institutii de credit partea i

Ionela Costica Note de curs Institutii de credit


2

I. ROLUL SI STRUCTURA SISTEMELOR BANCARE

ROLUL BANCILOR IN ECONOMIE: INTERMEDIEREA FINANCIARA SI BANCARA

Rolul băncilor poate fi analizat prin utilizarea:

- conceptului INTERMEDIERE;

- prin FUNCŢIILE TRADIŢIONALE DE FINANŢARE, COLECTARE A DEPOZITELOR SI DE

GESTIONARE A MIJLOACELOR DE PLATA.

Analiza tradiţională arată ca debitorii si creditorii se întâlnesc pe piaţă cu ajutorul a două

circuite de finanţare:

- FINANŢARE DIRECTĂ: tranzacţii bilaterale între agenţi excedentari pe piaţa titlurilor;

- FINANŢARE INDIRECTĂ (intermediată): între cei doi participanţi există un

intermediar financiar care asigură compatibilizarea cererii cu a ofertei de monedă.

Pornind de aici, intermediarul financiar poate fi definit ca:

- Organism financiar poate fi definit ca un organism care asigură transformarea a

cel puţin uneia dintre caracteristicile de mai jos:

o transformarea scadenţelor (finanţarea pe termen lung pe baza resurselor pe

termen scurt);

o transformarea ratelor de dobândă fixă (credite cu rate variabile acordate pe

baza resurselor obţinute la o dobândă fixă);

o transformarea riscurilor (finanţarea creditelor pt investiţii cu resurse exigibile

fără risc)

Analiza economică moderna: explică intermedierea financiară din mai multe perspective:

- REDUCEREA COSTURILOR DE TRANZACŢIONARE: pe măsura ce cantitatea de produse

financiare creşte, automat şi costul acestora se diminuează

- REDUCEREA ASIMETRIEI INFORMAŢIILOR: intermediarii financiari asigură reducerea

asimetriei informaţionale la nivelul economiei si alocarea mai buna a resurselor la nivelul

economiei. Intermediarul financiar dispune de mult mai multe informaţii decât ceilalţi

participanţi de pe piaţă şi, in acelaşi timp asigură confidenţialitatea informaţiilor deţinute.


3

- ASIGURAREA LICHIDITĂŢII ECONOMIEI: prin procesul de creaţie monetară

(transformarea datoriilor lor în mijloace de plată) băncile furnizează lichiditate economiei

(PROCESUL DE MONETIZARE A ACTIVELOR), lucru posibil intr-un cadru bine

organizat şi reglementat

A) FUNCŢIILE DE INTERMEDIERE BANCARĂ (FUNCŢIILE TRADIŢIONALE presupun

operatiuni de intermediere a bilanţului):

- DISTRIBUIREA DE CREDITE;

- COLECTAREA DEPOZITELOR;

- OPERAŢIUNI INTERBANCARE;

- GESTIONAREA MIJLOACELOR DE PLATĂ

B) FORME MODERNE DE INTERMEDIERE BANCARĂ

- SPORIREA ROLULUI OPERAŢIUNILOR CU VALORI MOBILIARE:

- la nivelul portofoliului de titluri se evidenţiază PORTOFOLIUL DE

TRANZACŢIONARE (deţinere până la scadenţă) si PORTOFOLIUL DE PLASAMENT

- CONCURENŢA DINTRE BĂNCI: a condus la creare de noi produse care sa menţină

clienţii în sfera bancară.

- DEZVOLTAREA OPERAŢIUNILOR EXTRABILANŢIERE: operaţiuni extrabilanţiere: reflectă

operaţiuni derulate in conturi anexate bilanţului si care exprima angajamente viitoare ale băncii,

fără a genera fluxuri de trezorerie (operaţiuni la termen cu valute, operaţiuni cu titluri

financiare).

8.1.2. ROLUL BĂNCILOR ÎN CADRUL SISTEMULUI FINANCIAR:

Există două direcţii în acest sens:

- Bank-based – evidenţiază rolul băncilor în cadrul pieţei financiare, prin mobilizarea

resurselor, monitorizarea utilizării acestora şi managementul riscului. Se evidenţiază

deficienţele pieţelor de capital care, in condiţiile unei legislaţii neadecvate pot antrena

împiedicarea controlului asupra emitenţilor si scăderea productivităţii la nivel naţionale.

- Market-bases – evidenţiaza rolul pieţei de capital în economie, băncile, prin dobânzile

ridicate practicate împiedicând firmele să se implice în proiecte de investiţii rentabile dar

riscante.

• Nivelul de dezvoltare al sistemului bancar sau al pieţei de capital se apreciază pe baza

mai multor indicatori:

SISTEM BANCAR

- Raportul PASIVE LICHIDE / PIB (marimea intermediarilor financiari)


4

- Raportul ACTIVE BANCARE / PIB (marimea sistemului bancar);

- Raport total credite sector privat / PIB ;

PIATA DE CAPITAL

- Capitalizare buirsiera / PIB

- Valoare totala tranzactii/ PIB

La aceştia se adaugă şi GRADUL DE CONCENTRARE (ponderea deţinută de cele mai mari bănci

din sistem)

• Eficienţa:

- Total cheltuieli administrative / total activ;

- Marja bancară brută / total activ

STRUCTURA SISTEMELOR BANCARE

Organizarea activităţii bancare şi gradul de specializare – 2 tipuri de sisteme bancare:

- SISTEME BANCARE ALE EUROPEI CONTINENTALE (puţin specializate şi care au la bază

modelul băncii universale);

o Banca universală = banca care oferă o gamă largă şi completă de servicii

financiare

o S-a impus în a doua jumatate a sec. XIX

- SISTEMUL AMERICAN (aplicat şi în Japonia) bazat pe specializare – a presupus o

fragmentare a sistemului bancar caracterizat printr-un număr foarte mare de instituţii si

organisme de credit.

CARACTERISTICILE SISTEMELOR BANCARE

- DIVERSITATE:

o existenţa unui număr sporit de instituţii bancare şi de credit;

o diferenţiere dpdv al activităţii: specializate / universale;

o în funcţie de natura furnizorilor de capital: acţionariat public/ privat şi intern /

internţional;

- CONCENTRARE:

o Ponderea deţinută de principalele bănci în totalul sistemului bancar

o Este determinat prin nivelul activităţii

o Numarul băncilor scade = creste gradul de concentrare.

- BANCARIZAREA ACTIVITĂŢII:


5

o Reflectă gradul de dezvoltare a SB pornind de la numărul de conturi la vedere,

numărul cardurilor bancare, numărul ghişeelor bancare;

- ACCELERAREA OPERAŢIUNILOR DE RESTRUCTURARE: se includ fuziunile şi

achiziţiile, operaţiunile transfrontaliere, preluările pachetului de control de către bănci

străine; operaţiuni încrucişate.

- DESCHIDEREA CĂTRE RELAŢIILE CU STRĂINĂTATEA;

- SUPRAVEGHEREA BANCARĂ: supravegherea activităţii bancare internaţionale; fixarea

unor norme prudenţiale minime. Asigurarea depozitelor, garantarea depozitelor

MODIFICĂRI LA NIVELUL SISTEMELOR BANCARE ACTUALE:

- amplificarea forţei băncilor mari

- înlocuirea specializării bancare cu bănci cu caracter universal;

- diminuarea rolului statului în activitatea băncilor;

- modernizarea sistemului informatic

- accentuarea procesului de restructurare bancară (achiziţii şi fuziuni);

- apariţia grupurilor financiare;

- diminuarea participării băncilor la operaţiunile de intermediere financiară în

favoarea societăţilor financiare şi de asigurări;

- manifestarea crizelor financiare pe fondul globalizării financiare.


6

2. BANCA CENTRALA

1. Rolul monedei la nivelul economiei

2. Crearea băncilor centrale

3. Functiile bancii centrale

4. Politica monetara

a. Moneda si politica macroeconomica

b. Strategii de politică monetară

c. Instrumente de politică monetara

Aparitia banilor in economie a impus crearea unei institutii care sa asigure emisiunea, dar si

supravegherea circulatiei in bune conditii a acestora. Pe de alta parte, functionarea institutiilor

statului, a condus la nevoia acoperirii cheltuielilor suplimentare prin emisiune monetara. Ca

urmare, crearea autoritatii monetare a avut la baza monopolul emisiunii detinut de stat la

momentul respectiv. Existenta bancii centrale, ca institutie ierarhica superioara celorlalte

institutii bancare s-a impus tocmai ca urmare a nevoii coordonarii activitatii bancare in

economie, dar si ca urmare a intensificarii presiunilor inflationiste la nivel international.

Orice activitate bancară presupune crearea de monedă. Băncile, mai ales cele comerciale crează

o cantitate mult mai mare de monedă decât banca de emisiune, deoarece chiar volumul

monedei scripturale este mult mai mare decât moneda efectivă pusă în circulaţie de aceasta din

urmă. Ceea ce este specific băncii centrale este faptul că aceasta emite moneda legală sau,

altfel spus, moneda centrală care are putere liberatorie nelimitată pe teritoriul naţional. Celelalte

forme de monedă (moneda scripturală) reprezintă aşa-numita monedă privată care nu dispune

de capacitate liberatorie decât ca urmare a clauzelor de răscumpărare ataşate acestui tip, clauze

care implică posibilitatea transformării monedei private în monedă centrală.

1. Rolul monedei in economie:

Poziţia monedei in cadrul economiei este evidenţiat chiar de rolul jucat de pieţele care asigura

circulaţia acesteia. Analiza activităţii instituţiilor financiare evidenţiază varietatea gamei titlurilor

financiare care permit derularea procesului de economisire. Pe de alta parte, instituţiile

financiare asigura si produse ce stau la baza sistemului de plaţi, facilitând, in acelaşi timp,

realizarea decontărilor dintre agenţii economici.


7

Ca urmare, in condiţiile actuale, dezvoltarea produselor financiare a condus la o suprapunere a

acestora monedei. Cu toate acestea, trebuie făcuta o diferenţiere intre ACTIVELE FINANCIARE

(Grossmann definindu-le drept „proba scrisa a unui contract legal care dau dreptul proprietarului

de a obţine in viitor o anumita suma in moneda) si MONEDA (acelaşi autor definind-o ca fiind

anumite obiecte care pot fi utilizate ca mijloc de schimb general acceptat).

In ce consta aceasta diferenţiere?

Daca activele care joaca rolul de moneda sunt considerate, in general, titlurile financiare, o

parte destul de mica a activelor financiare pot fi utilizate drept moneda.

In acest sens trebuie evidenţiat rolul monedei in economie, atât la nivel macroeconomic, cat si

la nivel microeconomic.

a. Rolul macroeconomic al monedei

i. Stabilizarea macroeconomica realizata prin intermediul

monedei:

De-a lungul istoriei, s-au evidenţiat doua curente, in ceea ce priveşte utilizarea monedei ca

instrument de stabilizare a ciclului economic, reprezentate, pe de o parte, de susţinătorii NON-

INTERVENTIONISMULUI (ce includ clasicii, neo-clasicii, monetariştii, neo-monetariştii), iar pe de

alta parte de susţinătorii INTERVENTIONISMULUI (Keynesiştii si neo-keynesistii).

ABORDAREA NON-INTERVENTIONISTA: ciclul economic decurge din activitatea agenţilor

economici care urmăresc optimizarea activităţii proprii, concretizate, in principal, in nivelul

profitului. Ca o excepţie a non-intervenţioniştilor sunt monetariştii care susţin ca moneda joaca

un rol determinant la nivelul ciclului economic. Cu toate acestea, politica monetara nu poate

juca un rol central in realizarea stabilizării macroeconomice, ştiut fiind faptul ca exista un

decalaj destul de mare intre masurile adoptate la nivel monetar si efectele înregistrate la nivelul

variabilelor macroeconomice. Singura posibilitatea de realizare a stabilizării macroeconomice,

din punct de vedere monetar, este de a asigura un regim monetar cat se poate de stabil.

SUSTINATORII INTERVENTIONISMULUI (reprezentanţii de seama fiind keynesiştii) evidenţiază

incapacitatea pieţelor, pe parcursul ciclului economic, de a determina un potenţial ridicat

economiei. Acest lucru se poate realiza doar cu ajutorul intervenţiei statului pentru a stabiliza

economia, pe baza unui pachet de politici de stabilizare macro: politica fiscala si bugetara,

politica monetara.


8

In ultimii ani, însa, pe fondul presiunilor inflaţioniste, s-a dovedit ca politica monetara orientata

in direcţia asigurării stabilităţii preturilor este in măsura sa contribuie la stabilizarea

macroeconomica si, implicit la reducerea duratei ciclului economic.

ii. Moneda si contextul International:

Economiile actuale sunt considerate economii deschise. In aceste condiţii, politica monetara,

prin statutul monedei de convertibilitate, influenţează cursurile valutare. Procesul de integrare a

pieţelor valutare internaţionale a determinat nenumărate probleme la nivelul băncilor centrale,

probleme vizând, in principal, regimul valutar adoptat. Ținta in aceasta direcţie este alegerea

regimului valutar optimal determinat de:

- curs valutar fix sau flexibil;

- coordonarea politicilor monetare intre tari;

- crearea zonelor monetare optime legate intre ele prin cursuri valutare flexibile.

iii. Moneda ca sursa de finanţare la nivel guvernamental

Trebuie pornit in aceasta direcţie de la faptul ca banca centrala emite BAZA MONETARA (prin

componenta principala a acesteia – emisiune monetara) – cumpărând titluri de stat. Astfel, prin

emisiune monetara se poate asigura statului finanţarea unei parţi a activităţilor proprii –

activitate cunoscuta sub denumirea de SENIORAJ. (banca centrala obţine profit din deţinerea de

titluri de stat – sub forma dobânzii încasate, in timp ce ea nu bonifica dovada pentru moneda

pusa in circulaţie. In aceste condiţii, înregistrând un profit ridicat din aceste operaţiuni, o parte

semnificativa este dirijata către stat sub forma impozitului pe profit).

b. Rolul microeconomic

- evidenţiat de funcţiile jucate de moneda in economie.

2. CREAREA BANCILOR CENTRALE

În condiţiile economiei actuale, s-a ajuns ca banca centrală să joace un rol cheie – de manager

economic, în ultima perioadă aceasta acumulând din ce în ce mai multe responsabilităţi legate

de stabilizarea propriei economii, în condiţiile practicării de cursuri valutare flexibile. Banca

centrală are, astfel, drept obiectiv, definirea şi aplicarea măsurilor de politică monetară a

statului, păstrarea rezervelor valutare ale ţării, realizând, în acelaşi timp, supravegherea


9

băncilor din sistem, refinanţarea acestora şi, nu în ultimul rând, administrarea conturilor

statului.

Istoric, prima bancă centrală creată a fost Banca Regală Suedeză (1668), Banca Angliei

creându-se 30 de ani mai târziu (1694). Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul

1880.

Crearea băncilor centrale a impus însă nenumărate probleme legate de:

� forma de proprietate asupra capitalului băncii;

� gradul de independenţă vis-a-vis de autorităţile politice;

Cadrul 2.1.: Crearea Bancii Nationale a Romaniei

2.1. BANCILE CENTRALE SI FORMA DE PROPRIETATE ASUPRA

CAPITALULUI

Creare BNR are la baza legea 17 din 29 aprilie 1880 care prevedea „infiintarea ueni abnci de scompt si circulatiue”. Potrivit acestei legi, Banca Nationala a Roamnei se infiinta, pentru o perioada de 20 de ani (incepand din 1 iulie 1880), cu dreptul exclusiv de a emite „bilete de banca la purtator”. Din punct de vedere al constituirii capitalului, acesta era de 30 milioane lei, din care zece milioane erau depuse de catre stat, restul fiind constituit prin subscriptie publica.

La acea data, operatiunile BNR erau reprezentate de:

- scontarea sau cumpararea de polite, bilete la ordin sau alte efecte; - scontarea bonurilor de tezaur pana la nivelul de 20% din nivelul capitalului varsat; - tranzactii cu metalele pretioase (aur si argint); - primirea sumelor in cont curent si in depozit, a titlurilor, a metalelor pretioase;

Participarea statului la cosntituirea capitalului BNR „a fost motivata prin necesiattea garantarii intr-un mod real, sigur si eficace a dreptului de control al statului asupra politicii institutului de emisiune.

La o cat de sumara analiza a legii se poate usor constata ca aceasta garantare nu era cu nimic justificata. Legea prevedea suficiente cai de exercitare a controlului, independente de calitatea statului de a fi actionar al bancii. Astfel, guvernatorul si o parte dintre directori si cenzori erau numiti de guvern; operatiile bancii erau supravegheate de un comisar al guvernului; intr-un alt articol special din lege se prevedea dreptul guvernului de a se opune la exercitarea oricarei masuri contrarii legii, statutelor si intereselor statului. ”

Costin c>Kiritescu – „Sistemul banesc al luilui si precursorii lui”, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1997


10

Dacă avem în vedere forma de proprietate, la prima vedere se poate spune că orice bancă

centrală trebuie să fie proprietatea statului. Cu toate acestea există şi excepţii de la regulă, în

prezent existând numeroase bănci centrale care se află în proprietate mixtă ( a statului si a

sectorului privat) sau în proporţie de 100% în proprietate privată.

În condiţiile existenţei acţionariatului privat, banca centrală trebuie să distribuie dividendele

aferente acestora (de cel mult 12% din profitul net), înainte de a vărsa restul profitului (minus

fondul de rezervă) la bugetul statului. Cu toate acestea există un puternic argument împotriva

actionariatului pirvat la nivelul băncilor centrale, argument ce rezultă tocmai din rolul jucat de

banca centrală în economia respectivă: instituţie implicată în corectarea disfuncţionalităţilor

macroeconomice, acestea reprezentând, de cele mai multe ori acţiuni contraciclice (opuse

intereselor acţionarilor de maximizare a profiturilor).

Cadrul 2.2.: Exemple de banci in functie de forma de proprietate asupra capitalului

2. 2. INDEPENDENTA BANCII CENTRALE

Pozitia de lider al politicii monetare, in coordonarea politicii macroeconomice este data, in primul

rand, de gradul de independenta al bancii centrale, afirmandu-se chiar ca problema

independetei bancii centrale este la fel de veche ca si existenta acesteia (banca centrala).

� Banca Austriei (statul detine 50% din capitalul bancii); � Banca Greciei (statul detine 10% din capital); � Banca Turciei (statul detine 25% din capital);

� Banca Italiei (care conform statutului acesteia, este inclusă în cadrul companiilor publice şi tebuie deţinută numai de astfel de companii);

� Banca Elveţiei (63% proprietatea mixtă a cantoanelor, restul proprietate privată); � FED (proprietatea băncilor din sistemul bancar american);

Banci cu capital mixt:

Banci cu capital privat:


11

INDEPENDENTA BANCII CENTRALE este reflectata de capacitatea acesteia de a asigura

realizarea obiectivului de politica macroeconomica stabilit de catre guvern. Altfel spus, banca

centrala nu dispune de independenta in stabilirea obiectivului de politica monetara (componenta

a politicii macroeconomice), dar dispune de independenta in ceea ce priveste alegerea

instrumentelor utilizate pentru atingerea acestui obiectiv. (Fraser [1994])1

Banca centrala joaca un rol central in economie tocmai ca urmare a functiei de baza a acesteia:

emisiunea monetara. Astfel ca argumenteul traditional in favoarea asigurarii independentei

bancii centrale este acela al separarii institutiei abilitate cu cheltuirea banilor la nivelul unei

economii de cea care asigura creatia monetara.

Acest argument este sustinut de urmatoarele afirmatii:

� statul poate profita de controlul asupra creatiei monetare a bancii centrale in

scopul asigurarii de moneda care sa-i acopere cheltuielile (altfel spus

finantarea bugetului de stat care duce la cresterea inflatiei);

� statul poate modifica rata dobanzii in perioadele electorale (in sensul

reducerii acesteia si, practic, pentru stimularea creditului in economie). Pe termen

scurt genereaza o crestere a consumului si, practic o crestere a gradului de ocupare

a fortei de munca, dar pe termen lung efectul este tot acela al cresterii presiunilor

inflationiste.

Asigurarea independentei bancii centrale este dependenta de indeplinirea mai multor conditii:

� banca centrala trebuie sa aiba clar definite obiectivele operationale prin

intermediul carora aceasta asigura aplicarea politicii monetare; altfel spus, banca

centrala trebuie sa dispuna de un program de politica monetara bine definit atat din

punct de vedere al strategiei, cat si din punct de vedere al variabilelor si instrumentelor

de politica monetara utilizate pentru atingerea obiectivului final de politica

macroeconomica.

� transparenta: publicul si guvernul trebuie inf ormat in permanenta in ceea ce priveste

programul de politica monetara urmat de banca centrala. Se impuns, astfel, discutii

periodice intre conducerea bancii centrale si guvern, dupa cum si prezentarea unui raport

de activitate in fata Parlamentului este necesara. Se impune, astfel, anuntarea in

permanenta a modificarilor ce intervin in aplicarea programului de politica monetara.

1 Fraser, B.W. – Central Bank Independece: What does it mean? – Reserve Bank of Australia Bulletin, December 1994


12

� asigurarea unui mediu de lucru eficient. Acest lucru impune mai multe decizii legate

de:2

� independenta functionala: dreptul de a decide in orice directie privind

politica monetara si asigurarea stabilitatii preturilor;

� independenta personala: alegerea membrilor conducerii pe criterii de

inalta competenta profesionala, fara ca acestia sa fie implicati politic sau sa

fie supusi altor presiuni;

� independenta din punct de vedere al instrumentelor: controlul

tuturoir instrumentelor prin care se asigura aplicarea programului de

politica monetara, prevenindu-se, astfel, finantarea directa a deficitului

bugetar;

� independeta financira: prin care banca centrala sa aiba acces la propriile

resurse financiare pe care sa le administreze pe baza propriului buget.

Astfel ca, INDEPENDENTA BANCILOR CENTRALE presupune libertatea acestora de a

asigura aplicarea programului de politica monetara ce nu este stabilit de catre guvern.

Acest fapt nu exclude formularea unor critici de catre reprezentantii Guvernului si nici eliminarea

consultarilor bancii centrale cu guvernul in ceea ce priveste politica monetara ca si alte

componente ale politicii macroeconmice.

Pornind de aici se disting diferite grade de independenta a bancii centrale: asigurarea realizarii

unui singur obiectiv de politica monetara sau a unui singur obiectiv intermediar, sau aplicarea

unei politici monetare bazata pe o mare flexibilitate.

Pe de alta parte, legiferarea independentei bancii centrale nu impune asigurarea in practica a

acesteia, dar orice actiune de impiedicare a finantarii deficitului bugetar prin emisiune monetara

duce la intarirea independentei bancii centrale. De acest aspect depinde , practic si credibilitatea

bancii centrale.

În cazul României, potrivit legii 312/28 iunie 2004 privind Statutul BNR, “Obiectivul fundamental

al Băncii Naţionale a României este asigurarea si mentinerea stabilităţii preţurilor” (conform

acestui articol se încadrează în grupa a două de independenţă).

În aceeaşi lege se prezizează că: “Principalele atributii ale BNR sunt:

� elaborarea si aplicarea politicii monetare si a politicii de schimb;

2 Mboweni, TT – Central bank independende – BIS Review nr. 88/2000


13

� autorizarea, reglementarea si supravegherea prudentiala a institutiilor de credit,

promovarea si monitorizarea bunei fucntionari a institutiilor de credit, promovarea

si monitorizarea bunei functionari a sistemelor de plati pentru asigurarea

stabilitatii financiare;

� emiterea bancnotelor si a monedelor ca mijloace legale de plata pe teritoriul

Romaniei;

� stabilirea regimului valutar si supravegherea respectarii acestuia;

� administrarea rezervelor internationale ale Romaniei.

Banca Nationala a Romaniei s[rijina politica economica generala a statului, fara prejudicierea

indeplinirii obiectivului sau fundamental privind asigurarea si mentinerea stabilitatii preturilor”.

3. FUNCTIILE BANCII CENTRALE

Toate aceste elemente vin, de fapt, să evidenţieze funcţiile îndeplinite de banca centrală

la nivel macroeconomic:

funcţia de emisiune monetară

funcţia de centru al politicii monetare;

funcţia de creditare a economiei naţionale;

funcţia de centru valutar;

funcţia de bancă a băncilor;

functia de bancă a statului.

Această funcţie se poate spune că reprezintă una dintre primele activităţi atribuite băncii

centrale, istoric, privilegiul emisiunii fiind acordat de stat în schimbul obligaţiei băncii centrale de

a subscrie oricărui împrumut solicitat de stat.

Dacă iniţial emisiunea monetară era asigurată atât de banca de emisiune cât şi de băncile din

sistem, treptat, s-a impus ca necesară reglementarea de către stat a sistemului de emisiune,

aceasta realizându-se prin instaurarea monopolului asupra emisiunii. Chiar dacă acesta a

fost instituit în momente diferite a vizat, de fapt, realizarea aceluiaşi lucru – crearea unei

singure autorităţi monetare care să finanţeze economia prin emisiune monetară şi în acelaşi

timp să urmărească circulaţia produsului pus în circulaţie. (În Anglia 1844 – Legea Peel – se

stabilea regimul de emisiune, la acesta aderând mai târziu şi Franţa – 1848. Momentul cel mai

3.1. FUNCŢIA DE EMISIUNE MONETARĂ


14

important a fost însă reprezentat de Constituirea FED în SUA, prin care se crea, astfel, instituţia

care să înlocuiască emisiunea monetară a celor 7500 de bănci naţionale ce dispunea de dreptul

de emisiune.

În cazul României, BNR chiar de la înfiinţare s-a bucurat de monopolul asupra emisiunii

monetare, în ultima lege privind Statutul BNR precizându-se: “Banca Naţională a României

elaborează programul de emisiune a bancnotelor şi a monedelor, astfel încât să se asigure

necesarul de numerar în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti”.

În strânsă legătură cu exercitarea dreptului de emisiune monetară, banca centrală este singura

instituţie care deţine şi administrează stocul de aur monetar şi rezervele valutare ale ţării,

emisiunea monetară peste nivelul rezervelor internaţionale trebuid să fie acoperită cu:

� deţineri de titluri de stat;

� active rezultate din credite acordate băncilor;

� cecuri, cambii şi alte titluri de credit deţinute în portofoliul de titluri.

Prin natura acestei funcţii, banca centrală trebuie să-şi asume şi răspunderea calităţii circulaţiei

monetare, măsurii în care aceasta satisface nevoile circulaţiei sau le depăşeşte.

Emisiunea monetară este însă strâns legată însă, şi de două legături ce se stabilesc între banca

centrală, pe de o parte şi Trezoreria statului şi băncile din sistem, pe de altă parte. Prima relaţie

se stabileşte pornind de la faptul că banca centrală poate să finanţeze sau nu deficitul bugetar,

ştiut fiind faptul că, în majoritatea cazurilor, banca centrală este şi cea care administrează

conturile statului şi deci, de multe ori este inevitabil să nu acopere eventuale goluri de

trezorerie. În cazul României, prin legea privind statutul BNR se arată că aceasta nu poate

finanţa decât golurile temporare de trezorerie.

În raporturile sale cu băncile din sistem, este foarte greu de stabilit un anumit nivel al ofertei de

monedă, deoarece prin intermediul operaţiunilor de rescontare băncile din sistem sunt cele ce

iniţiază operaţiunea.

Însă, utilizarea taxei oficiale a scontului a pierdut teren în ceea ce priveşte instrumentele de

politică monetară, locul acestora fiind luat de operaţiunile de open market, emisiunea monetară

fiind evidenţiată prin intermediul multiplicatorului monetar.


15

În condiţiile punerii în circulaţie a monedei, banca centrală trebuie să urmărească şi evoluţia

valorică a monedei puse în circulaţie, de cele mai multe ori obiectivul băncii centrale fiind cel al

stabilităţii monedei, pentru a se asigura, la nivel macroeconomic stabilitatea preţurilor.

Toate aceste aspecte sunt cuprinse în măsurile precizate în programul de politică monetară.

După cum am mai afirmat, monopolul emisiunii monetare a fost atribuit băncii centrale cu

condiţia finanţării în orice moment a împrumuturilor solicitate de către stat. În aceste condiţii,

problema care trebuie rezolvată viza finanţarea Trezoreriei statului fără a afecta puterea de

cumpărare a monedei emise, asigurându-se, în acelaşi timp, o creştere economică

neinflaţionistă şi menţinerea echilibrului macroeconomic.

Prin politica monetară banca centrală asigură, tocmai, urmărirea circulaţiei monedei emise şi

menţinerea valorii acesteia.

Creditarea economiei naţionale se realizează prin intermediul băncilor din cadrul sistemului

bancar, acestea apelând la resursele de refinanţare ale băncii centrale. Dar cum banca centrală

este creditorul de ultimă instanţă al băncilor, în prezent se pune accent deosebit pe obţinerea de

resurse de pe piaţa interbancară, apelul la refinanţare reprezentând măsură extremă de

finanţare.

Mecanismul de refinanţare practicat de BNR are la bază următoarele mecanisme:

- plafonul de credite – prin care băncile pot beneficia de refinanţare în limita unui plafon

prestabilit de autoritatea monetară, fără a depune vreo garanţie bancară;

- creditul de licitaţie - acest credit a fost introdus de BNR în 1993, ca un prim mecanism de

piaţă (doar pe jumătate – deoarece finanţa, în primul rând descoperitul de cont) pentru a face

trecerea de la creditul dictat de decizii administrative.3

3 BELL, Gerwin, COSSE, Stephane, WANG, Tao, MOORE, David & BROWN, Ward – „Romania: Selected Issues and Statistical Appendix”, International Monetary Fund – Country Report, ianuarie 2001. („Tne NBR introduced auction credit in 1993 as a demi-market-based means of monetary policy to replace soft credit dictated by government decisions”)

3.2. FUNCŢIA DE CENTRU AL POLITICII MONETARE

3.3. FUNCŢIA DE CREDITARE A ECONOMIEI


16

Iniţial, creditul respectiv a fost utilizat doar de câteva bănci importante de stat. Din 1995

creditul de licitaţie a fost restructurat fiind acordat pe o perioadă de 15 zile. Obţinerea acestui

credit este condiţionată de prezentarea de elemente colaterale acceptate de BNR; nivelul ratei

dobânzii pentru adjudecarea finanţării era determinat tot pe baza licitaţiei, BNR impunând

nivelul minim de pornire. Nivelul cel mai ridicat de solicitare s-a înregistrat în 1996 (la finele

anului), dar începând cu 1997, nivelul acestei facilităţi de creditare s-a redus semnificativ, din

aprilie 1997 creditele de licitaţie tinzând către zero.

- creditul structural (discount window / strucutrated credit facility) - are la bază decizia

Parlamentului sau a Guvernului de a susţine activitatea în anumite sectoare economice (cum a

fost, în special, cazul agriculturii). Dacă până în 1996 acesta reprezenta mai mult de 70% din

totalul refinanţării, începând cu 1997 s-a diminuat simţitor, Banca Naţională a României, ca

urmare a politicii de sterilizare a masei monetare din economie, devenind debitor net la nivelul

sistemului bancar.

- creditul lombard - este un credit overnight acordat în vederea acoperirii nevoilor temporare

de lichiditate ale băncilor din sistem. Începând cu 1998 (data la care a intrat în vigoare noul

Statut al BNR) creditul lombard nu mai poate fi utilizat pentru descoperit de cont. Din 2000,

creditul lombard (sub forma unei facilităţi marginale de împrumut) este însoţit de elemente

colaterale, iar rata dobânzii percepute este cea mai ridicată de pe piaţă, în scopul asigurării

distribuirii echilibrate a lichidităţii în economie.

- facilităţile speciale de credit - sunt utilizate de către bănci în cazul înregistrării de dificultăţi,

creditul fiind acordat pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, impunând respectarea unui plan

financiar de redresare a băncii vizate şi, bineînţeles, colateralizarea creditului cu titluri de stat

(în special bonuri de tezaur).

Cu toate acestea, putem afirma că mecanismul de refinanţare din România a fost utilizat ca

instrument de control monetar orientat în două direcţii:

- controlul nivelului lichidităţii din economie;

- mecanismul de transmitere a politicii monetare prin intermediul ratei

dobânzii (deoarece pe de o parte Banca Naţională era cea care stabilea

nivelul ofertei de monedă disponibilă pentru refinanţare şi, în acelaşi timp,

prin mecanismul licitaţiei, orienta nivelul ratei dobânzii în direcţia dorită).4

4 SAAL, Matthew şi ZAMALLOA, Lorena M. – Use of central bank credit auctions in economies in tranzition - în „Instruments of monetary managements: Issues and Country experiences, Editors Tomas J.T. Balino şi Lorena M. Zamalloa, International Monetary Fund, Washington 1997


17

Deoarece refinanţarea impune pentru banca centrală emisiune monetară, aceasta urmăreşte un

control strict al refinanţării:

� stabilirea ofertei maxime de creditare:

� stabilirea unor rate ale dobânzilor care să descurajeze apelarea la astfel de

resurse.

In prezent, din punct de vedere al creditelor de refinantare, mai putem vorbi doar de creditul

lombard, acesta reprezentand, in fapt, o facilitate de creditare acordata de BNR pe termene

foarte scurte (este credit overnight), nivelul dobanzii percepute fiind cel mai mare nivel al

ratei dobanzii din cadrul sistemului bancar.

Dacă prin politica monetară banca centrală urmăreşte stabilitatea internă a monedei naţionale,

în plan extern stabilitatea monedei naţionale este urmărită prin intermediul politicii valutare.

In primul rand, aceasta functie se concretizeaza in regimul valutar adoptat de banca centrala la

nivelul economiei respective, regim ce presupune si stabilirea statutului de convertibilitate al

propriei monede.

Functia de centru al politicii valutare se concretizeaza si în intervenţiile băncii centrale pe piaţa

valutară pentru susţinerea monedei naţionale prin vânzarea sau cumpărarea de valută din şi

pentru rezerva valutară a ţării. În acelaşi timp, prin aceste intervenţii autoritatea monetară

influenţează nivelul cererii şi al ofertei de monedă, în scopul asigurării stabilităţii relative a

cursului valutar al monedei naţionale.

În urma activităţilor de vânzare/cumpărare de valută, precum şi a altor valori ce reprezintă o

creanţă asupra străinătăţii (aur, titluri, alocaţii în D.S.T.), în cadrul economiilor naţionale se

formează un disponibil curent de mijloace băneşti cu circulaţie internaţională. În sensul cel mai

larg, acest disponibil reprezintă lichiditatea internaţională a unui stat.

3.4. FUNCŢIA DE CENTRU VALUTAR


18

Din componenţa lichidităţii internaţionale se consideră a face parte:

-

- cuprinzând activele deţinute de banca centrală a unei ţări sub formă

de valute, aur, disponibilităţi în D.S.T., poziţie creditoare faţă de F.M.I.;

- deţinute de băncile comerciale, instituţii financiare şi agenţii

economici nonbancari.

În cadrul lichidităţii internaţionale, un loc important revine activelor externe nete deţinute

de banca centrală şi, în special rezervei valutare ce include:

La rezerva valutară se adaugă stocul de aur şi titlurile emise de alte state, deţinute de banca

centrală, exprimate în valută.

Fiecare componentă a rezervelor valutare se formează prin operaţiuni specifice. Valutele

convertibile rezultă în urma operaţiunilor din balanţa de plăţi (export > import, primiri de

fonduri financiare şi de credit, transferuri), din operaţiunile de cumpărare de pe piaţa valutară.

Tot aici se încadrează şi poziţia de rezervă la F.M.I., în cazul în care are loc o depăşire a cotei de

75% din suma subscrisă la Fond în monedă naţională.

Rezerva monetară

Mijloace de plată cu circulaţie internaţională şi titluri uşor

transformabile în valută

Structura

lichidităţii

internaţionale

REZ

ERVA

VA

LUTA

RĂ

valute în conturi curente şi depozite la termen şi depozite colaterale;

creanţe asupra FMI

alte creanţe

DST


19

Utilizarea rezervelor valutare

Scopul principal pentru care o ţară îşi constituie rezerve valutare este reprezentat de dorinţa sa

de a dispune, la un moment dat, de capacitate rapidă de stingere a unor obligaţii

valutare în context internaţional. Rezerva valutară intră în operaţiunile de plată

internaţionale după epuizarea celorlalte modalităţi reprezentate de încasarea contravalorii

exportului, angajarea de credite comerciale şi bancare, primirea de fon-duri financiare,

mobilizarea de fonduri de pe piaţa internaţională de capital etc.

În mod practic, rezerva valutară are următoarele destinaţii:

acoperirea deficitului balanţei de plăţi, prin balansarea acesteia cu ajutorul

operaţiunilor de tip monetar (încasări din rezerva valutară pentru plăţi în afara ţării);

intervenţii pe piaţa valutară pentru a sprijini cursul monedei naţionale în raport cu

celelalte monede (se influenţează raportul cerere /ofertă de valută);

garantarea solvabilităţii economiei naţionale pe piaţa financiar-monetară

internaţională (se influenţează poziţia ţării pe scara bonităţii întocmită de principalele bănci

comerciale care operează pe piaţa internaţională).

Pe perioada păstrării, rezerva valutară riscă să înregistreze pierderi de valoare prin scăderea

etaloanelor valorice care garantează semnele băneşti aflate în rezerva valutară. De aceea, în

paralel cu asigurarea unei structuri pe valute optime (prin operaţiuni de arbitraj valutar),

sistemul bancar acţionează şi pentru plasarea temporară a disponibilităţilor în valută, fie sub

formă de depozite la vedere (mai puţin la termen, având în vedere necesitatea ca aceste sume

să fie rapid aduse sub formă lichidă), fie sub forma unor credite pe termen scurt (tot cu ajutorul

operaţiunilor de arbitraj de pe piaţa valutară).

În calitate de autoritate abilitată cu realizarea politicii valutare a statului, banca centrală trebuie

să urmărească şi evoluţia soldului balanţei de plăţi externe, acţionând în sensul asigurării

echilibrului acesteia (fie prin utilizarea de resurse din rezerva valutară sau prin obţinerea de

finanţare externă).

In cazuri extreme, în condiţii de depreciere excesivă a monedei naţionale banca centrală poate

suspenda temporar convertibilitatea propriei monede, impunând anumite restricţii pe piaţa

valutară:

� contingentarea şi controlul plăţilor derulate în valute;

� preluarea la bugetul de stat integral sau parţial a încasărilor în valută;

� controlul schimbului valutar.


20

Toate aceste nu sunt altceva decât măsuri administrative, care împiedică manifestarea

mecanismelor specifice economiei de piaţă, moitv pentru care, ne repetam, sunt folosite doar in

cazuri extreme.

Această funcţie decurge tocmai din faptul că banca centrală reprezintă autoritatea care

gestionează riscul aferent sistemului bancar, reprezentând, în fapt interesele întregii economii în

preîntâmpinarea problemelor ce pot să apară în onorarea de către bănci a cererilor de retragere

a depozitelor din partea clientelei.

Un prim aspect legat de această funcţie este faptul că banca centrală este cea care autorizează

funcţionarea băncilor în cadrul sistemului bancar, etapa imediat următoare vizând impunerea

aplicării normelor prudenţiale bancare elaborate de autoritatea monetară.

În acelaşi timp, banca centrală este cea care supraveghează şi participă la reglementarea şi

buna funcţionare a sistemului de plăţi din cadrul economiei. Supravegherea sistemului de plăţi al

ţării, în general, şi a plăţilor bancare, în special (cele fără numerar) este un mijloc, dar şi o

consecinţă a realizării politicii monetare în sensul urmăririi şi menţinerii stabilităţi monedei

naţionale, precum şi a încrederii publicului în propriul sistem bancar.

Ideea de bază este cea legată de bancarizarea sistemului de plăţi, banca centrală jucând un rol

important în derularea operaţiunilor de compensare a plăţilor interbancare.

În unele situaţii, banca centrală se concretizează şi în singurul finanţator al băncilor din sistemul

bancar, aceasta fiind considerata creditorul de ultima instanta a bancilor din sistem, aceasta

deoarece este siut ca acrodarea de credite de catre banca centrala are implicatii asupra masei

monetare aflate in circulatie, dar si in scopul disciplinarii activitatii bancilor aflate in subordine.

Această funcţie decurge, întâi de toate din natura formei de proprietate a capitalului, în

majoritatea cazurilor vorbind de proprietatea statului.

Un alt aspect este legat de momentul apariţiei băncilor centrale, când în schimbul monopolului

emisiunii, statul impunea posibilitatea obţinerii de finanţare. În prezent, chiar dacă băncile

3.6. FUNCŢIA DE BANCĂ A STATULUI

3.5. FUNCŢIA DE BANCĂ A BĂNCILOR


21

centrale evită finanţarea deficitului bugetar, au apărut diverse procedee care să elimine diluţia

puterii de cumpărare ca urmare a emisiunii monetare fără acoperire. În unele ţări este chiar

interzisă prin lege finanţarea cheltuielilor bugetare prin emisiune monetară.

Pentru finanţarea directă a trezoreriei statului, banca centrală poate cumpăra titluri emise de

stat, de pe piaţa primară, dar în cele mai multe cazuri banca centrală acţionează pe piaţa

secundară a acestor titluri, influenţând oferta şi cererea pentru aceste titluri în funcţie de

conjunctura economică şi de obiectivele de politică monetară stabilite.

În multe ţări, banca centrală este şi cea care gestionează contul trezorerie statului.

Pe de altă parte, ca urmare a poziţiei deţinute în cadrul instituţiilor publice, banca centrală este

abilitată, prin statutul său, să reprezinte statul în relaţiile financiare internaţionale şi la nivelul

organismelor financiare internaţionale.

4. POLITICA MONETARA

a.MONEDA ŞI POLITICA MACROECONOMICĂ

In ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaţioniste si a celor legate de creşterea

numărului şomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, banca centrala îşi

conturează tot mai mult poziţia de lider al mediului bancar, fie direct, fie indirect coordonând

activitatea întregului sistem bancar in scopul atingerii ţintei finale a politicii macroeconomice. Se

pune astfel, tot mai mult accent pe stabilizarea macroeconomica (situaţie întâlnita mai ales

in cazul tarilor din Europa Centrala si de Est , aflate in plin proces de restructurare).

Politica macroeconomica se concretizează în ansamblul instrumentelor şi masurilor adoptate de

autorităţile unei tari în scopul influenţării principalelor variabile economice şi al atingerii nivelului

dorit pentru economia respectiva. Altfel spus, „politica economica este o intervenţie

deliberata a statului în domeniul economic în scopul de a înfăptui anumite obiective de

ordin structural sau conjunctural”.5

Problema care se ridica este aceea a alegerii obiectivului de politica economica ce trebuie

avut în vedere prin mixul de politici economice ce se adopta. Chiar daca „obiectivul este

acelaşi, mijloacele de a-l atinge – nu. Economia este un mecanism atât de complex, încât

5 BASNO, Cezar şi DARDAC, Nicolae – Moneda, credit, banci, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 1999, pag.379


22

conducerea ei este asemănata mai degrabă cu o arta decât cu o ştiinţa exacta. Soluţiile oferite

pentru o problema sau alta sunt, de obicei, multiple, uneori chiar aparent contradictorii.”6

Atingerea acestor obiective are la baza, în definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea

abilitata cu realizarea politicii macroeconomice. Aceste instrumente sunt reprezentate de

componentele politicii economice, componente ce se concretizează în tot atâtea politici

independente, dar în acelaşi timp corelate una cu cealaltă: politica monetara, politica valutara

(considerata de unii economişti ca fiind parte componenta a politicii monetare, iar de alţii ca

politica distincta în cadrul politicii macroeconomice), politica fiscala, politica comerciala şi nu în

ultimul rând politica veniturilor. Aceste instrumente pot conduce la realizarea doar a unei parţi

din obiectivele propuse.

1. OBIECTIVELE POLITICII MACROECONOMICE ŞI CONFLICTUL

DINTRE ACESTEA

Realizarea stabilităţii macroeconomice este reflectata de modul în care sunt atinse obiectivele

stabilite prin politica macroeconomica şi, nu în ultimul rând, de natura obiectivului avut în

vedere. Obiectivele avute în vedere prin politica macroeconomica vizează activitatea economica;

activitatea economica poate sa fie reprezentata de mai multe variabile precum PIB, gradul de

ocupare, rata inflaţiei etc. Atingerea unui anumit nivel al acestor variabile macroeconomice se

constituie în obiectivul fundamental al politicii macroeconomice a statului, în general şi al politicii

monetare în special.

a) GRADUL DE OCUPARE AL FORTEI DE MUNCA

Obiectivul cu cel mai mare impact social este reprezentat de gradul de ocupare al forţei de

munca, mergându-se pe maximizarea acestuia. În ceea ce priveşte acest obiectiv, este aproape

clar dorinţa înregistrării unui nivel ridicat al ocuparii, pe de o parte pentru a se asigura un nivel

de trai decent, iar pe de alta parte pentru a asigura un nivel ridicat al ofertei de produse.

Asigurarea unui astfel de obiectiv implica nenumarate probleme. O prima problema este cea

legata, înca de la început, de definirea nivelului ce caracterizeaza gradul cel mai înalt de

ocupare. Ar fi o greşeala foarte mare daca s-ar considera ca exista economii în care exista o

ocupare totala a fortei de munca. La nivelul oricarei economii exista, în permanenta, şomaj

frictional. „Consensul, la nivelul analiştilor economici, în ceea ce priveşte factorii frictionali, este

6 RADULESCU, Eugen – Inflatia, marea provocare, Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1999, pag.8


23

acela ca nivelul cel mai ridicat al ocuparii fortei de munca exista…..atunci când rata şomajului

este cuprinsa între 3% - 4% din totalul fortei de munca civila”.7

În conditiile economiilor actuale, pe fondul restructurarii macroeconomice, nivelul şomajului

frictional a crescut destul de mult. De aceea, autoritatile încearca sa determine cu mare atentie

care sunt cauzele care determina aceasta creştere. Complexitatea economiilor actuale conduce

automat la manifestarea anumitor forte care genereaza presiuni pe piata fortei de munca.

Factorii care genereaza şomajul frictional sunt reprezentati de:

�� factori sezonieri: în baza acestora cererea de locuri de munca variind în functie de vreme

şi de perioada din an, un exemplu concludent fiind reprezentat de activitatea din constructii, de

turism etc;

�� factori geografici: ce influenteaza oferta de forta de munca în functie de amplasarea

geografica a locurilor de munca; oferta de forta de munca neavând o elasticitate ridicata fata de

acest factor;

�� factori structurali: restructurarea unor domenii de activitate din cadrul unei economii

presupune automat şi o recalificare a fortei de munca, deoarece, de cele mai multe ori, cei

disponibilizati nu-şi pot gasi un alt loc de munca pe vechiul domeniu de activitate;

�� factori discriminatori: în ciuda evolutiei economice, culturale şi sociale înregistrate la

nivel mondiale, mai apar, înca, discriminari în ceea ce priveşte ocuparea unui loc de munca,

discriminari datorate fie nationalitatii, fie rasei, fie optiunilor politice şi religioase, fie datorate

vârstei sau sexului. Toate acestea conduc la o majorare a şomajului frictional.

Cu toate acestea se considera ca, la nivelul oricarei economii, exista şomaj frictional şi singura

problema avuta în vedere de autoritati este aceea a diminuarii cât mai mult a acestei laturi a

şomajului. Pe lânga şomajul frictional, în cadrul şomajului se mai include şi un alt aspect, aşa-

numitul şomaj ascuns determinat în fapt de factori pur subiectivi (specifici celui care îşi cauta un

loc de munca, aici fiind incluse persoanele care „declara ca doresc sa munceasca, dar care nu-şi

cauta un loc de munca deoarece considera ca orice cautare va fi în zadar”8

Toate aceste componente pot fi identificate cu oarecare dificultate la nivelul oricarei economii, ca

sa nu mai vorbim şi de existenta muncii la negru care distorsioneaza, într-o oarecare masura

situatia ratei şomajului. De aceea, destul de multi economişti considera ca nivelul optim al ratei

7 MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney – The monetary process: Essentials of money and banking, Hanghton Miffin Company Boston, 1974, pag.412 8 MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney – The monetary process: Essentials of money and banking, Hanghton Miffin Company Boston, 1974, pag.415


24

şomajului este acela care, în corelatie cu rata inflatiei, nu genereaza o creştere accelerata.9 Cu

toate acestea, nu se poate spune cu exactitate care este nivelul optim al ratei şomajului care

genereaza, într-adevar ocuparea deplina a fortei de munca.

În literatura de specialitate corelatia cea mai des întâlnita este cea legata de rata şomajului şi

rata inflatiei. Chiar daca aceasta corelatie (Curba lui Philips) a cunoscut modificari în timp, pe

termen scurt este importanta, motiv pentru care un alt obiectiv de politica economica este

considerat ca fiind reprezentat de stabilitatea preturilor.

b) STABILITATEA PRETURILOR

Daca pornim de la ceea ce exprima Curba lui Philips, ca unei rate a şomajului scazuta îi

corespunde o rata a inflatiei ridicata, este evident faptul ca mentinerea unui ridicat nivel al

ocuparii fortei de munca, fara a lua în considerare alti factori economici conduce, automat, la

înregistrarea unor costuri ridicate la anumite niveluri. Aceste costuri, reprezentate, în principal,

de nivelul preturilor din economie, nu au cum sa nu se repercuteze, mai departe, asupra

nivelului puterii de cumparare, deoarece, o creştere a preturilor (generalizata) genereaza,

automat, o creştere a cererilor de majorare a salariilor şi implicit o majorare a costurilor de

productie ce se reflecta, mai departe, în preturile produselor pe piata. Aceste fluctuatii puternice

de preturi înregistrate la nivel mondial în ultima perioada, au condus la reorientarea politicii

autoritatilor, în sensul renuntarii la urmarirea asigurarii unui anumit nivel al creşterii economice

în scopul asigurarii unei stabilitati relative a preturilor, care sa permita restabilirea echilibrului

economic general. În acest sens, Marshall & Swanson [1974] afirmau ca „stabilitatea nivelului

preturilor reprezinta un obiectiv important al politicii de stabilizare economica deoarece

instabilitatea nivelului preturilor, manifestata, în principal, sub forma inflatiei, poate avea efecte

întinse şi adverse în economie. Latura nefavorabila a efectelor, pornind de la creşterea inflatiei,

include o reducere a eficientei economice, o distorsiune inechitabila şi capricioasa în ceea ce

priveşte repartitia veniturilor şi o înrautatire a pozitiei balantei internationale de plati”.10

9 MAYER, Thomas, DUESENBERRY, James S., ALIBER, Robert Z. – Money, Banking and the Economie, W.W. Norton &Company, Inc, 1984, pag.360: „many economists define the proper level of unemployment, and hence by implication full employment, as the minimum level that is consistent with the inflation rate not not accelerating”. 10 MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney – The monetary process: Essentials of money and banking, Hanghton Miffin Company Boston, 1974, pag.417: „…..price level stability is an important goal of economic stabilization policy because price level instability, especially in the form if inflation, can have widespread and adverse effects in the economy. The unfavorable side effects arising from inflation include a lessening of the distribution of income, and a weekened international balance-of-payments position


25

În conditiile în care la nivelul unei economii rata inflatiei este la un nivel ridicat (de peste 2

cifre), ineficienta economica se manifesta acut, fenomenul cel mai frecvent întâlnit fiind acela al

creşterii cererii agregate, în conditiile în care oferta îşi mentine ritmul de creştere anterior.

Nivelul cererii crescând, automat se ajunge la o noua modificare de preturi ceea ce conduce şi la

o creştere a cererii pentru modificarea salariilor, cerere care, de cele mai multe ori este

satisfacuta doar într-o mai mica masura, deoarece aceasta reprezinta o cheltuiala care

genereaza noi creşteri de pret. Mai trebuie adaugat ca, indiferent de productivitatea sectorului

de activitate, cererea pentru creşterea salariilor este aceeaşi, motiv pentru care eficienta din

anumite sectoare este suportata de catre alte sectoare. Pe de alta parte, o rata ridicata a

inflatiei genereaza şi o distributie arbitrara a veniturilor la nivelul economiei; astfel ca cei ce

înregistreaza venituri variabile vor beneficia automat de creşteri salariale mult mai rapide decât

cei care au un venit fix.

Daca avem în vedere cadrul extern al economiei, nu trebuie uitat impactul instabilitatii preturilor

asupra acestei activitatii reliefat de balanta de plati. Scaderea eficientei economiei conduce şi la

reducerea competitivitatii produselor exportate, motiv pentru care piata externa de desfacere se

poate restrânge. Pe de alta parte, crescând preturile de productie, este posibil ca pe piata

externa sa existe producatori mult mai competitivi cel putin din punct de vedere al preturilor

practicate. O rata a inflatiei ridicata conduce şi la devalorizarea monedei nationale, fapt care

poate genera o inhibare a exporturilor. Pe de alta parte, daca productia interna este

dependenta, într-o oarecare masura, de materiile prime din import, continuarea activitatii este

echivalenta cu o creştere a preturilor de productie, ceea ce conduce la o noua modificare de

preturi la nivelul economiei, ajungându-se, astfel, la o spirala inflationista ale carei costuri de

eliminare sunt foarte ridicate.

Stabilitatea preturilor se contureaza ca fiind unul dintre cele mai importante obiective de politica

economica. În conditiile urmaririi realizarii acestui obiectiv trebuie avut în vedere faptul ca

notiunea de stabilitate a preturilor nu presupune ca toate preturile sa fie stabile sau fixe. La

nivel pragmatic, se pune accent pe mentinerea unei stabilitati la nivelul mediu al preturilor,

urmarindu-se, în definitiv, stabilitatea relativa a acestora şi, nicidecum, cea absoluta.

Economiştii considera ca stabilitatea relativa a preturilor exista în conditiile în care rata anuala

de creştere a preturilor determinata pornind de la un indice de pret reprezentativ, este de cel

mult 2%.

Daca stabilitatea preturilor constituie, în prezent, una dintre principalele directii de actiune ale

autoritatilor, trebuie sa avem în vedere faptul ca una dintre problemele generate de inflatie este


26

şi stagnarea economica. Exista, astfel, cazuri în care prin politica economica a statului se are în

vedere asigurarea unei creşteri economice sustenabile.

c)CREŞTEREA ECONOMICA SUSTENABILA

În ceea ce priveşte asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice, acesta reprezinta,

pentru unele tari, una dintre cele mai importante coordonate ale politicii de stabilizare

macroeconomica.

Daca avem în vedere aspectele semantice, notiunea de creştere economica are mai multe

fatete, atât cantitative, cât şi calitative. Nu trebuie uitat ca exista mai multe modalitati de a

masura nivelul creşterii economice; cu toate acestea, analiştii economici înclina catre utilizarea

ritmului de creştere a produsului intern brut al tarii analizate, considerând ca acesta reflecta cel

mai bine gradul de dezvoltare al economiei avute în vedere, pentru simplul motiv ca acesta

reflecta nivelul efectiv al activitatii economice desfaşurate pe teritoriul tarii analizate.

Bineînteles, ca se are în vedere nivelul real al produsului intern brut, tocmai din dorinta de a se

evidentia nivelul efectiv al creşterii fara a lua în considerare evolutiile inflationiste.

Stabilirea ritmului de creştere economica are la baza înregistrarile cantitative din anii

anteriori, la acest factor adaugându-se, bineînteles şi factorii conjuncturali care, de cele mai

multe ori influenteaza semnificativ creşterea economica. Daca la începutul secolului XX se

mergea pe ideea asigurarii unei creşteri economice de cel putin 3% - 4%, în prezent aceste

aşteptari pot fi mult mai pesimiste.

Pentru a vorbi de o creştere economica viabila trebuie sa se înregistreze o creştere efectiva

la nivelul productiei unei tari (cantitativ) şi nu, în mod simplu o creştere a valorii monedei

nationale. La acestea trebuie sa se adauge şi faptul ca mixul de produse şi servicii trebuie astfel

alcatuit încât sa stimuleze cererea reala şi, deci, sa stimuleze consumul. Asigurarea creşterii

economice depinde, la nivelul unei economii de piata, pe de o parte de situatia ofertei agregate

(oferta agregata excedentara genereaza stagnare economica), iar pe de alta parte de ajustarea

gamei de produse şi servicii oferite pe piata la necesitatile clientelei (este cunoscut cazul

productiei pe stoc care a condus la scadere drastica a creşterii economice în nenumarate tari).

Asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice presupune doua aspecte:

� fie asigurarea unei creşteri economice extensive (bazata pe creşterea numarului

angajatilor, spre exemplu);


27

� fie îmbunatatirea conditiilor existente de lucru care sa permita creşterea productivitatii

(presupunând astfel o creştere economica intensiva).

Daca avem în vedere acest din urma aspect, trebuie recunoscut ca realizarea de noi investitii

este calea cea mai buna pentru asigurarea creşterii economice. Problema care apare este legata

de crearea cadrului care sa permita atragerea de investitori (atât din punct de vedere financiar,

cât şi fiscal, precum şi din punct de vedere al stabilitatii politice, militare specifica tarii avute în

vedere şi chiar zonei din care face parte tara analizata).

Toate aceste tinte de stabilizare macroeconomica au în vedere doar aspecte economice interne.

d) STABILITATEA PIETEI VALUTARE

În ultima perioada, însa, este cunoscut impasul prin care trec nenumarate tari, impas generat

de înrautatirea pozitiei balantei comerciale

Alegerea unui astfel de obiectiv este determinata tocmai de necesitatea sustinerii monedei

nationale, aceasta putând sa conduca la înrautatirea situatiei economice a tarii analizate la toate

nivelurile, ne mai luând în considerare faptul ca un deficit al balantei de plati implica un efort

financiar suplimentar, tocmai pentru acoperirea acestuia.

Instabilitatea de pe aceasta piata a condus, in ultima perioada, la importante modificari in planul

economiei mondiale, motiv pentru care, nenumarate banci centrale au luat decizia flotarii

administrate pentru propria moneda.

e) CONTROLUL DEFICITULUI BUGETAR

Deprecierea monetara reprezinta un alt factor care presupune adoptarea unei politici ferme de

stabilizare macroeconomica. Finantarea deficitelor bugetare pe baza emisiunii monetare poate,

treptat, sa accentueze presiunile inflationiste din economie, acestea repercutându-se, în primul

rând, asupra valorii monedei nationale, valoare care conduce, mai departe, la scaderea puterii

de cumparare şi, implicit, a nivelului de trai.

Ca urmare, în ultima perioada, printre obiectivele de politica economica se afla şi cel privind

asigurarea controlului deficitului bugetului de stat.


28

Cheltuielile destul de ridicate ale statului, la care se adauga amplul fenomen al arieratelor

(manifestat mai ales la nivelul economiilor aflate în tranzitie la economia de piata) au condus, în

ultima perioada, la existenta a semnificative deficite bugetare care au impus eforturi financiare

semnificative din partea statului pentru a le acoperi, ca sa nu mai vorbim de faptul ca, de cele

mai multe ori, pentru obtinerea de finantare externa (în special de la Fondul Monetar

Internationale) una dintre conditii era aceea a respectarii unei anumite ponderi a deficitului

bugetar în cadrul PIB.

Atingerea simultana a acestor obiective ar reprezenta un ideal pentru orice tara. Cu toate

acestea, practica a demonstrat-o, exista situatii când chiar şi atingerea unui singur obiectiv este

destul de anevoioasa şi, de cele mai multe ori, presupune adoptarea de politici economice

restrictive, dure.

2. CONFLICTUL DINTRE OBIECTIVE

Alegerea obiectivelor de politica economica este de foarte multe ori contradictorie, deoarece

atingerea unuia dintre obiective poate conduce la nerealizarea celorlalte tinte, motiv pentru

care, se pune un deosebit accent pe stabilirea unui obiectiv unic de politica macroeconomica

care sa permita, într-adevar, realizarea stabilizarii macroeconomice. Cea mai cunoscuta

contradictie este cea dintre rata inflatiei şi rata şomajului, Curba lui Philips fiind infirmata pe

termen lung. Pe de alta parte, este destul de greu sa se realizeze asigurarea creşterii economice

fara a se genera o oarecare modificare la nivelul preturilor şi, deci, o modificare, în sens

ascendent, a inflatiei. În acelaşi timp, asigurarea stabilitatii preturilor impune, din partea

statului cheltuieli suplimentare pentru sustinerea salariilor bugetarilor la un nivel care sa permita

un oarecare trai decent. Cheltuielile suplimentare pot fi acoperite, prin diminuarea numarului

celor care desfaşoara activitate în domeniul bugetar, fapt ce genereaza o creştere a ratei

şomajului. Creşterea economica se considera ca este favorizata, însa, de existenta unui anumit

nivel inflatiei, aceasta din urma stimulând investitiile.

Pe de alta parte, existenta unui nivel ridicat al inflatiei genereaza erodarea capitalurilor, motiv

pentru care posesorii de disponibilitati încearca sa-şi plaseze cât mai bine resursele astfel încât

sa minimizeze pierderile de valoare generate de inflatie. În acest sens se înregistreaza o

creştere a ratelor de dobânda, creştere care poate influenta negativ procesul investitional

(costul creditului crescând simtitor).


29

Inflatia ridicata conduce la deprecirea monedei nationale. Un oarecare nivel al deprecierii poate

stimula schimburile externe (în principal exporturile) ca urmare a valorii mult mai mari a valutei

de contract comparativ cu moneda interna. Pe de alta parte, importurile devin mult mai

costisitoare, fapt ce duce la o reducere a acestora (cel putin din punct de vedere teoretic,

deoarece practica a demonstrat ca exista şi situatii – cazul economiilor a caror activitate depinde

de materii prime şi materiale din import, sau al celor pentru care pretul produselor din import

este avantajos, comparativ cu cel al produselor indigene - când nivelul importurilor se mentine).

Daca economia este dependenta de astfel de importuri, atunci nu exista decât doua alternative:

fie se reduc importurile şi, ca urmare, se va reduce şi productia ce are la baza materiile prime

din import (spre exemplu), fie se mentin importurile la nivelul anterior, dar în mod evident se va

înregistra o creştere simtitoare la nivelul preturilor produselor rezultate. Indiferent de

alternativa, impactul se va simti şi asupra pozitiei balantei de plati.

Având în vedere toate aceste conflicte de interese, tot mai frecventa este parerea potrivit careia

politica economica elaborata trebuie sa aiba la baza un obiectiv bine conturat şi care, prin

masurile adoptate, sa poata fi atins şi, implicit, sa permita realizarea stabilizarii

macroeconomice, deci restabilirea echilibrului general al economiei.

Alegerea obiectivului fundamental de politica macroeconomica este o problema importanta

pentru factorii de decizie. Care trebuie sa fie acest obiectiv? Obiectivul ales este cel ce poate fi

realizat cu fortele proprii economiei respective sau nu? Toate aceste întrebari sunt tot atâtea

probleme la care autoritatile trebuie sa raspunda în timp real, pentru ca politica

macroeconomica sa dea roade. Ca urmare se are în vedere realizarea unui aşa-numit mix optim

al dezechilibrelor, adica acceptarea anumitor dezechilibre cu conditia ca existenta acestora sa nu

agraveze situatia economica a tarii.

3. ALEGEREA OBIECTIVULUI DE POLITICA

MACROECONOMICA

Politica monetara, în calitate de instrument al politicii macroeconomice, reprezinta

ansamblul masurilor adoptate de banca centrala în scopul influentarii ofertei de

moneda şi a ratei dobânzii care sa contribuie la influentarea, mai departe, a activitatii

economice.


30

Elaborarea politicii monetare, ca urmare este subordonata atingerii obiectivului de politica

macroeconomica adoptat. În baza masurilor tactice adoptate de banca centrala se asigura, în

fapt, conturarea strategiei de politica monetara în baza careia se asigura realizarea obiectivului

fundamental propus.

Astfel ca autoritatea monetara are responsabiliatea de a asigura atingerea anumitor obiective

stabilite prin programul de politica macroeconomica.

In ultimul deceniu, problema cu care s-a confruntat economia mondiala a fost reprezentata de

cresterea generalizata a prepturilor, motiv pentru care inflatia nu este considerata, de catre

autoritati, fie ca este vorba de cele monetare, fie de cele politice, o veste buna (Debell ...,

[1998]11). Presiunile geneerate de cresterea preturilor genereaza, la randul lor, noi presiuni,

atat in plan monetar, cat si economic, politic, social. Astfel ca, pe langa faptul ca genereaza

distorsiuni la nivelul preturilor, inflatia genereaza o erodare accentuata a economiilor,

descurajeaza investitile, favorizand migrarea capitalurilor catre activele care genereaza venituri

suplimentare reale (de cele mai multe ori fiind cazul activelor exprimate in valutele puternice ale

momentului) sau, de cele mai multe ori in active neproductive. Acest dezechilibru afecteaza

puternic deciziile sectorului economic privat in ceea ce priveste realizarea de investitii,de

economii si chiar dezvoltarea productiei, efectul final concretizandu-se in reducerea nivelului

productiei. (Croce & Khan [2000]12).

Toate acestea reprezinta tot atatea argumente pentru a adopta masurile care sa conduca la

reducerea presiunilor inflationiste. Aceste este si motivul pentru care, in ultimii ani economiile

nationale si-au reorientat politicile macroeconomice in directia asigurarii stabilitatii preturilor.

Asigurarea stabilitatii preturilor a devenit astfel obiectivul fundamental de politica

macroeconomica.

Luarea deciziei de a adopta o anumita strategie de politica monetara depinde, in mare masura

de ceea ce poate genera, la nvielul economiei politica monetara adoptata si, nu in ultimul rand

de autoritatea de care dispune banca centrala in economia respectiva. Ceea ce este unanim

acceptat este faptul ca in ultimii ani, majoritatea economiilor sunr orientate in directia asigurarii

11 DEBELLE, Guy; MASSON, Paul; SAVASTANO, Miguel; SHARMA, Sunil – “Inflation targeting as a Framework for Monetary Policy, International Monetary Fund, Economic Issues no.15, 1998 (www.imf.org/external/pubs/ft/issues/issues15/index.htm) 12 CROCE, Enzo; KHAN, Mohsin – Monetary Regimes and Inflation Targeting, International Monetary Fund, Finance and Development Magazine, vol.37, no.3/September 2000 (www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2000/09/croce.htm).


31

cresterii productiei, pe fondul reducerii ratei somajului, toate acestea avand la baza aplicarea

unor masuri sustenabile de catre economia vizata.

Chiar daca la nivel international s-au manifestat nenumarate dispute vis-a-vis de masurile de

politica monetara ce trebuie adoptate, consensul s-a manifestat in ceea ce priveste obiectivul

final al politicii macroeconomice si, implicit al politicii monetare - asigurarea stabilitatii preturilor.

Argumentele aduse in favoarea asigurarii stabilitatii preturilor se bazeaza tocmai pe

dezavantajele evidentiate in timp de diversele abordari ale politicilor monetare adoptate

(Mishkin & Posen, [1997]13):

� Un prim argument este acela ca o politica monetara orientata in directia asigurarii

cresterii economice si a reducerii somajului genereaza efecte al caror lag este

variabil.

� Pe de alta parte, luarea in calcul a „curbei lui Phillips” s-a dovedit a fi eficienta doar

pe termen scurt, deoarece asigurarea unei rate scazute a somajului sau un nivel ridicat

al ratei de crestere economica nu pot fi asigurate decat prin aplicarea unei politici

monetare expansioniste care este asociata si unui nivel ridicat al inflatiei. In fapt,

argumentele aduse au la baza tocmai disputa referitoare la natura politicii monetare:

politica monetara bazata pe reguli stricte sau politica monetara discretionara (rules

versus discretion).

� Argumentele aduse au la baza si faptul ca, de multe ori, masurile de politica

monetara adoptate, pot sa nu aiba efectul scontat tocmai ca efect al

„inconsistentei” acestora in timp. Ceea ce nu trebuie uitat este faptul ca in conditile

in care se are in vedere asigurarea stabilitatii preturilor, sistemul monetar functioneaza

mult mai bine, efectul, chiar daca in timp, fiind cel al ridicarii nivelului de trai al

populatiei.

Daca asigurarea stabilitatii preturilor nu persista (Mishkin & Posen [1997]), ceea ce inseamna

cresterea inflatiei, sociatatea este afectata de nenumarate costuri economice. Dintre aceste

costuri, Mishkin si Posen (1997) vin sa evidentieze trei categorii considerate majore.

1. Prima categorie de costuri („shoe leather cost of inflation”) este cel determinat de

detinerea numerarului care, dupa, cum este stiut nu este purtator de dobanda. In conditiile in

care inflatia este ridicata, posesorii de numerar incearca sa gaseasca alte modalitati de a detine

moneda, decat sub forma de numerar.

13 MISHKIN, Frederic; POSEN, Adam – Inflation Taregting: Lessons from Four Countries, Federal Reserve Bank of New York, FRBNY Economic Policy Review, august 1997


32

2. Cea de a doua categorie de costuri rezulta tocmai din efectele generate de existenta

inflatiei: „daca preturile tind sa creasca de ce sa nu majoram si noi preturile pana la nivelul

general de crestere, chiar daca economic aceasta nu se justifica?” Aceasta reprezinta, in fapt, o

oportunitate de a face profit. Aceasta conduce, in fapt, la o redistribuire, de cele mai multe ori

arbitrara, a profitului prin intermediul inflatiei. Efectul imediat se manifesta pe piata financiara,

deoarce se inregistreaza o modificare a valorii reale a activelor exprimate in termeni nominali,

relizandu-se un transfer de valoare de la creditori catre debitori(acestia din urma fiind avantajati

de cresterea inflatiei).

3. Cea de a treia categorie de costuri este data de interactiunea dintre inflatie si politica

fiscala a statului, mai precis sistemul de impozitare care poate conduce la dezvoltarea acelor

canale subterane de evitare a impozitarii.

Pornind de aici, se poate evidentia necesitatea adoptarii unei unei politici monetare care sa aiba

la baza o ancora nominala, ancora care poate deveni si tinta pentru politica monetara adoptata.

Ceea ce trebuie avut in vedere este faptul ca economiile actuale nu pot sa aiba in vedere un alt

obiectiv fundamental decat cel orientatin directia asigurarii stabilitatii preturilor.

3.b.Strategii de politică monetara

- Strategii indirecte de politica monetara

1.ŢINTIREA CURSULUI VALUTAR

- REGIMURI DE CURS DE SCHIMB

Evolutia istorica a sistemului monetar international a demonstrat ca alegerea regimului optim de

rata de schimb s-a dovedit a afi o problema care inca nu a fost rezolvata la nivelul economiei

mondiale. Conform aprecierilor FMI, evolutiile regimurilor valutare de dupa 1970 (vezi Bubula &

Itker-Robe [2002]) s-au cantonat in doua directii:

- tari ce au adoptat cursuri valutare flotante (in crestere incepand din 1970);

- tari care au adoptat un regim valutar bazat pe ancorarea monedei.

Aceasta era structurarea FMI dupa abandonarea SMI de la Bretton Woods.


33

Pana in prezent, s-au conturat mai multe tipuri de regimuri valutare (sura FMI), (conform

diagramei urmatoare), in functie de interventia autoritatilor in determinarea si infleuntarea

cursurilor valutare si, implicit a pietei valutare, FMI evidentiind trei grupe mari de regimuri de

curs de schimb:

A. Regimuri bazate pe cursuri valutare fixe (asa numitele: HARD PEGS REGIMES);

B. Regimuri bazate pe cursuri valutare flotante (FLOATING REGIMES);

C. Regimuri intermediare (INTERMEDIATE REGIMES) (ce reprezinta, in fapt o combinatie

a primelor doua).

Regimuri de curs de schimb (de facto)(1998)

Regimuri de curs de schimb (de facto)(2009)

Hard pegs 23 Hard pegs 23

aranjamente fără emitent unic 10 aranjamente fără emitent unic 10

aranjamente de forma consiliului monetar

13 aranjamente de forma consiliului monetar

13

Soft pegs 81 Soft pegs 78

conventional pegged arrangement 46 conventional fixed peg

68

ancorare strictă– ca aranjament 21

Intermediate pegs (ancorare cun bandă de variaţie, crawling peg, craling band)

13 intermediate pegs 11

Floating arrangements 84 Floating arrangements 75

Managed floating 44 Floating 40

Independently floating 40 Free floating 35

Altele: - 12


34

A. REGIMURI VALUTARE BAZATE PE CURSURI FIXE

In acest caz, cursul valutar ramane constant sau poate varia in jurul unor benzi inguste de

variatie, netinand cont, insa de evolutiile celorlalte variabiel macroeconomice care vin, totusi sa

infleunteze piata valutara. Se evidentiaza, astfel, putenica implicare a autoritatilor in inluentarea

si mentinerea cursului valutar in limitele impuse pietei.

Daca ne raportam la perioada etalonului aur-devize (mai precis Sistemul de la Bretton Woods)

fiecare moneda a fost evaluata in aur, pornind de la paritatea fixa adoptata: 1 USD = 1/35 uncii

de aur. Paritatile astfel stabilite trebuiau mentinute, facandu-se abstractie de faptul ca aurul

reprezenta, pe langa etalon monetar, si o marfa al carei pret se stabilea pe piata bunurilor,

pretul variind fata de aceasta definitie oficiala si, de aicim, generand presiuni asupra paritatilor

fixe dintre monedele sistemului si dolar.

Cu toate acestea, nu putem sa nu evidentiem avantaje ale unui astfel de sistem, pricnipalul

aspect fiind cel legat de stabilitatea conferita in planul relatiilor comerciale internationale , mai

precis in cazul importurilor si exporturilor care se pot dezvolta, data fiind lipsa modificarilor la

nivelul cursului valutar si, implicit aparitia de pierderi generate in conditiile existentei unor

variatii.

Toate acestea, raportandu-ne tot la Sistemul Bretton Woods, au contribuit, din plin la

dezvoltarea operatiunilor speculative care au avut un efect nefast asupra activitatii bancilor

centrale, acestea fiind obligate sa depuna un efort financiar din ce in ce mai mare pentru a

mentine paritatea fixa la nivelul propriei economii si, bineinteles, in plan international.

Odata cu abandonarea sistemului Breton Woods, au continuat sa se dezvolta alte forme ale

regimului bazat pe rate de schimb fixe, in prezent acestea fiind reprezentate de:

1. regimurile valutare ce nu dispun de un emitent de moneda distinct, individual:

� regimuri valutare bazate pe moneda altui stat (dolarizarea, spre exemplu);

� uniunile monetare.

2. aranjamentele de forma consiliului monetar.

1. REGIMURILE VALUTARE FARA EMITENT INDIVIDUAL:

a. Regimuri valutare bazate pe moneda altui emitent.

De foarte multe ori, existenta la nivelul pietei internationale a unei monede puternice, pe fondul

reducerii cresterii economice din propria economie, a condus la orientarea catre acea valuta care


35

conferea populaţiei o mai mare incredere in ceea ce priveste mentinerea propriei puteri de

cumparare. Toate acestea combinate si cu imposibilitatea unei autoritati moentare de a-si

impune prpria moneda (datorita costurilor de emisiune, a lipsei instrumentelor care sa-i permita

mentinerea puterii de cumparare, a gradului redus de dezvoltatre al economiei respective,

determina autoritatile sa adopte, drept moneda a propriului sistem moneda altei tari.

Astfel ca putem vorbi de o „dolarizare” a economiei. Autoritatea monetara renunta astfel, la

independenta controlului asupra propriei politici monetare.

Ce trebuie amintit aici este situatia in care, chiar daca nu se poate include in aceasta categorie,

economia, pe fondul unei evolutii nefavorabile, se orienteaza catre moneda altei tari, in

defavoarea propriei monede. Aceasta nu presupune „dolarizarea” economiei in sensul de „hard

peg regime”, tara respectiva beneficiind de propria politica monetara adoptata de autoritatea

monetara. In aceasta situatie, banca centrala este obligata sa depuna insemnate eforturi

financaire (care afecteaza rezerva valutara proprie) pentru a mentine un anumit nivel al cursului

valutar al propriei monede. Lipsa, insa, a unui efort conjugat al autoritatilor, care sa contribuie

la redresarea economica, poate genera grave probleme in planul stabilitatii monetare.

b. Regimuri valutare bazate pe crearea uniunilor monetare.

In acest caz, tari din aceeasi zona, accepta sa dispuna de aceeasi autoritate monetara care sa

asigure si emisiunea monedei care sa fie utilizata in plan regional.

Teoretic, o zona monetara este caracterizata de urmatoarele elemente:

1) definirea unei relatii fixe intre moneda tarilor ce au aderat la uniune si moneda centrala

(moneda uneia dintre tari sau o moneda noua);

2) convertibilitatea si transferabilitatea monedelor tarilor membre intre ele;

3) constiuirea unor rezerve valutare comune si gestionarea acestora la nivel central;

4) reglementari valutare comune aferente relatiilor cu alte tari decat cele din cadrul uniunii.

Istoric vorbind, acestea au functionat, chiar inainte de Sistemul de la Bretton Woods, este

adevarat intr-o forma rudimentara, daca ne gandim la Uniunea Monetara Latina, spre exemplu.

Un alt exemplu de uniune monetara il reprezinta Uniunea Europeana care avea drept moneda de

baza ECU, determinata ca o moneda cos, bazata pe contributia monedelor tarilor membre,

aceasta reprzentand o etapa intermediara catre Uniunea Monetara Europeana actuala (aceasta

din urma nemaiputand fi inclusa inaceasta categorie de cursuri valutare, cursul euro bazandu-se

pe cotarea libera pe piata).


36

� Crearea acesteia generează:

� AVANTAJE (BENEFICII)

� DEZAVANTAJE (COSTURI)

� Identificarea raportului dintre avantaje şi dezavantaje:

� → ZONĂ MONETARĂ OPTIMĂ

� → ALEGEREA MOMENTULUI DE ADERARE LA UM.

Aderarea la o Uniune Monetară (cazul nostru UME) este determinată de existenţa unor anumite

avantaje:

� pieţele naţionale aferente ţărilor membre devin mai integrate ca urmare a

reducerii costurilor de acoperire împotriva riscului valutar;

� grad ridicat de transparenţă a pieţelor din punct de vedere al preţurilor (fiind

exprimate în aceeaşi monedă se pot face mult mai uşor comparaţii între ţări);

� dacă moneda UM este o monedă internaţională, aceasta poate fi impusă cu

uşurinţă în tranzacţiile internaţionale, diminuîndu-se astfel riscul valutar (a se

vedea cazul Euro);

� ţările ce aspiră să adere la o UM, trebuie să se alinieze la aceasta şi din punct de

vedere al ratei inflaţiei (care, în cazul UM tinde să fie redusă), ceea ce va genera o

creştere a credibilităţii politicii monetare.

În acelaşi timp, aderarea la o uniune monetara generează şi dezavantaje, concretizate în costuri

precum:

� pierderea autonomiei politicii monetare a băncii centrale, precum şi a celei de curs de

schimb;

� chiar dacă în plan fiscal nu se vorbeşte de o decizie centralizată, există restricţii care

îngrădesc activitatea unei ţări (spre exemplu nivelul max. al datorie publice, în cazul

criteriilor de convergenţă la UME);

� se poate înregistra şi o creştere a şomajului (generată de mutarea activităţii în zonele

unde preţul forţei de muncă este mai mic) şi, în acelaşi timp şi agravarea unor

dezechilibre macroeconomice pe fondul liberei circulaţii a capitalurilor şi a forţei de

muncă.

Definirea zonelor monetare optime: Optimum currency areas are groups of regions with

economies closely linked by trade in goods and services and by factor mobility. (Krugman, P. R.

& Obstfeld, M.)

Literatura de specialitate (Mundell) evidenţiază trei criterii generale ce definesc o zonă monetară

optimă:

� mobilitatea factorilor de producţie;


37

� gradul de deschidere al economiei;

� gradul de diversificare al producţiei

( a se vedea si articolul:

Mundell, R. A. (1961). "A Theory of Optimum Currency Areas". American Economic

Review 51 (4): 657–665. http://www.jstor.org/stable/1812792

La acestea se adaugă şi alte elemente ce trebuie avute în vedere pentru a putea considera o

uniune monetară ca fiind o zonă monetară optimă:

� Mobilitatea factorilor de producţie

� Gradul de deschidere a economiei;

� Gradul de diversificare a producţiei

� Integrarea financiară

� Existenţa unor rate de inflaţie similare

� Flexibilitatea preţurilor şi a salariilor

� Integrarea politică

2. CONSILIUL MONETAR

Consiliul monetar reprezinta autoritatea monetara obligata sa asigure mentinerea unui curs

valutar fix pentru propria moneda fata de o valuta puternica de pe piata internationala, valuta

ce devine si principalul element de rezerva. Pe langa aceasta conditie, consiliul monetar trebuie

sa asigure si o a doua conditie ce decurge din statutul de autoritate monetara, diferentiindu-l de

banca centrala, si anume cea legata de emisiunea monetara a propriei monede care trebuie sa

fie in stransa corelatie cu nivelul rezervelor detinute si, bineinteles cu nivelul fixat al cursului

valutar.

Astfel ca, daca banca centrala poate emite moneda in orice moment in functie de nevoiele

economiei si de conditiile concrete generate de aceasta, emisiunea monetara a consiliul monetar

este strans legata de nivelul rezervelor. Baza monetara, in acest caz trebuie sa fie data de

nivelul rezervelor valutare pe care le gestioneaza exprimate in moneda nationala la nivelul

cursului fix.


38

Adoptarea consiliului monetar ridica nenumarate problema, adoptarea acestuia fiind considerata,

de nenumarate ori, ca singura solutie de iesire din criza.

Hong Kong (1983), Argentina (1991), Estonia (1992), Lituania (1994), si Bulgaria (1997) sunt

doar cateva exemple in acest sens.

Consiliile monetare au fost larg raspandite, de-a lungul a peste 150 de ani in aproape 70 de tari

sau colonii. Astazi sunt in functiune peste 10 consilii monetare.

Prima intentie de creare a unui consiliu monetar a dus la aparitia uneia dintre primele banci

centrale din lume in 1844. Un grup de economisti britanici, grupati in ceea ce se numeste

Currency School, au avut influenta politica necesara pentru a transpune in termeni institutionali

viziunea lor despre sistemul monetar. In 1844 s-a dorit transformarea Bancii Angliei in consiliu

monetar. Intrucat la acea data economistii nu realizasera ca in cadrul bazei monetare atat

numerarul cit si depozitele trebuie acoperite cu rezerve, s-a legiferat numai acoperirea cu

rezerve a unei parti din numerar, nu si a depozitelor. Prima incercare reusita de creare a unui

consiliu monetar a fost realizata in colonia britanica Mauritius in 1849. Sistemul monetar bazat

pe consilii monetare a inregistrat apogeul in 1940, cand aproape 50 de tari aveau consilii

monetare.

B. REGIMURI VALUTARE BAZATE PE CURSURI VALUTARE FLOTANTE

Caracteristica acestor regimuri este faptul ca determinarea cursului valutar are la baza

confruntarea fortelor pietei valutare, fara a presupune interventia autoritatilor (in cazul flotarii

libere – free floating) sau in conditile unei interventii a autoritatii monetare, dar fara a impune

o anumita directionare a pietei, predeterminata. (in cazul flotarii administratefara traiectorie

determinata- managed free floating).

Daca ne gandim la avantajele acestui sistem, din punct de vedere macroeconomic, in conditiile

in care economia mondiala este stabila, existenta unor astfel de cursuri valutare este benefica,

contribuind la o permanenta balansare a economiilor. Acest lucru nu s-ar realiza in cazul

cotatiilor fixe, deoarece mentinerea acestora ar impune reducerea cresterii economice in

anumite tari in defavoarea altora.


39

Flotarea libera da o mai mare independenta si bancii centrale, aceasta nefiind fortata sa aiba

invedere in permanenta mentinerea cursului fix.

Pe de alta parte, existenta acestor cursuri valutare flotante, poate determina si actiunea

investitorilor, acestia orientandu-si capitalurile catre tarile care ofera o rata a dobanzii atractiva.

Exista si dezavantaje, flotarea libera a cursului valutar putand genera nenumarate riscuri, daca

ne reportam la nivel microeconomic, riscul de tranzactie fiind cel mai apropiat exemplu.

C. REGIMURI VALUTARE INTERMEDIARE:

In acest caz, avem, in fapt, o combinare a caracteristicilor celor doua categorii amintite anterior.

Vorbim de:

1) flotarea controlata stricta a cursului valutar;

2) ancorarea valutara (soft peg);

1) In cazul flotarii controlate strict a cursului valutar, banca centrala stie cu exactitate cand

trebuie sa intervina pe piata pentru a influenta cursul valutar si in ce directie. Luarea acestei

decizii este data de mai multe aspecte precum situatia balantei de plati (mai precis a balantei

comerciale), nivelul rezervelor valutare, gradul de dezvoltare al pietelor paralele care pot

infleunta semnificativ piata valutara, piata valutara prin mecanismele acesteia neputand asigura,

in mod automat, ajustarea dezechilibrelor (in special a celui extern).

2) In cazul mecanismelor bazate pe „soft peg” se au invedere mai multe variante:

a) ancorarea fixa conventionala (conventional fixed pets), ancorarea vizand fie o

valuta, fie un cos de valute;

b) crawling pegs – caz in care cursul valutar ancorat este periodic ajustat fata de

moneda sau monedele ancora. Ajustarea se face cu un anumit procent (de regula de nivel

scazut), procent determiat:

- fie in functie de evolutia cursului valutar pe piata (forward / backward looking),

- fie in functie de evolutia unor principale variabile macroeconomice precum diferentialul

dintre tinta de inflatie si rata inflatiei previzionate in ceea ce priveste relatiile cu principalii


40

parteneri externi, diferentialul dintre nivelul cursului valutar determinat pe piata valutara oficiala

si cea paralele (spre exemplu cea a caselor de schimb valutar).

c) banda orizontala de variatie (horizontal band) – caz in care cursul valutar este

lasat sa varieze cu o marja de cel putin ± 1% fata de un curs valutar oficial fixat formal sau de

fapt de autoritatea monetara. Banca centrala trebuie, in aceasta situatie sa fie in permanenta

pregatita pentru a interveni (direct sau indirect) pe piata pentru a mentine cotatia pietei intre

limitele stabilite prin politca proprie.

d) crawling band

Spre deosebire de banda orizontala de variatie, care se mentine pe o perioada

indelungata de timp, in cazul acestui tip de regim valutar, se realizeaza o ajustare periodica a

cursului valutar oficial (cel fixat) cu un anumit procent (de nivel destul de mic), ajustare

determinata de modificarile intervenite la nivelul economiei reale, modificari ce determina

presiuni asupra cursului valutar.

Ca urmare, toate aceste tipuri de regimuri valutare vin sa evidentieze nenumaratele probleme

ce pot fi generate de rata de schimb.

REGIMURI DE CURS DE SCHIMB PENTRU ŢĂRILE ÎN CURS DE ADERARE LA EMU

Începând cu anii ’90, în ţările Europei Centrale şi de Est una dintre principalele probleme

ridicate a fost cea legată de regimul de curs de schimb ce se impunea a fi adoptat. Regimurile

adoptate au fost în concordanţă cu cerinţele programului de stabilizare macroeconomica

adoptat.

Multe dintre aceste ţări, în lupta acestora cu inflaţia, dar şi în perspectiva aderării la UE au

adoptat un regim de curs fix. În condiţiile în care presiunile inflaţioniste s-au diminuat, ajungând

la un nivel ce tinde spre o cifră, regimurile de curs de schimb au devenit mult mai flexibile.

Alegerea regimului de curs de schimb este dependentă şi de strategia adoptată în direcţia

îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală şi reală.

Din punct de vedere al evoluţiei regimurilor de curs de schimb adoptate, se disting trei

etape la nivelul ţărilor emergente din Europa Centrală şi de Est:

- prima etapă – aferentă primilor ani după evenimentele din 1989 şi momentul adoptării

unui program de stabilizare macroeconomică(1989-1994);

- RCS fix: Ungaria, Polonia, Slovacia;


41

- RCS intermediar: Cipru (ancorarea faţă de o monedă – ECU, apoi EURO)

- RCS flotant: Bulgaria, Letonia (1992-1994), Slovenia, România.

- e doua etapă – reprezentând perioada de tranziţie propriu-zisă (1995-2000) (pentru

unele dintre ţările vizate aceasta etapă a fost mult mai restrânsă);

- RCS fix: Bulgaria (1997 – consiliu monetar), Estonia, Letonia, Malta;

- RCS intermediar: Cipru, Cehia, Ungaria, Polonia;

- RCS flotant: Cehia (din 1997), Polonia (din 2000), România;

- etapa de preaderare (de intrare în faza de tranziţie către UME) (practic, avem în

vedere perioada de după 2001):

- RCS fix: Bulgaria, Estonia, Letonia, Malta;

- RCS intermediar: Cipru, Ungaria;

- RCS flotant: Cehia, Polonia, România;

Ultima etapă coincide şi cu demararea pregătirilor pentru trecerea la o nouă fază de

tranziţie: participarea la Mecanismul ratelor de schimb european (ERM 2).Astfel că, începând cu

2005 o parte a acestor ţări emergente au luat decizia de a adera la ERM2 (Cipru, Estonia, Malta,

Slovenia, Slovacia, Lituania, Letonia), ulterior acestui moment Cipru, Malta şi Slovenia aderând

la UME.

Dacă ne raportăm la România, aceasta a avut un regim de curs de schimb cu flotare

controlată, referinţa fiind EURO, din 2005 odată cu liberalizarea contului de capital vorbind de

flotare liberă. Alte ţări care doresc sa adere la UME, precum Bulgaria şi Bosnia, continuă să aibă

consiliu monetar, moneda ancoră fiind euro.

Ţări precum Croaţia, Macedonia, Serbia, au un regim de curs de schimb bazat pe crawling

peg faţă de euro.

Cu toate acestea, din punct de vedere al etapei de tranziţie către UME (ERM2) direcţia este

aceeaşi pentru toate ţările, în sensul că unul dintre criteriile de convergenţă vizează stabilitatea

cursului de schimb (avându-se în vedere variaţia cursului propriei monede faţă de euro cu o

marjă de variaţie de +/- 15%).

Aşa cum independenţa băncii centrale este definită ca fiind de jure/ de facto, acelaşi lucru

putem să-l evidenţiem şi din punct de vedere al cursului de schimb.

Se evidenţiază clar două situaţii privind regimurile de curs de schimb:

- de jure;

- de facto.


42

În realitate, însă, regimurile de curs de schimb întâlnite în realitate sunt mai degrabă

intermediare, decât fixe sau flotante, toate acestea fiind date de aşa numita frică de flotare sau

de ancorare.

Frica de flotare = regimul de curs de schimb este mai flexibil de jure decât de facto. În

cazul României, chiar dacă în perioada de până în 2005 se vorbea de o flotare administrată a

cursului de schimb (de jure), de fapt BNR stabilea o ţintă de curs de schimb neoficială, ţintă în

funcţie de care se stabileau şi intervenţiile BNR pe piaţă. Cu toate acestea, nivelul rezervelor

monetare făcea imposibilă adoptarea de jure şi de facto a unei strategii de ancorare a monedei

naţionale.

Frica de ancorare a monedei = evidenţiază faptul că regimul de curs de schimb este, de

fapt, mult mai fix de jure, decât o evidenţiază realitatea pieţei din economia respectivă.

Adoptarea unui anumit tip de regim de curs de schimb s-a bazat pe avantajele şi

dezavantaje induse la nivelul economiei, ţinând cont de caracteristicile acesteia, ştiut fiind faptul

ca o strategie de curs de schimb nu poate fi aplicată în aceleaşi condiţii de fiecare economie.

CURS FIX:

- Avantaje:

� riscul valutar aferent tranzacţiilor internaţionale şi investiţiilor străine se

diminuează;

� menţinându-se un curs de schimb fix, se poate evidenţia o reducere a costurilor

aferente finanţării internaţionale;

� se poate înregistra şi o reducere a ratelor de dobândă interne faţă de cele de pe

piaţa internaţională;

� menţinându-se stabilitatea în plan valutar, dar şi în plan monetar (diminuarea

ratelor de dobandă) se realizeaza o reducere a ratei inflaţiei;

- Dezavantaje:

� manifestarea unor crize financiare poate genera costuri ridicate pentru ajustare

macroeconomica, conducând, în final la reducerea credibilităţii autorităţii

monetare;

� politica monetară proprie este dependentă de politica monetară aferentă ţării

emitente a monedei ancore;

� socurile externe generează presiuni puternice asupra economiei, generând costuri

ridicate pentru menţinerea cv;


43

CURS FLOTANT:

- Avantaje:

� Neutralizează impactul şocurilor externe, a şocurilor generate de economia reală

şi impactul inflaţiei asupra competitivităţii operaţiunilor de export;

� Autonomia politicii monetare, ceea ce permite o mai mare flexibilitate a masurilor

de politică monetară

- Dezavantaje:

� Cursul valutar prezintă o volatilitate mult mai mare, efectul fiind nefavorabil

asupra tranzacţiilor internaţionale (mai ales asupra investiţiilor străine);

� Manifestarea unei lipse de disciplină la nivelul băncii centrale (dacă avem în

vedere măsurile adoptate)

� Operaţiunile valutare speculative pot destabiliza piaţa valutară

Dacă avem în vedere realizarea criteriilor de convergenţă nominală şi reală (în vederea aderării

la UME, se poate observa că un regim de curs de schimb favorizeaza realizarea criteriilor

nominale, în timp ce un regim de scurs de schimb flotant asigură o mai bună realizare a

criteriilor reale.

Criteriile de convergenţă reprezintă testul economic de evaluare a stadiului de pregătire a unei

economii pentru a participa la etapa a treia a Uniunii Economice şi Monetare. Aceste criterii au

fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de către toate statele membre UE în 1993,

şi se referă la (sursa: BNR):

• stabilitatea preţurilor: rata medie a inflaţiei (calculată prin indicele armonizat al

preţurilor de consum) pe ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5

puncte procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor inflaţiei) a celor mai

performante state membre în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor; în plus, această

evoluţie trebuie sa se dovedească a fi sustenabilă.

• finanţele publice: poziţia financiară a guvernului trebuie să fie sustenabilă, aceasta

fiind atinsă prin menţinerea unei poziţii bugetare fără atingerea unui deficit considerat

excesiv. În particular: (i) deficitul bugetar al statului (planificat sau efectiv) nu trebuie

sa depăşească 3 la sută din PIB; dacă această valoare este depăşită, deficitul bugetar


44

trebuie să fie redus substanţial şi continuu, către o valoare apropiată de cea de referinţă

sau depăşirea valorii de referinţă trebuie sa fie excepţională şi temporară: (ii) datoria

publică nu trebuie să depăşească 60 la sută din PIB, iar dacă înregistrează valori mai

mari trebuie sa se diminueze semnificativ şi să se apropie de valoarea de referinţă într-

un ritm satisfăcător.

• ratele dobânzii: rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe ultimele 12 luni nu

trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale pe cea (respectiv, media

aritmetică a ratelor dobânzii pe termen lung) a celor mai performante state membre în

ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor; rata dobânzii poate fi măsurată pe baza titlurilor

de stat pe termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile.

• stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb trebuie să se menţină în intervalul

dintre marjele de fluctuaţie din cadrul mecanismului cursului de schimb (ERM II), pe o

perioadă de cel puţin doi ani, fără tensiuni severe, în special fără a se proceda din

proprie iniţiativă la devalorizarea monedei naţionale faţă de euro. Noul mecanism al

cursului de schimb (ERM II) a înlocuit ERM în ianuarie 1999 şi are drept scop fixarea

monedelor statelor membre care nu fac parte din zona euro la euro prin stabilirea, de

comun acord, a unui curs central, fix dar ajustabil, faţă de euro şi a unei benzi standard

de fluctuaţie de +/-15 puncte procentuale. O bandă mai îngustă de fluctuaţie poate fi

stabilită, de comun acord, pe măsură ce se înregistrează progrese în ceea ce priveşte

convergenţa.

Criterii pentru intrarea în ERM II

Acordul ce defineşte condiţiile specifice pentru participarea în mecanismul cursului de schimb

(ERM II) va fi semnat de preşedintele BCE şi guvernatorul BNR. Anterior însă, miniştrii de

finanţe ai statelor membre din zona euro şi ai ţărilor care participă la ERM II decid cursul de

schimb central al leului (RON) faţă de euro precum şi banda standard de fluctuaţie pentru

intervenţia obligatorie a băncilor centrale participante.

Situaţia condiţiilor de referinţă pentru îndeplinierea criteriilor:

- rata inflaţiei: „cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în

domeniul stabilităţii preţurilor”, utilizată pentru definirea valorii de referinţă, a fost aplicată prin

calcularea mediei aritmetice neponderate a ratei inflaţiei din următoarele trei state membre UE

cu cele mai scăzute rate ale inflaţiei: Portugalia (-0,8%), Estonia (-0,7%) şi Belgia (-0,1%). Prin

urmare, rata medie este de -0,5%, iar valoarea de referinţă obţinută prin adăugarea a 1,5

puncte procentuale este de 1,0%.

- Deficitul bugetar: pentru fiecare ţară se determină ponderea în PIB;


45

- Cursul de schimb În cazul actualei ediţii a Raportului de convergenţă, perioada de

referinţă este reprezentată de intervalul 24 aprilie 2008 – 23 aprilie 2010. Toate cursurile de

schimb bilaterale sunt cursurile de referinţă oficiale ale BCE;

- Ratele de dobândă pe termen mediu:

„criteriul de convergenţă a ratelor dobânzilor menţionat la articolul 140, alineatul (1), a patra

liniuţă, din Tratat înseamnă că, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, un stat

membru a avut o rată a dobânzii nominale medii pe termen lung care nu a depăşit cu mai mult

de 2 puncte procentuale pe aceea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune

rezultate în domeniul stabilităţii preţurilor. Ratele dobânzilor sunt calculate pe baza

randamentelor obligaţiunilor de stat pe termen lung sau ale unor titluri comparabile, ţinând

seama de diferenţele dintre definiţiile naţionale.” Pe parcursul perioadei de referinţă luate în

considerare, ratele dobânzilor pe termen lung luate în considerare au vizat doar Belgia (3,8%) şi

Portugalia (4,2%), în cazul Estoniei, rata dobanzii nefiind armonizată. Prin urmare, rata medie a

dobânzii este de 4,0% şi, prin adăugarea a 2 puncte procentuale, valoarea de referinţă este de

6,0%.


46

Finantele publice Curs de schimb Tara Perioada Stabilitatea

preturilor Buget

stat

(%PIB)

Datorie

publica

(%PIB)

Moneda

particip

la ERM2

Curs de

schimb

fata de

euro

Rata

dobanzi

i pe

term

en lung

2006 7,4 3,0 22,7 NU 0,0 4,2

2007 7,6 3,4 18,2 NU 0,0 4,5

2008 12,0 1,8 14,1 NU 0,0 5,4

2009 2,5 -3,9 14,8 NU 0,0 7,2

Bulgaria

2010 1,7 -2,8 17,4 NU 0,0 6,9

2006 2,1 -2,7 29,4 NU 4,7 3,8

2007 3,0 -1,6 28,7 NU 2,0 4,3

2008 6,3 -2,7 30,0 NU 10,2 4,6

2009 0,6 -5,9 35,4 NU -6,0 4,8

Cehia

2010 0,3 -5,7 39,8 NU 2,6 4,7

2006 4,0 -9,2 65,6 NU -6,5 7,1

2007 7,9 -5,5 66,0 NU 4,9 6,7

2008 6,0 -3,8 72,9 NU -0,1 8,2

2009 4,0 -4,0 78,3 NU -11,5 9,1

Ungaria

2010 4,8 -4,1 78,9 NU 4,5 8,4

2006 1,3 -3,8 47,6 NU 3,2 5,2

2007 2,6 -2,0 45,2 NU 2,9 5,5

2008 4,2 -3,7 47,2 NU 7,2 6,1

2009 4,0 -7,1 51,0 NU -23,2 6,1

Polonia

2010 3,9 -7,3 53,9 NU 8,4 6,1

2006 6,6 -2,2 12,4 NU 2,6 7,2

2007 4,9 -2,5 13,0 NU 5,4 7,1

2008 7,9 -5,4 13,3 NU -10,4 7,7

2009 5,6 -8,3 23,7 NU -15,1 9,7

România

2010 5,0 -8,0 30,5 NU 2,9 9,4

VALORI DE

REFERINŢĂ

1,0% -3% 60% 6,0%

Sursa: ECB – Raportul de convergenţă 2010


47

Criteriile de convergenţă reală:

Convergenţa reală Presupune diminuarea decalajelor dintre ţări cu privire la nivelul

productivităţii şi cel al preţurilor, ceea ce implică creşterea veniturilor din ţările în curs

dezvoltare către nivelul existent în ţările industrializate.

Este sintetizată prin:

- Nivelul PIB/locuitor exprimat la paritatea puterii de cumpărare standard (PPS);

- Gradul de deschidere al economiei= (import + export de bunuri şi servicii)/PIB

- Ponderea comerţului cu UE/ în total comerţ exterior.

Avand in vedere cazul Romaniei, Fondul Monetar International, a evidentiat evolutia regimurilor

valutare adoptate de autoritatea monetara in perioada de tranzitie:

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

...p

re

zent

1 2 3 4 5 6 7

Unde:

- 1 – ancorare conventionala a cursului valutar fata de un cos de valute;

- 2 – flotare adminstrata strict (tightly managed floating);

- 3 – backward - looking crawling peg*

- 4 - forward – looking crawling peg**

- 5 - forward – looking crawling band**

- 6 – flotare administrata

- 7 – flotare admininstrata

(*) BNR a avut în vedere o ancorare (doar în scopul conducerii politicii monetare) faţă de

moneda de referinţă (USD la acel moment)

(**) BNR a avut în vedere un coş valutar format din USD şi EURO


48

- STRATEGIA BAZATA PE TINTIREA CURSULUI VALUTAR

Economia de piata presupune practicarea unui curs valutar flotant ce presupune stabilirea lui pe

baza raportului cerere-oferta, fie ca este vorba de regimul de curs independent (caz în care

mecanismele pietei sunt cele care sunt singurele care influenteaza cursul de schimb), fie ca este

vorba de regimul de curs administrat (caz în care banca centrala intervine pe piata în scopul

influentarii cererii şi a ofertei de valuta).

În conditiile în care se merge pe adoptarea regimul bazat pe tintirea cursului valutar, banca

centrala încearca sa asigure stabilitatea cursului valutar nominal, prin intermediul utilizarii

instrumentelor proprii ce vizeaza pe de o parte modificari la nivelul ratelor dobânzii practicate,

iar pe de alta parte pe baza interventiilor directe pe piata valutara, interventii menite sa sustina

cursul valutar. Adoptarea unui astfel de regim impune mai multe conditii:

� adoptarea unui mix de politici macroeconomice care sa conduca la

asigurarea unui nivel scazut al ratei inflatiei comparativ cu cea aferenta

monedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul valutar al propriei monede;

� existenta unui nivel suficient al rezervelor internationale care sa permita

interventii prompte pe piata valutara;

� mentinerea credibilitatii externe a tarii, inclusiv a stabilitatii politice şi a

cadrului institutional şi legislativ care le influenteaza puternic pe primele.

Forma cea mai simpla a acestei strategii presupune “ancorarea” cursului valutar al monedei

nationale de una sau mai multe monede apartinând tarilor ce prezinta un nivel redus al ratei

inflatiei care sa contribuie, în acest sens, la diminuarea inflatiei şi în tara ancorata (exchenge

rate peg). Acest lucru se realizeaza, în fapt, prin “importarea” inflatiei din tara sau tarile cu

care se face compararea. Principiul de functionare al acestui regim se bazeaza pe determinarea

unui curs valutar fix, pe baza raportarii la valuta de ancorare (sau coşul de valute).

Argumentele favorabile adoptarii unei astfel de strategii constau în:

� accelerarea fluxurilor comerciale internationale şi investitionale, prin

gradul mare de stabilitate şi atractivitate a monedei nationale;

� disciplinarea politicilor macroeconomice pentru mentinerea şi

respectarea aranjamentului ales (ca parte integranta a programelor de

macrostabilizare);

� promovarea cooperarii şi coordonarii internationale în cazul aparitiei unor

şocuri externe majore.


49

Exista şi argumente orientate împotriva acestei strategii, vizând:

� necesitatea mentinerii unei rate lunare a inflatiei mici, care sa nu

deterioreze nici nivelul cursului valutar şi nici competitivitatea externa;

� costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, daca în momentul

de stabilire a cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru;

� imposibilitatea ajustarii frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce

la deteriorarea încrederii în aceasta strategie şi în banca centrala;

� înrautatirea finantarii balantei de plati în conditiile în care nu exista alte

surse decât cele generate de rezervele valutare.

Fata de acest curs se pot stabili şi marje de fluctuatie ale cursului valutar de piata, vorbind

despre aşa numitul regim “exchenge rate band”(sau crawling band). Banda de fluctuatie se

determina doar pentru cursul valutar oficial, cursul valutar de piata flotând liber, interventiile

bancii centrale manifestându-se doar în conditiile în care evolutiile pietei conduc la o depaşire a

acestor limite. În cazul bandei de fluctuatie, spre deosebire de exemplul clasic, se realizeaza o

reducere a fluxurilor speculative de capital, deoarece, prin acordarea unui anumit grad de flotare

libera a cursului valutar incertitudinea privind evolutia viitoare a cursului valutar de piata creşte

ceea ce asigura bancii centrale un grad mai ridicat de autonomie în ceea ce priveşte elaborarea

şi aplicarea politicii monetare.

b. ŢINTIREA AGREGATELOR MONETARE

Întrucât banca centrală nu poate acţiona în mod direct asupra nivelului ratei inflaţiei, după cum

nici asupra nivelului activităţii economiei reale, prin aceste ţinte intermediare se încearcă să se

facă legătura, în definitiv, între acţiunea exercitată prin intermediul instrumentelor de politică

monetară în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor pe termen scurt ale politicii monetare –

adică obiectivele operaţionale, obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea monetară –

şi nivelul activităţii economiei reale şi inflaţie. (Walsh [1998]14)

- STRUCTURA AGREGATELOR MONETARE

14 WALSH, Carl E. – Monetary theory and policy -, Massachusetts Institute of Technology, 1998


50

Pentru economia românească de după 1989, s-a putut constata că singura soluţie viabilă de

combatere a inflaţiei a fost controlul masei monetare din economie şi, implicit, prin manevrarea

bazei monetare, influenţarea lichidităţii din piaţă. Astfel că, se evidenţiază încă o dată, faptul că

în economia românească presiunile puternice inflaţioniste sunt legate de creşterea masei

monetare, rolul acordat monedei de către monetarişti fiind esenţial, în sensul că aceasta joacă

rol important în fundamentarea politicii monetare, fapt care, din pacate nu se mai regăseşte în

condiţiile aplicării ţintirii inflaţiei.

De ce agregatele monetare au jucat rol important în cadrul politicii monetare a BNR?

Răspunsul se regăseşte în legăturile puternice ce se stabilesc între masa monetară, reprezentată

de agregatele monetare, şi principalii indicatori macroeconomici precum inflaţie, PIB, în

condiţiile crizei economice actuale considerându-se de către unii economişti că o urmărire a

evoluţiei masei monetare poate previziona o posibilă criză financiară, tocmai prin modificările

survenite în structura agregatelor monetare. Se evidenţiază astfel, relaţia dintre masă monetară

şi ciclurile economice.

Relţia dintre masa monetară şi inflaţie este clar evidenţiată de teoria cantitativă a banilor

(cunoscută şi sub denumirea de ecuaţia generală a schimburilor) potrivit căreia o modificare în

rata de creştere a masei monetare induce o modificare de aceeaşi valoare în inflaţie. Dar

modificarea masei monetare nu este singurul factor care conduce la modificarea inflaţiei. De

multe ori altele sunt cauzele presiunilor inflaţioniste.

unde: M= oferta de monedă, v = viteza de rotaţie a banilor, P = nivelul preţurilor, Y = PIB în

termeni reali.

Pornind tot de la ecuaţia generală a schimburilor, se poate afirma că modificările masei

monetare preced modificările intervenite la nivelul produsului intern brut, efectele modificării

masei monetare reflectându-se în nivelul PIB cu întârziere (lag-urile putând fi de 2-4 trimestre).

Există însă economişti care susţin şi efectul invers al relaţiei masă monetară-PIB. Altfel spus, o

creştere a PIB induce o creştere a masei monetare, în sensul că, de multe ori, creşterea masei

monetare nu este o consecinţă a politicii monetare şi c modificărilor ce se produc în economie şi,

mai precis, la nivelul economiei reale.

Cu toate acestea, elementul de legătură între oferta de monedă din economie şi PIB nominal

este tocmai viteza de rotaţie a banilor. Autorul acestei teorii (I. Fisher) consideră că viteza de

rotaţie a banilor depinde instituţiile financiare din economie, acestea influenţând

comportamentul celorlalţi participanţi de pe piaţă. Astfel că modificările ce intervin în structura

ofertei de produse bancare, în specificul acestora vin să influenţeze pe termen lung viteza de


51

rotaţie a banilor, motiv pentru care, pe termen scurt viteza de rotaţie este considerată relativ

constantă.

Pornind de aici, dacă modificarea masei monetare este dată de o modificare a lui P, atunci se

înregistrează o creştere a presiunilor inflaţioniste în economia românească, dacă însă, creşterea

ofertei de monedă este determinată de creşterea lui Y (creşterea PIB în termeni reali), atunci

vorbim de creştere economică.

Ca urmare, viteza de rotaţie a banilor în economie (sub formă de coeficient) vine să evidenţieze

de câte ori este utilizată masa monetară existentă în economie pentru tranzacţionarea tuturor

bunurilor şi serviciilor pe o anumită perioadă analizată.

Determinarea masei monetare are, însă, în vedere mai multe abordări. Astfel, cuantificarea

elementelor ce compun agregatele monetare poate fi făcută prin raportarea la sisteml nebancar,

prin intermediul creanţelor acestuia asupra sistemului bancar, sau, mult mai simplu, prin luarea

în considerare a datoriilor sistemului bancar faţă de sistemul nebancar, deaorece aplicând

principiile contabilităţii, ceea ce pentru o entitate reprezintă creanţă, la nivelul unei economii,

pentru entitatea opusă reprezintă datorie. Pornind de aici, agregatele monetare sunt datorii ale

sistemului bancar faţă de restul economiei.

Până în 2007 (dată aderării României la UE) structura agregatelor monetare în România era

următoarea:

Datorii ale sistemului bancar

Numerar în circulaţie în afara sistemului bancar

Disponibilităţile la vedere M1

Depozite la termen (în lei)

Depozite în valută

Economiile populaţiei

M2

Aderarea la UE a impus şi modificări în structura agregatelor monetare, în scopul armonizării

structurii monetare a României cu cea a UME. Astfel că, noua structură a agregatelor monetare

în economia românească este:


52

Datorii ale sistemului bancar

Numerar în circulaţie în afara sistemului bancar

Depozite overnight (lei şi valută) M1

Depozite cu durată iniţială de până la 2 ani (inclusiv depozitele

rambursabile după notificare la cel mult 3 luni)

M2

Împrumuturi din operaţiuni repo

Acţiuni/unităţi ale fondurilor de piaţă monetară

Titluri de valoare negociabile cu maturitatea de până la doi ani inclusiv

M3

Unde:

- M1 – Masa monetară în sens restrâns

- M2 – Masa monetară în sens intermediar;

- M3 - Masa monetară în sens larg

- Numerarul include bancnotele şi monedele puse în circulaţie cu strcutura pe cupiuri stabilită

de BNR

- Depozitele overnight – depozitele ce pot fi transformate imediar in numerar sau utilizate

pentru plăţi prin intermediul decontărilor bancare;

- Depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni – depozitele la termen care au primit

notificare de rambursare cu cel puţin 3 luni înainte;

- Împrumuturi din operaţiuni repo: de data aceasta operaţiunile repo sunt derulate între

sistemul bancar şi cel nebancar. Astfel că, banca x la momentul t0 vinde titluri unei instituţii

nebancare, asumându-şi obligaţia ca la o dată viitoare tn să răscumpere titlurile respective la un

preţ mai mare (diferenţa dintre preţul de răscumpărare şi cel de vânzare fiind tocmai dobânda

bonificată pentru aceasta operaţiune).

- Acţiuni/unităţi ale fondurilor de piaţă monetară – Instrumentele pieţei monetare sunt

reprezentate de:

- titluri de stat;

- bonuri de tezaur;

- certificate de depozit;

- obligaţiuni municipale.

Accesul la aceste instrumente presune o investiţie substanţială care, de multe ori, nu este

accesibilă tuturor participanţilor. Astfel ca micii investitori pot achiziţiona titluri ale pieţei

monetare reprezentate de acţiuni/ unităţi ale fondurilor mutuale de pe piaţa monetară. În acest

caz, investiţia iniţială este cuprinsă între 500 USD şi 5000 USD, riscul este relativ scăzut şi


53

dispun de lichiditate ridicată, retragerea sumelor investite echivalând cu virarea contravalorii

investite în contul bancar.

- Titluri de valoare negociabile cu maturitatea de până la doi ani inclusiv sunt

instrumentele emise de sistemul bancar prin care acesta atrage lichidităţi din piaţă (exemplu:

certificatele de depozit).

Masa monetară şi contrapartida acesteia INDICATORI 31 octombrie 2009

(ml.lei) Oct.2009/sept.2009

(%) Oct.2009/oct.2008

(%) Masa monetară (M3) 183 992,1 0,1 13,2 Active externe nete 22 957,3 9,6 50,0 Active interne nete 161 034,8 -1,1 9,4

Astfel că, influenţând elementele ce formează baza monetară, banca centrală generează efecte

în structura masei monetare. În condiţiile economiei româneşti de după 1989, pe fondul

excesului de lichiditate din piaţă, BNR nu a avut altă soluţie privind politica monetară decât cea

privind manevrarea bazei monetare în scopul influenţării ofertei de monedă de pe piaţă.

- MULTIPLICATORUL MONETAR

Pentru a putea aplica strategia de ţintire a agregatelor monetare, banca centrală trebuie să

evidenţieze cât mai clar legătura ce se stabileşte între baza monetară (ca obiectiv operaţional al

băncii centrale în cadrul programului de politică moentară) şi agregatele monetare (avute în

vedere ca ţinte intermediare ale programului). Legătura dintre acestea este dat tocmai de

multiplicatorul monetar dat de raportul dintre agregatul monetar considerat şi baza monetară.

Stabilitatea agregatului monetar determină eficienţa măsurilor de politică monetară, deaorece

stabilitatea multiplicatorului asigură băncii centrale capacitatea de a controla evoluţia

agregatelor monetare ştiut fiind faptul că banca centrală poate influenţa efectiv baza monetară

(care include elemente ce se regăsesc doar într-o mică proporţie în cadrul agregatelor monetare

mai largi ca M1, M2 sau chiar M3), iar pe de altă parte, evoluţia masei monetare în economie,

evidenţiată prin agregatele monetare, este dependentă mult mai mult de evoluţia altor indicatori

macroeconomici precum preţuri, PIB.

Astfel că deducerea modului de calcul al multiplicatorului monetare poate avea în vedere:

- pe de o parte, procesul de multiplicare a banilor în economie (deci corelaţia ce se

stabileşte între componentele masei monetare şi contrapartidele acesteia) sau,

- pe de altă parte, structura agregatelor monetare.

- ŢINTIREA AGREGATELOR MONETARE


54

În ceea ce priveşte utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară,

acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere controlarea

nivelului de creştere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din

economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Este unanim acceptat faptul că o inflaţie ridicată este însoţită, în permanenţă de o ofertă

excedentară de monedă, care să acopere creşterea susţinută a nivelului general al preţurilor. În

lucrarea „Teorii ale inflaţiei”, Helmut Frisch afirma că „Friedman a făcut cunoscută definiţia

cauzală de tip monetarist: «Inflaţia este pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar …şi

poate fi determinată numai de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei»”15

Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la bază teoria

cantitativă reprezentată de ecuaţia schimbului, potrivit căreia, pe termen lung creşterea

nivelului preţurilor este determinată de creşterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă.

Pentru aceasta, autoritatea monetară are obligaţia de a asigura un anumit nivel de creştere a

masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar.

În acest caz se ridică mai multe probleme legate de:

� alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea

acestora şi nivelul de agregare a elementelor ce le compun);

� stabilirea unui nivel de creştere a agregatului ales sau a unei benzi de fluctuaţie a

ratei de creştere a masei monetare;

� stabilirea modalităţii de gestionare a agregatului monetar stabilit drept obiectiv

intermediar de politică monetară.

Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creştere a ofertei de monedă din economie,

banca centrală dispune, astfel, de un ridicat nivel al independenţei politicii monetare, având

astfel posibilitatea să reacţioneze rapid în condiţiile manifestării de şocuri puternice la nivelul

economiei naţionale (fie prin intervenţii directe, fie prin intervenţii indirecte).

Cu toate acestea, o problemă importantă cu care se confruntă autoritatea monetară este cea

legată de stabilirea agregatului monetar optim care să permită atingerea obiectivului final de

politică monetară, deoarece:

- acesta trebuie să fie relevant pentru economia pe care o reprezintă şi,

- în acelaşi timp, prin influenţarea lui banca centrală trebuie să aibă în vedere tocmai

influenţarea nivelului preţurilor din economie, în sensul asigurării stabilităţii

acestora. 15 FRISCH, Helmut – Teorii ale inflaţiei” , Central European University Press, 1997, traducere, Editura Sedona, Timişoara, 1997


55

Ca atare, stabilirea ca ancoră monetară a politicii monetare – controlul agregatelor monetare –

este eficientă doar în condiţiile în care legătura dintre evoluţia agregatului monetar vizat

şi nivelul preţurilor este previzibilă, banca centrală fiind în măsură să asigure, pe baza

instrumentelor de politică monetară de care dispune la momentul respectiv,

managementul eficient al ofertei de monedă din economie. În condiţiile actuale,

caracterizate de puternice inovaţii în plan financiar, ca de altfel şi de informatizarea pieţelor

caracterizate de un puternic proces de globalizare, legătura dintre cele două elemente

(agregatul monetar supus controlului şi nivelul preţurilor din economie) este chiar mai volatilă şi

ca urmare este foarte greu de previzionat. 16

Problema care se ridică, în condiţiile manifestării unui intens fenomen inflaţionist, este aceea a

menţinerii, pe cât posibil, a nivelului ofertei de bani sub nivelul de creştere al producţiei. La

prima vedere pare o problemă uşor de realizat, dar cu toate acestea, în profunzime, generează

nenumărate dileme: oferta de monedă de ce agregat monetar este reliefată cel mai bine? Care

dintre agregatele monetare să fie avute în vedere ca ţinte intermediare de politică monetară?

O altă problemă importantă este cea legată de capacitatea băncii centrale de a influenţa

agregatul ales drept obiectiv intermediar, ca de altfel şi cea privind stabilirea nivelului cererii de

monedă din economie, cerere la care să se facă raportarea ofertei de monedă.

Practica a demonstrat că stabilirea acesteia nu este deloc simplă.

Pe de altă parte, având în vedere faptul că vorbim de existenţa unei economii de piaţă, este

dificil de realizat un control precis asupra ofertei de monedă din economie, ştiut fiind faptul că

aceasta este determinată şi de activitatea curentă a băncilor din sistem, activitate ce nu poate fi

influenţată direct de autoritatea monetară, intervenind, în fapt, politicile proprii în domeniul

creditării economiei.

Dacă nivelul cursului valutar este uşor perceput de public, nu acelaşi lucru se poate spune şi de

evoluţia nivelului agregatelor monetare, care nu este înţeleasă în întregime de public, motiv

pentru care, presiunile generate de creşterea ofertei de monedă pe piaţă sunt resimţite în

nivelul preţurilor şi, implicit, al inflaţiei un anumit decalaj (de cele mai multe ori pe termen

lung).

Drept urmare, autoritatea monetară trebuie să acţioneze în avans pentru a putea influenţa

nivelul viitor al ratei inflaţiei. Aplicarea unei astfel de politici monetare (cu ancoră monetară –

agregat monetar) presupune existenţa unui cadru economic care să permită manifestarea unei

legături stabile şi previzibile între agregatul monetar avut în vedere şi nivelul inflaţiei, canalul

ideal de transmisie a politicii monetare fiind reprezentat de canalul creditului, deoarece creaţia 16 CZECH NATIONAL BANK – Inflation targeting in the Czech Republic – Inflation targeting in transition economies, working papers, 2000


56

monetară este strâns legată de creditele acordate economiei de către băncile din sistem, singura

posibilitate de influenţare a acestora fiind nivelul ratei dobânzii.

Cu toate acestea, se consideră că cel mai uşor de urmărit agregat monetar este reprezentat de

masa monetară în sens larg (M2), deoarece instrumentele de politică monetară pot asigura o

influenţă indirectă asupra componentelor acestui agregat.

În cazul economiei româneşti, în condiţiile existenţei unei corelaţii strânse între creşterea masei

monetare şi inflaţie ( 22161xln9,3321y −= 17), „controlul masei monetare reprezintă

instrumentul monetar cel mai important pentru stoparea inflaţiei. De aceea,

intervenţiile pentru majorarea lichidităţii din circuitele economice trebuie realizate cu

multă prudenţă”.18

La începutul perioadei de tranziţie iluzia banilor ieftini, indusă de practicarea unor dobânzi real

negative şi, în acelaşi timp, politica monetară şovăielnică, au permis creşterea rapidă a

lichidităţilor din economie, fără ca această creştere să fie însoţită şi de o creştere a ofertei la

nivelul economiei reale, în primul rând ca urmare a lentului proces de restructurare a acestui

sector. Renunţarea la susţinerea cursului valutar (menţinerea unui curs valutar fix) a condus la

o evidenţiere şi mai clară a eroziunii la care era supusă moneda naţională. Toate acestea au

condus la adoptarea ca obiectiv intermediar de politică monetară a controlului nivelului de

creştere a agregatului monetar M2 (pana la jumatatea anului 2005, cand s-a trecut la noua

strategie de politica monetara – inflation targeting).

Adoptarea deciziei remonetizării economiei a impus, în definitiv, o creştere mult mai mare a

masei monetare aflate în circulaţie decât a ratei inflaţiei, tocmai pentru a se ajunge la o pondere

semnificativă a ofertei de monedă în PIB (aproximativ 40 –50%). Trebuie, totuşi, luat în calcul şi

faptul că această creştere a masei monetare se poate concretiza într-un nivel şi mai ridicat al

ratei inflaţiei, dacă nu se asigură o oarecare creştere a produsului intern brut şi, în acelaşi timp,

stimularea cererii de monedă, astfel încât să se reducă presiunile exercitate asupra puterii de

cumpărare a monedei.

Astfel ca, avantajele tintirii agregatelor monetare se concretizeaza in:

- banca centrala isi ajusteaza porgramul de politica monetara in fucntie de situatia

economica proprie;

- banca centrala poate, astfel, stabili o tinta de inflatie care sa difere de cea a altor

economii, dar care sa raspunda fluctuatiilor generate de oferta de pe piata;

17 ISĂRESCU, Mugur – Infla ţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti, Banca Naţională 18 ISĂRESCU, Mugur – Infla ţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti, Banca Naţională a României, Caiete de studii, nr.3/ iunie 1996


57

- politica monetara bazata pe tintirea agregatelor monetare transmite un semnal imediat

publicului privind nivelul inflatiei si, in acelasi timp permite bancii centrale sa-si adapteze

interventiile in functie de evolutiile pietei.

STRATEGII DIRECTE DE POLITICĂ MONETARĂ

Ţintirea inflaţiei

Ca alternativa la strategiile de politica monetara prezentate anterior, in ultimii ani s-a conturat o

noua strategie de politica monetare menita sa elimine tintele intermediare de politica monetara:

tintirea directa a inflatiei. Tintirea directa a inflatiei este legata de Noua Zeelanda care,

pentru prima data adoptat o astfel de strategie incepand cu 1988.

- Caracteristici

Tintirea directa a inflatiei reprezinta strategia de politica monetara ce presupune stabilirea unei

tinte pentru nivelul ratei inflatiei, pe o anumita perioada de timp, tinta ce trebuie atinsa prin

aplicarea masurilor de politica monetara, astfel incat sa se asigure stabilitatea preturilor

(Sherwin [2000])19 Chiar daca aparitia conceptului a aparut initial in viata practica, dezvoltarea

teoretica a acestuia s-a accelerat in ultima perioada, pe fondul adoptarii acestei strategii de tot

mai multe banci centrale.

Astfel ca, Svensson (Svensson [2001])20 defineste tintirea inflatiei din prisma caracteristicilor

acesteia:

(1) tintirea inflatiei reprezinta o tinta numerica, fie ca este vorba de un anumit procent ce

trebuie asigurat cu sau fara un interval de toleranta, fie ca este vorba de stabilirea unui

interval in care inflatia sa fie inclusa. Stabilirea numerica a acestei tinte inflationiste este

strict legata de indicele de pret care este luat in considerare, experienta tarilor care au

trecut la tintirea inflatiei aratand ca indicele cel mai frecvent utilizat este indicele

preturilor de consum (CPI) (Sherwin [2000], Debelle[1997]).

(2) procesul decizional la nivel de banca centrala se bazeaza pe o puternica independenta a

acesteia in ceea ce priveste adoptarea instrumentelor de politica monetara care sa

conduca la realizarea tintei infaltioniste;

(3) presupune un grad ridicat de transparenta si asumarea responsabilitatii pentru atingerea

tintei de inflatie.

19 SHERWIN, Murray – “Institutional framework for inflation targeting”, Reserve Bank of New Zeeland, October 2000 (www.rbnz.govt.nz/speeches/009759.html) 20 SVENSSON, Lars E.O – “Inflation Targeting: Should It Be Modeled as an Instrument Rule or a Targeting Rule?”, Princeton University, December 2001.


58

- Condiţii de aplicare:

Indiferent insa de modul in care este perceputa tintirea inflatiei, aceasta impune cel putin cinci

componente care sa asigure o buna implementare a ei (Svensson [2001], Mishkin

[2000],Debelle...[1998]):

- stabilirea asigurarii stabilitatii preturilor ca obiectiv unic sau prioritar al politicii

monetare, fie pe cale constitutionala, fie prin angajamentul public al bancii

centrale;

Daca avem in vedere obiectivele de politica monetara stabilite in cadrul regimului de tintire a

inflatiei, obiectivul prioritar trebuie sa fie atingerea ratei inflatiei specificate (Debelle [1997]).

Orice alt obiectiv poate fi urmarit doar daca, prin realizarea lui se ajunge la atingerea

obiectivului prioritar. Ceea ce trebuie avut in vedere este faptul ca, de foarte multe ori atingerea

mai multor obiective de politica monetara poate genera „conflicte” intre acestea, deoarece

realizarea unui se poate face prin neindeplinirea conditiilor celuilalt obiectiv. De aici se disting

doua tipuri de strategii de tintire directa a inflatiei: tintirea stricta a inflatiei, caz in care

banca centrala isi cantoneaza intreaga activitate in jurul tintei inflationiste pe care o are de

atins, si tindirea flexibila a inflatiei, caz in care banca centrala are in vedere si alte variabile

macroeconomice: gradul de ocupare, cursul de schimb, nivelul cresterii economice. In acest din

urma caz, banca centrala va urma, in fapt, o deflatie graduala, care sa nu conduca la afectarea

echilibrului economic real sau al celui extern (deprecierea masiva a propriei monede).

- cuantificarea acestui obiectiv sub forma unei rate a inflaţiei (singur procent sau

interval de variatie) ce urmează a fi atinsa de-a lungul unui interval de timp;

Cunatificarea tintei inflationiste presupune luarea in considerare a mai multo elemente:

� intervalul pentru care se stabileste tinta inflationista;

Determinarea acestuia depinde de conditiile economice specifice fiecarei tari care adopta tintirea

infaltiei, deoarece se poate vorbi de o aplicare imediata a tintei stabilite (in cazul in care

economia respectiva inregistreaza un nivel scazut al inflatiei) sau de oaplicare graduala,

stabilindu-se, astfel, intervale de dezinflatie pe parcursul mai multor ani (de regula 2 ani) pentru

fiecare interval stabilindu-se o anumita tinta inflationista. O alta problema legata de timp este

cea a adoptarii tintirii inflatiei. Cum putem stabili ca acesta este momentul favorabil adoptarii

unei noi strategii de politica monetara?! Este greu de stabilit momentul optim, dar experienta

tarilor care deja au adoptat aceasta strategie a aratat ca tintirea inflatiei poate fi adoptata in

conditiile in care economia respectiva deja se afla intr-o perioada de reducere a inflatiei,

autoritatea monetara dispune de credibilitate in randul publicului, dar si de sustinere din partea

executivului, ceea ce face mult mai facila implementarea unei noi strategii.


59

� indicele de pret pe baza caruia se determina tinta inflationista;

Chiar de la inceput toate argumentele sunt orientate in favoarea indicelui preturilor de consum

indefavoarea, spre exemplu, a deflatorului PIB sau a altor indici de pret. Aceasta deoarece,

trebuie recunoscut ca puterea de cumparare a consumatorilor finali este evidentiata de indicele

preturilor de consum (CPI), acesta fiind mult mai aproape de public, cei care apreciaza in fapt,

evolutia nivelului inflatiei. Bineinteles, apar si diferentieri in ceea ce priveste stabilirea

elementelor ce compun CPI, procentul de dezinflatie acceptat in majoritatea cazurilor fiind de

aproximativ 2% pe an.

� forma de exprimare a tintei: procent fix sau ca interval:

In ceea ce priveste cuantificarea obiectivului, apar diferentieri de la tara la tara, acestea

presupunand, in sensul ca fie se stabileste o tinta fixa (plafon) (cazul Spaniei care avea stabilit

un plafon de cel mult 3% anual), fie un interval in care sa se afle nivelul inflatiei pentru perioada

analizata. O alta diferentiere apare si in ceea ce priveste dimensiunea benzii de fluctuatie a

inflatiei fata de nivelul central urmarit. In principalele cazuri de aplicare a tintirii inflatiei (a se

vedea Noua Zeelanda, Canda, Marea Britanie, Australia) banda de fluctuatie a tintei inflationiste

a fost cuprinsa intre 1% si 3% anual (spre exemplu Neoua Zeelanda: 0% - 3%, Australia 2-3%,

Marea Britanie 1-4%).

- asigurarea independentei bancii centrale in privinta instrumentelor utilizate

pentru atingerea nivelului stabilit al inflatiei;

Asigurarea stabilitatii preturilor prin tintirea directa a inflatiei impune un grad rididat de

independenta la nivelul bancii centrale in ceea ce priveste aplicarea si conducerea politicii

monetare. Acest lucru poate fi realizabil in conditiile in care politica monetara se armonizeaza cu

cea fiscala, banca centrala avand astfel posibilitatea de a utiliza in orice moment instrumentele

de care are nevoie pentru a-si atinge obiectivele. In aceste conditii este nevoie ca politica fiscala

sa se ajusteze in functie de actiunile intreprinse la nivel de banca centrala, „astfel incat sa nu

pericliteze obiectivul de inflatie, ceea ce este echivalent cu absenta oricaror simptome de

dominanta fiscala:

- finantarea deficitului public direct de catre banca centrala sau de catre sistemul bancar sa fie

redusa sau chiar inexistenta;

- guvernul sa nu depinda de veniturile din senioraj;


60

- pietele financiare sa fie suficient de dezvoltate pentru a permite tranzactionarea instrumentelor

de indatorare publice sau private;

- nivelul datoriei publice sa fie sustenabil”21

Toate acestea, vin o data in plus, sa impuna politica monetara ca fiind pilonul politicii

macroeconomice, in jurul acesteia urmand a se concentra actiunea celorlalte politici.

- elaborarea si aplicarea programului de politica monetara in conditii de

transparenta deplina;

Ceea ce este important in aplicarea strategiei de politica monetara bazata pe tintirea inflatiei

este faptul ca aceasta promoveaza o mare transparenta din punct de vedere al politicii monetare

(Svensson [2003], Sherwin [1999], Mishkin & Posen [1997]). In primul rand, prin stabilirea

tintei inflationiste banca centrala are posibilitatea sa comunice publicului larg nivelul inflatiei

catre care s-a orientat si pe care trbuie sa-l asigure in perioada imediat urmatoare. Fie ca se

realizeaza prin diverse materiale publicitare, fie ca sunt anuntate indiverse discursuri ale

membrilor conducerii bancii centrale, fie ca este vorba de publicatii ale acesteia, toate au o

singura finalitate: comunicarea cu cei care sunt afectati, in final de puterea de cumparare a

monedei. Acestea conduc, mai departe, la consolidarea pozitiei bancii centrale pe piata,

generand o mai mare credibilitate a actiunilor intreprinse in directia asigurarii stabilitatii

preturilor.

- si, nu in ultimul rand, faptul ca o politica monetara este mult mai usor

perceputa, inteleasa de catre publicul larg;

In conditiile in care banca centrala publica tintele infaltioniste pe fondul existentei unor

previziuni in acest sens, publicul larg va putea mult mai usor sa estimeze masura in care

masurile adopate de banca centrala au fost in masura sa conduca la mentinerea stabilitatii

preturilor.

Toate acestea reprezinta, in fapt, tot atatea argumente in favoarea aplicarii unei politici

monetare bazate pe tintirea inflatiei.

Astfel se afirma ca (Rudebusch & Walsh [1998]) prin concentrarea asupra obiectivului stabilit,

prin asigurarea unui ridicat grad de transparenta la nivelul politicii monetare, prin explicarea,

21 Banca Nationala a Romaniei – “Tintirea directa a inflatiei: o noua strategie de politica monetara”, Caiete de studii, Bucuresti, 2002


61

catre publicul larg, cat mai clar a strategiilor si masurilor adoptate si, nu in ultimul rand prin

asumarea responsabilitatii pentru masurile adoptate, banca centrala poate considera ca

dezirabila adoptarea tintirii inflatiei ca strategie de politica monetara.

Cu toate acestea, exista si argumente care descurajeaza in ceea ce priveste adoptarea unei

astfel de strategii.

În primul rand, politica monetara este mult mai rigida, fiind orientata in directia atingerii tintei

stabilite. Astfel ca atentia bancii centrale este orientata in directia tintei inflationiste, fiind mult

mai putin flexibila in ceea ce priveste alte obiective de politica monetara. Politica monetare este,

astfel, caracterizata de anumite constrangeri in ceea ce prinveste masurile discretionare (a se

vedea independenta bancii centrale) ale bancii centrale.

In ciuda eforturilor bancii centrale de a reduce asteptarile inflationiste ale populatiei si, implicit

costurile dezinflatiei, de foarte multe ori estimatile populatiei s-au adaptat la evolutiile pietei,

fapt ce au alimentat evolutiile preturilor din economie. Pe de alta parte, banca centrala trebuie

sa aiba in vedere si o balansare intre obiectivele adiacente de politica monetara, deoarece

realizarea unora dintre ele poate genera influenta nefavorabile asupra realizarii tintei principale.

Chiar estimarile realizate la nivel de banca centrala, din punct de vedere al stabilirii tintei, sunt

greu de realizat, iar pe de alta parte, masurile de politica monetara adoptate in directia

asigurarii stabilitatii preturilor pot genera efecte cu o anumita intarziere. Chiar cunoscand aceste

laguri, nevoia de a privi in perspectiva poate altera evolutiile viitoare, tocmai prin ingreunarea

capacitatii de previzionare. Capacitatea de previzionare este infleuntata, tot nefavorabil, si de

situatiile noi, neprevazute care se pot manifesta in viitor, situatii care, in ciuda previziunilor, nu

au putut fi estimate in totalitate.

Toate acestea genereaza si un oarecare grad de instabilitate la nivelul pietei financiare,

deoarece economiile interactioneaza intre ele si efectul de contagiune actioneaza imediat. La

toate acestea se adauga si presiunile generate de existenta pietei valutare libere care permite

flucturea fara restrictii a cursului valutar.

Pe fondul acestor argumente pro si contra, practica a aratat ca adoptarea tintirii directe a

inflatiei poate fi eficienta in conditiile in care banca centrala reuseste sa asigure stabilitatea

procesului deflationist, stabilitatea sistemului financiar fiind o conditie suplimentara in acest

scop.


62

INSTRUMENTE DE POLITICA MONETARA

Aplicarea masurilor de politica monetara necesita utilizarea unui set de instrumente prin

intermediul carora banca centrala sa-şi exercite influenta la nivelul economiei. Mixul optim de

instrumente de politica monetara:

� asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare în conditiile

existentei unor puternice şocuri generate la nivelul cererii şi al ofertei de moneda;

� posibilitatea unei adaptari rapide atât a instrumentelor, cât şi a obiectivelor

operationale în scopul reflectarii constrângerilor institutionale care pot influenta nefavorabil

actiunea generata de instrumente;

� asigurarea atingerii şi altor obiective adiacente (precum asigurarea functionarii

normale a sistemului de plati din economie, asigurarea dezvoltarii rapide a pietelor monetare şi

de capital, posibilitatea prevenirii unor posibile crize);

� reflectarea conditiilor macroeconomice, în general, şi a tipului de politica

monetara şi a regimului valutar adoptate de autoritatea monetara.

Se poate face, astfel, distinctie între instrumente directe şi indirecte de politica monetara. Daca

instrumentele indirecte actioneaza prin intermediul pietei pentru a influenta semnificativ

anumite conditii vizând cererea şi oferta, instrumentele directe stabilesc şi impun limite în planul

activitatii monetare prin acte normative. Pornind de aici, putem structura instrumentele de

politica monetara astfel:

TIPURI:

– Instrumente directe – acele instrumente de politică monetară prin care banca

centrală exercită un control direct asupra ratelor de dobândă şi asupra cursului de

schimb (control de preţ) sau asupra mărimii depozitelor şi creditelor (control

cantitativ);

– Instrumente indirecte – acele instrumente prin care banca centrală influenţează

comportamentul instituţiilor financiare, acţionând asupra bilanţul băncii centrale

sau asupra ratelor de dobândă la facilităţile băncii centrale


63

1) INSTRUMENTE DIRECTE DE POLITICA MONETARA

� Avantaje:

– pot fi instrumente foarte utile pentru controlul dobânzilor şi al creditului în

perioadele de criză.

– pot fi instrumentele cu cea mai mare eficacitate în cazul economiilor cu pieţe

financiare slab dezvoltate.

� Dezavantaje:

– pot conduce la restrângerea competiţiei din sectorul bancar, dezavantajând atât

debitorii cât şi deponenţii.

– control selectiv al creditului – pot apărea distorsiuni pe pieţele financiare

OBIECTIVE FUNDAMENTALE:OBIECTIVE FUNDAMENTALE:OBIECTIVE FUNDAMENTALE:OBIECTIVE FUNDAMENTALE:

1. Stabilitatea preturilor

2. Cre?terea economica 3. Ocuparea fortei de munca 4. Echilibrul extern

5. Deficitul bugetar

AGREGATE MONETARE: (M1 , M2)

RATELE DE DOBANDA (pe temren scurt sau lung)

REZERVELE BANCARE

BAZA MONETARA

- RATA DOBANZII AFERENTA PIETEI

MONETARE

- RATA DOBANZII LA TITLURILE DE STAT

IIIINSTRUMENTE DE POLITICA MONETARA:NSTRUMENTE DE POLITICA MONETARA:NSTRUMENTE DE POLITICA MONETARA:NSTRUMENTE DE POLITICA MONETARA:

- OPERATIUNI DE OPEN MARKET

- R.M.O.;

- FACILITATILE ACORDATE DE BANCA CENTRALA


64

a) Au existat nenumarate situatii când, bancile centrale au utilizat instrumente directe de

control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus bancilor prin care banca

centrala aloca creditele, în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari

Se considera ca adoptarea acestui instrument este determinata de mai multe motive, printre

care:22

� uşurinta aparenta de implementare a acestui instrument;

� perceptia relativa legata de acuratetea cu care pot fi realizate obiectivele

monetare şi cele legate de credit;

� în conditiile unei piete cvasiinexistente sau în curs de dezvoltare, ca de altfel şi ale

unei banci centrale în curs de restructurare, s-a dovedit a fi cel mai eficient instrument de

politica monetara la momentul respectiv;

� faptul ca era considerat una dintre cele mai eficiente modalitati de directionare a

creditelor catre acele sectoare favorizate (precum sectorul agricol, energetic etc.).

b) Daca avem în vedere celalalt instrument direct de politica monetara – nivel minim al

activelor lichide - acesta reprezinta, în fond o norma prudentiala bancara potrivit careia

bancile din sistem sunt obligate sa dispuna de active lichide determinate ca procent din totalul

depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul acestui impuneri este simtit doar în conditiile în care

bancile apeleaza la resursele bancii centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt

practic, prohibitive. Avantajul imediat al acestui instrument este acela ca, în cazul tarilor aflate

în curs de dezvoltare, în combinatie cu alte instrumente de politica monetara, poate da rezultate

în ceea ce priveşte întarirea sigurantei operatiunilor bancare.

2) INSTRUMENTE INDIRECTE DE POLITICA MONETARA

A. REZERVELE MINIME OBLIGATORII

Chiar daca nu putine sunt opiniile potrivit carora mecanismul rezervelor minime obligatorii

este un instrument direct de politica monetar, trebuie sa evidentiem faptul ca, pe de o parte

acesta actioneaza prin intermediul pietei, influentând, în mod implicit nivelul cererii, ca de altfel

şi al ofertei de moneda din economie, dar în acelaşi timp se prezinta sub forma normativa,

bancile din sistem fiind obligate sa-şi constituie aceste rezerve la nivelul bancii centrale, în

primul rând pentru a asigura o lichiditate minima fata de deponenti. Putem spune ca îmbina

elemente specifice atât instrumentelor directe, cât şi celor indirecte, motiv pentru care nu poate

fi considerat un instrument direct pur ci, mai degraba, o combinatie a celor doua. 22 FARAHBAKSH, Mitra şi SENSENBRENNER, Gabriel – Bank-by-bank credit ceilings: Issues and experiences – în „Instruments of monetary managements: Issues and Country experiences, Editors Tomas J.T. Balino şi Lorena M. Zamalloa, International Monetary Fund, Washington 1997


65

Argumentele aduse în favoarea utilizarii mecanismului rezervelor minime obligatorii sunt legate

de aspecte precum:

� îmbunatatirea preciziei cu care banca centrala poate sa-şi ghideze politica

monetara în directia atingerii obiectivelor propuse;

� aplicarea politicii monetare prin însaşi modificarea rezervelor minime obligatorii;

Ceea ce este specific rezervelor minime obligatorii este faptul ca acestea au rolul de a asigura o

lichiditate minima a bancilor în raporturile ce se stabilesc între acestea şi deponenti. Din punct

de vedere al politicii monetare, se considera ca utilizarea mecanismului rezervelor minime

obligatorii permite autoritatii monetare de a realiza controlul ofertei de moneda la nivelul

economiei, toate acestea vizând, în final, asigurarea stabilitatii monetare.

În calitate de instrument de politica monetara, rezervele minime obligatorii actioneaza în directia

limitarii capacitatii bancilor din sistem de a multiplica depozitele deponentilor, în cadrul

mecanismului propriu de creatie monetara, motiv pentru care rata rezervelor minime obligatorii

este invers proportionala cu multiplicatorul depozitelor. (Radulescu [1999]23).

Mecanismul rezervelor minime obligatorii a fost introdus în România, în cursul anului 1992, în

scopul reglarii lichiditatii excedentare din economie. Daca initial baza de calcul a rezervelor viza

doar depozitele în moneda nationala constituite la nivelul sistemului bancar de catre agentii

economici, treptat, ca urmare a creşterii exagerate a ofertei de moneda din economie, baza de

calcul s-a extins la ansamblul disponibilitatilor în lei şi în valuta, la vedere şi la termen, atrase de

bancile din cadrul sistemului bancar. Includerea în baza de calcul şi a disponibilitatilor în valuta

viza, în definitiv, reducerea activitatii de creditare interna în valuta care, conducea la

accentuarea presiunilor asupra cursului valutar al monedei nationale cu implicatii imediate

asupra echilibrului extern al tarii. Acesta a fost un motiv în plus pentru stabilirea initiala a unei

rate a rezervelor minime obligatorii mult mai mari pentru disponibilitatile în valuta decât pentru

cele în moneda nationala.

B. OPERATIUNI DE OPEN MARKET

Alternativa viabila de control al lichiditatii este reprezentata de derularea operatiunilor de

open market de catre Banca Nationala.

23 RADULESCU, Eugen – Inflatia, marea provocare – Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1999, pag. 37


66

În accepţiunea Băncii Federale din SUA (FED), operaţiunile open market se referă la vânzarea şi

cumpărarea de active eligibile pe piaţa deschisă. În accepţiunea europeană (a Băncii Centrale

Europene), la care ne vom referi în continuare, operaţiunile open market au o semnificaţie mai

largă (operatiuni derulate pe piata cu active eligibile).

Operaţiunile pe piaţa deschisă reprezintă instrumentul de politică monetară cel mai folosit, el

având o serie de avantaje ca:

� sunt iniţiate de banca centrală, dar cu participarea voluntară a celorlalte bănci;

� pot fi implementate rapid, fără întârzieri de ordin administrativ, banca centrală doar

transmiţând dealer-ilor ordinele de executare;

� au un grad ridicat de flexibilitate, putând utilizate frecvent şi în orice cantitate;

� se pot inversa uşor, o cumpărare în cantitate prea mare, putând fi contracarată imediat

printr-o vânzare.

Operaţiunile open market pot avea un caracter dinamic – atunci când banca centrală ia iniţiativa

pentru modificarea ofertei de monedă (pentru a preveni unele probleme înainte ca acestea să

apară) sau un caracter defensiv – atunci când banca centrală doreşte să contracareze unele

probleme deja existente.

De asemenea, operaţiunile open market pot fi reversibile (ex: repo, operaţiuni de refinanţare,

swap valutar) sau pot avea caracter definitiv (ex: vânzare sau cumpărare de titluri de stat).

Efectul ambelor tipuri de tranzacţii poate fi acelaşi (injecţie sau absorbţie de lichiditate), dar

tranzacţiile definitive influenţează preţul de piaţă al activelor suport, în timp ce tranzacţiile

reversibile nu au acest efect.

Operaţiunile pe piaţa deschisă se pot clasifica funcţie de scopul urmărit, frecvenţă şi procedura

de execuţie în următoarele categorii:

• Operaţiuni de refinanţare;

• Operaţiuni de reglaj fin (tranzacţii definitive şi repo, swap valutar, atragerea de

depozite);

• Operaţuni structurale (emiterea de certificate de către banca centrală).

1.1. Operaţiuni de refinanţare

Operaţiunile de refinanţare sunt operaţiuni reversibile prin care se injectează lichiditate

în sistem prin acordarea de credite băncilor care îndeplinesc unele criterii de eligibilitate. Sunt


67

implementate prin organizarea de licitaţii organizate regulat, au scadenţe predeterminate şi sunt

garantate în totalitate cu active eligibile (conform sistemului de refinantare al BNR).

Mecanismul de refinantare:

- creditul de licitatie - acest credit a fost introdus de BNR în 1993, ca un prim mecanism de

piata (doar pe jumatate – deoarece finanta, în primul rând descoperitul de cont) pentru a face

trecerea de la creditul dictat de decizii administrative.24

- creditul structural (discount window / strucutrated credit facility) - are la baza decizia

Parlamentului sau a Guvernului de a sustine activitatea în anumite sectoare economice (cum a

fost, în special, cazul agriculturii). Daca pâna în 1996 acesta reprezenta mai mult de 70% din

totalul refinantarii, începând cu 1997 s-a diminuat simtitor, Banca Nationala a României, ca

urmare a politicii de sterilizare a masei monetare din economie, devenind debitor net la nivelul

sistemului bancar.

- creditul lombard - este un credit overnight acordat în vederea acoperirii nevoilor temporare

de lichiditate ale bancilor din sistem. Începând cu 1998 (data la care a intrat în vigoare noul

Statut al BNR) creditul lombard nu mai poate fi utilizat pentru descoperit de cont. Din 2000,

creditul lombard (sub forma unei facilitati marginale de împrumut) este însotit de elemente

colaterale, iar rata dobânzii percepute este cea mai ridicata de pe piata, în scopul asigurarii

distribuirii echilibrate a lichiditatii în economie.

- facilitatile speciale de credit - sunt utilizate de catre banci în cazul înregistrarii de dificultati,

creditul fiind acordat pentru o perioada de cel mult 30 de zile, impunând respectarea unui plan

financiar de redresare a bancii vizate şi, bineînteles, colateralizarea creditului cu titluri de stat

(în special bonuri de tezaur).

Cu toate acestea, putem afirma ca mecanismul de refinantare din România a fost utilizat ca

instrument de control monetar orientat în doua directii:

- controlul nivelului lichiditatii din economie;

- mecanismul de transmitere a politicii monetare prin intermediul ratei

dobânzii (deoarece pe de o parte Banca Nationala era cea care stabilea nivelul ofertei

24 BELL, Gerwin, COSSE, Stephane, WANG, Tao, MOORE, David & BROWN, Ward – „Romania: Selected Issues and Statistical Appendix”, International Monetary Fund – Country Report, ianuarie 2001. („Tne NBR introduced auction credit in 1993 as a demi-market-based means of monetary policy to replace soft credit dictated by government decisions”)


68

de moneda disponibila pentru refinantare şi, în acelaşi timp, prin mecanismul licitatiei,

orienta nivelul ratei dobânzii în directia dorita).25

1.2. OPERATIUNI DE REGLAJ FIN

1.2.1. Acorduri repo

Tranzacţiile repo sunt operaţiuni reversibile prin care se vinde un activ eligibil (de regulă titluri

de stat), vânzătorul fiind obligat să îl răscumpere, la un anumit preţ, la cerere sau la un moment

viitor prestabilit. Un acord repo reprezintă o cumpărare open market deactive eligibile de către

banca centrală. Acordurile reverse repo se referă la vânzarea de către banca centrală a unor

active eligibile, cumpărătorul obligându-se să le revândă băncii centrale la o anumită dată.

În cazul acordurilor repo, diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de răscumpărare reprezintă

dobânda datorată (rata repo).

1.2.2. Swap valutar

Swap-ul valutar reprezintă o vânzare / cumpărare spot a unei valute combinată cu o cumpărare

/ vânzare forward a aceleiaşi valute. Acest tip de operaţiune open market poate fi utilizat atât

pentru injecţia de lichiditate în sistem cât şi pentru absorbţia de lichiditate.

Prin swap-ul valutar participanţii fixează punctele swap ca diferenţă între cursul de schimb

forward şi cursul de schimb spot.

1.2.3. Tranzacţii definitive

Se referă la operaţiuni care nu sunt reversibile prin care banca centrală vinde sau cumpără

active eligibile, implicând un transfer definitiv al proprietăţii de la vânzător la cumpărător. Sunt

folosite atât pentru injecţia de lichiditate în sistem cât şi pentru absorbţia de lichiditate.

Desfăşurarea operaţiunilor cu titluri (de regulǎ titluri de stat) pe piaţa deschisă (open market)

de către banca centralǎ prin tranzacţii definitive determinǎ modificarea portofoliului de titluri al

băncilor comerciale şi ca urmare şi a posibilităţilor lor de creditare.

25 SAAL, Matthew şi ZAMALLOA, Lorena M. – Use of central bank credit auctions in economies in tranzition - în „Instruments of monetary managements: Issues and Country experiences, Editors Tomas J.T. Balino şi Lorena M. Zamalloa, International Monetary Fund, Washington 1997


69

C. FACILITATILE ACORADATE DE BANCA CENTRALA

Facilităţile de finanţare şi depozit sunt operaţiuni care se desfăşoară la iniţiativa băncilor

comerciale şi poartă o dobândă penalizatoare, atitudinea băncii centrale fiind una de limitare a

acestor facilităţi. De obicei, accesul la aceste facilităţi este limitat prin impunerea unor plafoane.

Există două tipuri de facilităţi:

� Facilitatea de finanţare marginală;

� Facilitatea de depozit.

Facilitatea de finanţare marginală este folosită pentru acoperirea nevoilor temporare de

lichiditate, având de regulă scadenţă overnight şi fiind garantate cu active eligibile. Dobânda

este stabilită de banca centrală.

Facilitatea de depozit se referă la posibilitatea pe care o au băncile comerciale de a plasa

overnight depozite la banca centrală, la o rată de dobândă stabilită de banca centrală.

Rata dobânzii pentru aceste operatiuni se stabileşte pornind de la dobanda de politica monetara

±4pp. Rata dobânzii de politică monetară este actualmente rata la care

BNR efectuează operaţiuni repo derulate prin licitaţie pe termen de o săptămână şi la o rată fixă

de dobândă.


70

3. BĂNCILE COMERCIALE

1. Rolul băncilor comerciale

2. Operaţiunile băncilor comerciale

3. Riscurile bancare

4. Performantele bancare

ROLUL BANCILOR COMERCIALE

- DEFINITIE:

BANCA UNIVERSALA = banca apta de a indeplini toate activitatile, atat la nivel

national cat si international (full service bank). Completari la aceasta definitie:

1)

2) nu exista banci total universale, iar unele banci desfasoara activitati care

nu au intotdeauna legatura cu domeniul financiar;

3) definitie ridica semne de intrebare cu privire la criteriile in functie de

care se desemneaza continutul activitatii

- CRITERII DE DEFINIRE A CONTINUTULUI BANCII UNIVERSALE:

� CRITERIUL SEMANTIC:

♦ este acela in functie de care se desemneaza aspectul institutional al activitatii

bancare si care decurge din operatiunile de schimb de moneda dintre tari;

� CRITERIUL DIMENIUNE

♦ criteriul potrivit caruia bancile universale sunt considerate de dimensiune

mare.

� CRITERIUL LEGISLATIEI SI AL REGLEMENTARILOR:

♦ conduce la luarea in considerare a termenului de banca in sensul strict sau mai

larg: al bancii si al filialelor sale.

� CRITERIUL PRIVIND SPECIFICUL ACTIVITATIIPRACTICE:

♦ Potrivit acestuia activitateaa bancarea este greu dee segmentat, deoarece,

prin lege, i-a fost delegat un anumit monopol tehnic.


71

Banca universala poate fi privita si analizata ca rezultat:

- al globalizarii financiare;

- al conditiilor existente la sfarsitul secolului XIX si inceputul sec.XX.

- TIPURI DE BANCI UNIVERSALE:

- BANCI MIXTE DE TIP GERMAN:

- BANCILE UNIVERSALE BRITANICE, IN CARE FILIALELE SUNT GESTIONATE DE O

MANIERA UNIVERSALA;

- HOLDINGURILE BANCARE AMERICANE;

- CONGLOMERATELE BANCARE JAPONEZE:

2.OPERATIUNILE BANCILOR COMERCIALE

Bancile universale:

- efectueaza toata gama de operatiuni bancare;

- desfasoara o gama diversificatat de activitati, cu posibilitati de modificare in fucntie

de cerintele pietei si de propria strategie;

Caracteristici:

- structurarea elementelor in activ si pasiv se realizeaza in functie de:

• destinatie;

• grad de exigibilitate.

Orice operaţiune desfăşurată de băncile comerciale presupune un risc

potenţial. La nivelul băncilor comerciale se desfăşoară trei mari tipuri de operaţiuni:

� operaţiuni pasive;

� operaţiuni active;

� operaţiuni desfăşurate în afara bilanţului.

Toate tipurile de operaţiuni bancare presupun fluxuri de fonduri şi deci, riscuri

de nerambursare.


72

a. Operaţiunile pasive

Operaţiunile pasive reprezintă pentru banca comercială operaţiunile de atragere şi

constituire a resurselor.

Principalele operaţiuni pasive ale băncilor comerciale sunt:

� atragerea de depozite pe diferite maturităţi de la persoane fizice şi

juridice;

� împrumuturi primite de la clientela bancară şi nebancară;

� constituirea capitalului social şi a fondurilor proprii.

Banca atrage resursele disponibile pe piaţa financiară şi le utilizează în principal la

acordarea de credite, plasarea în titluri (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, etc.) sau

constituirea de depozite la alte bănci. Constituirea resurselor presupune costuri pentru

băncile comerciale materializate în dobânzile plătite la depozitele şi împrumuturile atrase.

Ratele dobânzii de pe piaţa interbancară românească BUBID şi BUBOR sunt rate de referinţă

ce sintetizează întreaga activitate derulată pe parcursul unei zile bancare.

ROBID (Romanian Interbank Bid Rate), reprezintă rata dobânzii pentru depozitele atrase

de bănci, respectiv preţul mediu la care se cumpără fondurile de pe piaţa interbancară.

ROBOR (Romanian Interbank Offered Rate) reprezintă rata dobânzii pentru depozitele

plasate la bănci, respectiv preţul mediu la care se vând fondurile pe piaţa interbancară.

BUBID este o rată pasivă de dobândă, iar BUBOR o rată activă. Ambele rate se determină

ca medii ale cotaţiilor băncilor la ora 11 a.m. (ora la Bucureşti) în fiecare zi lucrătoare şi

pentru maturităţi diferite.

Decontările cu banca centrală cuprind şi împrumuturile de refinanţare garantate cu titluri

de stat sau alte titluri acceptate.

Atragerea de depozite interbancare reflectă depozitele constituite de alte bănci la banca

respectivă. Acestea pot fi depozite la vedere ale băncilor (cel mult egală o zi lucrătoare), la

termen (pe un termen fix, pentru care durata iniţială este mai mare decât o zi lucrătoare) şi

colaterale. Depozitele colaterale sunt constituite de alte bănci sub formă de garanţie.

Împrumuturile interbancare cuprind împrumuturile primite de la bănci grupate în funcţie

de termene astfel:


73

� împrumuturi de pe o zi pe alta de la bănci când operaţiunea se încheie pe baza unei

convenţii sau a unui contract pentru o perioadă de maximum o zi lucrătoare;

� împrumuturi la termen primite de la alte bănci, când operaţiunea se încheie pe baza unei

convenţii pentru un termen fix şi o durată mai mare de o zi lucrătoare;

� împrumuturi financiare primite de la bănci sunt primite de la băncile nerezidente, având

ca beneficiari finali agenţi economici nefinanciari, rezidenţi.

Depozitele bancare apar sub forma conturilor curente, a depozitelor la vedere şi a

celor la termen.

� conturile curente deschise clienţilor sunt destinate operaţiunilor curente de încasări şi

plăţi. În ce priveşte remunerarea acestora practicile în ţările Uniunii Europene sunt diferite.

Astfel, în Franţa se aplică principiul „ni – ni”26 în timp ce în alte state membre UE este

bonificată o dobândă la vedere.

� depozitele la vedere sunt slab remunerate, destinate să primească sume de la titular în

vederea unei utilizări pe termen scurt. Soldul contului creditor poate fi retras în orice

moment, fără preaviz. În practică se întâlneşte şi cazul în care banca solicită, mai ales

pentru sume importante, un preaviz pe termen foarte scurt, de obicei o zi bancară. O

observare pe termen lung permite constatarea unei anumite stabilităţi27 a depozitelor la

vedere, ceea ce permite băncii alocarea lor pe o perioadă mai îndelungată. Practica bancară

a demonstrat că o parte din depozitele la vedere rămân în conturi pe perioade mai

îndelungate. Rezultă un sold permanent care rămâne la dispoziţia băncilor sub formă de

pasive stabile.

� depozitele la termen reprezintă o sumă depusă de titular şi aflată la dispoziţia băncii

până la o scadenţă stabilită prin contract, în momentul constituirii depozitului. Depozitul la

termen este remunerat la un nivel mai ridicat, care să compenseze imobilizarea fondurilor

depuse. Nivelul ratei dobânzii este apropiat de cel al ratei dobânzii pe piaţa monetară,

pentru o perioadă asemănătoare. Retragerea sumei înainte de scadenţă se sancţionează de

către băncile comerciale printr-o pierdere de dobândă.

Capitalul social este alcătuit din totalitatea valorilor nominale a acţiunilor emise de

bancă. Acţiunile pot fi nominale sau la purtător. Pentru societăţile bancare, BNR stabileşte şi

actualizează nivelul minim al capitalului social. Băncile comerciale pot majora nivelul

capitalului social în baza hotărârii acţionarilor şi cu acordul BNR, utilizând următoarele surse:

26 nici remunerare, nici tarificare. 27 vezi C. Basno, N. Dardac şi C. Floricel – Monedă, credit, bănci, EDP 1999


74

- emiterea de noi acţiuni;

- prime legate de capital rămase după acoperirea cheltuielilor legate de operaţiunile

respective;

- rezerve constituite din profitul net;

- diferenţe din reevaluarea patrimoniului;

- obligaţiuni, dividende şi datorii convertibile în acţiuni;

- rezerve constituite din diferenţe favorabile de curs valutar, conform normelor

legale.

Fondul de dezvoltare este utilizat la executarea sau la achiziţia de mijloace fixe. El

este alimentat din amortizarea inclusă pe cheltuieli, din sume obţinute la vânzarea sau

dezmembrarea unor mijloace fixe şi din sume repartizate din profitul net realizat în exerciţiile

financiare precedente şi reportat în exerciţiul financiar curent.

Datoriile subordonate reprezintă împrumuturi primite în urma unor emisiuni de titluri

sau împrumuturi subordonate, cu o scadenţă nedeterminată sau îndepărtată, a căror

rambursare este condiţionată de anumite clauze contractuale. Datoriile subordonate sunt

incluse în categoria capitalului suplimentar bancar, până la nivelul de 50% din capitalul

propriu.

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt constituite de regulă la sfârşitul

exerciţiului, pentru elemente de patrimoniu a căror realizare sau plată este incertă sau

pentru cheltuieli exigibile în perioadele următoare.

Operaţiunile active

Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de utilizarea a

resurselor mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a

contractării de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii funcţiilor specifice.

Aşa cum se cunoaşte, o bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor

sale, aşa încât plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen scurt mediu şi lung

atrase.

Operaţiunile pasive sunt direct corelate cu cele active. Pe de o parte din punct de vedere

al maturităţilor, iar pe de altă parte din punct de vedere al dobânzilor.


75

Astfel, datorită preferinţei către lichiditate, deponenţii vor urmări să efectueze

depuneri pe termene de 12 sau 18 luni care să le permită şi încasarea unei dobânzi superioare

depozitelor la vedere. Dobânzile pasive reprezintă pentru băncile comerciale angajarea unor

cheltuieli către titularii de depozite şi creditori.

Pentru a înregistra profit băncile trebuie să utilizeze cât mai eficient resursele atrase, aşa

încât plasarea lor să se efectueze la rate active de dobândă mai înalte decât cele plătite.

La nivel agregat eficienţa este dată de o diferenţă pozitivă între plasamente şi resurse,

respectiv între dobânzile încasate (active) şi cele plasate (pasive).

Putem concluziona că unul dintre obiectivele managementului bancar este menţinerea

pe ansamblu a unui raport supraunitar între dobânzile la utilizări şi cele la resursele

constituite.

Putem scrie:

1⟩P

A

D

D, unde numărătorul reprezintă dobânda activă, iar numitorul pe cea pasivă.

Principalele operaţiuni active ale băncilor sunt:

� disponibilul aflat în casierie;

� conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci comerciale;

� conturile curente deschise la banca centrală;

� titlurile de trezorerie şi alte titluri deţinute de către bancă;

� creditele de diverse categorii;

� creanţele din leasing;

� titlurile de participaţie;

� imobilizările corporale;

� fondul de comerţ;

� imobilizările necorporale;

� alte categorii de active.

Din analiza principalelor active bancare, remarcăm aşezarea lor în ordinea

descrescătoare a gradului de lichiditate.

Astfel, numerarul din casierie şi depozitele deschise la alte bănci sunt cele mai

lichide. Spunem că au un grad înalt de lichiditate.

Titlurile deţinute au un grad mediu de lichiditate întrucât valorificarea lor pe piaţă poate

să presupună un anumit timp.


76

Creditele, atâta vreme cât sunt restituite la timp (partea de principal + dobânda

aferentă), având un serviciu al datoriei corespunzător nu pot fi rambursate înainte de scadenţă

la cererea instituţiei bancare, ci numai la iniţiativa beneficiarilor lor.

Există situaţia în care băncile pot „vinde” o parte din credite unor instituţii specializate. În

ţările Uniunii Europene titlurizarea sau securitizarea este foarte dezvoltată. În Germania, ea este

apanajul băncilor ipotecare (pfandbrief) şi de economii bausparkasse, în Franţa există Fondurile

Comune de Creanţe, iar în Marea Britanie şi ţările nordice Special Purpose Vehicle. Această

vânzare specială reprezintă în fapt o transformare a creditelor în obligaţiuni prin mecanismul

securitizării sau titlurizării activelor care va fi analizat într-un paragraf distinct.

Imobilizările corporale au un grad scăzut de lichiditate, însă existenţa lor este esenţială

bunei desfăşurări a activităţii bancare.

O perspectivă diferită asupra activelor bancare presupune clasificarea lor în active

valorificabile şi active nevalorificabile.

Încadrarea în una sau în alta dintre categorii are în vedere veniturile generate de

deţinerea activelor respective.

Trebuie precizat că fără existenţa imobilizărilor corporale (clădiri, terenuri, mijloace de

transport, echipamente IT, etc.) şi necorporale (brevete, licenţe, mărci, etc.) instituţiile

bancare nu şi-ar putea desfăşura în condiţii normale activitatea, iar veniturile generate de

credite, deţineri de titluri şi altele nu ar mai putea fi realizate.

Apariţia creditului este strâns legată de cea a băncilor comerciale. Mobilizarea

disponibilităţilor monetare de pe piaţă şi plasarea lor eficientă către solicitanţii de fonduri se

realizează prin intermediul creditării.

Creditul este operaţiunea prin care o parte numită creditor, pune la dispoziţie

resurse proprii sau împrumutate unei alte părţi, numită debitor, în schimbul unui preţ

(dobânda) şi sub constrângerea respectării unor condiţii minimale.

Condiţiile privesc elemente cum sunt:

a ) identificarea subiecţilor raportului de creditare: debitorul şi creditorul.

Creditorii tradiţionali sunt băncile, însă în aceeaşi categorie se mai înscriu şi persoanele fizice şi

corporaţiile care cumpără obligaţiuni, precum şi autorităţile locale sau centrale. Gama

creditorilor este diversificată, iar în perioada actuală nu se mai pot identifica „creditori puri” sau

„debitori puri”. Afirmaţia se poate ilustra prin următorul exemplu: o bancă comercială acordă


77

împrumuturi pe diverse termene (este în poziţia de creditor) şi primeşte împrumuturi pe termen

scurt de la alte bănci pe piaţa interbancară (este în poziţia de debitor).

Aşadar, încadrarea în una sau alta dintre categorii depinde de modul din care se efectuează

analiza. Cu toate acestea, este recunoscut faptul că un creditor trebuie să dispună de un

excedent monetar pe care urmăreşte să îl plaseze în condiţii avantajoase.

Raporturile juridice consfinţesc dreptul creditorului asupra debitorului şi obligaţia acestuia din

urmă faţă de primul, în legătură cu suma împrumutată şi cu preţul creditului.

b) promisiunea de rambursare a sumei împrumutate, respectiv de stingere a obligaţiei

asumate.

Rambursarea creditului vizează nu numai principalul ci şi dobânda aferentă acestuia.

Promisiunea de rambursare este asumată de debitor din momentul acceptării condiţiilor din

contractul de credit şi a semnării acestuia.

Suma împrumutată de către bancă este supusă riscului de nerambursare. Acesta se

poate manifesta ca urmare a falimentului debitorului, ca urmare a unor dificultăţi financiare

temporare sau datorită relei voinţe a debitorului.

Pentru contracarearea riscului de nerambursare banca solicită garanţii beneficiarului

creditului.

Garanţiile sunt de două tipuri:

� reale;

� personale.

Garanţiile reale vizează bunuri materiale, mobile sau imobile care pot fi executate de bancă în

ipoteza nerambursării împrumutului.

Garanţiile personale constau în angajamentul unui terţ de a plăti în locul debitorului dacă acesta

nu îşi poate îndeplini obligaţiile.

c) dobânda.

Dobânda este preţul plătit de debitor băncii în schimbul capitalului împrumutat. Preţul

creditului poate avea ca referinţă o rată de dobândă fixă sau una variabilă.

Rata fixă rămâne nemodificată pe toată perioada împrumutului dacă în contractul de

credit nu se prevede altfel. În această rată banca include pe lângă dobânda normală, anticiparea

privind modificarea acesteia în viitor, o primă de risc şi marja bancară.


78

Rata variabilă este cea mai utilizată întrucât îi permite creditorului să se protejeze într-o

anumită măsură de riscul ratei dobânzii.

Ratele de referinţă cele mai utilizate pe plan european sunt EONIA şi EURIBOR.

EONIA (Euro Overnight Index Average) este rata dobânzii de referinţă la operaţiunile

overnight pentru EURO. EONIA se calculează ca medie ponderată a tuturor tranzacţiilor

overnight desfăşurate pe piaţa interbancară din zona monedei unice europene. EONIA este

utilizată şi ca suport pentru tranzacţiile cu produse derivate.

EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) este rata dobânzii la care sunt oferite

depozitele la termen pe piaţa monedei euro de către o bancă altei bănci.

Alegerea băncilor în panelul EURIBOR este bazată pe condiţii selective: calitatea înaltă a

creditului, cota de piaţă, gradul de notorietate.

d) termenul de rambursare.

Termenul de rambursare al creditului variază de la perioade foarte scurte la perioade

îndelungate.

Astfel, există credite pe 24 de ore (overnight) acordate pe piaţa interbancară dar şi

împrumuturi pe termene de peste 30 de ani (împrumuturi ipotecare).

În România, Legea bancară stipulează ca:

� sunt credite pe termen scurt cele sub 1 an;

� sunt credite pe termen mediu cele între 1 şi 5 ani;

� sunt credite pe termen lung cele peste 5 ani.

Clasificarea creditelor se poate efectua pornind de la criterii numeroase însă ne vom

mărgini la cea din punct de vedere al debitorului şi creditorului:

1. credit bancar – creditorul este banca;

2. credit comercial – creditorul este furnizorul, iar debitorul beneficiarul mărfii;

3. credit ipotecar – creditori pot fi: banca, statul, societatea ipotecară;

4. credit de consum - creditor este o bancă sau o societate financiară;

5. credit obligatar – creditor este cumpărătorul de obligaţiuni (investitorul), iar debitor

emitentul de titluri cu venit fix.


79

3. RISCURILE BANCARE

Riscul se gãseşte astãzi în centrul afacerilor bancare. Gestionarea riscurilor este funcţia

cheie a bãncilor moderne axate pe activitatea de piaţã.

Falimentele bancare nu se mai limiteazã în prezent doar la cazuri spectaculoase, cum au

fost cele legate de bãncile Herstatt, Ambrosiano şi Barings ci pot pune în cauzã stabilitatea

întregului sistem bancar chiar şi în ţãri în care procesul de supraveghere este bine dezvoltat.

Operatorii de pe pieţele internaţionale se confruntã cu volatilitatea crescutã şi cu

repercusiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul. In acest caz

vorbim despre riscul sistemic. Apariţia sa este pusã în legãturã şi cu creşterea semnificativã a

volumului de tranzacţii cu produse financiare derivate (swaps, futures, options).

Riscul bancar are două componente:

� incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;

� expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente nu putem vorbi despre risc. De exemplu, o

bancă ce acordă un împrumut este confruntată cu incertitudinea rambursării la scadenţă chiar

dacă există garanţia, datorită posibilităţii reducerii valorii acesteia în timp şi/sau a mărimii

costurilor de execuţie a acesteia. Banca îşi asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.

Putem spune că, riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni

băncii acţioneazã de o manierã imprevizibilã asupra valorii de piaţã a acesteia.

Cuantificarea riscului presupune raportarea la un punct de reper numit benchmark.

Conform Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, benchmark-ul este un nivel de calitate

care poate fi utilizat ca standard în comparaţii.

În relaţie cu benchmark-ul noţiunea de risc are douã accepţiuni:

� pericolul apariţiei pierderii (down-side risk);

� şansa de câştig (up-side potential).

Prin raportare la un benchmark dat riscul semnificã posibilitatea de modificare faţã de

acesta.


80

Coeficienţii de risc reprezintã legãtura dintre situaţia de risc şi rezultatele bãncii pentru o

perioadã datã.

Menţinerea solvabilitãţii este o necesitate care asigurã buna funcţionare a instituţiei bancare

iar lipsa lichidităţii sau imposibilitatea procurãrii acesteia poate echivala cu falimentul.

Reducerea semnificativã a rentabilitãţii pe perioada unui exerciţiu financiar nu conduce imediat

la insolvabilitate chiar dacã pe termen lung supravieţuirea bãncii poate fi repusã în cauzã.

Printre bancheri este utilizatã metafora: „lichiditatea este respiraţia bãncii”. Astfel,

insuficienţa lichiditãţilor poate afecta semnificativ activitatea curentã şi antreneazã costuri

financiare şi de imagine importante.

Bãncile trebuie sã-şi previzioneze cu mare acurateţe nevoile de lichiditate aşa încât

fluctuaţiile cash-flow-ului sã se înscrie în proiecţiile efectuate.

Contul de rezultate oferã informaţii care permit aprecierea situaţiei economice a bãncii.

Pe de o parte acţionarii vor ţine seama de aceste informaţii în fundamentarea deciziilor de

plasament, iar pe de altã parte autoritãţile de supraveghere urmãresc situaţia principalelor

posturi care traseazã modul de obţinere a profitului şi repartizarea acestuia. Dacã rezultatele

fluctueazã mult fãrã cauze obiective28, depãrtându-se de benchmark este posibilã manifestarea

unei situaţii de risc.

Dezvoltarea pieţelor financiare, facilitatã de explozia tranzacţiilor cu produse derivate

şi de dezvoltarea tehnologiei informaţiei a determinat trei tendinţe importante:

� creşterea expunerii la riscul de piaţã şi de intermediere;

� continuarea activitãţii clasice de gestiune activ-pasiv (asset and liability

management) şi apariţia unor noi situaţii de risc;

� modelarea riscului de piaţă şi a celui de credit prin utilizarea instrumentelor statistico-

matematice.

Etapele procesului de gestionare a riscurilor bancare

Gestiunea modernã a riscurilor bancare presupune urmãtoarele elemente:

� identificarea riscurilor→ are în vedere inventarierea poziţiilor riscante care pot afecta

rezultatul bãncii;

� cuantificarea riscurilor→ presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte ale

producerii unei situaţii de risc asupra profitului bancar;

28 fuziuni, achiziţii, alte situaţii.


81

� elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor→ prin aplicarea unor

instrumente specifice.

Tabelul următor ilustreazã modul de aplicare a instrumentelor politicii de gestionare a riscurilor

la diferite nivele de decizie ale bãncii.

Nivel de decizie Cuantificare

Centrala bãncii

� Rentabilitate → Return on Equity (ROE)

� Rating→ agenţii de rating

� Lichiditate→ rate de lichiditate

� Valoare de piaţã→ curs bursier, Duration GAP, Value at Risk

Centre de profit

Portofoliu de credite→ echivalent credit

Evoluţia ratei dobânzii→volatilitate, spread

Risc de ţarã→ rating de ţarã

Activitate individualã

Solvabilitatea debitorului→ credit scoring

Garanţii→ ipotecã, gaj, etc.

� controlul riscurilor→ este necesar pentru a verifica dacã reglementãrile bancare sunt

respectate şi dacã instrumentele de gestiune sunt corect aplicate.

� evaluarea performanţelor→ presupune mãsurarea performanţelor obţinute în urma

acoperirii la expunerilor la risc. Necesitatea evaluãrii performanţelor acoperirii la riscuri

închide procesul de gestiune. Mãsurarea performanţelor acoperirii aratã calitatea gestiunii

riscurilor, punctele tari şi cele slabe ale acesteia.

Evaluarea performanţelor se realizează global şi se axeazã pe explicarea ecartului faţã de

benchmark29. Corectarea veniturilor cu riscurile asumate presupune calcului randamentului în

funcţie de rata dobânzii fãrã risc, de randamentul anticipat precum şi de volatilitatea

portofoliului.

29 Aceasta tehnică presupune o comparaţie între rezultatul real obţinut şi obiectivul propus iniţial, dat de benchmark.


82

RISCULUI DE CREDIT

Pentru cea mai mare parte a bãncilor universale creditul rãmâne principala operaţiune

activă. Pierderile bãncilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o parte integrantã activitãţii

de creditare. De aceea, volumul de provizioane constituite de o bancã pentru portofoliul sãu

de credite reprezintã o mãsurã a riscului asumat de aceasta.

Exemplu: O bancã acordã credit unei importante întreprinderi de construcţii la o ratã mai

mare de dobândã decât media pieţei. Reculul înregistrat în activitatea de construcţii ca

urmare a unor dificultãţi conjuncturale determinã dificultãţi de rambursare şi în final

incapacitatea totalã de platã şi falimentul întreprinderii. Pentru bancã acesta este cel de-al

doilea caz înregistrat în sectorul întreprinderilor de construcţii de la începutul anului.

Banca a înregistrat pierderi care se reflectã în contul sãu de rezultate.

Situaţia prezentatã ne aratã cã o stare de incertitudine legatã de dificultãţi sectoriale s-a

manifestat încã o data ca urmare a mãsurilor de protecţie insuficiente privind prevenirea

riscului de credit. Trebuie sã avem în vedere şi faptul cã banca a inclus în marja sa o primã

de risc mai importantã, iar dacã falimentul nu se producea banca ar fi înregistrat un câştig

suplimentar.

Analiza dosarului de creditare pentru societăţile comerciale

În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă următoarelor trei obiective :

• să decidă dacă va finanţa sau nu. Din informaţiile furnizate băncii de către societatea

comercială, analistul de credit trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi permit să

aprecieze :

� capacitatea de rambursare: ce volum de datorie poate suporta şi pe ce

perioada;

� capacitatea de a absorbi şocuri în perioada derulării împrumutului. Sunt

decelate eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi

marja de siguranţă.

� modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte de scadenţă

a împrumutului.


83

• găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bine necesităţilor debitorului.

Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe legate de ciclul de

exploatare şi poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finanţare propus. Sunt

examinate :

� nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);

� formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;

� tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.

• utilizarea informaţiilor pentru a face o propunere comerciala completă şi personalizată

nevoilor societăţii comerciale.

Sursele de informaţii necesare în efectuarea analizei dosarului de creditare.

a) situaţiile financiare.

În cele mai dese cazuri, banca intră în posesia lor direct, însă le poate obţine şi indirect,

recurgând la serviciile unor societăţi specializate în vânzarea de informaţii financiare.

Analistul de credit solicită societăţii comerciale bilanţul anual şi contul de rezultate,

însoţite de anexele lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor financiare derulate în

decursul unui an. Dacă nu există un istoric al relaţiei cu banca, sunt solicitate stările financiare

de pe ultimii patru sau cinci ani de activitate. În cazul în care societatea este deja client al băncii

vor fi solicitate doar documentele pentru anul contabil încheiat precum şi previziuni pentru anul

în curs.

Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul în care sunt

certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate recunoscută de audit contabil şi

financiar.

b) analizele economice şi sectoriale.

Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se asigure că

întelege bine modul său de funcţionare :

� tipul de produse şi sevicii vândute precum şi modul lor de producere;

� ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii;

� vizibilitatea societăţii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;

� nivelul de concurenţă şi modul de manifestare: preţ, tehnologie şi calitate;

� factorii de influenţă ai competitivităţii;

� talia critică.


84

Observam că analiza riscului de credit nu se rezumã doar la calculul unor rate şi

indicatori, ci este o evaluare completă a mediului intern şi extern al întreprinderii.

Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune, etc.) nu au nici un sens daca

nu exista criterii care să permită analiza calităţii lor.

c) informaţii complementare

Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că obiectivul în analiza

dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil.

Reglementarea riscului de credit în ţara noastrã

Creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii:

� Standard;

� În observaţie;

� Substandard;

� Îndoielnic;

� Pierdere.

Această clasificare se realizează aplicând simultan criteriile:

a. Serviciul datoriei→ capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă exprimată ca

număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei.

b. Performanţa financiară→ reflectarea potenţialului economic şi a solidităţii financiare a unei

entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (lichiditate,

solvabilitate, risc şi profitabilitate) şi calitativi (calitatea managementului, a acţionariatului, a

garanţiilor). Categoriile de performanţă financiară sunt notate de la A la E în ordinea

descrescătoare a calităţii acesteia.

c. Iniţierea de proceduri judiciare→ hotărârea de către instanţă a începerii procedurii de faliment

sau declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoane fizice sau juridice.


85

Criterii de încadrare pe categorii ca creditelor acordate sectorului nebacar

A

B

C

D

E

0-15 zile St

P

O

P

Sub

P

I

P

P

P

16-30 zile O

P

Sub

P

I

P

P

P

P

P

31-60 zile Sub

P

I

P

P

P

P

P

P

P

61-90 zile I

P

P

P

P

P

P

P

P

P

Minimum 91 de

zile

P

P

P

P

P

P

P

P

P

P

Legenda: St→standard, O→în observaţie, Sub→substandard, I→îndoielnic, P→pierdere.

Pe baza acestei clasificări, banca procedează la constituirea provizioanelor specifice

pentru riscul de credit, aplicând următorii coeficienţi de provizionare:

Standard În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere

0 0,05 0,2 0,5 1

Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de credit, BNR impune

următoarele limite în procesul de acordare a creditelor:

� nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 10% din fondurile proprii ale băncii, iar suma

totală a expunerilor mari nu va putea depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii;

Performanţa

financiară

Serviciul

datoriei

Nu s-au

iniţiat

proceduri

judiciare

S-au iniţiat

proceduri

judiciare


86

� suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca

nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii;

� suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu, inclusiv

familiilor acestuia nu poate depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.

GESTIONAREA RISCULUI LIPSEI DE LICHIDITATE

Riscul de lichiditate.

În scopul menţinerii credibilitãţii faţã de clienţi şi comunitatea financiarã bãncile trebuie

sã probeze în permanenţã un grad corespunzãtor de lichiditate. Pentru a rãspunde obiectivului

de lichiditate, gestionarea intrãrilor şi a ieşirilor de fonduri trebuie realizatã aşa încât sã existe în

permanenţã suficiente lichiditãţi la nivelul instituţiei bancare.

Riscul lipsei de lichiditãţi se manifestã în urma necorelãrii scadenţelor dintre posturile de

activ şi cele de pasiv. În practicã se manifestã fenomenul prelungirii scadenţelor la active şi a

reducerii celor la pasive. Dacã creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform planului banca

se confruntã cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt similare

şi când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancã.

Documentar

Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii privitoare la dificultãţile de

plată ale unei instituţii bancare creditorii acesteia vor solicita rambursarea imediatã

şi completã. Criza de lichidităţi la o bancã poate fi generată şi de factori psihologici.

Zvonurile însoţite de aprecieri fără o bază reală (self-fulfillig profecies) care se

autoîntreţin pe piaţă pot determina pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.

Aspecte teoretice privind lichiditatea bancară

Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu

costuri minime în numerar sau disponibilităţi în conturi curente.

Exigibilitatea pasivelor aratã capacitatea obligaţiilor de a deveni scadente la plată.

Riscul de lichiditate, are mai multe accepţiuni:


87

1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate, datorită

incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile

(conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).

2. riscul de lichiditate include:

a. incapacitatea bãncii de a-şi finanţa portofoliul de active pe maturităţile şi la ratele de

dobândă corespunzătoare;

b. incapacitatea bãncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ rezonabil

(conform JP Morgan Chase, Annual Report 2000).

3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de încasări şi cele

de plăţi ( conform Merill Lynch, Annual Report 2000).

4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadenţelor cash-flow-urilor unui grup de

active, pasive şi instrumente extrabilanţiere (conform Cooperative Bank).

5. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital ca urmare a

eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa rezervelor comparativ cu

nevoile de fonduri.

Indicatori ai lichiditãţii bancare

GAP-ul de lichiditate se determină pentru fiecare scadenţă „t” ca diferenţă între

pasivele exigibile la scadenţa „t” şi activele lichide la scadenţa „t”.

GAP = tt AP −

GAP - pasive nete simple aferente scadenţei t;

At– active cu scadenţa t;

Pt – pasive cu scadenţa t′.

Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele ponderate şi activele

ponderate. Ponderarea activelor şi pasivelor se face fie cu ajutorul unui număr mediu de zile

(luni, ani) corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu ajutorul numărului curent al grupei scadenţei

respective.


88

∑

∑

=

=

⋅

⋅=

n

iii

n

iii

L

bA

aPI

1

1

IL- indicele de lichiditate;

Pi – pasive cu scadenţa i;

Ai – active cu scadenţa i;

ai – coeficientul de ponderare al pasivelor cu scadenţa i;

bi – coeficientul de ponderare al activelor cu scadenţa i.

Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1 vom spune că activele şi pasivele băncii sunt perfect

corelate pe fiecare scadenţă. În acest caz nu se poate vorbi despre un risc de lichididate.

Remarcăm totuşi că această situaţie este doar una teoretică deoarece este imposibil ca la nivelul

unei bănci fiecare resursă atrasă să fie alocată exact pe aceeaşi maturitate şi sumă.

Dacă indicele de lichiditate este subunitar se remarcă o predominanţă a utilizărilor asupra

resurselor şi în acest caz banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluţii pentru a-şi finanţa

deficitul de lichiditate.

Situaţia în care indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus de resurse ale

băncii, deci unui excedent de lichiditate.

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca raport

între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani) şi

urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt.

Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.

100Re

⋅=TL

TL

Utiliz

sCoFPRP

CoFPRP - coeficientul fondurilor proprii şi resurselor permenente;

ResTL - resurse pe termen lung(fonduri proprii+ resurse atrase pe

termen mai mare de 5 ani );

UtilizTL – utilizări pe termen lung (imobilizări, participaţii, credite

acordate pe termene mai mari de 5 ani, valori mobiliare pe

termen lung);

Rezerva minimã obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o

păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea cotei

sau ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca centrală, la volumul depozitelor


89

atrase de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea unei

lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.

DrRMOnec ⋅=

( )0>−= necef RMORMOER

( )0<−= necef RMORMODR

RMOnec- rezerva minimă obligatorie necesară pe care banca trebuie

să o constutuie la banca centrală;

RMOef- suma efectivă aflată în contul unei bănci deschis la banca

centrală;

ER – excesul de rezervă;

DR – deficitul de rezervă;

r – rata sau cota rezervei minime obligatorii;

D – volumul depozitelor atrase de bancă.

In Romania, indicele de lichiditate se determina ca raport intre LICHIDITATEA EFECTVA şi

LICHIDITATEA NECESARA.

Lichiditatea efectivă = se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă:

• a activelor,

• a angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului, inclusiv a celor aferente

operaţiunilor de schimb la vedere, şi a sumelor de primit aferente instrumentelor

financiare derivate.

Lichiditatea necesară = se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă:

• a datoriilor,

• a angajamentelor date, evidenţiate în afara bilanţului, inclusiv a celor aferente

operaţiunilor de schimb la vedere, şi a sumelor de plătit aferente instrumentelor

financiare derivate.

Instituţiile de credit trebuie să menţină în permanenţă indicatorul de

lichiditate, calculat pentru totalitatea operaţiunilor în echivalent lei, cel puţin

la nivelul de 1.

institutii de credit partea i

Documents