ingrasaminte chimice

www.precis.ro

© Prof. univ. Gheorghe Budoi - [email protected] - 0724 01 57 89 Facultatea de Agricultură, USAMV Bucureşti - Catedra Pedologie, Agrotehnică şi Agrochimie

1

Moto: Îngrăşământ – produs destinat a fertiliza un sol nefertil, care hrăneşte o populaţie fertilă, ce suprapopuleazăo lume fragilă (Borlaug şi Dowswell, 1993)

1. ÎNGRĂŞĂMINTE CHIMICE

1.1. CLASIFICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR ŞI MODUL DE EXPRIMARE A CONŢINUTULUI DE ELEMENTE NUTRITIVE

Un îngrăşământ este un produs natural sau de sinteză, mineral sau organic,

simplu sau complex, aplicat în sol, pe sol sau pe plantă şi destinat a completa rezerva de elemente nutritive a solului pentru asigurarea creşterii normale a plantelor.

Clasificarea îngrăşămintelor. a) După natura lor: îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice.

b) După modul de obţinere: îngrăşăminte chimice, sau de sinteză, şiîngrăşăminte naturale. În grupa îngrăşămintelor chimice sunt incluşi impropriu şi unii compuşi minerali naturali, cum sunt fosforitele neactivate şi salpetrul de Chile (azotatul de Na natural). Prin îngrăşăminte naturale de regulă se înţeleg produse organice de origine animală sau vegetală, deşi aici intră şi compuşinaturali minerali ca cei menţionaţi mai sus.

c) După mărimea dozelor în care se folosesc: îngrăşăminte cu macroelemente (N, P, K, Mg), aplicate în doze de zeci sau chiar sute de kg substanţă activă (s.a.)/ha, de regulă în fiecare an, şi îngrăşăminte cu microelemente, aplicate în doze de ordinul kg element/ha o dată la câţiva ani.

d) După numărul de elemente nutritive esenţiale care interesează sistemul de fertilizare: îngrăşăminte simple, cu un singur element de interes agrochimic pentru fertilizare, şi îngrăşăminte complexe şi mixte, cu două sau mai multe elemente nutritive esenţiale.

e) După modul de condiţionare: îngrăşăminte solide (cristalizate, pulbere, granulate, sub formă de tablete), îngrăşăminte lichide şi îngrăşăminte sub formăde suspensii.

Modul de exprimare a conţinutului de elemente nutritive din îngrăşăminte. Industria a impus exprimarea în % substanţă activă (s.a.), care este cel mai larg folosită, prin aceasta înţelegându-se % N, P2O5, K2O, CaO,

www.precis.ro


2

MgO, S, iar în cazul microelementelor % element: B, Cu, Fe, Mn, Mo, Zn. Exprimarea în % element este mai uşor de folosit în calcule şi este şi mai corectă din punctul de vedere al nutriţiei plantelor, pe plan mondial existând tendinţa de trecere la acest mod de exprimare. Pentru trecere de la concentraţia în element la cea în oxid, respectiv din oxid în element, se folosesc factorii înmulţitori din tabelul 1.1.1 (de exemplu: % P2O5 = % P × 2,29, iar % P = % P2O5 × 0,436). În cazul îngrăşămintelor complexe se folosesc două moduri de exprimare: fie prin conţinutul în % de s.a. în ordinea N:P:K, de exemplu 16:48:0 arătând că îngrăşământul conţine 16 % N, 48 % P2O5 şi 0 % K2O, fie sub forma raportului relativ dintre conţinutul de s.a., azotul fiind considerat egal cu unitatea, de exemplu un îngrăşământ 1:2:1 arătând că la o parte N există douăpărţi P2O5 şi o parte K2O.

Tabelul 1.1.1

Coeficienţii de de trecere de la elemente la oxizi şi invers Elementul Coeficientul Oxidul Oxidul Coeficientul Elementul

× ×

P 2,29 P2O5 P2O5 0,436 P K 1,2 K2O K2O 0,83 K Ca 1,4 CaO CaO 0,71 Ca Mg 1,66 MgO MgO 0,6 Mg

1.2. SORTIMENT, CARACTERISTICI, EFICIENŢĂ AGRONOMICĂ

1.2.1. Îngrăşăminte chimice simple cu macroelemente

1.2.1.1. Îngrăşăminte cu azot

Îngrăşăminte simple cu azot se produc la combinatele de la Arad, Bacău, Craiova, Făgăraş, Piatra-Neamţ, Slobozia şi Târgu-Mureş, acestea fiind astfel amplasate încât să asigure necesarul pentru întregul teritoriu al ţării cu cheltuieli minime de transport.

După forma azotului conţinut, îngrăşămintele cu N se clasifică ca în tabelul 1.1.2.

După gradul de solubilitate a N din îngrăşământ avem: îngrăşăminte solubile, aici intrând majoritatea îngrăşămintelor obişnuite cu azot, şiîngrăşăminte cu N greu solubile, produse special în acest scop. În continuare se prezintă pe larg cele mai utilizate tipuri de îngrăşăminte cu N.

www.precis.ro


3

Tabelul 1.1.2

Clasificarea îngrăşămintelor cu azot după forma de N conţinută

Grupa de îngrăşăminte Tipul de îngrăşământ Formula Conţinutul de N, %

amoniac anhidru NH3 82 sulfat de amoniu (NH4)2SO4 21 a) Cu N amoniacal clorură de amoniu NH4Cl 26 azotat de K KNO3 14 azotat de Ca Ca(NO3)2 15 b) Cu N nitric azotat de Na NaNO3 16 azotat de amoniu NH4NO3 33 nitrocalcar NH4NO3·CaCO3 20 c) Cu N nitric şi

amoniacal sulfonitrat de amoniu NH4NO3·(NH4)2SO4 26 uree CO(NH2)2 46 d) Cu N amidic cianamidă de calciu CaCN2 21

1.2.1.1.1. Îngrăşăminte cu N amoniacal

Amoniacul anhidru, NH3. Este cel mai concentrat îngrăşământ cu azot, ceea ce reprezintă un mare avantaj, el conţinând 82 % N.

Solubilitatea1 în apă este de 89,9 g/100 cm3 la rece şi 7,4 la 100 ºC. Amoniacul se produce prin sinteză din H şi N la temperatură şi presiune ridicatăsub influenţa unor catalizatori speciali. În condiţii obişnuite de temperatură şipresiune este un gaz cu miros caracteristic, înţepător, de aceea el se depoziteazăsub formă lichidă, sub presiune. Deoarece necesită echipamente speciale de depozitare şi aplicare, utilizarea lui directă este destul de limitată în ţările europene; în SUA, însă, ocupă aproape jumătate din totalul N aplicat.

Amoniacul anhidru poate fi folosit direct ca îngrăşământ sau pentru producerea altor îngrăşăminte cu N. Aplicarea lui se face prin injectare în sol, la cca 20 cm pe solurile cu textură mijlocie şi la 15 cm pe cele cu textură grea, cu ajutorul unor tuburi amplasate în spatele unor cuţite tăietoare. Pierderile de N prin volatilizare scad cu creşterea umidităţii solului şi a adâncimii de încorporare şi cu scăderea distanţei dintre dispozitivele de injectare în sol, şicresc cu creşterea temperaturii. De aceea se recomandă ca aplicarea să nu se facă în sol uscat şi să aibă loc pe timp noros (răcoros). Amoniacul anhidru se poate aplica şi cu apa de irigaţie când, pentru reducerea pierderilor prin volatilizare, se introduc soluţii acide stabilizatoare, care menţin pH-ul sub 8,2 (Caramete, 1990).

Amoniacul anhidru este un îngrăşământ cu reacţie fiziologică bazică, pH-ul solului crescând după aplicarea lui datorită formării hidroxidului de amoniu cu

1 Constantele de solubilitate şi densităţile substanţelor pure la toate îngrăşămintele provin din "Handbook of Chemistry and Physics", R. C. West (editor), The Chemical Rubber Co, 1972 (temperaturile de referinţă sunt în ºC).

www.precis.ro


4

apa din sol. Totuşi, ca în cazul tuturor îngrăşămintelor cu N amoniacal, în urma nitrificării ionilor de amoniu are loc acidifierea solului datorită ionilor de H+

rezultaţi, pH-ul scăzând sub cel iniţial. De aceea se va evita aplicarea amoniacului anhidru pe soluri acide. Pentru neutralizarea acidităţii reziduale sunt necesare 148 kg CaCO3/100 kg amoniac anhidru (1,8 kg CaCO3/kg N).

Sulfatul de amoniu, (NH4)2SO4. Conţine 21 % N şi 24 % S şi este un îngrăşământ rezultat ca subprodus din industria firelor şi fibrelor sintetice şi din industria oţelului. Este cristalizat, foarte solubil în apă şi nu este higroscopic.Solubilitatea în apă a substanţei pure este de 70,6 g/100 cm3 la 0 ºC şi 103,8 la 100 ºC, iar densitatea este de 1,769 g/cm3 sau 1,769 t/m3 (la 50 ºC), volumul unei tone fiind de 0,565 m3. În stare pură are culoare albă, dar ca subprodus industrial poate fi galben murdar sau negricios. Dintre îngrăşămintele cu N, sulfatul de amoniu are cel mai puternic efect acidifiant rezidual pe kg N aplicat, de aceea este contraindicat pe solurile acide, fiind recomandat numai pe solurile alcaline. Pentru neutralizarea acidităţii reziduale sunt necesare 113 kg CaCO3/100 kg (NH4)2SO4 (5,3 kg CaCO3/kg N). Datorită conţinutului ridicat de sulf, (NH4)2SO4 este un bun îngrăşământ pentru solurile deficitare în acest element. Pentru evitarea pierderilor de N prin volatilizare sub formă de NH3, pe solurile calcaroase şi pe cele alcalinizate îngrăşământul trebuie încorporat în sol. Din acelaşi motiv, nu se aplică o dată cu amendamentele calcaroase.

Pentru orezării sulfatul de amoniu este un îngrăşământ mai bun decât îngrăşămintele cu azot nitric, condiţiile de anaerobioză ducând la pierderi importante de azot prin denitrificarea ionilor NO3

–. Totuşi, în condiţii de submersie (anaerobioză), ionul sulfat este redus la hidrogen sulfurat (H2S), care este toxic pentru plante. În condiţii normale, H2S rezultat precipită rapid cu Fe şi Mn. După mulţi ani de folosire, pe anumite soluri conţinutul acestor elemente scade, astfel că precipitarea H2S nu mai este suficient de rapidă şi o parte rămâne liberă, afectând plantele (Tisdale şi Nelson, 1975).

Clorura de amoniu, NH4Cl. Conţine 26 % N şi 66 % Cl. În stare pură este cristalizată cubic, incoloră, puţin higroscopică, solubilitatea în apă este de 103,8 g/100 cm3 la 0 ºC şi 75,8 g la 100 ºC, iar densitatea este de 1,527 g/cm3.Volumul unei tone este de 0,655 m3. Pentru neutralizarea acidităţii reziduale sunt necesare 1,28 kg CaCO3/kg NH4Cl sau 4,9 kg CaCO3/kg N. Deşi nu este un îngrăşământ foarte răspândit, este excelent pentru orezării deoarece nu se pierde azot prin denitrificare şi, în plus, nu prezintă dezavantajul producerii H2S, ca în cazul sulfatului de amoniu. Nu se recomandă la culturi care nu suportă clorul, cum sunt solanaceele, şi nici pe solurile acide.

1.2.1.1.2. Îngrăşăminte cu N nitric

Azotatul de sodiu, NaNO3. Este un îngrăşământ natural, cunoscut ca salpetru de Chile, sau de sinteză. Are un conţinut scăzut de azot, cca 16 % N,

www.precis.ro


5

este solid, cristalizat, de culoare albă. Este foarte uşor solubil în apă,solubilitatea substanţei pure fiind de 92,1 g/100 cm3 la 25 ºC şi 180 la 100 º, iar densitatea este de 2,261 g/cm3, volumul unei tone fiind de 0,442 m3. Produsul pur nu este higroscopic. Zăcământul natural din Chile conţine 20-60 % NaNO3.Azotatul de sodiu se extrage din zăcământ prin dizolvare în apă, după care urmează evaporarea apei şi cristalizarea substanţei.

Având reacţie fiziologică alcalină, NaNO3 este recomandat pe solurile acide. Se foloseşte însă puţin ca îngrăşământ. Sfecla, având un consum mai ridicat de Na decât alte culturi, răspunde bine la fertilizarea cu NaNO3.

Azotatul de calciu, Ca(NO3)2. Este cunoscut şi ca salpetru de Norvegia şieste o sare albă, cristalizată, foarte solubilă în apă. Când cristalizează cu o moleculă de apă, Ca(NO3)2·H2O, conţine 15,3 % N, iar pe măsură ce cristalizează cu mai multe molecule conţinutul de N şi gradul de higroscopicitate scade, Ca(NO3)2·4H2O conţinând doar 11,8 % N.

Solubilitatea în apă a Ca(NO3)2 anhidru, în g/100 cm3, este de 121,2 la 18 ºC şi 376 la 100º, iar densitatea este de 2,504 g/cm3 (la 18º); solubilitatea Ca(NO3)2·H2O este de 45,9 la 0º şi 89,6 la 91º, iar densitatea este de 2,23 g/cm3

(la 34º); Ca(NO3)2·4H2O este şi mai solubil în apă: 266 la 0º şi 660 la 30º, iar densitatea este de 1,82–1,896. Azotatul de calciu are un efect alcalinizant asupra reacţiei solului, de aceea este excelent pe solurile acide, fiind şi o importantăsursă de Ca direct accesibil.

Dezavantaje: este un îngrăşământ foarte higroscopic şi are un conţinut scăzut de N; costul ridicat pe kg N aplicat, fapt ce-l recomandă în primul rând pentru culturi aducătoare de profit: flori, legume, în special culturi de seră.

Azotatul de potasiu, KNO3. Este prezentat la îngrăşăminte complexe.

1.2.1.1.3. Îngrăşăminte cu N nitric şi amoniacal Azotatul de amoniu, NH4NO3. Îngrăşământul conţine 33–34 % N, jumătate

sub formă nitrică şi jumătate sub formă amoniacală, fiind o excelentă sursă de Npentru plante. Este unul dintre cele mai folosite îngrăşăminte cu N. Se prezintăsub formă de granule de culoare gălbuie şi este foarte solubil în apă şi foarte higroscopic; de aceea se ambalează în saci din material plastic.

Solubilitatea în apă este de 118,3 g/100 cm3 la 0 ºC şi 871 la 100 ºC. Dizolvarea în apă decurge cu absorbţie puternică de căldură. Densitatea este de 1,725 g/cm3 (la 25 ºC) ca substanţă pură şi de 0,8 g/cm3 sau 800 kg/m3 ca îngrăşământ granulat, volumul unei tone de îngrăşământ fiind de 1,25 m3.

Fiind un puternic agent oxidant, în prezenţa materialelor bogate în carbon, uşor inflamabile (oxidabile), cum sunt produsele petroliere, azotatul de amoniu face explozie (vezi şi par. 1.2.4). Pericolul de explozie creşte cu temperatura şipresiunea, de aceea NH4NO3 nu se depozitează în straturi prea înalte.

Este un îngrăşământ cu efect acidifiant; pentru neutralizarea acidităţii

www.precis.ro


6

reziduale sunt necesare 0,6 kg CaCO3/kg NH4NO3 (1,7 kg CaCO3/kg N). Se poate aplica pe toate solurile şi la toate culturile, atât la fertilizarea de bază, cât şi la cea suplimentară, în cursul vegetaţiei. NH4NO3 se foloseşte la prepararea soluţiilor cu N. Datorită oxizilor de azot care scapă în atmosferă în procesul de fabricaţie, cu efecte negative asupra stratului de ozon, producerea acestui îngrăşământ este supusă tot mai mult unor restricţii din considerente de protecţie a mediului.

Nitrocalcarul, NH4NO3·CaCO3. Este cunoscut şi ca nitrocalcamoniu. Se produce din azotat de amoniu şi carbonat de calciu (15–25 %) şi conţine în general 18–20,5 % N şi 6–10 % Ca, cele două forme de azot existând în proporţii egale. Concentraţia de N poate însă varia de la 15 la 28 % N şi chiar mai mult, în ultima vreme existând tendinţa să se producă nitrocalcar cu un conţinut cât mai mare de N (Calistru ş.a., 1984). Nitrocalcarul are avantajul cănu prezintă pericol de explozie ca azotatul de amoniu.

Conţine Ca şi nu are efect acidifiant, fapt care-l recomandă în mod special pe solurile acide. Îngrăşământul este granulat, cu granule de diferite forme, mărimi şi culori, cel mai adesea culoarea fiind galben murdar. Este higroscopic, dar mai puţin ca azotatul de amoniu.

Sulfonitratul de amoniu, NH4NO3·(NH4)2SO4. Conţine 25–26 % N şi 15 %S, are proprietăţi care permit o excelentă manipulare şi depozitare, este un îngrăşământ cu un conţinut destul de ridicat de N şi care, conţinând şi S, este bun pentru soluri alcaline deficitare atât în azot cât şi în sulf (Tisdale ş.a., 1975). Are un efect rezidual acidifiant cu 30 % mai mult decât azotatul de amoniu.

1.2.1.1.4. Îngrăşăminte cu N amidic

Ureea, CO(NH2)2. Ca îngrăşământ conţine 46 % N, este foarte solubilă în apă (100 g/100 cm3 la 18 ºC) şi are o densitate de 1,3 g/cm3, volumul unei tone fiind de 0,77 m3. Este singurul îngrăşământ organic de sinteză. Datorităconţinutului ridicat de N, fapt ce reduce cheltuielile de transport, depozitare şiaplicare, ca şi a faptului că este mai puţin higroscopică şi nu prezintă pericol de explozie, ureea ia tot mai mult locul azotatului de amoniu. Se prezintă sub formă de granule rotunde, perlate, de culoare albă.

Conţinutul de biuret rămas din procesul de fabricaţie trebuie să fie scăzut, sub 1,5–2 %, acesta având efect toxic asupra plantelor. Mai ales când ureea se foloseşte pentru fertilizări foliare, concentraţia de biuret a soluţiei aplicate nu trebuie să depăşească 0,2 %.

Datorită ionilor de amoniu care rezultă prin hidroliza ureei, proces urmat de nitrificare, ureea are un efect rezidual acidifiant pe kg N similar amoniacului anhidru, pentru neutralizarea acidităţii dezvoltate fiind necesare 1,8 kg CaCO3/kg N.

Ureea se poate aplica atât la fertilizarea de bază, cât şi în cursul vegetaţiei.

www.precis.ro


7

Nu se recomandă aplicarea la semănat sau plantat, deoarece amoniacul care rezultă prin hidroliză are efecte vătămătoare asupra germenilor sau tinerelor plăntuţe. Pe solurile carbonatice trebuie evitată aplicarea la suprafaţa solului fără încorporare datorită pierderilor de N sub formă amoniacală, în urma hidrolizei rezultând carbonat de amoniu, care este instabil şi se descompune în NH3 şi CO2. Asemenea pierderi au loc şi pe alte tipuri de soluri, dar sunt mai reduse. De aceea, în general se recomandă încorporarea îngrăşământului, pierderile scăzând cu adâncimea de încorporare. Prin tratarea ureei cu inhibitori ai ureazei, enzima responsabilă de desfăşurarea hidrolizei, se reduc pierderile de N prin volatilizare datorită hidrolizei rapide a ureei.

Cianamida de calciu, CaCN2. Este un îngrăşământ cu 18–22 % N, granulat, de culoare cenuşie sau cenuşie-negricioasă, higroscopic, deşisolubilitatea în apă este redusă: 2,5 g/100 cm3 (Caramete, 1990). CaCN2 are reacţie fiziologică alcalină, ceea ce o recomandă pe solurile acide. Datorităsolubilităţii scăzute în apă este indicată pentru fertilizarea de bază, fiind însăcontraindicată la semănat sau plantat. Ca îngrăşământ este folosită foarte puţin în prezent.

1.2.1.1.5. Îngrăşăminte cu azot cu solubilitate lentă

Reducerea solubilităţii îngrăşămintelor cu azot contribuie implicit la reducerea pierderilor de N prin volatilizare, şi mai ales prin levigare sub formănitrică sau chiar amoniacală. Din această grupă de îngrăşăminte fac parte (Tisdale şi Nelson, 1975, Emilia Dorneanu, 1997):

– Ureea peliculată cu sulf, cu 20–39 % N în funcţie de grosimea peliculei de sulf.

– Ureoform, UF, este o ureo-formaldehidă sub formă de pulbere şi conţine 39 % N, solubilitatea în apă rece a produsului fiind sub 0,1 %.

– Crotonilidendiureea, CDU, este o ureo-crotonaldehidă cu 28-30 % N. Se prezintă sub formă de pulbere, iar solubilitatea în apă este sub 0,2 %.

– Izobutilidendiureea, IBDU, conţine 34 % N şi este condiţionată ca pulbere. Solubilitatea în apă este sub 0,5 %.

Marele dezavantaj al acestor îngrăşăminte este că sunt scumpe, motiv pentru care nu se folosesc la culturi de câmp. Se recomandă în special pentru culturi cu perioadă lungă de vegetaţie şi de consum al azotului şi mai ales pentru culturi foarte profitabile, arbuşti, plante ornamentale.

Avantaje: folosirea lor contribuie la creşterea gradului de utilizare a N prin reducerea pierderilor, în special pe solurile nisipoase şi pe cele irigate, pe care pierderile prin levigare sunt mai mari; poate fi aplicată întreaga doză o dată,reducându-se astfel cheltuielile de aplicare.

1.2.1.1.6. Îngrăşăminte lichide cu azot (soluţii cu N)

www.precis.ro


8

Soluţii cu azot fără presiune de vapori. Conţin între 16–32 % N, sunt soluţii apoase care nu conţin amoniac liber şi se obţin prin solubilizarea azotatului de amoniu, ureei, sulfatului de amoniu, azotatului de calciu, fie singure, fie în amestec. Cel mai des sunt folosite soluţiile de azotat de amoniu şiuree.

Soluţii cu azot cu presiune de vapori scăzută. Sunt soluţii apoase care conţin amoniac liber care exercită o anumită presiune de vapori. Când se obţin doar din solubilizarea amoniacului în apă poartă numele de ape amoniacale, iar când la amoniac se adaugă alte îngrăşăminte cu azot poartă numele de amoniacaţi. Cu excepţia apei amoniacale, la care concentraţia de N variază între 20–25 %, soluţiile cu presiune de vapori au de regulă concentraţii mai mari de N decât cele fără presiune de vapori, respectiv între 30–46 %. Aceste soluţii au acţiune corozivă asupra metalelor, deşi mai redusă ca a amoniacului anhidru.

Nomenclatura soluţiilor cu azot. Acestea au o nomenclatură specială,acceptată de industria de îngrăşăminte, alcătuită dintr-un număr format din trei cifre care indică conţinutul procentual de N×10 (primele 2 cifre indică partea întreagă, iar cea de-a treia partea zecimală, virgula fiind omisă), urmat în paranteză de alte trei numere care indică în ordine conţinutul în % (valori întregi) din greutate al amoniacului, azotatului de amoniu şi ureei.

De exemplu 320 (0–45–34) indică o soluţie cu azot care are 32,0 % N, 0 % amoniac, 45 % azotat de amoniu şi 34 % uree. Dacă soluţia conţine un al 4-lea îngrăşământ cu azot, el va apărea ca al 4-lea număr în paranteză şi va fi explicat pe etichetă. Când primul număr din paranteză este 0, aceasta indică o soluţie fără presiune de vapori. În România, în faţa codului numeric se trece şi litera A care arată că este o soluţie cu azot, exemplul de mai sus devenind A320 (0–45–34).

Exemple de soluţii cu azot (Follet ş.a., 1981): a) fără presiune de vapori: 160 (0–46–0), 17,5 (0–50–0), 200 (0–57–0), 280 (0–39–30), 300 (0–42–32), 320 (0–45–34);

b) cu presiune de vapori scăzută: ape amonicale (conţin doar amoniac): 201 (24–0–0), 247 (30–0–0); amoniacaţi: 300 (18–27–25), 370 (17–67–0), 410 (19–58–11), 410 (22–65–0).

Soluţiile cu azot se caracterizează prin temperatura critică de cristalizare,care creşte o dată cu creşterea concentraţiei. Acest indice arată până la ce temperatură pot fi aplicate.

Aplicare. Soluţiile fără presiune se pretează la o gamă largă de metode de aplicare: la suprafaţa solului, în sol, cu apa de irigaţie, cu erbicidele etc. Soluţiile cu presiune de vapori scăzută se aplică prin încorporare în sol, fie la fertilizarea de bază, fie în timpul vegetaţiei. Pentru a nu produce arsuri ale frunzelor, trebuie evitată aplicarea pe plante a soluţiilor care conţin azot amoniacal. Chiar soluţiile care conţin uree în concentraţie de peste 4–6 % pot

www.precis.ro


9

produce arsuri pe plante prin hidroliza ureei la amoniac. Când se aplică cu apa de irigaţie, aceasta se face la începutul udării, pentru ca irigarea în continuare cu apă curată să spele plantele. Trebuie evitată aplicarea amoniacaţilor şi a apelor amoniacale, ca de altfel a tuturor îngrăşămintelor cu N amoniacal, o dată cu cea a amendamentelor calcaroase, datorită pierderilor de amoniac.

1.2.1.1.7. Eficienţa agronomică şi armonizarea folosirii îngrăşămintelor cu azot în raport cu solul, planta şi tehnologia de cultură

Comparativ cu celelalte elemente nutritive, N este de departe cel care determină cele mai mari sporuri de recoltă, atât sporuri totale, kg/ha, cât şispecifice, kg/kg s.a. De aceea, pe cele mai multe soluri el este cel mai important factor de nutriţie care limitează creşterea plantelor. Coeficientul de utilizare a Ndin îngrăşământ, Cu, variază între 40-75 % (în medie 50 %) în funcţie de sol, tipul de îngrăşământ, cultură, modul de fracţionare, regimul precipitaţiilor etc.

a) Eficienţa în raport cu solul. Aceasta depinde de conţinutul de humus şiazot mineral şi de activitatea microbiologică din sol, de pH-ul solului, de conţinutul de argilă etc.

Conţinutul de humus şi de N mineral. Eficienţa azotului din îngrăşăminte creşte pe măsură ce scade conţinutul de humus şi de N mineral din sol şiactivitatea microbiologică este mai slabă, deoarece solul pune la dispoziţia plantelor cantităţi din ce în ce mai mici faţă de necesarul plantelor. Se considerăcă la concentraţii scăzute, dar egale, ale celor două forme principale de N în soluţia solului, forma amoniacală este absorbită mai uşor decât cea nitrică, în timp ce la concentraţii ridicate sunt absorbiţi mai intens nitraţii.

pH-ul. Absorbţia NH4+ în plantă are loc cu intensitate maximă la pH neutru

şi este inhibată de creşterea acidităţii (Tisdale ş.a., 1993), în schimb, se consideră că absorbţia nitraţilor este favorizată de aciditatea solului. De aceea, pe solurile foarte acide eficienţa îngrăşămintelor cu azot nitric este mai mare decât a celor cu N amoniacal, cu atât mai mult cu cât ele nu acidifiază solul.

Pe solurile acide se vor aplica îngrăşăminte cu efect fiziologic alcalin: azotat de Ca, de K, de Na, sau al căror efect acidifiant este redus: nitrocalcar, calcuree. Pe aceste soluri este contraindicată folosirea îngrăşămintelor cu efect acidifiant, în special a sulfatului de amoniu, care însă este potrivit pe solurile alcaline.

După potenţialul de acidifiere, respectiv aciditatea echivalentă, Ae (g CaCO3 pentru neutralizarea acidităţii generate în sol de 100 g îngrăşământ) –stabilită prin metodele Pierre//Andrews (Tisdale ş.a., 1975, 1993), îngrăşămintele cu azot se înseriază astfel (valorile sunt mai mici decât cele teoretice): NH3 (148//293) > NH4Cl (128//) > (NH4)2SO4 (110//146) > sulfonitrat de amoniu (93//) > uree (84//166) > fosfat diamoniacal (75//) > amoniacaţi (65–75//) > NH4NO3 (60//) > fosfat monoamoniacal (55//74) > ape

www.precis.ro


10

amoniacale (35–53//). Conţinutul de argilă, textura şi gradul de aeraţie a solului. Pe solurile mai

argiloase, cu textură mai grea, forma nitrică este mai eficientă decât pe solurile nisipoase sau cu textură uşoară, deoarece pierderile prin levigare sunt mai reduse. Pe acestea din urmă sunt mai eficiente îngrăşămintele cu eliberare lentăa azotului, şi chiar cele cu azot amoniacal. Cu cât conţinutul de argilă este mai mare şi argilele au o capacitate mai mare de fixare, cu atât mai mult azot amoniacal este fixat între foiţele mineralelor argiloase şi este mai puţin utilizat de plante. Pe aceste soluri se recomandă folosirea îngrăşămintelor cu N nitric.

În orezării, pe solurile submerse, vor fi evitate îngrăşămintele cu azot nitric. La celelalte culturi, pe solurile puternic compactate eficienţa îngrăşămintelor cu N amoniacal este de aşteptat să fie mai mare decât a celor cu N nitric datorităpierderilor mai mici de N prin denitrificare.

Dacă temperatura solului şi activitatea microbiologică favorizeazănitrificarea rapidă a azotului amoniacal, atunci diferenţele de pierdere prin levigare faţă de îngrăşămintele cu N nitric scad.

Eficienţa azotului din îngrăşăminte scade până la zero pe măsură ce umiditatea solului scade. Punerea în valoare a azotului la maximum are loc în condiţii corespunzătoare de umiditate.

b) Eficienţa în raport cu planta (specia, vârsta) şi forma azotului din îngrăşământ. În general, plantele utilizează bine ambele forme de azot: nitricăşi amoniacală. Aşa sunt cerealele păioase, porumbul, sfecla etc. Există totuşispecii care preferă forma nitrică: conopida, fasolea, tomatele, tutunul şi ţelina; alte specii nu tolerează nitraţii, preferând forma amoniacală: coacăzul, loboda (Tisdale ş.a., 1993).

Lemaire ş.a. (1990) consideră că pentru multe specii floricole, pentru o creştere normală, ponderea N amoniacal poate reprezenta 20 % din cea a N nitric în mediul nutritiv. În prezenţa azotului amoniacal creşterea in vitro aplantulelor de Erica darleyensis este continuă, în timp ce ea este ritmică în prezenţa azotului nitric. Butaşii proveniţi de la plantele mamă de Pelargonium × hortorum alimentate cu o soluţie nutritivă în care predomină N amoniacal faţă de cel nitric (raport 8/6) au o putere rizogenă mai mare decât cei proveniţi de la plante alimentate cu N nitric, fiind astfel posibil să se reducă semnificativ timpul necesar iniţierii primei rădăcini şi să crească viteza de apariţie a rădăcinilor primare.

Unele plante pot folosi direct azotul amidic din uree: citricele, piersicul, ridichile, tutunul (Davidescu ş.a., 1981).

Absorbţia preferenţială a unei forme sau a alteia a azotului variază şi cu vârsta plantelor. Astfel, tomatele şi cartoful folosesc mai bine azotul amoniacal în prima jumătate a perioadei de vegetaţie, iar azotul nitric în cea de-a doua jumătate (Davidescu ş.a., 1992). Leguminoasele utilizează azotul din îngrăşăminte mai puţin eficient decât culturile neleguminoase, ceea ce impune

www.precis.ro


11

aplicarea prioritară la cele din urmă în cazul unui disponibil insuficient. Sub raportul energiei consumate de plantă pentru metabolizarea azotului,

forma amoniacală este cea mai eficientă, deoarece planta nu mai consumăenergie pentru reducerea lui ca în cazul nitraţilor, astfel că este integrată mai uşor în compuşi organici specifici.

Azotul amoniacal nu se acumulează în plantă în concentraţii mari deoarece: este reţinut pe complexul adsorbtiv al solului şi soluţia solului este mai puţin concentrată decât în nitraţi, iar absorbţia are loc treptat; este mult mai repede metabolizat decât forma nitrică; are efecte toxice asupra plantelor la concentraţii mult mai scăzute decât azotul nitric. Concentraţiile ridicate de amoniac în sol distrug germenii şi tinerele plăntuţe în curs de răsărire. Forma nitrică se acumulează în plantă în concentraţii mari, dăunătoare pentru consumator, dar care nu au încă efect negativ asupra plantelor, în special la legume frunzoase cum sunt salata şi spanacul şi la unele rădăcinoase ca morcovul. La aceste specii este recomandată utilizarea de inhibitori ai nitrificării pentru ca acest proces săse desfăşoare mai lent şi acumularea în plantă să aibă loc treptat, mai bine armonizat cu capacitatea plantelor de metabolizare a nitraţilor. Este bine ca la alegerea tipului de îngrăşământ utilizat să se ţină cont de aceste particularităţi.

Redresarea plantelor în caz de carenţă de N este mai rapidă în cazul aplicării azotului nitric decât a celui amoniacal, deoarece ionii de NH4

+ sunt parţial reţinuţi pe complexul adsorbtiv al solului şi astfel absorbiţi în plantă cu intensitate mai redusă.

Determinând o creştere a sistemului radicular şi o sporire a vigorii plantelor, azotul din îngrăşăminte contribuie la folosirea mai eficientă aelementelor nutritive din rezerva solului şi a apei din sol. Azotul din îngrăşăminte determină nu numai sporirea producţiei, ci şi o creştere a calităţii acesteia prin creşterea conţinutului de proteină, de zahăr, a digestibilităţii furajelor etc. În cazul unor doze prea mari este favorizată căderea la cereale, instalarea bolilor foliare, este afectată calitatea producţiei: la sfecla de zahărscade % de zahăr extractibil, crescând cel neextractibil etc.

c) Eficienţa în raport cu tehnica de aplicare şi tehnologia de cultură.Aplicarea fracţionată a azotului, o parte la fertilizarea de bază, o parte la semănat sau plantat şi o parte în vegetaţie, duce la reducerea pierderilor de N prin levigare (în special în condiţii de irigare sau în zone şi ani cu precipitaţii abundente), volatilizare, denitrificare, sporind coeficientul de utilizare productivă a N din îngrăşământ. La fertilizarea de bază, în toamnă, este de preferat să se aplice îngrăşăminte cu azot amoniacal, nu nitric, pentru limitarea pierderilor prin levigare. Aplicarea localizată în sol este mai eficientă decât cea prin împrăştiere pe toată suprafaţa. Încorporarea în sol a ureei şi aîngrăşămintelor cu azot amoniacal sporeşte eficienţa îngrăşămintelor datorităreducerii pierderilor prin volatilizare. Încorporarea în sol a resturilor vegetale celulozice necesită suplimentarea dozei de N cu 6–10 kg N/t paie, coceni,

www.precis.ro


12

tulpini de floarea soarelui etc. Aplicarea foliară determină coeficienţi de utilizare productivă a N mult mai

mari decât aplicarea la sol. Forma nitrică şi chiar cea amidică se pretează mai bine decât cea amoniacală la aplicarea foliară a azotului, deoarece nu produce arsuri pe plante. Aplicarea concomitentă cu tratamentele fitosanitare (erbicidare etc.) determină reducerea costurilor de aplicare. Irigarea contribuie pe de o parte la mărirea pierderilor de N prin levigare, în special a celui nitric, dar pe de altă parte, asigurând o creştere mai intensă a sistemului radicular şi mai viguroasă a plantelor, asigură implicit şi o absorbţie mai intensă a azotului din sol şi din îngrăşământ şi o utilizare productivă mai bună. Pe de altă parte, deşiconsumul total de apă creşte prin irigare, fertilizarea cu azot contribuie la folosirea mai eficientă a apei ca urmare a influenţei sale asupra creşterii sistemului radicular şi a biomase aeriene. Unul dintre factorii cei mai importanţicare guvernează alegerea unui tip de îngrăşământ sau a altuia este costul acestuia, fiind preferate îngrăşămintele cu un preţ mai mic/kg N.

1.2.1.2. Îngrăşăminte cu fosfor

Clasificarea îngrăşămintelor simple cu fosfor. După solubilitatea în apăa fosforului din îngrăşăminte, acestea se clasifică în:

– îngrăşăminte cu P uşor solubil în apă şi uşor accesibil plantelor: superfosfatul simplu, superfosfatul concentrat, polifosfaţii: metafosfatul de Ca (60–65 % P2O5);

– îngrăşăminte cu P greu solubil în apă, dar solubil în solvenţiconvenţionali, moderat accesibil plantelor: fosforitele activate, precipitatul (CaHPO4·2H2O) cu 30–40 % P2O5, zgura lui Thomas (11–24 % P2O5), termofosfaţii (27 % P2O5);

– îngrăşăminte cu P insolubil sau foarte puţin solubil în apă, dar solubil în acizi tari, greu accesibil plantelor: fosforitele neactivate, făina de oase.

Îngrăşămintele cu fosfor solubil în apă se produc la combinatele de la Valea Călugărească şi Năvodari. În continuare se prezintă pe larg doar acele îngrăşăminte care au o pondere însemnată privind folosirea în producţie. Celelalte au importanţă redusă din diverse motive.

1.2.1.2.1. Îngrăşăminte cu P uşor solubil în apă

Superfosfatul simplu. Conţine 16–24 % P2O5, 11–13 % S şi 19-20 % Ca. Este o mixtură ai cărei componenţi principali sunt: fosfatul primar de calciu monohidratat, Ca(H2PO4)2·H2O (28–33 %); sulfatul de calciu (47–50 %, din care 40–41 % anhidrit, CaSO4, şi 7–9 % CaSO4·2H2O + CaSO4·0,5H2O); acidul fosforic rezidual liber, H3PO4 (4–8 %), pentru a împiedica procesele de retrogradare a fosforului; în plus, mai conţine cantităţi reduse de: fosfat

www.precis.ro


13

secundar de calciu, CaHPO4 (0,5–0,7 %); fosfat terţiar de calciu, Ca3PO4 (0,8–1,5 %); apă (3–5 %); rocă fosfatică nedescompusă (Calistru ş.a., 1984). 92–95 % din P total este asimilabil (deci aproape în întregime), cca 82–90 % fiind solubil în apă. Superfosfatul simplu se obţine prin atacarea rocilor fosfatice (fosforite) măcinate cu acid sulfuric. El mai este cunoscut şi sub numele de superfosfat obişnuit sau superfosfat normal. Îngrăşământul se prezintă sub formă de pulbere sau sub formă de granule cu diametrul între 1–4 mm, are culoare de la cenuşiu închis până la cenuşiu deschis şi se livrează în vrac. Densitatea în vrac este de 1250–1400 kg/m3 la cel pulbere şi de 1000–1050 kg/m3 la cel granulat (Leonte, 1982). În funcţie de conţinutul de fosfor solubil în apă, superfosfatul simplu poate fi: de calitatea I-a, când are un conţinut între 19–24 % P2O5, şi de calitatea a II-a cu 16–18 % P2O5. Higroscopicitatea şiaglomerabilitatea este redusă, dar higroscopicitatea creşte o dată cu creşterea acidităţii libere; de aceea, aceasta nu trebuie să depăşească 5,5 % la cel pulbere şi 3 % la cel granulat (Caramete, 1990).

Superfosfatul poate fi folosit direct ca îngrăşământ pe orice tip de sol, în primul rând la fertilizarea de bază, dar şi la fertilizarea o dată cu semănatul sau plantatul. Datorită prezenţei sulfatului de calciu, superfosfatul simplu este şi oexcelentă sursă de S pentru solurile care pe lângă P sunt sărace şi în sulf. Superfosfatul, atât cel simplu cât şi cel concentrat nu modifică practic reacţia solului, fiind considerat un îngrăşământ neutru din acest punct de vedere.

Deşi ponderea folosirii lui a fost mare în trecut, ea a scăzut din ce în ce mai mult, principalul dezavantaj fiind conţinutul relativ scăzut de fosfor şi cantitatea mare de balast care măreşte cheltuielile de transport, depozitare şi aplicare pe kg P2O5. De aceea, superfosfatul simplu este utilizat tot mai mult la producerea îngrăşămintelor complexe şi mixte.

Superfosfatul concentrat. Poate conţine între 25–52 % P2O5 (cel mai frecvent 38–50 %) şi cca 14 % Ca. Fosforul este solubil în apă în proporţie de 95–98 %. Când conţinutul de P este mai scăzut poartă numele de superfosfat dublu, deoarece conţine cam dublu faţă de superfosfatul simplu (25–37 % P2O5), iar când este mai ridicat se numeşte superfosfat triplu (38–50 % P2O5). Superfosfatul triplu se obţine prin tratarea rocilor fosfatice măcinate cu acid fosforic, iar superfosfatul dublu prin tratarea cu un amestec de acid fosforic şisulfuric, fapt ce permite obţinerea unui îngrăşământ cu un conţinut mai ridicat în fosfor decât superfosfatul simplu.

Principalul component al superfosfatului concentrat este fosfatul primar de calciu, Ca(H2PO4)2·H2O (63–73 %), alături de care se mai găsesc: fosfat secundar de calciu, CaHPO4 (13–18 %), sulfat de calciu anhidru, CaSO4 (3–6 %), acid fosforic liber (2–3 %), apă liberă 2–5 % (Calistru ş.a., 1984).Superfosfatul dublu are un conţinut ceva mai ridicat de gips decât cel triplu, dar mai scăzut decât superfosfatul simplu. Deşi raportat la kg P2O5 superfosfatul concentrat este mai scump decât superfosfatul simplu, datorită faptului că este

www.precis.ro


14

mai concentrat şi conţine mai puţin balast cheltuielile de transport, depozitare şiaplicare sunt mai mici, cheltuielile totale pe kg P2O5 aplicat fiind mai mici decât la superfosfatul simplu, ceea ce face ca folosirea lui să fie mai economică, în special dacă distanţele de transport sunt mari. Superfosfatul concentrat este granulat, de culoare cenuşiu deschis – alb murdar, se livrează în vrac şi este foarte puţin higroscopic şi aglomerabil. Densitatea în vrac este de 950–980 kg/m3 (Calistru ş.a., 1984). Condiţionarea sub formă de granule şihigroscopicitatea redusă face ca el să poată fi aplicat uşor şi uniform pe teren. Se poate aplica la fel ca şi superfosfatul simplu pe orice tip de sol şi la orice cultură, la fertilizarea de bază, la semănat şi plantat sau în vegetaţie, eficienţalui agronomică fiind asemănătoare cu a acestuia. Superfosfatul concentrat poate fi folosit şi în amestecuri uscate cu alte îngrăşăminte sau la obţinerea de îngrăşăminte complexe. Transformările în sol sunt similare cu cele ale superfosfatului simplu.

1.2.1.2.2. Îngrăşăminte cu P greu solubil în apă

Fosforitele activate. Sunt roci fosfatice măcinate şi parţial atacate cu diferiţi acizi (sulfuric, fosforic, clorhidric), cantităţile folosite fiind mult mai mici decât cele pentru obţinerea superfosfatului. De aceea sunt mai ieftine decât superfosfatul. De regulă sunt condiţionate ca pulbere, dar pot fi şi granulate. Conţinutul de fosfor total este de 15–25 % P2O5, cel solubil în apă variind între 6–15 % P2O5. Accesibilitatea P pentru plante este mai bună decât în cazul fosforitelor neactivate, dar mai slabă decât a celui din superfosfat. De aceea fosforitele activate se recomandă a fi folosite pe soluri moderat şi puternic acide, slab asigurate cu fosfaţi mobili, cu IOFS (vezi mai jos) mai mare de 8, în doze mai mari decât cele recomandate ca superfosfat. Aplicarea se face numai toamna, la arătura de bază.

1.2.1.2.3. Îngrăşăminte cu P insolubil în apă

Fosforitele neactivate. Sunt roci fosfatice naturale măcinate. Cele mai multe zăcăminte sunt de origine sedimentară şi conţin diverse apatite: fluorapatite, clorapatite, hidroxilapatite, carbonatapatite, precum şi fosfat terţiar de calciu. Conţinutul de fosfor total variază între 10–30 % P2O5. Fosforitele de calitate superioară au peste 25 % P2O5 total, cele de calitatea I-a au 22 % iar de calitatea a II-a 19 % (Caramete, 1990). Au culoare gălbuie-cenuşie. Aprecierea probabilităţii ca fosforitele neactivate de calitate bună (cu indicele de calitate a fosforitelor, ICF > 1,8) să fie eficiente se face în funcţie de o serie de însuşiri agrochimice ale solului cu ajutorul indicelui de oportunitate a fosforitării solurilor, IOFS, după limitele de interpretare din tabelul 1.1.3. IOFS se calculează cu relaţia (Borlan ş.a., 1980):

www.precis.ro


15

IOFS = ALP0,0245

Ah 10V100HAh⋅⋅

⋅⋅ 2

unde: Ah = aciditatea hidrolitică, în me/100 g sol; H =conţinutul în humus, în %; VAh = gradul de saturaţie cu baze, în %; PAL = conţinutul de fosfaţi mobili din sol, în ppm P, necorectat în funcţie de pH.

Deoarece conţinutul de P direct accesibil plantelor este doar de 1–1,5 %, fosforitele neactivate se folosesc ca îngrăşământ numai pesolurile puternic acide, slab aprovizionate cu fosfor, în care ionii de H+ contribuie la solubilizarea fosforului din fosfaţii superiori de calciu, soluri cu IOFS mai mare de 16. Folosirea lor este exclusă pe solurile slab acide, neutre şi alcaline. Aplicarea se face toamna sub arătura de bază, dozele de fosfor fiind duble faţă de cele calculate pentru fosforul din superfosfat.

Fosforitele se folosesc în principal ca materie primă pentru obţinerea superfosfatului şi a acidului fosforic. Calitatea lor este cu atât mai bună cu cât conţinutul de carbonat de calciu şi carbonat de magneziu este mai scăzut, deoarece se consumă mai puţin acid la tratarea rocii fosfatice.

1.2.1.2.4. Eficienţa agronomică şi armonizarea folosirii îngrăşămintelor cu fosfor în raport cu solul, planta şi tehnologia de cultură

Coeficientul de utilizare directă (Cu), în primul an, a fosforului din îngrăşăminte, este mult mai redus decât la azot sau potasiu, şi anume între 5–25 % în funcţie de tipul de sol, de specie şi de tehnologia de cultură.

Eficienţa în raport cu solul. Principalele însuşiri ale solului, pH-ul, conţinutul de P mobil, umiditatea, textura etc. influenţează eficienţa folosirii îngrăşămintelor. Influenţa pH-ului. Aplicat în sol, fosfatul primar de calciu din superfosfat poate suferi următoarele transformări, în funcţie de caracteristicile solului: – pe solurile acide ionul fosfat retrogradează sub formă de fosfaţi de Fe şi Al, din care P este greu accesibil pentru plante:

Ca(H2PO4)2 + 2Al(OH)3 ––> 2AlPO4 + Ca(OH)2 + 4H2O– pe solurile neutre şi pe cele carbonatice sau alcaline trece destul de

repede în fosfat secundar de Ca, a cărui solubilitate şi accesibilitate a P pentru plante este mai redusă, iar în continuare în fosfat terţiar de calciu, din care P este puţin sau deloc accesibil plantelor:

Ca(H2PO4)2 + Ca(HCO3)2 ––> 2CaHPO4 + 2CO2 + 2H2OCa(H2PO4)2 + CaCO3 ––> 2CaHPO4 + CO2 + H2O2CaHPO4 + CaCO3 ––> Ca3(PO4)2 + CO2 + H2O

Acidul fosforic format în urma solubilizării granulei de superfosfat poate reacţiona cu carbonatul de calciu conform reacţiei:

Tabelul 1.1.3

Interpretarea valorilor IOFS (după Borlan ş.a., 1981, 1983)

IOFS Probabilitatea ca fosforitele* să fie eficiente

≤ 8 foarte mică8,1–16 mică

16,1–24 mijlocie 24,1–32 apreciabilă

> 32 mare" *neactivate de calitate bună, având indicele de calitate ICF >1,8 şi PF >15 %

www.precis.ro


16

2H3PO4 + 3CaCO3 ––> Ca3(PO4)2 + 3CO2 + 3H2ODatorită retrogradării fosforului pe solurile acide şi pe cele alcaline,

eficienţa lui este mai redusă decât pe cele slab acide spre neutru, unde acest proces este mai puţin intens. De aceea, la acelaşi conţinut de fosfor mobil în sol, dozele de îngrăşăminte trebuie să fie în principiu mai mari pe solurile cu capacitate de fixare ridicată (acide, alcaline) decât pe cele cu o capacitate redusăde fixare (slab acide). Folosirea îngrăşămintelor cu P greu sau doar parţial solubil în apă (fosforite) este mai eficientă pe solurile puternic şi moderat acide decât pe cele slab acide, deoarece aciditatea contribuie la solubilizarea fosforului din îngrăşământ, şi este practic nulă pe cele neutre şi alcaline. Este contraindicată folosirea acestora pe solurile neutre şi alcaline.

Conţinutul de P mobil din sol. Aplicarea îngrăşămintelor este mai eficientăpe solurile cu un conţinut scăzut de P mobil, eficienţa scăzând pe măsură ce conţinutul de P mobil creşte. Totuşi, pe solurile slab aprovizionate intensitatea proceselor de retrogradare a P din îngrăşământ este mai mare decât pe cele bine aprovizionate; dozele vor fi deci mai mari nu numai datorită diferenţei de conţinut de P mobil, ci şi datorită capacităţii mai mari a solului de retrogradare a P în fosfaţi mai greu solubili şi accesibili plantelor. Pe solurile bine aprovizionate se folosesc doze mai mici, de întreţinere, sau îngrăşămintele se pot aplica la doi ani o dată, caz în care dozele vor fi duble faţă de cele anuale; pe solurile slab aprovizionate, aplicarea trebuie să se facă în fiecare an.

Umiditatea solului are un rol important în procesele de difuziune a ionilor fosfat din granula de îngrăşământ în soluţia solului şi în sol spre rădăcină. De aceea, folosirea îngrăşămintelor cu P este cea mai eficientă la umiditatea la care plantele cresc şi se dezvoltă normal. Cu cât umiditatea scade, cu atât rata de difuziune a ionilor fosfat scade, capacitatea plantelor de a asimila fosforul se reduce, iar eficienţa folosirii îngrăşămintelor se reduce şi ea, chiar până la zero.

Temperatura solului influenţează de asemenea intensitatea difuziunii ionilor fosfat. Cu cât temperatura este mai scăzută, cu atât mobilitatea fosforului în sol scade. Eficienţa fertilizării în toamnă se dovedeşte primăvara devreme, mai ales în primăverile reci.

Textura solului influenţează şi ea mobilitatea P în sol şi accesibilitatea lui pentru plante, acestea fiind mai mari pe solurile cu textură mai uşoară şiporozitate mai mare, în timp ce scad o dată cu creşterea conţinutului de argilă.

Eficienţa în raport cu planta. Îngrăşămintele cu P solubil în apă sunt mai eficiente la specii cu perioadă scurtă de vegetaţie, la cele cu un sistem radicular fasciculat, slab dezvoltat şi cu o capacitate redusă de asimilare a fosforului din sol. Acestea valorifică mai slab îngrăşămintele cu P mai greu solubil. În general legumele, mai ales cele care întrunesc condiţiile de mai sus, răspund mai bine la fertilizarea cu fosfor decât culturile de câmp. Astfel, cartoful, castraveţii, ceapa, fasolea, salata, tomatele, varza, vinetele răspund bine la fertilizarea cu îngrăşăminte cu P uşor solubil. Cartoful răspunde bine chiar pe soluri bine

www.precis.ro


17

aprovizionate cu fosfor. În plus, P determină şi o îmbunătăţire a calităţii legumelor, iar calitatea determină preţul (Follet ş.a., 1981).

Speciile cu perioadă lungă de vegetaţie, cele cu o creştere rapidă şiprofundă a sistemului radicular (sistem pivotant), şi mai ales culturile perene, valorifică bine fosforul şi din îngrăşăminte mai puţin solubile ca şi pe cel din rezerva solului. În general, gramineele folosesc mai slab fosforul din sol şi din îngrăşămintele greu solubile decât leguminoasele, de aceea ele răspund mai bine la fertilizarea cu P uşor solubil. Dintre culturile furajere, leguminoasele, în special lucerna şi trifoiul, dau sporuri mari de recoltă pe solurile slab aprovizionate cu P la aplicarea îngrăşămintelor cu P. La amestecurile furajere de graminee şi leguminoase fosforul este necesar pentru menţinerea leguminoaselor în covorul vegetal, care altfel dispar. Plantele care folosesc eficient fosforul din rocile fosfatice măcinate sunt: trifoiul, lupinul, muştarul, rapiţa şi varza, în timp ce cele mai multe cereale sunt mai puţin eficiente (Mengel ş.a., 1987).

Fosforul este necesar să se găsească în sol mai ales în primele faze de vegetaţie când sistemul radicular este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o capacitate redusă de intercepţie a fosforului din forme mai puţin accesibile. În primele faze de vegetaţie plantele au cele mai mari cerinţe de fosfor. Pe măsură ce acestea înaintează în vegetaţie capacitatea sistemului radicular de a absorbi fosforul şi din forme mai greu accesibile din rezerva solului creşte. Acesta este unul din motivele pentru care o cantitate însemnatădin doza de P se aplică toamna, sub arătură, când îngrăşământul poate fi amestecat cu un volum mai mare de sol. Plantele mari consumatoare de fosfor sunt cele cu rate mari de creştere, care produc cantităţi mari de biomasă:porumb, sfeclă, cartof, lucernă (Mengel şi Kirkby, 1987).

Eficienţa în raport cu tipul de îngrăşământ, modul de aplicare şitehnologia de cultură. Tipul de îngrăşământ. Evident că în aceleaşi condiţii de sol şi la aceeaşi cultură, eficienţa agronomică – apreciată prin sporul de producţie/kg P2O5 din îngrăşământ, este mai mare la îngrăşămintele cu P uşorsolubil decât la cele cu P greu solubil; în schimb, între superfosfatul simplu şicel concentrat nu este nici o diferenţă. Aprecierea probabilităţii ca fosforitele neactivate să fie eficiente se face cu ajutorul IOFS (vezi mai sus fosforite neactivate).

Forma de condiţionare a îngrăşământului influenţează de asemenea eficienţa folosirii acestuia (Tisdale ş.a., 1975). Astfel, forma granulată este mai potrivită pentru îngrăşămintele uşor solubile în apă, deoarece micşorarea suprafeţei de contact dintre îngrăşământ şi sol şi interacţiunea îngrăşământului cu un volum mai mic de sol contribuie la reducerea cantităţii de P retrogradat şiîntârzierea acestui proces. Cu cât solul este mai acid sau mai alcalin, cu atât forma granulată este mai eficientă în raport cu cea pulverulentă. În schimb, forma pulverulentă este mai potrivită pentru îngrăşămintele cu P greu solubil în

www.precis.ro


18

apă, care se aplică pe soluri acide, iar pentru mobilizarea fosforului din îngrăşământ de către ionii de H+ din sol îngrăşământul trebuie să fie amestecat cât mai intim cu solul şi suprafaţa de contact dintre îngrăşământ şi sol să fie cât mai mare. Distanţa de deplasare a P de la locul de aplicare a granulei este cea mai redusă dintre toate macroelementele, ea depăşind rareori 3-5 cm chiar după1 lună (Tisdale ş.a., 1993); de aceea, aplicarea fără încorporare este ineficientă.

Modul de aplicare. Aplicarea localizată, de precizie, fie pe rând, la semănat, fie în benzi, este mai eficientă decât aplicarea prin împrăştiere uniformă pe toată suprafaţa, deoarece venind în contact cu un volum mai mic de sol fosforul retrogradează într-o mai mică măsură. Diferenţa este cu atât mai mare cu cât solul este mai slab aprovizionat cu fosfaţi mobili, deoarece capacitatea de retrogradare a fosforului este mai mare pe aceste soluri comparativ cu cele bine aprovizionate. În cazul aplicării localizate, capacitatea de fixare a fosforului de către sol este satisfăcută mai uşor, astfel că rămâne în forme mobile şi accesibile plantelor o cantitate mai mare de fosfor din cea aplicată. În unele experienţe, 15 kg P2O5 sub formă de superfosfat granulat aplicat pe rând au dat acelaşi spor de recoltă ca 45 kg P2O5 aplicat ca superfosfat pulbere prin împrăştiere pe toată suprafaţa (Caramete, 1990).

Amendarea corectă a solurilor acide este de natură să reducă de asemenea retrogradarea fosforului şi să crească eficienţa îngrăşămintelor cu P solubil în apă prin neutralizarea în mare măsură a acidităţii şi imobilizarea Fe şi Al. Totuşi, nu se recomandă ca îngrăşămintele cu fosfor să se aplice o dată cu amendamentele, pentru a nu imobiliza fosforul în fosfat terţiar de calciu, ci cele două lucrări să fie decalate în timp, prima făcându-se amendarea, cu încorporarea în sol a amendamentului. O tehnologie de cultură intensivă, care permite o bună creştere şi dezvoltare a plantelor, plante mai viguroase şi cu un sistem radicular mai bine dezvoltat, determină şi o creştere a coeficientului de utilizare productivă mai eficientă a fosforului din îngrăşăminte.

1.2.1.3. Îngrăşăminte cu potasiu

Acestea pot fi clasificate în: săruri potasice brute – silvin, silvinit, carnalit, kainit, polihalit, langbeinit; săruri potasice prelucrate – clorura de potasiu, sarea potasică şi sulfatul de potasiu.

1.2.1.3.1. Săruri potasice brute Măcinate, acestea pot fi folosite direct ca îngrăşăminte. Totuşi, datorită

conţinutului scăzut de potasiu, utilizarea lor ca atare este redusă (1–2 %). Servesc însă la obţinerea sărurilor potasice prelucrate.

După forma chimică în care se găseşte potasiul, sărurile potasice brute pot fi grupate în (formule chimice şi concentraţii după Tisdale ş.a., 1975; Calistru ş.a., 1984; Calancea, 1990):

– cloruri: silvină, KCl, cu 63 % K2O; silvinit, KCl·NaCl, cu 12–20 % K2O; carnalit,

www.precis.ro


19

KCl·MgCl2·6H2O, cu 8–17 % K2O; kainit, KCl·MgSO4·3H2O, cu 12–19 % K2O; hartsaltz, KCl·NaCl·MgSO4·7H2O, cu 14–16 % K2O;

– sulfaţi: arkanit, K2SO4, cu 54 % K2O; glaserit, 3K2SO4·Na2SO4, cu 42 % K2O; krugit, K2SO4·MgSO4·2CaSO4·2H2O, cu 11 % K2O; langbeinit, K2SO4·2MgSO4·nNaCl, cu 15–23 % K2O; leonit, K2SO4·MgSO4·4H2O, cu 25 % K2O; polihalit, K2SO4·MgSO4·2CaSO4·2H2O, cu 14–15 % K2O; shönit, K2SO4·MgSO4·6H2O, cu 23 % K2O;

– azotaţi: silitra, KNO3, cu 46 % K2O. După solubilitatea în apă, sărurile potasice brute se împart în: uşor solubile: silvina,

kainitul, carnalitul, glaseritul, leonitul, shönitul; greu solubile: langbeinitul; practic insolubile: polihalitul (Calistru ş.a., 1984).

În România se folosesc ceva mai mult sărurile potasico-magneziene de Tazlău, care conţin predominant potasiul sub formă de sulfat şi doar 25 % sub formă de clorură. Acestea conţin cca 8–10 % K2O şi 8–10 % MgO.

1.2.1.3.2. Săruri potasice prelucrate

Clorura de potasiu. Conţine cca 60–63 % K2O. Se prezintă sub formă decristale de culoare albă, are densitatea de 1,984 g/cm3 – volumul unei tone fiind de 0,504 m3, este solubilă în apă (34,7 g/100 cm3 la 20ºC şi 56,7 g la 100 ºC) şihigroscopică, fapt pentru care se aglomerează şi crează probleme la aplicare. De aceea, se foloseşte mai puţin ca atare şi mai mult la obţinerea sării potasice, a îngrăşămintelor complexe solide şi a îngrăşămintelor lichide.

Sarea potasică. Conţinutul de potasiu variază între 28–60 % K2O. Sarea potasică este un amestec de KCl cu diverse săruri potasice brute măcinate, cum sunt silvinitul, carnalitul, kainitul etc. Se prezintă sub formă de cristale de diferite culori în funcţie de tipul de săruri potasice brute din amestec. Astfel, printre cristalele de culoare albă de KCl se pot găsi particule de culoare cenuşie, roşie sau roză. Sarea potasică este solubilă în apă, dar şi higroscopică, în special datorită clorurii de sodiu pe care o conţine, higroscopicitatea fiind cu atât mai mare cu cât conţinutul de NaCl este mai mare. În funcţie de conţinutul de K2O şi de proporţia componenţilor în amestec, se întâlnesc trei tipuri de sare potasică (Calancea, 1990):

– sare potasică 30 %, cu un conţinut de 28–32 % K2O, de culoare roşietică,cu un conţinut relativ ridicat de NaCl; se foloseşte la culturi care tolereazăsodiul: sfeclă, varză, ovăz, plante furajere;

– sare potasică 40 %, care are 38–42 % K2O, culoarea este cenuşiu-roz şiconţine cca 24–26 % NaCl; este tipul cel mai folosit în România;

– sare potasică 50 %, cu 48–52 % K2O, de culoare alb-cenuşie, cu 13 % NaCl.

Sarea potasică este un îngrăşământ ieftin, fiind de departe cel mai larg folosit îngrăşământ cu K, ocupând peste 95 % din total. Se utilizează de regulăpentru fertilizarea de bază la toate culturile, cu excepţia celor care nu tolereazăclorul, şi pe toate tipurile de sol. Datorită efectului salin pe care-l are, se

www.precis.ro


20

recomandă ca aplicarea de bază să nu se facă cu mai puţin de două săptămâni înainte de semănat. Aplicarea în toamnă permite ca o parte din Cl să se spele pe profil până în primăvară, fapt benefic pentru culturile de primăvară. Dintre îngrăşămintele cu K, sarea potasică este cel mai folosit pentru producerea îngrăşămintelor complexe.

Sulfatul de potasiu, K2SO4. Ca îngrăşământ conţine 48–53 % K2O şi 18 %S. Se prezintă sub formă de cristale rombice sau hexagonale, de culoare albă,uneori cenuşiu deschis, are densitatea de 2,662 g/cm3, iar volumul unei tone este de 0,375 m3. Nu este higroscopic, fapt pentru care se poate aplica uniform. Solubilitatea în apă este mai scăzută, doar de 12 g/100 cm3 la 25ºC şi 24,1 g la 100 ºC, ceea ce face ca el să nu fie utilizat la obţinerea de soluţii limpezi de îngrăşăminte, dar poate fi folosit în suspensii. Deşi preţul pe kg K2O este mai mare decât la sarea potasică, sulfatul de K este recomandat la culturile care sunt sensibile la excesul de clor: cartofi, castraveţi, căpşuni, ceapă, plante ornamentale, pomi fructiferi, salată, tomate, tutun, viţă de vie (Mengel şiKirkby, 1987). Este recomandabil în special la cartofii destinaţi pentru prăjit, la care clorul afectează însuşirea acestora de a se prăji şi a deveni crocanţi. În cazul folosirii sării potasice la tutun, frunzele devin mai groase şi friabile, clorul influenţând negativ capacitatea de ardere a tutunului. Sulfatul de potasiu este folosit mult la culturi de seră (legume, flori). Poate fi folosit atât la fertilizarea de bază, cât şi la semănat sau plantat, ori în cursul vegetaţiei.

Sulfatul dublu de potasiu şi magneziu, K2SO4·MgSO4. Conţine 22 % K2O, 18 % MgO şi 22 % S. Este recomandabil în aceleaşi condiţii ca şi sulfatul de potasiu, pe soluri sau substraturi care necesită şi Mg.

1.2.1.3.3. Eficienţa agronomică şi armonizarea folosirii îngrăşămintelor cu potasiu în raport cu solul, planta şi tehnologia de cultură

Coeficientul mediu de utilizare a K din îngrăşăminte, Cu, este de 60 %. Eficienţa în raport cu solul. Textura şi natura mineralelor argiloase sunt

unii dintre principalii factori care influenţează eficienţa îngrăşămintelor cu K. Pe solurile uşoare, nisipoase, şi pe cele organice, la care capacitatea de schimb cationic şi de adsorbţie a K în forme schimbabile este mai redusă şi existăposibilitatea levigării acestuia pe profil, se recomandă aplicarea îngrăşămintelor cu K mai aproape de semănat, eventual o fracţie din doză în vegetaţie. Pe solurile grele, la care deplasarea apei şi a K în adâncime pe profil este destul de redusă, este recomandabilă aplicarea îngrăşămintelor sub arătura adâncă de toamnă. La solurile nisipoase şi la cele organice, la care capacitatea de refacere a K schimbabil din forme neschimbabile sau mai greu schimbabile este scăzutădatorită sărăciei native în K a acestor soluri, sistarea fertilizării cu K determinăo scădere rapidă a recoltelor în anii următori, fapt mai puţin evident pe celelalte soluri; de aceea, pe astfel de soluri, K se aplică anual.

www.precis.ro


21

Pe solurile cu o capacitate ridicată de fixare a K în reţeaua mineralelor argiloase, eficienţa îngrăşămintelor potasice este mai redusă, recomandându-se aplicarea localizată. În acest fel, capacitatea de fixare a solului poate fi satisfăcută mai uşor, rămânînd suficient potasiu în forme accesibile plantelor. Din aceleaşi motive, aplicarea localizată este mai eficientă pe solurile slab asigurate cu K. Pe solurile în care vermiculitul este mineralul argilos predominant pot fi fixate cantităţi enorme de K, după unele date experimentale până la 90 % din doza aplicată (Mengel şi Kirkby, 1987). Pe astfel de soluri, creşteri ale producţiei se realizează numai la doze foarte mai de K. Răspuns slab la fertilizare se obţine şi pe solurile la care argilele predominante sunt de tip illit sau clorit. În schimb, pe solurile cu argile de tip montmorillonit, plantele răspund mai bine la fertilizarea cu K datorită capacităţii mai reduse a acestui mineral de a fixa K. În principiu, capacitatea de fixare a K creşte cu conţinutul de argilă. La conţinuturi egale ale K mobil din sol, dozele trebuie majorate dupăQuemener (citat de Davidescu ş.a., 1992) cu un procent egal cu (15 + % argilă).

Concentraţia solului în K mobil. La aceeaşi doză şi acelaşi mod de aplicare, eficienţa potasiului din îngrăşăminte scade pe măsură ce creşte starea de aprovizionare a solului cu potasiu mobil. La culturi de câmp, folosirea îngrăşămintelor cu potasiu este de aşteptat să dea sporuri semnificative de recoltă cu atât mai mari cu cât concentraţia K mobil din stratul arat scade mai mult sub 150–160 ppm K.

Eficienţa în raport cu planta. Dicotiledonatele, în special leguminoasele, răspund mai bine la fertilizarea cu potasiu decât monocotiledonatele prin sporuri de producţie. Cu toate că la dicotiledonate, deci şi la leguminoase, sistemul radicular are o capacitate de schimb cationic mai mare decât la monocotiledonate (raportată la substanţa uscată), datorită sistemului radicular fasciculat ierburile graminee realizează o explorare mai intensă a solului şi au o capcitate mai mare de a asimila potasiul din rezerva solului decât leguminoasele, care au sistem radicular pivotant. Datorită competiţiei pentru potasiu, în lipsa fertilizării sau la aplicarea unor cantităţi insuficiente de K pe pajişti leguminoasele dispar din amestec, luându-le locul gramineele, cel mai frecvent instalându-se specii de graminee puţin valoroase.

Cel mai mare consum de K din total are loc în general până la înflorit. Culturile cu biomasă vegetală mare au consum total ridicat de K. Ies în evidenţă sfecla, cartoful, care în plus au nevoie de K pentru depunerea zahărului şiamidonului în organele de rezervă. Floarea-soarelui este de asemenea o mare consumatoare de K. Speciile care au o rată de absorbţie mare în anumite faze de vegetaţie trebuie să găsească în sol cantităţi suficiente de K asimilabil, altfel recolta este afectată. Cartoful consumă 50 % din totalul K în prima treime a perioadei de creştere vegetativă (Mengel ş.a, 1987). La speciile cu o perioadălungă de vegetaţie poate fi eficientă aplicarea fracţionată a K, o fracţie din dozăputându-se aplica ceva mai târziu în vegetaţie, lucru valabil şi pentru speciile

www.precis.ro


22

perene (Follet ş.a., 1981). Eficienţa în raport cu tipul de îngrăşământ, modul de aplicare şi

tehnologia de cultură. Tipul de îngrăşământ. Exceptând culturile care nu suportă clorul (vezi mai sus sulfatul de potasiu) şi dacă se ia în considerare numai potasiul, îngrăşămintele obişnuite cu K au practic aceeaşi eficienţă agronomică raportată la kg K2O. Da aceea costul îngrăşământului pe kg K2Oeste cel care impune alegerea unui îngrăşământ sau a altuia. La tomate, acumularea clorului în fructe determină scăderea calităţii lor tehnologice (Calancea, 1990). La culturile sensibile la clor, în lipsa K2SO4 sau a KNO3, se poate folosi şi sarea potasică, cu condiţia ca aceasta să se aplice din toamnă şi săse încorporeze sub arătura de bază, astfel încât Cl să fie spălat de precipitaţiile căzute până în primăvară.

Modul de aplicare. Aplicarea localizată este evident mai eficientă pesolurile cu mare capacitate de fixare a K. Datorită puternicului efect salin pe care-l au îngrăşămintele care conţin K sub formă de KCl, pentru a evita plasmoliza ţesuturilor tinerilor germeni şi plante în curs de răsărire, la fertilizarea o dată cu semănatul îngrăşământul trebuie plasat la 5–6 cm lateral de sămânţă şi sub aceasta. Din acelaşi motiv cantităţile de îngrăşăminte folosite nu trebuie să fie prea mari.

Tehnologia de cultură. În cazul tehnologiilor intensive de cultură, eficienţafolosirii K din îngrăşăminte este mai mare decât în cazul unor tehnologii modeste. În condiţii comparabile privind starea de aprovizionare a solului cu N, P şi K, sporul specific de producţie este mai mic în cazul potasiului decât în cazul N şi P. Eficienţa folosirii K creşte atunci când culturile sunt asigurate în optim cu azot şi fosfor, dar mai ales cu azot. De asemenea, irigarea determină ofolosire mai eficientă a K aplicat. Atunci când se aplică îngrăşăminte organice naturale, datorită efectului complementar pe care acestea şi îngrăşămintele chimice cu K îl au ca surse de asigurare a plantelor cu potasiu, îngrăşămintele chimice nu trebuie aplicate decât în completarea aportului de K din îngrăşămintele organice. Datorită fenomenelor de antagonism, cantităţile mari de azot amoniacal pot avea efect depresiv asupra absorbţiei K în plante, îndeosebi primăvara devreme şi în primăverile târzii, când intensitatea nitrificării ionilor de amoniu este redusă.

De regulă, îngrăşămintele cu K se aplică în fiecare an, toamna sub arătura de bază, în proporţie de 2/3–1/1 din doza optimă economic, restul aplicându-se o dată cu semănatul sau în perioada de creştere vegetativă intensă. Pe solurile cu capacitate ridicată de schimb cationic se poate face şi fertilizarea în rezervă, odată la 2-3 ani, sub arătura adâncă de toamnă încorporându-se doze majorate corespunzător faţă de cele anuale.

1.2.1.4. Îngrăşăminte cu calciu

www.precis.ro


23

Nu se produc în mod special îngrăşăminte ca sursă de calciu pentru nutriţia plantelor. Amendamentele calcaroase folosite pentru corectarea reacţiei acide a solului sunt în acelaşi timp şi o excelentă sursă de Ca: CaCO3, CaO, Ca(OH), tufurile calcaroase, marnele calcaroase, calcarul dolomitic şi dolomitul etc.

Gipsul şi fosfogipsul, folosite pentru corectarea solurilor saline şi alcaline sunt de asemenea surse de Ca. Deoarece nu modifică semnificativ reacţia solurilor acide, gipsul este folosit ca sursă de Ca pentru culturi care cer un sol acid, dar care au şi un consum considerabil de Ca, aşa cum sunt alunele de pământ care se cultivă pe soluri nisipoase acide, sărace în Ca, la această culturăel aplicându-se la începutul înfloritului (Tisdale ş.a., 1975). Aceasta constituie o măsură eficientă de prevenire a putrezirii păstăilor înainte de recoltare, provocate de Pyhtium myriotylum şi Rhizoctonia solani, păstăile bogate în Ca având o rezistenţă mai mare la infecţie. Gipsul este o sursă convenabilă de calciu şi pentru legume de grădină cum sunt tomatele, mazărea şi fasolea, care sunt mari consumatoare de Ca şi reuşesc cel mai bine pe soluri slab acide, gipsul neridicând pH-ul, cum face carbonatul de claciu, şi fiind mai solubil decât acesta (Follet ş.a., 1981).

O serie de îngrăşăminte care se folosesc ca sursă de fosfor, de azot etc. conţin şi Ca: nitrocalcarul (6–10 % Ca), superfosfatul simplu (19–20 % Ca), superfosfatul concentrat (cca 14 % Ca).

1.2.1.5. Îngrăşăminte cu magneziu

Se folosesc mai puţin decât cele cu N, P şi K. În funcţie de tip, acestea conţin Mg sub formă de carbonat, sulfat, silicat sau oxid. Ca şi în cazul potasiului, putem avea săruri de Mg brute măcinate: dolomit, dunit, serpentinit, kiserit, calcar algal, şi săruri prelucrate: sulfatul de Mg. Cele mai folosite sunt dolomitul şi sulfatul de Mg.

Dolomitul, CaCO3·MgCO3. Conţine 10–20 % MgO, este greu solubil în apă, doar 0,032 g/100 cm3 apă la 18 ºC şi ca rocă nemăcinată are o densitate de 2,872 g/cm3, volumul unei tone fiind de 0,348 m3.

Dolomitul este o sursă de Mg pentru plante pe solurile acide sărace în Mg schimbabil, dar şi un amendament pentru corectarea reacţiei la astfel de soluri. Ca amendament este recomandat în special la culturi care nu suportă excesul de Ca, cum sunt cartoful, inul, ţelina (Davidescu ş.a., 1981). Dolomitul trebuie aplicat toamna sub arătură pentru a exista timp suficient pentru interacţiune cu solul şi solubilizarea Mg.

Dunitul, MgSiO4 + FeSiO4 – conţine 40–50 % MgO; fiind puţin solubil în apă, se recomandă ca şi dolomitul pe soluri acide sărace în Mg.

Serpentinitul, 3MgO·2SiO2·2H2O – are 30–40 % MgO, este greu solubil în apă şi trebuie aplicat pe soluri acide.

Kiseritul, MgSO4·H2O – conţine 27–30 % MgO şi este mai uşor solubil în

www.precis.ro


24

apă decât îngrăşămintele de mai sus, fiind potrivit pe soluri neutre şi alcaline, efectul lui fiind mai rapid decât al îngrăşămintelor cu Mg greu solubile în apă.

Calcarul algal (calcarul de alge marine sau algomin). Conţine Ca şi Mg, dar şi numeroase microelemente şi un conţinut remarcabil de aminoacizi şisubstanţe de creştere, fapt pentru care este mult folosit în fermele cu agriculturăbiodinamică, îndeosebi în Franţa şi Germania. Se obţine din alge marine (din Oceanul Atlantic), mai precis din scheletul calcaros al algei roşii Lithotamnium calcareum, care după uscare se macină fin, materialul căpătând o culoare cenuşie-albicioasă. Datorită conţinutului ridicat de Ca, se recomandă cu precădere pe solurile acide. Când se aplică pentru prima dată, dozele recomandate sunt de 800-1000 kg/ha, apoi, în culturi intensive, mai ales în pomicultură, sunt suficiente doze de întreţinere de 200-300 kg/ha. Calcarul algal poate fi amestecat cu gunoiul de grajd, deoarece algele nu intră direct în reacţie cu azotul, ci trebuie mai întâi descompuse de către microorganisme. Amestecarea cu gunoiul favorizează solubilizarea compuşilor din acest material algal. De asemenera, calcarul de alge poate fi folosit în locul varului nestins la compostarea resturilor vegetale în cantităţi de 3-5 kg/m3 de compost (Sattler ş.a., 1994). Ca şi dolomitul, şi celelalte materiale de natură minerală sau organică trebuie aplicate toamna sub arătură.

Sulfatul de magneziu, MgSO4·7H2O, cunoscut şi ca sare Epsom, conţine circa 16 % MgO şi 13 % S, este alb, cristalizat, are o densitate de 1,68 g/cm3,volumul unei tone fiind de 0,595 m3, este solubil în apă: 71 g/100 cm3 la 20 ºC şi 91 g la 40 ºC. Se poate aplica atât direct la sol, toamna, cât şi cu apa de udare sau în soluţii de îngrăşăminte foliare complexe. Este mai scump decât celelalte îngrăşăminte cu Mg, fiind folosit mai frecvent la culturile de seră şi solarii, la legume şi flori, la plante ornamentale şi decorative.

Eficienţa folosirii îngrăşămintelor cu Mg. Eficienţa în raport cu solul. După Marin (1990), aplicarea îngrăşămintelor cu Mg se recomandă atunci când la solurile arabile cultivate cu culturi de câmp conţinutul de Mg schimbabil scade sub 80 ppm Mg pe solurile nisipoase, sub 120 ppm pe solurile cu texturămijlocie şi sub 200 ppm pe cele argiloase. Draycott ş.a. (1971) consideră căfolosirea îngrăşămintelor cu Mg devine eficientă la culturi de câmp când conţinutul de Mg schimbabil din sol scade sub 35 ppm, în timp ce dupăcercetătorii englezi aplicarea este necesară sub 25 ppm Mg schimbabil la toate culturile, iar sub 50 ppm numai la cele susceptibile; peste aceste praguri aplicarea este necesară numai când solul are un conţinut ridicat de K, când are loc hipomagnezinemia la animale, sau când e vorba de culturi de seră sau pomi fructiferi (Mengel ş.a., 1987).

După indicele carenţei de magneziu, ICMg, fertilizarea se impune când acesta scade sub 0,4, iar după gradul de saturaţie a solului cu Mgsch, când acesta se situează sub 8–10 % din T. În cazul solurilor de seră cu textură mijlocie, fertilizarea este necesară când conţinutul de Mg solubil în apă scade sub 24 ppm

www.precis.ro


25

Mg. În general, solurile sărace în Mg sunt cele nisipoase şi cele acide, puternic debazificate, ca şi unele soluri formate pe roci nativ sărace în Mg. Capacitatea plantelor de a asimila Mg scade la pH-urile extreme, prea acide sau prea alcaline, fiind optimă la pH slab acid - neutru. Pe solurile acide este eficientăfolosirea îngrăşămintelor mai puţin solubile şi mai ieftine, ca dolomitul, dunitul, serpentinitul şi kiseritul, care au şi un efect de lungă durată, aplicarea lor fiind puţin eficientă pe solurile neutre şi alcaline. Pe astfel de soluri se impune aplicarea MgSO4. Când sunt semne evidente de deficienţă, indiferent de sol, se recomandă aplicarea MgSO4.

Eficienţa în raport cu planta şi tehnologia de cultură. Există deosebiri mari de la o specie la alta. Cele mai recunoscătoare sunt culturile de seră, viţade vie, pomii fructiferi, cartoful, sfecla de zahăr, lucerna şi trifoiul. Culturile rădăcinoase consumă Mg cam dublu faţă de cereale (Mengel ş.a., 1987). Aplicarea lui este necesară pe pajişti pentru evitarea tetaniei de iarbă(hipomagnezinemie) la vacile în lactaţie în cazul unui conţinut scăzut de Mg în plante. Se consideră că dicotiledonatele sunt mai eficiente în asimilarea Mg din rezerva solului decât monocotiledonatele, datorită capacităţii mai mari de schimb cationic a sistemului lor radicular. Dacă în sol nu este suficient Mg, la 2–7 săptămâni de la răsărit apar carenţele, mai repede la monocotile şi mai târziu la dicotile. Cu cât o cultură este mai intensivă, cu atât se impune mai mult fertilizarea cu Mg. Datorită fenomenelor de antagonism, supraamendarea calcaroasă şi fertilizarea excesivă cu K sau cu îngrăşăminte cu azot amoniacal pot induce carenţe de Mg la plante.

Doze. După Borlan ş.a. (1993), pe solurile deficitare în Mg mobil (< 75 ppm MgAL şi ICMg<0,4), la culturi de câmp dozele de MgO vor reprezenta 20–25 % din cele de K2O. Marin (1990) recomandă următoarele doze orientative în funcţie de cultură şi de conţinutul solului în Mg: 30–40 kg MgO/ha sub formăde săruri solubile la graminee, 30–60 kg la leguminoase şi 80–100 kg/ha la cartof. Stropirile foliare repetate de 3-4 ori cu soluţii de sulfat de magneziu (2 %) pot fi eficiente în prevenirea manifestării deficienţei de Mg la viţa de vie şipomii fructiferi. Totuşi, fertilizarea la sol este cea mai recomandată.

1.2.1.6. Îngrăşăminte cu sulf

Unele îngrăşăminte simple cu macroelemente conţin şi cantităţi însemnate de sulf: sulfatul de amoniu, (NH4)2SO4 (24 % S); sulfonitratul de amoniu (12 % S); tiosulfatul de amoniu (12 % N şi 26 % S); îngrăşămintele cu N peliculate cu S, cum este sulf-ureea (10 % S); superfosfatul simplu (12–14 % S); sulfatul de potasiu, K2SO4 (18 % S); sulfatul de magneziu, MgSO4·7H2O (13 % S) etc. Dintre îngrăşămintele cu microelemente conţin sulf: sulfatul de cupru,CuSO4·5H2O (13 % S); sulfatul de fier, FeSO4·7H2O (11,5 % S); sulfatul de mangan, MnSO4·4H2O (14,5 % S); sulfatul de zinc, ZnSO4·7H2O (11 % S).

www.precis.ro


26

Principalele amendamente folosite pentru ameliorarea solurilor saline şialcalice conţin de asemenea cantităţi apreciabile de sulf: gipsul, CaSO4·2H2O, 15–18 % S; fosfogipsul, care conţine cca 80 % gips, are 12–14 % S; sulful elementar, S, poate avea între 30–100 % S, în funcţie de puritatea zăcământului, şi este insolubil în apă.

Folosirea îngrăşămintelor cu S. Gipsul, fosfogipsul şi sulful elementar se vor folosi prioritar pe soluri saline şi alcalice. Având efect acidifiant asupra solului, este contraindicată aplicarea S elementar pe soluri acide. Îngrăşămintele cu azot bogate în sulf se vor folosi pe solurile alcaline şi neutre, iar pe cele acide numai în complex cu amendarea calcaroasă periodică. Preferabil ca sursă de sulf pe solurile acide este superfosfatul simplu. În afară de pH-ul solului, alegerea unui tip sau a altuia de îngrăşământ cu S va ţine seama de preţul îngrăşământului şi de necesitatea aplicării elementului nutritiv însoţitor. Reacţia plantelor la aplicarea sulfului sub formă de sulfat solubil este mai rapidă decât în cazul sulfului elementar, care trebuie mai întâi oxidat, sau a gipsului şifosfogipsului, care au o solubilizare lentă.

Probleme de insuficienţă de S pot să apară pe solurile nisipoase şi pe cele sărace în materie organică, pe solurile fertilizate sistematic şi îndelungat cu superfosfat concentrat şi îngrăşăminte complexe ca sursă de fosfor (lipsite de S sau cu conţinut redus), pe terenurile îndepărtate de zonele industriale cu emisii de S în aer care să ajungă în sol cu precipitaţiile, pe solurile irigate unde sulful este spălat în adâncime, pe cele care nu sunt fertilizate cu îngrăşăminte organice naturale etc. În raport cu planta, mari consumatoare de sulf sunt cruciferele (în special muştarul, rapiţa), ceapa şi usturoiul, leguminoasele (lucerna, trifoiul ş.a.).

Doze. După Borlan ş.a. (1993), pe solurile deficitare în S (< 5 ppm S mobil), la culturi de câmp dozele de S vor reprezenta 8–10 % din dozele de N.Marin (1990) recomandă doze de 80 kg S/ha la crucifere, ceapă şi usturoi, 40 kg la leguminoase şi 25 kg la celelalte culturi.

1.2.2. Îngrăşăminte chimice cu microelemente

1.2.2.1. Îngrăşăminte cu bor

Cele mai folosite îngrăşăminte cu B sunt boraxul şi acidul boric. Boraxul,Na2B4O7·10H2O, are 11 % B, culoare albă şi este solubil în apă (2,01 g/100 ml la 0 ºC şi 170 g la 100 º); pe măsură ce gradul de hidratare a boraţilor de sodiu scade, conţinutul de B creşte.

Soluborul, (Na2B4O7·5H2O + Na2B10O16·10H2O), conţine 20–21 % B şieste foarte potrivit ca sursă de B pentru prepararea îngrăşămintelor foliare.

Acidul boric, H3BO3, conţine 17 % B şi are o solubilitate în apă de 6,35 g/100 ml la 30 ºC şi 27,6 g la 100 ºC.

www.precis.ro


27

Superfosfatul îmbogăţit cu B are 0,5 % B. Fritul cu B sau sticla borosilicatică, este o sticlă solubilă cu 3–6 % B din

care eliberarea acestuia are loc lent. Folosirea îngrăşămintelor cu B. Acestea pot fi amestecate cu

îngrăşăminte cu macroelemente şi aplicate o dată cu ele, sau pot fi aplicate sub formă de soluţii de îngrăşăminte. Aplicarea la sol se face toamna prin împrăştiere uniformă şi încorporare sub arătură. De regulă, aplicarea se face o dată la 4-5 ani la cultura cea mai pretenţioasă din cadrul rotaţiei, care pentru solurile arabile este de regulă sfecla de zahăr (Mengel ş.a., 1987).

Pe solurile nisipoase şi pe cele acide, ca şi în zonele cu precipitaţii intense în care B se spală uşor, trebuie revenit mai des sau se aplică frit cu B la care solubilizarea şi eliberarea B are loc treptat. Cu excepţia fritului cu B, nu se recomandă aplicarea localizată a îngrăşămintelor cu B, nici în benzi, nici pe rând, deoarece se poate trece foarte uşor din domeniul de insuficienţă în cel de toxicitate.

Dozele sunt în general sub 3 kg B/ha, în funcţie de conţinutul de B hidrosolubil din sol. Formula pentru stablirea dozelor optime ştiinţific (DOS) de B este prezentată în subcap. 3.3. La amestecurile folosite pentru cuburi nutritive se folosesc 1–2 g acid boric/m3 amestec (Calancea, 1990). Culturile care răspund foarte bine la fertilizarea cu B sunt: conopida, floarea-soarelui, gulia, lucerna, mărul, sfecla, trifoiul, tomatele, ţelina, viţa de vie. În special legumele pentru seminţe reacţionează foarte bine la fertilizarea cu B datorită rolului acestuia în fecundarea florilor. În general, cruciferele şi leguminoasele au consumuri ridicate de B.

Fertilizările foliare se practică mai ales la culturile perene şi la cele la care se fac tratamente foliare fitosanitare obligate (Follet ş.a., 1981). Ele sunt recomandate în special pe solurile şi în condiţiile care favorizează o fixare accentuată a B dacă s-ar aplica la sol (amendarea solurilor acide de exemplu). Stropirile se fac cu soluţii de acid boric sau solubor, concentraţiile fiind de 0,01–0,02 % B, trebuie repetate de câteva ori şi încep la primele semne de apariţie a deficienţelor. Preventiv, aplicările foliare se fac înainte de îmbobocire sau începutul înfloritului la legume şi viţa de vie, şi după căderea petalelor la pomi (Davidescu ş.a, 1992).

Când tratamentul se face la seminţe, concentraţia soluţiei de acid boric în care se înmoaie seminţele este de 0,005–0,015 % pentru leguminoase şirădăcinoase, şi 0,01–0,03 % pentru cereale, la 100 kg seminţe fiind necesari 8–10 l soluţie (Calancea, 1990).

1.2.2.2. Îngrăşăminte cu cupru

Ca şi în cazul altor microelemente (Fe, Mn, Zn), îngrăşămintele cu Cu sunt de două feluri: îngrăşăminte anorganice şi îngrăşăminte organice.

www.precis.ro


28

Îngrăşăminte anorganice cu Cu. Sulfatul de cupru (pentahidratat), CuSO4·5H2O, are 24,5 % Cu şi 12,3 % S, este un îngrăşământ anorganic cristalizat, ceea ce permite să fie amestecat cu alte îngrăşăminte solide uscate, este destul de solubil în apă (31,6 g/100 ml la 0 ºC, şi 203,3 g la 100 ºC), fapt pentru care poate fi folosit la obţinerea de îngrăşăminte foliare (soluţia trebuie neutralizată cu lapte de var), şi este mai ieftin decât chelaţii cu Cu. Poate fi folosit pe toate solurile şi la toate culturile. La fertilizarea foliară nu trebuie folosite concentraţii mari pentru a nu produce arsuri pe plante.

Sulfatul bazic de cupru, CuSO4·3Cu(OH)2, conţine 56,2 % Cu şi 7 % S şieste mai potrivit pentru fertilizări foliare decât sulfatul simplu, deoarece nu produce arsuri pe frunze şi nici nu corodează echipamentele.

Oxiclorura de Cu, 3Cu(OH)2·CuCl2, conţine 59,5 % Cu şi se foloseşte ca şisulfatul bazic de Cu.

Superfosfatul îmbogăţit cu Cu, conţine 1 % Cu şi se foloseşte pentru aplicarea la sol.

Îngrăşăminte organice cu cupru (chelaţii cu Cu). Cu-Sequestren (Na2Cu-EDTA), cu 13 % Cu, cutrilon (Na2Cu-EDTA), cu 10 % Cu, NaCuHEDTA, cu 9 % Cu, folicin-Cu (amestec de Na2Cu-EDTA şi NaCu-HEDTA), cu 14 % Cu, Cu-poliflavonoide, cu 5-7 % Cu, Cu-acid lignosulfonic,cu 2-5 % Cu (Bergman, 1992). Multe dintre ele acţionează şi ca fungicide. Sunt îngrăşăminte mai scumpe, dar se folosesc în doze mai mici decât îngrăşămintele anorganice şi sunt potrivite pentru obţinerea de îngrăşăminte foliare, când se aplică în doze între 100-400 g Cu/ha (total la 2-3 aplicări foliare) în funcţie de specie.

Folosirea îngrăşămintelor cu Cu. Trebuie ţinut cont de factorii favorizanţiai deficienţei de Cu, în primul rând de sensibilitatea culturilor la carenţă.

Fertilizarea la sol. Pe solurile la care plantele sunt predispuse la deficienţe, îngrăşămintele cu Cu se aplică periodic, o dată la 4-5 ani (după Bergman, 1992, chiar la 5-10 ani, în funcţie de sol), prin împrăştiere uniformă şi încorporare sub arătură. Formula pentru calculul dozelor optime ştiinţific (DOS) de Cu este prezentată în subcap. 3.3. Follet ş.a. (1981) recomandă următoarele doze când se aplică sulfat de cupru pe toată suprafaţa: la graminee cu seminţe mici, la porumb şi la legume, 4–14 kg Cu/ha, la soia, 3–6 kg Cu/ha, dozele crescând pe solurile organice sau fertilizate abundent cu îngrăşăminte organice; pentru evitarea toxicităţii de cupru, doza nu trebuie să depăşească 45 kg Cu/ha pe solurile minerale. În cazul aplicării localizate, în benzi, dozele de Cu sunt de 3–5 ori mai mici decât la aplicarea pe toată suprafaţa, dar tratamentul este valabil numai în anul aplicării şi trebuie repetat. La aplicarea în benzi, chelaţii cu Cu se folosesc în doze de 0,5-2 kg Cu/ha la graminee şi 0,2-0,8 kg/ha la legume.

Dat fiind faptul că deficienţele de nutriţie cu Cu pot afecta plantele chiar din primele stadii de dezvoltare, ca şi în cazul altor microelmente, aplicarea la sol a Cu se face toamna, la arătura de bază, iar în cazul aplicării localizate, la

www.precis.ro


29

semănat. Fertilizările foliare se fac fie cu soluţii de Cu obţinute din sulfat de cupru

(neutralizate cu lapte de var), sulfat bazic de Cu, oxiclorură de Cu sau chelaţi cu Cu, fie cu îngrăşăminte foliare complexe care conţin şi Cu. În cazul gramineelor se foloseşte o soluţie cu 0,04 % Cu, respectiv 80 g Cu sub formă de chelat la 200 l apă/ha la o aplicare. Pentru plantele citrice de apartament, concentraţia soluţiei de stropit este de 0,09 % Cu când se foloseşte sulfatul de Cu.

Tratarea seminţelor se face prin pudrare cu sulfat de cuptu mărunţit bine, utilizându-se 50–100 g/100 kg sămânţă (Magniţkii, 1972, citat de Calancea, 1990).

1.2.2.3. Îngrăşăminte cu fier

Îngrăşăminte anorganice cu fier. Sulfatul de fier (sulfatul feros, denumit popular calaican), FeSO4·7H2O. Conţine 20 % Fe şi 11,5 % S, este un îngrăşământ cristalizat, de culoare verde deschis, solubil în apă (15,65 g/100 ml apă rece şi 48,6 g la 50ºC), în care Fe se găseşte în formă bivalentă, Fe2+. Este cel mai folosit îngrăşământ anorganic cu Fe şi este mult mai ieftin decât chelaţii cu Fe. Se foloseşte mult la prepararea soluţiilor pentru fertilizări foliare.

Alte îngrăşăminte anorganice sunt: sulfatul feros tetrahidratat, FeSO4·4H2O, cu 20-23 % Fe, sulfatul feric, Fe2(SO4)3·4H2O, cu 20 % Fe, carbonatul feros, FeCO3·H2O, cu 42 % Fe, sulfatul feros de amoniu, (NH4)2SO4·FeSO4·6H2O, cu 14 % Fe, fosfatul feros de amoniu, Fe(NH4)PO4·H2O, cu 29 % Fe, fritul cu fier, cu până la 40 % Fe.

Îngrăşăminte organice cu fier (chelaţi cu Fe). Fe-EDTA (6–12 % Fe) este sarea de Fe a acidului etilen diamino tetraacetic; este eficient numai pe soluri acide şi ineficient pe soluri neutre şi calcaroase, deoarece îşi pierde stabilitatea la pH peste 7. Fe-DTPA (10 % Fe) este sarea de Fe a acidului dietilen triamino pentaacetic. Are o stabilitate şi eficienţă intermediară între Fe-EDTA şi Fe-EDDHA (Follet ş.a., 1981). Fe-EDDHA (6 % Fe) este sarea de Fe a acidului etilen diamino di-o-hidroxifenilacetic. Având stabilitate la un domeniu foarte larg de pH, de la 4 la 10, este o sursă foarte bună de Fe pe toate solurile, inclusiv pe cele calcaroase. Fe-HEDTA (5–9 % Fe) este sarea de Fe a acidului hidroxietilen diamino triacetic.

Chelaţii cu Fe sunt îngrăşăminte foarte scumpe, dar şi mai eficiente de peste trei ori decât cele anorganice, raportat la kg Fe, deoarece Fe fiind complexat este mult mai ferit de insolubilizare prin precipitare, fiind astfel mai accesibil plantelor. Din acest motiv, dozele de Fe sub formă de chelaţi sunt de câteva ori mai mici decât cele sub formă de săruri anorganice. Chelaţii cu fier se pot aplica şi foliar, în vegetaţie.

Folosirea îngrăşămintelor cu fier. Aplicarea la sol este mai puţin practicată datorită slabei eficienţe, Fe din îngrăşămintele anorganice fiind

www.precis.ro


30

insolubilizat rapid sub formă de oxizi; pe solurile carbonatice are loc şipercipitarea ionilor de Fe2+ sub formă de FeCO3. Sunt de preferat chelaţii faţă de sursele anorganice, dar preţul ridicat îi face prohibitivi pentru culturile care sunt mai puţin profitabile. În plus, alegerea chelatului trebuie să ţină cont de pH-ul solului şi de domeniul de pH în care chelaţii sunt stabili. Astfel, FeEDTA nu se va utiliza pe soluri cu pH peste 7, în timp ce FeEDDHA se poate folosi pe toate solurile, indiferent de pH. Chelaţii cu stabilitate mare sunt însă şi cei mai scumpi.

Aplicarea la sol trebuie făcută înainte de semănat. Aplicarea de îngrăşăminte cu azot cu efect acidifiant o dată cu îngrăşămintele cu fier, în special cu sulfatul de fier, poate spori eficienţa Fe din aceste îngrăşăminte. De asemenea, aplicarea sulfatului de fier împreună cu îngrăşăminte organice poate contribui la combaterea clorozei, la viţa de vie recomandându-se 4–5 kg gunoi de grajd cu 2 % calaican/butuc (Borlan ş.a., 1992). După unii autori, la plantele citrice de apartament se aplică cca 100–200 g chelat/plantă dacă volumul de sol din vas este suficient de mare.

Aplicarea foliară este cu mult mai eficientă decât aplicarea la sol, în cazul sulfatului de fier de 25–100 de ori (Mc Nall, 1967, citat de Lixandru, 1990), de aceea este mult mai mult practicată decât cea la sol. Datorită mobilităţii reduse a Fe în plantă, stropirile foliare trebuie repetate de mai multe ori, altfel noile frunze formate după aplicare vor prezenta simptome de carenţă de fier. Repetarea tratamentelor ridică însă costurile fertilizării. Se aplică între 200–400 l soluţie/ha în funcţie de specia de plante, de stadiul de dezvoltare a acestora şisuprafaţa aparatului foliar astfel încât soluţia să îmbăieze complet frunzele; altfel, datorită mobilităţii reduse a Fe chiar la nivelul aceleiaşi frunze, deficienţava fi corectată numai în punctele în care a ajuns îngrăşământul, frunzele căpătând un aspect mozaicat de verde şi galben. Pentru prepararea soluţiilor se recomandă în primul rând chelaţii cu fier, dar poate fi folosit şi sulfatul de fier.

După datele publicate de Follet ş.a. (1981), atunci când se foloseşte sulfatul de fier, concentraţia soluţiei se situează la multe culturi de câmp între 0,5–0,8 % Fe (3–4 % calaican); soluţia fiind acidă trebuie neutralizată cu lapte de var pentru evitarea arsurilor pe frunze. În cazul folosirii chelaţilor, concentraţia soluţiei este de 0,06 % Fe la soia, 0,2–0,4 % Fe la legume şi 0,06–0,1 % Fe la pomi.

Eficienţa fierului din chelaţi, raportată prin prisma efectului pe g Fe aplicat, este şi în cazul fertilizării foliare mult mai mare decât a fierului din sulfatul de fier. Astfel, Lixandru (1990) arată că stropirile la care s-au folosit 10–50 g Fe sub formă de chelaţi au dat rezultate mai bune decât cele la care s-au folosit 1,1 kg Fe sub formă de sulfat de fier, ceea ce arată o eficienţă de 20–100 de ori mai mare pe g Fe aplicat. Explicaţia constă şi în faptul că prin neutralizarea soluţiei de sulfat de fier, Fe precipită în bună măsură sub formă de hidroxizi şi nu mai pătrunde în frunze (Borlan ş.a., 1992). Astfel de date trebuie luate în considerare

www.precis.ro


31

când trebuie decis dacă se va folosi un îngrăşământ de tip chelat (scump) sau unul anorganic (ieftin).

Injectarea sub scoarţa pomilor a unei soluţii de îngrăşăminte cu fier poate avea efecte benefice, de exemplu 0,1 g sulfat de fier/pom la cei tineri, şi 0,15–0,2 g la cei maturi.

1.2.2.4. Îngrăşăminte cu mangan Îngrăşăminte anorganice cu Mn. Sulfatul de mangan, MnSO4·4H2O.

Conţine cca 24 % Mn şi 14 % S, este un îngrăşământ cristalizat, de culoare roz, foarte solubil în apă (105,3 g/100 ml la 0ºC şi 111,2 g la 54º). Este cel mai folosit îngrăşământ cu Mn, putând fi utilizat pe toate solurile. Se foloseşte şi la obţinerea soluţiilor pentru fertilizări foliare sau pentru tratarea seminţelor înainte de semănat.

Superfosfatul îmbogăţit cu Mn conţine 1,5–2,5 % Mn. Alte îngrăşăminte anorganice, cu utilizare mai restrânsă, sunt: oxidul

manganos, MnO (45–70 % Mn), cu solubilitate mai redusă în apă, recomandat pe soluri acide, clorura de mangan, MnCl2 (17 % Mn), nămolul cu Mn (7–12 % Mn), fritul (sticla solubilă) cu mangan (10–25 % Mn).

Îngrăşăminte organice cu mangan (chelaţi cu Mn). Cel mai cunoscut este chelatul MnEDTA, cu 12 % Mn, care este o pulbere de culoare brun-deschisă, solubilă în apă. Datorită faptului că îngrăşămintele anorganice sunt mult mai ieftine şi sunt şi eficiente, chelaţii cu Mn sunt mai puţin folosiţi. Ei sunt recomandabili în special pentru fertilizări foliare. MnEDTA nu trebuie aplicat pe solurile bogate în Fe solubil (solurile acide), deoarece Fe are o capacitate mai mare de chelatare decât Mn, astfel că înlocuieşte rapid Mn din complexul chelat (Follet ş.a., 1981).

Folosirea îngrăşămintelor cu Mn. Culturile predispuse la carenţe de Mn şi care răspund bine la fertilizare sunt: cartoful, castraveţii, ceapa, fasolea, mazărea, ovăzul, orzul, porumbul, salata, sfecla, spanacul, soia, ţelina; arbuştii fructiferi; dintre pomi: caisul, citricele, mărul, nucul şi piersicul; viţa de vie (Borlan ş.a., 1992). Aplicarea la sol se face prin împrăştiere pe toată suprafaţa şiîncorporare, sau în benzi, cel mai folosit fiind sulfatul de Mn. Îngrăşămintele se aplică de regulă anual deoarece reacţia rapidă a Mn cu solul, îndeosebi pe solurile cu pH peste 7, prin care Mn2+ aplicat ca îngrăşământ este oxidat la oxizi superiori de Mn şi deci insolubilizat, nu face recomandabilă aplicarea în rezervă, pentru mai mulţi ani, a unor doze mari de Mn, ca în cazul altor microelemente.

Dozele sunt de 20–70 kg Mn/ha în funcţie de conţinutul de Mn activ din sol şi de cultură, putând ajunge chiar la 100 kg Mn/ha. La aplicarea în benzi dozele sunt de 3–5 ori mai mici decât atunci când aceasta se face pe toată suprafaţa. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot amoniacal cu efect fiziologic acid (sulfat de

www.precis.ro


32

amoniu, clorură de amoniu, azotat de amoniu) o dată cu îngrăşămintele cu Mn măreşte eficienţa celor din urmă, îndeosebi pe solurile carbonatice.

Fertilizarea foliară este recomandabilă îndeosebi pe solurile cu o capacitate mare de fixare a Mn, cum sunt cele carbonatice, solurile acide supraamendate, solurile saline şi alcaline etc. Pentru prepararea soluţiilor se poate folosi cu succes atât sulfatul de Mn cât şi MnEDTA. Totuşi, Mn din MnEDTA este de circa 3 ori mai eficient decât cel din sulfatul de Mn. Concentraţia soluţiei de stropit este de 1–2 % sulfat de Mn (soluţie neutralizată cu lapte de var) sau de 0,25–0,75 % MnEDTA. Stropirile de repetă de 2–3 ori. Se consideră căaplicarea foliară a 2–6 kg Mn/ha (cumulat) ca sulfat de Mn este suficientăpentru prevenirea sau combaterea carenţei de Mn.

Umectarea seminţelor cu soluţii de 0,05–0,1 % MnSO4·4H2O în cantitate de 8–10 l/100 kg sămânţă poate constitui o măsură cu efecte pozitive (Calancea, 1990).

1.2.2.5. Îngrăşăminte cu molibden

Molibdatul de amoniu, (NH4)2MoO4. Conţine 48,9 % Mo şi este solubil în

apă rece; în apă caldă se descompune. Paramolibdatul de amoniu, (NH4)6Mo7O24·4H2O. Este cunoscut comercial

ca "acid molibdic", conţine 54,3 % Mo, este solubil în apă rece (43 g/100 ml), iar în apă caldă se descompune.

Molibdatul de sodiu, Na2MoO4·2H2O. Conţine 39,6 % Mo şi este solubil în apă (56,2 g/100 ml la 0 ºC şi 115,5 g la 100 ºC). Molibdaţii de amoniu şi de sodiu sunt cele mai importante îngrăşăminte cu Mo.

Superfosfatul îmbogăţit cu molibden conţine 0,2 % Mo şi este granulat. Se recomandă îndeosebi pentru leguminoase şi pomi fructiferi (Calancea, 1990).

Folosirea îngrăşămintelor cu Mo. Aplicarea de îngrăşăminte se face când conţinutul de Mo accesibil din sol scade sub 0,1 ppm Mo (Fleming, 1980, citat de Calancea, 1990), dar cel mai adesea se ia în considerare indicele de molibden, IMo, care trebuie să fie sub 6,6.

Aplicarea la sol se face o dată la 4 ani, dozele de Mo fiind în general de 100–200 g Mo/ha, dar pot ajunge până la 1 kg Mo/ha pe solurile cu IMo sub 5.

Formula pentru stablirea dozelor optime ştiinţific (DOS) de Mo este prezentată în subcap. 3.3. Datorită cantităţilor mici de produs/ha, se recomandăca pentru asigurarea uniformităţii aplicarea să se facă împreună cu îngrăşăminte cu macroelemente după amestecarea cu acestea. Îngrăşământul cu Mo poate fi şipulverizat sub formă de soluţie la suprafaţa particulelor de îngrăşăminte cu NPK. Adesea, pe solurile acide este suficient să se aplice amendamnete calcaroase pentru a se îmbunătăţi mobilitatea Mo şi a nu mai fi necesare îngrăşăminte cu Mo.

Aplicarea foliară. Se folosesc soluţii de molibdat de amoniu sau de sodiu în

www.precis.ro


33

concentraţii de 0,01–0,025 %, stropirea repetându-se după câtev zile (Borlan ş.a., 1992); la legume, Mengel şi Kirkby (1987) recomandă concentraţii de 0,5 % molibdat de amoniu. La hibrizii sensibili de floarea-soarelui şi porumb şi la soiurile sensibile de sfeclă, la care în lunile mai - iunie poate să apară carenţasecundară de Mo ca urmare a fertilizării abundente cu azot nitric, când indicele carenţei secundare de molibden, ICSMo, are valori mai mici de 10, se aplicăfoliar îngrăşăminte cu Mo (Borlan ş.a., 1992).

Tratarea seminţelor înainte de semănat, una dintre metodele cele mai eficiente de prevenire a carenţei, se face prin umectare cu soluţie de molibdat de amoniu sau de sodiu (0,05–0,1 %), folosindu-se 2–5 l/100 kg sămânţă (Calancea, 1990); după Mengel şi Kirkby (1987) concentraţia soluţiei poate fi chiar de 1 %. Pelicularea seminţelor de leguminoase şi de floarea-soarelui cu 50–100 g Mo/ha sub formă de molibdat de amoniu este de asemenea eficientă.

1.2.2.6. Îngrăşăminte cu zinc

Îngrăşăminte anorganice cu zinc. Sulfatul de zinc heptahidratat,ZnSO4·7H2O. Conţine 22,7 % Zn şi este foarte solubil în apă (96,5 g/100 ml la 20 ºC, şi 663,6 g la 100 ºC).

Sulfatul de zinc monohidratat, ZnSO4·H2O: conţine 36 % Zn. Sulfatul de zinc anhidru, ZnSO4. conţine 40,5 % Zn, şi este solubil în apă.

Sulfaţii sunt săruri de culoare albă, cristalizate, şi sunt cele mai folosite îngrăşăminte cu Zn atât pentru fertilizarea la sol, cât şi pentru aplicări foliare.

Oxidul de zinc, ZnO (80 % Zn), este greu solubil în apă (0,00016 g/100 ml la 29 ºC), dar este solubil în acizi, în alcali şi în clorură de amoniu, NH4Cl. Datorită preţului său mai scăzut pe kg Zn aplicat este utilizat adesea la obţinerea îngrăşămintelor fluide, fie lichide limpezi, fie suspensii (Follet ş.a., 1981).

Superfosfatul concentrat îmbogăţit cu zinc are cca 1 % Zn, acesta fiind fie încorporat în granulele de superfosfat, fie găsindu-se sub formă de peliculă desulfat de Zn la suprafaţa acestora. Există şi azotat de amoniu cu Zn şi uree cu Zn.

Fritul cu Zn (sticla solubilă). Conţine 10–12 % Zn, care este eliberat lent din îngrăşământ.

Îngrăşăminte organice cu zinc (chelaţi cu Zn). ZnEDTA (10–14 % Zn) este cel mai utilizat chelat cu Zn. Ele este recomandat în special pentru fertilizări foliare. Se consideră că, în cazul aplicării la sol, Zn din ZnEDTA este în general de 2–3 ori mai eficient decât Zn din sulfatul de Zn; pe soluri carbonatice şi pe soluri saline şi alcaline, unde Zn sub formă de chelat se păstrează în forme accesibile plantelor mai mult decât cel din sulfatul de Zn, acest raport poate fi mai mare. Pe solurile acide diferenţa de eficienţă dintre cele două tipuri de îngrăşăminte se reduce până la anulare, deoarece locul Zn din chelat este luat de Fe, care se găseşte în exces în soluţia solului (Follet ş.a.,

www.precis.ro


34

1981). Totuşi, pe solurile carbonatice, Zn2+ din ZnEDTA este înlocuit cu uşurinţă de Ca2+, care are o capacitate mai mare de chelatare decât Zn2+, fapt ce explică eficienţa destul de scăzută chiar a îngrăşămintelor de tip chelat pe aceste soluri.

Folosirea îngrăşămintelor cu Zn. Fertilizarea la sol este mai eficientă pesolurile acide şi neutre decât pe cele carbonatice, în care Zn este destul de repede insolubilizat. Pe astfel de soluri este preferabilă aplicarea foliară. În asolamentele cu culturi de câmp, Zn se aplică o dată la 5–6 ani prin împrăştiere uniformă pe toată suprafaţa şi încorporare sub arătură la cultura cea mai sensibilă (porumb, fasole, soia), în doze care pot ajunge până la 7–8 kg Zn/ha pe solurile cu conţinut scăzut de Zn şi intens fosfatate.

Formulele pentru stablirea dozelor optime ştiinţific (DOS) de Zn sunt prezentate în subcap. 3.3. Sporurile de recoltă la soia în condiţii de irigare au ajuns în unele experienţe până la 1300 kg/ha, o unitate monetară investită în îngrăşământ aducând la doza optimă cca 20 unităţi monetare profit. Pe solurile nisipoase este recomandabilă aplicarea fritului cu Zn, eliberarea treptată a Zn reducând pierderile prin spălare.

La pomii fructiferi şi viţa de vie, dozele de Zn care se aplică la desfundat pot ajunge până la 10–13 kg Zn/ha.

Aplicarea localizată este mai eficientă şi necesită doze mai mici (1–2 kg Zn/ha), dar trebuie făcută anual şi sunt de preferat chelaţii cu Zn. În timpul vegetaţiei, aplicarea la sol la pomi şi viţă de vie este mai puţin eficientă pentru corectarea deficienţelor deoarece Zn, fiind puţin mobil în sol, ajunge puţin în zona de dezvoltare a rădăcinilor, de aceea sunt preferabile aplicările pe frunze. Totuşi, poate fi aplicat periodic sub arătură, aplicarea foliară având rolul săcompleteze necesarul de Zn al plantelor.

Fertilizarea foliară. Soluţiile de ZnSO4·7H2O, neutralizate cu lapte de var, au concentraţii de 0,3–0,6 %, valorile mai mari fiind valabile pentru culturile mai exigente la nutriţie. Tratamentele se repetă de 2–3 ori la intervale de 5–6 zile.

Tratarea seminţelor se face cu o soluţie de 0,02–0,03 % sulfat de zinc, cca 8–10 l/100 kg seminţe (Calancea, 1990).

Injectarea de soluţii cu Zn în luna aprilie sub scoarţa pomilor în cantităţidependente de grosimea trunchiului, respectiv 1 g Zn/2,5 cm circumferinţă,poate asigura necesarul de Zn până în toamnă (Follet ş.a., 1981).

1.2.3. Îngrăşăminte chimice complexe şi mixte

Îngrăşămintele chimice complexe şi mixte sunt îngrăşăminte produse industrial care conţin două sau mai multe elemente nutritive care prezintăinteres pentru fertilizare. Producerea lor s-a impus datorită necesităţilor tehnologice de a se aplica deodată două sau mai multe elemente nutritive şi de a

www.precis.ro


35

se reduce cheltuielile de transport, depozitare şi aplicare prin realizarea unor produse cu un conţinut mai ridicat de substanţă activă (s.a.) şi mai scăzut de balast. Tendinţa generală a cheltuielilor efectuate cu fertilizarea, raportate pe kg s.a., este de scădere pe măsură ce îngrăşămintele au un conţinut mai ridicat de s.a. deoarece scad costurile de transport (cu atât mai mult cu cât distanţa este mai mare), depozitare şi aplicare. Aceeaşi tendinţă de reducere a cheltuielilor se înregistrează şi la producătorul de îngrăşăminte, deoarece scad cheltuielile cu producerea, ambalarea, transportul şi depozitarea în cadrul combinatului, scăzând astfel preţul de vânzare, care se regăseşte apoi în cheltuielile de fertilizare. Aplicarea pe teren a unor îngrăşăminte mai concentrate, deci a unor cantităţi fizice mai mici, permite efectuarea mai rapidă a lucrărilor de fertilizare în cadrul tehnologiilor de cultură, fapt care uneori nu este lipsit de importanţă.

Îngrăşămintele complexe se pot obţine prin amestecul materiilor prime folosite la obţinerea îngrăşămintelor simple, prin amestecul unor materii prime cu îngrăşăminte simple, sau prin amestecarea unor îngrăşăminte simple, în toate cazurile din reacţiile care au loc rezultând compuşi chimici noi.

Îngrăşămintele mixte sunt cele la care are loc doar amestecul fizic, fără aavea loc reacţii care să ducă la formarea de compuşi chimici noi, sau aceştia se formează numai în cantităţi reduse. Îngrăşămintele complexe şi mixte prezintăatât avantaje cât şi dezavantaje, care pot fi sintetizate astfel (D. Davidescu, 1963, Gh. Lixandru, 1990):

– avantaje: conţinut mare de elemente nutritive; având mai puţin balast în compoziţie se reduc cheltuielile de transport, depozitare şi aplicare; însuşiri fizice bune, fiind granulate şi având o higroscopicitate mai redusă, fapt ce permite o aplicare mai uniformă pe teren; coeficienţi de utilizare productivă aelementelor nutritive superiori celor din îngrăşămintele simple;

– dezavantaje: rapoartele fixe dintre elementele nutritive din îngrăşăminte, cel mai adesea diferite de cele în care plantele consumă aceste elemente, rapoarte dinamice în funcţie de specie şi faza de vegetaţie; lipsa unor elemente nutritive necesare nutriţiei plantelor; aceste dezavantaje se pot corecta prin folosirea îngrăşămintelor simple în completarea celor complexe sau mixte, iar uneori printr-o combinare corespunzătoare a două sau mai multor îngrăşăminte complexe sau/şi mixte diferite.

Îngrăşămintele complexe şi mixte pot fi definite prin: – denumirea lor chimică: fosfat diamoniacal (f. secundar de amoniu) etc.; – denumirea comercială: diamofos sau DAP etc.; – o succesiune de 3, uneori 4 cifre, reprezentând conţinutul în s.a.: % N :

% P2O5 : % K2O : % MgO, de exemplu: 16:16:16, 13:26:13, 22:22:0, 16:48:0, 22:11:11:4, sau raportul dintre elementele nutritive componente (s.a.): N : P2O5: K2O : MgO, unul dintre ele (de regulă N) fiind considerat egal cu unitatea: 1:1:1, 1:2:1, 1:1:0, 1:3:0, 1:0,5:0,5:0,2.

Clasificarea îngrăşămintelor complexe şi mixte. După starea fizică pot fi:

www.precis.ro


36

solide şi lichide (soluţii şi suspensii). După numărul de macroelemente conţinute: cu două elemente, sau binare: NP, NK, PK, KMg etc.; cu trei elemente, sau ternare: NPK, NPMg; PKMg. După tipul de elemente: cu macroelemente; cu macroelemente şi microelemente; cu microelemente. Dupănatura lor: anorganice (cele mai folosite), organice, organo-minerale.

1.2.3.1. Îngrăşăminte complexe şi mixte solide

Sunt îngrăşăminte granulate, cu excepţia polifosfaţilor de amoniu, care pot fi şi lichizi (livraţi în cisterne), şi a KNO3 care este numai sub formă de cristale; pot fi livrate în saci sau în vrac; sunt puţin higroscopice, cu excepţia fosfaţilor de amoniu care sunt uşor higroscopici, şi nu se aglomerează. Combinate de îngrăşăminte complexe şi mixte în România se găsesc la Bacău, Craiova, Târgu Mureş, Turnu Măgurele.

1.2.3.1.1. Îngrăşăminte cu macroelemente a) Îngrăşăminte binare tip NP. Unele conţin N numai în formă

amoniacală: fosfatul monoamoniacal (MAP), fosfatul diamoniacal (DAP), superfosfatul amonizat, polifosfaţii de amoniu, iar altele conţin N în formănitrică şi amoniacală: nitrofosfaţii, nitroamofos.

Fosfatul monoamoniacal, monoamofos (MAP), amofos sau fosfatul primar de amoniu: NH4H2PO4 (11:48:0). Este un îngrăşământ complex binar de tip NP, granulat, care se obţine din acid fosforic şi amoniac. Conţine 11–12 % N şi 48–61 % P2O5. Este puţin higroscopic şi nu este aglomerabil. Substanţapură are o solubilitate în apă de 22,7 g/100 ml la 0 ºC şi 173,2 g la 100 ºC şi unraport procentual N:P2O5:K2O de 12:61:0. În România se produce MAP de tipul 11:48:0. Dacă la fosfatul monoamoniacal se adaugă azotat de amoniu şi uree se obţine un îngrăşământ îmbogăţit în N, de tipul: 23:23:0. Din Ca3(PO4)2,NH4SO4 şi H2SO4 rezultă un amestec de fosfat monoamoniacal şi CaSO4, care este un îngrăşământ de tipul 10:22:0. Din amestecarea superfosfatului cu NH4SO4 rezultă un amestec de MAP şi gips (CaSO4·2H2O), un îngrăşământ de tipul 9:11:0. Solubilitatea ridicată în apă a MAP, prezenţa atât a N cât şi a P şifaptul că prezenţa ionilor de amoniu îmbunătăţeşte absorbţia celor de fosfat în plantă fac ca acesta să fie considerat un îngrăşământ cu bune însuşiri agronomice. Este excelent pentru fertilizarea de pornire, o dată cu semănatul. Poate fi amestecat cu îngrăşăminte simple cu azot sau cu potasiu (Follet ş.a., 1981). MAP are efect rezidual acidifiant asupra solului.

Fosfatul diamoniacal (DAP), diamofos sau fosfatul secundar de amoniu: (NH4)2HPO4 (16:48:0). Este tot un îngrăşământ complex de tip NP, granulat, se obţine la fel ca MAP-ul, dar conţine mai mult azot: 16–21 % N şi 46–53 %P2O5. Substanţa pură are o solubilitate ridicată în apă, de 57,5 g/100 ml la 0 ºC

www.precis.ro


37

şi 106 g la 70 ºC, şi un raport procentual N:P2O5:K2O de 21:53:0. La Turnu Măgurele şi Bacău se produce DAP de tipul 16:48:0. DAP este puţin higroscopic (totuşi ceva mai mult decât MAP) şi nu se aglomerează; are o solubilitate în apă mai mare decât MAP, îndeosebi la temperaturi mai scăzute.

Poate fi folosit la fertilizarea de bază şi în vegetaţie. Dat fiind faptul căsoluţia saturată de DAP are pH 8–9 (faţă de MAP la care este de 4), aplicarea în doze mari la semănat, ca fertilizare starter, este nerecomandabilă pe soluri cu pH ridicat, deoarece amoniacul care rezultă în imediata vecinătate a seminţelor are efecte toxice asupra germinaţiei şi a tinerelor plăntuţe. Pe solurile acide acest efect este mult mai redus, deoarece formarea de amoniac este mai slabă.Dozele de îngrăşământ folosite la fertilizarea starter nu trebuie să depăşească100 kg/ha la grâu şi 70 kg/ha la porumb, sorg, soia (Follet ş.a., 1981). Tot datorită pH-ului ridicat al soluţiei saturate, procesele de retrogradare a fosforului din DAP pe solurile calcaroase sunt mai intense decât în cazul folosirii MAP. DAP are un efect rezidual acidifiant asupra solului ca urmare a nitrificării ionilor de amoniu, chiar dacă iniţial reacţia se alcalinizează. DAP se aplică singur sau se foloseşte pentru obţinerea de amestecuri uscate sau de îngrăşăminte compuse lichide sau în suspensie.

Superfosfatul amonizat. Este o mixtură de fosfat primar de amoniu, NH4H2PO4, şi fosfat secundar de calciu, CaHPO4. Prezintă următoarele avantaje: preţ scăzut pe kg N conţinut; nu prezintă aciditate liberă; conţinut scăzut de apă; higroscopicitate şi aglomerabilitate redusă. Un dezavantaj îl constituie scăderea proporţiei fosforului solubil în apă din P total (crescând în schimb conţinutul de P solubil în citrat), cu atât mai mult cu cât gradul de amonificare este mai ridicat; scăderea este mai intensă la superfosfatul simplu, şi mai redusă la cel concentrat. Asfel, după datele lui Hill (1952), în cazul superfosfatului simplu, la o amonificare de 3 % N, fosforul solubil în apă mai reprezintă doar 50 % din P total, în timp ce la 5,3 % N scade la 20 %; în cazul superfosfatului concentrat, creşterea conţinutului de N până la 4 % are ca efect scăderea P solubil în apă până la 60 % din P total, după care practic nu mai scade la o amonizare suplimentară. Cantitatea de amoniac folosită la amonizare nu trebuie sădepăşească 3 kg NH3 la 10 kg P în cazul superfosfatului simplu, şi 2 kg NH3 la 10 kg P la cel concentrat, deoarece amonizarea excesivă determină trecerea ionilor fosfat solubili în apă în fosfat terţiar de calciu, Ca3(PO4)2, foarte greu solubil (Follet ş.a., 1981). Superfosfatul simplu amonizat trebuie să conţină maximum 4–6 % N (obişnuit 3–4 %) şi între 16–24 % P2O5, iar cel concentrat maximum 9–12 % N (obişnuit 7–8 %) şi între 38–50 % P2O5. Acest îngrăşământ se foloseşte la fel ca superfosfatul.

Polifosfaţii de amoniu (18:58:0). Sunt îngrăşăminte de tip NP, care se prezintă fie sub formă granulată, fie sub formă lichidă. Raportul procentual N:P2O5:K2O este 18:58:0. Adăugând uree înainte de granulare, se obţin polifosfaţi îmbogăţiţi în N de tipul: 30:30:0; 36:18:0; 28:28:0; dacă se adaugăşi KCl, rezultă un îngrăşământ ternar NPK de tipul 20:20:20 (Lixandru, 1990). Polifosfaţii de amoniu pot fi folosiţi ca atare sau în diferite amestecuri.

Nitrofosfaţii, nitrofos (27:13,5:0, 22:22:0, 20:10:0; 12:18:0). Sunt

www.precis.ro


38

îngrăşăminte granulate în care cele două elemente se pot găsi sub formă deazotat de amoniu, clorură de amoniu, fosfat monoamoniacal, fosfat diamoniacal, fosfat primar de calciu, fosfat secundar de calciu. După solubilitatea fosforului în apă există două tipuri de nitrofos (Lixandru, 1990): cu P solubil în apă peste 70 % din P total, care au un conţinut redus de fosfat secundar de calciu: îngrăşăminte de tipul 27:13,5:0, 22:22:0, 20:10:0; cu P solubil în apă sub 70 % din P total, care au un conţinut ridicat de fosfat secundar de calciu: nitrofos tip 12:18:0; îngrăşământul tip 27:13,5:0 este compus din azotat de amoniu (60 %), fosfat mono- şi diamoniacal (29 %), fosfat secundar de calciu (4 %).

După acelaşi autor, nitrofosfaţii cu peste 70 % din P solubil în apă se pot folosi fără restricţii pe toate solurile şi la toate culturile, în special la cele de primăvară prăşitoare, în timp ce nitrofosfaţii cu mai puţin de 50 % din P solubil în apă sunt indicate pentru soluri cu pH sub 6,5.

Fosfat-azotatul de amoniu, nitroamofos (23:23:0). Este un îngrăşământ granulat, format dintr-un amestec de fosfat monoamoniacal şi azotat de amoniu, foarte solubil în apă (Lixandru, 1990). Îngrăşământul conţine deci azotul în ambele forme: nitrică şi amoniacală.

b) Îngrăşăminte binare tip NK. Azotatul de potasiu, KNO3 (13,5:0:45). Este un îngrăşământ complex binar cu NK, care pe lângă cca 13,5 % N sub formă nitrică conţine şi 44–46 % K2O, ceea ce face să-i crească valoarea agronomică. Exprimat ca raport procentual, N:P2O5:K2O, este un îngrăşământ de tipul 13,5:0:45. Conţinutul scăzut de N şi ridicat de K face din el în primul rând un îngrăşământ potasic. Azotatul de potasiu este o sare albă, cristalizată,nehigroscopică. Solubilitatea în apă, destul de redusă la temperaturi scăzute (13,3 g/100 ml la 0 ºC), creşte foarte mult cu temperatura (247 g/100 ml la 100 ºC). Are reacţie fiziologică alcalină asupra solului, deşi în urma consumării de către plante a celor doi ioni componenţi efectul rezidual este nul. Este recomandat pentru culturi sensibile la clor ca tutunul, citricele şi mai ales la culturi care răspund la aplicarea târzie a N şi K (Tisdale ş.a., 1975). Este un îngrăşământ foarte bun pentru pomi fructiferi, legume şi flori. Datorită preţului mai ridicat, este folosit în special la culturi profitabile. Faptul că nu are efect rezidual salin, cum are sarea potasică, care în urma consumării K de către plante lasă solul îmbogăţit în Cl, sulfatul de amoniu şi cel de K – care îmbogăţesc solul în ioni sulfat, face din azotatul de potasiu un excelent îngrăşământ pentru legumele de seră şi pentru flori, la care se folosesc doze mari de îngrăşăminte, evitându-se astfel acumularea sărurilor în exces.

c) Îngrăşăminte binare tip PK. Metafosfatul de potasiu, [KPO3]n(0:55:37). Este un îngrăşământ cu P şi K de tipul 0:55:37, granulat, greu solubil în apă dar hidrolizabil în sol cu formare de K3PO4, atât fosforul cât şi potasiul devenind astfel accesibile plantelor. Folosirea lui directă ca îngrăşământ este redusă, serveşte însă la producerea de îngrăşăminte complexe.

d) Îngrăşăminte ternare tip NPK. Nitrofosfaţii de tip NPK, nitrofoska

www.precis.ro


39

(16:16:16, 13:26:13, 22:11:11). După îngrăşămintele tip NP, sunt cele mai folosite îngrăşăminte complexe. Au în compoziţie aceiaşi compuşi ca şinitrofosfaţii de tip NP, prezentând în plus compuşi cu potasiu sub formă de clorură, sulfat, azotat, fosfat. Sunt îngrăşăminte granulate, de diferite culori, solubile în apă, relativ higroscopice datorită azotatului de amoniu conţinut. Fosforul este în cea mai mare parte solubil în apă. Nitrofoska de tipul 13:26:13, numită şi diamonnitrofoska, poate fi folosită pe toate solurile, fără restricţii, în timp ce tipurile 16:16:16 şi 22:11:11 sunt recomandabile de preferat pe soluri cu gradul de saturaţie cu baze sub 65 % şi IOFS mai mare de 8, putând însă fi folosite şi pe alte soluri (Borlan ş.a., 1983). Poate exista şi nitrofoska de tipul 15:15:15, 13:40:13, 13:13:21.

1.2.3.1.2. Îngrăşăminte cu macro- şi microelemente

a) Îngrăşăminte chimice de sinteză. Unele îngrăşăminte complexe, cum sunt cele de tip nitrofos 22:22:0 şi 27:13,5:0 şi cele de tip nitrofoska 16:16:16, 13:26:13, pot fi îmbogăţite în microelemente B, Cu, Mo, Zn, în concentraţii de 0,5–1 %. Aceste îngrăşăminte sunt recomandate pe soluri şi la plante predispuse la carenţe în microelemente, prezentând avantajul că nu sunt necesare cheltuieli speciale de aplicare a microelementelor.

b) Îngrăşăminte naturale – Cenuşa. Cenuşa este un îngrăşământ mineral complex, de origine organică, folosit încă din antichitate. Cu excepţia N, care se pierde prin volatilizare în timpul arderii lemnului şi a altor materiale vegetale, cenuşa conţine practic toate elementele nutritive de care plantele au nevoie, ponderea cea mai mare având-o Ca, K şi P. Întrucât Ca este un macroelement secundar, care nu constituie obiectul direct al fertilizării, iar K se găseşte în cenuşa de lemn şi cea de paie de 2-3 ori mai mult decât P – în tulpinile de floarea-soarelui chiar de 15 ori mai mult, cenuşa este considerată mai mult un îngrăşământ potasic.

Concentraţiile de elemente nutritive variază în funcţie de natura materialului vegetal din care provine cenuşa. Astfel, cenuşa din lemn de foioase (stejar ş.a.) conţine 3,5 % P2O5, 10 % K2O şi 30 % CaO, cea din lemn de răşinoase (brad, molid ş.a.) are 2,5 % P2O5, 6 % K2O şi 35 % CaO, cenuşa din paie de grâu conţine 6,4 % P2O5, 13,6 % K2O şi 5,9 % CaO, iar cea din tulpini de floarea-soarelui are 2,5 % P2O5, 36,3 % K2O şi 18,5 % CaO. Întrucât cenuşadin cărbuni de pământ, cum este antracitul, conţine doar 0,1 % P2O5, 0,2 % K2Oşi 3 % CaO, practic ea nu are valoare fertilizantă şi nu se recomandă folosirea ei ca îngrăşământ (Staicu, 1958).

Cenuşa se aplică de regulă la fertilizarea de bază, dar poate fi aplicată şilocalizat, în cantităţi mult mai mici, pe rânduri la semănat sau la cuiburi la plantat. Dozele de cenuşă pentru fertilizarea de bază trebuie stabilite în funcţie de dozele optime economic de potasiu şi de conţinutul de potasiu al cenuşii în

www.precis.ro


40

funcţie de provenienţa acesteia. Datorită cantităţilor relativ modeste care rezultă anual într-o gospodărie la

care încălzirea se face cu lemn (cca 70 kg cenuşă/an, echivalent cu 7 kg K2O în cazul cenuşii de foioase), a faptului că ea nu conţine decât foarte puţin Cl, cenuşa trebuie folosită prioritar la legume solanacee, sensibile la Cl, cum sunt tomatele, vinetele, ardeiul, cartoful, dar şi la specii mari consumatoare de K: sfecla roşie, tutunul (sensibil la Cl), floarea-soarelui, sfecla de zahăr şi cea furajeră.

Solurile care se pretează cel mai bine la aplicarea cenuşii sunt cele nisipoase, luvisolurile, sărace nativ sau sărăcite în K prin spălare pe profil. Datorită reacţiei alcaline pe care o are (pe vremuri, la ţară se folosea leşia de cenuşă pentru spălat) şi a conţinutului ridicat de Ca, cenuşa este foarte potrivităpe solurile acide, care în general sunt şi sărace în K, pe care ea are şi efect de amendament. În plus, aciditatea acestor soluri contribuie la solubilizarea mai bună a P din cenuşă, solubilitatea în apă a P fiind destul de scăzută (cea în citrat de amoniu este însă destul de ridicată: 50-60 % din P total). K se găseşte sub formă de carbonat, de aceea el este practic total solubil şi imediat accesibil plantelor (Staicu, 1958).

Cenuşa este potrivită şi pentru compostarea unor materiale organice sărace în K, Ca, P sau la care este necesară corectarea acidităţii rezultate prin descompunerea lor şi obţinerea unui compost cu un pH neutru-slab alcalin.

1.2.3.2. Îngrăşăminte complexe lichide

După modul în care sunt destinate a fi aplicate, îngrăşămintele complexe lichide pot fi: îngrăşăminte pentru aplicare pe plante (de tip F sau de tip C), cunoscute generic sub numele de îngrăşăminte complexe foliare, care sunt cel mai mult folosite în practica agricolă, şi îngrăşăminte pentru aplicare la sol (soluţii şi suspensii). După modul de prezentare, îngrăşămintele complexe lichide pot fi sub formă de soluţie sau sub formă de suspensie.

a) Îngrăşăminte complexe foliare. Acestea sunt de tip F (foliar) şi de tip C (cristalin).

a1) Îngrăşăminte de tip F (foliar) produse în România. Se produc la Combinatul Chimic Craiova. Sortiment: F411, F231, F141, F011; codul numeric arată raportul N:P2O5:K2O. Caracteristici: sunt soluţii limpezi, de culoare verde sau brună, cu pH neutru sau slab acid; conţin N, P, K, S şi microelemente: B, Cu, Fe, Mo, Zn; concentraţiile, în g s.a./l, sunt de: 180:35:40 la F411, 80:130:40 la F231, 35:200:40 la F141 şi 0:130:130 la F131; concentraţiile de S şimicroelemente, în g/l, sunt aceleaşi la toate cele 4 tipuri: S (0,1–0,3), B (0,1–0,2), Cu (0,04–0,06), Fe (0,2–0,4), Mo (0,08–0,12), Zn (0,04–0,06) (Popa ş.a., 1978).

Alte îngrăşăminte foliare produse în ţară sunt: Folifag, produs de

www.precis.ro


41

combinatul de la Făgăraş, şi Polimet, produs la Timişoara. După Popa ş.a. (1978), îngrăşămintele de tip F produse la Craiova se

folosesc astfel: F411, datorită conţinutului ridicat în N, este mai indicat pentru fazele de creştere intensivă a plantelor. La cereale pentru boabe se poate aplica şi în faze mai tardive, stimulând creşterea conţinutului de proteine în boabe. F231, este recomandat pentru fazele de creştere intensivă, de formare a mugurilor florali şi de înflorit. F141 este recomandabil a se aplica în perioada de dinaintea înfloritului, împiedicând căderea florilor şi a fructelor în formare. F011 este potrivit pentru aplicări mai târzii, în perioada de fructificare şi coacere a fructelor, îmbunătăţindu-le calitatea, inclusiv rezistenţa la transport şidepozitare. Aceste produse se folosesc cu prioritate la culturi de sere şi solarii, dar şi la pomi şi arbuşti fructiferi, la viţă de vie, ca şi la culturi de câmp intensive. Concentraţiile soluţiilor de tip F sunt de 0,5–1,5 % la specii monocotiledonate şi 1,5–4 % la dicotiledonate, iar stropirile se repetă de 2–6 ori (Lixandru, 1990).

În ultimii ani, în cadrul I.C.P.A. Bucureşti, Borlan ş.a. au elaborat o serie de îngrăşăminte complexe foliare tip ICPA cu destinaţii speciale pe culturi şi grupe de culturi, unele fiind specifice chiar diferitelor faze de vegetaţie: pentru cereale păioase de toamnă; pentru porumb până la mătăsire; pentru floarea-soarelui până la înflorit; pentru loturi semincere de porumb, respectiv de floarea-soarelui; pentru legume solanacee (tomate, ardei, vinete) în prima parte a vegetaţiei, respectiv pentru cele în perioada formării şi coacerii fructelor; pentru legume umbelifere rădăcinoase; pentru viţa de vie pe rod; pentru pomi şi arbuşti fructiferi pe rod în perioada dinainte de începerea coacerii fructelor, respectiv produse care se aplică de la începerea coacerii până la recoltare. Autorii (Borlan ş.a., 1995) au pus la dispoziţia utilizatorilor reţetele de producere a acestor îngrăşăminte, astfel că ele pot fi realizate chiar în fermă.

a2) Îngrăşăminte de tip C (cristalin) produse în România. Sortiment: C011,C141, C313, C411; codul numeric arată raportul N:P2O5:K2O. Caracteristici: sunt soluţii clare, incolore, în general cu pH neutru, slab acid sau slab alcalin; conţin numai N, P şi K, iar C 313 conţine şi Mg; nu conţin microelemente, ccea ce le deosebeşte de îngrăşămintele tip F. Concentraţiile de N, P2O5, K2O, în g/l, sunt de: 60:160:40 la C141, 160:40:40 la C411 şi de 120:40:120 la C313 care conţine şi10 g MgO/l. Îngrăşămintele tip C se produc la Combinatul Chimic Craiova şisunt destinate tot pentru aplicări foliare (Lixandru, 1990).

a3) Îngrăşăminte foliare de import: – KB Jardin. Este produs în Franţa şi conţine: 7 % N (2,6 % N–NH4

+, 2,75 % N–NO3– şi

1,65 % N ca uree), 5 % P2O5, 6 % K2O. Se foloseşte la legume şi flori, câte 5 ml/2,5 l apă (0,2 %), aplicându-se fie foliar, fie la sol o dată la 8–10 zile.

– Algoflash France. Este produs în Franţa şi conţine: 4 % N (0,7 % N–NH4+, 1,5 % N–

NO3– şi 1,8 % N ca uree), 6 % P2O5, 8 % K2O, 0,019 % B, 0,003 % Cu, 0,03 % Fe complexat cu

EDTA, 0,025 % Mn, 0,002 % Mo şi 0,0125 % Zn. Se foloseşte pentru flori, câte 5 ml/2,5 l apă(0,2 %), stropindu-se frunzele de 1-2 ori pe săptămână.

www.precis.ro


42

– Algoflash. Este produs tot în Franţa şi se recomandă la toate speciile de legume şi flori, aplicându-se în acelaşi fel ca şi precedentul. Conţine: 6 % N (2 % N–NH4

+, 2 % N–NO3– şi 2 % N

ureic), 6 % P2O5, 6 % K2O, 0,019 % B, 0,004 % Cu, 0,037 % Fe, 0,03 % Mn, 0,0015 % Mo şi0,015 % Zn.

– Bayfolan. Este produs în Germania şi conţine: 8 % N (6,3 % N–NH4+ şi 1,7 % N–NO3

-), 6 % P2O5, 4 % K2O, 0,0045 % Cu, 0,013 % Mn şi 0,0035 % Zn, microelementele fiind chelatizate cu EDTA. Se foloseşte în floricultură, viticultură, arboricultură, la culturi horticole, dar şi la culturi agricole, în concentraţie de 0,2–0,3 % (200–300 ml/100 l apă) aplicându-se foliar la intervale de două săptămâni. Pentru plantele de apartament, culturi de grădină şi de seră, se folosesc câte 20 ml/5 l apă (0,4 %).

b) Îngrăşăminte complexe lichide pentru sol. Îngrăşămintele sub formă de soluţie conţin în general macroelemente, dar pot conţine şi microelemente. Îngrăşămintele complexe lichide prezintă următoarele avantaje faţă de cele complexe solide: preţ de fabricaţie mai redus; compoziţie chimică mai uniformă; elementele nutritive se găsesc în totalitate în forme direct accesibile plantelor; se manipulează mai uşor; pot fi aplicate mai uniform. Dezavantajele sunt: conţinut total de elemente nutritive în general mai scăzut, rareori depăşind 30 %; cheltuieli mai mari de depozitare; unele fiind şi corozive, necesităechipamente speciale pentru transport, depozitare şi aplicare; posibilităţi de precipitare sau cristalizare a unor substanţe din soluţie (procese care cresc în intensitate cu scăderea temperaturii şi cu timpul de la producerea lor), fapt care îngreunează aplicarea, de aceea nu trebuie păstrate timp îndelungat şi aplicate la temperaturi scăzute. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate fie direct la sol, fie cu apa de irigaţie. După raportul procentual N:P2O5:K2O se produc următoarele tipuri: 8:24:0; 10:34:0; 11:34:0 etc. (Lixandru, 1990).

Polifosfaţii de amoniu lichizi sunt îngrăşăminte complexe cu N şi Pobţinute prin condensarea a două molecule de acid fosforic cu eliminare de apă,urmat de amonizarea acidului pirofosforic (Follet ş.a., 1981). Sunt mai concentrate în fosfor decât alte îngrăşăminte. Concentraţia de azot este de 10–15 % N, iar cea de fosfor de 35–62 % P2O5. Polifosfaţii de amoniu au marele avantaj că pot fi folosiţi ca îngrăşăminte cu fosfor la obţinerea de îngrăşăminte lichide în care microelementele Fe, Zn nu precipită ca în cazul folosirii superfosfatului sau acidului ortofosforic, ci sunt menţinute în soluţie chiar la concentraţii mai mari datorită legării lor între două molecule de polifosfat de amoniu. Acelaşi lucru este valabil pentru Mg. Avantajul este că prin evitarea precipitării P, Mg, Fe şi Zn şi menţinerea lor în soluţie, aceasta poate fi pulverizată cu uşurinţă pe plante, iar aparatele de stropit nu se înfundă de la precipitatele formate.

Îngrăşămintele sub formă de suspensii prezintă avantajul că sunt mai concentrate decât cele sub formă de soluţie, nu mai au loc precipitări datorităargilelor coloidale pe care le conţin şi care menţin componentele în suspensie, necesită cheltuieli mai puţine de transport şi depozitare. Dacă la îngrăşămintele sub formă de suspensie de tipul 12:40:0, 14:47:0 se adaugă uree, azotat de amoniu şi KCl rezultă un larg sortiment de îngrăşăminte sub formă de suspensie

www.precis.ro


43

(Lixandru, 1990). Înainte de aplicare la sol sau cu apa de irigaţie, acestea se diluează cu apă, obţinându-se soluţii limpezi.

1.2.4. PĂSTRAREA ÎNGĂŞĂMINTELOR CHIMICE

Faptul că îngrăşămintele chimice nu se aplică imediat ce se cumpără, şi că

în cazul unor elemente nu se aplică întreaga doză o singură dată, mai ales în cazul azotului şi în special la culturile de sere şi solarii, impune necesitatea depozitării acestora pe perioade de timp mai lungi sau mai scurte, în cantităţimai mici sau mai mari în funcţie de suprafaţa cultivată, structura culturilor şiperioada din an. O excelentă prezentare a aspectelor legate de păstrarea îngrăşămintelor chimice a fost făcută de D. Davidescu (1963) şi N. Marin (1990). Astfel, la amenajarea depozitului trebuie să se ţină cont de însuşirile îngrăşămintelor: higroscopicitate, capacitatea de a se descompune şi a face explozie, conţinutul în acizi liberi etc.

Îngrăşămintele higroscopice, îndeosebi cele cu azot, absorb apă sub formăde vapori din atmosferă, are loc o solubilizare parţială la suprafaţa granulelor sau a particulelor de îngrăşământ, iar după pierderea apei partea care s-a solubilizat joacă rol de ciment între granule sau particule, îngrăşămintele se întăresc luând aspect compact, bolovănos, care face imposibilă aplicarea ca atare, necesitând lucrări de sfărâmare şi mărunţire costisitoare. De aceea, depozitul trebuie să asigure o umiditate relativă a aerului scăzută, pentru a reduce la minimum acest fenomen nedorit. Spaţiile destinate îngrăşămintelor higroscopice nu vor fi făcute din beton, care favorizează menţinerea unei umidităţi relative a aerului ridicate şi condensul vaporilor de apă, ci din zid de cărămidă, iar pardoseala din asfalt. Îngrăşămintele higroscopice se livrează de regulă în saci de plastic, care se aşază culcat, în stive a căror înălţime nu trebuie să fie prea mare, pentru a evita compactarea datorită presiunii ridicate. Este de dorit ca îngrăşămintele higroscopice să fie depozitate pe o perioadă de timp cât mai scurtă. În schimb, îngrăşămintele puţin higroscopice, cum sunt fosforitele, superfosfatul, sulfatul de potasiu, azotatul de potasiu, chiar sarea potasică cu peste 40 % K2O ş.a., pot fi păstrate un timp îndelungat fără o modificare notabilă a însuşirilor lor fizice.

Pericolul de explozie pe care-l prezintă azotatul de amoniu datorită însuşirii sale de agent oxidant puternic, care creşte cu temperatura şi presiunea, obligă ca acesta să fie păstrat în straturi nu prea înalte într-un depozit separat de restul îngrăşămintelor, amplasat la distanţă de peste trei sute de metri de clădiri de locuit, grajduri şi depozite de carburanţi. În depozitul în care se găseşte azotat de amoniu este interzis fumatul, folosirea instalaţiilor de încălzit, efectuarea de lucrări de sudură, folosirea surselor de iluminat deschise (lumânări, chibrituri, opaiţe ş.a.) şi chiar a celor închise pe bază de petrol, cum sunt felinarele; pentru iluminat se va folosi numai lumină electrică de la reţea, sau lanterne cu baterii.

www.precis.ro


44

Este interzisă depozitarea de produse organice inflamabile: benzină, gazolină,cherosen, motorină, gaz lampant, păcură, vaselină, uleiuri minerale şi vegetale, grăsimi animale, cărbuni, naftalină etc., deoarece favorizează explozia; simplul amestec al acestor materiale cu azotatul de amoniu scade punctul critic de explozie. Soda, acizii, sulful, permanganatul de potasiu, sulfurile, obiectele de cupru, zinc, plumb, produsele cu mercur favorizează descompunerea azotatului de amoniu şi explozia lui. Varul ars (nestins) în contact cu apa, determinând creşterea temperaturii, poate determia explozia (Marin, 1990).

Datorită pericolului de explozie, unele ţări au interzis prin lege folosirea ca atare a azotatului de amoniu în agricultură.

Îngrăşămintele care conţin acizi liberi reziduali, cum este superfosfatul simplu – care conţine 4-8 % acid fosforic, şi cel concentrat – care conţine 2-3 %, duc la degradarea suprafeţelor cu care vin în contact, în primul rând pardoseala şi pereţii despărţitori. Vaporii de amoniac degajaţi de îngrăşămintele cu azot amoniacal, de carbonatul de calciu cu azot rezidual şi chiar de uree (în urma hidrolizei) au acţiune corozivă asupra metalelor, de aceea acoperişul nu se face din tablă, ci din azbociment, ţiglă sau carton asfaltat.

Pentru îngrăşămintele care se depozitează în vrac, compartimentele vor avea pereţii despărţitori din scândură groasă gudronată, în special în cazul superfosfatului. Tot în vrac se depozitează sarea potasică, iar uneori şiîngrăşămintele complexe. Pentru compartimentări se pot folosi pereţidespărţitori mobili. Fiecare boxă sau compartiment în care s-au depozitat îngrăşăminte va fi etichetată, specificându-se tipul de îngrăşământ, conţinutul de s.a. de pe buletinul de analiză care însoţeşte îngrăşământul la livrare şi data la care îngrăşământul a intrat în depozit. Înălţimea maximă de depozitare a îngrăşămintelor este de 2 m în cazul celor în vrac, şi cca 10 rânduri de saci în cazul celor ambalate, pentru a evita astfel tasarea; suprafaţa necesară variază în general între 0,6–0,8 m2/t. Depozitul de îngrăşăminte se amplasează pe terenuri cu pânza freatică la adâncime, la distanţă de peste 50 m de clădiri, fântâni, grajduri de animale sau locuri de păstrare a furajelor. Trebuie prevăzut şi amenajat un spaţiu special pentru sfărâmarea şi mărunţirea îngrăşămintelor care s-au compactat şi pentru realizarea de amestecuri de îngrăşăminte.

ingrasaminte chimice

Documents