inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/pana-la-urma-impotriva-cui-luptam/

Până la urmă, împotriva cui luptăm?Simbolul unif icator af lat în spatele forţelor prodigios de variate ut ilizate în cadrul atacului esteîntotdeauna acelaşi: ura comună faţă de civilizaţ ia Occidentului permite ca cei mai înverşunaţ imachişt i islamici să mărşăluiască, pe străzile New York-ului şi Paris-ului, mână în mână cu militanţ iigay-işt i, feminişt i şi avort işt i, pe care în ţările lor proprii i-ar condamna sumar la moarte.

„Af inal, lutamos contra quem?”Olavo de CarvalhoDiário do Comércio, 11 februarie 2008

Acum aproape optzeci de ani, mişcarea revoluţ ionară a reuşit să-şidef inească obiect ivul unif icat al eforturilor ei, ceea ce îi permite deatunci să obţ ină tot mai mult succes în acţ iuni strategice la scarămondială, t recând peste nenumăratele sale divergenţe interne şi chiarfolosindu-le în mod prof itabil ca instrumente de camuflaj sau de adaptare la varietateacircumstanţelor. Acest obiect iv – distrugerea civilizaţ iei Occidentului – a fost schiţatsimultan de trei surse diferite: f ilosoful ungur Georg Lukacs, liderul comunist italianAntonio Gramsci şi specialişt ii în şt iinte sociale ai Şcolii de la Frankfurt .

Pe măsură ce aceste voci se af irmau ca cele mai inf luente asupra intelectualităţ ii stângiste,conşt iinţa obiect ivului se răspândea prin toate ramurile mişcării revoluţ ionare, pregăt ind marilerăzboaie culturale de agresiune care vor izbucni începând din anii 60 şi care, indiferente la cădereaURSS, cont inuă până astăzi cu intensitate crescândă, obţ inând victorii tot mai devastatoare,printre care cucerirea pract ic a întregului establishment cultural, mediat ic şi universitar nord-american, impunerea normelor “corecte polit ic” în vocabularul dezbaterilor publice şi peste totdistrugerea mijloacelor de apărare culturală ale aproape tuturor naţ iunilor europene, aşezându-leîn genunchi în faţa dominaţ iei inamicului. În toate aceste cazuri, simbolul unif icator af lat în spateleforţelor prodigios de variate ut ilizate în cadrul atacului este întotdeauna acelaşi: ura comună faţăde civilizaţ ia Occidentului permite ca cei mai înverşunaţ i machişt i islamici să mărşăluiască, pestrăzile New York-ului şi Paris-ului, mână în mână cu militanţ ii gay-işt i, feminişt i şi avort işt i, pe careîn ţările lor proprii i-ar condamna sumar la moarte.

Până şi vinovăţ iile proprii mişcării revoluţ ionare îi pot f i imputate de aceasta vict imei sale,permiţându-i să descarce asupra ei toată ura şi dispreţul inconşt ient pe care le-a acumulatîmpotriva sa proprie de-a lungul istoriei sale de crime şi orori. Nu există niciun stângist pe lume caresă se recunoască vinovat moral de genocidul soviet ic, chinez sau cambogian. Cu cât acesterealităţ i îi inspiră mai multă oroare, cu atât i se pare mai monstruos capitalismul occidental.

Faptul că civilizaţ ia care face obiectul urii nu este un bloc omogen, ci un amalgamdeconcertant de confuz de curente incompat ibile între ele, nu-i perturbă cu nimic detractorii şi nuface deloc t irul lor mai puţ in precis. “Civilizaţ ia occidentală”, aşa cum o înţeleg ei, nu este unconcept def inibil raţ ional, este un simbol: este suf icientă o ochire în direcţ ia respect ivă, şi orice seva găsi în apropiere va f i at ins de t ir. Simbolurile există tocmai ca să unif ice contrariile: dacă vrei sădistrugi civilizaţ ia occidentală, o poţ i acuza fără dif icultate de materialism scient ist sau de teocraţ iecreşt ină, de expansionism imperialist sau de autodisoluţ ie decadent istă, de libert inism obscen saude moralism represiv. În lumea simbolurilor, aşa cum deja observa lupul din fabulă, apa râului curgeîn ambele sensuri.

Departe de mine intenţ ia de a sugera că mişcarea revoluţ ionară atacă mori de vânt.Dimpotrivă, dacă este vorba de a conduce mişcări de masă şi de a coordona o mult itudine de forţeîn luptă, simbolul este o călăuză mai ef icientă pentru acţ iune decât cele mai elaborate concepteşt iinţ if ice. Acestea, prin propria lor natură, pot numai să cuprindă fracţ iuni separate ale experienţei,nu realitatea concretă. Simbolul, tocmai pentru că sintet izează aspecte contradictorii, îndreaptăprivirea in direcţ ia potrivită, ident if icând ţ inta reală chiar atunci când aceasta nu este clar înţeleasăconceptual, exact cum se întâmplă în acest caz: intelligentzia revoluţ ionară nu este în stare săspună nimic coerent sau valoros despre civilizaţ ia occidentală (dimpotrivă, scrierile stângistebolborosesc de idioţenii în această privinţă), dar reuşeşte perfect să intuiască unde se af lă ea şicare sunt punctele vulnerabile unde o poate at inge cu atacurile sale. Ent itatea împotriva căreia seîntoarce este opacă şi, intelectual, neînţeleasă, dar este suf icient de reală şi de prezentă ca săsimtă duritatea loviturilor care o at ing.

Imunitatea faţă de vinovăţ ie este una dintre t răsăturile def initorii ale mentalităţ ii revoluţ ionare, darnumai după anii 60 ea s-a răspândit în mase întregi, atunci când imaginea simbolică a vict imeiispăşitoare a devenit vizibilă în mod universal: din cavernele lui Al-Qaeda până la campusurileuniversitare din California, de la înaltele comandamente ale organismelor internaţ ionale până înadâncurile cluburilor de sadomasochism, ura faţă de Occident este licenţa care garanteazălibertatea de a comite păcate şi abateri fără vinovăţ ie.

Atât de cuprinzătoare este forţa unif icatoare a simbolului af lat în spatele mult itudinii de ţ inte, încâtpână şi vinovăţ iile proprii mişcării revoluţ ionare îi pot f i imputate de aceasta vict imei sale,permiţându-i să descarce asupra ei toată ura şi dispreţul inconşt ient pe care le-a acumulatîmpotriva sa proprie de-a lungul istoriei sale de crime şi orori. Nu există niciun stângist pe lume caresă se recunoască vinovat moral de genocidul soviet ic, chinez sau cambogian. Cu cât acesterealităţ i îi inspiră mai multă oroare, cu atât i se pare mai monstruos capitalismul occidental.Imunitatea faţă de vinovăţ ie este una dintre trăsăturile def initorii ale mentalităţ iirevoluţ ionare, dar până in secolul XX această t răsătură apare numai în mod localizat , limitată lagrupuri militante bine def inite. Numai după anii 60 ea s-a răspândit în mase întregi de populaţ ie,atunci când imaginea simbolică a vict imei ispăşitoare a devenit vizibilă în mod universal: dincavernele lui Al-Qaeda până la campusurile universitare din California, de la înaltele comandamente

cavernele lui Al-Qaeda până la campusurile universitare din California, de la înaltele comandamenteale organismelor internaţ ionale până în adâncurile cluburilor de sadomasochism, ura faţă deOccident este licenţa care garantează libertatea de a comite păcate şi abateri fără vinovăţ ie.

Canalizând împotriva acestei ţ inte simbolice toate vinovăţ iile şi resent imentele umanităţ ii, mişcarearevoluţ ionară a depăşit limitările unui discurs ideologic care apela numai la porţ iuni specif ice depopulaţ ie. S-a erijat în administrator global al urii psihot ice organizate. A fost un teribil „saltcalitat iv”, cum ar f i zis Mao Dzedong. Însoţ it de înlocuirea vechii structuri ierarhice de part id cu nouaorganizare f lexibilă în „reţele”, ea şi-a crescut forţa de agresiune a mişcării în aşa măsură încât adevenit imună la dezvăluirea crimelor sale şi celor mai scandaloase eşecuri ale sale din domeniuleconomico- social.

Reacţ ia conservatoare cont inuă să f ie dispersată şi f ragmentară, împotriva unor ţ inte parţ iale şicontradictorii în spatele cărora nu se întrevede nici cel mai mic semnal al unei ident ităţ i. Se pare căexistă din partea conservatorilor un refuz sau o teamă de a percepe chipul unitar al inamicului subvariatele sale manifestări.

Nu este lipsit de interes să observăm că această realizare a fost lucrarea postumă a unor gânditoricare, în viaţă, păreau dislocaţ i din curentele dominante ale comunismului internaţ ional. La Moscovaşi la Pekin, Lukacs, Gramsci şi f rankfurt ienii au rămas multă vreme neluaţ i în seamă. Ucenicii lor dela New York şi Paris au fost cei care au reînnoit de sus şi până jos mişcarea revoluţ ionară începânddin anii 60, integrând în noua perspect ivă până şi anumite curente de resent iment pe care vecheaortodoxie comunistă le-ar f i dispreţuit ca anarhice şi mic-burgheze, ca de exemplu gay-ismul saumişcarea pentru liberalizarea drogurilor. În această perspect ivă, căderea URSS, departe de a puteaf i considerată o înfrângere, a fost de fapt un sacrif iciu necesar pentru revigorarea generală aorganismului revoluţ ionar. Revoluţ ia în sânul revoluţ iei, cum a numit-o Régis Débray, s-a realizatprin mijloace pe care însuşi Débray, în vremea respect ivă, nu şi le putea închipui.

În „războiul contra terorismului”, de exemplu, autorităţ ile SUA insistă să desemneze radicalismulislamic drept un fenomen singular şi sui generis, nu numai amputat de cele mai patente rădăciniistorice ale sale în mişcarea comunistă care l-a pregăt it şi gest ionat punct cu punct, ci separatpână şi de conexiunile sale actuale cu stânga mondială şi cu guvernele Chinei şi Rusiei, fără sprijinulcărora el nu ar f i nimic.

Dar ceea ce este mai important de observat în această ordine de idei, este faptul că, dacăunif icarea ţ intei simbolice a fost principiul upgrade-ului revoluţ ionar, nimic asemănător nu seobserva în tabăra opusă. Peste tot , reacţ ia conservatoare (în Brazilia uneori denumită “liberală”)cont inuă să f ie dispersată şi f ragmentară, îndreptată împotriva unor ţ inte parţ iale şi contradictoriiîn spatele cărora nu se întrevede nici cel mai mic semnal al unei ident ităţ i, cu atât mai puţ inimaginea strălucitoare a unui simbol unif icator. Dimpotrivă, se pare că există din parteaconservatorilor un refuz sau o teamă de a percepe chipul unitar al inamicului sub variatele salemanifestări.

În recentul „război împotriva terorismului”, de exemplu, autorităţ ile nord-americane insistăsă desemneze radicalismul islamic drept un fenomen singular şi sui generis, nu numaiamputat de cele mai patente rădăcini istorice ale sale în mişcarea comunistă care l-a pregăt it şigest ionat punct cu punct, ci separat până şi de conexiunile sale actuale cu stânga mondială şi cuguvernele Chinei şi Rusiei, fără sprijinul cărora el nu ar f i nimic.

Nu menţ ionez antagonismele explicite care corodează dreapta pe dinăuntru, făcând din anumitefracţ iuni ale ei instrumente în mod inconşt ient docile faţă de o strategie adversă care t ranscendeorizontul său de viziune. Cruciada lui Pat Buchanan împotriva comerţului liber sau atacurile ant i-religioase ale neo-ateismului liberal sunt exemple cât se poate de limpezi de contradicţ ii internecare, în absenţa unei imagini unif icate a inamicului ce t rebuie combătut , nu pot f i absorbite într-ostrategie generală şi sfârşesc prin a sluji numai la slăbirea frontului conservator.

Când vorbesc despre America Lat ină, polit icienii de la Washington se refera la Hugo Chávezşi Evo Morales ca şi cum ar f i cazuri excepţionale şi izolate, şi nu piese integrante ale mariimaşini revoluţ ionare a Forului de la São Paulo. Ajung la culmea de a-şi inchipui că Lula – chiarideologul şi fondatorul Forului – ar f i cea mai bună „alternat ivă democrat ică” împotriva planurilor dedominaţ ie cont inentală ale dictatorului venezuelean. Şi, prefăcându-se intenţ ionat orbi faţă decont inuitatea dintre comunism şi chavism, de mii de ori reaf irmată chiar de către adunările Foruluide la São Paulo, apelează la et icheta de „populism” pentru a evita menţ iuni la vechiul şi bunulmarxism-leninism, căruia ast fel îi garantează o reîncarnare confortabilă sub acoperireaanonimatului. Unii fac aceasta din iluzie t riumfalistă, pentru că le place să-şi închipuie că aucâşt igat Războiul Rece şi nu pot să accepte că au purtat cel mult o bătălie, că războiul cont inuă lascară mai mare şi mai complexă. Alţ ii, ca însuşi George W. Bush, au căzut în această capcanăpentru ca au fost formaţ i la şcoala “realistă” a lui Hans Morgenthau şi, raţ ionând numai în termenide puteri statale, fără să evalueze corect liniile de forţă ideologice care t rec peste f ront ierelenaţ ionale, consideră că este posibilă unif icarea stângii şi dreptei americane într-o luptă patriot icăîmpotriva unui inamic extern. Au devenit ast fel lipsiţ i de apărare în faţa inamicului intern care s-aprefăcut doar că le este aliat în primele săptămâni după 11 septembrie pentru a putea mai cuuşurinţă să-i înjunghie în spate în anii care au urmat (v. Kenneth Timmerman, Shadow Warriors.The Untold Story of Traitors, Saboteurs, and The Party of Surrender, New York, Crown Forum,2007, ca şi art icolul meu despre alegerile americane în Digesto Econômico din această lună). Înoricare dintre variante, rezultatul este slăbirea şi înfrângerea.

Nu menţionez, este limpede, antagonismele explicite care corodează dreapta pe dinăuntru,făcând din anumite f racţ iuni ale ei instrumente în mod inconşt ient docile faţă de o strategieadversă care t ranscende orizontul său de viziune. Cruciada lui Pat Buchanan împotriva comerţuluiliber sau atacurile ant i-religioase ale neo-ateismului liberal sunt exemple cât se poate de limpezi decontradicţ ii interne care, în absenţa unei imagini unif icate a inamicului ce t rebuie combătut , nu potf i absorbite într-o strategie generală şi sfârşesc prin a sluji numai la slăbirea frontului conservator.

De-a lungul multor art icole şi conferinţe, am insistat asupra necesităţ ii urgente de a dareacţ iei conservatoare o ţ intă unif icată, o imagine clară a inamicului de combătut . Numaiaceasta va permite absorbirea într-o strategie cuprinzătoare şi funcţ ională mult iplele forţedisparate care se agită în sânul „dreptei”. Cred că noţ iunea de „mişcare revoluţ ionară”, în sensul încare am elaborat-o în cercetări stăruitoare şi am ilustrat-o inclusiv în art icole publicate în acestziar, furnizează acea ţ intă unif icată şi are şi avantajul de a nu f i – ca „civilizaţ ia occidentală” arevoluţ ionarilor- simbolul nebulos al unei realităţ i opace, ci o structură perfect ident if icabilă întemeni riguroşi din punct de vedere intelectual.

Mă tem doar că strădaniile mele în acest sens să nu f ie la fel de bine folosite precum au fost , înBrazilia, avert ismentele pe care le-am publicat în legătură cu Forul de la São Paulo.