Instalaţii de comandă şi control a circulaţiei –

Noţiuni introductive

Cursul 1

Transport din latină „transport” înseamnă deplasare în spaţiu (trans – spaţiu, port – a deplasa). Transportul de mărfuri reprezintă distribuirea încărcăturilor cu autovehicule din punctul de încărcare la punctele de destinaţie în baza contractelor de transport. Transportul este o ramură de producere, care are un caracter comercial, ce asigură necesitatea vitală a societăţii în transportul de mărfuri şi călători.

Procesul de transport reprezintă totalitatea operaţiilor efectuate de mijloacele de transport la deplasarea în spaţiu şi timp a bunurilor materiale şi a pasagerilor. Obiectul transportului îl constituie bunurile materiale (marfă) şi pasagerii.

Prin activitatea de transport nu se creează bunuri materiale, ci se efectuează prestaţii la deplasarea mărfurilor, cheltuielile pentru transportare fiind incluse în valoarea lor. Transportul uneşte toate ramurile economiei naţionale într-un organism ce asigură funcţionarea sistemului bani – marfă – bani ce stă la baza dezvoltării economiei oricărei ţări.

Clasificarea căilor de transport

Totalitatea mijloacelor şi instalaţiilor de transport grupate după un anumit criteriu tehnic, teritorial, organizatoric sau după obiectul transportului formează un sistem de transport. O clasificare a sistemelor de transport pune în evidenţă următoarele tipuri: rutier, feroviar, naval, aerian, pe cablu, prin conducte, sisteme neconvenţionale.

Clasificarea drumurilor şi administrare

Drumurile, reprezentând amenajări constructive complexe, cu mare întindere în spaţiu şi mod de administrare diferit, pot fi clasificate în funcţie de criterii multiple, cum ar fi: relief, în funcţie de administrare, în funcţie de intensitatea traficului, în funcţie de gradul de perfecţionare tehnică.

Lungimea căilor de transport rutier, la 31 decembrie 2009 , în România

Drumurile publice totalizau 81713 km, din care 16503 km (20,2%) drumuri naţionale, 35048 km (42,9%) drumuri judeţene şi 30162 km (36,9%) drumuri comunale.

TRANSPORTUL RUTIER

Prin trafic rutier înţelegem numărul de vehicule – etalon sau efective – care circulă pe un drum în ambele sensuri într-o unitate de timp: zi (24 ore), an (365 zile). Traficul rutier de mărfuri şi călători creşte de la un an la altul, într-un timp rapid atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi din punct de vedere al structurii tonajului. Are loc o creştere continuă a numărului de autovehicule de tot felul, sporirea capacităţii de transport şi a vitezei de circulaţie concomitent cu intensificarea schimbărilor de măsuri şi a deplasării călătorilor, care trebuie să se realizeze cu cheltuieli de timp, de mijloace materiale şi financiare din ce în ce mai scăzute, cu un grad mereu mai sporit de siguranţă şi confort.

În ultima perioadă sporeşte rapid ponderea autovehiculelor grele şi foarte grele, utilizarea a două sau mai multe remorci, ceea ce va permite realizarea de trenuri de mijloace de transport auto, fapt care trebuie avut în

vedere la realizarea modernizării reţelei de drumuri.

Modernizarea sau aplicarea de îmbrăcăminte asfaltice uşoare pe drumurile existente trebuie să se realizeze după o prealabilă analiză a traficului de perspectivă şi a condiţiilor economico-sociale ale zonei parcurse.

Este indicat să se stabilească eforturile, la care va fi supus în perspectivă drumul, pentru a nu fi realizat la o capacitate portantă prea ridicată care să determine un cost ridicat. Dacă eforturile, la care va fi supus acest drum, vor fi mai mari decât cele iniţiale luate în calcul, vor fi necesare rambursări ulterioare prin aplicarea unui covor asfaltic sau prin folosirea altor procedee tehnice cunoscute ce pot fi utilizate, care ridică capacitatea portantă cu un cost mult mai scăzut decât cel rezultat din realizarea de la început a unui drum cu o capacitate portantă prea ridicată.

Rolul şi sarcinile transporturilor pot fi evidenţiate prin efortul acestora asupra economiei naţionale şi anume:

I. În plan economic: 1) de a face comerţ pe piaţa locală, regională, naţională şi internaţională; 2) permite un echilibru mai bun între cererea şi oferta pentru diferite mărfuri în plan

naţional şi internaţional; 3) dă posibilitatea deplasării mărfurilor din zonele, unde se află în abundenţă, în

zonele cu deficit, ce duce la legalizarea preţurilor; 4) asigură în bună măsură mobilitatea capacităţilor de prelucrare intermediară şi

finală; 5) permite specializarea activităţilor de producere şi comercializarea datorită

transportului resurselor naturale de la diferite distanţe; 6) face posibil schimbul pe plan intern şi internaţional a oamenilor de afaceri,

organizarea de târguri şi expoziţii.

II. În plan social: 1) asigură deplasarea liberă a oamenilor, schimbul de idei, experienţă, cunoaştere

umană; 2) generează activitatea învăţământului, schimbului de cadre didactice şi studenţi; 3) exclude izolarea localităţilor din diferite zone slab populate de serviciile

medicale; 4) generează activităţile recreative, sportive, culturale şi ştiinţifice.

III. Pe plan politic: 1) întărirea economiei naţionale prin înlăturarea limitelor impuse de distanţa dintre centrele economico-sociale şi circulaţia rapidă, operativă a mărfurilor şi persoanelor; 2) implementarea politicii de amplasare a forţelor de producţie pe teritoriul ţării; 3) întărirea capacităţii de apărare a ţării împotriva oricărei agresiuni.

Organizarea circulaţiei mijloacelor de transport

Organizarea circulaţiei mijloacelor de transport se face conform orarelor de lucru şi graficelor orare.

Organizarea circulaţiei auto a unei societăţi de transport vizează întreaga activitate: programarea, lansarea, urmărirea procesului de transport. De aceea organizarea circulaţiei se concentrează prin:

1. Programele de lucru al circulaţiei; 2. Graficele şi orarele de circulaţie.

Programele de lucru au rolul: a) de a asigura utilizarea raţională a resurselor tehnice; b) de a asigura utilizarea raţională a resurselor umane.

La baza întocmirii programelor şi graficelor de lucru sau fluxurilor de mărfuri stau elementele:

1) cantitatea de trafic (t sau m3); 2) curentul de trafic – cantitatea de trafic destinată pentru transportarea într-o

direcţie a traseului; 3) traseul – sectorul de drum pe care se va efectua transportul de mărfuri; 4) lungimea traseului; 5) durata cursei; 6) parcul circulant programat; 7) viteza medie comercială; 8) viteza exploataţională.

Pentru ridicarea eficienţei transportărilor, fluxul de transporturi (expedieri), necesită a fi organizat şi dirijat. Aici este necesar de concretizat unde se termină tehnologia şi se începe organizaţia. Numai în aşa fel se va putea determina unde apar pierderile de timp şi de cheltuieli.

Programarea unei direcţii reprezintă planul operativ şi de exploatare a parcursului activ. Se alege cel mai potrivit vehicul pentru fluxurile de mărfuri solicitate având în vedere:

1. direcţia de mers; 2. condiţiile locale, demografice, geografice, topografice, specifice; 3. avantajele şi dezavantajele folosirii diferitor tipuri de transport; 4. se face o recunoaştere a traseului, starea, condiţiile de circulaţie; 5. se determină: durata unei curse şi lungimea traseului; 6. se repartizează personalul de mişcare; 7. se pregătesc vehiculele; 8. se repartizează vehiculele pe brigăzi, grupe, ş.a.

După întocmirea programelor de circulaţie se trece la întocmirea graficelor şi orarelor de circulaţie. Graficul de circulaţie reprezintă mişcarea vehiculului reprezentată pe axele X – timpul şi Y – distanţa.

Mişcarea vehiculului se trasează cu o linie dreaptă înclinată. Staţionările se marchează printr-o linie orizontală. Graficul de circulaţie

TRANSPORTUL FEROVIAR

Elemente componente; caracteristici principale

Prin transport feroviar se înţelege orice operaţiune de transport realizată cu vehicule feroviare, de către operatorii de transport feroviar, pe infrastructura căilor ferate, în scopul deplasării în spaţiu şi timp a mărfurilor, bunurilor şi persoanelor.

Vehiculele feroviare cele mai importante sunt locomotivele (mijloacele de tracţiune) şi vagoanele (mijloacele de transport propriu-zise). Împreună, acestea formează trenurile de marfă, de călători sau mixte, care circulă după un orar sau program prestabilit.

Transportul feroviar este realizat de operatorii de transport-persoane juridice, al căror principal obiect de activitate este prestarea de servicii de transport pe calea ferată.

Infrastructura căilor ferate romane constituie proprietate publică a statului şi este formată din ansamblul elementelor necesare circulaţiei materialului rulant în scopul efectuării serviciului public de transport feroviar, în condiţii de siguranţă, potrivit tehnologiilor şi reglementărilor specifice transportului feroviar.

Elementele ansamblului care formează infrastructura căilor ferate sunt: • liniile ferate deschise circulaţiei publice, terenul aferent pe care acestea sunt efectiv construite şi terenurile situate de o parte şi de alta a axei căii ferate necesare exploatării, în limitele concrete stabilite prin standarde de stat şi prin hotărâri ale Guvernului;• poduri, tunele, viaducte etc. aferente liniilor ferate deschise circulaţiei publice;• lucrările geotehnice de protecţie şi de consolidare, plantaţiile de protecţie a liniilor ferate şi terenurile aferente pe care sunt amplasate;• instalaţiile de siguranţă şi de conducere operativă a circulaţiei feroviare;• triajele de reţea ale căii ferate şi terenurile aferente acestora;• instalaţiile de electrificare, staţiile de transformare şi terenurile aferente acestora;• instalaţiile de telecomunicaţii care asigură transmiterea informaţiei pentru siguranţa şi conducerea operativă a circulaţiei;• clădirile care conţin numai instalaţii de centralizare, electrificare şi telecomunicaţii feroviare, inclusiv construcţiile de orice fel destinate lor şi terenurile aferente;• dotările care sunt utilizate pentru întreţinerea, repararea şi modernizarea infrastructurii căilor ferate.

Nu fac parte din infrastructura căilor ferate: • instalaţiile de siguranţă a circulaţiei, de control al vitezei, de schimb de date cale-tren şi de telecomunicaţii, aflate pe materialul rulant;• construcţiile de orice fel, terenurile şi liniile ferate utilizate pentru activitatea tehnologică de transport feroviar;• instalaţiile, echipamentele şi terminalele de telecomunicaţii şi de prelucrare electronică a datelor, care sunt utilizate numai pentru exploatarea comercială a serviciilor de transport public pe căile ferate.

Definite sintetic ca un ansamblu de construcţii şi instalaţii care asigură circulaţia trenurilor pe un anumit teritoriu, căile ferate au ca element principal şinele de cale ferată fixate rigid în traversele de lemn sau beton precomprimat, la o anumită distanţă una de alta, numită ecartament. Mai precis, ecartamentul este distanţa dintre feţele interioare ale şinelor şi care în tara noastră măsoară, de obicei, 1435 mm. Ecartamentul de 1435 mm este considerat normal şi este cel mai reprezentativ ecartament şi în alte ţări europene. În alte ţări există şi ecartamente mai mari, ca de exemplu în Comunitatea Statelor Independente Ruse (1524 mm) şi S.U.A. (1675mm).

După importanţa lor economică şi volumul traficului, căile ferate se clasifică în:

a) căi ferate magistrale;

b) căi ferate principale;

c) căi ferate secundare;

d) căi ferate uzinale.

Căile ferate magistrale asigură legăturile Capitalei cu principalele oraşe ale ţării şi cu sistemele de transport ale ţărilor vecine. Reţeaua feroviară din ţara noastră cuprinde un număr de opt zone, deservite de opt magistrale, care acoperă practic întreg teritoriul ţării şi asigură legătura cu toate reţelele feroviare ale ţărilor vecine, inclusiv cu Turcia şi ţările Orientului Apropiat.

Liniile principale - de importanţă economică deosebită şi care leagă Bucureştiul cu oraşele principale ale ţării, sunt incluse parţial şi în magistralele de cale ferată.

Liniile secundare deservesc anumite zone urbane şi asigură legăturile acestora cu liniile principale şi magistrale.

Liniile uzinale sau industriale aparţin acelor întreprinderi şi combinate care dispun de asemenea linii şi deservesc proceselor tehnologice ale acestora, asigurând accesul mijloacelor de tracţiune şi al vagoanelor până în incinta întreprinderii sau combinatului respectiv, prin staţia uzinală sau staţia SNCFR din zonă.

Lungimea reţelei de cale ferată din România este de 11.342 km, din care 24% (2.711 km) reprezintă linii duble şi 23,8% reprezintă linii electrificate (2.700 km).

Raportată la suprafaţa ţării sau la numărul populaţiei, densitatea reţelei feroviare din România se prezintă la nivelul mediu european.

Ponderea liniilor electrificate (23,8%) este comparabilă cu media europeană şi situează România pe locul 12 în Europa. În schimb, România se află sub media europeană în ceea ce priveşte ponderea liniilor duble din totalul reţelei feroviare.

TRANSPORTUL MARITIM

Importanţa economică a activităţii de transport maritim

Istoria activităţii de transport maritim de la construcţia primei nave cu aburi, cu mai mult de un secol în urmă, a fost una în care s-au succedat perioade dominate de profituri fabuloase şi perioade dominate de dezastre financiare.

Industria maritimă este formată dintr-un grup de firme - armatori, brokeri, constructori de nave şi bancheri - care împreună transportă anual mai mult de 4 miliarde de tone de marfă pe mare şi care văd activitatea de transport maritim ca fiind ceva mai mult decât o afacere.

Activitatea de transport maritim este una dintre cele mai internaţionalizate activităţi şi studiind economia transportului maritim suntem nevoiţi să ţinem cont de evoluţia economiei mondiale.

Locul şi rolul transportului maritim în sistemul internaţional de transport

Activitatea de transport maritim reprezintă doar o parte din lanţul de transport şi de aceea trebuie privit puţin dincolo de limitele înguste ale transportului maritim. Scopul unui comerciant este acela de a beneficia de un transport sigur şi ieftin pe întregul parcurs al mărfurilor până la destinaţie şi pentru a obţine aceasta în ultimele decenii s-a dezvoltat un sistem de transport ieftin şi rapid ce permite accesul mărfurilor în orice colţ al planetei. Acest sistem constă dintr-o reţea de drumuri, căi ferate, fluvii şi râuri navigabile, linii aeriene şi căi navigabile ce participă împreună la desfăşurarea unei activităţi de transport eficiente.

Cu toate că statisticile sunt înşelătoare se pare că în 1990 indicatorul parcursului mărfurilor a fost de 31 miliarde tone-mile pentru transportul aerian, 3853 miliarde tone-mile (tona-milă = unitate de calcul echivalentă cu deplasarea unei tone de marfă pe distanţa de o milă marină, 1.852 metri) pentru transportul feroviar şi 12,056 miliarde tone-mile pentru transportul maritim. Din punct de vedere al acestui indicator transportul maritim este de 4 ori mai important decât transportul feroviar şi de 400 de ori mai important decât transportul aerian.

Transportul între regiuni

Pentru cele mai multe mărfuri, ce se transportă între două regiuni ale globului, transportul maritim este singura variantă viabilă din punct de vedere economic. Traficul este foarte intens între regiunile industrializate ale lumii din Asia, Europa şi America de Nord utilizându-se aproximativ 20,000 de nave ce variază de la cargouri mici până la nave de linie ultraspecializate.

Transportul aerian a devenit rentabil pentru transportul mărfurilor de valoare mare între regiuni în anii '60 şi la ora actuală acesta este în competiţie cu transportul maritim de linie pentru produsele textile, animalele vii şi piesele de schimb. Cu toate că a crescut foarte rapid de la 12,9 miliarde tone-mile în 1982 la 31 miliarde tone-mile în 1990, transportul aerian reprezintă doar 0,1% din volumul total al mărfurilor transportate între regiuni.

Transportul maritim costier

Transportul maritim costier furnizează servicii de transport în interiorul regiunilor. Cu ajutorul lui se distribuie mărfurile aduse în centre regionale precum Rotterdam sau Hong Kong de către nave mari, acesta intrând adesea în competiţie cu transportul feroviar. Navele utilizate pe aceste rute sunt în general nave ce variază ca mărime între 400 şi 8000 tdw (tdw = tona deadweight sau tona lungă, care este egală cu 1016,05 Kg). Chiar dacă nu sunt reguli stricte cu privire la mărime, aceste nave trebuie să aibă un design care să le permită să transporte o mare varietate de mărfuri. Deoarece voiajele sunt scurte şi navele fac escală în mult mai multe porturi decât navele mari, este foarte important ca armatorii să minimalizeze călătoriile în balast, să evite ca navele să rămână blocate în porturi în weekend-uri sau de sărbători şi să fie tot timpul la curent cu schimbările petrecute pe piaţă.

Transportul maritim costier este supus unor restricţii politice, dintre acestea cea mai importantă este problema cabotajului (practică prin care majoritatea ţărilor restricţionează accesul navelor cu pavilion străin la mărfuri ce se transportă dintr-un port în altul al ţării respective), care a fost şi este încă foarte utilizat în Statele Unite ale Americii şi în unele ţări din Europa.

Categorii de nave pentru transportul de mărfuri:

• nave pentru transportul mărfurilor generale (general cargo ships); • nave pentru transportul mărfurilor în vrac (bulk carriers); • tancuri petroliere şi tancuri chimice (tankers);• nave port container; • nave ro-ro (destinate atât transportului vehiculelor pe roţi cât şi a mărfurilor convenţionale); • nave frigorifice; • nave pentru transportul automobilelor.

Nava maritimă comercială

Nava maritimă comercială este o construcţie plutitoare de dimensiuni superioare ambarcaţiunilor, având forma, rezistenţa structurală, calităţi nautice şi echipament care-i permit exploatarea tehnică şi comercială prin propulsie proprie.

Din punct de vedere constructiv nava se compune din trei părţi principale: corp, maşini, instalaţii şi echipamente.

Principalele categorii şi tipuri de nave comerciale:

Prin caracteristicile lor tehnice, navele comerciale trebuie să corespundă naturii mărfurilor pe care le transportă şi aşezării geografice a porturilor de încărcare şi descărcare, respectiv fluxurilor comerciale care se formează între acestea.

Structura flotelor comerciale ale diferitelor ţări, îndeosebi ţări dezvoltate, cuprinde cinci categorii de nave şi anume:

a) nave tanc (tankers) pentru transportul mărfurilor lichide; b) nave specializate pentru transportul mărfurilor solide (dry cargo vessels);c) nave combinate (combined carriers), care pot transporta concomitent mărfuri solide şi lichide; d) nave speciale;e) nave auxiliare.

Călătoria aeriană este o formă generală de transport a pasagerilor pe distanţe mari şi singura alternativă rezonabilă când timpul este esenţial. Viteza mare a avioanelor corelată cu un sistem de preţuri competitive a condus la creşterea transportului aerian şi în special a celui de pasageri. Fără îndoială, caracteristica esenţială a serviciului aerian este viteza. Avioanele comerciale cu motor cu reacţie au viteze între 500 km/h şi 600 km/h. Acest avantaj important în deplasarea terminal la terminal este diminuat într-o oarecare măsură prin frecvenţa redusă a zborurilor determinată de gradul de utilizare, dar şi de aglomerarea aeroporturilor şi a căilor de acces la aeroport. Transportul aerian se adresează unor deplasări pe distanţe lungi şi foarte lungi. Ele sunt utilizate pentru distanţe la care folosirea altui mijloc de transport conduce la un timp de tranzit mult mai mare decât cel dorit, indiferent că se deplasează pasageri sau marfă. O caracteristică a transportului aerian, care este privită ca un dezavantaj tehnic, constă în accesibilitatea lui relativ redusă. Pentru accesul la aeroport este necesară folosirea unui mijloc de transport auto, ceea ce adaugă timp şi un cost suplimentar serviciului furnizat. Pentru a compensa aceste probleme unii transportatori furnizează servicii din poartă în poartă prin contracte cu firme de camionaj.

TRANSPORTUL AERIAN

Organisme şi organizaţii internaţionale ale aviaţiei civile

Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI sau ICAO)

Înfiinţată în anul 1944, cu ocazia Conferinţei traficului aerian de la Chicago, având iniţial 54 de state membre, OACI a primit, începând cu anul 1947, statutul de organizaţie specializată în cadrul ONU pentru aviaţia civilă. Are sediul la Montreal (Canada) şi numără în prezent peste 170 de state membre.Scopurile acestei organizaţii sunt: - să asigure dezvoltarea ordonată şi sigură a aviaţiei civile internaţionale; - să încurajeze dezvoltarea căilor aeriene, aeroporturilor şi a instalaţiilor de navigaţie aeriană în beneficiul aviaţiei civile internaţionale; - să evite orice discriminare între statele contractante; - să amelioreze siguranţa zborului în navigaţia aeriană internaţională; - să pună la dispoziţia pasagerilor transporturi aeriene sigure, regulate, eficiente şi economice; - să se asigure că drepturile statelor contractante sunt integral respectate; - să favorizeze, în general, dezvoltarea aeronauticii civile internaţionale sub toate aspectele sale.

Asociaţia Internaţională a Transporturilor Aeriene (IATA)

În anul 1945, la Havana, a luat fiinţă Asociaţia Internaţională a Transporturilor Aeriene (International Air Transport Association – IATA). Membri ai acestei asociaţii sunt companiile de transporturi aeriene internaţionale ale diferitelor ţări. Obiectivele urmărite de IATA se referă la: - promovarea unui trafic aerian sigur, regulat şi eficient, cultivarea relaţiilor comerciale în acest domeniu, studierea şi punerea în valoare a căilor de navigaţie aeriană; - promovarea cooperării între societăţile de transporturi aeriene care participă direct la traficul aerian internaţional; - promovarea cooperării cu celelalte organizaţii internaţionale care pot contribui la buna desfăşurare a transporturilor aeriene internaţionale.

Baza tehnico-materială a transporturilor aeriene

Aeronavele

Conform definiţiei propuse de Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (OACI), aeronava este orice corp, conceput şi realizat de om, ce cântăreşte mai mult de 5 kg şi este capabil să execute o evoluţie aeriană cu sau fără mijloace de propulsie la bord. Avioanele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel în funcţie de modul de propulsie şi tipul motorului folosit: avioane cu elice şi avioane cu reacţie.

Distanţa de croazieră reprezintă distanţa pe care avionul o poate străbate fără escală de alimentare cu combustibil. Această distanţă depinde de capacitatea rezervoarelor de combustibil, de consumul specific al motoarelor şi de viteza de croazieră. Din acest punct de vedere avioanele se clasifică în: scurt, mediu şi lung curier. Avioanele scurt curier sunt destinate zborurilor la distanţe de până la 2.500 km într-o singură escală, mediu curier până la 5.000 km, în timp ce avioanele lung curier depăşesc 10.000 km între două escale.

Un alt criteriu de clasificare al avioanelor îl constituie viteza dezvoltată şi din acest punct de vedere ele sunt: subsonice, supersonice şi hipersonice. Avioanele subsonice se deplasează cu viteze mai mici decât viteza sunetului (1228km/h), cele supersonice cu viteze mai mari decât viteza sunetului, iar cele hipersonice pot dezvolta viteze de peste cinci ori mai mari decât viteza sunetului.

După destinaţie avioanele pot fi: civile şi militare. Avioanele civile sunt destinate transportului de pasageri, poştă, mărfuri şi nevoilor utilitare şi sanitare.

Aeroportul

Aeroportul reprezintă totalitatea construcţiilor, instalaţiilor şi amenajărilor destinate servirii călătorilor, servirii aeronavelor pentru decolare şi aterizare, îmbarcarea şi debarcarea călătorilor, desfăşurării operaţiilor comerciale, controlului şi conducerii zborului într-o zonă delimitată de spaţiu, întreţinerii şi reparării avioanelor etc.

În structura unui aeroport se cuprind următoarele elemente: aerodromul, construcţiile (aerogara), turnul de control, hangarele, atelierele, instalaţiile speciale, echipamentele şi utilajele pentru servirea tehnică.

Aerodromul reprezintă suprafaţa de teren special amenajată care serveşte la decolarea şi aterizarea avioanelor, la rularea, staţionarea şi servirea lor tehnică. Aerodromul are următoarele părţi principale:- piste de decolare şi aterizare;- platforme de încărcare-descărcare pentru mărfuri; de îmbarcare-debarcare pentru călători (suprafaţa de trafic);- platforme de staţionare a aeronavelor;- căi de rulare a avioanelor între piste şi platforme (bretelele) etc.

Pista de decolare şi aterizare (suprafaţa de manevră) este stabilită în raport cu poziţia geografică, temperatura de referinţă, condiţiile de vânt. De regulă fiecare aerodrom dispune de mai multe piste. Una din acestea este dispusă pe direcţia vânturilor dominante şi se numeşte pistă principală.

Căile de rulare sunt porţiuni de teren amenajate pentru deplasarea avioanelor de la şi la pistele de aterizare-decolare, la platformele de îmbarcare şi debarcare a călătorilor sau la suprafeţele de staţionare şi deservire tehnică. Aerogara, cunoscută şi sub numele de terminal, este cea mai importantă clădire a unui aeroport. Ea reprezintă punctul de concentrare a traficului, a pregătirii expedierii călătorilor şi mărfurilor, respectiv a finalizării transportului aerian. Aerogara de mărfuri este constituită din depozitele de mărfuri şi compartimentele de efectuare a formalităţilor comerciale.

Aerogara este sediul birourilor companiilor aeriene şi al diferitelor servicii. Printre cele mai importante servicii sunt: conducerea aeroportului; dirijarea şi controlul circulaţiei aeriene (localizat în turnul de control); dirijarea la sol a aeronavelor şi utilajelor de servirea; serviciul meteorologic; serviciul sanitar; organele de pază; grăniceri şi vamă (la aeroporturile internaţionale). Tot aici sunt amenajate şi spaţii pentru servirea călătorilor: săli de aşteptare, birouri de informaţii, case de bilete, restaurante etc.

Turnul de control, situat de regulă deasupra aerogării, adăposteşte organele de dirijare şi supraveghere a circulaţiei aeriene a avioanelor aflate în spaţiul aerian al aeroportului, precum şi a celor aflate la sol şi pregătite pentru a începe zborul. Hangarele şi atelierele sunt construcţii destinate activităţii de întreţinere şi reparaţie a aeronavelor şi a diferitelor agregate de la bordul acestora. Instalaţiile speciale folosesc la: protecţia navigaţiei aeriene (PNA), îmbarcarea şi debarcarea pasagerilor, bagajelor, poştei şi a mărfurilor, pregătirea la sol a aeronavei, înainte şi după efectuarea zborului, precum şi la alte activităţi speciale (deszăpezire, stingerea incendiilor, antideturnare etc.).

Spaţiul aerian

Prin spaţiu aerian se înţelege volumul de aer aflat deasupra teritoriului unui stat, delimitat de frontierele acestuia. El se împarte în spaţiu aerian controlat şi necontrolat.

Spaţiul aerian controlat este destinat zborurilor aviaţiei de transport şi cuprinde următoarele zone: regiuni de control, regiuni terminale de control şi zone de control de aerodrom.

Regiunea de control este delimitată vertical (între 900 m şi 14950 m) şi orizontal şi cuprinde căile aeriene (culoarele aeriene).

Spaţiul aerian al ţării noastre este organizat pe regiuni de control şi culoare de intrare şi ieşire din regiunile de control.

Culoarul aerian este parte a spaţiului aerian controlat, în formă de paralelipiped, delimitat pe verticală şi orizontală. Căile aeriene pot fi interne (au o lăţime de 10 m) şi internaţionale (au lăţimea de 20 m).

Logistica

Termenul de logistică este mult utilizat, el se referă în esenţă la managementul canalelor de distribuţie. Deşi definiţiile logisticii diferă de la un autor la altul, punctul comun al acestora este preocuparea pentru deplasarea şi depozitarea bunurilor împreună cu fluxurile de informaţii asociate acestora de la începutul până la sfârşitul lanţului de distribuţie.

Logistica este constituită din ansamblul operaţiilor tehnice, comerciale şi juridice menite să asigure cantitatea de mărfuri cerută într-un anumit loc, la un anumit moment, cu costuri minime. Cu alte cuvinte, logistica internaţională este strategia de desfacere a mărfurilor pe pieţe externe. Ea cuprinde toate activităţile legate de circulaţia mărfurilor: alegerea punctelor de producţie, gestionarea aprovizionărilor şi a stocurilor de marfă, manipularea, expediţia, transportul, asigurarea riscurilor, vămuirea; toate aceste activităţi se contopesc astăzi într-un tot unitar.

Logistica are o dublă preocupare, şi anume: optimizarea costurilor legate de realizarea operaţiilor enumerate şi în acelaşi timp asigurarea unei calităţi maxime serviciului prestat.

O tendinţă recentă este aceea de globalizare a logisticii, concretizată în două aspecte: creşterea puternică a productivităţii în transporturi şi progrese însemnate în ceea ce priveşte circulaţia informaţiei.