UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

INSTITUŢIILE JURISDICŢIONALE ALE

COMUNITĂŢILOR EUROPENE

– IANUARIE 2009 –

2

CUPRINS

CAPITOLUL I – SCURT ISTORIC

CAPITOLUL II – INSTITUŢIILE JURISDICŢIONALE ALE COMUNITĂŢILOR

EUROPENE

SECŢIUNEA I : CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIUNEA A –II – A : TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ

SECŢIUNEA A – III – A : TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE

CAPITOLUL III – CONCLUZII

CAPITOLUL IV – BIBLIOGRAFIE

3

CAPITOLUL I

DE LA COMUNITĂŢILE EUROPENE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

– PREZENTARE GENERALĂ –

Ideea de uniune europeană este foarte veche. Dante Alighieri îşi imagina o

Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran situat deasupra celorlaţi suverani.

Limba comună urma să fie latina, iar moneda comună florinul care avea o circulaţie largă

în Europa ca urmare a activităţii negustorilor din Florenţa.

Această idee a fost susţinută de-a lungul secolelor de minţi sclipitoare ca

Immanuel Kant, Victor Hugo, Napoleon, Saint Simon şi alţi vizionari, însă numai după

cel de-al doilea Război Mondial s-au concretizat forme de cooperare internaţională cu

competenţe în domenii specifice, precum: Organizaţia pentru Cooperare Economică

Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) sau Uniunea

Europei Occidentale (UEO).

Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene se afla Planul

Marshall care a creat condiţiile unui sistem de cooperare economică ce permitea primele

proiecte de integrare europeană.

Startul construcţiei europene a fost dat de ministrul de externe francez Robert

Schuman care, la 9 mai 1950, într-un discurs a propus crearea unei „înalte autorităţi”

supranaţionale care să dirijeze producţia şi desfacerea oţelului şi cărbunelui în Europa. In

acest context, negocierile între cele şase state – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda

şi Luxemburg – au dus la semnarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană a

Carbunelui şi Oţelului (CECO; Paris - 18 aprilie 1951 şi a intrat in vigoare la 23 iulie

1953). Tratatul viza „plasarea producţiei franco – germane de cărbune şi oţel sub o Inaltă

autoritate comună, într-un organism deschis participării celorlalte ţări ale Europei”

(Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).

Conferinţa la nivel înalt de la Messina din 1955 a decis ca viitorul cooperării

europene să se bazeze pe integrarea economică şi, în special, pe realizarea unei pieţe

comune între statele membre. În acest sens a fost constituit un comitet

interguvernamental, condus de ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak.

Raportul întocmit de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat pentru înfiinţarea

Comunităţii Economice Europene. Pe 25 martie 1957 la Roma, au fost semnate Tratatul

instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice ( CEEA sau EURATOM ).

În anul 1986, prin Actul Unic European, s-a făcut prima mare reformă a Tratatelor

Comunităţilor. Actul a avut ca obiectiv finalizarea aşa – numitei pieţe interne, definită ca

4

„o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor,

persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993.

La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, intrat in vigoare în

noiembrie 1993 şi numărând ca obiective : trecerea de la piaţa unică la o uniune

economică şi monetară, afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică

externă şi de securitate şi apărare comună, mărirea protecţiei drepturilor şi intereselor

resortisanţilor statelor membre, dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul

justiţiei şi al afacerilor comune, menţinerea integrală a acquuis-ului comunitar şi

dezvoltarea lui.

Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999, care

reglementează aspecte precum Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), crearea

unei zone a libertăţii, securităţii şi justiţiei, lupta împotriva fraudei, eliminarea

controlalelor la frontierele interne şi reglementarea circulaţiei persoanelor în interiorul

UE.

O dată cu Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la

1 februarie 2003 a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii Europene”, prin

care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care implica atât

statele membre, cât şi statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declaraţie

sunt delimitarea responsabilităţilor între Uniunea Europeană şi statele membre, statutul

Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, simplificarea tratatelor şi rolul

parlamentelor naţionale în cadrul instituţional al Uniunii.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din

punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al

dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o

comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune de 27

de ţări, extinderea continuând şi în prezent.

5

CAPITOLUL II

INSTITUŢIILE JURISDICŢIONALE ALE COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Alături de controlul politic, executiv şi financiar un rol important revine

controlului jurisdicţional privind activitatea Comunităţilor Europene. Respectarea ordinii

juridice comunitare de către toate instituţiile şi organele Comunităţilor reprezintă un

principiu de bază al organizării şi funcţionării acestora.

Convenţia din 25 martie 1957, anexată Tratatului de la Roma, înfiinţează câte o

singură instituţie pentru cele trei Comunităţi. Astfel, în domeniul controlului politic ia

naştere Adunarea Parlamentară, iar în domeniul jurdisdicţional apare Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene.

Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura „respectarea dreptului în interpretarea şi

aplicarea”1 tratatelor comunitare. In acelaşi timp ea reprezintă instituţia care asigură

„realizarea sarcinilor încredinţate Comunităţii”2 împreună cu instituţiile politice –

Consiliul, Comisia şi Parlamentul.

Dezvoltarea Comunităţilor a condus implicit la creşterea numărului cazurilor în

care era competentă Curtea de Justiţie, respectiv la o supraaglomerare a acesteia, fapt ce a

determinat şi a impus cu necesitate crearea unei alte instanţe comunitare care să o

degreveze. Astfel, „ la cererea Curţii şi după consultarea Comisiei şi a Parlamentului,

Consiliul a hotărât cu unanimitatea voturilor, crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe

lângă Curtea de Justiţie. Tribunalul de Primă Instanţă a intrat în funcţiune la 1 septembrie

1989, pe baza hotărârii Consiliului din data de 24 octombrie 1988.”3

Organizarea Curţii face obiectul dispoziţiilor înscrise în cele trei Tratate

fondatoare, în cele trei Protocoale asupra Statutului Curţii de Justiţie anexate fiecare câte

unui tratat şi în Regulamentul de procedură al Curţii şi în Instrucţiunile Grefierului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ( numită în Tratate Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene sau CJCE) este instituţia jurisdicţională comunitară, al cărei

rol în cadrul instituţional al Uniunii este de a verifica legalitatea actelor comunitare şi de

a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar.

Aceasta este compusă din trei instanţe:

Curtea de Justiţie

Tribunalul de Primă Instanţă

Tribunalul Funcţiei Publice.

1 Art. 220 din Tratatul CE

2 Art. 7 din Tratatul CE

3 Augustin, Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.117

6

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea a consacrat obligaţia administraţiilor

şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul comunitar în cadrul sferei lor de

competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a

dreptului comunitar), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie

aceasta anterioară sau ulterioară normei comunitare (supremaţia dreptului comunitar

asupra dreptului naţional).

SECŢIUNEA I

CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE

1. COMPONENŢA

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători (câte un judecător din partea

fiecărui stat membru) şi 8 avocaţi generali.4

Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de către guvernele

statelor membre.5 Aceştia sunt aleşi din rândul juriştilor care oferă toate garanţiile de

independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor

mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.

Art. 223 din Tratatul CE specifică durata mandatului membrilor Curţii, şi

anume 6 ani, iar din 3 în 3 ani are loc o reînnoire parţială (art. 9 din Statutul Curţii).

Articolele 5 şi 6 din Statul stabilesc cauzele întreruperii mandatului unui judecător sau

avocat general: deces, demisie sau decizia unanimă a colegilor săi de a-l îndepărta din

funcţie.

Judecătorii îl desemnează din rândul lor pe preşedintele Curţii pentru un interval

temporal de 3 ani care poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările şi serviciile Curţii

şi, în cazul celor mai mari complete de judecată, prezidează şedinţele şi deliberările.

Avocaţii generali, în dosarele în care sunt sesizaţi, trebuie să prezinte, în mod

independent şi absolut imparţial, opinia lor juridică sub forma unor „ concluzii”.

Curtea de Justiţie are un grefier cu rol de secretar general al Curţii, iar acesta îşi

desfăşoară activităţile sub autoritatea preşedintelui Curţii. Conform art. 10 din Statut,

grefierul „depune jurământ în faţa Curţii că îşi va exercita funcţiile cu deplină

imparţialitate şi potrivit conştiinţei sale că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor”.

4 Al -9- lea avocat a fost desemnat în perioada 1 decembrie 1995 – 6 octombrie 2000.

5 Art. 223 din Tratatul CE

7

2. STATUT MEMBRI

Statutul judecătorilor este stabilit de Statutul Curţii de Justiţie şi de Regulamentul

de procedură şi presupune următoarele:

o Înainte de preluarea funcţiilor, membrii, atât judecătorii cât şi avocaţii,

depun un jurământ de respectare şi îndeplinire a atribuţiilor lor în deplină

imparţialitate şi cu angajamentul de a nu divulga secretul deliberărilor (art.

2 din Statut).

o Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicţie pe durata mandatului,

dar si după încetarea acestuia. Imunitatea poate fi ridicată de Curte,

întrunită în şedinţă plenară (art. 3 din Statut).

o Membrii nu pot exercita funcţii politice sau administrative (art. 4 din

Statut).

3. ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

In prezent Curtea îşi are sediul la Luxemburg, iar „judecătorii, avocaţii generali şi

grefierul au reşedinţa la sediul Curţii”6.

Curtea sau Camerele sale pot, pentru una sau mai multe şedinţe determinate, să

aleagă un alt loc de desfăşurare decât la sediu. Ea îşi stabileşte propriul Regulament de

procedură, care este supus aprobării Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată

(art. 223 Tratatul CE).

Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră ( 13 judecători ) sau în

camere de 3 sau de 5 judecători.

Preşedinţii camerelor de 5 judecători sunt aleşi pentru o perioadă de 3 ani, iar cei

ai camerelor de 3 judecători pentru perioada de 1 an.

Curtea de întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei

instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cazurile deosebit de complexe sau de

importante.

Curtea se întruneşte în şedinţă plenară potrivit Statutului – alin.4 al art. 16, atunci

când este sesizată în temeiul art. 195 alin. 2 (destituirea Mediatorului), art. 213 alin. 2

(destituirea unui membru al Comisiei) sau art. 216 (demiterea uni membru al Comisiei)

sau art. 217 alin. 7 (destituirea unui membru al Comisiei de Conturi) din Tratatul CE sau

a art. 107D alin.2, a art.126 alin. 2, a art. 129 sau a art. 160B alin.7 din Tratatul CEEA.

De asemenea art. 16 din Statutul Curţii de Justiţie prevede drept motiv de întrunire a

Curţii în plen situaţiile când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.

Celelalte cauze sunt soluţionate în camerele de 3 sau de 5 judecători.

6 Art. 14 din Statutul Curţii de Justiţie

8

„Curtea poate delibera valabil doar în prezenţa unui număr impar de judecători.

Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine când

participă la deliberări”7.

Deciziile camerelor formate din trei sau din cinci judecători sunt valabile numai

dacă sunt luate de 3 judecători, cele ale Marii Camere sunt valide numai dacă sunt

prezenţi 9 judecători, iar deciziile Curţii întrunită în şedinţă plenară sunt valabile numai

in cazul în care sunt de faţă 15 judecători.

4. COMPETENŢA

Competenţele8 CJ sunt următoarele:

- Efectuează un control al legalităţii actelor comunitare;

- Interpretează unitar tratatele şi actele comunitare pe calea recursului în

interpretare;

- Controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu

dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea;

- Soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele

Comunităţilor sau de agenţii acestora;

- Acţionează ca instanţă de recurs ca ultim grad;

- Dispune de o competenţă consultativă;

7 Augustin, Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 114

8 Augustin, Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp. 114 – 115

9

SECŢIUNEA a-II-a

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat cu scopul de a permite Curţii de

Justiţie să-şi exercite atribuţiile fundamentale cu care fusese investită. Totodată, datorită

numărului foarte mare de acţiuni introduse la Curtea de Justiţie, termenele de soluţionare

a cauzelor supuse judecăţii s-au prelungit ceea ce a dus la crearea unei noi instanţe

comunitare – Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) prin Decizia Nr. 88/591 din 24

octombrie 1988. Tribunalul a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989.

1. COMPONENŢA

TPI este compus din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru (27 din

2007).

Judecătorii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru

un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit.

Judecătorii îl aleg din rândul lor pe preşedintele Tribunalului pentru un interval de

3 ani cu posibilitatea reinvestirii.

Grefierul este ales pentru un mandat de 6 ani.

Se poate observa că, spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă

Instanţă nu dispune de avocaţi generali permanenţi, potrivit art. 49 din Statutul CJ,

„membrii Tribunalului pot fi chemaţi să exercite funcţia de avocat general”. Conforma

aceluiaşi articol citat anterior, la alin. 4 judecătorul chemat să exercite funcţia de avocat

general într-o cauză nu poate lua parte la judecarea cauzei respective.

2. STATUT MEMBRI

Membrii TPI nu beneficiază de un sistem diferit cu privire la statutul lor în

comparaţie cu cel care se aplică membrilor Curţii de Justiţie.

Astfel, membrii Tribunalului au obligaţia de a depune jurământ în aceleaşi

condiţii cu cele prevăzute pentru membrii Curţii şi sunt supuşi aceloraşi reguli de

incompatibilitate aplicate în timpul exercitării funcţiei şi aceluiaşi angajament de a

respecta obligaţiile decurgând din sarcina lor, mai ales datoria de integritate şi prudenţă în

acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor.

Singura particularitate existentă este sesizată la nivelul instanţei care examinează

situaţia membrilor în cazul unei cereri de ridicare a imunităţii de jurisdicţie: Curtea de

Justiţie decide, în urma consultării Tribunalului.

10

3. ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de Camere compuse din 5 sau

din 3 judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic.

„La 19 şi 25 septembrie 2007, Tribunalul de Primă Instanţă a decis să constituim

în cadrul său opt camere compuse din cinci judecători şi opt camere compuse din trei

judecători pentru perioada cuprinsă între 25 septembrie 2007 şi 31 august 2010”9.

Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor pentru un mandat de 3 ani.

De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră ( 13 judecători)

sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea probemelor de drept sau importanţa cauzei

justifică această măsură.

„ La 8 iulie 2008, Tribunalul de Primă Instanţă a decis că, pentru perioada

cuprinsă între 1 octombrie 2008 şi 30 septembrie 2009, camera de recurs va fi compusă

din preşedintele Tribunalului de Primă Instanţă şi, potrivit unui sistem de rotaţie, din 2

preşedinţi de cameră”10

.

4. COMPETENŢA

Creat în scopul degrevării Curţii de o parte din îndatoririle sale, TPI avea iniţial în

competenţă litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor (fostul art. 179, în prezent art. 236 din

Tratatul CE), acţiunile introduse de întreprinderi şi asociaţiile de întreprinderi împotriva

Comisiei, conform Tratatului CECO şi acţiunile de anulare şi cele referitoare la abţinerea

instituţiilor comunitare de a acţiona ( art. 230 şi 232 din Tratatul CE, fostele art. 173 şi

175 din Tratatul de la Roma) când acţiunile erau formulate de persoane fizice sau

juridice.

In prezent TPI are competenţa de a a judeca:

o Acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor

instituţiiilor comunitare (ale căror destinatare sunt, sau care le privesc în

mod direct şi individual) sau împotriva abţinerii acestor instituţii de a

acţiona;

o Acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;

o Acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la

actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie

comercială ( „dumping” ) şi la actele prin care consiliul exercită

competenţe de executare;

o Acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru

prejudiciile cauzate de instituţiile comunitare sau de funcţionarii acestora;

9 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 2.8.2008, 2008/C 197/29 , C197/17

10 JOUE din 2.8.2008, 2008/C 197/29 , C197/18

11

o Acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunităţi, prin care se

atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare;

o Acţiuni în materia mărcilor comerciale;

o Recusuri împotriva Tribunalului Funcţiei Publice, limitate la chestiuni de

drept.

SECŢIUNEA a-III-a

TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

Pornind de la prevederile Tratatului de la Nisa, care menţionează crearea de

camere jurisdicţionale în anumite domenii specifice, în data de 4 noiembrie 2004,

Consiliul Uniunii Europene a adoptat decizia de înfiinţare a Tribunalului Funcţiei Publice

a Uniunii Europene, ca jurisdicţie specializată.

Primul Tribunal al Funcţiei Publice Europene a fost legal constituit spre finele

anului 2005 şi reprezintă un progres care permite reducerea duratei procedurilor şi

creşterea eficienţei analizării şi instrumentării atât a litigiilor cu privire la funcţionarii

publici europeni, dar şi pentru restul cauzelor rămase de competenţa Tribunalului de

Primă Instanţă.

1. COMPONENŢA

Tribunalul Funcţiei Publice este compus din 7 judecători numiţi de Consiliu

pentru o perioadă de 6 ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi

după obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti

membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului de Primă Instanţă şi dintre jurişti a căror

competenţă este notorie (art. 3 alin.3 din Anexa Statutului Curţii de Justiţie).

„ La cererea Curţii de Justiţie, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să

mărească numărul de judecători.” 11

Judecătorii Tribunalului desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă

de 3 ani ce poate fi reînnoită (art. 4 din Anexa Statutului).

Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de 6 ani.

11

Art. 2 din Anexa Statutului Curţii de Justiţie

12

2. STATUT MEMBRI

Pentru numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri

echilibrate a Tribunalului, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în

privinţa resortisanţilor statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.

Orice persoană care este cetăţean al Uniunii Europene şi îndeplineşte condiţiile

prevăzute de art. 225A, alin. 4 din Tratatul CE şi art. 140B, alin. 4 din Tratatul CEEA

poate să-şi prezinte candidatura. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, în baza

recomandărilor Curţii, stabileşte termenii şi standardele cu privire la prezentarea şi

tratarea candidaturilor.

Comitetul ales din cele şapte persoanlităţi menţionate anterior îşi dă avizul în ceea

ce priveşte caracterul corespunzător al candidaţilor la exercitarea funcţiei de judecător al

Tribunalului. Comitetul oferă, alături de aviz, o listă cu candidaţii cu cea mai mare

experienţă.

3. ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

Tribunalul se întruneşte în camere compuse din 3 judecători. Cu toate acestea,

atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză

poate fi trimisă în faţa plenului. In plus, în situaţii ce vor fi determinate prin

Regulamentul său de procedură, Tribunalul va putea soluţiona cauza în cameră compusă

din 5 judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.

„Preşedintele Tribunalului prezidează plenul şi camera formată din cinci

judecători.”12

In cazul în care preşedintele Tribunalului aparţine unei camere de trei

judecători, atunci el o va conduce.

Procedura în faţa Tribunalului se desfăşoară conform dispoziţiilor Statutului

Curţii de Justiţie, în special a celor conţinute în Anexa I a acestuia, precum şi de

Regulamentul de procedură al Tribunalului care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 2007.

In principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi una orală.

4. COMPETENŢA

In cadrul instituţiei jurisdicţionale comunitare, Tribunalul este instanţa

specializată în materia contenciosului funcţiei publice al Uniunii Europene. Această

competenţă a fost exercitată iniţial de Curtea de Justiţie şi, începând cu crearea sa, în

1989, de Tribunalul de Primă Instanţă.

Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor,

conform art. 236 din Tratatul CE, ceea ce reprezintă aproximativ 150 de cauze pe an, în

12

Art. 4, alin. 3 din Anexa Statutului Curţii de Justiţie.

13

condiţiile în care personalul instituţiior comunitare numără în jur de 35 000 de persoane.

Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu -

zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul

de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale,

etc.).

Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile privind anumite categorii de

personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene

şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne.

Tribunalul nu poate, în schimb, să soluţioneze litigiile dintre administraţiile

naţionale şi agenţii lor.

Hotărârile adoptate de Tribunal pot face obiectul unui recurs limitat la probleme

de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului de

Primă Instanţă.

CAPITOLUL III

CONCLUZII

Obiectivele stipulate în Tratatele comunitare (TCECO, TCEE, TCEEA, Tratatul

de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam) nu pot fi duse la îndeplinire decât dacă sunt

constituite instituţii adecvate, având competenţe bine precizate pe baza unui statut

convenit de statele membre şi consacrat în reglementările europene.

In literatura de specialitate s-a relevat că instituţiile europene se deosebesc de

institutţile clasice ale dreptului internaţional, deoarece sunt structurate şi funcţionează în

conformitate cu principiile dreptului public intern, fiind instituţii interne ale unei

Comunităţi, care dispun de mijloace juridice şi financiare pentru a promova şi

implementa obiectivele convenite prin acordul statelor membre. Aşadar, spre deosebire

de instituţiile clasice ale dreptului internaţional, instituţiile europene îndeplinesc

următoarele funcţii după sistemul puterilor care sunt structurate în viaţa internă a statelor:

legislative, executive, judecatoresti.

Aceste funcţii sunt îndeplinite în cooperare, şi nu în confruntare, cu institutţile

naţionale, aşa cum şi normele comunitare se aplicş cu suportul normelor naţionale, prin

armonizarea legislaţiei în cadrul ordinii juridice comunitare. De la constituirea

Comunităţilor Europene s-au structurat, treptat, principalele instituţii care au deja un

statut şi competenţe stipulate în Dreptul comunitar. Intre aceste instituţii, distingem:

Organe de decizie, cu denumirea generică de Consiliu, Organe executive, cu denumirea

generică de Comisie, Organe de control, cu denumirea generică de Parlament, Organe

14

jurisdictionale, cu denumirea de Curtea de Justiţie.

Cele 4 categorii de instituţii comunitare reprezintă fiecare un anumit principiu al

guvernării, în sens larg, au un fundament politic şi sociologic distinct şi exprimă fiecare o

legimitate proprie. Astefel, Cosiliul reprezintă interesele statelor membre, Comisia

promovează interesul comunităţilor în ansamblul lor, Parlamentul reprezintă cetăţenii

statelor membre şi Curtea de Justitie apară dreptul comunitar, ordinea juridică a

comunităţilor.

Curtea Europeană de Justiţie are ca obiect fundamental asigurarea respectării

dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Este instituţia care a avut un rol decisiv în

stabilirea superiorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional. Judecătorii trebuie

să asigure uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar în fiecare Stat

Membru, menţinerea sa ca sistem comunitar şi aplicarea sa în mod identic tuturor celor

care i se supun în toate împrejurările. Atribuţiile principale ale Curţii de Justiţie sunt:

Controlează legalitatea actelor emise de celelalte instituţii ale Uniunii;

Controlează respectarea de către statele membre a obligaţiilor impuse de tratate;

Interpretează normele comunitare ori de câte ori apare într-un proces o contestaţie

în privinţa unei norme comunitare;

Poate fi invitată să emită avize asupra acordurilor pe care Uniunea

intenţionează să la încheie cu state terţe.

Curtea de Justiţie joacă un rol esenţial în cadrul sistemului instituţional stabilit

prin Tratate. In mod deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele

institutţilor comunitare pe de o parte şi între prerogativele conferite Comunităţii şi cele

păstrate de statele membre pe de altă parte. In exercitarea atribuţiilor sale de revizuire,

Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme de natură constituţională sau de

importanţă economică majoră.

Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a Comunităţii, reprezintă coloana

vertebrală a acestui sistem de garanţii. Curtea europeană de Justiţie este curtea supremă şi

deci puterea juridică, organul de control al Uniunii.

15

CAPITOLUL IV

BIBLIOGRAFIE

MANUALE, CURSURI:

1. FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2006

2. FUEREA, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 117 – 119

3. NEDELCU – IENEI, Anda, Drept comunitar şi instituţii europene,

Editura Fundaţiei Culturale “Ioan Slavici”, Arad, 2003, pp. 198-206

4. RUDĂREANU, Mariana, Drept comunitar, Editura Fundaţiei România de

mâine, Bucureşti, 2007

5. VOICU, Marin, Drept instituţional comunitar – Note de curs, 2007, pp. 15

– 20

ALTE SURSE:

1. www.curia.europa.eu

2. www.eur-lex.europa.eu

3. www.europa.eu

4. Statutul Curţii de Justiţie (martie 2008)