministrativeălaăimport

IV. Bariereăcareădecurgădinăparticipareaăstatuluiălaăactivit ileăcomerciale

V. Bariere netarifare care decurg dinăstandardeleăaplicateăproduseloră importateă şiă

celor indigene (obstacole tehnice)

I. Bariereă netarifareă careă implic ă oă limitareă cantitativ ă direct ă aă importuriloră

(restric iiăcantitativeălaăimport)

Forme:

a) Interdic iileă(prohibirile)ălaăimport = reglementări adoptate de stat care interzic total sau

par ial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, importul anumitor produse/grupe de

produse; se pun în practică prin refuzul autorită ilor abilitate de a elibera licen e de import

pentru produsele respective.

Motive:

- economice (asigurarea unei protec ii sporite a unor produse, ramuri etc. în raport cu

concuren a externă; echilibrarea balan ei comerciale şi de plă i);

- politice (discriminare comercială);

- altele (asigurarea stării de sănătate şi de securitate a popula iei, protec ia fitosanitară,

protejarea mediului ambiant etc.)

UE interdic ii selective şi temporare la importul de produse agricole din ările ter e

b) Contingentele de import = plafoane maxime, cantitative sau valorice admise la importul

anumitor produse/grupe de produse pe o perioadă determinată de timp (de regulă 1 an);

- pot fi:

globale ţ se stabilesc de către stat în mod independent fără să existe o reparti ie pe

ări de provenien ă

bilaterale ţ se negociază cu ările de provenien ă şi sunt înscrise în listele anexă la

acordurile/protocoalele comerciale încheiate cu acestea

- Contingente tarifare ţ plafoane cantitative sau valorice în limita cărora importurile sunt

permise beneficiind de un tratament vamal mai favorabil în aranjamentele comerciale

preferen iale (sistemul "tariff-quota")

c) Licen eleădeă import = autoriza ii pe care autorită ile publice abilitate le acordă firmelor

importatoare pentru un produs/grupă de produse pe o perioadă rezonabilă de timp, în func ie

de natura produsului şi de distan a geografică fa ă de ara de provenien ă.

Tipuri de licen e :

66

- automate ţ pt. produsele liberalizate la import, cererea de import este automat acceptată

într-un termen prestabilit; scop = statistic;

- neautomate ţ licen e pentru administrarea restric iilor cantitative la import ţ licen e

discre ionare; se acordă selectiv, în func ie de produs, de ara de origine etc.; scop ţ

contro riguros privind respectarea contingentelor de import. Ele pot fi: globale (generale)

şi individuale (bilaterale).

d) Limit rileă "voluntare"ă laă ă exportă (autolimit riă laă export) = în elegeri oficiale sau

neoficiale care intervin între anumite state sau între autorită i publice din ările importatoare şi

firme sau grupuri de firme exportatoare, prin care ara exportatoare, la cererea (sau sub

presiunea) ării ( ărilor) importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui

produs/grupă de produse până la un anumit nivel şi pe o perioadă determinată de timp.

Pot fi bilaterale sau multilaterale în func ie de numărul ărilor participante la astfel de

în elegeri.

Pentru ca măsura să aibă rezultate condi ia este ca ara ( ările) importatoare să fie pie e

însemnate de desfacere pentru ara ( ările) exportatoare la produsul pt. care se cere

restrângerea "voluntară" a exportului.

e) Acordurileă privindă comercializareaă ordonat ă aă produselor = în elegeri bi sau

multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată a

comer ului interna ional cu anumite produse/grupe de produse. Presupun: autolimitări la

export, prevederi referitoare la limitele de pre şi la clauza de salvgardare ("safeguards"), de

care pot face uz ările importatoare când interesele lor comerciale sunt lezate.

Ex: Aranjamentul privind comer ul interna ional cu produse textile - "Aranjamentul

Multifibre" ( din 1973; prelungit de mai multe ori, ultima edi ie expirând în timpul derulării

Rundei Uruguay, când s-a convenit ca, până în 2005, comer ul cu textile să fie reintegrat sub

inciden a regulilor şi disciplinei conduitei comerciale multilaterale) - a scos de sub inciden a

regulilor general aplicabile ale GATT/OMC comer ul interna ional cu produse textile.

II. Bariereă netarifareă careă implic ă oă limitareă indirect ă aă importuriloră prină

mecanismulăpre urilor

a) Prelev rileă variabileă laă importă (taxeleă deă prelevare)ă ţă s-au practicat în cadrul

mecanismului PAC şi vizau importurile de produse agricole din ările ter e care erau sub

inciden a acestei politici; ţ taxe vamale suplimentare, percepute peste taxele vamale

obişnuite prevăzute la importul produselor respective (în tariful vamal comun fa ă de

ter i), ce se calculează ca diferen ă între pre ul prag şi pre ul de import (CIF). Pre ul prag

67

este pre ul minim la care produsele importate pot să intre pe pia a comunitară (el se

deduce din pre ul indicativ prin scăderea cheltuielilor de transport pe parcurs intern

comunitar). Astfel, dacă o marfă se prezintă la frontieră la un pre de import (CIF) inferior

pre ului prag, protec ia la frontieră este asigurată prin această prelevare variabilă.

b) Pre urileă minimeă şiă maximeă laă importă :ă pre urile minime de import se stabilesc la

niveluri foarte apropiate de pre urile interne cu ridicata (urcând pre urile la import) şi sunt

utilizate atunci când produsele indigene au costuri de produc ie mult mai ridicate decât ale

concuren ilor sau când pe pia a interna ională pre urile la anumite produse scad şi

produsele respective devin din acest punct de vedere mai competitive la export se

limitează importurile şi se protejează ramura industrială/agricolă vizată; nerespectarea lor

anularea licen elor de import şi/sau aplicarea unor măsuri antidumping; pre urile

maxime de import ţ se utilizează atunci când unele firme, care dispun de un semnificativ

avantaj competitiv (îndeosebi tehnologic) şi pe fondul lipsei de concuren ă, încearcă o

ridicarea artificială a pre urilor la anumite produse pe care le exportă; ca răspuns

autorită ile din ările importatoare stabilesc pre uri maxime de import la produsele

respective la un nivel care să nu depăşească pre urile produselor substituibile indigene sau

să le depăşească cu un anumit procent (2-6ș); astfel de pre uri pot fi folosite pt. a

contracara practicile intra-corporative ce urmăresc transferul profiturilor în străinătate pt. a

evita impozitarea lor sau obliga ia de fi reinvestite; efectul acestor pre uri este de limitare

a importului şi reducere a pre urilor de export la produsele respective; ca regulă generală

pot recurge la stabilirea de pre uri maxime de import acele ări care au un rol însemnat ca

importatori pe pia a mondială la produsele respective.

c) Impoziteleă indirecteă şiă alteă taxeă cuă caracteră fiscală (ajust rileă fiscaleă laă frontier ):ă

ajustările fiscale la frontieră ţ regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite

de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleaşi impozite ca şi cele

indigene negocierea de conven ii privind evitarea dublei impuneri. Discriminarea

mărfurilor de import poate avea loc prin stabilirea discre ionară a bazei de impunere şi a

ordinei perceperii taxelor: pt. produsele indigene impozitele se percep la pre urile cu

ridicata; pt. produsele de import, ele se calculează la pre ul CIF majorat cu TV şi cu alte

taxe percepute cu ocazia importului creşterea pre ului produsului importat peste nivelul

produsului indigen. Forme ale ajustărilor fiscale la frontieră : TVA, taxa în cascadă, taxa

de acciză, taxele oculte (ascunse), taxe portuare, taxe statistice, taxe sanitare, taxe

consulare etc.

68

d) Taxele de retorsiune (antidumpingăşiăcompensatorii)ă- GATT 2 coduri de conduită

adoptate la Runda Tokio şi revizuite la Runda Uruguay (Codul antidumping şi Acordul

privind subven iile la export şi taxele compensatorii) – gestionate în prezent de OMC :

pentru ca măsurile de răspuns fa ă de politicile comerciale neloiale să fie instituite, potrivit

acestor coduri, trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care să se facă dovada că

aceste politici au cauzat ării importatoare un prejudiciu grav. În perioada cât durează

această anchetă sunt sistate practic rela iile comerciale cu firmele acuzate de astfel de

politici neloiale (în aceasta constă natura netarifară a acestor măsuri).

e) Depunerileă (depozitele)ă prealabileă înă valut ă laă importă au proliferat la sfârşitul

deceniului şapte şi începutul deceniului opt când o serie de ări dezvoltate erau confruntate

cu dezechilibre cronicizate în balan ele comerciale şi de plă i; sunt reglementări potrivit

cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ărilor

lor o anumită cotă-parte (până la 50ș) în valută din valoarea probabilă a viitorului import,

cu un anumit interval de timp predeterminat (poate ajunge şi la 6 luni) de autorită ile

monetare de resort; acest depozite nu sunt, de regulă, purtătoare de dobânzi sau sunt

constituite la dobânzile curente importatorul, dacă nu va renun a la import, va căuta să

recupereze pierderea înregistrată: fie prin ridicarea pre ului la produsul importat, fie prin

solicitarea unor reduceri de pre din partea exportatorului; de regulă, eliberarea licen elor

este condi ionată de dovedirea prin extrase de cont a constituirii depozitului valutar;

această măsură mai constituie şi o creditare a statului, pe termen scurt, fără dobândă sau

cu niveluri reduse, îndeosebi în perioadele de penurie de mijloace de plată exprimate în

valute convertibile sau de presiuni puternice asupra echilibrelor balan ei comerciale şi de

plă i.

III. Bariereăcareădecurgădinăformalit ileăvamaleăşiăadministrativeălaăimport

a) Evaluareaă valoriiă m rfuriloră înă vam ă ţă art.VII din GATT a prevăzut ca evaluarea

vamală să se facă pornind de la pre ul facturat (pre CIF), cu condi ia ca acesta să fie un

pre real plătit sau de plătit, iar transformarea acestuia din valuta străină în care s-a

tranzac ionat afacerea în moneda na ională a ării importatoare, să se facă la un curs agreat

de FMI; Codul de evaluare vamală (negociat în cadrul GATT la Runda Tokio, gestionat în

prezent de OMC) prevede ca atunci când există indicii privind o sub-facturare să se

folosească în ordine:

- pre ul unor mărfuri identice importate din aceeaşi sursă de provenien ă;

69

- pre ul unor mărfuri similare în aceleaşi condi ii comerciale;

- pre ul la care se revând mărfuri identice sau similare pe pia a internă a importatorului

adus în condi ia de livrare franco-frontiera vamală;

- o valoare calculată folosindu-se corespunzător elementele de cost.

b) Documenteăşiăformalit iăsuplimentareăceruteălaăimportă- au existat preocupări pe plan

interna ional (Camera Interna ională de Comer , GATT, Consiliul de Cooperare Vamală

de la Bruxelles) pentru simplificarea formalită ilor şi tipizarea documentelor legate de

circula ia mărfurilor pe plan interna ional şi s-au înregistrat şi o serie de progrese; totuşi,

numărul mare de documente şi formalită i cerute la import, formatul, uneori diferit al

acestora, reguli dificile de completare, penalizări aplicate pentru efectuarea de greşeli în

completare = adevărate obstacole; alte aspecte ce constituie bariere: perioadele de

sta ionare în punctele vamale ca urmare a personalului insuficient/calificării îndoielnice;

îndeplinirea formalită ilor vamale pt. importul anumitor produse numai în anumite puncte

vamale dotate necorespunzător sau cu program de lucru f. redus în raport cu volumul de

tranzac ii ce trebuie procesate; solicitarea de documente, necomunicate în prealabil;

nerecunoaşterea certificărilor tehnice, sanitare şi fitosanitare eliberate de anumite institu ii

specializate şi solicitarea unora noi care sunt îndelungate, costisitoare etc.

IV. Bariereăcareădecurgădinăparticipareaăstatuluiălaăactivit ileăcomerciale

a) Achizi iileă guvernamentaleă (pie eleă publice)ă ţă cumpărări de bunuri sau servicii

efectuate, de regulă în cantită i mari, de către organisme publice (departamente, ministere,

guverne, alte organisme centrale, autorită i publice locale); achizi iile guvernamentale

devin discriminatorii fa ă de produsele străine atunci când, în baza unor reglementări în

vigoare în anumite state, firmele na ionale au prioritate deplină fa ă de cele străine în

realizarea lor. Modalită i: interzicerea în mod explicit a accesului companiilor străine la

contractele de anvergură efectuate prin achizi ii guvernamentale; oferirea de tratament

comercial şi financiar preferen ial unor companii care se angajează să utilizeze cantită i

însemnate de produse interne în procesul de executare a contractelor guvernamentale;

impunerea unor condi ii şi cerin e discriminatorii fa ă de ofertan ii externi participan i la

licita iile pentru obiectivele finan ate din bani publici cu scopul înlăturării concuren ei

externe şi al promovării industriei indigene. La Runda Tokio (GATT) a fost negociat

Acordul privind achizi iile guvernamentale (intrat în vigoare la 1 iunie 1981) ; acesta a

fost revizuit Noul acord a fost semnat în aprilie la Marrakesh şi a intrat în vigoare la 1

ian. 1996

70

b) Comer ulă deă stată ţă totalitatea opera iunilor de vânzare-cumpărare efectuate de

întreprinderile aflate integral sau majoritar în proprietatea statului; constituie obstacol

atunci când, statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de

altă natură (acces privilegiat la comenzile publice, bonusuri la pre , facilită i fiscale, acces

preferen ial la liniile guvernamentale de credit, ob in uşor licen e de import etc.) în raport

cu firmele străine sau cele aflate în proprietate privată.

c) Monopolul de stat asupra importului anumitor produse - instituirea monopolului de

stat asupra importului anumitor produse permite limitarea importului la produsele

respective şi stabilirea pre ului de vânzare cu amănuntul la acestea (de regulă f. ridicate pt.

a restrânge consumul); uneori este justificat de motive legate de asigurarea stării de

sănătate a popula iei, a animalelor, prezervarea unor moduri de via ă tradi ionale, protec ia

mediului înconjurător.

V. Bariereănetarifareăcareădecurgădinăstandardeleăaplicateăproduseloră importateă şiă

celor indigene (obstacole tehnice)

Reglement rileătehnice pot deveni bariere netarifare atunci când nu sunt aplicate standardele

interna ionale, atunci când reglementările na ionale în acest domeniu sunt extrem de diferite,

se modifică frecvent şi nu sunt suficient de transparente.

În cadrul GATT, la Runda Tokio a fost adoptat Acordul privind obstacolele tehnice în calea

comer ului, iar la Runda Uruguay a fost revizuit şi extins. Separat a fost negociat un Acord

privind aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare.

Principalele forme sunt:

a) Normele sanitare şi fitosanitare.

b) Normele de securitate.

c) Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.

d) Norme privind reclama şi publicitatea.

e) Norme privind protec ia mediului înconjurător.

M suriăpromo ionaleăşiădeăstimulareăaăexporturilor

M suriăpromo ionale

1. Negociereaă şiă încheiereaă unoră tratateă deă comer ă şiă naviga ie,ă aă unoră acorduriă

comercialeăşiădeăpl iăsauăaăaltorăformeăaleăparteneriatuluiăinterguvernamentală- pot

con ine clauze care să favorizeze schimburile: CNF, clauza regimului na ional, clauza

71

privind evitarea dublei impuneri etc., aranjamente privind regulile de origine sau condi ii

în care se pot folosi măsurile de salvgardare ş.a. fac mediul comercial mai previzibil,

presupun avantaje tarifare şi netarifare, reduc costurile de tranzac ie ale firmelor

exportatoare sau importatoare, conferă continuitate şi stabilitate schimburilor comerciale

reciproce

2. Sprijinireaădirect ăsauăindirect ăaăfirmelorăpentruăaăparticipaălaătârguriăşiăexpozi iiă

interna ionaleă- autorită ile publice pot prelua, mai ales pt. IMM în func ie de produsele

pe care ele doresc să le promoveze prioritar pe anumite pie e, o parte din costurile legate

de închirierea spa iilor de expunere, deplasarea la astfel de manifestări a unor produse cu

volum mare şi costuri ridicate de transport, suportarea integrală sau par ială a costurilor

unor campanii publicitare etc.

3. Reprezentareaăcomercial ăînăstr in tateă- permite o mai bună cunoaştere a pie ei ărilor

partenere, o informare promptă cu privire la noile oportunită i de afaceri prin culegerea de

informa ii referitoare la evolu iile în domeniul legislativ, comercial, financiar-bancar, prin

contactarea poten ialilor parteneri pt. firmele din propria ară, prin colectarea invita iilor la

licita iile interna ionale etc. Aceste informa ii sunt remise departamentelor de comer

exterior care le vor înainta gratuit sau în condi ii de favoare firmelor care au interese

comerciale în zona respectivă.

4. Sprijinireaă activit iloră promo ionaleă aleă Camereloră deă Comer ,ă Industrieă (şiă

Agricultur )ă- CCI(A) sunt structuri asociative care desfăşoară ac iuni promo ionale şi de

consultan ă pentru membrii lor; autorită ile publice pot stimula activită ile acestor entită i

prin facilită i fiscale şi de altă natură, prin adoptarea unei legisla ii care să ină seama de

sugestiile exprimate de mediul de afaceri reprezentat de ele etc.

5. Prestareaăunoră serviciiă deă informareă şiă orientareă aă clien iloră externi,ă acordareaădeă

consultan ă şiă asisten ă deă specialitateă acestoraă - prin constituirea de compartimente

specializate în cadrul ministerelor de resort, prin finan area unor institute de marketing şi

conjunctură, a centrelor specializate de comer exterior pot fi puse la dispozi ia firmelor

străine baze de date, studii etc.

M suriădeăstimulare

1. M suriădeăstimulareădeănatur ăbugetar

a) Subven iileă directeă deă exportăţ aloca ii de la bugetul de stat acordate firmelor cu

scopul de a contribui la rentabilizarea activită ilor lor de export atunci când pre urile

ob inute pe pie ele externe nu permit acoperirea costurilor de produc ie. În cadrul

72

GATT - Runda Uruguay Acordul privind subven iile de export şi taxele

compensatorii - introduce no iunea de subven ie specifică (ţ orice subven ie a cărei

acordare este limitată la o întreprindere sau ramură a produc iei ce intră sub jurisdic ia

autorită ii ce acordă subven ia).

b) Primele directe de export = sunt acordate firmelor care au deja activită i profitabile

pe pia a internă sau externă; scop: creşterea volumului exporturilor sau redefinirea

structurală a acestora; pot fi încurajate firmele să lanseze noi produse pe pia a

interna ională, să-şi sporească semnificativ volumul vânzărilor sau să abordeze noi

pie e.

c) Subven iileăindirecteădeăexportă- constau în principal : în facilită i bugetare acordate

altor sectoare din amonte sau integrate orizontal pt. a permite furnizarea de inputuri în

condi ii mai avantajoase producătorilor pentru export; prestarea de servicii care

contribuie la diminuarea costurilor totale ale firmelor implicate direct în activită ile de

comercializare pe pie ele externe (finan area de proiecte de cercetare aplicativă,

subven ionarea institutelor de cercetare a pie ei de ale căror rezultate pot beneficia, în

condi ii de favoare, producătorii pentru export etc.)

2. M suriădeăstimulareădeănatur ăfiscal

a) Facilit iăfiscaleăcareăvizeaz ăfluxurileădeăbunuriă- scutirea, reducerea sau restituirea

taxelor vamale la anumite bunuri sau în anumite situa ii determinate. Drawback =

regim suspensiv la import, în cadrul căruia se restituie taxele percepute la importul

unor produse dacă acestea se reexportă ca atare sunt încorporate în produse destinate

exportului sau servesc pt. realizarea unor produse care se reexportă.

b) Facilit iă fiscale acordate exportatorilor - forme: scutiri de impozite ce trebuie

plătite pentru activită ile de export, reducerea bazei de impozitare sau a cotei de

impozit pt. activită ile de export amânarea plă ii unor impozite datorate statului.

3. M suriădeăstimulareădeănatur ăfinanciar-bancar

a) Creditele de export

- Creditul furnizor = creditul acordat direct importatorului de furnizor (exportator).

- Creditulă cump r tor ţ este acordat direct importatorului (cumpărătorului) de

către o institu ie specializată de creditare (bancă, consor iu bancar) din ara

exportatorului (furnizorului). Au la bază o serie de conven ii individuale sau cadru

de finan are (în care sunt prevăzute produsele ce pot fi achizi ionate, valorile

73

minime pentru fiecare tranzac ie, datele limită până la care pot fi încheiate

contractele.

- Liniile de credit - o variantă a creditului cumpărător; au la bază acorduri

interguvernamentale care prevăd garantarea de către institu iile statului a unor

credite destinate realizării unor obiective de valori mari; caracteristici definitorii:

se acordă de regulă pe perioade mai lungi de timp; durata utilizării liniei de credit

este predeterminată; pt. a se califica în vederea accesului la linia de credit fiecare

contract trebuie să îndeplinească anumite caracteristici, de ex. o valoare peste o

anumită limită care diferă de la o ară la alta).

b) Asigurareaăşiăgarantareaăcreditelorădeăexport

- Asigurarea - se face pt. creditul furnizor de către o institu ie specializată şi

vizează acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scaden ă contravaloarea

mărfurilor livrate (vândute) pe credit. Poli a de asigurare le permite firmelor

exportatoare să contracteze de la o bancă comercială un împrumut, în condi ii

favorabile de dobândă, cu care se refinan ează până la încasarea contravalorii

mărfurilor livrate pe credit.

- Garantarea - se face pt. creditele cumpărător de către o institu ie bancară din ara

importatorului sau dintr-o ară ter ă care se obligă fa ă de banca creditoare din ara

exportatorului de a achita contravaloarea mărfii livrate pe credit în cazul în care

importatorul se găseşte în incapacitate de plată. Garan ia se poate acorda sub formă

de scrisoare de garan ie bancară sau prin alte forme de garantare specifice

practicilor bancare.

4. M suriădeăstimulareăde natur ăvalutar

a) Primele valutare = gen de prime indirecte ce se acordă cu prilejul convertirii valutei

ob inute din export în moneda na ională la un curs mai avantajos decât cel oficial sau

decât cursul pie ii (curs valutar cu primă); se pot acorda selectiv pe categorii de

mărfuri sau pe rela ii geografice; au un efect echivalent cu primele directe de export.

b) Depreciereaă monedeiă na ionaleă ţă produce efecte pe termen scurt şi are efect

stimulativ numai dacă ritmul în care se produce deprecierea monedei na ionale (în

raport cu celelalte valute) este superior celui în care se erodează puterea de cumpărare

a monedei la intern; are efect numai dacă cererea pentru produsele firmelor

exportatoare este elastică la pre .

74

UE este unul dintre cei mai importan i actori din domeniul comercial i cooperează

pentru asigurarea unui comer interna ional deschis i reglementat în cadrul Organiza iei

Mondiale a Comer ului (OMC). UE sprijină sistemul bazat pe reguli al OMC, cu cei 159 de

membri ai săi (la 2 martie 2013). Acest sistem oferă un grad de securitate juridică i

transparen ă în desfasurarea comer ului interna ional. In cadrul OMC sunt stabilite condi iile

prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor comerciale neloiale cum ar fi

dumpingul, precum si procedurile pentru solu ionarea disputelor care apar între doi sau mai

mul i parteneri comerciali.

UE – o putere comercială importantă

% din exporturilemondiale, bunuri, 2012

Altele

55%

UE

15%

Statele Unite

11%

Japonia

5%

China

14%

% din exporturilemondiale, servicii, 2012

Altele

42%

UE

25%

Statele Unite

18%

Japonia

4%China

6%

India

5%

Sursa: www.europa.eu

Uniunea nu a încheiat încă acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri

comerciali din rândul ărilor dezvoltate, cum ar fi SUA şi Japonia. Rela iile comerciale cu

acestea se bazează deocamdata pe mecanismele OMC, deşi, în anumite sectoare, există multe

acorduri între UE şi cele două ări. La Summit-ul UE-Japonia (mai 2011) s-a decis începerea

pregătirilor pentru un acord de liber schimb, iar in iulie 2012 Comisia Europeana a hotarat sa

întrebe statele membre ale UE cu privire la inceperea negocierilor. In ceea ce prive te rela iile

comerciale cu SUA, în iulie 2013 au început negocierile unui Parteneriat Transatlantic pentru

75

Comer i Investi ii (în 15 noiembrie 2013, la Bruxelles, s-a încheiat a doua rundă de

negocieri).

Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul

său generalizat de preferin e (SGP), UE a garantat accesul preferen ial pe pie ele sale fără taxe

sau cu taxe reduse pentru cea mai mare parte a importurilor provenind din ările în curs de

dezvoltare i economiile în tranzi ie. Se merge chiar mai departe pentru cele 49 din cele mai

sărace ări din lume. Exporturile lor – cu excep ia armelor – pot beneficia integral de acces pe

pie ele UE, fără taxe vamale.

Uniunea Europeană î i extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte

păr i ale lumii (din China i India până în America de Sud i America Centrală). Acordurile

comerciale cu aceste ări includ i cooperări de ordin tehnic i cultural. China a devenit cel de

al doilea partener comercial al UE ca importan ă (după Statele Unite) i cel mai mare furnizor

de importuri al său (în 2011, 17,3 ș din importurile în UE proveneau din China). Uniunea

Europeană este principalul partener comercial al Rusiei (devenita si ea membra OMC in

august 2012, dupa 18 ani de negocieri) i cea mai mare sursă a sa de investi ii externe. Cu

excep ia schimburilor comerciale, principalele dimensiuni ale rela iilor UE-Rusia privesc

aspecte transfrontaliere, precum securitatea alimentării cu energie, în special cu gaze

naturale.4

In privinta rela iilor dintre UE si tarile din Africa (zona subsahariană) acestea datează

de multă vreme. Conform prevederilor din Tratatul de la Roma din 1957, coloniile i

teritoriile de peste mări ale unor state membre au devenit asociate ale Comunită ii, iar

procesul de decolonizare de la începutul anilor ´60 a facut ca această legătură sa se transforme

într-o asociere diferită, între state suverane.

Acordul de la Cotonou, semnat în 2000 la Cotonou, capitala statului Benin, a marcat o nouă

etapă în politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre UE i ările din Africa, Zona

Caraibilor i Pacific (ACP) este cel mai ambi ios i mai vast acord comercial i de asisten ă

încheiat vreodată între ările dezvoltate i ările în curs de dezvoltare. El a succedat Conven iei

de la Lomé (semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo), iar apoi a fost treptat adus la zi.

Acest acord merge mult mai departe în compara ie cu acordurile anterioare, din moment ce s-

a trecut de la rela iile comerciale fondate pe accesul pe pia ă la rela ii comerciale într-un sens

mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face fa ă problemelor

cauzate de încălcarea drepturilor omului.5

4 Fontaine P., ”12 lectii despre Europa”, Oficiul pentru Publica ii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010, pp.68 5 Idem, p.69.

76

4.2. Politica de concuren

Politicaădeăconcuren are ca scop punerea în practică şi prezervarea unui sistem ce

permite o concuren ă fără distorsiuni în interiorul unui spa iu economic.

Politica de concuren ă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei concuren eă

loiale, adică a unei concuren e care are loc în condi iile respectării de către agen ii economici

a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în

vigoare din fiecare stat. De fapt, concuren a trebuie să fie întotdeauna loială, aceasta

presupunând ca unită ile economice să se comporte pe pia ă cu bună credin ă şi potrivit

uzan elor cinstite.

Politicaădeăconcuren aăşiătipuriădeăobstacoleăînăcaleaăconcuren ei

Obstacole înăcaleaăconcuren ei

Private Publice Comportamente Apari iaădeăstructuri Neconcuren iale neconcuren iale În elegeri Abuzădeăpozi ie Ajutoare Reglement ri Dominant publice Art.101 TFUE Art.102 TFUE Reg. 1989 modif. 1997/2004 Art.107 TFUE Art.106 TFUE (ex.art.81 TCE) (ex.art.82 TCE) (ex.art.87 TCE) (ex.art.86 TCE)

Coordonate aleăpoliticiiădeăconcuren ăînăUniuneaăEuropean Trăsături ale politicii de concuren ă în UE:

- Marile principii ale politicii de concuren ă sunt fixate prin tratate;

77

- Tratatul de la Roma (art.3) prevedea : Comunitatea trebuie să stabilească "un regim care

să asigure că în Pia a comună concuren a nu este denaturată";

- Numeroase reglementări precizează punerea în aplicare a marilor principii ale politicii de

concuren ă;

- Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului şi dispozi iilor

comunitare;

- Curtea de Justi ie arbitrează litigiile şi fixează jurispruden a.

Intensitateaă concuren eiă înă UEă depindeă deă politicaă deă concuren ă dus ,ă deă realitateaă

pie eiă interneă uniceă şiă deă efecteleă politiciloră europene "cu cât înlăturarea barierelor /

obstacolelor pe pia a internă este mai avansată, cu atât politica de concuren ă este mai pu in

obligată să intervină pentru a promova sau restaura concuren a".

Politica de concuren aăjoac ăunărolăfundamentalăînăconstruc iaăeuropean o economie

de pia ă efectivă este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor economice ale UE;

realizarea unei pie e interne presupune nu numai înlăturarea obstacolelor na ionale din calea

circula iei mărfurilor, ci şi eliminarea structurilor şi comportamentelor susceptibile de a

falsifica jocul pie ei.

A. Reguli aplicabile întreprinderilor

Acestea vizează îndeosebi următoarele aspecte:

1. "interzicereaăoric rorăîn elegeriă /ăacorduriă întreăîntreprinderi,ădeciziiădeăasociereăşiă

practiciăconcertate,ăcareăsuntăsusceptibileăs ăafectezeăcomer ulăîntreăstateleămembreă

şiă careă auă caă obiectă sauă caă efectă împiedicarea,ă restrângereaă sauă falsificareaă

concuren eiăînăinteriorulăpie eiăinterne" (art.101 TFUE, ex-art.81 TCE, ex. art.85 din

Tratatul de la Roma).

Exemple de astfel de în elegeri ce sunt "nule de drept":

fixarea în mod direct sau indirect a pre urilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor

condi ii de tranzac ionare;

limitarea sau controlarea produc iei, a desfacerilor, a dezvoltării tehnice sau a

investi iilor;

împăr irea pie elor sau a surselor de aprovizionare;

aplicarea, în ceea ce priveşte partenerii comerciali, a unor condi ii inegale pentru

presta ii echivalente, făcându-i să suporte astfel un dezavantaj în lupta de concuren ă;

78

subordonarea încheierii de contracte de acceptarea de către parteneri a unor presta ii

suplimentare care, prin natura lor sau conform uzan elor comerciale, nu au legătură

cu obiectul contractelor respective.

Tratatul prevede totuşi şi o serie de derog ri pentru acordurile care: contribuie la

"ameliorarea produc iei sau a distribu iei produselor" şi la "promovarea progresului

tehnic sau economic" şi care, în acelaşi timp permit "utilizatorilor să ob ină o parte

echitabilă din profitul care rezultă". Astfel de situa ii sunt tolerate doar dacă producătorii

îşi men in capacitatea de a oferi bunuri sau servicii competitive. Exceptarea este de

natură individuală şi se practică atunci când Comisia autorizează în mod expres o

în elegere verificată în prealabil.

CAZ: în iunie 2001, Comisia a dat o amendă de 30 milioane euro producătorului de

autoturisme Volkswagen. În 1996-1997, Volkswagen trimisese concesionarilor săi

germani o circulară care îi incita să nu facă reduceri pentru noile VW Passat. Acest

gen de practici este împotriva regulilor de concuren ă, deoarece ele men in în mod

artificial pre urile ridicate pentru consumator.

2. abuzurileădeăpozi ieădominant (interzise prin art.102 TFUE, ex-art.82 TCE, ex.art.86

din Tratatul de la Roma). Acest articol nu reglementează concentrările, ci se limitează la

interzicerea faptului de a exploata într-un mod abuziv o pozi ie dominantă, fiind mai

mult corectiv decât preventiv. În acest caz, nu locul ocupat într-un sector de

activitateă esteă pusă înă discu ie,ă ciă doară faptulă deă aă ob ineă ună avantajă excesivă dină

aceast ăpozi ieăesteăcriticat : "este incompatibil cu pia a comună şi interzis, în măsura

în care comer ul între statele membre este afectat, faptul pentru una sau mai multe

întreprinderi de a exploata în mod abuziv o pozi ie dominantă pe pia a comună sau pe o

parte substan ială a acesteia". O pozi ieă dominant pe pia ă ţ o situa ie de putere

economică de inută de o firmă, care-i conferă puterea de a împiedica concuren a efectivă

pe o pia ărelevant . Există abuzădeăpozi ieădominant când comportamentul firmei

respective este de natură să influen ezeăstructuraăsauăgradulădeăconcuren ăpeăpia aă

respectiv , chiar dacă un astfel de comportament este favorizat de o dispozi ie

legislativă na ională. Pozi iaădominant ăseăapreciaz ăpeăansamblulăpie eiăcomunitareă

sauăpeăcelăpu inăpeăoăparteăsubstan ial ăaăacesteia. Întinderea pie ei ia în considerare

caracteristicile produsului, produsele substituibile şi percep ia consumatorilor. Nu este

prev zut ăniciă oăderogare ca în cazul în elegerilor, iar sanc iunea este pronun ată de

79

Comisie care, pe calea deciziei, ordonă întreprinderii să pună capăt situa iei constatate şi-

i poate aplica o amendă.

Tratatul prezintă mai multe situaţii de abuz:

impunerea de condi ii neechitabile (pre uri prea mari sau prea mici pentru

eliminarea unor producători concuren i);

limitarea produc iei, a desfacerilor sau a dezvoltării tehnice în detrimentul

consumatorului;

aplicarea unui tratament discriminatoriu partenerilor comerciali.

3. concentrarea - nu a fost prevăzută în Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat

întotdeauna că aceasta poate conduce la o exploatare abuzivă a pozi iei dominante.

Reglementările din decembrie 1989 (reglementarea 4064/89 din 21 decembrie 1989)

şi din septembrie 1990 au acoperit această lacună, impunând o notificare obligatorie a

proiectelor de fuziuni şi achizi ii la Comisia Europeană; astfel, se instituie un control

preventiv al Comisiei,ă careă poateă s ă interzic ă opera iunileă deă concentrare ce

prezint ă oă dimensiune european ,ă dac ă eleă risc ă s ă conduc ă laă oă pozi ieă

dominant ăsusceptibil ăs ăobstruc ionezeăînămodăsemnificativăconcuren a. Astfel

se permite politicii de concuren ă să intervină, la un stadiu precoce al unui proces de

concentrare, aprobând sau interzicând alian ele avute în vedere. Controlul preventiv se

aplică următoarelor tipuri de operaţiuni: fuzionare, preluare de control, creare de

entită i comune, pornind de la un prag minim. Acest prag minim a fost modificat de

mai multe ori, ultima fiind în 2004 prin regulamentul Consiliului 139/2004. În acest

caz, protocolul de acord trebuie ratificat în mod obligatoriu de Comisie, aceasta având

însă şi posibilitatea să-l suspende. Practic, Comisia apreciază dacă există sau nu o

pozi ie dominantă care să constituie o piedică semnificativă pentru concuren ă şi

hotărăşte aprobarea sau interzicerea acordului.

CAZ: în Fran a, TotalFina şi Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii

societă i controlul unor pie e ale produselor petroliere în Fran a, ceea ce ar fi antrenat

costuri mai ridicate pentru distribuitori şi pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat

55ș din capacită ile de rafinare şi ar fi controlat depozitele de import franceze). Pentru

rezolvarea problemelor de concuren ă eviden iate de Comisie, TotalFina şi Elf au acceptat

să cedeze către concuren i o parte importantă a opera iunilor vizate. Noua societate ar fi

dobândit, de exemplu, o pozi ie dominantă în vânzările de carburan i pe autostrăzi (ar fi

80

de inut 2/3 numărul de benzinării de pe autostrăzi pia ă specifică cu pre uri ridicate).

Cu scopul de a men ine o pia ă competitivă în acest sector, în interesul consumatorilor,

Comisia Europeană a obligat TotalFina şi Elf să vândă cca. 70 se benzinării din cele 214

de care dispunea, înainte de a autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a trebuit să renun e

la controlul depozitelor care alimentează re eaua de oleoducte, obiectivul fiind acela de a

păstra, în aval, la nivelul vânzării cu amănuntul de carburant şi păcură, posibilitatea pentru

concuren i de a nu fi prizonierii unui singur furnizor.

B.ăReglement riăreferitoareălaăinterven iaăstatelor

Comisia Europeană tinde să înlăture discriminările ce pot rezulta din existen a monopolurilor

de stat cu caracter comercial (art.37 TFUE, ex-art.31 TCE, ex.art.37 Tratat Roma), iar

"ajutoarele acordate de către state sau cu resurse de stat, sub orice formă, care denaturează sau

periclitează concuren a" sunt considerate ca incompatibile cu pia a internă (art.107 TFUE, ex-

art.87 TCE, ex.art.92 Tratat Roma). Participările statului la capitalul întreprinderilor pot fi

considerate ca ajutoare de stat, iar ajutoarele (subven iile) la export sunt şi ele prohibite.

Cu toate acestea există derogări pentru ajutoarele regionale şi pentru cele sectoriale.

Articolul 107 din TFUE delimitează ajutoarele publice considerate compatibile cu piaţa

internă:

ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali;

ajutoarele destinate remedierii unor evenimente excep ionale (calamită i naturale,

perturbări grave ale economiei);

ajutoarele regionale (pentru zone cu întârzieri de dezvoltare) sau pentru

dezvoltarea unor activită i;

ajutoarele pentru promovarea culturii şi păstrarea patrimoniului cultural;

ajutoarele ce urmăresc realizarea unui important proiect comun la scară europeană

(de ex., Airbus, cercetare-dezvoltare, mediu înconjurător).

CAZURI

În februarie 1998, Comisia a aprobat ajutoare în valoare totală de 1,89 milioane euro în

favoarea dezvoltării IMM din turism în regiunea Doñana în sudul Spaniei. Aceste ajutoare au

fost acordate pentru a încuraja investi iile în noi ini iative turistice şi pentru crearea de locuri

de muncă, contribuind astfel la dezvoltarea durabilă a unei regiuni relativ sărace a Europei,

Andaluzia.

81

Datorită evenimentelor de la 11 septembrie 2001 şi a paralizării spa iului aerian atlantic care

a urmat, guvernele europene au fost autorizate să verse companiilor lor na ionale subven ii

având ca motiv de "circumstan ele excep ionale".

Art.108 TFUE (ex-art.88 TCE, ex-art.93 T. Roma) impune statelor membre obligativitatea

informării Comisiei cu privire la măsurile pe care acestea le au în vedere. Acest articol

încredin ează astfel Comisiei sarcina supravegherii şi aprecierii ajutoarelor de stat, pe care

guvernele trebuie să le declare. Împreună cu acestea, Comisia examinează compatibilitatea cu

pia a comună, însă numai ea singură hotărăşte în final. În cazul în care statul în cauză nu se

conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza

directăCurteaădeăJusti ieăaăUE.

La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un ajutor

acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat compatibil cu

piaţa internă, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări excepţionale.

Acest control al subven iilor publice este făcut pentru a se asigura că aceste ajutoare nu

servesc finan ării unor "campioni na ionali" sau nu conferă anumitor întreprinderi un avantaj

nefondat fa ă de concuren ii lor.

4.3.ăPoliticaăagricol ăcomunitar ă Politica Agricolă Comună (PAC) se numără printre primele politici comune adoptate

de Uniunea Europeană, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei

comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al

solidarităţii financiare (măsurile comune sunt finan ate dintr-un buget comun).

Instituirea unei PAC a fost înscrisă printre prevederile Tratatului de la Roma din

1957 care a pus bazele CEE. Tratatul consacra agriculturii zece din articolele sale, de la art.38

la art.47, articole în care se defineau principiile generale ale unei politici agricole comune şi

ale cărei modalită i precise urmau a fi elaborate în cadrul unei conferin e a statelor membre

(art.43). În Tratatul de la Lisabona privind funcționarea UE, agricultura și pescuitul sunt

incluse în titlul III (art.38-44).

Trei dintre aceste articole prezintă o importan ă deosebită. Articolul 38 face precizarea

că "pia a internă cuprinde agricultura, pescuitul şi comer ul cu produse agricole" şi că se

impune mersul înainte pe calea integrării pentru că "func ionarea şi dezvoltarea pie ei interne

82

pentru produsele agricole trebuie să fie înso ite de stabilirea unei politici agricole comune" a

statelor membre.

În articolul 39 al tratatului sunt definite în mod clar cele cinci obiective fundamentale

ale PAC, obiective ce au fost concepute atât în interesul producătorului cât şi al

consumatorului :

- creşterea productivită ii prin dezvoltarea progresului tehnic, asigurându-se o

dezvoltare ra ională a produc iei agricole ca şi o utilizare optimă a factorilor de

produc ie şi în special a for ei de muncă ;

- asigurarea unui nivel de via ă echitabil popula iei agricole, îndeosebi prin

creşterea venitului individual ;

- stabilizarea pie elor produselor agricole ;

- garantarea securită ii aprovizionărilor ;

- asigurarea de pre uri rezonabile pentru consumatorii comunitari.

Se face precizarea că în elaborarea acestei politici se va ine cont de :

- necesitatea de a opera în mod gradual ajustările ce se impun ;

- caracterul specific al activită ii agricole, ce decurge din structura socială din

agricultură, din disparită ile structurale şi naturale dintre regiunile agricole ;

- faptul că agricultura constituie în statele membre un sector strâns legat de

ansamblul economiei.

Articolul 40 stabileşte principiul unei organizări comune a pieţelor agricole care

poate lua una din următoarele forme :

- reguli comune în materie de concuren ă ;

- coordonare obligatorie a diverselor reglementari na ionale de pia ă ;

- organizare europeană a pie ei ;

şi poate admite "reglementări ale pre urilor, subven ii ale produc iei şi comercializării

diverselor produse, sisteme de stocare şi de reportare, mecanisme comune de stabilizare la

import sau la export". Acelaşi articol eviden iază că "o politică comună eventual în domeniul

pre urilor, trebuie să fie fondată pe criterii comune şi pe metode de calcul uniforme, iar pentru

a permite organizării comune să-şi atingă obiectivele, pot fi create unul sau mai multe fonduri

de orientare şi garantare agricole".

Politica agricolă comună se decide la nivelul UE de către guvernele statelor membre şi

este pusă în aplicare de către statele membre ; competența Uniunii este partajată cu statele

membre în domeniul agriculturii și pescuitului, cu excep ia conservării resurselor biologice

ale mării (în cadrul politicii comune privind pescuitul), unde UE a competen e exclusive.

83

Politica UE în domeniul agriculturii evoluează în mod constant. În urmă cu cca. 50 de

ani, se punea accent pe furnizarea unor cantită i suficiente de alimente pentru o Europă care

traversase un deceniu de lipsuri cauzate de războaie. Subven ionarea produc iei pe scară largă

şi cumpărarea surplusurilor în scopul garantării siguran ei alimentare sunt de domeniul

trecutului. Politica UE în domeniu îşi propune să le ofere tuturor producătorilor (de la

agricultori şi crescători de animale până la producători de fructe, legume sau de vin)

posibilitatea de a se sus ine singuri atât în UE, cât şi pe pia a mondială.

În acest sens, încă de la conturarea sa ca politică europeană comună în 1962, PAC a cunoscut

o serie de reforme succesive, influen ate în principal de necesită ile agriculturii europene, de

procesele de lărgire a UE, de posibilitatea de desfacere a produselor pe pia a mondială.

Reformele au vizat in principal simplificarea modului de acordare a subven iilor,

eficientizarea politicii şi reducerea costurilor bugetare, evoluând de la o politică care se

concentra pe sprijinirea produc iei, la o politică orientată către cerin ele pie ei, axată pe

parametri calitativi, ecologici şi de siguran ă privind alimentele şi utilizarea eficientă şi

durabilă a resurselor.

Îmbun t ireaă calit iiă produseloră alimentare a fost întotdeauna unul dintre obiectivele

PAC, începând cu introducerea etichetei de calitate pentru vinuri în anii ț80 şi continuând cu

extinderea ulterioară a acesteia în sectorul uleiului de măsline, al fructelor şi al legumelor.

Aceste eforturi se află în prezent în centrul politicii agricole. În toate sectoarele PAC se depun

eforturi pentru îmbunătă irea calită ii produselor alimentare. Iată câteva exemple:

sisteme de identificare a bovinelor şi norme de etichetare a cărnii de vită, destinate să

permită urmărirea întregului traseu al cărnii din magazin şi până la ferma de origine;

stimulente financiare acordate în cadrul politicii de dezvoltare rurală pentru ca

agricultorii să îmbunătă ească nivelul de calitate a produselor;

măsuri specifice de încurajare a conversiei către agricultura ecologică.

Natura şi calitatea excep ională a unor produse sunt conferite atât de locul în care au fost

produse, cât şi de metodele de produc ie folosite. Consumatorii şi comercian ii de produse

alimentare sunt tot mai interesa i de originea geografică a alimentelor şi de o serie de alte

caracteristici. UE recunoaşte acest lucru şi a creat trei tipuri de „sigle de calitate”.

84

Pentru ca un produs să poarte sigla DOP, trebuie să aibă caracteristici verificate ce pot fi

conferite exclusiv de terenul şi priceperea producătorilor din regiunea de produc ie cu care

este asociat.

Un produs care poartă sigla IGP are o serie de caracteristici sau o reputa ie specifică ce îl

asociază cu o anumită zonă, iar cel pu in una din etapele procesului de produc ie este realizată

în acea zonă.

Sigla Specialitate Tradi ională Garantată (STG) se foloseşte pentru produse cu proprietă i

distincte şi care fie con in ingrediente tradi ionale, fie sunt ob inute prin metode tradi ionale.

Protejarea acestor indica ii referitoare la calitate prezintă avantaje deoarece:

oferă consumatorilor o garan ie privind originea şi metodele de produc ie;

transmit mesaje comerciale eficiente cu privire la produsele cu valoare adăugată

mare;

sprijină societă ile din zonele rurale care ob in produse de calitate prin protejarea

etichetei împotriva imita iilor frauduloase.

Până în primăvara anului 2007, UE înregistrase aproape 750 de indica ii geografice, denumiri

de origine şi specialită i tradi ionale garantate. În plus, pe pia a UE sunt protejate circa 2 000

de indica ii geografice pentru vinuri şi băuturi spirtoase originare din UE sau din ări ter e.

Agriculturaă ecologic este o metodă de produc ie care conservă structura şi

fertilitatea solului, promovează un standard ridicat de bunăstare a animalelor şi evită utilizarea

produselor autorizate în agricultura conven ională, precum pesticidele sintetice, erbicidele,

îngrăşămintele chimice sau stimulatorii de creştere, cum sunt antibioticele, sau organismele

modificate genetic. Agricultorii recurg la tehnici care contribuie la men inerea ecosistemelor

şi la reducerea poluării. În prelucrarea ecologică a produselor alimentare se poate folosi numai

un număr limitat de aditivi şi auxiliari tehnologici.

Normele UE garantează autenticitatea produselor agricole ecologice indiferent de locul în

care sunt produse şi asigură etichetarea exactă a acestora. Prin lege, utilizarea cuvântului

„ecologic” şi a echivalentelor sale în orice altă limbă pentru clasificarea produselor alimentare

este rezervată exclusiv produselor agricole ecologice. Această utilizare exclusivă reprezintă

85

pentru consumatori o garan ie cu privire la calitatea şi fiabilitatea produselor ecologice pe care

le cumpără.

Agricultura ecologică din UE este unul dintre cele mai dinamice sectoare, reprezentând, în

anul 2004, o suprafa ă de aproximativ 5,8 milioane de hectare (adică 3,5ș din suprafa a

agricolă totală) apar inând unui număr de 150 000 de exploata ii.

Siglaă ecologic a UE a fost pusă la dispozi ia agricultorilor şi producătorilor de produse

alimentare ecologice pentru a fi utilizată în mod voluntar, iar semnifica ia ei este că:

cel pu in 95ș din ingredientele produsului au fost ob inute prin metode ecologice;

produsul respectă normele sistemului oficial de control;

produsul poartă numele producătorului, al prelucrătorului sau al vânzătorului,

precum şi denumirea sau codul organismului de control.

Din iulie 2010, logo-ul ecologic al UE este obligatoriu pentru toate produsele alimentare

ecologice preambalate din cadrul Uniunii Europene. Logo-ul se poate utiliza i în mod

voluntar pentru produsele ecologice care nu sunt preambalate, fabricate pe teritoriul UE, sau

pentru toate produsele ecologice importate din ări ter e.

Ultima reformă, începută în 2003 şi încheiată în 2008 prin aşa-numitul « control de

sănătate al PAC », a vizat introducerea de noi măsuri menite să ajute agricultura europeană să

facă fa ă noilor provocări globale, printre care schimbările climatice. „Controlul stării de

sănătate” modernizează, simplifică şi eficientizează PAC, îndepărtând restric iile impuse

fermierilor şi ajutându-i astfel să răspundă mai bine semnalelor pie ei şi să facă fa ă unor noi

provocări. De exemplu, elimină cerin a de a nu cultiva 10ș din terenul arabil, majorează

treptat cotele de lapte, urmând ca acestea să fie eliminate în 2015 şi utilizează interven ia pe

pia ă (cumpărarea de către UE a produc iei în exces) ca măsură de siguran ă pentru situa ia în

care pre urile sunt foarte scăzute. În plus, plă ile directe către agricultori vor fi reduse, iar

banii vor fi transfera i într-un fond pentru dezvoltarea regiunilor rurale.

86

Politica agricolă a UE a suferit modificări semnificative în ultimii ani, textele juridice

au fost scurtate şi adaptate astfel încât să fie mai uşor de în eles. Au fost eliminate aproape 80

de documente juridice în cadrul a ceea ce este cunoscut sub denumirea tehnică de

„organizarea pie ei comune unice”.

Dat fiind faptul că, la începutul lui 2013, mai mult de 60ș din popula ia UE-27 trăia

în zonele rurale, care acoperă cca. 90% din teritoriu, politicaădeădezvoltareărural reprezintă

un domeniu de o importan ă crucială. Agricultura şi silvicultura sunt principalele domenii in

care sunt utilizate terenurile din zonele rurale şi, ca atare, joacă un rol important pentru

comunită ile rurale: reprezintă temelia unei puternice structuri sociale şi viabilită i economice,

precum şi a gestionării resurselor naturale şi a peisajului. Din numeroase sondaje de opinie

efectuate în statele membre ale UE reiese clar că un mediu rural viu şi durabil are o mare

importan ă pentru cetă enii europeni.

Politica de dezvoltare rurală pentru perioada 2007-2013 a avut la bază trei teme, în

conformitate cu cele trei axe definite în noul regulament privind dezvoltarea rurală:

ameliorarea competitivităţii în sectorul agricol; ameliorarea mediului, sprijinirea

gestionării terenurilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea economiei în zonele

rurale. O a patra axă, „axa Leader”, inspirată din experien a ini iativei comunitare Leader, a

urmărit punerea în practică a unor strategii locale de dezvoltare rurală prin parteneriate locale

între sectorul public şi cel privat. Numărul de resurse disponibile pentru dezvoltarea rurală a

crescut în urma reducerii plă ilor directe către ferme şi a transferării acestor fonduri pentru

măsurile de dezvoltare rurală (practică cunoscută sub denumirea de „modulare”). Statele

membre au, astfel, obliga ia de a aplica modularea, care constă într-o reducere (de 5%

începând cu 2007) a tuturor plă ilor directe de peste 5 000 EUR pe an.

Indiferent de reforme, politicaă agricol ă comun este cea mai integrată dintre toate

politicile UE. Prin urmare, absoarbeăoăparteăimportant ădinăfondurileăcomunitare. Totuşi,

partea din bugetul european care îi este alocată a scăzut în timp de la 70% (în anii 1970) la

cca. 43% (în perioada 2007-2013). Reducerea resurselor bugetare alocate PAC indică faptul

că UE se concentrează pe alte aspecte, cum ar fi reducerea costurilor reformelor şi orientarea

către dezvoltarea rurală, căreia i s-a alocat 11ș din buget pentru aceeaşi perioadă.

Cheltuielile agricole sunt finan ate de două fonduri care intră în componen a bugetului general

al UE: FondulăEuropeanădeăGarantareăAgricol ă (FEGA), care finan ează plă ile directe

către agricultori şi măsurile de reglementare a pie elor agricole, precum interven ii şi restituiri

la export, în timp ce Fondulă Europeană Agricolă pentruă Dezvoltareă Rural ă (FEADR)

finan ează programele de dezvoltare rurală ale statelor membre.

87

Potrivit reglementărilor de bază în materie de gestionare financiară a PAC, Comisia răspunde

de gestionarea FEGA şi a FEADR. Cu toate acestea, în mod normal Comisia nu efectuează

plă i direct către beneficiari. Conform principiului gestion riiăcomune, această sarcină este

delegată statelor membre care ac ionează, la rândul lor, prin intermediul a 85 deăagen iiădeă

pl iăna ionaleăsauăregionale. Înainte ca aceste agen ii de plă i să poată solicita fonduri de la

bugetul UE, ele trebuie acreditate pe baza unor criterii stabilite de Comisie.

In contextul dezbaterilor privind noua perspectivă financiară a UE, post 2013, (ex-)comisarul

european Dacian Cioloş a lansat o consultare publică privind viitorul PAC după 2013, în

perioada aprilie-iunie 2010, care a precedat lansarea unei comunicări a Comisiei Europene pe

această temă (”PAC la orinzontul anilor 2020”), ce a fost facuta public in 18 noiembrie 2010.

In urma consultarii desfasurate în 2010 în legătură cu aceste reforme, europenii au spus că

doresc ca UE, prin politica sa agricolă, să îi ajute pe fermieri nu numai să producă alimente, ci

şi să protejeze resursele naturale şi via a sălbatică, să amelioreze bunăstarea animală şi să

men ină viabilitatea comunită ilor rurale.

In acest context, in octombrie 2011, Comisia Europeana a prezentat un ansamblu de

propuneri legislative care sa conduca la o PAC mai eficienta si care, dupa dezbateri in cadrul

Parlamentului European si a Consiliului, sa fie adoptate pana la sfarsitul anului 2013,

dorindu-se ca noua PAC, reformată, să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2014.

Printre provocările viitoare la care trebuie sa se adapteze agricultura europeană se

numără dublareaăproduc ieiămondialeădeăalimente până în 2050 pentru a face fa ă creşterii

popula iei şi cererii consumatorilor de carne, inând cont, în acelaşi timp, de efectele

schimb rilorăclimatice (pierderea biodiversită ii, deteriorarea solului şi a calită ii apei).

Pentru aceasta şi pentru a răspunde aşteptărilor cetă enilor europeni, începând din 2013

politica agricolă a UE va pune mai mult accent pe:

metode agricole durabile

inovare, cercetare şi difuzarea cunoştin elor

un sistem de sprijin mai corect în favoarea agricultorilor europeni.

Bugetul UE pe termen lung (2014-2020) adoptat in Parlamentul European in

noiembrie 2013 consacră 38,90ș (adică 373,2 miliarde euro) din totalul plafonului de

cheltuieli pentru PAC si dezvoltarea rurală. Noua PAC va aduce un echilibru mai bun între

securitatea alimentară i protec ia mediului i va pregăti mai bine fermierii pentru a putea face

fa ă viitoarelor provocări ale pie ei.

Fiind o ară cu poten ial agricol semnificativ, România consideră că, în viitor, PAC

trebuie să se fundamenteze în continuare pe un buget consistent, bazat pe cei doi piloni

88

(mecanisme de pia ă şi dezvoltare rurală), capabil să contribuie la solu ionarea problemelor

structurale ale agriculturii româneşti şi pe mecanisme adaptate la necesită ile specifice ale

noilor state membre UE. Este nevoie de o reformă coerentă la nivel european, pentru a

satisface cerin ele pie ei europene şi a atenua impactul posibilei liberalizări a comer ului

agricol mondial asupra agriculturii comunitare.

4.4. Politicaăregional ăaăUE

Politicaă regional urmăreşte să corecteze dezechilibrele regionale astfel încât să se

asigure o repartizare mai echilibrată a popula iei şi activită ilor economice pe ansamblul

teritoriului.

Deşi Uniunea Europeană este una dintre cele mai bogate zone de pe glob, există

diferen e considerabile între regiunile sale sub aspectul veniturilor şi al oportunită ilor. Prin

politica sa regională, UE transferă resurse din zonele prospere în cele mai sărace. Scopul

constă în modernizarea regiunilor mai pu in dezvoltate pentru a le da posibilitatea să ajungă la

nivelul celorlalte regiuni din UE.

Necesitatea unei politici regionale, care să aibă în vedere echilibrarea reparti iei

demografice şi localizarea polilor de dezvoltare, ca şi sus inerea eforturilor regiunilor cel mai

slab dezvoltate pentru a le ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat aten iei legiutorului

comunitar de-a lungul celor peste cinci decenii de construc ie a UE.

Cu toate că Tratatul de la Roma privind crearea CEE a recunoscut, în preambul,

importanţa problemelor regionale şi a fixat obiectivul "unei dezvoltări armonioase prin

reducerea decalajului între diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai pu in

favorizate", el nu a prevăzut o politică regională. Abia Actul Unic European, intrat în

vigoare la 1 iulie 1987, care a introdus în tratat un titlu intitulat "Coeziunea economică şi

socială", a furnizat o bază institu ională dezvoltării unei politici regionale (art.130A). Până în

1975 (anul în care s-a creat un fond structural special - Fondul European de Dezvoltare

Regională (FEDER), Comunitatea nu a jucat un rol activ în acest domeniu.

Criza economică din 1973 şi restructurările economice care au urmat au pus în lumină

diferen e de dezvoltare între anumite state membre. Aceste disparită i între regiuni s-au

multiplicat mai ales în urma aderării Marii Britanii şi a Irlandei şi apoi a Greciei, Portugaliei

şi Spaniei.

89

Începând cu aceste momente, a devenit indispensabilă necesitatea punerii în func iune

a unei adevărate politici structurale, astfel încât să fie posibilă reducerea diferen elor de

dezvoltare şi de nivel de via ă.

Din 1988, patru principii stau la baza gestiunii şi atribuirii Fondurilor structurale:

- "programarea, care înseamnă planificarea cheltuielilor pentru un anumit număr de

ani în scopul atingerii de obiective strategice (…) şi mai multă coeren ă în politica

urmată şi în proiectele finan ate"; politica de coeziune nu finan ează proiecte

individuale, ci programe na ionale multianuale aliniate la obiectivele şi priorită ile

UE.

- "partenariatul (…) în conceperea şi punerea în practică a programelor (…)

implică o multitudine de actori ai sectorului privat, în special de pacte sociale,

alături de autorită ile regionale şi locale"; fiecare program este elaborat printr-un

proces colectiv la care participă autorită ile de la nivel local, na ional sau regional

şi european, parteneri sociali şi organiza ii ale societă ii civile. Acest parteneriat se

aplică tuturor stadiilor procesului de programare, de la concep ie,ă gestionare şi

implementare până la monitorizare şi evaluare. Această abordare are ca scop să

garanteze că ac iunea respectivă este adaptată la nevoile şi priorită ile regionale şi

locale.

- "concentrarea, care înseamnă că fondurile se orientează către regiuni care au cea

mai mare nevoie, şi (care) a crescut de-a lungul timpului". Acest principiu are trei

aspecte: Concentrarea resurselor: cea mai mare parte a resurselor puse la

dispozi ie prin fondurile structurale (81,9% pentru perioada 2007-2013,

respectiv, 70% pentru perioada 2014-2020) sunt orientate

către regiunile şi ările cele mai sărace.

Concentrarea efortului: efortul investi ional se concentrează pe

anumite aspecte. Pentru perioada 2014-2020 sunt vizate următoarele

priorită i cheie de cre tere: Cercetarea şi inovarea; Tehnologiile

informaţiei şi comunicaţiilor (TIC); Creşterea competitivităţii

întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri); Sprijinirea trecerii la o

economie cu emisii reduse de carbon.

Concentrarea cheltuielilor: la începutul fiecărei perioade de programare, se stabileşte o finan are anuală pentru fiecare program.

90

Aceste fonduri trebuie cheltuite într-un interval de doi ani de la alocare

(regula lui N+2). - "adiţionalitatea (…), Fondurile structurale venind mai degrabă să completeze

decât să înlocuiască cheltuielile publice existente". Finan area oferită prin

fondurile structurale europene nu poate înlocui cheltuielile efectuate de un stat

membru, la nivel na ional. Comisia convine cu fiecare ară nivelul cheltuielilor

publice eligibile pentru perioada de programare şi verifică respectarea acestei

condi ii la mijlocul perioadei de programare (2018) şi la sfârşitul acesteia (2022).

Scopul este de a stabili obiective realiste, dar ambi ioase, pentru cheltuielile

publice structurale, în aşa fel încât să se garanteze că fondurile structurale

reprezintă o valoare adăugată reală.

Acestor patru principii de bază, s-ar putea adăuga regula co-finanţării naţionale a

proiectelor, care obligă statele sau regiunile beneficiare să participe la costuri. Amplitudinea

co-finan ării cerută este destul de largă deoarece poate să meargă de la 15ș la 85ș din suma

investită.

Conceptul de coeziune economică şi socială a fost introdus de Actul Unic European,

însă, din 1992, de la Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht (care face referiri

la coeziunea economică şi socială în preambul şi în articolele 2, 3, 123-125, 130A-130E), el a

devenit unul din cei trei piloni ai Comunită ii Europene, la fel ca şi pia a unică şi uniunea

economică şi monetară. Efortul de coeziune a fost şi în perioada 2007-2013 o prioritate pentru

UE, care s-a reflectat în plan bugetar.

Politica regională este un instrument de solidaritate financiară şi, în acelaşi timp, un

puternic motor al coeziunii şi al integrării economice.

Există mari diferen e în ceea ce priveşte nivelul de prosperitate existent între statele membre

ale UE şi în interiorul acestora. Din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor (unitatea

de măsură standard a gradului de bunăstare) cele mai prospere regiuni se situează în mediul

urban – Londra, Bruxelles şi Hamburg. Luxemburgul, cea mai prosperă ară din UE, este de

aproape şase ori mai bogată decât România şi Bulgaria, cele mai sărace state membre.

91

Sursa: www.europa.eu

Decalajele dintre regiuni pot avea diverse cauze. Poate fi vorba despre dezavantaje persistente

cum ar fi amplasarea geografică, despre mai recentele schimbări socio-economice sau despre

o combina ie între aceşti factori. Adesea, impactul acestor dezavantaje se face sim it prin

excludere socială, învă ământ de slabă calitate, niveluri ridicate de şomaj şi infrastructuri

necorespunzătoare. În cazul anumitor state membre, o parte din decalaje se datorează fostelor

lor sisteme economice centralizate.

Odată cu aderarea acestor ări, UE a reorganizat şi restructurat cheltuielile pentru dezvoltarea

regională. În perioada 2007-2013, acestea au reprezentat 36ș din bugetul UE, adică

aproximativ 350 de miliarde de euro.

92

Fondurile alocate ac iunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 s-au

concentrat asupra următoarelor trei obiective:

Convergen (81,54%) - Scopul este acela de a ajuta ările şi regiunile cele mai slab

dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătă irea condi iilor

pentru creşterea economică şi ocuparea for ei de muncă. Acest obiectiv poate fi

realizat doar investind în capitalul fizic şi uman, în inova ie, în societatea cunoaşterii,

în adaptabilitatea la nou, în protec ia mediului şi în eficien a administrativă.

Competitivitate regional ă şiă ocupareaă for eiă deă munc (15,95%) - inta este

creşterea competitivită ii, a nivelurilor ocupării for ei de muncă şi a atractivită ii

regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai pu in dezvoltate.) Metoda de îndeplinire

a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice şi sociale şi de a

promova inova ia, spiritul întreprinzător, protec ia mediului, accesibilitatea,

adaptabilitatea şi dezvoltarea unor pie e ale for ei de muncă mai favorabile incluziunii

sociale.

Cooperare teritorial ăeuropean (2,52%). Scopul este de intensificare a cooperării

transfrontaliere, transna ionale şi inter-regionale. UE urmăreşte prin aceasta

promovarea unor solu ii comune la problemele de aceeaşi natură întâlnite de

autorită ile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră, cultivarea

Un cadru financiar pentru o Uniune extinsă (2007-2013)

93

rela iilor economice şi stabilirea unor re ele între întreprinderile mici şi mijlocii

(IMM).

Aceste obiective sunt finan ate cu fonduri specifice ale UE, care fie se adaugă la contribu iile

existente ce provin din sectorul privat şi din partea administra iei na ionale şi regionale, fie

stimuleaza investi iile din aceste direc ii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de

fonduri structurale şi de coeziune.

Fondul european de dezvoltare regional (FEDER), primul dintre fondurile

structurale, finan ează consolidarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, prin

reducerea disparită ilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale şi a

ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor

industriale aflate în declin.

Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finan ează ini iative

destinate formării profesionale şi creării de locuri de muncă.

Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finan area proiectelor

referitoare la infrastructura de transport şi la protec ia mediului înconjurător în acele state

membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din media UE.

Aten ia se concentrează în special pe statele membre din Europa Centrală şi de Est, la care se

adaugă regiunile cu nevoi speciale din alte state ale UE. Cele 12 ări care au aderat în anii

2004 i 2007 aveau alocată o valoare de 51% din bugetul total al politicii de dezvoltare

regională pentru perioada 2007-2013, deşi acestea reprezintă mai pu in de un sfert din

popula ia totală a UE.

A adar, finan area provine din trei surse diferite, în func ie de tipul de asisten ă şi de

beneficiar:

94

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) finan ează programele axate pe

infrastructură generală, inova ie şi investi ii. Banii proveni i din FEDER sunt destina i

celor mai sărace regiuni din UE. FEDER poate să intervină pentru finan area celor 3

obiective ale politicii regionale (convergen ă, competitivitate regională şi ocuparea

for ei de muncă, cooperare teritorială europeană).

Fondul Social European (FSE) finan ează proiecte de formare profesională şi alte

tipuri de programe de asisten ă în domeniul ocupării şi creării de locuri de muncă. Ca

şi în cazul FEDER, toate ările din UE pot beneficia de asisten ă prin intermediul FSE.

FSE intervine în finan area obiectivelor de convergen ă i competitivitate regională şi

ocuparea for ei de muncă.

Fondul de Coeziune sus ine ac iuni din cadrul obiectivului de convergen ă, finan ând

proiectele care vizează protec ia mediului, infrastructura de transport şi dezvoltarea în

domeniul surselor de energie regenerabile. De acest tip de finan are pot beneficia doar

ările în care standardul de via ă se situează sub 90ș din media înregistrată la nivelul

UE, adică cele 12 state membre care au aderat în 2004 i 2007 la UE, la care se

adaugă Portugalia şi Grecia. Spania, care a beneficiat până acum de asisten ă prin

intermediul Fondului de Coeziune devine, treptat, ineligibilă pentru acest tip de

finan are.

Cea mai mare parte din cheltuieli este consacrată regiunilor în care PIB-ul se situează sub

75ș din media comunitară, pentru a le ajuta să îşi îmbunătă ească infrastructurile şi să îşi

dezvolte poten ialul economic şi uman. Din această categorie fac parte 17 din cele 27 de state

membre ale UE. Pe de altă parte, toate cele 27 de ări din Uniune pot beneficia de finan are

pentru sprijinirea inova iei şi cercetării, a dezvoltării durabile şi a formării profesionale în

regiunile mai pu in dezvoltate. O mică parte din fonduri sunt destinate proiectelor de

cooperare transfrontalieră şi interregională.

Politica regională trebuie să se înscrie pe drumul trasat de Agenda de la Lisabona şi să

contribuie la promovarea creşterii economice şi a ocupării for ei de muncă prin:

trezirea interesului investitorilor fa ă de statele membre şi regiunile acestora, prin

îmbunătă irea accesibilită ii, furnizarea de servicii de calitate şi protejarea

mediului;

încurajarea inova iei, a spiritului antreprenorial şi a economiei bazate pe

cunoaştere, prin dezvoltarea tehnologiilor informa iei şi comunicării;

95

crearea de noi locuri de muncă, mai numeroase şi oferind condi ii mai bune, prin

atragerea unui număr mai mare de persoane pe pia a muncii, îmbunătă irea

capacită ii de adaptare a lucrătorilor şi creşterea investi iilor în capitalul uman.

In octombrie 2011, Comisia Europeană a adoptat un proiect de pachet legislativ care

va constitui un cadru al politicii de coeziune a UE pentru perioada 2014-2020. Noile

propuneri sunt concepute pentru a consolida dimensiunea strategică a politicii şi a asigura

faptul că investi iile UE sunt axate pe obiectivele pe termen lung ale Europei în materie de

creştere economică şi locuri de muncă („Europa 2020”).

Prin contractele de parteneriat convenite cu Comisia, statele membre îşi vor asuma

angajamentul de a-şi reduce paleta de priorită i de investi ii, în conformitate cu aceste

obiective. De asemenea, acest pachet legislativ armonizează normele privind diferite fonduri,

dedicate între altele dezvoltării rurale şi afacerilor maritime şi pescuitului, în vederea sporirii

coeren ei ac iunii UE.

Care sunt noutățile perioadei 2014-2020 pentru politica regională a UE?

Accent mai puternic pe rezultate: inte mai clare i măsurabile pentru un grad sporit de răspundere.

Simplificare: acela i set de norme pentru cinci fonduri. Condiții: introducerea unor precondi ii specifice anterior canalizării

fondurilor. Consolidarea dimensiunii urbane și combaterea excluziunii sociale: o sumă

minimă din FEDR alocată pentru proiectele integrate la nivelul ora elor i din FSE pentru sus inerea comunită ilor marginalizate.

Conexiune cu reforma economic : Comisia poate suspenda finan area unui stat membru care nu respectă normele economice ale UE.

Care sunt prioritățile politicii de coeziune? Politica de coeziune are 11 obiective tematice destinate cre terii pentru perioada 2014-2020:

1. Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice i inovării. 2. Îmbunătă irea accesului la tehnologiile informa iei i comunica iilor, precum i

îmbunătă irea utilizării i calită ii acestora. 3. Sporirea competitivită ii IMM-urilor. 4. Sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon. 5. Promovarea adaptării la schimbările climatice, precum i a prevenirii i gestionării

riscurilor. 6. Conservarea i protejarea mediului i promovarea eficien ei resurselor. 7. Promovarea unui transport durabil i îmbunătă irea infrastructurilor re elelor. 8. Promovarea sustenabilită ii i calită ii locurilor de muncă i sprijinirea mobilită ii

lucrătorilor. 9. Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei i a oricărei forme de

discriminare. 10. Efectuarea de investi ii în domeniul educa iei, al instruirii i al învă ării pe tot

parcursul vie ii.

96

11. Îmbunătă irea eficien ei administra iei publice. Investițiile din FEDR vor sprijini toate cele 11 obiective, însă obiectivele 1-4 sunt

principalele priorit ți de investi ii. Principalele priorit ți ale FSE sunt obiectivele 8-11, cu toate că fondul sprijină, de

asemenea, obiectivele 1-4. Fondul de coeziune sprijină obiectivele 4-7 i 11.

Parlamentul European i-a exprimat în 19 nov.2013 votul favorabil cu privire la cadrul

financiar multianual (CFM) al UE pentru perioada 2014-2020. Acordul Parlamentului

European a deschis calea către aprobarea finală de către Consiliu; s-au încheiat doi ani i

jumătate de negocieri intense, de când Comisia a prezentat propunerile, la 29 iunie 2011.

Cadrul financiar multianual al UE pentru perioada 2014-2020 permite Uniunii Europene să

investească până la 960 de miliarde EUR în credite de angajament (1,00 ș din VNB al UE) i

908,4 miliarde EUR în credite de plată (0,95 ș din VNB al UE). Instrumentele pentru situa ii

neprevăzute (precum Rezerva pentru ajutoare de urgen ă, Fondul european de ajustare la

globalizare, Fondul de solidaritate i Instrumentul de flexibilitate) i Fondul european de

dezvoltare se află în afara plafoanelor CFM. În cazul în care ar fi activate integral, acestea

reprezintă încă 36,8 miliarde EUR (sau 0,04 % din VNB al UE). Cadrul bugetului UE pentru

2014-2020 define te priorită ile în materie de cheltuieli care sunt orientate către cre tere

economică durabilă, locuri de muncă i competitivitate, în conformitate cu strategia UE de

cre tere economică, „Europa 2020”. De exemplu, în compara ie cu cadrul precedent, suma

aferentă rubricii 1a (Competitivitate pentru cre tere economică i ocuparea for ei de muncă)

este majorată de la 91,5 miliarde EUR (ţ 9,2 % din buget) la 125,6 miliarde EUR (13,1 % din

buget).

În ansamblu, politica de coeziune reformată va pune la dispozi ie până la 366,8 miliarde

EUR6 pentru a se investi în regiunile, ora ele i economia reală a Europei. Acesta va fi

principalul instrument de investi ii al UE pentru a atinge obiectivele strategiei Europa 2020:

crearea de locuri de muncă i generarea de cre tere economică, abordarea problemei

schimbărilor climatice i a dependen ei energetice, reducerea sărăciei i a excluziunii sociale.

La aceasta va contribui i definirea mai bună a priorită ilor-cheie ale Fondului european de

dezvoltare regională, cum ar fi sprijinul pentru întreprinderile mici i mijlocii, obiectivul fiind

de a dubla sprijinul, de la 70 la 140 de miliarde EUR pe durata celor 7 ani. În toate fondurile

structurale i de investi ii europene care stimulează proiectele bune va exista un grad mai

mare de orientare spre rezultate, precum i o nouă rezervă de performan ă. În fine, în cadrul 6 Pre uri curente. Echivalent în pre urile din 2011: 325 de miliarde EUR.

97

politicii de coeziune, al dezvoltării rurale i al fondului pentru pescuit, eficien a va fi corelată,

de asemenea, cu guvernan a economică pentru a încuraja respectarea de către statele membre

a recomandărilor UE din cadrul semestrului european.

4.5. Bibliografia capitolului 4

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente si etape ale constructiei

europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.

Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed. Meronia,

Bucuresti;

www.europa.eu

5. Extinderea UEăc treă rileădinăEuropaăCentral ăşiădeăEst.ăAderareaăRomânieiălaăUE

5.1. Extinderea UE : conditii, valuri de extindere

Uniunea Europeană de astăzi, cu 28 de state membre şi o popula ie de peste 500 de

milioane de locuitori este rezultatul unui proces de integrare şi extindere de peste jumătate de

secol, aflat în continuă evolu ie.

Uniunea Europeană manifestă deschidere fa ă de ideea aderării oricărei ări europene

democratice, care dispune de o economie de pia ă şi de capacitatea administrativă necesară

pentru a gestiona drepturile şi obliga iile care decurg din statutul de membru. Aşadar, procesul

de extindere este un proces aflat în continuă evolu ie.

UE a primit deja noi state membre în sânul ei, acestea aderând în valuri succesive. De

asemenea, a creat o pia ă unică şi o monedă unică şi şi-a extins responsabilită ile de la politica

economică şi socială până la politica externă şi de securitate. Cu fiecare extindere, s-a

îmbogă it şi diversitatea culturală şi lingvistică, marca distinctivă a Uniunii Europene.

98

Uniunea Europeană: 500 de milioane de locuitori – 28 de ţări

Statele membre ale Uniunii Europene

ările candidate şi poten ial candidate

Procesul de extindere

Extinderile precedente au arătat cât de bine func ionează procesul de integrare al

Uniunii Europene. Însă, deseori, o schimbare majoră este o cauză de îngrijorare, cum s-a

întâmplat şi în cazul valului de extindere din 2004.

Pentru a răspunde acestor preocupări, în iunie 2006, liderii UE au convenit că viitoarele

valuri de extindere vor lua în considerare capacitatea de absorbţie a Uniunii, fără ca acest

lucru să reprezinte o condi ie prealabilă pentru aderare.

ările candidate trebuie să demonstreze că vor fi capabile să-şi asume în întregime

rolul de membri ai Uniunii. Pentru aceasta trebuie să ob ină sprijinul cetă enilor şi să respecte

standarde şi norme europene stricte de ordin politic, juridic şi tehnic.

ările care doresc să adere la UE pot parcurge diversele etape ale procesului de

integrare doar după ce toate condi iile pentru fiecare etapă au fost respectate. Procedurile de

admitere în UE sunt complexe, garantând că noile state membre aderă numai atunci când

îndeplinesc toate cerin ele şi doar după ce institu iile UE, guvernele statelor membre şi

guvernele ărilor în cauză îşi vor fi exprimat acordul în mod activ.. Astfel, perspectiva

integrării ac ionează ca un stimulent pentru promovarea reformelor. Politica UE cu privire la

99

extindere garantează faptul că acest proces este gestionat foarte scrupulos, astfel încât

procesul de aderare să aducă beneficii ambelor păr i implicate, UE şi ărilor în curs de aderare.

Etapele extinderii UE

În 1951, şase ări – Belgia, Germania, Fran a, Italia, Luxemburg şi Olanda – au întemeiat

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi O elului şi, ulterior, în 1957, Comunitatea Economică

Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Au urmat mai multe valuri de extindere succesive:

1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit

1981 – Grecia

1986 – Spania şi Portugalia

1995 – Austria, Finlanda şi Suedia

2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia

şi Slovacia. A fost o extindere istorică, o reunificare a Europei după zeci de ani de separare.

La 1 ianuarie 2007, au aderat România şi Bulgaria, iar la 1 iulie 2013 Croa ia.

Condi iileădeăaderare

În conformitate cu articolul 49 din Tratatul de la Maastricht - 1992 (actualul art. 49 din

Tratatul de la Lisabona), orice stat european care respectă principiile libertă ii, democra iei,

respectării drepturilor omului şi a libertă ilor fundamentale, precum şi ale statului de drept

poate solicita să devină membru al Uniunii.

Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a adus clarificări suplimentare, şefii de

guvern ai statelor membre stabilind condiţiile de bază care trebuie îndeplinite pentru a putea

adera la UE. Până în momentul aderării, noile state membre trebuie să dispună de:

institu ii stabile care garantează democra ia, statul de drept, drepturile omului şi

respectarea şi protec ia minorită ilor;

economie de pia ă func ională şi capacitatea de a face fa ă presiunii concuren iale şi

for elor pie ei din cadrul Uniunii;

capacitatea de a prelua obliga iile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii.

Trebuie să aibă o administra ie publică capabilă să aplice şi să administreze legisla ia

UE în mod concret.

Viitoarele extinderi

Procesul de aderare cuprinde 3 etape (toate trebuie aprobate de statele membre):

100

1. ării în cauză i se oferă perspectiva aderării;

2. ara în cauză devine oficial candidat la aderare;

3. ara candidată demarează negocierile oficiale de aderare, proces care implică, în mod

normal, reformele necesare adoptării legisla iei UE în vigoare.

Odată negocierile şi reformele aferente încheiate, ara poate adera la UE, cu acordul tuturor

statelor membre.

In prezent, UE ofera perspectiva aderării la UE pentru următoarele 8 țări : Albania,

Bosnia şi Her egovina, Islanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Serbia,

Kosovo (în virtutea rezolu iei 1244 a Consiliului de Securitate al Organiza iei Na iunilor

Unite) şi Turcia. Aderarea va fi posibilă numai dacă sunt satisfăcute toate criteriile necesare.

Cinci dintre acestea au primit statutul de ţări candidate: Turcia, Serbia, Fosta

Republic ăIugoslav ăaăMacedoniei,ăMuntenegruăşiăIslanda.

Negocierile de aderare cu Turcia au început la 3 octombrie 2005. Republica Yugoslavă a

Macedoniei a devenit ară candidată în decembrie 2005, iar în octombrie 2009 Comisia

Europeană a recomandat începerea negocierilor de aderare, însă acestea nu au demarat încă.

Consiliul European din 17 iunie 2010 a decis începerea negocierilor de aderare cu Islanda,

însă Islanda a anun at în 12 martie 2015 Pre edin ia letonă a UE printr-o scrisoare scrisă

faptul că interesele sale sunt "mai bine deservite în afara UE". De la primirea scrisorii

negocierile de aderare sunt suspendate oficial pentru o perioada de doi ani. (de altfel, încă din

24 februarie 2014, situa ia aderării Islandei la UE era pusă sub semnul întrebării, întrucât

guvernul de centru-dreapta, format din două partide eurosceptice, anunţase că va susţine un

proiect de lege în faţa parlamentului pentru retragerea acestei candidaturi; principalul

obstacol pentru aderarea Islandei la UE o reprezintă pescuitul, un subiect care nu a fost

discutat în timpul negocierilor dintre Bruxelles şi Reykjavik între iunie 2011 şi ianuarie 2013 ;

divergen ele dintre Islanda i UE, cunoscute i sub denumirea de "războiul macroului", au

apărut după ce Islanda a luat hotărârea unilaterală de a cre te în mod considerabil cota sa de

macrou. Insula se află în conflict cu UE i asupra problemei vânătorii de balene). O eventuală

retragere formală a candidaturii va trebui înmânată Consiliului UE (statele membre), moment

în care Islanda ar putea fi rugată să dea înapoi sumele de bani primite ca stat candidat la

aderare. Sumele, plătite în 2013, se ridică la aproximativ 5 milioane de euro. Intre timp,

Islanda și UE rămân legate prin Spațiul European de Liber Schimb și prin convenția Schengen.

Muntenegru a devenit stat candidat în decembrie 2010, iar negocierile de aderare au fost

deschise la 29 iunie 2012. Serbia a ob inut statutul de stat candidat la 2 martie 2012; la 17

decembrie 2013 Consiliul a adoptat cadrul de negocieri cu Serbia, iar la 21 ianuarie 2014 a

101

avut loc prima conferin ă interguvernamentală cu Serbia marcând debutul formal al

negocierilor de aderare .

Croa ia este stat membru al UE din iulie 2013. Negocierile de aderare au debutat la

3 octombrie 2005 şi s-au finalizat la 30 iunie 2011. Tratatul de Aderare a Croa iei la UE a fost

semnat la Bruxelles, la data de 9 decembrie 2011. Aderarea efectivă a fost prevăzută pentru 1

iulie 2013, după finalizarea procedurilor na ionale de ratificare a Tratatului de Aderare de

către toate statele membre şi Croa ia.

Celelalte ţări din Balcanii de Vest sunt considerate ţări potenţial candidate, cu

perspectiva de a deveni state membre ale UE, de îndată ce vor fi pregătite.

Pozi iaă României: România sprijină o politică a „uşilor deschise” pentru statele care au

voin a şi capacitatea de a îndeplini criteriile presupuse de extinderea UE.

Procesulădeăstabilizareășiăasociere este un proces stabilit de UE cu toate ările din Balcanii

de Vest care are drept obiectiv apropierea progresivă a acestora de UE. Datorită acestui

proces, aceste ări se bucură deja de acces liber la pia a unică a UE pentru aproape toate

exporturile lor, precum şi de sprijin financiar din partea UE pentru eforturile depuse în

direc ia realizării reformelor. Piesa centrală a procesului constă în încheierea unui acord de

stabilizare şi asociere, o rela ie contractuală care stabileşte drepturi şi obliga ii reciproce.

Acordurile de stabilizare şi asociere se concentrează asupra respectării principiilor

democratice esen iale şi a elementelor centrale ale pie ei unice europene.

5.2. Aderarea României la UE

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, conform

calendarului stabilit, încheind astfel un proces care a început la mijlocul anilor ’90.

România a început drumul său către Uniunea Europeană la 1 februarie 1993, dată la care a

fost semnat Acordulă deă Asociereă aă Românieiă laă Uniuneaă European , document intrat

integral în vigoare doi ani mai târziu. România depunea oficial cererea de aderare la Uniune

în iunie 1995, iar în decembrie 1999, Consiliul European decidea deschiderea negocierilor de

aderare cu România, alături de alte şase state. Oficial, negocierile au fost deschise la 15

februarie 2000.

Evolu iaănegocierilorădeăaderareălaăUE

În 2000 (pe durata Preşedin iilor portugheză şi franceză) au fost deschise 9 capitole şi

închise 6 capitole: 16 – Întreprinderi mici şi mijlocii; 17 – Ştiin ă şi cercetare; 18-

102

Educa ie, formare profesională şi tineret; 26 – Rela ii externe; 27 – Politica externă şi

de securitate comună; 12 – Statistică.

În 2001 (pe durata Preşedin iilor suedeză şi belgiană) au fost deschise 8 capitole şi

închise 3 capitole: 8 – Pescuit; 23 – Protec ia consumatorilor şi a sănătă ii; 5 – Dreptul

societă ilor comerciale.

În 2002 (pe durata Preşedin iilor spaniolă şi daneză) au fost deschise ultimele 13

capitole şi închise 7 capitole : 11 – Uniunea Economică şi Monetară; 13 – Politici

sociale şi ocuparea for ei de muncă; 15 – Politica industrială; 19 – Telecomunica ii şi

tehnologia informa iilor; 20 – Cultură şi audiovizual; 25 – Uniune vamală; 30 –

Institu ii.

În 2003 (pe durata Preşedin iilor greacă şi italiană) au fost închise 6 capitole: 1 –

Libera circula ie a mărfurilor; 2 – Libera circula ie a persoanelor; 4 – Libera circula ie

a capitalului; 9 – Transporturi; 10 – Impozitare; 28 – Control financiar.

În 2004 (pe durata Preşedin iilor irlandeză şi olandeză) au fost închise ultimele 9

capitole : 3 – Libera circula ie a serviciilor; 6 – Politica în domeniul concuren ei; 7 –

Agricultură; 14 – Energie; 21 – Politica regională; 22 – Mediu; 24 – Justi ie şi Afaceri

Interne; 29 – Dispozi ii financiare şi bugetare; 31 – Diverse.

Negocierile de aderare au fost încheiate la nivel tehnic în cadrul Conferin ei de

Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie 2004, decizie confirmată de Consiliul European

de la Bruxelles din 16-17 decembrie din acelaşi an. În acelaşi timp, Consiliul a reafirmat şi

calendarul de aderare:

aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare;

1 ianuarie 2007 - aderareaăefectiv .ă

În perioada 1998-2006, Comisia Europeană a prezentat anual documente de evaluare

privind parcursul european al României, aceste documente fiind de două tipuri: rapoarte

privind stadiul pregătirilor în vederea aderării şi, respectiv, după semnarea Tratatului de

Aderare, rapoarte comprehensive de monitorizare în care era prezentat stadiul îndeplinirii

angajamentelor asumate de România în negocierile de aderare.

La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de Aderare a României şi

Bulgariei la UE de către România şi Bulgaria şi de către reprezentan ii statelor membre ale

Uniunii. Ulterior semnării, Tratatul a fost supus procesului de ratificare în toate statele

membre UE. După finalizarea procesului de ratificare în toate statele membre, în noiembrie

2006, România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007.

103

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, România a

intrat într-o nouă etapă care presupune pregătirea şi adoptarea măsurilor necesare

eliminării controalelor la frontierele interne, în vederea aderării la Spaţiul Schengen.

Eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii Europene este cel mai vizibil şi mai

important efect al procesului de integrare europeană.

Spa iul Schengen, a cărui creare reprezintă o realizare istorică unică, nu poate

func iona fără solidaritatea celor 26 de state membre în gestionarea frontierelor externe,

concomitent cu asumarea unor responsabilită i pentru îndeplinirea unui set de măsuri comune

acestor state.

Ca măsuri organizatorice, la nivelul Guvernului României a fost elaborat Planul de

Acţiune Schengen, în vederea transpunerii şi implementării prevederilor comunitare,

completat de Strategia naţională pentru manangementul integrat al Frontierei de Stat

pentru perioada 2010-2012.

In acelaşi context al aderării la Uniunea Europeană, România şi-a asumat

responsabilitatea implementării dispozi iilor acquis-ului Schengen care sunt obligatorii de la

data aderării (art.4 al Protocolului privind condi iile şi aranjamentele referitoare la admiterea

Republicii Bulgaria şi a României in Uniunea Europeana, anexat la Tratatul de Aderare al

României şi Bulgariei).

Pentru România, prima etapă a aderării a fost semnarea împreună cu Republica

Bulgaria, în ianuarie 2008, a Declara iei Comune privind aderarea la spa iul Schengen la data

de 30 martie 2011.

Cea de a doua etapă a constat în prezentarea răspunsurilor la Chestionarul de Evaluare

Schengen, în cadrul Grupului de Evaluare Schengen al Consiliului UE.

Ultimaă etap constă în evaluarea celor şapte domenii de interes: cooperare

poli ieneasca, protec ia datelor, consulate, frontiere maritime, frontiere aeriene, frontiere

terestre, SIS/SIRENE.

Aderarea presupune încheierea cu succes a procesului de evaluare a României de

către exper i delega i de statele membre, Consiliul UE şi Comisia Europeană, prin

îndeplinirea unor condi ionalită i tehnice, conform unui calendar prestabilit.

Pentru sprijinirea României şi Bulgariei în perioada dintre data aderării şi sfârşitul

anului 2009, a fost constituit instrumentul financiar Facilitatea Schengen destinat finan ării

ac iunilor la noile frontiere ale UE, pentru punerea în aplicare a acquis-ului Schengen şi a

controlului la frontiere (în conformitate cu Art.32, Tratatul de Aderare: PROTOCOL).

104

Misiunile de evaluare pentru România s-au desfăşurat în perioada martie 2009 – decembrie

2010 şi au implicat examinarea de către echipe de exper i din statele membre şi din institu iile

europene a pregătirii României în implementarea corectă şi integrală a prevederilor acquis-ul

Schengen, în ariile conexe cooperării poli ieneşti, protec iei datelor, vizelor, frontierelor

maritime, terestre, aeriene, a utilizării sistemelor SIS/SIRENE. Aşa cum au conchis misiunile

de evaluare succesive, România îndeplineşte toate criteriile prevăzute de legisla ia care

reglementează aderarea la spa iul Schengen şi func ionarea acestuia.

La reuniunea Consiliului Justi ie şi Afaceri Interne din 9 iunie 2011, de la Luxemburg,

miniştrii de interne ai UE au salutat finalizarea cu succes a procesului de evaluare tehnică a

României şi Bulgariei şi au hotărât ca decizia formală privind aderarea celor două state la

spa iul Schengen să fie discutată cu ocazia Consiliului UE Justi ie şi Afaceri Interne din

septembrie 2011. Un mesaj politic, de sus inere, a fost transmis şi de Parlamentul European,

care a dat, la 8 iunie 2011, un vot majoritar favorabil aderării României şi Bulgariei la

Schengen.

Consiliul Justi ie şi Afaceri Interne din 22 septembrie 2011 nu s-a finalizat cu adoptarea

deciziei privind aderarea României (şi Bulgariei) la spa iul Schengen, din cauza opozi iei

politice a Olandei şi Finlandei.

Consiliul European din 9 decembrie 2011 a reconfirmat întrunirea tuturor condi iilor pentru

adoptarea deciziei privind aderarea României şi Bulgariei la spa iul Schengen şi a invitat

Consiliul să finalizeze formal acest proces. Problema aderării României (şi Bulgariei) la

spa iul Schengen, în două etape (în prima etapă, ridicarea controalelor la frontierele interne

aeriene şi maritime şi, ulterior, eliminarea controalelor la frontierele interne terestre) urma

sa fie discutată la Consiliul European din martie 2012. Pentru a facilita adoptarea deciziei

politice, la Consiliul European din 1-2 martie 2012, România s-a angajat să implementeze o

serie de măsuri tehnice. Deşi măsurile respective nu reprezintă o condi ie prevăzută de acquis,

ci doar o cale să faciliteze solu ionarea dosarului, implementarea acestora a fost finalizată cu

succes, demonstrând încă o dată faptul că România este pregătită să-şi asume statutul de stat

membru Schengen. Subiectul aderării României la spa iul Schengen a fost abordat în cadrul

reuniunii Consiliului Justi ie şi Afaceri Interne din 25-26 octombrie 2012, prilej cu care

Preşedin ia cipriotă a UE a prezentat eforturile României şi Bulgariei şi a indicat necesitatea

adoptării deciziei politice cât mai curând posibil. În cadrul interven iei sale, Comisarul

european pentru Afaceri Interne, Cecilia Malmström a exprimat sus inerea pentru

concretizarea acestui obiectiv.

105

Finalizarea de către România a măsurilor complementare şi revenirea la subiectul extinderii

Schengen la Consiliul JAI din martie 2013 au fost cuprinse în declara ia la minuta Consiliului

European din 13-14 decembrie 2012:

În urma solicitării Consiliului European din decembrie 2012, Consiliul JAI din 6 - 7 martie

2013 a revenit asupra dosarului, decizia fiind de a aborda din nou acest subiect până la

sfârşitul anului 2013, în vederea abordării în etape a aderării la spa iul Schengen a celor două

state.

În conformitate cu articolul 4, alineatul 2 din Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la

Uniunea Europeană, decizia Consiliului vizând aderarea României la spa iul Schengen se

adoptă cu unanimitate, similar deciziilor anterioare privind extinderea spa iului Schengen cu

noi state membre.

5.3. Bibliografia capitolului 5

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente si etape ale constructiei

europene", edi ia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.

Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, edi ia a III- a, Ed. Meronia,

Bucuresti;

www.europa.eu

www.euractiv.ro

www.maeur.ro; www.mae.ro; www.mai.gov.ro

106

ANEXE (sursa: www.europa.eu)

Suprafaţa UE în raport cu suprafaţa altor ţări

Suprafaţa, 1 000 km²

UE China Japonia Rusia SUA

16 889

9327 9159

4290

365

3287

India

107

Suprafaţa statelor UE

Suprafaţa în 1 000 km²

Fra

nţa

Sp

an

ia

Su

ed

ia

Ge

rma

nia

Po

lon

ia

Fin

lan

da

Ita

lia

Re

ga

tul U

nit

Ro

mân

ia

Gre

cia

Bu

lga

ria

Un

ga

ria

Po

rtu

ga

lia

Au

str

ia

Re

pu

blic

a C

ehă

Irla

nd

a

Lit

ua

nia

Le

ton

ia

Slo

va

cia

Es

ton

ia

Da

ne

ma

rca

Ola

nd

a

Be

lgia

Slo

ve

nia

Cip

ru

Lu

xe

mb

urg

Ma

lta

54

4

50

6

41

0

35

7

31

3

30

5

29

5

24

4

23

0

13

1

11

1

93

92

83

77

68

63

62

49

43

43

34

30

20

9

3 0.3

56

Cro

ația

108

109