Pagini de intereso Contact o Redacţia

Categoriio Sfinti si Evanghelisti o Tainele Micului Crestin o Pâine pentru suflet o Biblioteca spirituală o Poezii şi cântece sacre o Amintiri de familie o Carusel de vacanţă o Intimplari adevarate cu animale o Măria Sa VERSUL si slova o AFORISMUL ZILEI o BUNĂ ZIUA, LIMBA ROMÂNĂ! o CÂTU-I MARAMUREŞU’ o JOCURI DE LA GRĂDINIŢĂ o O clipă de Lumină o PANSEUL ZILEI o POVEŞTI PENTRU GEORGIANA

x Blogroll

o Andreia Roxana Botis o ARS VIVAT o Emil Gavris o Glas Comun o Radu Botis o Slova crestina o ZIDUL

Norisor

Adrian apa biserica Botis brate bunica carte casa cer cetate colind Constantin copii

copilarie Craciun drum familie festival floare flori frati gind gradina Ioan judecata lume mama

Mare martie mir Nicolae nori poveste povesti proiect sanatate sarbatori scoala scrisoare seara

suferinta tara toamna vazduh veac

Conform adresei cu nr.462 primite din partea LIGII SCRIITORILOR ROMANI Incepind cu data de 14.06.2012 revista Slova Copiilor isi continua activitatea sub aceasta egida.

CEZARINA ADAMESCU:INTERVIU CU SCRIITORUL NICOLAE BĂCIUŢcats: BUNĂ ZIUA, LIMBA ROMÂNĂ!date: February 12th, 2012Author: Botis Radu

 -Dincolo de datele din CV-ul Dvs., care e cu adevărat impresionat şi chiar intimidant pentru o persoană care vine în contact cu Dvs., aş dori să ştiu în primul rând,  care ar fi elementele care ar trebui adăugate şi care scoase din biografia scriitorului, redactorului, publicistului şi poetului Nicolae Băciuţ, pentru a  vă oglindi perfect personalitatea. Acesta ar fi un bun preambul pentru o convorbire cu o personalitate. Consider că s-a trecut peste toate aceste formule de început şi intru direct în substanţa interviului. Faptul că aţi lucrat la Echinox încă din timpul facultăţii, în calitate de redactor, a fost benefic pentru creşterea Dvs. ca sciitor. Ulterior aţi lucrat în redacţia prestigioasei reviste “Vatra”, până aţi ajuns la conducrea ei, urmând tradiţia Şcolii redacţionale a lui Romulus Guga. Practic el v-a provocat să realizaţi primele interviuri. Nu vă întreb despre influenţa lui asupra spiritului Dvs., ci despre cum era el ca om, în relaţie cu tinerii scriitori şi redactori pe care-i îndruma.            -Înainte de toate, se cuvin câteva precizări, în numele adevărului pe care-l aşteaptă toată lumea de la scriitor, căruia nu i se îngăduie să mintă.            Aşadar, Vatra veche nu e Vatra, dimpotrivă, face ceea ce nu face o revistă care a devenit privată pe bani publici. Vatra continuă să apară, dar câtă vreme Vatra veche e percepută ca o continuare a acesteia, e semnul incontestabil că Vatra nu şi-a pierdut doar din strălucire, ci şi din vizibilitate, apărând într-un tiraj confidenţial şi doar o dată la două luni, ceea ce vorbeşte de la sine despre problemele Vetrei. Nu e însă treaba mea, deşi ar trebui să fie, că o publicaţie altădată reprezentativă pentru viaţa culturală din zonă şi-a restrâns orizontul de cuprindere, fiind, practic, confiscată de interese care desolidarizează acţiunea literară. Ea nu e ceea ce şi-ar fi dorit cei care au iniţiat-o şi din care nu mai e în redacţie nimeni. E o echipă nouă, ruptă de tradiţia şi programul revistei Vatra pe care eu o ştiam şi din a cărei redacţie am făcut parte două decenii.            Urmele Vetrei sunt la Vatra veche, care îl are pe Mihai Sin, unul dintre fondatorii revistei, seria 1971, ca director de onoare, iar pe mine un înfocat continuator al idealurilor gazetăreşti ale lui Romulus Guga.            Venirea mea la Vatra, în 1983, i se datorează lui Romulus Guga, el mi-a pecetluit destinul, el a simţit în mine omul de care revista avea nevoie, prin ceea ce aduceam din spiritul echinoxist în care m-am format în anii de facultate.            Romulus Guga e perceput ca un descălecător de cultură română la Târgu-Mureş, iar

adesea se mai afirmă că scriitorii mureşeni de azi, cei care înseamnă ceva, au ieşit de sub mantaua lui Romulus Guga.            Am trăit în utimul an de viaţă al lui Romulus Guga în preajma sa, încă înainte de a fi angajat la revistă. În ultimele luni, am fost aproape singuri în redacţie, în vara lui 1983, ceilalţi erau plecaţi în concediu, iar atunci, încă înainte de angajare, am început deja să fac tehnoredactarea revistei, să am o contribuţie la una dintre rubricile celebre ale revistei, “Vatra dialog”, să pot propune materiale.            Guga era bolnav, dar nu se dădea învins. Avea o siguranţă extraordinară de sine, reprezenta o autoritate respectată şi la “partid”, era respectat pentru tot ceea ce făcea ca scriitor, conducător de revistă.            Îi plăcea să povestească, să facă demonstraţii de artă a comunicării, la toate nivelele. Era un actor, intra ades în rolul său, provocând dialoguri la Comitetul Judeţean de Partid, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care, simţeam, îmi dădea lecţii de arta oratoriei şi a persuasiunii.            Reuşise să facă din Vatra una dintre cele mai apreciate publicaţii de cultură din ţară.            Întâlnirea noastră s-a petrecut la un moment în care (avea 44 ani) dorea să facă o infuzie de tinereţe în revistă, pentru că cei care erau deja vechi vetrişti începeau să pună în prim plan opera lor, lăsând Vatra în plan secund. Oricum, Romulus Guga punea mare preţ pe tineri, Cenaclul “Vatra” fiind cadrul atâtor susţineri şi promovări literare. Romulus Guga a creat o ambianţă literară, culturală distinsă, destinsă, chiar dacă tensiunile redacţionale erau greu de estompat. Însăşi lupta pentru ocuparea postului de redactor-şef, după moartea lui Guga, a fost în măsură să scoată în evidenţă o repoziţionare redacţională. Dan Culcer îşi dorea cu ardoare să fie redactor-şef, nici nu se răcise bine Romulus Guga şi îi ocupase scaunul, aşteptând numirea, în timp ce Mihai Sin se simţea la fel de îndreptăţit să preia conducerea revistei.            Când doi se bat, câştigă al treilea, Cornel Moraru, care fusese secretarul de partid al organizaţiei de bază PCR Vatra. Partidul a avut această opţiune, fără să reuşesc vreodată să am o explicaţie a acestei decizii, aparent o alegere a liniei de mijloc, de echilibru.            Guga avea un cult al valorii. El nu susţinea tinereţea ca pe o calitate suficientă pentru antrenament literar, era foarte exigent, cu toată diplomaţia sa, susţinută de iscusinţa cu care respingea impostura, diletantismul.            Guga mi-a dat încredere în forţele mele, aşa cum a făcut-o cu mulţi tineri scriitori, mureşeni şi nu numai.            La 44 ani, Guga avea o operă, avea un statut, se canonizase, se clasicizase…            Respecta şi impunea respect. Era plăcut să-l asculţi, era inepuizabil, viaţa lui fusese extrordinar de tumultuoasă. Trăise cât pentru două vieţi şi scrisese suficient de mult ca să îşi ocupe un loc în primele rânduri ale literaturii române contemporane. E inexplicabilă opacitatea cu care e tratat de unii istorici literari, mai ales că în timpul vieţii au făcut suficiente gesturi de apreciere a scrisului lui Guga.            Sigur, apropierea lui Guga de D:R. Popescu, Dinu Săraru (pe atunci director la Teatrul Mic, din Bucureşti, unde Guga începuse să fie jucat!), de Marin Sorescu, de… scriitori etichetaţi ca fiind de “stânga”, a marcat posteritatea operei lui Guga, “viaţa postmortem”, cum sună un titlu de roman al său.            Dacă nu l-aş fi întâlnit pe Romulus Guga, cu care realizam în 1981 un interviu, apărut în Echinox, destinul meu literar ar fi fost cu totul altul!            -Revista “Echinox”  este o revistă a cărei prezenţă în cultura românească este una de excepţie. Sunt sigură că v-a marcat evoluţia ulterioară. Dacă n-aţi fi avut şansa de a fi redactor al ei încă de pe băncile facultăţii, credeţi că destinul Dvs. literar ar fi fost acelaşi? Dar fără şansa întâlnirii acelor personalităţi care v-au format?  Se poate dezvolta un scriitor fără niciun ajutor, numai pe cont propriu? Ce înseamnă “şansa” pentru un scriitor? Şi care ar fi reperele

pentru a şti că se află pe drumul cel bun?            – Indiscutabil, eu am fost urmărit de şansă! Ce şansă să fi de-abia de câteva luni student şi să fi integrat într-o redacţie spre care se privea cu admiraţie, cu respect, cu teamă!… Ce şansă extraordinară să ai dascăli precum Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, la catedră, iar la pupitrul redacţional pe Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi, iar colegi de redacţie pe Emil Hurezeanu, Ion Mureşan…            Cu riscul de a mă repeta, afirm că am adesea sentimentul că am urmat Facultatea “Echinox” mai mult decât Facultatea de Filologie. Deşi lucrurile s-au împletit armonios, reuşind să iau din fiecare parte ceea ce-i trebuia tânărului dornic de afirmare, de manifestare, descoperind nu doar academismul clujean, ci şi o boemie întreţinută de celebrele “Arizona”, “Croco”…            Simpla acceptare în redacţia Echinox presupunea şi recunoaştere şi investire, responsabilizare. Am beneficiat de un protectorat ilustru, care a dus la un angajament pe termen lung, deschis de “lecţiile” pe care le primeam la “şcoala” Echinox. Acolo mi-am descoperit pasiunea pentru a face reviste, acolo am prins gustul artei literare, acolo am descoperit sensurile prieteniei literare.            Nici nu vreau să mă gândesc ce trasee aş fi urmat, dacă nu exista şansa Echinox, şansa Vatra, şansa Televiziunea Română, şansa Direcţia pentru Cultură… A fost un şir de şanse, iar acestea sunt doar câteva dintre ele, care mi-au marcat destinul literar. Nici nu-mi mai pasă ce urmează în această lume în care dispreţul faţă de valoare şi faţă de cultură a devenit politică de Stat! Ni se poate întâmpla orice, inclusiv Direcţia de Cultură să fie transformată în Inspectorat de Patrimoniu după ce, încet, încet, cultura a fost scoasă din Ministerul Culturii! De către cei ajunşi acolo pe scări politice, cu complexe culturale, foşti asistenţi universitari, compozitori, istorici, arheologi… – mai puţini oameni de cultură, după plecarea academicianului Răzvan Theodorescu.            Sigur, poţi să-ţi iei viaţa literară pe cont propriu, “din fragedă pruncie”, poţi să vrei să descoperi singur Americi…. Dar de ce să pierzi vremea, de ce să nu profiţi de şansa de a fi contemporan cu anumiţi oameni, pe care îi simţi aproape, de la care ai ce învăţa în linie directă, fără intermediari. Ai nevoie de repere, ca să nu rătăceşti. Iar clipa cea repede ce ni s-a dat poate trece chiar foarte repede, şi nu ne mai rămâne timp să ne dumirim ce ni se întâmplă, iar când reuşim acest lucru, poate că e prea târziu.            Dumnezeu a fost şi bun cu mine, mi-a dat într-o parte, în contul celorpe care mi le-a luat pe de altă parte. Nu e uşor să rămâi orfan de mamă la 14 ani!            Dar şansa nu vine singură. Nu bate la uşă să te roage s-o laşi să intre. Trebuie să mergi în întâmpinarea ei, ori eu cred că acest lucru l-am făcut.            -Puteţi să-mi schitaţi un eventual portret al unui mentor spiritual pe care l-aţi avut?            – Nu, n-aş putea să fac, nici nu îndrăznesc să încerc. Eu nu am avut un mentor, eu am avut repere, iar reperele nu au fost doar oameni, au fost şi cărţi. Oricum, pe lângă cei invocaţi până acum, trebuie să-l amintesc pe părintele N. Steinhardt de la Rohia. El mi-a fost mentor discret, prin cărţile sale, prin şoaptele sale de duhovnic, care erau şi binecuvântare pentru mine. Dar eu m-am sprijinit adesea şi pe cei mai tineri de cât mine, m-am hrănit din tinereţea lor, din visele lor.            -Ce alţi colegi aveaţi în redacţie şi cum era atmosfera de la revistă?            – Sigur, figura proeminentă şi pitorescă o reprezenta Emil Hurezeanu, parte şi a grupării “Şcoala ludică”, un fel de apendice al spiritului echinoxist.            În redacţie, din aceeaşi generaţie cu mine, era Silvia Balea, Mircea Benţea, dar şi alţii, de la alte secţii şi facultăţi: Andrei Zanca, Cristina Felea, cărora li s-au alăturat în timp Ion Mureşan, Marta Petreu, Constantin Săplăcan, Helmuth Britz, Ion Milea, Iulian Boldea… Lista e destul de lungă…Cel cu care trăgeam la “galere” a fost însă Dorin Serghie, de la Filosofie, un prozator caustic, rebel, cu care am dus şi greul administrativ al revistei şi pe cel tipografic.

Ucenicia din tipografia clujeană, unde “trăgeam” Echinoxul, mi-a prins bine toată viaţa.            Cred că noi am fost ultimul val de echinoxişti autentici, pentru că, la puţină vreme după terminarea facultăţii, a fost decapitată şi conducerea revistei, ori Echinox fără Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic, nu mai putea fi Echinox, ci doar un fel de Echinox cu năut.            Atmosfera echinoxistă era un amestec de sobrietate, impusă de o anume “rigiditate” a lui Ion Pop, de ludic, impus de Ion Vartic, şi de verva jovială, rafinată, a lui Marian Papahagi.            Iar noi, fiecare în parte, ne altoiam pe acest trunchi, devenind o echipă, pentru că Echinoxul era o echipă, cu individualităţi însă bine marcate. Echinoxul nu a fost niciodată un cor, deşi a avut o voce puternică, singularizată, în peisajul presei culturale.            -Consider un privilegiu pentru un tânăr de a fi angajat la o revistă literară, pentru că-i oferă posibilitatea de a participa activ şi efectiv la acea atmosferă efervescentă existentă într-o redacţie. Cu ce s-a schimbat munca redacţională de atunci faţă de cea de acum? Mai există acelaşi entuziasm, tinerii redactori mai au aceleaşi repere deontologice? Ce-l face pe un tânăr absolvent al Facultăţii de Filologie ori Ziaristică să aleagă profesia de redactor, de curând inclusă în Nomenclatorul de profesii?            -Nu, profesia de redactor are vechime, ea a dus şi înainte şi după decembrie 1989, autoritate, prestanţă, putere, unora le-a adus şi avere, cum au fost destui care au târât gazetăria în noroi, în compromisuri, în mercenariat.            Profesia de scriitor n-a existat în numenclatorul de funţii înainte de 1989. Acum există, dar ce folos? Aţi auzit pe cineva să angajeze scriitori? Scrisul e o chestiune privată, neremunerată.            Gazetăria de ieri nu mai seamănă prea mult cu cea de azi. E o altă lume, una cu transformări radicale sub ochii noştri. Poţi să fii redactor la o publicaţie şi nici să nu treci prin redacţie, decât, eventual, să-ţi negocizi leafa cu patronul!            Dar nu vreau să mă refer la gazetăria cea de toate zilele, ci la cea culturală, care ne interesează în primul rând.            Pentru noi, vetriştii, viaţa redacţională însemna întâlniri zilnice, discuţii de multe ori prelungite dincolo de redacţie în localuri, la “Grand” ori la “Predeal”, adesea până spre miezul nopţii, cu chelneri care nu ne dădeau afară, chiar dacă ora închiderii la un moment dat era 22,00.            Redacţiile multor reviste culturale de acum sunt ficţiuni, ele nu există decât cel mult fizic, redactorii se întâlnesc întâmplător, în grabă, revistele nu le sunt decât o altă slujbă, leafa din care trăiesc o iau din altă parte…            Vatra, la Târgu-Mureş, parcă nici nu mai există pentru viaţa culturală. Parte din redactorii ei nici nu i-am văzut în public, la întâlniri literare, la acşiuni de promovare a cărţii, a lecturii. Mă şi întreb dacă nu sunt cumva şi ei nişte ficţiuni şi nu există în realitate?            Reviste literare apar şi dispar, ori se tipăresc la voia întâmplării, în funcţie de  (re)sursele financiare. Împătimiţi ai presei culturale de ieri au înfiinţat reviste pe care le tipăresc numai ei ştiu din ce bani şi cu ce eforturi. Cei mai mulţi însă sunt veterani, prea puţini sunt tinerii care se înhamă la corvoada editării unei publicaţii literare.            Variantele electonice aproape că suprimă elenurile de a tipări reviste. Apoi, sunt atâtea formule în care autorii săşi facă cunoscute producţiile literare încât nu prea mai manifestă interes pentru acestea. Când e atât de simplu să ai blogul tău şi să “bloguieşti” în el orice?!            Eu am luat pe cont propriu editare revistei Vatra veche, cu un entuziasm adolescentin de altădată. Constatarea mea, la nici doi ani de la apariţia revistei, e că, totuşi, prestanţa unei publicaţii culturale mai are încă tentaţiile ei, că mai sunt încă destui împătimiţi care vor să publice în reviste culturale, că provincia revistelor culturale a reuşit să iasă din provincialisme, deschizându-se spre orizonturile largi ale lumii, graţie facilităţilor Internetului, reuşind atragerea de colaborări prestigioase, în paralel cu susţinerea şi promovarea valorilor locale.

            Nu ştiu ce l-ar putea atrage pe un tânăr absolvent de ziaristică spre o anume redacţie?! Oricum, absolvenţii unor astfel de facultăţi nu prea ajung la reviste de cultură. Ei sunt (de)formaţi ca să facă gazetărie cotidiană, de uzură, de senzaţional ieftin, omorându-şi şi dramul de resurse creative, marginindu-se la tipare jurnalistice stereotipe şi la un limbaj sărac, adesea maidanez!            -Vă imaginaţi viaţa fără reviste literare?            – Nu, eu nu-mi pot imagina cum ar putea arăta viaţa literară fără revistele ei, ceea ce nu înseamnă că o astfel de perspectivă nu e posibilă. Deşi, Internetul nu va lăsa entuziasmele să moară, iar revistele literare să dispară. Ele vor fi altceva, dar vor exista cât va exista literatură pe lumea asta formule în care scriitori să-şi scoată “marfa” în public…            -Cum arăta în imaginaţia Dvs. de copil născut şi crescut în Chintelnic, un scriitor adevărat? V-aţi închipuit vreodată  în vremea aceea, că el este aparent, un om ca toţi oamenii sau l-aţi înconjurat de legende? Ce are special un scriitor, faţă de ceilalţi oameni?            – În copilărie, pentru că scriitorii din manualele noastre erau nu mai erau în viaţă, îmi imaginam că doar după ce moare cel care scrie ajunge în manuale. Şi, într-un fel, nici moartea nu ajunge! A fost o minune prima întâlnire cu scriitori în carne şi oase, la Bistriţa, într-o lună a cărţii la… sate.            Pentru mine, copilul, toţi scriitorii erau adevăraţi, altfel nu ajungeau în manuale. Dar, în plus, mi-i imaginam ridicaţi deasupra tuturor, nişte apostoli ai cuvântului, nişte oameni complet diferiţi de ceilalţi, cu puteri peste cele îngăduite muritorilor de rând. Aproape credeam că ei sunt nişte sfinţi.            Nu mi-a trebuit însă mult ca să descopăr că dincolo de scrisul lor, de cărţile lor, scriitorii sunt oameni ca toţi oamenii, au problemele lor, multe comune cu cele ale oamenilor fără carte, că şi ei trebuie să trăiască, împărtăşindu-se din toate lipsurile celorlalţi, că n-au parte de privilegii, de avantaje, că nu-i scuteşte nimeni de nimic – nici primăria de taxe, nici furnizorii de energie electrică, de apă, de gaz, de telefonie de plata facturilor. Că dacă intră într-un magazin şi ei trebuie să plătească ceea ce cumpără. În plus, faţă de cei mulţi, scriitorul mai are şi “defectul” de a fi un seismograf emoţional care receptează pentru sine suferinţele celorlalţi, le percepe în toată acuitatea lor ca şi cum i s-a întâmpla lui.            Mai mult, am descoperit că lumea literară nu doar că nu e un spaţiu paradisiac, ba chiar că e un veritabil infern. Că firescul e excepţie, cum ar zice, iată, un critic mai ieri de notorietate şi autoritate, iar azi aproape uitat: Mircea Iorgulescu.            -Mie personal, de pildă, mi-ar fi plăcut să lucrez într-o tipografie, să particip efectiv la naşterea cărţilor, indiferent de munca pe care aş fi făcut-o acolo. Doar să stau în preajma maşinilor de tipărit, să văd pe viu cum se naşte o carte.  Într-un fel am lucrat cu obiectul finit, în mijlocul cărţilor, ca bibliotecară, prilej cu care mi-au trecut prin mână, mai toţi scriitorii români şi străini. Nu-mi imaginez viaţa fără cărţi iar din punctul acesta de vedere mă simt privilegiată. Credeţi că sunteţi un privilegiat, un om care a făcut ceea ce a dorit mai mult în viaţă?            – Da, mă cred un privilegiat! Mi-am urmat chemarea, am refuzat oferte care poate că mi-ar fi adus o viaţă îmbelşugată, mulţumindu-mă cu privilegiul de a rămâne crdincios cărţii. Înainte şi după naşterea ei.            Biblioteca m-a ţinut în viaţă, casa mea e acum şi bibliotecă şi muzeu de artă – mii de cărţi, zeci de picturi, icoane îmi veghează liniştea şi neliniştile.            Am tipărit, ca editor, peste 1500 de cărţi. Cum Dumnezeu să nu mă consider un privilegiat?! Atâtea cărămizi pentru templul culturii româneşti. Mai mari sau mai mici, aceste cărămizi întăresc zidul care înfruntă impostura, maidanizarea, manelizarea vieţii, pauperizarea spirituală.            Unii cred că se poate trăi fără cărţi. Viaţa ne-a demonstrat chiar că se poate. Dar oare merită?

            Cel mai mult mi-am dorit, din liceu, să scriu cărţi. Să tipăresc cărţi. Am reuşit să fac mult mai mult decât mi-am visat, decât mi-am dorit. Cum să nu mă consider un privilegiat?!            -Aţi scris lucrări fundamentale pentru cultura românească. Sunteţi un om cu conştiinţa datoriei împlinite? Dacă n-aţi fi făcut jurnalism, ce v-ar fi plăcut să faceţi în viaţă?            – Am scris cărţi. Unde se vor aşeza ele în raftul culturii româneşti, nu ştiu. Sper să nu ajungă să le îngroape praful, să-şi găsească mereu cititori.            Cred că am reuşit să-mi achit datoriile, chiar dacă nu mi-am propus cheltuieli pe care să nu le pot plăti.            Am plătit cu viaţa mea pentru cărţile mele şi ale altora. Din punctul acesta de vedere am sentimentul datoriei împlinite.            Nu-mi imaginez viaţa mea altfel decât aşa cum am trăit-o. Decât o alta, m-ai bine să nu mă fi născut. Această viaţă mi-am trăit-o până acum în slujba scrisului – publicaţii, cărţi… Scriind, deci creând, ai o fărâmă din forţa divină – creezi lumi, te apropii într-un fel de Dumnezeu, îl imiţi, după puterile tale scriitoriceşti. Ca jurnalist, depui mărturie pentru lumea pe care ai însoţit-o pe o porţine de traseu, atât cât ţi-e îngăduit, ca muritor.            -O întrebare personală: în tot demersul Dvs. literar, care presupune obligaţiuni, jertfe, dăruire totală, seriozitate maximă, timp pentru documentare, deplasări în diferite locuri pentru a stabili contacte cu scriitorii, aţi fost înţeles de cei apropiaţi şi de cei din jur?            – De cele mai multe ori da. Sprijinit, susţinut. Ei mi-au dat încredere, putere, curaj să merg mai departe, să trec obstacolele care n-au fost puţine.            Viaţa de scriitor presupune şi acceptarea unor, n-aş vrea să le spun sacrificii, renunţări, mai degrabă, pentru tine, pentru alţii. Pentru că scrisul, dacă ţi-l asumi cu responsabilitate, confiscă. O confiscare pe care ţi-o asumi şi pe care nu o percepi ca atare, câtă vreme cei din preajma ta te fac să nu realizezi că i-ai privat de ceva ce li se cuvenea!            -Sunteţi un om curajos, Nicolae Băciuţ? Ce înseamnă curajul literar? E mai mult decât cel civic?            -Nu sunt un om lipsit de curaj. Nu în măsura în care ar fi trebuit să fiu curajos în multe îmrejurări, în care o mică laşitate, o mică trădare e mai valoroasă decât voinicia?!            Nu merită să fii curajos când duşmanul tău nu intră în luptă cu arme la vedere, când el n-are onoarea luptei adevărate. Curajul are preţ doar dacă îl raportezi la nobleţe. E prostie şi nu curaj să te lupţi cu monştri pe care viaţa ţi-i scoate în cale. E oare laşitate să-i ocoleşti, lipsă de curaj, înţelepciune, adaptare?! Curajul literar?! Am spus că e un act de curaj să continui să scrii, când vezi cât teren pierde lectura!? Laşitate e să abandonezi scrisul, dezarmat de adversarii cărţii, scrisului.            Nu e semn de curaj, ci o biată îndrăzneală să încerci să te impui prin ceea ce scrii, să-ţi faci cunoscut scrisul, luptându-te cu toate potrivniciile oricăror tranziţii.            E îndrăzneală să încerci partituri literare noi, să experimentezi, cum îndrăzneală e să resuscitezi formule literare care pot părea unora epuizate, expirate. Iar tu să le dai strălucire.            Curajul scriitorului, în regimul comunist avea alte conotaţii. N-au fost însă prea mulţi curajoşi care să se înscrie în acestea.            -Se ştie că un scriitor, dacă nu-şi dăruieşte şi ultima brumă de timp operei sale, nu ajunge la performanţă. Când aţi mai avut vreme pentru celelalte obligaţii civile?            – Doamna Cezarina, eu nu mi-am prea dormit viaţa aceasta. Şi acum, când vă scriu, e sâmbătă dimineaţa, la ora 5,00. Câţi scriitori sunt la masa de lucru la ora aceasta? La 9,00, la Gurghiu, mă voi întâlni cu un autor şi cărţile sale, la 11,00, mă voi revedea cu cei cau care ieri am participat, la Reghin, la un simpozion despre personalităţi ale vieţii culturale reghinene. Vom vizita singura biserică de lemn din Reghin, o biserică cu hramul “Sf. Nicolae”, ridicată de Petru Maior.            După amiază voi tăifăsui cu Melania Cuc, la Archiud, unde s-a retars peste vară să picteze şi să scrie, şi-i voi duce cartea sa, “Jurnalul de la Păltiniş”, pe care i-am tipărit-o.

            Spre seară, mă voi întoarce la masa de lucru. Încep să tehnoredactez şi să corectez Vatra veche 7. Cam aşa arată zilele mele. Lungi, diverse, substanţiale, rareori în irosiri de timp. Când fac ceva, nu mă lălăiesc, nu mă fac că lucrez pentru că alţii se fac că mă plătesc. Eu chiar lucrez, cu drag şi cu spor, fiindcă îmi place ceea ce fac, nu mă plictisesc, iar asta îmi dă energie, mă scuteşte de uzură, inclusiv fizică.            -Aţi cunoscut o sumă de scriitori de maximă importanţă. Peste o sută au fost incluşi în “O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”, apărută în 2005, la Editura Reîntregirea şi reeditată, iar acum, editată online. Această exprienţă v-a îmbogăţit? Aţi fost dezamăgit de vreuna din aceste personalităţi?            -A fost o experienţă fundamentală. Mă laud că am avut inspiraţia să mi-o asum. Regret că n-am plecat din start cu ideea unei astfel de istorii. Alta ar fi fost strategia şi mult mai mulţi scriitorii cu care aş fi dorit să dialoghez. Dar cum te puteai gândi, înainte de 1989, că o astfel de istorie ar putea fi tipărită? Dialogul literar nu a fost pentru mine sarcină de serviciu, niciodată, nici când eram la Echinox, nici când am fost la Vatra. Cu mici excepţii, eu am ales pe cei cu care am dialogat. Cu Mihai Beniuc, Ioan Alexandru, am dialogat pentru vatra, la cererea lui Guga. Mă mai trimisese şi la Constantin Noica, dar nu mi-a fost accesibil. Erau testele pe care mi le-a făcut, înainte de a mă angaja la Vatra. De vreme ce m-a angajat, în toamna lui 1983, înseamnă că a fost un test pe care l-am trecut. Am fost dezamăgit de Adrian Păunescu, dar mi-a trecut. Era pe creasta valului, era în vogă Cenaclul Flacăra, iar viaţa ne-a întâlnit, eu încă student, ca membri în juriul Festivalului de poezie “Baladele Dunării” de la Galaţi, unde eu primisem anterior două premii pentru poezie, ale revistei “Luceafărul”, acordate de Cezar Ivănescu. A fost revoltat, nefiind de acord cu transcrierea interviului realizat la Galaţi şi pe care l-am publicat în Vatra. Nota lui din Flacăra, putea să-mi aducă, pe vremea aceea neplăceri. Îi trimisesem interviul pentru corectură, a neglijat să-mi retrimită textul corectat, iar Guga l-a publicat fără să mai aştepte textul de la Păunescu, mult prea ocupat cu revista şi cu cenaclul Flacăra. Detaliile acestea sunt şi în “Istoria…” pe care aţi invocat-o, o carte frumoasă, în două volume, aproape o mie de pagini. Acum, cu interviurile pe care le-aş adaăga, m-aş apropia de două mii. Câtă viaţă, atâta literatură e în această “Istorie…”. Cu unii scriitori am realizat chiar cărţi individuale de dialoguri: N. Steinhardt, Ion Vlasiu, Nicu Caranica, Mihai Sin.            -Pe un scriitor îl cunoşti din suma cărţilor sale. Consideraţi că ele vă reprezintă? Au rămas goluri în biografia Dvs. care nu au fost acoperite de experienţa unei cărţi?            -Cu bune şi cu mai puţin bune, cărţile mele mă reprezintă. Am cărţi începute şi nefinisate, am manuscrise pe care le-aş aduna şi le-aş pune între coperţi. Eu nu sunt prea optimist în privinţa posterităţii. Aş muri fericit dacă îmi va fi îngăduit să trăiesc încât să-mi fac eu rânduială în manuscrise, să nu las bătăi în seama altora. Deşi nu cred că o să-i doară pe urmaşii noştri capul de cărţile şi biografiile noastre. Nu o să aibă timp suficient pentru ale lor treburi. Priviţi în prezent şi observaţi câţi scriitori importanţi sunt îngropaţi în uitare, câţi scriitori de mai ieri sunt aruncaţi din rafturi!            Am lucrat la o carte, într-un pelerinaj pe la biserici din Basarabia, Bucovina şi Ucraina, “Crucea între seceră şi ciocan”. Am amânat-o şi acum nu-mi mai găsesc nici timp nici suflu pentru ea. Dar nu rămân dator pentru această experienţă, care se alătură altora – pelerinajul la Muntele Athos, în Ţara Sfântă, în Palestina, în locuri cu semnificaţie religioasă din Asia Mică, din Grecia, datorate Î.P.S. Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, care mi-a rânduit astfel de întâlniri admirabile, cu generozitate şi încredere în aşteptările mele.            -Negreşit, prin natura profesiei de ziarist, aţi pus mai multe întrebări decât vi s-au pus Dvs. de către alţi colegi de breaslă. Vă îndreptăţeşte acest lucru să vă consideraţi un bun cunoscător al  psihologiei scriitorului, având în vedere că aţi cunoscut atâtea tipologii de autori?            – Nu asta a fost ţinta căutărilor mele, întâlnirilor mele cu scriitorii. N-am vrut să le fac

radiografii, nici sociologie literară. Nici n-am prea mers în calitate de ziarist să stau de vorbă cu scriitorii. Tânărul scriitor ce eram a început să intre în dialog cu scriitori care reprezentau ceva pentru viaţa literară. S-a întâmplat, în câteva rânduri, cu Florin Mugur, cu Laurenţiu Ulici, să devin din cel care pune întrebări în cel întrebat. Nu-mi prea amintesc ca unor ziarişti să li se fi întâmplat astfel de răsturnări de situaţie, atunci când au luat interviuri unor scriitori. Am fost perceput ca un partener de dialog, nu ca un reporter, am provocat dialoguri, nu interogatorii.            -Citindu-vă parte din operă, am sentimentul că vă cunosc dintotdeauna. Ba uneori, mutatis mutandis, am avut strania senzaţie că eu am scris unele fraze. Consideraţi că aţi atins în scrierile Dvs. – cel puţin în publicistică şi critică şi istorie litrară – problemele fundamentale, valabile pentru orice scriitor?            – Nu, Doamne fereşte, nici nu mi-am propus aşa ceva. Am abordat probleme din unghiuri diferite, le-am tratat într-o manieră în care, iată, mă întâlnesc pe aceeaşi lungime de undă şi cu dv.            Ni se întâmplă însă adesea lucruri ca acesta în care suntem implicaţi acum, dialogând, să cunosc pe cineva fără să-l fi întâlnit vreodată.            Ceea ce mi se întâmplă în cazul de faţă este de-a dreptul straniu, uluitor.            M-am trezit, dintr-o dată, puricat de dv., cu aplecare, cu minuţiozitate, cu pertinenţă, surprinzându-mă, lăsându-mă fără replică.            Mi-aţi devenit apropiată pentru că am simţit că aţi intrat în rezonanţă cu scrisul meu, că i-aţi simţit energiile, devenind nu doar judecător ci şi ambasador al cărţilor mele. Dacă ar fi să mă iau doar după numărul postărilor în diverse locuri create pe “liniile” de comunicare ale internetului, de reacţiile celor care au citit ce aţi scris despre cărţile mele, unii dintre ei descoperindu-mă cred graţie modului în care dv. Aţi considerat oportun să mă împingeţi pe scena cititorilor.            -Vă consideraţi un original în scriere? V-aţi ferit de “cărările bătătorite”? Ce părere aveţi de aserţiunea: “Şi dicţionarele sunt locuri comune”! Vă descurajează acest lucru sau vă stimulează în găsirea unui limbaj original care, totuşi, să vă definească?            -Am încercat să fiu eu însumi. În bună măsură cred că am reuşit deşi spunem şi noi adesea “nimic nou sub soare”. Uneori rămân imprimate în mintea ta lucruri care te-au impresionat puternic ca apoi, peste timp, acest mod de înregistrare, să producă vibraţii proprii, dar care sunt în strânsă conexiune cu ceea ce au spus alţii. Nu sunt întru totul ale tale, nu sunt strict originale.            Orice scriitor responsabil încearcă să evite locurile bătătorite, cine se complace în a fi epigonul cuiva, oricât de mare ar fi acest cineva!?            Când scriu, mă raportez la mine însumi, traduc în cuvinte proprile mele trăiri, emoţii, fantasme.            -Dacă ar fi să vă faceţi un autoportret, cu ce trăsătură de caracter aţi începe, şi pe care aţi omite-o, din motive lesne de înţeles?            – Sunt un om exigent cu el însuşi. Autoportretul pe care l-aş semna n-ar omite nimic, dar nici n-ar face ierarhii ale trăsăturilor mele de caracter. Nu aş pune vreo trăsătură de caracter la început şi niciuna nu ar fi încheietor de pluton. E democraţie în acest sens.            Dacă ar fi să dau curs cu seriozitate întrebării dv., un astfel de “autoportret” ar fi tema unei cercetări laborioase, ştiinţifice, care ar trebui să evalueze ceea ce sunt eu în raport cu mine însumi, cu munca mea, cu semenii mei.            Să evaluez cât sunt de sincer, de cinstit, de altruist, de egoist, dacă am spirit de iniţiativă, dacă am simţ al răspunderii, sârguincios, rutinat, complexat, leneş, optimist, timid, îngâmfat, arogant, modest, lacom, smerit, capricios, încăpăţânat, tolerant, sensibil, înfumurat, încrezut, receptiv, exigent, cât sunt de pragmatic, mercantil, capabil să mă integrez, să mă armonizez în mediile în care mă mişc – iată doar câţiva dintre parametri pe care ar trebui să-i

iau în calcul ca să vă răspund la întrebarea dv.            Şi-apoi, poate că ar fi necesară şi o perspectivă diacronică, o analiză a evoluţiei trăsăturile de caracter, pentru că acestea nu sunt un dat, se dobândesc prin educaţie, sunt condiţionate de mediul de manifestare etc.            Ar fi mult prea mult pentru ceea ce presupune un interviu. -Sunteţi un om dificil în relaţie cu scritorii, cu redactorii, cu prietenii?-Exigent înainte de toate. Firesc în toate cele. Partener mai apoi, frate cu colegii, cu scriitorii. Devotat cu prietenii. -Cât de greu se ajunge, Nicolae Băciuţ, la sufletul Dvs.?-Foarte uşor. Nu accept însă pe cei care vor să intre cu cizmele şi alea pline de noroi. Eu îmi pun mereu sufletul pe tavă, vreau să dau mai mult decât primesc, sunt chiar voluntar în sensul acesta.Numărul de telefon pentru a ajunge în sufletul meu e public şi eu nu închid niciodată telefonul şi nici nu las să i se descarce bateria.Nu am nimic de ascuns. Unii ştiu despre tine şi ce n-ai făcut, cum să ascunzi ce ai făcut? -Corespondenţa Dvs. literară constituie un adevărat Tezaur şi  ar putea constitui obiectul unui Epistolar. Sunt documente unicat pe care, oameni precum Nicolae Steinhardt,  v-au făcut privilegiul de a vă considera vrednic de asemenea dar.  V-aţi gândit vreodată să publicaţi o eventuală Istorie a literaturii române în scrisori?-Sincer, nu m-am gândit, fiindcă nu aş avea din ce o face. Îmi rămâne mie bucuria unor scrisori de la oameni dragi, care au însemnat pentru mine sensul de a fi.De multă vreme lumea nu mai scrie scrisori. Până şi eu am uitat când am scris ultima scrisoare « de mână ». În schimb, am publicat o carte, “Email & email”, care cuprinde corespondenţa mea cu un tânăr autor, critic, eseist, cu care am lucrat la cartea de debut. E o carte despre procesul de naştere al unei cărţi, un fel de lecţie pentru cei care tratează cu superficialitate mecanismele editoriale.Dar corespondenţa electronică e altceva, ea e privată de întreg ritualul corespondenţei clasice, inclusiv cel temporal. Câtă vreme putem coresponda în timp real, suntem mai superficiali, mai neglijenţi… schematici…Genul epistolar a devenit deja altceva, iar epistolarele electronice pot face istorie, dar nu mai fac prea multă… literatură. -V-aţi implicat şi în teatru. Ce a însemnat teatrul pentru Dvs., o pasiune, un câmp de desfăşurare a simţămintelor,  o întâlnire cu marii dramaturgi, cu marii actori, sau pur şi simplu o specie a literaturii de care aţi vrut să vă ocupaţi?-Am “jucat” teatru din fragedă pruncie. Am fost Prinţul Calaf, din Prinţesa Turandot, de Carlo Gozzi, prin anii şaizeci, în şcoala primară. Nici nu ştiu dacă visam să fiu actor, dar îmi plăcea să recit, învăţam poezii pe de rost. În 1966, la Centenarul naşterii lui Coşbuc, am “jucat” într-o dramatizare după “O scrisoare de la Muselim Selo”. În liceu şi după, o vreme, la Bistriţa, am jucat în trupa de teatru a Casei de Cultură a Tineretului, în trupă cu un alt poet, Virgil Raţiu. În anul întâi de facultate, cu o trupă a Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, condusă de Gelu Cârlig, am luat locul I la Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti de la Timişoara, cu un montaj liric.Cu Ion Cristoiu, la un Festival Naţional de Teatru am realizat publicaţia “Gong”…Mai bine de un deceniu am predat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, secţia teatrologie…Teza mea de doctorat la care lucrez este despre Caragiale, Ibsen şi Cehov.Nici nu-mi vine să cred, acum, când fac acest inventar, cât de aproape am fost de teatru mereu, fără a-mi fi dorit să fiu nici actor, nici regizor. Mi-a dat târcoale textul dramatic, am avut şi un vis ciudat, în care am scris o piesă de teatru, replică cu replică. A fost cumplit, când

m-am trezit. Nu m-am ales decât cu nişte resturi de vis, n-am mai putut aduna ceva coerent.-Dar poezia, reprezintă pentru Dvs., ceva mai mult decât celelalte genuri şi specii literare pe care le-aţi abordat? Mai mult decât publicistica, bunăoară?- Eu respir poezie. Acesta e modul meu de a fi. Trăiesc, locuiesc poetic humea aceasta, cu ar spune Hölderlin. Din când în când, mai şi scriu poezie. Aş vrea să fiu perceput mai întâi ca poet şi pe urmă celelalte!Publicistica e un exerciţiu cotidian, care salvează nevoia de implicare, pe care poezia un o poate satisface.-Sunteţi o personalitate culturală bine consolidată, nu numai prin activitatea de la “Vatra”, dar prin tot ce aţi scris. Consideraţi că se mai poate adăuga ceva personalităţii Dvs. sau aţi epuizat întreaga gamă de mijloace de expresie pentru a vă defini?- Am mari restanţe. În primul rând multe manuscrise pe care nu am mai avut timp să le revăd şi pe care le-am pus deoparte pentru vremi mai bune. Mai bune pentru mine şi nu în legătură cu nimic dinafară, ci totul dinlăuntrul meu.În urmă cu mai bine de două decenii am predat un volum de proză scurtă Editurii Albatros. Au venit evenimentele din decembrie 1989 şi s-a pierdut urma manuscrisului. Vreau să-l reiau, vreau să finalizez mai multe proze pe care le-am schiţat de-a lungul anilor… Aş vrea să mai am timp să-mi termin măcar piesele de teatru pe care le am în ciornă.Aştept un timp în care să-mi reiau nişte lecturi, încerc să ţin pasul cu cărţile care apar, ţin să nu las Vatra veche să se piardă…Iar toate acestea, nu de dragul de a „îngrăşa” nu ştiu ce „personalitate”, ci pentru că aceasta este viaţa mea şi eu vreau să trăiesc în timpul vieţii mele, cum ar spune un mucalit, respectându-mi condiţia de om care s-a bucurat de şansa de a gusta din miezul cuvintelor.-Care ar fi locul Dvs. în O istorie a literaturii române contemporane în interviuri,  deşi aceasta nu urmăreşte vreo ierarhizare valorică ori de altă factură? Consideraţi că vi se cuvine un loc, ori aveţi încredere în posteritate care va stabili locul fiecăruia?- Între ceilalţi, în ordine alfabetică. Restul e dezordine. O societate care a bulversat ierarhiile şi respectul pentru valoare un putea să un-şi pună amprenta şi pe viaţa literară. Citiţi istoriile care s-au scris în ultima vreme, aproape nişte comedí ale literaturii.Valorile se cern, se aşează în timp, dacă va mai avea cineva puterea să facă vreodată ordine în historia literaturii române. Măcar a celei contemporane, pentru că reconsiderările unor alte perioade sunt dezarmante prin dispreţul manifestat faţă de autorii canonic, trataţi din vârful limbii/ pixului, cu autoritarism stalinist, cu dispreţ suveran de inşi care un au dovedit că ar reprezenta pentru cultura română mai mult decât categoria papiţoi, fanfaroni…Mie un mi se cuvine nimic, pentru că un există cineva care să împartă “indulgenţe” literare. Trăim în plin dadaism moral, cu găşti literare sordide, cu “băieţi deştepţi”, care fac comerţ literar ilicit, fără plata impozitului pe onoare.Doamna Cezarina, noi suntem nişte visători. Praf şi pulbere se va alege din noi când vom fi oale şi ulcele!Cine credeţi că ne va mai purta nouă de grijă?! -Cultura v-a dat soliditate, profunzime în idei şi în exprimare şi o anumită înţelepciune. Credeţi că aţi folosit-o în sensul cel mai înalt? Cu alte cuvinte, câte pietre credeţi că aţi depus la edificiul culturii româneşti?- Eu am lucrat cu nisip şi am încercat să adaug cât mai mult ciment. Or mai fi rămas şi pietricele în nisipul acela. Ori “Pietre pentru templul meu”.Distinsă doamnă, fireşte, mă gândesc şi la posteritate, dar mi-ar fi de-ajuns ca măcar în timpul vieţii mele să mă ştiu că zidar, că pot clădi ceva în sufletele oamenilor.Tot ceea ce am făcut, m-am străduit să fac cu responsabilitate. Un mi-am bătut joc nici de minca mea, nici de timpul celor care şi-au rupt din zi şi din noapte să mă asculte, să mă citească, să fie alături de mine ca să ne mântuim mărturisindu-ne.

-Nichita Stănescu spunea: “Aş minţi dacă aş spune că nu regret nimic, dar iarăşi aş minţi dacă aş spune că regret ceva.” Sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi făcut/ scris până acum? Regretaţi că nu aţi scris ceva?-Regretele un folosesc la nimic. Eu încerc să un las loc de regrete şi să dau ce e mai bun din mine. Sigur, niciodată nu o să fiu mulţumit cu cât şi ce am scris.. Mai era loc pentru mai mult, pentru mai bine, dar un regret ce n-am scris, nu vreau să am regrete pentru ce am scris!-De fapt, cine sunteţi Dvs. Nicolae Băciuţ, dincolo de omul de cultură?-Un om între oameni. Cu calităţi şi defecte, cu împliniri şi neîmpliniri, cu tabieturi neconforme cu legile simandicoşilor. Îmi place să trăiesc simplu, să fiu privit cu sinceritate, să am parte de o viaţă liniştită, între toate neliniştile veacului, să-mi pot vedea de scris/citit, să nu-mi pierd prietenii, să nu aduc prejudicii sau jigniri, cu bună ştiinţă, cuiva…Vă rog modificaţi finalul:Un om care speră să ajungă… bunic!

-Să dea Dumnzeu, cât mai curând. Vă mulţumesc iubite domnule Nicolae Băciuţ.Târgu-Mureş, 3 iulie 2010

Dialog cu poetul Nicolae Băciuţ

<...Am început să susţin recitaluri sub genericul “Pe unde umbli poezie?” (...) am simţit cum îmi cresc aripi. Am susţinut zeci de

astfel de recitaluri, devenind agent de promovare a poeziei. Spusă într-un anume fel, alegând poeme de calibru, mulţi (re)descoperă

poezia.>

                                                                                                Nicolae Băciuţ

-Care a fost momentul în care în care aţi avut primul contact cu literatura?

- Primele lecturi, primele cărţi pe care mi le amintesc, chiar în puterea fâşâitului filelor răsfoite, pe care-l aud şi acum, ca pe o adiere dinspre copilărie, sunt din seria O mie şi una de nopţi, apoi Baronul Münchausen, cărţi pe care fratele meu, Grigore, le primise ca premiu (I), la şcoală. Au fost pagini pe care le-am citit, unele, sub pătură, la lumina lanternei, după... “ora stingerii”.

Dar prima întâlnire cu literatura i-o datorez unei surori a tatălui meu, mătuşa Saveta, care rămăsese văduvă de tânără, iar eu eram lăsat să-i mai ţin de urât, dormind la ea, iar înainte de culcare, îmi spunea balade. Le ştia pe de rost, deşi, draga de ea, era neştiutoare de carte. Parcă o aud şi acum spunându-mi, cu glas grav, Balada lui Pintea Haiducul, Balada lui Toma Alimoş...

Literatura a fost pentru mine, de la început, şi poezie şi poveste.Eram fascinat de poveşti, şi-aici îi datorez foarte mult lui Petre

Ispirescu, prin care am intrat în lumea basmelor, ca apoi, prin Al. Mitru să intru în Legendele Olimpului.

În această lume fabuloasă, a intrat şi Spartacus, graţie unui vecin, Grigore Măgheruşan, profesor de istorie, care îi dădea cărţi fratelui meu, şi, fireşte, nu-mi scăpa nici mie nici una.

Cum în Chintelnicul meu nu era bibliotecă, pentru a împrumuta cărţi de la bibliotecă, din Şieu Măgheruş, centrul de comună, băteam o cale de aproape 8 km dus-întors.

Pare dintr-un alt secol, mult mai îndepărtat, când, de fapt, de-atunci n-a trecut nicio jumătate de secol.

Mi-am hrănit nevoia de imaginar din literatură, deşi realul copilăriei mele a fost fabulos.

 -Hâzii, tradiţie spectaculară din Chintelnicul dvs. natal, credeţi că arată naşterea ca mască, fiind în preajma Bobotezei, sau e poarta prin care din real se intră direct în ficţiune?

- Sunt tot felul de teorii legate de „Hâzii” de la Chintelnic, într-o intersectare a sacrului cu profanul.

   Copilul din mine a perceput fascinaţia măştii. Pentru că arta „hâdului” era să se mascheze, să-şi modifice şi vocea încât să nu fie recunoscut, să fie personaj. Deconspirarea, recunoaşterea însemnau alungarea vrajei, eşecul rolului. Pentru că mascarea însemna intrarea în rol, individual sau în grup. „Monoloagele” hâzilor aveau frumuseţea lor, grupurile de hâzi făceau mici spectacole de teatru popular, legat de nuntă şi înmormântare, cu miri şi nuntaşi, pe de-o parte, cu bocitoare, cu întruchiparea morţii. Măştile hâzilor nu se doreau frumoase, ci „hâde”, urâte. Măştilor de pe faţă le spuneam „obrăzare”, care erau desenate cu chipuri umane, având orificii în dreptul ochilor şi gurii.

Cele mai înspăimântătoare măşti erau însă cele în care feţele erau acoperite cu o mască de făină albă, iar dinţii erau confecţionaţi din cartofi. Erau măşti hidoase, care înfiorau, iar rânjetul cu dinţi de cartofi era copleşitor.

Copiii nu „umblau cu hâzii” foarte mult, seara, pentru că veneau apoi cetele de tineri mascaţi, care îi băgau în sperieţi, îi fugăreau, îi trânteau în zăpezi – şi, Doamne, ce zăpezi mai erau!

Spre miezul nopţii, venea rândul celor în vârstă, femeile se mascau mai ales ca să inspecteze, să vadă cum sunt aranjate interioarele de sărbători... Ordinea şi curăţenia neglijate puteau deveni subiect de vorbe de ocară. Şi cum altfel decât mascat, se putea intra într-o casă, mai ales când existau interese, fiind permis „controlul”.

Cum s-a ajuns ca acest obicei să preceadă ziua Bobotezei, nu ştiu. Hâzii mai umblau şi în ajunul Anului Nou, dar atunci amploarea era mult redusă, în schimb, în ajunul Bobotezei, vuiau uliţele de „hâzi”.

„Hâzii” mi-au oferit primele întâlniri cu teatrul, îi includ şi pe ei printre cei care mi-au înlesnit întâlnirea cu literatura, descoperirea literaturii.

 -Ce cărţi v-au marcat la diferite vârste? Aţi constatat vreodată că acest canon se schimbă cu vârsta?

- Prima carte care m-a marcat ar putea fi Un om sfârşit, romanul lui Giovani Papinni, şi apoi Punct contrapunct, de Aldous Huxley, în anii de şcoală bistriţeană, ca şi Moartea unui poet, documentarul lui Gheorghe Tomozei, despre moartea lui Nicolae Labiş. Ca, pe sfârşit de liceu, să mă întâlnesc cu Starea poeziei, cartea de început de clasicizare a lui Nichita Stănescu.

În facultate, la Cluj-Napoca, Crimă şi pedeapsă, capodopera lui Dostoievski, citită cu arta lui Liviu Petrescu, profesorul meu de literatură comparată, m-a adus într-o stare de nestăpânit/necontrolat. Câteva luni la rând, aproape noapte de noapte, mă visam Raskolnikov. Vă imaginaţi cum era trecerea de la vis la realitate !

Apoi, marile cărţi, marii autori au venit în valuri, graţie, în primul rând, lui Liviu Petrescu, până a ajunge, în primii ani de la Vatra, să-mi impun ca lectură o carte pe zi. Pe cont propriu.

După cărţile jalon de la început, am intrat în labirint.

Când mi-am antrenat nevoia de dialog, în primii ani echinoxişti, am trecut prin convorbirile lui Eckermann cu Goethe.

Ca apoi să ajung la duhovnicul meu literar, N. Steinhardt.Fiecare carte e o treaptă, pregăteşte „zări şi etape”. Cu trecerea

timpului, se insinuează tristeţea că atât de puţin din ceea ce ar trebui citit poate fi citit, că atât de multe cărţi rămân necitite, că atât de multe relecturi au fost amânate şi n-o să le mai vină rândul, deşi e atât de ademenitor să testezi cum sună Crimă şi pedeapsă la 56 de ani...

Fiecare vârstă, cu lecturile ei, ca să fiu punctual pe întrebarea dv.-Cum consideraţi, să numesc aşa, extravaganţele lui N.

Steinhardt faţă de poezia lui Geo Bogza, de exemplu? Le numesc aşa, raportându-mă atât la imaginea sa din timpul vieţii cât şi la cea postumă, imagine atunci de retras din cauza regimului politic, iar ulterior morţii, una aproape exclusiv solemnă.

- Cartea despre  Geo Bogza, publicată în 1982, are ca subtitlu: “un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului”. Probabil că a scris această carte la Mănăstirea Rohia, unde se stabilise în 1979, după ce în vara anului anterior stătuse o perioadă acolo, iar în 1980, fusese tuns în monahism de episcopul Iustinian Chira. Acolo rânduise şi cele vreo 23000 de cărţi ale bibliotecii.

Cum a ajuns în “babelul” cărţilor de la Rohia să stăruie asupra lui Geo Bogza nu-mi explic. N. Steinhardt nu avea prejudecăţi, chiar dacă avea... incertitudini, doar cartea din 1980, prima după peste patru decenii de tăcere editorială (texte originale, altfel a mai publicat traduceri), se numea Incertitudini literare, iar ultima tipărită în timpul vieţii, în 1988, se numea Prin alţii, spre sine. Cred că a găsit o cale spre sine prin Geo Bogza. Sigur, poate părea paradoxală opţiunea sa, mai ales că poezia de tinereţe a lui Geo Bogza era cumva... nepotrivită pentru condiţia monahală a lui N. Steinhardt. Poate era o formulă subversivă de a elogia nonconformismul, omul revoltat, în plină agonie a fariseismului, laşităţilor, trădărilor şi... disperării.

Oricum, N. Steinhardt nu poate fi suspectat de erezie, cum au mai insinuat unii. N. Steinhardt nu şi-a pierdut niciodată simţul umorului şi nici libertatea interioară! 

-Dacă s-ar îngusta deodată creierii cuprinderii omeneşti şi aţi putea citi tot restul vieţii doar un autor, la cine v-aţi opri? Nu întreb ce carte aţi lua pe o insulă pustie pentru că aş fi convins că şi insula aceea e într-o carte şi aţi fi capabil să lărgiţi orizontul la doi autori printr-un sublim viciu de procedură.

- E o ipoteză pe care o refuz. N-aş suporta să trăiesc o altfel de viaţă. Dacă e să bagatelizez – credeţi că nu v-aţi sătura prea repede dacă ar trebui să mâncaţi în fiecare zi doar friptură?

Sigur, într-o astfel de variantă dramatică a alegerii exclusive, ar rămâne, totuşi, o portiţă: Biblia, suficient ca să te descoperi şi ca să te mântui.

E de preferat însă perspectiva borgesiană – raiul, ca o imensă bibliotecă. Pentru cei care vor ajunge acolo. Nici Iadul n-ar fi rău, dacă ar avea şi bibliotecă!

- Ce loc din Clujul echinoxist vă vine în minte când vă gândiţi la studenţie?

- Redacţia revistei Echinox. Cea de la etajul I al clădirii de pe str. Universităţii nr. 7. Viaţa mea e legată printr-un cordon ombilical de acel loc. Continui să mă raportez la el, să-i simt energiile care emană de acolo. Cu tinereţea, cu visele, cu încrederea, cu credinţa şi nădejdea care mi s-au aşezat ca temelie. Ca să ştiu să mă întorc acolo, ca-n basme, am presărat cenuşa amintirilor pe drumurile pe care le-am străbătut.

- Aţi tipărit multe cărţi, foarte variate. Care vă e totuşi cea mai dragă? Nu cât să mizaţi totul pe ea, ci cât să vă regăsiţi cel mai mult în ea ca suflet şi existenţă?

- În diverse formulări, mi-a mai fost adresată o astfel de întrebare. Ea se pune adesea, deşi şi cei care întreabă ştiu că niciun autor nu poate fi tată vitreg pentru copiii săi. Dacă acceptăm jocul, acceptăm şi povestea. Şi-atunci „Prâslea” devine copilul cel mai drag. Pentru că e cel mai mic, cel care reclamă mai multă purtare de grijă, pe care-l simţi încă în tine, care nu s-a depărtat prea mult. Până la următoarea carte, care-i ia locul, cu acelaşi complex de bucurie, teamă... Mereu există un “Prâslea”...

- Sublimă nesemnalizare a virajului dinspre scriitor spre editor. Dar Cincizeci şi cinci?

- Cincizeci şi cinci e o carte neplanificată şi neanticipată “de nicio aură de cometă”. E o carte antumă care putea fi... postumă.

Poemele din aceată carte s-au adunat în vârtejul unui an foarte complicat, cu furtuni interioare, exterioare, cu bucurii, cu spaime.

Iar poemele din ciclul În dunga nopţii au fost scrise cu spatele spre ziuă şi cu faţa spre întuneric. Pe care l-am simţit foarte aproape. L-am... pipăit, în toată semnificaţia lui fizică şi meta-fizică.

 - Citindu-vă destul de constant publicistica, am observat un pozitivism pe care nu îl observ la alţii. Ce credeţi că trebuie făcut pentru a echilibra critica literară? Puţin oxigen de întâmpinare în faţa cărţilor înainte de mecanica profesiei?  În ce măsură umanizarea ei nu e o încercare de îmblânzire?

- Omul este bun, de la natură. Dacă şi criticul e om, ar trebui să fie şi el bun. Ori măcar drept.

Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă un critic literar e să citească acele cărţi despre care a ales să scrie. Oricum trebuie să aleagă, pentru că „E-atât de puţin timpul, / Atât de grăbite sunt toate/ Atât de uşor se strică/ Ce la naştere pare eternitate”, spunea Romulus Guga, cel care mi-a influenţat în bună măsură destinul.

Un critic literar trebuie să aleagă, nu mai are timp să citească decât pe sărite. Depinde peste cine sare şi cum sare.

Un critic literar nu e Dumnezeu, însă. Judecăţile sale nu sunt „Judecăţi de Apoi”. „Sentinţele” sale nu sunt definitive. Excese, nedreptăţi, răutăţi a înregistrat multe istoria literaturii universale. Nu blândeţea e virtutea criticului literar, onestitatea, moralitatea au mai mare preţ.

Valorile se cern, însă, până la urmă. Confuzia e uşor de instaurat, legitimitatea criticii literare e în suferinţă. Totuşi, nu literatura e în criză, cât e receptarea literaturii. La toate nivelele.

 -Pentru că cititorul, având o ofertă de necuprins, borgesiană, cât raiul, nu are timp şi, precum bicicletele copiilor, are nevoie de roţi ajutătoare? Sau pentru că aceste roţi se vând sudate de bicicletă, fără putinţa de a se îndepărta?

- Critica a ajuns neputincioasă în relaţie cu cititorul. Nu vă imaginaţi – a se vedea tirajele sau accesările variantelor  on-line – că cititorul de literatură citeşte la îndrumarea şi sub atenta supraveghere a criticii literare. Ori dacă s-ar lua după critică, ar fi complet derutat, după cât de drastic şi-au revizuit unii judecăţile de valoare, ajungând să repudieze azi ceea ce mai ieri era potopit cu superlative.

Un editor abil, care ştie cum să-şi promoveze cărţile, o face peste capul criticului literar. “De ce iubim femeile” şi “De ce nu iubim critica literară”? Un titlu ademenitor, o strategie pragmatică de promovare şi o carte a ajuns să se tipărească în zeci de mii de exemplare, lăsând ineficiente opiniile dezamăgite ale unor critici literari faţă de invocata carte a lui… Cărtărescu. Cine plăteşte « taxa pe valoarea adăugată » : scriitorul, critica literară, cititorul ?

Cititorii însă nu fac nici ierarhii şi nici nu scriu istorii literare. Mustăcim atunci când ne amintim cum preşedintele Traian Băsescu se lăuda că îl citeşte pe Mircea Cărtărescu... Cred că despre Orbitor era vorba. E greu de orbit cineva, doar aruncând praf în ochii lui.

- Despre Levantul…….Dacă cineva nu poate citi decât dirijat, apelează, fireşte, la cărţile

pe trei roţi. Dar dacă roata e falsă, dacă se dezumflă, ce face cititorul? O ia pe arătură, pe jos?

Nici măcar manualele şcolare nu mai sunt sigure, după ce a trecut taifunul peste ele!

- Bine, preşedintele se afilia unei imagini elitiste prin care mai ciupea ceva electorat, nu cred că cineva care cunoaşte Levantul a crezut vreo clipă că preşedintele e un cunoscător profund al acestei cărţi rafinate, poate a scufundătorilor de barcaze.

Ce muzică vă place? Care e compozitorul dvs. preferat?- Tot de la literatură mi se trage. După ce am citit Sonata Kreutzer, a

lui Tolstoi, m-am apropiat altfel de Beethoven. Sonata pentru vioară şi pian nr. 9 m-a dus la simfonile sale, mi-a deschis o poartă, mi-a deschis o lume.

Dar nu mă dau în lături nici de la Joan Baez. Nu doar la drum lung!Cum leac pe rană îmi sunt şi Horile şi Cântecele de cătănie horite de

Grigore Leşe.-Vi se pare că are o componentă erotică această splendidă

sonată?- Povestea Sonatei Kreutzer e de notorietate, ştiut fiind că ea pleacă

de la realitatea unei relaţii “nepotrivite” a Sofiei Andreevna, soţia lui Tolstoi, şi Serghei Ivanovici Taneev, compozitor, muzician, muzicolog, relaţie care nu putea decât să-i aţâţe gelozia scriitorului. Sonata Kreutzer l-a făcut pe un preşedinte (dacă tot vorbim de preşedinţi!) american, Theodore Roosevelt, să-l numească pe Tolstoi „un pervers sexual moralist”.

Sonata Kreutzer ca şi Sonata pentru vioară şi pian nr. 9 coagulează în "sunetele" lor pasiune erotică. Şi nu numai!

- Dacă, aşa cum se obişnuieşte la preşedinţi, ar fi să nu mai fiţi o personalitate, ci un presonaj de roman, interimar, cine aţi vrea să fiţi? Cât s-ar duce el, să zicem, să bea un pahar cu apă.

- Avantajul meu e că nu am nicio dificultate, nu sunt copleşit de ideea de „personaliate”. Sunt un om care trăieşte normal, nu-mi face nimeni cumpărături, nu-mi plăteşte nimeni facturi, nu am nicio reţinere să fac munci de jos – îmi curăţ singur terasa casei de zăpadă, îmi îngrijesc singur florile, n-am bodyguarzi...

Nu sunt interesant ca personaj, pentru că nu ştiu cine ar face personaj dintr-un „workaholic”.

În privinţa paharului cu apă, nu am nici măcar pretenţia personajului din „Petiţiune”, a lui Caragiale:

„– Monşer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?... Teribil mi-e de sete!

Impiegatul sună; un aprod se prezentă.–        Un pahar cu apă...”Merg singur după un pahar cu apă.Circulă o anecdotă cu „paharul cu apă”, despre un tată grijuliu, care a

făcut sacrificii imense toată viaţa, gândindu-se ca pe patul de moarte să aibă cine să-i aducă un pahar cu apă. Şi când simte el că îi vine sfârşitul, îşi cheamă toţi copiii la el, amintindu-le sacrificiile făcute: renunţat la concedii, renunţat la maşină scumpă etc., totul, ca să-i ajute pe ei, ca să aibă cine să-i aducă pe patul de moarte un pahar de apă...

“V-am chemat, le spune tatăl, gata să-şi de duhul, să vă spun că... nu mi-e sete!”

Sper să nu ajung să-mi fie sete nici mie, cândva, şi să trebuiască să cer cuiva un pahar cu apă....

Altfel, ca părintele şi creatorul “Rugului aprins”, Sandu Tudor, spun şi eu că “Multe se vor zice după ce nu voi mai fi... Orice vei auzi rău despre mine să crezi, că am fost un mare păcătos!”

-Iată, apa ca personaj. Realist personaj, până la urmă.-Ei, apa chiar e un personaj. Real!- Ce v-a marcat din literatura antică cel mai mult?- Homer. M-a fascinat întotdeauna omul Homer, l-am invocat adesea,

o carte audio a mea se cheamă chiar Ochiul lui Homer. Lumea greacă am cunoscut-o prin ochii lui Homer.

Dar m-a fascinat şi Războiul troian. Nu întâmplător, miturile şi legendele Olimpului m-au împătimit încă din copilărie.

-Vorbind despre dialog şi, iată, realizându-l, dacă s-ar întâlni cineva drag cu acel personaj venind să bea apă ce aţi vrea să-l întrebe despre dumneavoastră?

- Dacă, totuşi, îi va fi sete, atunci când va fi să fie apa de merinde, va fi cine să-i aducă paharul cu apă?!

-Ce mai înseamnă literatura pură sau măcar lectura pură într-o lume a cărei chiar ideologie literară, de recepţie, e caracterul ei impur? E, evident, un merit al media, această modernitate nevrotică. Sau nu?

- Mi-e greu să definesc „literatura pură”, ori „cititorul pur”, cum mi-e greu să definesc lumea în dimensiunea sa... impură.

-Vă ştiu un iubitor de teatru. Vă place Ibsen dar, surprinzător, pe Cehov îl preferaţi în povestirile sale. Sau nu e aşa?

-Am jucat teatru, încă din copilărie. Primul rol a fost Prinţul Calaf, din Prinţesa Turandot, de Carlo Gozzi, la începutul anilor şaizeci. În 1966, în

anul centenar Coşbuc, am „regizat” şi interpretat O scrisoare de la Muselim Selo ...

 La Ibsen şi Cehov am ajuns mai întâi prin măiestria lui Liviu Petrescu de a face... spectacol din a ne provoca întâlnirea cu ei, ca apoi, Ion Vartic, să mă readucă în lumea lui Ibsen. Cu Caragiale mi-a fost mai uşor. Caragiale... „e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare”, ca să invoc un poem de fermă ideologie roşie, cu care am fost îndoctrinaţi în şcoală.

În privinţa lui Cehov, n-am fost niciodată tranşant, n-am despărţit niciodată apele de uscat, adică povestirea cehoviană de teatrul său.

Impus de conjuncturi, am pus însă accentul când pe teatru, când pe proza scurtă.

În anii optzeci, în fascinaţia povestirilor lui Cehov şi a fantasticului prozei lui Eliade, am scris un volum de proză scurtă. L-am predat Editurii Albatros. Undeva s-a rătăcit, între Mircea Sântimbreanu şi Gabriela Negreanu. Aproape că uitasem de el. Au trecut aproape trei decenii... E, pe undeva, într-un sertar... fără aplauze, ca s-o parafrazez pe Ana Blandiana.

Cât priveşte dragostea pentru teatru, din nostalgii străvechi, am început să susţin recitaluri sub genericul “Pe unde umbli poezie?” Ştiţi ce mi-a scris un spectator al unui astfel de spectacol, dascăl din Brăila? Că sunt “Un Florin Piersic al scrisului românesc”. Păstrez “docomentul”.

-Cu toate că l-am dori pe Florin Piersic mai mult în roluri adevărate decât în şuşe lacrimogene.

-Fireşte, era invocat acel Florin Piersic care spune poezii!Cu toată exagerarea însă (nu mi-a luat Dumnezeu minţile, nu mi-am

pierdut simţul măsurii!), am simţit cum îmi cresc aripi. Am susţinut zeci de astfel de recitaluri, devenind agent de promovare a poeziei. Spusă într-un anume fel, alegând poeme de calibru, mulţi (re)descoperă poezia. Cred că merită efortul!

- Cum se numea volumul de proză scurtă? S-a recuperat totuşi, nu?

- Când cineva va recupera Editura Albatros, arhivele ei, atunci se va recupera şi Al cincilea anotimp, acesta fiind titlul cărţii. Când voi avea timp, de-mi va mai fi îngăduit acest timp, va trebui să caut şi eu prin “lăzile” mele cu manuscrise (“zestre” uitată), fiindcă între timp şi eu m-am schimbat domiciliul, iar cărările unei mutări sunt şi ele întortocheate...

-Ce citiţi acum cu plăcere? Ce scrieţi acum cu plăcere?- În ultimele două decenii, am tipărit aproape două mii de cărţi. Bune,

proaste... de tot felul... Faceţi un calcul, ce cheltuială de timp... Şi, totuşi, mi-am făcut mereu timp să mă-ntorc la autori, în special poeţi, din care citesc, ca pe nişte rugăciuni, texte de-altă dată, într-un colocviu perpetuu, în care-i întâlnesc şi pe Ezra Pound şi pe T.S. Eliot, şi pe Saint-John Perse şi pe E.E. Cummings. Anglofil cum sunt, e explicabil. Dar, am găsit timp, nu arareori, şi pentru Ungaretti şi pentru Montale. Cum nu am nicio rezervă să-i recitesc pe Blaga, Bacovia, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu... Uneori mi se face dor de Ioan Alexandru, de Grigore Vieru...

Scriu, dacă nu e asta o fatalitate (dacă luăm în calcul şi ce citesc cu plăcere), scriu poeme. În general, scriu spontan, eu cred în inspiraţie, de cele mai multe ori, texte... definitive, nu mai suportă niciun fel de intervenţii.

Jurnalistica o servesc pe pâine... E ca un mic dejun, ca să-mi ţină de foame toată ziua!

-Ce ţări v-au impresionat în drumurile dumneavoastră prin lume? Ce oameni?

- Sigur, marele şoc pentru mine a fost America. Nu e uşor să fii paraşutat din comunism direct în capitalism, fără niciun fel de carantină. America nu e o ţară, e o lume.

Cum nu e ţară o ţară care e antecamera Raiului, Athosul, Muntele Athos, care e foarte aproape de cer.

Am scris jurnal de călătorie – şi despre America şi despre Athos...Deasupra tuturor însă e o altă ţară despre care şi în copilărie credeam

că nu e pe pământ, ci în cer, Ţara Sfântă...Peste tot, cel mai mult m-au impresionat oamenii simpli, nesofisticaţi,

sinceri, buni de pus pe orice rană, văzută sau nevăzută.-Poemul Phoenix, publicat la Editura Dacia XXI, recondiţionată

imagistic, s-a bucurat până acum de o soartă specială. Aţi tipărit, ca urmare a receptării lui la un concurs de literatură „Ion Creangă” o carte-experiment, foarte inedită. Nu ştiu dacă la noi s-a mai făcut aşa ceva, cu toate că experimentalismul şi relaţionismul sunt pe buzele şi în faptele mai tuturor poeţilor tineri: e vorba despre Cenuşa poemului, Nicolae Băciuţ în interpretări critice, un tom de aproape 500 de pagini de critică literară făcută de elevi de liceu, din aproape toată ţara, poeziilor din această carte, mizând, prin chiar programul concursului, pe receptarea literaturii contemporane necanonice. Văd acest gest ca pe unul de deschidere, cu atât mai mult cu cât cantonarea în canon ne ţine ficşi pe cruce. Ce râmâne din această joacă şi din această lecţie de critică? E şi o sfidare a criticii mature care, autoritar, trece din opinie/recepţie în diagnostic de directorat de bandă, de clan? Am rămas surprins de maturitatea unor eseuri scrise de unii elevi şi luminat şi de farmecul naivităţii altora. Am vorbit cam mult, vă las pe dumneavoastră să îmi daţi nişte detalii ale acestei experienţe.

- Experienţa e unică în esenţa ei, de pionierat, originală în toate componentele sale.

Cum s-a ajuns la ea, e o „poveste a poveştilor”, ca să zic aşa, fiindcă ea are ca incipit un Concurs de Creaţie Literară „Ion Creangă”, iniţiat de prof. Angela Olaru, care se organizează în Brăila de şapte ani şi la care am fost preşedintele juriului la ultimele patru ediţii.

A fost o legătură care s-a consolidat cu fiecare ediţie, extinzându-se până la a se ajunge la ceva la fel de inedit, surprinzător. Concursul „Ion Creangă” e organizat, cum e şi firesc, de Şcoala „Ion Creangă”, dar, după câteva întâlniri cu elevi şi profesori de la Şcoala „Sandu Aldea”, aici s-a înfiinţat Cenaclul literar... „Nicolae Băciuţ”, condus de prof. dr. Gabriela Vasiliu, cenaclu care are şi o revistă proprie, cu un titlu inspirat de cartea mea Singurând: Cuvântând, care publică în primul rând texte ale copiilor de la această şcoală. O şcoală „luminată”, în care, în 2011, s-a organizat un Concurs de Creaţie Literară ”Adrian Păunescu”, urmând ca la fiecare ediţie să poarte numele altui scriitor român contemporan. Din acest an însă, la „presiunea” mea, el va fi doar Concursul de Creaţie Literară „Ana Blandiana”, care a agreat ideea şi participarea la această primă ediţie.

La Brăila am propus, încă pe vremea cât autorul era în viaţă, organizarea unui Concurs de Creaţie Literară „Fănuş Neagu”, concurs care a căzut victimă orgoliilor localiste.

Dar a prins aici organizarea unui Concurs de Creaţie Literară de Limba Rromani, care, la propunerea mea, a primit numele „Ştefan Fuli”, poet târnăvenean, dispărut tragic, de tânăr, copleşit de complexele condiţiei sale etnice.

-Da, era ţigan. Un poet foarte talentat. Mi-l amintesc, deşi aveam doar câţiva ani când s-a sinucis, a fost prieten cu tatăl meu, după cum ştiţi prea bine.

Am făcut această introducere lungă pentru a oferi imaginea mediului în care a fost posibilă o experienţă precum „secţiunea: Interpretare critică a unui poet contemporan – Nicolae Băciuţ”, în cadrul Concursului Naţional de Creaţie Literară „Ion Creangă”. A fost propunerea coordonatorului

proiectului, prof. Angela Olaru, pe care nu aveam de ce să o refuz, mai ales că ea vroia să marcheze şi o vârstă a mea, în rotundul cifrei 55, ba, dimpotrivă, i-am dat durată prin publicarea tuturor comentariilor trimise la concurs, într-un volum, participanţii având posibilitatea să aleagă pentru comentariu un text din cartea mea Poemul Phoenix, care a fost pusă la dispoziţie în format electronic.

-Câţi elevi au participat la acest dialog extracanonic?-Au fost peste o sută de participanţi, elevi de la clasele VII – X, din

toată ţara. Pentru mulţi dintre ei a fost o provocare inedită, la care s-a răspuns, zic eu, cu entuziasm şi cu responsabilitate. Comentariile sunt diverse, de la unele de o naivitate dezarmantă, la altele de o maturitate contrastantă vârstei.

- Să îţi vină un copil de liceu cu referinţe din Virgil Nemoianu, Jean Chevalier, Rudolf Otto sau Hugo Friedrich nu e de ignorat, cu tot riscul care există de a fi pescuit citatele de pe internet. Până şi asta ar fi o apucătură de critic.

-Încurajator e însă faptul că există încă mulţi copii cu aplecare cărturărească, există mentori care ştiu să-şi antreneze ucenicii în lecturi... extraşcolare, care ştiu să scoată elevii din limitele bibliografice ale manualelor, deschizându-le şi alte orizonturi literare, de lectură.

Pentru optzecişti, între care mă prenumăr, e o experienţă de pionierat. E o posibilă compensaţie la frustrările resimţite, în condiţiile în care, autori din generaţia ’60 şi din generaţia ’70, după 50 de ani începeau să intre în circulaţie naţională în colecţiile „Cele mai frumoase poezii”, (Albatros) şi BPT (Minerva), cu ediţii antologice în tiraje de masă. Acele bune obiceiuri... „comuniste” au fost abandonate, difuzarea, promovarea autorilor fiind acum mai degrabă lăsată în voia întâmplării.

Volumul „Cenuşa poemului – Nicolae Băciuţ în interpretări critice” poate fi receptat şi ca un manual de bune practici în receptarea literaturii necanonice. Pe lângă comentariile elevilor şi poemele supuse analizei, cartea include şi câteva recenzii, cronici literare la cartea mea Poemul Phoenix, apărute în presă, pentru a pune astfel faţă în faţă comentariile unor debutanţi cu ale unor consacraţi într-ale criticii literare.

-Dar accentul e, fără îndoială, pus pe eseurile copiilor.-Sigur, greul îl duc tinerii critici. Cu siguranţă, printre cei care au

semnat comentarii în „Cenuşa poemului...” se află şi unii dintre viitorii noştri critici literari. E un pariu pe care mi-l asum cu foarte multă speranţă şi încredere. „Lanţul” criticii literare îşi consolidează deja o verigă.

-Aşadar asta speraţi să rămână...- Şi aceasta! Fireşte, un rol important în această experienţă l-au jucat

şi profesorii coordonatori/îndrumători, care merită întreaga noastră gratitudine şi care, sper, au recompensat şi în catalog eforturile elevilor.

-Vatra veche a devenit o revistă citită şi care în câţiva ani şi-a câştigat un culoar al ei de public. Nu e puţin lucru într-o presă culturală care, încet-încet, se întoarce la câteva organe centrale. Ce aţi dori să păstraţi şi ce anume să schimbaţi în viitor la această revistă?

-Vatra veche e o revistă vie. Ea nu e închistată într-un format, nu e exclusivistă, nu cultivă politici de grupuri literare, nu se lasă antrenată în jocuri de culise. E la vedere ceea ce se întâmplă în laboratorul ei, prin

chiar rubrica sa dechisă cititorilor, „Curier”, care găzduieşte corespondenţa primită şi probarea transparenţei şi din dorinţa de a menţine în viaţă un gen cu parfum de epocă, genul epistolar.

Avantajul revistei Vatra veche vine şi din independenţa ei financiară. Ea nu se tipăreşte pe bani publici, nu are surse extrabugetare care să o susţină. Ea apare pe cheltuiala mea (nu mă poate condiţiona/şantaja nimeni), dintr-o sumă de entuziasme care vin dintr-o altă lume şi dintr-o altă vreme. Ea va arăta aşa cum vor dori cei care îşi manifestă angajamentul voluntar de a-i fi colaboratori. Iar colaboratorii sunt atât de mulţi încât la această dată, în prima zi de Paşte 2012, există în portofoliu materiale pentru tot acest an.

Am reuşit să dau fiecărui număr şi identitate plastică, având ilustraţie de autor, ceea ce face din fiecare număr o „expoziţie personală”, literatura făcând casă bună cu literatura, „ut pictura poesis” nefiind un aforism gratuit!

-O putem numi o revistă care se comportă faţă de peisajul literar cu un soi de naturalism?

- Se comportă atipic. Colaborările vin în torente, de la autori din toată lumea şi de toate calibrele, dar sumarul revistei, tehnoredactarea, corectura, difuzarea mi le-am asumat ca pe o responsabilitate personală. Din această perspectivă, Vatra veche e „one man show”!

Oricum, e o publicaţie singulară, pe care o fac cu entuziasm şi jertfă. E o cruce asumată de bună voie şi silit de circumstanţele unui comportament lipsit de fair-play în presa culturală mureşeană, unul care m-a determinat şi pe mine, dar şi pe Mihai Sin, Valentin Marica, Răzvan Ducan, Darie Ducan... să ne „exilăm” în Asociaţia Scriitorilor din Cluj, nemairegăsindu-ne deloc în ceea ce am numit confiscarea de către un mic grup exclusivist a revistei Vatra şi a Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş.

-Exclusivism există şi la Cluj, exclusium, inclusium, dar să nu ne îndepărtăm de subiect…

N-a fost o decizie uşoară, pentru că toată viaţa noastră literară are aici terenul ei de manifestare, aici trăim vulcanic, în numele unor idealuri care pot fi taxate, catalogate în fel şi chip de globalişti de ocazie.

Am refuzat însă să fim folosiţi doar la numărătoare. Vatra veche a apărut dintr-o revoltă a spiritului însetat de real.-Spuneţi-mi, vă rog, un loc în Târgu-Mureş pe care îl iubiţi

mult. Un trotuar, o stradă, un gang de casă etc.- „Home, sweet home, there is no place like home” -  parcă spunea

Robert Burns. Nicăieri nu mă simt mai în largul meu ca acasă. Toate drumurile duc acasă. Aici se concentrează toată lumea mea, tot trecutul meu, tot viitorul meu. Pentru că am pus suflet în totul. I-am fost meşter Manole. Aici am pus jertfa mea la temelie...

UN SCRIITOR SUB ZODIA LUMINII ŞI UMBRA APELOR SALE

 

Nicolae Băciuţ, Umbra apei, Repere critice, Ediţia a III-a revăzută,Semănătorul, Editura Online, februarie 2010, Editura NICO, 2007, Ediţiile precedente: I.S.B.N. (10) 973-1728-05-8; I.S.B.N. (13) 978-973-1728-05-6

 

 

„Scrie poemul ca şi cum tu ai fi poemul”

-Nicolae Băciuţ-

A scrie despre cineva este în primul rând, o dovadă de mare preţuire faţă de acea persoană. Cu atât mai mult cât aceasta este un scriitor. Nu toţi scriitorii găsesc resurse lăuntrice pentru a-şi manifesta simpatia şi generozitatea faţă de confraţi. De ce? Din motive lesne de înţeles şi din atitudini pur omeneşti. Consideră că se află într-o oarecare rivalitate/competiţie şi, a-l lăuda pe celălalt, poate fi (cel puţin în ochii lor) o diminuare a nivelului lor. Să ne închipuim o scară care urcă spre înălţimi şi pe treptele ei, oameni alergând şi înghesuindu-se, care să ajungă în vârf. Va exista întotdeauna o oarecare îmbulzeală, aglomeraţie, îmbrânceală şi chiar eliminare a celor mai înceţi de picior care mai şi gâfâie. Legea competiţiei. Trofeul nu-i e dat orişicui.

Dar literatura/cultura nu înseamnă DOAR o scară spre cer. Există suficiente paliere şi coridoare pe care poţi merge nestingherit, fără teama că ai putea fi azvârlit într-o parte. Totul e să ţii drumul drept. Şi să nu abandonezi cursa.

N-am înţeles niciodată de ce, în literatură există atâtea grupuri, grupuleţe, găşti, căprării când e atâta loc pentru fiecare!

De altminteri, alergătorii înceţi de picior se elimină singuri.

Criteriile de alegere, de selecţie nu sunt atât de stricte. Şi pentru fiecare există aceleaşi judecăţi de valoare. Însă în critică, nu se poate opera cu grila valorică, precum cu sabia lui Damocles. Slavă Domnului!

Iată de ce, m-a sedus ideea domnului Nicolae Băciuţ de a-şi aduna toate cronicile (şi sunt destule!) între copertele unei cărţi. Nu din orgoliu, nu din prejudecăţi false şi inutile, ci pentru a-şi conspecta şi contempla evoluţia cronologic. E o idee admirabilă pentru că ea, dincolo de oglinda pe care o reprezintă (văzută, fireşte, prin ochii altora) – poate constitui o micro-istorie literară personală.

„Nu mi-au fost indiferente opiniile criticii, deşi niciodată un punct de vedere critic nu mi-a schimbat felul de a scrie, temele...” – spune în argumentul său, Nicolae Băciuţ. Dar de fapt, orice opinie este importantă, dacă vine de la un om de bună credinţă. Fiindcă există şi din ceilalţi. Care strică orice lucru pe care pun mâna/ gura.

Chiar cu un cuvânt poţi demola o cetate. Cu tropăitul unora poţi dărâma, nu numai zidul Ierihonului, dar şi sufletul omenesc.

Dar nu este cazul în aceste rânduri ale cărţii de faţă.

Toate opiniile criticilor sau mai puţin criticilor literari din această carte, întregesc portretul şi conturează personalitatea celui care, de peste trei decenii, trudeşte pe câmpia largă şi verde a culturii române şi în chip deosebit, pe parcela generoasă a literaturii româneşti contemporane.

Citind părerile acestor avizaţi, ne putem face o imagine clară asupra omului, scriitorului, poetului, exegetului, jurnalistului şi omului de televiziune NICOLAE BĂCIUŢ. Nu cred să fi rămas colţişor necercetat, necutreierat din opera lui.

În atare ipostază m-am aflat şi eu, încă de la prima carte pe care am citit-o, care poartă semnătura Nicolae Băciuţ. Am simţit că trebuie să-mi exprim părerea. Chiar dacă nu mi-o ceruse nimeni. Chiar dacă s-ar fi pierdut în vânt. TREBUIA să spun ce am de spus. Fiindcă scrierile sale incită/ aproape obligă la atitudine, mai mult decât altele.

Pentru că şi ele sunt scrieri de atitudine. Nu scris în dorul lelii, să ne aflăm în treabă. Scriitorul este un angajat. Un angajat în slujba culturii, a literaturii româneşti. Şi în această ipostază, face totul (adeseori, mai mult decât totul) pentru a-i pune în lumină elementele componente. Cărţile, adică. Scriitorii, adică. Mesajul pe care-l transmite Nicolae Băciuţ este acesta: „Citiţi, informaţi-vă, creşteţi în înălţime spirituală”. Fără o solidă bază de lectură, nu se poate întreprinde nimic. Construcţia se năruie fără o temelie trainică. Şi temelia nu poate fi decât cartea, lectura intimă, lectura publică, informarea.

Mai există şi un alt aspect. Receptarea nu poate avea loc din pricina

difuzării precare a cărţii. Atunci, ce e de făcut? O cronică literară, o exegeză, un eseu, câteva marginalii asupra unei cărţi îţi pot oferi o luminiţă, fie ea şi de lanternă. Câteva păreri avizate te pot ghida în hăţişul editorial de astăzi, când se amestecă valoarea cu nonvaloarea şi s-au inversat criteriile de apreciere. Dacă astăzi, un poet ca Mihail Gălăţanu este cotat drept genial, i se acordă mai multe premii naţionale, este trimis cu burse în străinătate de către Uniunea Scriitorilor, este în comisia de validare a poeţilor la Secţia Poezie, pentru intrarea în această Uniune, primeşte elogii pentru volumele sale pornografice în care face cu neruşinare amor cu Patria, folosind cele mai abjecte cuvinte pe care nici măcar dicţionarul nu le suportă, e clar că grila valorică este înclinată primejdios către literatura de şanţ şi de gang şi că nici măcar la mahala nu se mai uzitează asemenea limbaj trivial.

Aceasta este o dovadă că, nici scriitorul nu se respectă pe sine, dar nu-l mai respectă nici pe cititor. Şi mai ales, şi-a pierdut respectul pentru Cuvântul Scris. Oamenii au încă nevoie de Poezie, nu de pornografie, pe care o poate găsi în revistele de profil, în filmele de gust îndoielnic, în textele de muzică uşoară şi aşa-zisele manele care abundă de trivialităţi, până la a ţi se întoarce stomacul pe dos.

Să revenim. E necesar, măcar din când în când să facem ordine în gândurile, cuvintele, faptele noastre. Abluţiunea este cât se poate de indicată ca să nu riscăm să ne infestăm cu producţii care seamănă foarte mult cu kitsch-ul, foarte numeros de pe tarabe.

Rostirea neglijentă a unor cuvinte este foarte dăunătoare. În primul rând, nouă înşine. Clişeele verbale, de asemenea. Locurile comune sunt foarte frecvente. În această situaţie, e de dorit găsirea unui filon propriu.

Tonul grav, reflexiv, timbrul specific, sinceritatea rostirii, ingeniozitatea metaforică, stăpânirea mijloacelor artistice de exprimare, accentele sociale, vocaţia pentru dialog dar şi interiorizarea şi capacitatea de adâncire în propriul sine, au singularizat lirica lui Nicolae Băciuţ încă de la primele volume de poezie, când a fost remarcat de critică în chip favorabil. Şi nu puţine sunt referinţele, dimpotrivă. Ca şi „Scrisorile de acreditare” – semnate Ion Pop, Ioan Adam, Marian Papahagi, Niculae Stoian şi Florin Mugur.

Desigur, drumul până la găsirea expresiei proprii, nu a fost lin. (Care drum e uşor de străbătut, fără nici un fel de hârtoape?) Dar ţinta o dată atinsă, a meritat efortul. De aici nu mai rămâne decât contemplarea, privirea înapoi, fără mânie.

Ceea ce-l singularizează pe Nicolae Băciuţ ca poet şi om de cultură, este curajul. Un curaj şi o inventivitate peste puterile omeneşti, care ţine poate, de

miracol, ca şi capacitatea sa uriaşă de muncă. De asemenea, proverbială este şi dăruirea sa confraţilor de generaţie ca şi celor mai tineri şi sprijinirea demersului fiecăruia, implicându-se activ şi efectiv în creaţia lor.

O imagistică foarte pregnantă, o alchimie rafinată a cuvintelor, preparate-n retorte sufleteşti la temperaturi înalte şi o sensibilitate netrucată – sunt elementele recuzitei poetice, după care recunoşti poemele lui Nicolae Băciuţ.

De altfel, nici nu era greu ca Nicolae Băciuţ să se afirme în chip strălucit în poezie, apoi în jurnalistică şi în celelalte specii literare, astfel încât se poate spune despre el că este un scriitor total – de vreme ce debutul liric a fost atât de promiţător şi a încântat, nu numai cititorii, dar a atras atenţia criticii asupra lui, deşi criticii, se ştie, nu prea sunt generoşi cu debutanţii. Ei stau în expectativă, sunt circumspecţi, aşteaptă noi texte pentru a-şi valida primele impresii.

Şi în acest sens, Nicolae Băciuţ nu s-a dezis şi a întrecut chiar, aşteptările celor care au scris în chip binevoitor despre cărţile sale. De la „Caietul debutanţilor” (1980-1981) editat de Albatros – unde s-a remarcat între 31 de poeţi, până la volumul propriu de poezie, n-a fost decât un pas. Şi acesta a fost făcut cu fermitate, încrezător în destinul său literar, în forţele sale creative, în orizonturile proprii care se întrezăreau a fi sub auspicii benefice. El a păşit în felul acesta, alături de tinerii condeieri lirici din generfaţia ’80-’81, rămânând fidel generaţiei sale şi împodobind-o cu numele său care s-a diferenţiat din multitudinea de nume ale acelei perioade.

Nume de notorietate ca Petru Poantă, Laurenţiu Ulici, Cezar Ivănescu ş.a. s-au pronunţat despre poeziile sale din antologiile colective, unde vocea sa lirică s-a făcut auzită.

S-ar zice că Nicolae Băciuţ are un adevărat cult pentru cuvântul scris, căruia îi subsumează toate afectele sale, întreaga sa capacitate creativă.

La debutul în volum al lui Nicolae Băciuţ, Zaharia Sângeorzan scria: în „Cronica” nr. 1/1987: „Este un debut de zile mari, care anunţă unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai momentului literar”.

Dar cartea de faţă nu reprezintă doar o carte de vizită fidelă pentru Nicolae Băciuţ şi o privire în oglindă peste umăr, la chipurile care s-au succedat în biografia sa, ci şi o recunoaştere în cuvintele altora despre sine, conform principiului „Celuilalt eu” – adică a celui privit de altcineva. Şi de aici, până la cel de-al treilea eu, nu e decât un pas, eul-tu, în care te priveşte Dumnezeu şi te vede, aşa cum eşti, de fapt şi nu cum vrei să pari în ochii tăi sau ai celorlalţi.

Citind cartea aceasta de mărturii despre un semen, mai dobândeşti un

privilegiu: acela de a descoperi (sau a-ţi aminti) de fenomenul optzecist, „în conexiunile şi referenţialităţile sale”.

Mariana Cristescu îl numeşte pe Nicolae Băciuţ „acest copil-minune al timpului nostru gazetăresc, literar, al timpului nostru, în general insuficient pentru a respira măcar” (Mariana Cristescu, „Cuvântul liber, 1996).

Nicolae Băciuţ se întreba în Argumentul la această carte:

„Ce am putut eu da literaturii române până la 50 de ani? Un bilanţ e doar un prilej de bucurie sau şi unul de mâhnire? Oricum ar fi însă, aceasta e viaţa mea. Rea sau/şi bună! Şi nu vreau s-o schimb cu alta!”

Prilej de reflecţie, de meditaţie, corolar, buchet rotund, vârsta şi opera se unesc, se amestecă, se cufundă una în cealaltă şi ne provoacă fiori de emoţie caldă şi blândă care ar putea fi luaţi drept cea mai frumoasă dovadă de preţuire a unui om de către alt om. Că tot suntem semeni şi Iisus Hristos ne-a lăsat ca poruncă ridicată la rang de virtute creştină: Iubirea.

Sub semnul acestei iubiri curate şi temeinice am citit cu dioptriile sufleteşti, mărturiile semnatarilor acestor pagini, despre scriitorul şi omul Nicolae Băciuţ.

Niculae Stoian începe seria mărturiilor cu micro eseul: „Fişe pentru acum şi pentru mai târziu: Nicolae Băciuţ”, în care consemnează: „Poetul român, de la Dosoftei la Eminescu şi de la Arghezi la Nichita Stănescu, întotdeauna a fost preocupat de cuvânt, chiar dacă pentru unul sau altul, acesta a fost fie material de construcţie, fie însăşi temelia poeziei, substanţa ei intrinsecă. Preocuparea poetului a cărui fişă încercăm să o alcătuim merge în această direcţie până la obsesie, cuvântul fiind carne din carnea lui şi sânge din sângele lui. „Locuiesc în aceste cuvinte - / ele atârnă de gâtul meu / ameninţând / somnul dintre două respiraţii fugare” – afirmă poetul într-o mai veche poezie. „Litere vopsite, litere camuflate, / litere suferinde - / Luteop (adică Poetul, citit invers cuvântul – n.n.) le cumpără zi de zi conştiinţa”. Fără a face o apropiere cu teoriile biolingvistice, cuvintele au aşadar viaţa şi fiinţa lor, ba chiar o autonomie.

În consecinţă, în condiţiile când „nu ne mai putem fi nouă înşine suficienţi”, vom dori cu insuficienţă, un „colier de cuvinte la gât”, singurătatea va face cuvintele topite să îngenuncheze în palmă şi, vai, „unde începe singurătatea”, conchide poetul, „se termină poezia”; „iubirea nu are gură”, iar iubita este „asfixiată şi ea, brusc, printre cuvintele în formare”, cuvintele altuia

dor nerostite de tine; în sfârşit, obsesia devenită coşmar îl face pe poet să exulte prin acest vers memorabil, de zile mari, cum se spune: „azi noapte am visat un cuvânt”.”(Amfiteatru, 1981).

Cornel Moraru, vorbind despre volumul „Muzeul de iarnă”, afirmă în „Vatra” nr. 7/1986): „primul său volum, de curând intrat în librării (Muzeul de iarnă, Editura Dacia), ne apare mai mult ca o consacrare decât ca o spontană ieşire în arenă. Cartea validează o identitate poetică distinctă, dar aduce mai ales o clarificare de opţiune, care în cazul lui Nicolae Băciuţ se impunea. Dotat excepţional pentru publicistică, el se fixează acum în poezie şi bănuim că va rămâne în continuare credincios acestei prime vocaţii. Avem toate motivele să credem în viitorul unei împliniri poetice de excepţie, călăuzită mereu de un scop pur. Un semn decisiv ar fi că orgoliul artistic începe să se manifeste, la el, ca renunţare. E suficient să consemnăm aici seriozitatea selecţiei făcute de tânărul poet, având la dispoziţie – presupunem – o producţie lirică abundentă şi variată. Se remarcă imediat suprimarea drastică a tot ce ar putea să pară în carte ocazional şi improvizat, deşi se simte de departe uşurinţa cu care scrie.”

Ca să încheie în chip admirabil această cronică:

Poet instruit şi inteligent, sigur pe mijloacele sale, Nicolae Băciuţ se afirmă de la început şi din interior, ca o voce originală în lirica tânără. El nu se mărgineşte la adoraţia modelelor, ci caută neobosit poezia la sursele ei primare afective. Versurile sale au prospeţime şi îngenuitate. O mască a candorii le transfigurează în încercarea exemplară de a decoda liric stări existenţiale fireşti, cu rezonanţe în intimitatea realului. Acţionând de preferinţă într-un context redus şi stilizat, poemul tinde spre forme de expresie cât mai concentrate. E de aşteptat ca unele accente abia schiţate aici să crească în manieră progresivă şi organică în volumele următoare. Nicolae Băciuţ e un poet cu vădite resurse şi pe care se poate conta.

Şi Serafim Duicu a remarcat volumul „Muzeul de iarnă” , scriind în „Steaua roşie” din 14 iunie 1986: „Adunate acum în volum, poemele lui Băciuţ au unitate, configurează un univers poetic şi o problematică anume. O primă însuşire evidentă a acestui univers o constituie meditaţia asupra logosului şi încrederea totală în el. Cuvântul este pentru poet nu numai material de lucru ci şi o forma mentis de asumare a realului, de înstăpânire asupra lumii, un mediator între „eu” şi lume, dar unul cu puteri mari. Cuvintele traduc „timpul invers al unei aşteptări”, „oricât ar părea de nebuloase, ele au înlăuntrul lor o lumină care se rostogoleşte spre înlăuntrul nostru ca o rugăciune”. Cuvintele sunt apoi „animale de povară” şi sunt în stare să pună în mişcare universul. Ele „ning”, fac „să tremure” iarba, „atârnă de gâtul” eului liric, îi „ameninţă” suferinţa, îl „trădează”, îi „intră în vise” etc. E vorba, cum se vede, de o obsesie a cuvântului, obsesie pusă în circulaţie de poeţii moderni, de la

Mallarme şi Apollinaire până la Nichita Stănescu.”

Criticul Gheorghe Grigurcu – tot referitor la volumul de debut al lui Nicolae Băciuţ, afirmă: ”...vădeşte o anume îndrăzneală prin însăşi faptul de a se adresa nemijlocit poeziei, ca unui obiect. Starea lirică, statutul cuvântului, poesisul sunt socotite fără prejudecată drept motivări principale ale discursului liric, racorduri plauzibile, necontenit reluate, la substanţa sa intrinsecă. Biografismului sentimental ori anecdotic i se preferă unul specific, ca aventură a expresiei. Existenţialului i se conferă un înţeles legat de existenţa întru poezie, cu nimic mai prejos, sub raportul complexităţii şi implicaţiilor umane, decât variantele sale „clasice”. Tânărul poet îşi divulgă sensibilitatea la nivelul elaborării lirice, adică nu într-un chip artificios, convenţional, alienat, ci, contrar aparenţelor, într-unul genuin. A scrie înseamnă a tatona trăirea, a o sintetiza în semnul dificil de obţinut, care dispare, cu intermitenţe, din raza de control a senzorului. Gâtuit de efortul creaţiei, poetul se autentifică mărturisindu-şi simţământul sterilităţii (aici, paradoxal, prin acuitatea analizei, conducător de prospeţime morală): „Scriu şi rândurile mi se îneacă într-un cuvânt / pe care nu-l pot rosti…” (Sentiment la marginea oraşului). Sau: „Prin oraş trece cuvântul meu / şi nici nu-l pot vedea…” (Ibidem). Intensitatea emoţiei apare măsurată prin inhibiţia lexicală: „Pentru amintirea ei / nu ne-a rămas decât un cuvânt…” (Însemnări la marginea oraşului). Cuvântul devine entitate absolută, despotică”. (Steaua nr.9/1986).

În România literară nr. 48/ 27 noiembrie 1986, Nicolae Manolescu scrie în articolul „Tineri poeţi”:

„Provenit din grupul de la Echinox, Nicolae Băciuţ este în Muzeul de iarnă un poet interesant, îndeosebi prin fineţea scriiturii, elegantă, concisă, cultivată. Se poate cita aproape orice: „Nici un lucru nu-ţi mai atinge sentimentele, / nici măcar acest poem foşnitor nu-ţi mai rânjeşte; îţi arunci totul în stradă:/ melancolia, trufia, / tristeţea de a privi toamna / prin firul de iarbă. // Îi pui frumuseţii coarne, / îi ridici o statuie, / îi cauţi o mască pe măsură - / Şi-apoi îngropi cuvintele în gură”. Cam tot ce se cuprinde în primele două cicluri din volum reprezintă o variaţie pe tema poieticului, oarecum ca la Bogdan Ghiu, în manieră textualistă, deci, însă fără a se abuza de acest spaţiu cu două tăişuri care e textul: „Aici sunt toate poemele / cu care te-aş fi putut îmbrăţişa: / fiecare cuvânt în faţa oglinzii. // Poemele bat ca într-o uşă în pieptul meu, / intră - / ele ştiu totul despre trup, / sin- / gu- / ră- / ta- / te. / Mâine voi scrie un poem care ne va vinde”. Sau : „Dar unde e poemul, poemul? / Întreaga noapte a trecut prin mine / ca un fir incendiat. / Aş fi vrut să-i povestesc, să-i arăt şi lui / realitatea / stând în colţul străzii ca o statuie. // Întreaga noapte / poemul şi-a limpezit ochii: / şi n-a mai venit”.

Remarcabilă este ingeniozitatea metaforică. (...) Întâiele cicluri din

Muzeul de iarnă constituie o dovadă a talentului său indiscutabil.

Şi criticul Mihai Papahagi se referă la acest prim volum: „Poeziile sale sunt mai curând caligrafii pe zăpadă: („În iarna aceasta / voi scrie poeme pe zăpadă!” – Poem neterminat), aproximări ale „poemului”. Ca în mai toată lirica tânără, metapoezia e în prim-planul atenţiei: ea constituie principala aventură a cunoaşterii, obsesia tenace şi, totodată, prilejul prim al unei formulări a propriei etici, legate întotdeauna de relaţia cu „poemul” în curs de facere, încheiat sau înstrăinat deja. La Nicolae Băciuţ cea mai persistentă ipostază este aceea a presimţirii creaţiei: „Dar unde e poemul, poemul? / Întreaga noapte a trecut prin mine / ca un fir incendiat. / Aş fi vrut să-i povestesc, să-i arăt şi lui realitatea / stând în colţul străzii ca o statuie. // Întreaga noapte poemul şi-a limpezit ochii; // Şi n-a mai venit” (Dar unde e poemul?) Se schiţează, precum în lirica poeţilor „livreşti” sau „fantezişti” (M. Ivănescu, Emil Brumaru), chiar şi un personaj liric, Luteop, adică, bineînţeles, „Poetul” (Luteopia) Aşteptarea creaţiei, uneori neputinţa de a o duce la capăt, suspendarea discursului sunt câteva din motivele ce articulează nu puţinele „poezii despre poezie”, incluse mai ales în ciclul Voci în oglindă, prima secţiune a cărţii, dar şi în celelalte: încât, rezumând, chiar cu sintagmele lui Nicolae Băciuţ, „intrarea în poezie” (Călătorie întreruptă) ca aspiraţie şi „poemul neterminat”, ca realitate (sau fatalitate) sunt termenii între care se consumă iluzia poetică.” (Tribuna nr. 30/1986).

La rândul său, Constantin Pricop, în „Modernitate versus lirism”, scrie despre acest volum de debut:

„Poezia din Muzeul de iarnă nu poate fi pusă alături de astfel de exponate; asta nu pentru că autorul nu s-ar afla, asemenea colegilor săi, în stăpânirea aceloraşi tehnici poetice moderne; dincolo de tehnică ghiceşti însă, în cartea pe care o avem în faţă, preocuparea pentru plasarea „accidentului” liric, a străfulgerărilor metaforice, pe un fundal care nu mai e rezultatul capriciilor inspiraţiei, alcătuit, aş spune, dacă n-ar fi vorba de poezie, dintr-un program, dintr-o concepţie teoretică.

Autorul reuşeşte să creeaze impresia de firesc, de dezinvoltură; totodată, poezia lui Nicolae Băciuţ este cât se poate de gravă. Aerul ei relaxat e, se vede, rezultatul unui travaliu meticulos; aici descopăr, de altfel, una din particularităţile poeziei tânărului autor: în ceea ce e cuprins în Muzeul de iarnă, există o tensiune între o esenţă, aşa cum spuneam, gravă, şi tehnicile care îndrumă spre o scriitură poetică de factură ludică”. (Convorbiri literare nr. 117/1986).

În „Opţiunile revistei Tomis, Debut literar 1986”, Gabriel Rusu consemnează: „NICOLAE BĂCIUŢ se relevă a fi un împătimit al poeziei,

înţeleasă nu numai ca modalitate de exprimare a fiinţei, ci şi ca substanţă a acestei fiinţe şi, desigur, a exprimării. Poemele sale sunt străbătute de un patetism sobru, adesea ţinut în frâu, spre a nu „sentimentaliza”, de ironie sau autoironie. Atitudinea ironică este, însă, încrâncenată, nededată jocului graţios şi gratuit (doar în ultimul ciclu al volumului se observă această tendinţă, mai cu seamă în plan formal). Elementele concretului sunt poetizate cu intenţie, de multe ori prin alcătuiri metaforice remarcabile: „La marginea oraşului cineva ne priveşte / prin firele dese de iarbă. // Ce aur, ce mărire, / ce aer înveşmântându-ne; // Oraşul doarme cu capul pe un vers” (Însemnări la marginea oraşului). Adie prin textul poetic curenţi de aer ascendenţi ai comentariului de sorginte filosofico-livrescă. Titlurile de poeme care repetă titluri de opere literare cunoscute, motto-urile, sintagmele gen citat sau parafrază (vezi cea care trimite la Kant, de exemplu), explicitările din subsol subliniază, toate, declaraţia de apartenenţă a poetului la cele două planuri ale existenţei prin literatură – cel real şi cel imaginar. Nicolae Băciuţ nu va „renunţa la cuvinte / din dragoste de cuvinte”, deoarece ştie că „unde începe singurătatea / se termină poezia”. (Tomis nr. 12/1986).

Traian T. Coşovei în „Tată, poemul tău nu se mai sfârşeşte niciodată?” face şi el o radiografiere a volumului de debut:

„Întreaga atitudine poetică a lui Nicolae Băciuţ este consecvent îndreptată spre depistarea şi recuperarea moleculelor de lirism pe care existenţa cotidiană le conţine în stare brută, nediferenţiată. Dacă identificarea şi prelucrarea cu mijloace artizanale, de bijutier, a acestui lirism sunt însoţite de o stare febrilă, extatică, nu este mai puţin adevărat că, prin jocul contrastelor, lipsa inefabilului creează o stare de criză în care „sângele” poetului încălzeşte şi dă culoare absenţei, golului, pustietăţii: „Dar unde începe oare viaţa mea? / Ce-i lipseşte ei, numelui ei? / Speranţa, deznădejdea, ura / conversaţia care poate umili singurătatea / pe care mâinile mele o ating / oarbe / dezvelind cenuşa de pe masca de aur. / ’Strigă’ – îi strig / ca şi cum limbile noastre s-ar spânzura în cerul lor. / ’Muşcă-ţi cuvintele’, pare a-i spune şi gândul meu / care nu mai are loc pentru auz / iar văzul, picioarele lui sângerii / stau şi acum în urma mea / adulmecându-mi sentimentele” (Intrare)

(Suplimentul literar şi artistic al Scânteii tineretului, 20 iulie / 1986, p. 4, şi în volumul Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, 1990, pp. 90-94).

Gellu Dorian – coleg de generaţie poetică are următoarea opinie, în cronica: „O stare a poeziei”:

„Substanţială (şi ca număr de pagini) prima carte a lui Nicolae Băciuţ – Muzeul de iarnă, Ed. Dacia – s-a născut norocoasă, intrând direct în situaţia

cărţilor greu de găsit, cărţilor despre care se vorbeşte. Titlul ne duce cu gândul la anumita aşezare menită să păstreze intacte exponatele unui… anotimp liric. Deocamdată, Nicolae Băciuţ a ales iarna. Să fie acesta un semn apocaliptic în sensul versului unui poet contemporan: „poezia a murit?”… Dar sub fiecare poezie pare a fi scris: Nu atingeţi exponatul decât cu ochii! Nici nu se poate altfel, poezia lui Băciuţ îţi fură privirea, tonul ei fiind de la început unul de marcă, impunând o anumită distincţie, elevaţie. Şi după ce te îmbie la o sumedenie de ditirambi (cer iertare cititorilor mai pretenţioşi!), te şi obligă la o aplecare mai în adânc, la o analiză obligatorie, exactă, mereu în funcţie de text, - şi atunci, în unele cazuri, observi ţesătura sintactică pe alocuri mai firavă, în alte texte lăsându-te fără replică.”

Oferim aceste mostre de referinţe critice ale principalelor voci ale literaturii române în domeniul vizat, pentru a sublinia mai bine receptivitatea de care s-a bucurat Nicolae Băciuţ în lumea literară, încă de la debutul în volumul colectiv.

Poeta Constanţa Buzea are şi ea un cuvânt de spus despre debutul autorului, în (Amfiteatru nr. 5 / 1987, p. 15):

„Nicolae Băciuţ rămâne un poet bun, tensionat, limpede suferind din milă, din milă desigur, constatând consternat că frumuseţii i se pun coarne, în acelaşi timp i se ridică statuie şi i se caută o mască pe măsură. Spun a rămas, deoarece poemele cele mai importante, cele care fac structura cărţii sale de debut, Muzeul de iarnă, apărută anul trecut la Dacia, figurau într-un manuscris prezentat cu ani în urmă la concursul Albatrosului, poeme care au apărut în Caietul acelui concurs, în culegeri cuprinzând numele celor mai buni ce se ridicau aproape de premiu. Întrebarea, iluzia aici sunt minate de pură speranţă. În luptă cu cinismul, cuvântul se gândeşte la hârtie când memoria extenuată nu-l mai reţine, fie el strigăt, fie şoaptă. Şoapta poate că are mai multe şanse? Dar e un pericol să destrami iluzia comunicării.”

Şi Valeriu Bârgău se exprimă în termeni elogioşi:

„Cartea poate fi socotită una dintre cele mai bune apărute sub semnătura unui echinoxist, de la apariţia cărţii lui Ion Mureşan, tocmai pentru faptul că poetul a ajuns la o anumită maturitate a expresiei artistice, maturitate eliberată de entuziasme postmoderniste. Într-un fel, scrisul său arată azi ca un experiment puternic, gata consumat, clorofila retrăgându-se numai în acele braţe viabile ale construcţiei poetice, acele braţe care pot contura un destin poetic: „Nici un lucru nu-ţi mai atinge sentimentele, / nici măcar acest poem foşnitor nu-ţi mai rânjeşte; / îţi arunci totul în stradă: / melancolia, trufia, / tristeţea de a privi toamna / prin firul de iarbă…”(Viziune toamna). (Valeriu Bârgău, Generaţia ’80, precursori & urmaşi, Editura Călăuza, 1999).

Cristian Livescu în „Iernile unui băiat cuminte” – se referă tot la volumul de debut pe care-l situează în contextul generaţiei optzeciste:

„Nicolae Băciuţ (Muzeul de iarnă, Editura Dacia, 1986) face trecerea între echinoxiştii manierist-încifraţi ai anilor ’70 şi cei ai textualismului livresc-anafectiv, în nuanţa sa clujeană, din deceniul nouă. Obsesia cuvintelor ne-scrise, nerostite, ne-trăite e dezvoltată de Nicolae Băciuţ în sensul refuzului lor de a se oglindi, de a ceda luciului dislocant al comunicabilului şi tocmai această ezitare prelungită dinaintea poemului – starea de enigmatică nehotărâre ce-l ţine treaz în geneza semnificaţiilor sale – constituie tema predilectă a poemelor, ca texte care „oglindesc” avide, care răsfrâng mereu cuvinte. Nicolae Băciuţ contopeşte tendinţele recunoscute ale colegilor de revistă studenţească, din cel două momente de efervescenţă ale ei şi poemele acestui volum au ceva din estetismul încantatoriu sau ezoterizant al unor Adrian Popescu sau Ion Mircea, dar şi din aglomerarea reminiscenţelor de lectură, mai bine spus a stărilor de exultanţă din preajma vrafurilor de cărţi, de aflat la Marta Petreu, Augustin Pop ori Aurel Pantea.” (Cronica nr. 5 / 1987).

O referinţă de o mare însemnătate sentimentală pentru Nicolae Băciuţ este cea dată de Nicolae Steinhardt în eseul: „Două texte poetice” - (Tribuna 50/1986 şi în Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală”, vol. II, Ed.Cronica, 2001. p.20-22):

„Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereţii mele: ideea Poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut unic, suprem, atotîmbărbătător şi atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s-au mai închinat vocabule aşa convins şi fierbinţi poemului. Pune-ţi masca şi vino… sună asemenea unui îndemn din vremea suprarealismului începător. Aşa fiind, firesc e ca rolul de frunte la Nicolae Băciuţ să-l joace cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat respect, care-l rănesc în euforie şi-l supun caznei. Oglinda îi este şi ea obiect fermecat, imagine recurentă. Aşişderea zăpada, ninsoarea. Înhămat la frig, trag iarna după mine, / pe sub pământ, ca la o nuntă - / miresele-au miros de iarbă / şi cu zăpadă se-nveşmântă.”

Şi echinoxistul Iulian Boldea dă o mărturie despre volumul lui Nicolae Băciuţ:

„Echilibrul între notaţia obiectivată, predilectă în multe piese ale acestui volum, şi intruziunea afectului, a sentimentului, vădită în poemul citat, structurarea poemelor în sensul transcrierii unor adevărate aventuri ale expresiei, avatarurile cuvintelor, ale acestor esenţe şi substitute ale realului, fidele şi infidele în acelaşi timp, existenţa poetului, aflată sub determinările

logosului – acestea ar fi notele dominante ale lirismului propus de Nicolae Băciuţ. Interesul pentru poesis, pus în acută relaţie cu realul, se intersectează cu fine incizii, decupaje din cotidian. Notaţii fulgurante, decise, dovedind o remarcabilă „priză” la real, ştiinţa construcţiei textului, oroare de sentimentalismele inflaţioniste – toate aceste trăsături îl apropie pe Nicolae Băciuţ de colegii săi de generaţie, poeţii generaţiei optzeci.

Desigur, o carte este şi nu este revelatoare pentru destinul, formarea unui poet. Muzeul de iarnă ne relevă însă în Nicolae Băciuţ un poet preocupat cu luciditate de discursul poetic, ne propune o efigie a poeziei, ne dezvăluie un mod de a trăi şi scrie poezia. (Echinox nr. 7 - 8 / 1987, p. 4).

În „Flacăra” din 28 iunie 1986, ca şi în: Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, ediţia I, 1993, ediţia a II-a, Editura Dacia, 2002, Radu G. Ţeposu consemnează:

„NICOLAE BĂCIUŢ are o foarte educată imaginaţie a scenariului abstract şi a discursului liric, încât e aproape imposibil de sesizat graniţa la care mimetismul superior se desparte de mitologia poetică proprie. Tema frecventă în jurul căreia se ţese coerenţa volumului Muzeul de iarnă (1986) este aceea a poetului şi poeziei, a imponderabilelor care intră în biografia poemului. Nimic inutil în versurile acestui autor, totul părând a intra cu precizie într-un tabel al elementelor, după o grilă prestabilită, verificată dinainte. Impresia de variaţiune în marginea unui motiv constant are naturaleţe, în ciuda supravegherii atente a retoricii, iar dozajul calculat al finalurilor are un efect indiscutabil: "Visez o zi când rânjetul e asemeni unui zâmbet / peste care se scrie sentinţa / numai cu-n cuvânt, numai cu bucuria // că odată, odată ca niciodată, / în poemul tău ca-ntr-un baston / se va sprijini un orb." (Ars poetica).

E însă limpede că poetul e un cerebral şi din lecturile sale, ce par temeinice şi eficiente, el a învăţat anecdota superioară, surpriza, tăietura precisă, echilibrul fabulei. Irizările elegiace, când apar, au o notă cultă, înaltă, fiind mai degrabă efectul unui joc de abstracţii, deşi recuzita împrumută mult din materialitatea realului.”

Eugeniu Nistor, notează la rândul său în „Steaua” din ianuarie 1990:

„După debutul cu volumul de versuri Muzeul de iarnă (Editura Dacia, 1986), iată-l pe Nicolae Băciuţ la cea de a doua apariţie editorială, obsedat de acelaşi ţinut hibernal în care miracolul poetic nu conteneşte să îşi urmeze desăvârşitele lui metamorfoze: „Poemul se întoarce în cuvinte, / cuvintele se-ntorc în sânge,/sângele-n iarna ce ne minte,/ iarna-n poemul ce ne ninge” (Lecţia despre cerc). Dar, ciudat, iernile nu sunt dominate de înălţimi, ci

dimpotrivă, sunt plane, coborând uneori până la nivelul mării: „Aşteptăm împreună iarna, / o algă-ngenunchind la ţărm, / ca la marginea memoriei…” (Poeţii).

Şi criticul Al. Cistelecan are păreri despre volumul în cauză, pe care le expune în articolul: „Frica de delicateţe”:

„În cealaltă clasă echinoxistă, unde în locul fastuosului se predă concizia şi în locul eufemizării cruzimea notaţiei, se străduieşte să intre Nicolae Băciuţ, poet aflat la al doilea volum şi la a patra apariţie editorială, fiind printre câştigătorii concursurilor de debut de la „Albatros” din 1981 şi de la ”Dacia” din 1984. Desfăşurarea sa lirică, întinsă pe un deceniu, e un proces de eliminare a influenţelor şi de construcţie de sine, prin limitarea riscurilor de receptivitate prea deschisă la contextul poetic. Scurte etape stănesciene, ecouri din prima garnitură echinoxistă sunt depăşite, dacă nu de tot, măcar în bună parte, încă din Muzeul de iarnă din 1986, volum centrat pe tema autoreflexivităţii şi pe dialectica specularităţii. Linia autoreferenţială se continuă, mai estompată, şi în Memoria zăpezii (Cartea Românească, 1989) de acum, dar centrul de greutate se mută pe notaţia realistă şi pe confesiunea imediată, ancorată în actualitate şi în biografism.” („Vatra” nr. 2/1990).

Gabriel Rusu în „Memoria cuvântului” scrie: „Concentrarea în cristale de expresie poate metamorfoza trăitul în semn: „Un ceas neprivit / amintindu-şi de sine / până la ochii / fără retine, / până la secunda de pământ” (Oglindă). Băciuţ este însetat de poetizarea experienţelor cu aură de fundamental, experienţe ale trupului şi sufletului. O febrilă îngemănare a vieţuirii cu literatura îi e marca specifică. Revenind, cred că în poezia lui, livrescul incită revelarea straturilor de adâncime semantică ale cuvântului, asigurând consistenţă în exprimarea lirică. (SLAST nr. 1/ 1989, p.5).

De o importanţă deosebită este şi părerea lui Eugen Simion în eseul: „Poezia – ca o vertebră de aer. Explozia tinerilor”:

« Nicolae Băciuţ, aflat la o a doua carte, merge în aceeaşi direcţie, fără a se apropia însă prea mult de biografismul şi poetica texistenţei pe care o re-comandă ramura bucureşteană a generaţiei '80. El cultivă încă tăcerile semnificative („când tot ceea ce nu spun sunt"), deschide „cartea lumii", caută „cuvântul cel de taină” şi păşeşte iscoditor, în modul liric al lui Blaga (în continuare marele model), într-un anotimp plin de miracole: „un anotimp al firii mele fără margini"... Deşi denunţă într-un loc „poetizările, metaforele, metehnele" (metehnele poetizării, desigur), tânărul autor transilvan nu se decide, totuşi, să se despartă de ele. Le foloseşte numai cu mai mare discreţie şi încearcă să introducă într-o poezie a interogaţiilor, a marii treceri, a aşteptărilor nedesluşite şi a altor semne premonitorii, într-o poezie, pe scurt,

despre miturile esenţiale, notaţii mai simple despre singurătate, frică şi alte suferinţe lumeşti. Biografia rămâne în continuare, dominată de fantasmele cunoscute ale poeziei post-blagiene. O biografie a Poeziei şi, cum am zis, a Poe-tului care umblă prin lumea plină de tâlcuri pentru a afla arhetipurile şi înţe-lesurile...

Nicolae Băciuţ îi dă oarecare identitate, nuanţând această călătorie orfică printre lucrurile gravide de semne. Anotimpul lui este iarna, sentimentul cel mai fidel e singurătatea, animalele lui sunt iepurele şi şoarecele, fecioara în poemele sale păşeşte printre lucruri ţinând între dinţi o floare cu petale stropite de sânge, starea în care s-a instalat este o anxioasă aşteptare... Poezia este, în fine, în această tălmăcire orfică „o vertebră de aer"... Legea ei spirituală şi morală trebuie căutată într-o celebră propoziţie filosofică.” (România literară nr. 23, nr. 1/ 6 ianuarie 1990, p. 10).

În revista “Ateneu” nr.4/1990, Petru Scutelnicu scrie în art. “Inteligenţa metaforei”: „Universul poetic al lui Nicolae Băciuţ se conturează şi mai clar din piesa „Poeţii": „Aşteptăm împreună iarna,/ o algă-ngenunchind la ţărm / ca la marginea memoriei. / Cei care nu-nving niciodată. / Aşteptăm împreună iarna / ca o lupoaică lingându-şi rănile. / Cei care nu-nving niciodată."

Poezia lui Nicolae Băciuţ este o broderie de cuvinte-metaforă, cuvinte-idei. Poemul adăposteşte lumea, reprezintă o mătăsoasă aşteptare. „Ianek împarte cărţile / ele intră în poem; / şi-ncet intrăm şi noi în el. / Şi jocul nu se mai sfârşeşte./"

Foarte interesante conexiuni face Traian T. Coşovei, în art. „Frica scrie cuvinte mari pe geamuri” – cu privire la şcoala de poezie nordică:

„Nicolae Băciuţ a debutat sub semnul geometriilor arctice. Poetul de atunci găsea în spaţiul „hibernal” un loc de recluziune ale cărui contururi se desenau în poeme de o severitate a expresiei proprie nordului transilvan. Un poet nordic, pentru care livrescul nu era decât un mod de raportare la marile modele culturale, iar nicidecum un suport al lirismului.

De altminteri, această poezie „nordică”, transilvană, are – în ce priveşte autorii consacraţi ai generaţiei ’80 – trăsături ce o individualizează în contextul unui lirism urbanizat, excedat uneori de sugestii ale citadinismului în varianta munteană dominată de poeţii Cenaclului de Luni. Aurel Dumitraşcu, dispărut prematur, Ion Mureşan, Marta Petreu şi Ioan Morar sunt exponenţii acestei şcoli de poezie caracterizată prin rigoarea construcţiei, expresia apoftegmatică alternând cu o discursivitate controlată (Ion Mureşan) şi cu un cerebralism tragic, cu nuanţe expresioniste (Marta Petreu), până la ceea ce aş numi un cehovianism hibernal (Ioan Morar).

Nicolae Băciuţ este şi el unul din exponenţii acestei şcoli de poezie, opusă celei muntene: acea şcoală munteană de poezie ce poartă amprenta spiritului lui Nicolae Manolescu, dar purtată de degetele lui Ion Stratan, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Matei Vişniec, Doru Mareş (şi, probabil, dacă aş fi ispitit de zelul lui Ion Bogdan Lefter, i-aş aminti pe toţi, inclusiv, da!, mai ales pe subsemnatul), o şcoală de poezie lacomă de realitate, epatând nu burghezul ci, vai!, activistul, discursivă şi ironică, sarcastică şi cinică, mimând uneori o tristeţe excitată, o melancolie virilă înzdrăvenită de senzaţii lexicale tari, cu un ochi la „slănina” lui Mircea Dinescu şi cu altul la „făina” lui Nichita Stănescu, o şcoală ce procură poezie din aroganţă, plictis, dezgust, uimire, exclamaţie şi erotism eşuat în text.

Încă de la debut, un debut mult întârziat de vigilenţa cenzurii, Nicolae Băciuţ se anunţa un poet important, al cărui talent (care în variantă ardeleană înseamnă şi încrâncenare) se remarcă şi în ultimul volum apărut, Memoria zăpezii, Editura Cartea Românească, 1989. Şi cu acest volum, Nicolae Băciuţ rămâne un poet al recluziunii, un spirit retractil, dar cu virulenţa metaforei accentuată în versuri în care biografia pluteşte ca o ceaţă peste decoruri înfrigurate de sentimentul tragic-temperat. De altminteri, tocmai această transparenţă îl individualizează pe autor”. (Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000, pp. 100 – 102; text publicat iniţial în Contemporanul nr. 42/ 18 octombrie 1991).

Gavril Moldovan îi face lui Nicolae Băciuţ un „Profil de scriitor”:

„Un prieten mereu grăbit şi foarte ocupat. Deşi s-a născut în plin Ardeal, la Chintelnic, pare mai degrabă un scoţian, uscăţiv, cu alura lui nonşalantă de reporter frenetic, mereu în căutarea faptului cotidian. Un tânăr care din această toamnă nu va mai fi atât de tânăr, dar care şi-a probat talentul în mai multe direcţii. Cu succes, am putea spune.(...)

Dar, cea mai fecundă şi mai statornică preocupare a sa este poezia. Încă de la debut, se presimţea o personalitate meditativă cu implicaţii nostalgice în lumea ideilor. Lucrul acesta a fost semnalat de Traian T. Coşovei, într-o cronică la volumul de debut Muzeul de iarnă. În acest prim volum, Băciuţ abordează o tematică curioasă oarecum, plină de semnificaţii. Raportul dintre cuvânt şi realitate este acela al raportului dintre oglindă şi realitate, oglindă ce poate „să mărească lucrurile cele mai mărunte…, altele fac să apară imagini răsturnate sau oblice sau arată două obiecte în loc de unul ”… (Răsunetul nr. 1214/28 septembrie 1994).

Şi despre următorul volum de versuri, s-au pronunţat o sumă de critici şi poeţi: Traian T. Coşovei în „O dioramă a frigului”, consemnează:

„Avem de a face şi aici cu un peisaj încremenit, captiv în banchiza de gheaţă a unui spirit cerebral, sever cenzurat în accesele de senzualitate melodioasă, pe care poetul preferă să le preschimbe în stalactite transparente ale reflexivităţii. O dioramă a frigului, o fişă „clinică” a pulsului încetinit de o temperatură lirică mai degrabă potrivită meditaţiei decât artei descrierii: „Noi stăm în faţa unei pâini de gheaţă -/ se spune, / o pâine rumenă şi arătoasă - / în timp ce-n aburul privirii / cenuşa grâului refuză coacerea, / câmpia îşi alungă propriul deal, / pădurea se retrage în copac, / iar mâna dreaptă creşte / chiar din mâna stângă / cu care vine cineva / şi taie pâinea. // În faţa noastră însă nu-i / decât un strop de lacrimi licărind.” (Pâinea de gheaţă)”. (Contemporanul nr. 42/1992 şi în volumul Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000).

I.S. Moişa scrie despre „Casa cu idoli” astfel: „Cea mai recentă carte, Casa cu idoli, publicată la Tipomur, este o „lecţie de ascultare” a ecoului întrebărilor poetului, dar şi constatarea efemerităţii demersurilor poeticeşti, „câţcăitul acela firav / ca un firicel de sânge” în acea Casă cu idoli, care „intră în noapte”.”

Adrian alui Gheorghe scrie despre volumul: „Muzeul de ceară”:

„Poezia lui Nicolae Băciuţ, din ultima sa carte, Manualul de ceară, reprezintă o întoarcere a poetului la stările sale iniţiale, cele semnalate de critică încă de la debut, atunci când era mai atent la ce spune decât la cum spune. Discursul poetic este grefat pe o sensibilitate de tip autarhic, care nu se supune decât închipuirilor datorate inspiraţiei şi experienţei cu care s-a îmbogăţit, în timp, sentimentul: „Doar tu, care amâni mereu ceva,/ care duci o povară într-o altă povară,/ care-ntorci linia zilei pe dos,/ care eşti iarnă în fiece vară,// Care eşti început fără sfârşit,/ limbă fără de ţară,/ doar tu naşte-mă încă o dată,/ doar tu, iar şi iară.// Naşte-mă tu, în fiece noapte,/ mai naşte-mă cu o moarte". (Convorbiri literare, ianuarie 2002).

Valentin Marica, în eseul: „Cina din Cuvânt” – scrie despre „Solstiţiu la Echinox”, titlu emblematic pentru revista de unde a pornit Nicolae Băciuţ:

„Călătoria orfică a lui Nicolae Băciuţ, „printre lucruri gravide de semne”, cum ar spune acad. Eugen Simion, continuă într-o „carte cu prieteni” – Solstiţiu la Echinox, un adagiu al anului poetic, cel cu 13 luni, căutându-se şi regăsindu-se în 13 comentarii plastice.

Nicolae Băciuţ îşi întâlneşte 13 poeme cu 13 artişti plastici pe care i-a „sărbătorit” în Galeria Fortuna din Târgu-Mureş: Lucia Călinescu, Adrian Chira, Mariana Şerban, Mircea Moldovan, Vasile Grama, Ion Şulea, Maria Gliga, Victor Datu, Radu Ceontea, Florin Strejac, Ion Petru Pop, Gheorghe Mureşan şi copilul Costina Zehan; „convieţuirea” este inevitabilă. Anul 2001 a

fost pentru Nicolae Băciuţ unul al iniţiativelor culturale şi plastice.

În Solstiţiu la Echinox, Nicolae Băciuţ comprimă şi, în acelaşi gest, dilată timpul – coincidentia opossitorum. „Cobor din timp în anotimp”, spune poetul; anotimpul, în citirea noastră, fiind echinoxul clujean, iar timpul – solstiţiul.

Şi echinoxul şi solstiţiul sunt naşteri; „cum iar şi iarăşi m-aş mai naşte”; cu aceeaşi „memorie a zăpezii”, Nicolae Băciuţ a publicat un volum intitulat Memoria zăpezii.”(Cuvântul liber, 2001).

Şi Tit-Liviu Pop afirmă despre această carte:

„Cartea de faţă, (Solstiţiu la Echinox, de Nicolae Băciuţ, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2002) este una din primele încercări de a asocia plastica poeziei, până acum plastica fiind, într-un fel, doar subordonată acesteia; Nicolae Băciuţ vrea să împlinească horaţianul "Ut pictura poesis", iar ceea ce a rezultat se citeşte, dar se şi priveşte, fiind o punte, după cum însuşi mărturiseşte, între anul poetic şi anul plastic, ambele având acelaşi număr de luni, iar valenţele lor excesive sunt îngemănate. Titlul ne aminteşte de anotimpul poetic reprezentat la Cluj de revista Echinox şi mentorul ei Ion Pop, la o tinereţe ajunsă acum la deplina maturitate. Fiecare poezie (treisprezece, câte una pe lună) este însoţită de o reproducere din plastica mureşeană, plus cele două coperte exterioare. Autorul a realizat astfel o carte delicată şi complexă, pe care o îndrăgeşti într-un alt fel decât cele obişnuite, prin autor şi prietenii acestuia, coautori justificaţi.” (Mesagerul literar şi artistic, nr. 1(28), ianuarie 2002, p.2).

Despre cartea „Între lumi” – se pronunţă Iulian Boldea:

„Din paginile acestei cărţi, al cărei ton este patetic şi grav, N. Steinhardt şi mai tânărul său interlocutor desprind o etică superioară a profesiunii de scriitor. Mesajul pe care ni-l transmite N. Steinhardt nu doar prin această carte, prin toate cărţile sale, este de o tulburătoare vitalitate, un optimism tonic; credinţa criticului, eseistului şi gânditorului N. Steinhardt în atotputernicia scrisului, în imperativul estetic, în magia cuvântului care poate învinge timpul este pe deplin edificatoare.” (Cuvântul liber, 1994).

Cristian Stamatoiu notează în: „Epistolarul Steinhardt-Băciuţ”, la rândul său: „Pe fondul unei aprecieri, ce se vede a fi reciproce, dar şi a unei „invidii” – într-un sens faţă de experienţa totală a istoriei – religiei – culturii în cel mai auster sistem moral, şi în celălalt sens faţă de tinereţea creatoare ce „nu aşteaptă numărul anilor” – cei doi (se) comunică. Sensul acestui transfer este, pe lângă cel al emiterii de informaţie, acela al autodefinirilor interioare faţă de un element referenţial neaşteptat de incitant pentru fiecare dintre noi doi. În această interlume, nimic nu aduce cu subţirimea dosnică a jurnalului paideic

sibian, pentru că aici atmosfera degajată de cele două caractere, colţuroase dar cooperante, este una a curajului bărbătesc. Se află însă printre rânduri o grijă nemărturisită ca în nici un caz, în virtutea unui avantaj de context, să nu se aplice principiul comportamentist conform căruia şi în cea mai neînsemnată conversaţie este vorba de un eu ce vrea să spună alt eu (apud Spitzer şi Bally).” (Vatra 276/1994, p. 4).

„O carte superbă în conţinut, - spune Mariana Cristescu - splendidă şi în rotundul ei vizual (coperta Liliana Bolboacă), girată inclusiv de Al. Paleologu (coperta IV): “Pe Nicu l-am cunoscut mult mai târziu, în 1954, la Câmpulung, unde eu locuiam clandestin, cu acte false şi cu alt nume, şi unde a venit să mă vadă. El venise pentru Noica, dar a aflat că sunt şi eu acolo. Nu mă cunoştea şi i-am fost recomandat ca o curiozitate pe care a venit s-o cunoască. Întâlnirea noastră a avut un caracter fulgerător. Adică ne-am declarat şi ne-am constatat prietenii din copilărie şi perfect şi total exhaustiv comunicanţi”. A se citi neapărat!” (Cuvântul liber, iulie 2001).

Şi Valentin Marica în „Semper fidelis” – scrie despre această carte în mod negrăit de frumos:

„Despre talentul ca taină şi despre pericolul de moarte al depersonalizării scriitorului; despre oribilitatea suspiciunii în viaţa literară, puterea discernământului în critică, semnele însingurării şi ale fricii scriitorului; despre curaj, bunătate, laşitate, cuviinţă, denunţ, invidie, inteligenţă, luciditate; despre fenomenul poetic optzecist sau „ţâşnirea spre libertate”; despre teroarea în literatură, batjocorirea valorilor literare, primejdia compromisului; despre aderarea la comunism, prin grabă şi necunoaştere; despre comunism ca generator de laşităţi, şmecherii, năpaste; despre dogma în literatură, cuvioşia făţarnică, prostia biruitoare, răbdarea convulsiilor istoriei care înfrigurează, irită şi îmbolnăvesc; despre libertatea încăpută pe mâna nerozilor, premergătoare de haos, făcându-l pe om fantoşă şi locuitor al iadului; despre scrisul ca plăcere şi caznă; despre memoriile ca literatură, discreţia literară, „parantezele” în evoluţia unei culturi, posteritatea lui Noica, integrarea lui M. Eliade în cultura română, experimentul literar, poezia ca muncă negrăbită; despre soarta sinei; despre a nu te teme de moarte; despre declinul Occidentului sau hotărârea acestuia de a se sinucide; despre amestecul, în scrisul literar, a lucrurilor remarcabile cu cele ca „apa de ploaie”, când lipsesc: strunirea, reflecţia, respectul şi guvernează: clişeele, fleacurile, repezeala, ciornele, lozincăriile şi capcanele modelor ; despre a fi treaz în literatură.

Un altar de idei, în litera şi legea Monahului de la Rohia; în ( şi din) sfinţenia sa; în convorbirile cu Nicolae Băciuţ din volumul Între lumi, ediţia a 3-a, revăzută, Editura Dacia, 2006. O carte a devoţiunii. Pentru ideea de sfinţenie, Steinhardt avea, cum mărturiseşte Al.Paleologu, „o devoţiune, o închinare pe care, de fapt, ar trebui s-o avem şi noi...” Nicolae Băciuţ aşează

această „închinare” în dreaptă socotinţă. Intervievează un spirit protector, credinţa ca fericire, exigenţa ca valoare umană, risipirea de sine a Sfântului „ocrotitor pentru cei care trebuiau ocrotiţi”, dându-ne, cu bucurie şi religiozitate, cartea preţuirii. Îi citeşti paginile, îi asculţi vocile, îi respiri vecernia..., învăţând, pe de rost, Scrisoarea către un tânăr poet, din bătrâneşti-copilăreştile spuse ale Sihastrului.” (Cuvântul liber, 2006).

Despre Jurnalul de călătorie „America, partea nevăzută a lunii”, a scris printre alţii şi Ion Moise:

„Evident, cartea e şi rodul unei activităţi publicistice, reportericeşti, Nicolae Băciuţ fiind deopotrivă redactor la Televiziunea Română pentru judeţele din Nordul Ardealului şi recent membru în Consiliul de Administraţie al acestei instituţii naţionale de informaţie. Aşadar, după aceste sumare date despre autor, să vedem cum reuşeşte un poet să nareze o sumă întreagă de situaţii şi întâmplări prin care a trecut în scurta sa şedere în ţara pe care Romulus Rusan o numea „… a ogarului cenuşiu”. O carte memorialistică este în fapt un jurnal mascat (adevăr pe care Băciuţ nu ezită să-l recunoască), în care impresiile, în funcţie de aplicaţie, de orizontul cunoaşterii şi cel cultural, pot ridica realul şi faptul brut la nivel de sensibilitate artistică. Aşa a făcut Bogza pe bicicleta sa, aşa a făcut Hogaş pe „Pisicuţa” sa, aşa a făcut mai recent Alexandru Căprariu în impresiile sale despre ţara lui Ibsen. Dar Nicolae Băciuţ are ambiţia, să-i zicem manifestă, de a depăşi modelele, încercând să descopere în America mai ales acele zone umane, mai puţin reperate de alţii înaintea sa. De fapt, şi titlul e o sugestie în această direcţie.”(Minerva, nr. 46-47/1995, p. 13).

Bianca Bogdan scrie despre volumul: „Anotimpul probabil”:

„Pagini de istorie literară, cele 7 interviuri incluse în volumul Anotimpul probabil prezintă scriitori care nu mai sunt în viaţă, personalităţi marcante ale lumii literare, precum Romulus Guga, Florn Mugur, Nichita Stănescu, N. Steinhardt, dar şi personalităţi controversate, precum Eugen Barbu şi Mihaiu Beniuc.

Ele depun mărturie, după cum se exprimă însuşi autorul, „despre un timp şi o epocă (cu sclipirea aurului fals!), aşa cum au fost surprinse acestea, în plină desfăşurare şi din interiorul lor”.

Victor Ştir afirmă în legătură cu volumul despre America:

„A doua Americă este jurnalul călătoriei făcute cu ocazia celui de al XX-lea Congres al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.) ţinut în 1995, la Reno, în Nevada.

Cartea face, pe lângă istoria călătoriei, şi pe cea a A.R.A. Aflăm astfel că A.R.A. a fost fondată în 1975 de monseniorul Octavian Bârlea şi că a reunit marile personalităţi culturale ale diasporei române, ca Eliade, Cioran, Ionescu, V. Horia, G. E. Palade.

În economia cărţii intră interviuri cu membri ai diasporei, între care preotul ortodox Cornel Todeasă, care vorbeşte despre dificultăţile de organizare a comunităţii româneşti, despre biserica ortodoxă în care slujeşte şi slujba se face jumătate în română, jumătate în engleză.” (Mesagerul, 1996).

Ştefan Covrig în „Originalele oferte ale unui poet” consemnează:

„Lectura celor 25 de interviuri, strânse de Nicolae Băciuţ în volumele Anotimpul probabil (1995), respectiv Curs şi recurs (1997), ne oferă tot atâtea fragmente de orizonturi literare, necunoscute şi nebănuite, unul mai interesant şi mai original decât altul, deci cu atât mai ispititoare pentru cititorul dornic să răzbată dincolo de imaginea mai mult sau mai puţin cunoscută a autorilor intervievaţi, în tainiţele concepţiilor literare şi străduinţelor impuse de procesul creaţiei. Invitându-ne să fim părtaşii curiozităţii sale animată de setea cunoaşterii, temeinic înarmat cu date referitoare la viaţa şi opera celor 25 de poeţi, prozatori şi critici literari, N. Băciuţ îşi joacă cu naturaleţe cuceritoare rolul de ghid şi regizor, orientându-şi mănunchiul razelor detectoare spre separeurile lăuntrice, temeinic ferecate ochilor indiscreţi, bogate în intimităţi de tagmă şi puncte de vedere personale, invitându-i stăruitor, cu respect şi eleganţă, la destăinuiri aşteptate cu jind de cititori.” (Cuvântul liber, 1 noiembrie 1997, p. 3).

Lucian Vasiliu notează în „Tot mai departe, generaţia”, opinii despre cartea lui Nicolae Băciuţ „Şi aşa mai departe”. (Convorbiri literare,nr.1/1997).

„Volumul de acum e o însumare inspirată de documente literare pe tema „scriitorul tânăr”, adunate din presa vremii (Echinox, Vatra, Caiete botoşănene, dar şi din SLAST), o carte a fidelităţii autorului faţă de generaţia optzeci. Regăsim răspunsuri la anchete, interviuri, alte intervenţii semnate de Nicolae Băciuţ sau de parte din confraţi (de la Magdalena Ghica la Mariana Codruţ, de la Emil Hurezeanu la Matei Vişniec, de la Marta Petreu la Ioana Crăciunescu, de la Mircea Cărtărescu la Gellu Dorian, de la Radu G. Ţeposu la Liviu Antonesei, la Traian T. Coşovei sau Nichita Danilov).

Ş.A.M.D. (Şi aşa mai departe) este, într-un fel, partea de contribuţie a lui Nicolae Băciuţ, pe parcursul, aproximativ, al unui deceniu literar, în încercarea de a sprijini, de a atrage atenţia, de a clarifica mişcarea literară căreia îi aparţine, pornind de la conceptele de generaţie, discutate şi disputate de interbelicii Mircea Vulcănescu şi Tudor Vianu sau de contemporanii Mircea

Martin, Ion Pop, Marin Mincu, Laurenţiu Ulici, Constantin Schifirneţ.”

În: “Gazeta Reghinului”, Anul IX, Nr.4 (87), aprilie 1998, şi Patrafir peste cuvinte, Editura Nico, 2007, Răzvan Ducan scrie câteva Reflecţii pe marginea cărţii de interviuri Oglinzi paralele, de Nicolae Băciuţ, Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 1997: „Între aceste feluri ale “arătării cu degetul”, sinonime cu împingerea în faţă, ale descoaserii literare şi ale punerii în valoare, Nicolae Băciuţ se arată, involuntar, nepremeditat, pe sine, îmbogăţindu-se prin împuţinare (şi prin impuţinarea numărului de cuvinte folosite), mânuind, în cel mai bun sens al cuvintelor, firele discuţiei în sensul dialogului substanţial.

Cu alte cuvinte, perimetrul Oglinzilor (sale) paralele e suma fericită a tuturor laturilor aptitudinilor, disponibilităţilor, ştiinţei şi conştiinţei, talentului şi, nu în ultimul rând, generozităţii sale. Parafrazându-l pe Blaga, îi spun: Felicitări, Nicule, pentru această nouă “piatră” pentru templul tău !

Ioan Suciu Moişa scrie despre „Babel după Babel”:

„Cunoscutul poet şi publicist Nicolae Băciuţ publică la Editura Tipomur o nouă carte de interviuri, Babel după Babel. După cum, foarte exact şi obiectiv observa Ion Şeuleanu pe coperta cărţii, „volumele de convorbiri – interviuri, jurnalele de călătorie, cartea de publicistică ne arată alte faţete ale talentului şi personalităţii lui Nicolae Băciuţ, acelea de intelectual atent la viaţa cetăţii şi la dinamicile dinlăuntrul fenomenului cultural”. E de ajuns să aruncăm o privire asupra numelor intervievaţilor din această carte pentru a realiza că ne aflăm în faţa unei cărţi document: Al. Cistelecan, Anton Cosma, Anghel Dumbrăveanu, Gh. Grigurcu, Mircea Ivănescu, Radu Mareş, Achim Mihu, Ioana M. Petrescu, Cornel Regman, Mihai Sin, Lucian Valea, Ion Vlasiu, Paul Bailey, Alan Brownjon, Nicu Caranica, Gabriel Stănescu.”

Valentin Marica în: „...Viaţa ni se-mparte sau despre nobleţea expresiei” are ca obiect de studiu cartea „Alb pe alb:

„Alb pe alb este astralul unei biografii poetice; al acelui moment în care lucrarea prin cuvânt îşi desluşeşte, generic, despovărarea: „Nu e nici viaţă, nu e nici moarte, / totul rămâne închis într-o carte”. Versul e în ordinea lui sacră. Irepetabila biografie a poetului intră în respirările Marelui Tot: „viaţa mea nu mai este viaţa mea…” (Într-o elegie, dintr-un alt volum, Nicolae Băciuţ dizertează despre felul în care putem să-l respirăm pe poet).(Cuvântul liber nr. 1/2003).

Aceeaşi carte este subiectul cronicii: „Tatăl nostru, care eşti în cuvinte” scrisă de Lazăr Lădariu: „Cartea Alb pe alb, prin naturaleţe lirică şi dezinvoltură, este o plăcută promenadă a sentimentului benefic spre iniţiere, pe

teritoriile poetice cândva confundate cu trăirea terestră pierdută, apoi recucerită cu sabia ascuţită a metaforei şi a sensurilor filosofice, aşa cum reiese din poemele Judecata de Apoi şi Unda: „Să mai rămân câte puţin, / cum strugurii în lacrima de vin”. Echinocţiul dobândeşte parcă, în poezia lui Nicolae Băciuţ, prin acea „mişcare a sentimentelor”, alt sens decât cel strict astrologic: „Ca şi cum mi-ar ninge-n trup, / ca şi cum aş fi de gheaţă, / nopţile se sting în mine, / moartea este dimineaţă, // cifrele sunt litere, / albul este ghilotină / şi fereastră-mi este roşul, / aerul îmi e rugină. // Ca şi cum mi-ar ninge-n trup, / umbra-n mine e un lup” (Mijloc de iarnă). (Cuvântul liber nr. 1/2003).

Valentin Marica explică în chip foarte original sintagma călătoriei la Muntele Athos în intervenţia: „Omilii la Muntele Athos”:

„Firul Ariadnei în călătoria spre Muntele Athos este înfrângerea Minotaurului; fiinţa călătoare (homo viator), răscolită în năvala transcendentalului (ce greu e să te mistui în Fiinţă, spunea Emil Cioran) se despovărează de ispită, pătrunzând în scenografia cerului; căci cerul este, aici, criteriul evaluator al binecunoscutului şi necunoscutului. De data aceasta, Muntele Athos nu mai e visul, simbolul de dincolo de orice realitate, ci, în relaţii de semnificaţie cu „lumina din lumină” sau „Dumnezeul adevărat din Dumnezeu adevărat”, devine „Muntele Athos din Muntele Athos”. Astfel se poate rezuma jurnalul de călătorie la Muntele Athos al lui Nicolae Băciuţ, o carte scrisă la „cald”, sub patrafirul unde spovedania iese din înfloriturile stilistice (notaţiile lapidare pe care şi le impută autorul sunt justificate), pentru a fi linia de cursivitate şi de reverberaţie într-o experienţă unică. Autorul jurnalului (sau al documentarului?) este mai mult decât cronicarul unui pelerinaj. Într-o „carte de stări”, visul premergător îşi estompează febrilitatea unduirii, ca apoi să irumpă, Muntele Sfânt din evaziunile gândului şi cel din realitate unindu-se, coexistând în numele unui timp deasupra celui fizic; numit de autor al „îndepărtării şi liniştii”. Nicole Băciuţ filtrează locurile fără de egal ale Athosului, unicitatea spirituală a acestora, în arderea interioară a unei iniţieri fundamentale, vegheate cu bună ştiinţă de inocenţa şi smerenia care duc spre un Munte Athos al eului ca spre o opera aperta; căci pelerinul constată, cu uimire, că abia a reuşit să ridice vălul de pe Muntele Sfânt, că acesta „are multe să-mi spună, eu am mai multe să-l întreb.” (Cuvântul liber, 2004).

Şi Aurel Hâncu îşi exprimă părerile în legătură cu volumul: „De la San Francisco la Muntele Athos”:

“Cartea lui Nicoale Băciuţ, De la San Francisco la Muntele Athos (Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, 366 p.) strânge la un loc – într-un fel de operă definitivă – scrierile sale anterioare despre şederea sa în America, la o bursă de studii, şi cele legate de recentul său „pelerinaj” la Muntele Athos.

Impresia noastră este că autorul a ştiut să găsească tonul cel mai potrivit între confesiune (jurnal) şi relatarea care conduce spre reportaj sau spre proza documentară.

Totul este viu, ca şi când lucrurile se petrec sub ochii noştri, ca şi când nimic nu este inventat, totul este descoperit, ca într-un fel de unică revelaţie, trecută prin prisma celui care o transmite, încărcată de vibraţiile lui afective, lucide şi convingătoare.” (Cuvântul liber, 26 octombrie 2004).

Printre referinţele critice se află presărate şi file de dicţionar care-l au ca subiect pe Nicolae Băciuţ.

Cartea de căpătâi, “O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”, însumând cca. o mie de pagini în trei volume, a suscitat numeroase opinii critice.

Petru Poantă afirmă despre aceasta:

“O istorie a literaturii române contemporane în interviuri: iată o idee ingenioasă şi provocatoare. Într-o asemenea perspectivă, istoria literaturii este o operă deschisă, aleatorie, în care scriitorii sunt deopotrivă personaje şi autori. E un spectacol eclatant, de o fabuloasă diversitate, pe un scenariu, şi el mereu imprevizibil, scris de Nicolae Băciuţ. Volumul va constitui o surpriză alarmantă pentru defetişti, căci se va observa numaidecât că lumea literară de sub comunism e populată de fiinţe vii şi de multiple spirite liberale; o lume deloc uniformă şi în care nu se vorbea doar limba de lemn. Avea culoare, idei şi dinamism, restituite prin aceste interviuri, nu atât ca nişte documente de arhivă, cât ca expresii ale unei reale efervescenţe spirituale.”

Alex Ştefănescu, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Ion Ilie Mileşan, Virgil Raţiu, Valeriu Russu, Ion Longin Popescu, Victor Ştir, Daniela Pănăzan, Marcela Ciortea, Elena M. Câmpan, Ion Buzaşi, Corina David, Ileana Sandu, Dumitru Titus Popa, Florentin Popescu, şi-au exprimat opiniile în legătură cu această importantă apariţie pentru literatura română.

Şi volumul bibliofil “Portret după autoportret” este în atenţia multor critici printre care: Mariana Cristescu, Victor Ştir, Valentin Marica, ultimul afirmând:

“Portret după autoportret” este cartea maturităţii creatoare depline a autorului stăpân pe “armele” sale; cu dorinţă şi posibilităţi de detaşare de un tip de sine imanent, metabolizat printr-o “siderurgie” interioară în sensul abordării reci, septentrionale a propriei subiectivităţi. Astfel, componenta erotică a temelor frecventate de poeme este distilată până la sunetul pur al sentimentului lipsit de orice subvenţie dionisiacă, păgână. În acord cu sinele auctorial, poemele au o schelărie ideatică din oase de lumină îmbrăcate în straiele graţiei, croite după un tipar de rafinament îndelung decantat. Discursul se fragmentează în entităţi care, din postura de visual, reclamă rostirea ca argument asigurator al echilibrului multidimensional al poemului, “minat” de cerebralitate

şi limpezime. Lecturat cu voce tare, poemul “sonor” este muzical, ceea ce nu-i de ici-colea azi, când disonanţele din adâncul poeziei ianuşiene aduc “tsunami”.

Autor a peste douăzeci de cărţi, Nicolae Băciuţ este scriitor în toată puterea cuvântului, convins de menirea sa.” (Mesagerul, 31 ianuarie 2006)

Prof. Mioara Kozak a ales să scrie: “…Glosse la Muntele Athos”, o frumoasă pledoarie atât pentru

pelerinaj, cât şi pentru lectură:

„În această veghe a gândului, a firii, se poate înscrie un pelerinaj la Muntele Sfânt. Într-un spaţiu mistic, unde timpul se măsoară altfel, iar cerul coboară pe pământ. Muntele Athos - Meteora Via Bizanţ, carte a scriitorului Nicolae Băciuţ, este o carte de An Nou. Atât în sens metaforic cât şi al cronologiei. Apare la început de an, un început în care vrem să credem că vom fi mai aproape unii de alţii şi de Dumnezeu (dacă e să-l credem pe Malraux, secolul religios a început deja!). Ea este, ca orice carte, o călătorie spre sine, mai întâi. Este, apoi, o invitaţie la Muntele Athos, pentru cei ce nu-l pot cerceta cu pasul. E o carte ce degajă curăţenie şi o sfioşenie de început de lume, predispunând astfel la reflecţie şi la o meditaţie adâncă: viaţă pe Muntele Athos!...” (Cuvântul liber, 31 ianuarie 2006).

Mircea Bătrânu scrie despre: „Anotimpul din colivie” iar Valentin Marica despre volumul: „Trecut provizoriu”:

„Trecutul provizoriu al scriitorului Nicolae Băciuţ este un panopticum al actualităţii culturale; în care notorietatea se întâlneşte cu derizoriul, luciditatea cu fleacul, nobleţea cu clişeele. Publicistul, căruia îi repugnă demisia morală, în faţa clipei, consemnează semnificativ, cu nerv, cu bătaie lungă, avataruri şi graţii, în pagini de comentarii, interviuri, anchete literare, însemnări, flash-uri, dar şi în tablete cu referire la Rebreanu, Steinhardt, Caragiale, Elie Miron Cristea, Al. Paleologu, Mihai Ursachi, Aurel Rău, Gheorghe Şincai, sau în genericul evenimentelor culturale. Nicolae Băciuţ citeşte semnele realului în afişe de librărie, în achiziţiile de carte ale bibliotecilor publice, în debuturi literare, în programele editurilor, în date aniversare ale istoriei literaturii române sau în fenomenul Echinox.”(Cuvântul liber, 2006).

Răzvan Ducan a ales să scrie despre volumul: „Sacru şi profan în Ţara Sfântă” şi despre cartea: „Nicu Caranica. Dincolo de noapte”, o restituire a poetului român care a trăit în exil.

“Omul a cărei zi de lucru cred că e de 25 de ore a reuşit din nou să mă lase fără grai, desigur, la figurat. Abia de am reuşit, printre alte preocupări, să citesc şi să scriu despre ultimele două cărţi publicate în mai puţin de o lună şi jumătate, că, “peste noapte”, în liniştea alergătorului de cursă lungă, Nicolae

Băciuţ publică alte două cărţi: “Mihai Sin. Ierarhiile liniştii” şi “Nicu Caranica. Dincolo de noapte”, ambele la Ed. Nico, Tg.Mureş, 2006.

Prima carte, “parte a unui portret în mişcare, o provocare la o reevaluare dreaptă, fără culise de politică literară, a unui scriitor care şi-a pus amprenta pe devenirea fenomenului literar mureşean mai bine de două decenii”, după cum afirmă autorul însuşi în prefaţa ei, iar a doua o carte de recuperare şi integrare a scriitorului din exil Nicu Caranica (1911-2002), “în literatura căreia îi aparţine de fapt şi de drept”( după acelaşi N. Băciuţ).

Ambele cărţi cuprind, în principal, miezul tare aş spune, interviuri luate de autor (inclusiv pe bandă magnetică când acesta lucra la TVR, în cazul lui Nicu Caranica), în diverse contexte, cele mai multe publicate în Vatra, Luceafărul, Cuvântul liber etc., sau chiar nepublicate. În acest sens, cărţile sunt de recuperare literară, de readucere în lumina atenţiei a unor incontestabile valori literare româneşti. Una la o vârstă a “Schimbării la faţă”, Mihai Sin, iar alta la câţiva ani de la decesul scriitorului. Ineditul, uneori, al spuselor intervievaţilor, conduce cărţile şi spre a latură a completărilor portretiste. Gestul făcut de autor are, incontestabil, din acest punct de vedere, şi o valoare morală, ce denotă felul în care Nicolae Băciuţ îşi înţelege şi îşi asumă, acum, în 2006 “Anno Domini”, rolul de om de litere, soldat al eternei cetăţi al culturii române!”

O altă carte recenzată este cea despre “Romulus Guga. Bărci în amurg.” Şi despre ea scrie Răzvan Ducan.

Ileana Sandu recenzează volumul: “Nichita Stănescu. Cu colţul inimii” –

„O abordare critică a operei lui Nichita Stănescu este sortită a rămâne mereu o întreprindere dificilă şi provocatoare. Dificilă, întrucât – citându-l pe Nichita Stănescu – „a înţelege poezia înseamnă a putea iubi; şi e greu, e foarte greu să poţi iubi”. Provocatoare, pentru că „traducerea” în cuvinte a „necuvintelor” va deschide mereu alte şi alte căi către universul liric al poetului, adăugându-i noi şi nebănuite dimensiuni.

Astfel fiind, o carte despre Nichita Stănescu este şi va fi întotdeauna binevenită. Cu atât mai mult, o carte scrisă „cu colţul inimii”, aşa cum o face Nicolae Băciuţ, în recentul său volum (Nichita Stănescu – Cu colţul inimii, Editura „Nico”, Târgu-Mureş, 2006). Întâlnirea cu Nichita şi interviul realizat la Bucureşti în 1980, apoi participarea, în 1982, la Serile de poezie de la Struga, în Macedonia, unde Nichita Stănescu a fost încoronat cu „Cununa de aur a poeziei” se constituie într-un impresionant exerciţiu de admiraţie, expresie a unei experienţe de viaţă unice şi irepetabile, trăită – ca orice experienţă de viaţă – în sine şi pentru sine – filtrată apoi în retortele propriei

sensibilităţi şi transformată ea însăşi în act de creaţie, spre a fi împărtăşită, mărturisită, dăruită. Egoist - ca orice poet, de altfel - Nicolae Băciuţ a vrut, iniţial, să aibă „un Nichita al său”, unic şi intangibil, pentru a descoperi, după întâlnirea cu poetul - „o întâmplare a fiinţei sale”- , că Nichita nu-şi mai aparţine nici sieşi, nici timpului, pe care l-a transformat în „anotimp al poeziei”, că „a lăsat în urma lui o legendă şi nu mai e poet, ci poezie”.

Tot despre această carte s-au pronunţat şi Dumitru D. Silitră, Aurel Hâncu şi tânărul poet Darie Ducan, Victor Sterom.

Ileana Sandu scrie despre volumul de versuri „Singurând” - „Ni se dezvăluie un itinerar liric cu largă deschidere spre universalitate, ce surprinde erosul în diverselelui ipostaze: aşteptarea, speranţa, bucuria, dezamăgirea, nostalgia, certitudinea ori iluzia iubirii, dar, mai ales, nesfârşita, tulburătoarea ei singurătate.

„Singurând” …”în unu, doi trei, în câţi vrei”, autorul ne oferă o veritabilă monografie a iubirii şi îmbogăţeşte, iată, vocabularul poetic, adaăugând „necuvintelor” un verb nou, iar tezaurului poeziei de dragoste – o nestemată şlefuită cu „colţul inimii”. (Monitorul primăriei Târgu-Mureş, nr. 33 (58), ianuarie 2008, p.7).

Elena M. Câmpan – scrie despre volumul „În aşteptarea melcului”, iar Răzvan Ducan şi-a ales volumul: „La răsărit de apus”:

          „Este un truism să spui despre Nicolae Băciuţ că este un foarte talentat scriitor, aşa cum este un truism  să spui că este şi un foarte talentat ziarist. Aceşti doi talanţi, aflaţi într-o complementaritate unul faţă de celălalt, sunt completaţi, de un al treilea, deloc de neglijat, ba din contră, absolut necesar devenirii literare şi /sau gazetăreşti de substanţă, hărnicia.

         Nicolae Băciuţ este harnic şi inspirat aproape în tot ce face: literatură (poezie, publicistică, carte de interviuri, etc), ziaristică (presă scrisă culturală, dar şi de atitudine socială şi politică etc.), din postura de lector al unor cărţi culturale (aproape 1000 pe care le-a „năşit”, până în prezent), din aceea de conducător de reviste şi ziare (din care amintesc doar ultima „ispravă”, cea cu apariţia revistei de cultură „Vatra veche”, iniţiativă şi punere în practică ce-i aparţine în exclusivitate) şi nu în ultimul rând din postura de organizator de manifestări culturale (festivaluri literare, concursuri, expoziţii de artă, mese rotunde, simpozioane, sărbătoriri sau comemorări de personalităţi culturale etc.)”

Daniela Cecilia Bogdan îl intervievează pe autor în legătură cu Istoria în interviuri în 10 februarie 2007. Şi Romeo Soare se pronunţă despre

personalitatea lui Nicolae Băciuţ ca având „Un singur reper fundamental: dragostea faţă de cultură”.

Ceea ce este foarte adevărat. Subscriem.

Volumul se încheie cu câteva recomandări şi cu un admirabil „Portret după autoportret.”

Cărţile lui Nicolae Băciuţ ne ajută la cunoaşterea, nu numai a unei prsonalităţi de excepţie, dar şi a altora – sumedenii – cu care acesta a intrat în conexiune spirituală, prin activitatea de jurnalist.

De altfel, cum să cunoşti un scriitor mai bine, decât citindu-i cărţile ori referinţe despre cărţile sale? Şi această carte este un răspuns.

 

(31 august 2010).

 

CEZARINA ADAMESCU

Cezarina AdamescuPOEZIA BOEMEI,BOEMA POEZIEI -NICOLAE BĂCIUŢ2Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiADAMESCU, CEZARINAPoezia boemei, boema poeziei/ Cezarina Adamescu -Târgu-Mureş : Editura Nico, 2010ISBN 978-606-546-086-7I. Băciuţ, N. (Edit.)II: Băciuţ, N. (Pref.)Coperta de Nicolae BăciuţCu o reproducere dupăAurora Speranţa Cernitu, „Alegere dificilă” (coperta I)foto: Nicolae Băciuţ în biroul de lucru (coperta IV)Editura NICOTârgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29Lector Nicolae BăciuţCopyright© Nicolae Băciuţ 2010Toate drepturile rezervate

Tehnoredactare Sergiu Paul BăciuţFormat 16/61x86, coli tipo 13,25Tiparul executat la INTERMEDIA GROUPTârgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57România3

Cezarina AdamescuPOEZIA BOEMEI,BOEMA POEZIEI -NICOLAE BĂCIUŢEDITURA NICO45

”DIALOGURI LA DISTANŢĂ”Nu o cunosc pe Cezarina Adamescu, drumurile noastreliterare nu s-au intersectat niciodată, deşi, cu puţin efort, putemspune că aparţinem aceleaşi generaţii, cel puţin dacă luăm încalcul actele de identitate.Sau, dacă e să schimb registrul, am cunoscut-o peCezarina Adamescu pe Internet, dar nici aşa nu aş fi rigurosexact, fiindcă schimburile epistolare “emailate” nu aveau oastfel de ţintă.Poate ne-am cunoscut cu ocazia tentativei de a renaşte“boemia” literară, iniţiind, la Bistriţa, Clubul Internaţional deCultură “Boemia”. Oricum, ne-am întâlnit doar în pagina decarte, în Anologia “Boemia”, apărută în primăvara lui 2010.De aici şi până la a avea în Cezarina Adamescu,deopotrivă, un “cititor de frunte” şi un “cititor de onoare”, nuştiu ce s-a întâmplat.Cert e că, pe calea Internetului, Cezarina Adamescu aintrat în posesia cărţilor mele, în format electronic (PDF,Word), iar domnia sa a început să citească cu hărnicie şi săcomenteze cu zel mii de pagini.O lectură în forţă, care cred că i-a monopolizat existenţaultimelor luni, până la ajunge, la un moment dat, să scrie într-oepistolă: “Mă locuiţi într-un hal fără de hal”. E uncompliment pentru un autor să afle că scrisul său ajunge să aibăastfel de consecinţe pentru cititorul său.Lectura critică pe care o propune Cezarina Adamescu euna atipică, cu ample citate, într-un registru cu accentenarative.Până la urmă, cred că asta şi este formula adoptată decriticul literar, de a face o poveste pe marginea unor cărţi.Ca autor, e măgulitoare o astfel de poziţionare de lector.Orice întâlnire a cărţilor tale merită reverenţa ta. Mai ales cândtimpul tuturor cititorilor e atât de preţios, când trebuie să facă

6selecţii la sânge din cărţile pe care să le citească. Poate îndefavoarea altor cărţi, care ar fi meritat mai mult acestprivilegiu.Decizia este însă a Cititorului, iar opţiunea lui e sfântă.Nu eu sunt în măsură să cântăresc judecăţile de valoareale criticului literar Cezarina Adamescu. M-am învăţat să-mirespect cititorul să-i respect punctele de vedere, fie că i leîmpărtăşesc, fie că nu.Interpretările însă ne interesează, fiindcă nu-mi esteindiferent cum a fost receptat mesajul meu, cum a fost eldecodificat...M-am trezit, peste vară, cu două cărţi despre cărţilemele, purtând semnătura Cezarina Adamescu. Şi nu suntconvins că lucrurile se vor opri aici.Gestul meu, ca subiect dar şi ca editor, este unul derecunoştinţă, inclusiv practică. Cele două volume au fostpublicate la Editura Nico, cea la care şi-au publicat cărţile unnumăr important de scriitori mureşeni, într-un soi de necesarărecuperare a unei geografii literare şi de propunere a ei pentru afi recunoscută, înregistrată în Cartea Limbii Române.NICOLAE BĂCIUŢ7

POETUL – CA LACRIMĂ A LUIDUMNEZEUNicolae Băciuţ, SINGURÂND,Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită,EDITURA NICO, 2010Pornind de la o superbă şiesenţială definiţie a Poeziei:„Lecţia / de / anatomie / a unei /secunde”, Nicolae Băciuţ nepoartă şi de data aceasta, petărâmul fermecat pe care s-auîncumetat să cutreiere,nenumăraţi aspiranţi la nemurire,dar puţini au lăsat urme vizibile. Aflat la cea de a doua ediţie,revăzută şi adăugită, volumul “Singurând” oferă iubitorilor depoezie o selecţie riguroasă de texte, de un lirism tulburător,chiar dacă forma este, cu preponderenţă, cea a versului alb,neîncorsetat în canoanele clasice.Cu toate acestea, ritmul susţinut, cadenţa interioară,rima întâmplătoare, simţul măsurii conferă versurilor omuzicalitate aparte şi o frumuseţe de negrăit.Metafora din titlu este foarte bine aleasă şi, pornind dela adverb, se ajunge la modul nepersonal, nepredicativ -gerunziu, care exprimă o acţiune în desfăşurare, fără referireprecisă la momentul vorbirii.Este un mod de abordare puţin uzitat în vers, dar în titlu

îşi găseşte un loc potrivit şi chiar fericit.Volumul începe cu un poem de dragoste, echilibrată,cuminte, trainică, fără avânturi abisale şi efuziuni inutile, darcare se poate înscrie în lirica dedicată iubirii din toate8timpurile: “Mireasa mea cu solzi de ceară, / dispari în ape, /te retrage-n peşti, / în iarba malurilor / creşti, / căci nunta nue, / nu va fi / decât o margine de zi / bătută-n cuie –/ altChristos / ne va petrece / albu-n os, / va fi şi Unul şi Niciunul /şi ne va creşte-n trupuri / scrumul, / când tocmai înc-oprimăvară / inel pe deget înconjoară. / Spun Da / cu guraaltcuiva”. (Nunta de argint).Autorul nu dispreţuieşte ludicul, el cunoaşte un jocnemaipomenit pe care-l joacă permanent, chiar de unul singur:jocul de-a cuvintele şi de-a poezia. În acest sens, eufonia,cantabilitatea, rima, ritmul susţinut şi repetitiv au un rolimportant şi oferă soluţii neaşteptate în pagină, dar şi în auzulcelor dispuşi să asculte.“Trece o dată / şi încă o dată, /jumătatea mea împerecheată, / jumătatea mea de cuvânt, /jumătatea mea de descânt, / jumătatea mea / de viaţă, /întregul meu / de mormânt. // Încă o dată, / încă o dată, /niciodată”. (Basm).A se observa că, deşi par astfel, rimele nu sunt delocfacile şi conduc la rotundul ideii, aşa cum cărările conduc toatela drumul cel larg şi drept.Imaginativul ia în poem locul abstractului şi rezultămici fragmente de lume, într-un mozaic pastelat, ca în rozetaunui vitraliu. Uneori, din curgerea sa lină, versul ia aspectulînvolburat al unui râu supărat de vânt: “numai tu eşti sămânţă,/ numai tu n-ajungi fruct, / între noi e-o Săpânţă / de lumiviaduct. // Numai tu nu eşti oră, / numai tu nu ai trup, / toamnata n-are vară, / sfârşitul îţi e început. // Numai tu, numai tu, /sora lui Nu ». (Nu)Un autoportret îl înfăţişează pe autor astfel : “Ca unşarpe / crescut la sân, / ca o funie / împletită la gât – / eu –altul – / încât / să fiu mai bătrân / cu-o secundă, / mai scund, /mai urât, / mai singur / decât / mama care nu m-a născut – / caun sfârşit / care n-are-nceput”. (Autoportret).9Şi aici, alternanţa metaforică pare un baleaj de la real laimaginar, dar acest “joc” este de preferat enunţului simplu.Foarte interesant de remarcat comparaţia Poeziei cu o sămânţăcare există în noi şi care caută, pentru a se dezvolta, luminalăuntrică şi apa din roua sudorii şi lacrimii. De aceea, poetul oşi numeşte “Sămânţa fără nume”: “Această sămânţă, încurând, / va încolţi. / N-are nici nume, / n-are nici zi, / nu esecundă / şi nicio fereastră / nu-i e lumină, / nicio silabă nu-i ecuvânt; / această sămânţă / n-a fost mormânt, / n-a stat la porţi/ şi nici n-a fost cină; / această sămânţă / încă nu-i rădăcină, /nu-i anotimp / şi nici somn – / e doar un vis, / moneda unui

schimb / demult interzis. / Această sămânţă, / în curând, vamuri. // Spune-mi, sămânţă, / ce vrei să fii?În căutarea tonului potrivit, deşi nu mai e vorba decăutare, pentru că Nicolae Băciuţ şi-a aflat demult un tonsingular pentru rostirea Cuvântului său esenţial şi a crezuluiartistic, poetul intră în dialog cu Litera, aliata versurilor şislujitoarea lor, şi descoperă un joc imperios, în care nu se maiştie cine este slujitor şi cine slujit, fiindcă autor şi Cuvânt sesprijină, unul de tâmpla celuilalt, deopotrivă: “Un fel de-a fi, /un fel de ea, / un fel de-a nu fi / NU, nici DA, / un fel de ieri, /un rest de stea, / un întrebând, / un a pleca, / un fel de eu, /altundeva, / lumină din lumina ta. // Atât te-ntreb: // cine eA?” (Litera).Exprienţa spirituală, duhovnicească, îşi spune cuvântulîn unele texte şi e atât de covârşitore încât întrece bucuriapropriei creaţii. Pentru că, mai presus de propria operă, e Operalui Dumezeu, care un poate fi decât desăvârşită şi care umple şisatisface orice nevoie spirituală a omului: “Fericit fără să poţiscrie, / privind măslinul în patria lui, / cerul în casa lui, / atâtde aproape / că nimeni nu-i vede / fereastra deschisă spremare. // Fericit că poţi să taci, / să simţi cuvintele tolănite / îninima ta / ca-ntr-un mormânt / de-abia împrejmuit cu flori, //că ziua începe la apus, / ca o mică sângerare / în palmele care10se roagă. // Fericit că timpul stă în loc, / că nu există ne-nţeles,/ că morţii poţi să-i dai bineţe, / că verbul / nu e sclavulvreunui adjectiv, / că masa mea de scris / pluteşte lin / ca ocorabie pe marea în furtună” (Muntele din mare).Există în acest volum un curcubeu de vârste poeticeconcentrate, aglutinate în eufonii lirice fără cusur. Poetul evocăacel timp fără de timp şi fără de griji, al “copilăriei de înger”,apoi, căutările vârstei iubirii şi certitudinile, împlinirile sauneîmplinirile vârstei actuale. Toate acestea împletindu-se în visori în amintirile care sunt prezente oricând, fără să ţină seamade vârsta fizică. “Când nu eşti, / unde oare sunt, / nor fărăploaie, / mare fără cer, / secundă fără oră, / ochi de Homer!? //Sunt braţul stâng / fără cel drept, / sunt a pleca / şi sunt aştept,/ ori sunt aripa fără zbor, / cuţitul ruginind în pâine / saulacrimă de meteor?! // Sunt azi / şi tu eşti mâine, / sunt varul /care cade de pe zid, / sunt Ana / şi tu eşti Manole, / Veneţiafără gondole?! / Sunt anotimpul, / tu zăpada, / şi sunt Niagara,/ tu Nevada!? // Când nu sunt, unde oare eşti? / Poate din noumă zămisleşti.”(Pereche-nepereche).Poezia ca rotund, ca loc geometric de întâlnire a celorcare o iubesc şi respectă, se reflectă în sufletul celorlalţi, acelor cărora le este destinată. E un feed-back necesar şi, atuncicând el se manifestă, înseamnă că poetul şi-a atins scopul. Darpoate avea poezia advărată un scop? Sună cel puţin straniu, daraici e vorba de menirea ei, aceea de a da o culoare suportabilălumii. Ca şi în iubire, nu se poate face poezie cu de-a sila. Dacă

ea nu înseamnă bucurie, împlinire, jertfă asumată, sămânţă,rod, rostul ei va fi pierdut. Zidirea se năruie. Şi fără dragoste,Poezia este “Veneţia fără gondole”.Şi iată cum îşi vede propria muză, poetul: “Nici tu nueşti femeia ideală, / nici tu nu ştii să vii tiptil / în fiecare seară,/ nici tu n-ai preţ, / nici tu nu eşti povară, / femeie în albastru, /călimară” (Muză).11“Somnul din somn” - după titlul unui volum de-al AneiBlandiana descoperă metafora “somnului interzis”, a jinduluifără saţiu după odihna spirituală într-un cuvânt, într-o stareparadisiacă: “Mi-e somn de mine, / îmi e somn de vis, / până laos, / până la sânge, / până la moarte-n Paradis, / pânăcuvântu-i respirare, / până cu aer este scris –// mi-e somnulînsă interzis.”De o frumuseţe aparte este poemul în vers clasic“Înecarea lacrimei”: “Să plângi şi lacrima să-ţi fie / omargine de curcubeu, / lumina grea a unei zile / în care teîntorci mereu;// să plângi când lacrima e zid / pe care nu maipoţi să-l treci, / să plângi şi lacrima să-ţi fie / o mare-n care săte-neci”.Remarcam încă din comentariile anterioare la antologiade autor a lui Nicolae Băciuţ, folosirea în exces a cuvântuluiinterzis: vis interzis, somn interzis, cuvânt interzis, filminterzis, anotimp interzis. E un fel de căutare a libertăţii desine, libertatea interioară, mai curând decât libertăţile pe care nile-ar putea oferi conjunctura, societatea în care, se întâmplă,desigur, fără voia noastră, să vieţuim. O astfel de libertate desine este un ideal, fiindcă, se ştie, te poţi simţi liber într-ocameră galbenă, într-un univers concentraţionar, şi, dimpotrivă,înlănţuit, într-un spaţiu deschis, dar asuprit de proprile nelinişti,angoase şi spaime. Libertatea este, din acest punct de vedere,relativă, convenţională.Simţământul sacru e prezent în toate poemele din acestvolum şi din întreaga creaţie a autorului şi el respiră evlavie,pietate, credinţă, speranţă, iubire. Fără aceste coordonate,Poezia n-ar fi întreagă şi nici nu ar avea impactul dorit. Iatăaici, sentimentul filiaţiunii faţă de Maica noastră, a tuturor:“Iubindu-te, / mă inventam, / cel care-am fost, / cel care sunt/în chipul bobului / mărunt, / Marie, Preacurată Maică, / mărepetam / iubindu-te / cu-o moarte – / înc-o dată, / fiul tău, /12îngenunchiind / într-o carte”. De asemenea, de aici rezultăsentimentul împlinirii în conştiinţă, al datoriei de fiu.Un poem cu adevărat remarcabil prin puterea taumaturgicăa Poeziei, este: “VINDECĂ-MĂ-N VINDECARE”:Vindecă-mă de iubire, / dacă vrei şi dacă poţi –/ cere-mi vamăcât e-n fire, / cât e-n taina unei porţi. // Vindecă-mă iar detimp, / vindecă-mă de-aşteptare / nu-i nici zeu şi nici Olimp, /nu e cer, nici înălţare. // Vindecă-mă ca pe-o rană / care are-n

tine trup, / vindecă-mă de iubire, / hrană-n foamea mea de lup.// Vindecă-mă nu să scap, / ci-n iubirea ta să-ncap”.Obsesia anotimpurilor este, de asemenea, una dintemele majore ale liricii lui Nicolae Băciuţ: anotimpul ia perând, diferite forme: refuzat, interzis, trecut, rămas, amânat,punte, adânc, rană fără trup, spaimă fără lup etc: “Anotimpulcare trece, / anotimpul care vine – / munte care-şi plângemarea, / mare ce-n adânc e munte, // dimineaţă-n înserarea /care-n noi e iarăşi punte, / e o rană fără trup, / este spaimafără lup. // Anotimpul care trece, / anotimp care rămâne, /dimineaţă-n seara care / marea-n munte s-o amâne”. (***)(Anotimpul care trece).Ideea jertfei şi a crucii este evidentă : « Doar de exist şitu exişti / şi doar aşa pe cruce suntem Chrişti.” (Cuplu).Multe poeme sunt concentrate în trei patru versuri,chintesenţă de spirit, care pot fi reţinute drept panseuri oridefiniţii lirice: “LACRIMA: Lacrima – / privirea din urmă / aunui orb”.Nicolae Băciuţ susţine că în cuvânt există un înger:“ÎNGERUL DIN CUVÂNT: În orice clipă eşti, / în orice parte– / ţi-e sângele o urmă / ce cândva se desparte / în lacrimă / şiîn privire / şi în mireasă / şi în mire, / până când trupul tău /devine cruce, / până ce iarba-şi răstigneşte noaptea / cengroapăiar / secunda dintre septembrie / şi toamnă / şi dintresâmbătă / şi-altar, / dintre tăceri /şi minutar. // În orice clipăeşti, / până-n cuvânt te îngereşti.”13Perceperea timpului este cu adevărat o povară pentruorice muritor: “Veacul s-a prăbuşit/ în trupul tău / ca-ntr-ofântână”.O superbă poezie de dragoste este “Amurg”: “Întoarceluna pe dos / şi stinge lumânarea / cu degetele, / până flacăraîţi ajunge la os; / vino în perne, / să-ţi simt respirarea / şi-n părbulbucind / vinul spumos. // Lasă mătasea / să foşnească încet,/ ca toamna ce-aşteaptă amuţită / la geam; / pe scări de fluturi/ tu urcă discret / până la fructul oprit / de pe ram. // Lasăseara / să plece mioapă, / lasă noaptea / să intre în rană, / lasăvinul / să se preschimbe în apă, / şi-adormi, diafană”.Conştiinţa mesajului său liric este evidentă în poezia“Colind târziu”, dar şi dezideratul său major de a deveni – princuvânt – edificator de suflete: „Se prinde carnea pe cuvinte /ca pe oasele tale subţiri, / dac-aş fi şi eu un cuvânt, / princarnea mea ai putea să respiri. // Dac-aş fi măcar o vocală, /ecoul ei, niciodată pierdut, / ar rămâne cuvântul o yală, /silabă fără-nceput. // Dac-aş fi măcar o consoană, / poate c-aifi tu un zid, / poate c-ai fi tu o Ană / în care aş vrea să mănchid.// Dar dacă voi fi doar aer fierbinte / pe buzele taleaburind,/ rosteşte-mă fără cuvinte, / să-i fiu iernii tale colind”.Şi iată expusă şi „reţeta” pe care o oferă poetul prin artasa: „REŢETĂ: Cuvântul – / medicament / care se dizolvă /

sub limbă”.Pornind de la pericopa apostolului neamurilor din 1Cor. 13, şi autorul este de părere că: Nimic fără dragoste,nimic fără acest sublim şi edificator sentiment, ridicat deDumnezeu la rang de virtute capitală, alături de Credinţă şiSperanţă. Autorul este animat de acest crez şi spune: “PLAJĂ:Şi dacă n-o să mai pot iubi, / la ce bun acest anotimp / fărălumi, / la ce bun o noapte de veghe / fără tine, / această ziascunsă între manuscrise, / la ce bun trecutul tău / imaculat, /viaţa aceasta de înger / în piele de lup, / la ce bun Scufiţaroşie, / Albă ca zăpada, / la ce bun piticii / tropotind / pe14podele de cârpe, / la ce bun amintirile obligatorii, / la ce bun /copilăria mea / din care iese o mână / pe care cineva o sărută,// la ce bun acest pumn de nisip / ca o clepsidră / între ochiimei?”( Ierusalim, 12 mai 2006, în ajunul dimineţii).Emoţia copleşitoare de a păşi pe urmele lui Iisus pe ViaCrucis este consemnată în poemul „VIA DOLOROSA:Noaptea – o alee a lacătelor, / uşi grele ruginind / de smirnă şitămâie. // Nici n-ai crede că / Isus a trecut vreodată pe acolo, /că plânsul are numele pietrei, / nici n-ai crede / că trebuie săai grijă / de moarte / ca de propria viaţă. // Lumânări, icoane,cruciuliţe, /bazar, / nici n-ai crede! // Eli, Eli, lamasabahtani!” ( Tel Aviv, 16 mai 2006).Poezia lui Nicolae Băciuţ este o poezie de stare, fărădescrieri, ori tonuri elegiace, ori de pastel, ea surprindeîncărcătura sufletească generată de anumite sentimente,persoane ori evenimente. Accentul e pus pe latura lăuntrică aomului şi nu pe cea exterioară. Sentimentul primează.Şi dintre toate, singurătatea e stăpână pe tot şi pe toate,chiar în mijlocul vacarmului zilei:„Eu rămân singur şi scriu /un mesaj, / cuvinte transparente / pe o sticlă transparentă, /scriu pe un ochi, / scriu cu ochii / despre moartea care nu vine,/ despre moartea care nu lasă / niciun mesaj, / nici măcar unfiricel de sânge / din care să crească un copac pustiu / lafereastra apei, din care să creşti tu, / ultimul meu cuvânt…(Mesajul din sticlă).De asemenea, Cuvântul e primordial pentru poet şi cumaltfel? În acest sens, Nicolae Băciuţ prezintă o „Dovadă”:Avem o chitanţă / c-am plătit poeziei / cu viaţa, / cu singuraviaţă / pe care o luăm / cu împrumut, / mereu, / mereu de lanceput!”Şi din aceste versuri: reiese supremaţia Cuvântuluiasupra materiei: „Şi, dintr-odată, nu-mi mai amintesc / nimic, /iar aerul e mai uşor/ şi-n ochi lumina nu-mi ajunge / mai mult15decât într-un amurg / secunda altui timp – / eu însumi redevincuvânt / de iarnă, / un fulg pe geana ta.”Mai mult decât atât, Cuvântul va încolţi şi va prefaceumbra în lumină pentru că el este sortit eternităţii: „Dacă n-amsă mai fiu, / dacă n-ai să mai fii, / cuvântul în noi / curând / vancolţi,

/ umbra în noi / va fi o lumină, / iarba va fi / iarăşi /retină, / fereastra din noi, / în sfârşit, / va-nfrunzi, / margini denoapte, / margini de zi –// dacă n-am să mai fiu, / dacă n-ai sămai fii. (Postumă).Şi iată că poetul se întreabă într-un poem: „Cine sunteu?”: Cine sunt eu, / cine stinge lumina / în urma mea, / cinerupe cortina / în fâşiile lungi / ale nopţii, / cine preia ultimulcuvânt, / ca pe o cheie, / ca pe o ştafetă fără învingător? / Cineadună / în urma mea / cuvinte neştiute încă, / cine eşti / tu almeu, / pe care n-am să-l mai văd / niciodată, / val fără mare!?// Cine sunt eu, / alt al meu?”Uneori, omul aflat în căutarea lui Dumnezeu,poposeşte-n răscruce şi nu ştie care e calea cea directă. Evremea când nu mai poţi privi înapoi, ci doar înainte: UNDE:“Unde eşti, Doamne? / Nu ţi-am văzut faţa, / ochiul tău nu şi-adeschis pleoapa, / cuvântul tău / nu şi-a despărţit literele / ca odumicătură, / nu a despărţit viaţa de moarte, / ziua de noapte, /pe unu de şapte. / Anul de an! // Unde eşti, Doamne, / cine nedesparte?”Dintre anotimpuri, autorul preferă net iarna, care revineîn aproape toate poemele sale: IARNĂ FĂRĂ PLEOAPE:“Cât de aproape, / cât de aproape, / zăpada începe, / orbind, /să ne-ngroape, / ca o fereastră / închisă-ntre ape, / ca o cătuşă/ fără de chei, / ca un zid / fără uşă, / ca un cer / fără zei. // Câtde aproape, / cât de aproape, / iarna rămâne / fără depleoape”. Şi în poemul următor, iarna e tutelară, mai mult, îidevine poetului mireasă: SFÂRŞIT DE ANOTIMP: “Maipleacă o iarnă / fără mine – / la câte voi rămâne / martor, / la16câte nopţi / voi pune lacăt / şi câte voi închide-n tine? // Ca unpăianjen / prins în plasă – / mi-e iarna / ultima mireasă”.Un foarte frumos poem, cu inflexiuni biblice, esteFEREASTRĂ DE LACRIMI: „O fereastră albă, / o casăoarbă, / pe grui, / acolo am scris / poeme despre tine, / cuvintehai-hui, // acolo gura / mi-a fost rană, / acolo mi-ai sângerat /în palme, / ca un cui, // acolo şezum / şi plânsem, / cu lacrimidulci-amărui, / ale tale, ale mele, / ale nimănui”.Aspiraţia spre ideal este apanajul omului care trăieşte închip spiritual şi pune mare preţ pe această latură a personalităţiisale şi-o cultivă cu grijă şi nu lasă lucrurile pământeşti să-iestompeze zborul. Poetul poate face în acest sens lucrurimiraculoase, cu adevărat incredibile: „Să punem scară la mări,/ să punem praguri de ceaţă, / ferestre să punem la zări, / măriimască pe faţă. // Să punem scări la nisipuri / şi pleoape săpunem la valuri, / apa să-şi caute aripi, / mării să-i fie iarmaluri. // Să punem scară la mări, / Să punem aproape-ndepărtări.”(Scări).Un alt poem de dragoste foarte frumos este: IARBĂ CUMIROSUL TĂU: “Iarba se lipeşte de tine ca o ie,/ Miroase arouă şi a pământ, / Miroase a seară şi a dimineaţă, / Are gust

de descânt. // Miroase a vânt ce nu mai adie, / A polen scuturatde pe flori, / Miroase a noapte fără de stele, / Miroase a zori. //Iarba creşte la tine pe umeri, / Miroase a poduri pe care maitrec, / Miroase a cifre pe care le numeri, / Miroase a înec. //Miroase a cremene-ascunsă-n scântei, / A privire ascunsă-nretine, / A apă pe care o bei, / Miroase a tine. // Miroase a cifrede zar, / Miroase a iarbă de ierbar”.Autorul îşi face într-un poem, Testamentul spiritual:„Un cuvânt pe jumătate, / un cuvânt ce nu se va rosti, / uncuvânt pe jumătate spus, / un cuvânt aproape gri –// un cuvântfără cuvinte / un cuvânt pentru-a muri”.Un foarte tulburător poem este cel dedicat lui GrigoreVieru şi el este scris la Bazna, în chiar ziua când acesta părăsea17lumea aceasta în chip de stea care, căzând, se-nalţă:TRECERE (Lui Grigore Vieru): N-am altă moarte – / asta-imoartea mea, / cum e lumina / într-o stea, / întoarcere / făr-apleca / şi pleoapă / pe privirea ta. // N-am altă moarte – / astaimoartea mea, / un colţ de cer, / un colţ de stea / lumină / făr-alumina // N-am altă moarte, / doar a mea, / ecou ’nainte / de-astriga. // N-am altă moarte / – asta-i moartea mea / şi doar înea / voi învia”.Semnificative sunt şi Definiţiile pe care autorul le dăPoeziei: „Poezia / e stropul de ploaie / de la streaşina ierbii. //Nu, nu aceasta e poezia, / şopti iarba. // Poezia / e bobul derouă / de la subsuoara ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, /strigă iarba. // Poezia / e lacrima / de la ochiul ierbii. // Nu, nuaceasta e poezia, / suspină iarba. // Poezia / e picătura desânge / de la talpa ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, / tăcuiarba./ Poezia sunt eu – / şi eu aştept coasa.”Într-un fel, aceste frumoase definiţii îmi amintesc de untext din “Confesiunile” Sfântului Augustin: “Am întrebatpământul..., am întrebat marea şi adâncurile şi vieţuitoarelecare se mişcă între ele şi mi-au răspuns: - Nu suntem noiDumnezeul tău, caută deasupra noastră... Am întrebat cerul,soarele, luna, stelele: - Nu suntem nici noi Dumnezeul pe careîl cauţi, mi-au zis. În sfârşit, le-am spus tuturor lucrurilor careluau cu asalt porţile simţurilor mele: - Vorbiţi-mi despreDumnezeul meu, pentru că nu sunteţi voi Dumnezeu; spuneţimiceva despre El. Şi ele mi-au strigat cu glas răsunător: - Eleste cel care ne-a creat. Pentru a le întreba nu aveam decât să lecontemplu şi răspunsul lor era frumuseţea lor.” (Sf. Augustin,Confessiones”, traducere şi indice de prof.dr.doc. NicolaeBarbu, ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune alBisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pp.284-285).Un poem fundamental este cel dedicat iubirii şirespectului evlavios pentru Carte, căreia autorul îi aduceînchinare: „Sărut dreapta / celui ce deschide cartea, // sărut18stânga /celui ce-a învins nătânga / lene de a fi; // le sărut pe

amândouă, / care au pe unghii rouă / de pe filele de carte /care au trecut prin moarte / şi re-nvie-n fiecare / ochi dinmargine de zare. // Le sărut pe amândouă: / Sărut stânga,sărut dreapta / care ţin drept cruce cartea.” (Închinare).Că poetul este un inventator este un lucru cert. El areputerea magică de a inventa orice, chiar şi ploaia:INVENTATORUL: “Am inventat cuvinte pentru tine – / elefac noduri pe buze / ca şi cum ar lega un mal / de alt mal, / eleau licurici, / care leagă o noapte de altă noapte –// am inventatploaia, / care-mi lipeşte pleoapele, /ca şi cum ar lega / un visde alt vis, / am inventat fereastra / prin care te privesc / ca peun cuvânt, / ca pe o ploaie, / ca pe o pleoapă, / ca pe un fluture/ în zbor spre lumină în noapte. // M-am inventat pe minepentru tine –/ mâinile mele rămân lipite una de alta / ca într-orugăciune. / Te-am inventat pe tine - / dar nimeni nu-mirecunoaşte invenţia”. (Chişinău, 3 octombrie 2009).Ajuns la deplina conştiinţă de sine, Nicolae Băciuţspune: “Acesta sunt eu – / lacrima lui Dumnezeu!”Da, asta da…Să fii lacrima lui Dumnezeu, nu este puţinlucru, dimpotrivă. Fie şi numai pentru atât, această lacrimă seva imprima pe un giulgiu invizibil, precum chipul lui IisusCristos pe marama Veronicăi, în drumul spre răstignire. Şi-ovom purta pe dinăuntru ca pe un odor de preţ, ca pe ocruciuliţă, ca pe un Sfânt Rozariu…25 Iunie 2010A doua zi după Drăgaică19

ROSTUIND CUVINTELA GURA VETREI VECHINICOLAE BĂCIUŢ, MAŞINA DE CITIT, EdituraNico, T穩gu Mureş, 2007Mi-aduc aminte cuplăcere de o carte pe care amcitit-o în tinereţea mea. Senumea “Maşinăriiromantice” – a autoruluimeu preferat, GheorgheTomozei – şi era apărută laEditura Eminescu în 1974.Pentru ea, în ziua nefastă a nunţii mele, am vrut să sparg ovitrină de librărie şi să mi-o însuşesc. Dar n-a fost să fie pentrucă, din întâmplare, eu eram mireasa şi eram aşteptată cu “alaide frunze moarte” la fotograf.Sintagma “Maşină de citit” este pentru mine o astfel de“maşinărie” bizară. Mai târziu am scris o poveste poematicăavând titlul: “Maşina de sfărâmat gânduri”. Tot romantică şi totmaşinărie. Aşa că, mai toată viaţa am stat sub semnul acestornăstruşnice maşinării. Dar, fiindcă am lucrat peste trei deceniiîntr-o bibliotecă, am devenit eu însămi un fel de maşină de

citit. Ori maşinărie romantică. Tot aia.Cine nu a visat măcar o dată în viaţă să stea în preajmavetrei fierbinţi, cu o cană de vin fiert, cu nuci sau alune orimăcar pop corn şi vreo câţiva prieteni care pun literatura lacale, mai ales într-o seară de iarnă, cu vifor şuierând şi omătduium, troienind casele. Discuţiile de acest fel, la gura sobei,au ceva magic, fabulos, reînvie şi aţâţă spiritele, încingatmosfera, uneori iscând polemici amicale. Dar vatra/cuptorulmai poate însemna ceva: e locul ideal pentru citit, pentrumeditat într-o dulce toropeală oblomovistă. Şi e, în special, un20loc de visare, de reverie la relanti, cu motoarele torcândmonoton şi ochii miciţi de căldură.Dar vatra poate constitui doar pretextul pentru aceleefervescente prietenii creatoare care s-au sudat de-a lungulvremii în jurul unei cărţi, al unei publicaţii ori în jurul unornume din istoria literaturii. Nicolae Băciuţ doreşte prin aceastăcarte să menţină spiritul de prietenie urzit în jurul cărţilor devaloare şi al autorilor acestor cărţi. Pentru el, spiritul deprietenie şi de boemă literară este viu şi întreţinut cureligiozitate. Graţie acestuia, lecturile pe marginea unor lucrăriliterare au devenit carte. Cultură adică. Adică, un uriaş “jurnalde lectură” la gura “Vetrei vechi”. O carte cu prieteni.“Această carte – spune autorul - e o evaluare subiectivăa unui fenomen literar de „proximitate”, e o uşă deschisă unorcărţi şi autori dintr-un spaţiu care, din punct de vedereeditorial, era aproape vid cu nicio jumătate de secol în urmă.Este, dacă vreţi, un exerciţiu de esenţă maioresciană,un fel de „scrieţi, băieţi, numai scrieţi… Poate e maiconfortabil să se scrie despre autori canonizaţi. Dar nici pesteceilalţi nu se poate trece cu vederea”.Maşina de citit în contrapunere cu maşina de scrispermite aleşilor intrarea în universul fermecător al lecturii şi nelasă a ne înfrupta din bunătăţile spirituale pregătite cu grijă şidăruire de autori.Prin volumul de faţă, autorul semnalează apariţiileeditoriale de ultim moment, invitându-ne în lumea cărţii. Câtpoate fi de util pentru noi să citim cu ochii altuia?Cartea e o pregustare a bunătăţilor promiţătoareexistente între coperte atrăgătoare. E o incitare, o provocarebenignă de a părăsi prejudecata încetăţenită că în provincie/comună/sat/oraş nu pot răsări flori nemuritoare. Dimpotrivă,imortelele pot fi văzute pretutindeni, de la câmpie la piscuri demunte. Depinde doar de mâna care le culege pentru a alcătui unbuchet superb care să-ţi împodobească odaia.21Între autor şi lector de obicei se creează o legăturătainică de afectivitate, de intimitate. Adeseori, cititorul cuintuiţia lui, poate pătrunde în spaţiul lăuntric al autorului, sepoate instala acolo provizoriu şi chiar prelua virtual,

conducerea. De vreme ce cartea e lansată, autorul nu mai estăpânul ei absolut. O parte din el trece în seama cititorilor. Eidecid de fapt soarta cărţii. Autorul nu mai are putere de decizie.El şi-a spus cuvântul deja.Un feed-back autentic, poate da temperatura legăturiidintre cei doi. Cartea e doar obiectul care-i leagă şi asupracăruia se proiectează propriile convingeri ale cititorilor. Ei potaccepta ori respinge demersul auctorial. Autor-cititor potdeveni intimi, tocmai prin actul creaţiei care stă la mijloc şiîmprumută, când unul, când altuia, câte ceva din propriile trăirişi concepţii. E ca atunci când te legi afectiv de cineva, după cel-ai visat. Visul apropie. Şi Cuvântul scris apropie până laidentificare. Lumea cărţilor e un tărâm mirific unde doar ceialeşi au acces cu adevărat, dacă găsesc cheia potrivită depătruns în Ţara Minunilor. Ţară pe care o poţi, ca şi cititor, luaîn stăpânire.Nicolae Băciuţ este un om generos care pofteşte lamasa lui pe toţi trecătorii flămânzi şi însetaţi rătăciţi pe acolo.El nu se poate înfrupta singur din bucate. Ne invită să gustămşi noi, chiar pe săturate. La ospăţul cuvintelor, suntem astfelprivilegiaţi pentru că, deja avem pe cineva care orânduieştemasa şi tacâmurile. Noi nu trebuie decât să şedem şi sădeschidem ochii şi gura. Ceea ce poate urma e mai mult decât ocină, e un ospăţ sacru.„Maşina de citit” – frumoasă metaforă, care sugereazănu numai gestul autorului, dar şi pe cel al nostru şi nu în sensulrobotizării acţiunilor, ci, al receptării mesajului şi al înţelegeriirostului. Echivalent cu acela al morii care macină vânt, sautoacă apa mărunt, dar produc energie. Energia, ai căreibeneficiari suntem tot noi.22Nicolae Băciuţ îşi începe seria acestor semnale cu ofamilie de scriitori: Felicia Emilia Albu şi Iosif Albu, un„cuplu” emblematic „care nu doar că rezistă, dar care recurgeşi la forme de manifestare poetică inedită. Ei vor să-şi salvezedestinul literar în aceeaşi „barcă”, o carte („Geamătulfrunzei”) care cuprinde, pe de o parte, versuri semnate deEmilia Albu, iar pe de altă parte, versuri realizate „în doi”(„Rangay”) de Emilia şi Iosif Albu”.Ei fac – ne asigură Nicolae Băciuţ – „un experiment şio demonstraţie a căutării armoniei şi în viaţă şi în poezie. Mizaeste totală – şi câştig literar şi familial! Se pare că cei doi auales poemele… norocoase.”Continuându-şi periplul prin sufletul cuvintelor,Nicolae Băciuţ face referire la volumul Feliciei Emilia Albu„Îmbrăţişând lumina” – o carte care „mai învinge o boală,aceea a cuvântului care se rosteşte şi se rostuieşte”, cumsugerează Valentin Marica în prefaţa volumului – cu trimiterela blagianul vers: “Frate, o boală 絜vinsă ţi se pare oricecarte”, din poemul „Încheiere”.

Nicolae Băciuţ semnalează cu multă căldură acestvolum al distinsei profesoare, precizând:„După ani buni de elogiu adus literaturii, în registreledidacticii orelor de limba şi literatura română, Felicia EmiliaAlbu îşi schimbă locul de spectator cu cel de actor, propunândpropriile căutări lirice, venind în teritoriul poeziei târziu, dupăce şi-a ars trăiri poetice din „hronicul şi cântecul vârstelor”,fără curajul de a le găsi tiparele proprii în care să le modeleze.Nemaicontând ora debutului, Felicia Emilia Albu trecepeste zări şi etape poetice cu dezinvoltură, făcând loc, tematicşi stilistic, unor registre aparţinând tuturor vârstelor poezieiromâneşti, dincolo de orice prejudecată, important părând a finu cum, ci ce spune.Mai bine mai târziu decât niciodată, autoarea deschideporţile literaturii nu din orgoliu nemăsurat, ci din firescul23sentiment al nevoii de comunicare/restituire a unui anotimp, înteritoriul căruia, cu cuvintele lui Hölderlin, autoarea aîncercat să locuiască poetic lumea aceasta.”„La rădăcina zborului” – următorul semnal o aduce înlumină pe Vanda Ani „o apariţie insolită în peisajultârnăvenean, fiind produsul unei stări de spirit benefică pentruelanurile şi aspiraţiile creatoare de aici”. După o succintăprezentare a debutului acesteia „fără surle şi tobe”, NicolaeBăciuţ conchide:„Câtă biografie, atâta poezie pare a fi devizadiscursului în lirica feminină, deviză pe care şi-o asumă şiVanda Ani, fără ostentaţie şi fără accente grave. În căutareaidentităţii, a vocii poetice proprii, Vanda Ani recurge la unarsenal divers: când lapidară, când anecdotică, dilematică saudeclarativă, când reflexivă, când sentenţioasă, poate face oradiografie a condiţiei femeii.Nu „viaţa ca o pradă” ci „erosul ca o pradă”declanşează stări şi sentimente, devenirea „întru fiinţă”.Vanda Ani crede în poezie şi această credinţă i-ar putea aduce,cândva, poezia pe care o aşteaptă.”Meritul incontestabil al acestor tablete literare cu rol desemnal editorial este că autorul lor reuşeşte cât se poate desuccint, şi mai ales sintetic, să surprindă, “acel ceva plăpând,înaripat şi sacru” din recuzita sufletească a fiecărui autor.În sintonie cu gustul şi cu nevoia de timp material şispiritual a cititorului, Nicolae Băciuţ a găsit formula ideală deprezentare a autorilor şi a cărţilor lor, fără a apela prea mult laarsenalul critic pe care-l lasă la dispoziţia celor ce-şi fac(scriitori sau nu), din critica literară, un titlu de glorie.Despre Antologia “Veşnicia secundei”, autorul sepronunţă de asemenea, în chip sintetic, mulţumindu-se săprezinte cenaclul sighişorean la aniversarea unui sfert de veacde existenţă şi la permanenţa acestuia în viaţa cetăţii:24

„Un cenaclu e o stare de spirit, o stare de solidaritate.Aproape că pare de neimaginat viaţa literară fără existenţaacestei formule de dialog, de cunoaştere şi recunoaştere.Sighişoara a avut parte din când în când de manifestăriliterare exponenţiale la ceea ce înseamnă viaţa de cenaclu.Rămân memorabile întâlnirile cenacliştilor din Sighişoara cuscriitori tineri şi mai puţin tineri din întreaga ţară, puse tot subsemnul cenaclului.Ca şi din Şcoala de literatură, binecunoscuta şcoalăproletcultistă, şi din cenaclu vor ieşi tot atâţia scriitori câţi auintrat. Un cenaclu nu salvează lipsa de talent, dar potenţeazăenergiile creatoare autentice, le dă acestora posibilitatea să semanifeste în toată puterea cuvântului.25 de ani de cenaclu, cum sunt şi cei pe care-i împlineşteCenaclul sighişorean « N.D.Cocea », (« Anotimpuri »),înseamnă un segment important de istorie literară locală, cuaspiraţii şi împliniri, cu orizonturi de aşteptare ale regăsirii înteritoriul literaturii. O antologie dintr-o istorie de 25 de ani aCenaclului « N.D.Cocea » va fi oricum o sinteză parţială aunei activităţi de mare diversitate şi complexitate. Sunt însăaici şi autori, texte, pe care niciun istoric literar care serespectă nu le poate ignora.Antologia pe care Cenaclul literar « N.D.Cocea » opropune iubitorilor de poezie este, deopotrivă, un gest dereverenţă şi faţă de cei care au trecut în lumea umbrelor, foşticenaclişti care rămân însă prietenii noştri literari, dar şi ungest de încurajare pentru cei care mai cred în literatură, învirtuţile ei de a salva suflete ».Că membri ori foşti membri ai acestui cenaclu auhotărât să puncteze trecerea unui sfert de veac de creaţieîmpreunăeste un lucru onorant pe care autorul « Maşinii decitit » îl evidenţiază cu generozitate :“La ceas aniversar, Cenaclul “N. D. Cocea /Anotimpuri” a publicat o antologie de versuri, “Veşnicia25secundei”, carte apărută sub egida Bibliotecii Municipale“Zaharia Boiu”. Sunt incluşi în această antologie 19 autori, cugrupaje ilustrative pentru creaţia fiecăruia în parte. Suntautori de calibre diferite, din generaţii diferite, iar în câtevacazuri sunt publicate texte postume. Antologia este un act deidentitate literară, unul care dă măsura valorii mişcăriicenacliste din Sighişoara, măcar în parte, ştiut fiind că aici, edrept, cu intermitenţe, se manifestă şi alte cenacluri, există şialţi scriitori, unii dintre ei nume deja de notorietate, de laAndrei Zanca la Marius Iosif, autori formaţi şi ei în mediulprielnic al unui cenaclu, “Echinox”, în timpul studenţieiclujene.Îmbucurător este, până la urmă, că activitateaCenaclului “N. D. Cocea / Anotimpuri” nu şi-a pierdutsperanţa, încrederea în această formulă a dialogului literar şi

a prieteniei literare, în ultimă instanţă. Apoi, un cenaclurămâne şi un bun promotor al literaturii, întreţine flacăracreaţiei, dar asigură şi atmosfera prin care să nu existe, vorbacronicarului, “alta mai frumoasă şi mai cu folos zăbavă decâtcetitul cărţilor”.Ioan Astalus – nume cunoscut târgumureşenilor, prinvolumul “Noranda”, face mărturia unui destin asumat, “într-omare diversitate a elanurilor creatoare. Pentru că Ioan Astăluşscrie, pictează, sculptează, mereu în căutarea celei maipotrivite formule pentru a se exprima pe sine”.Nicolae Băciuţ evidenţiază vocaţia discursului epic alautorului. “Există o simplitate a discursului epic, o siguranţă afrazei, care are ritm, cursivitate. Un punct forte al cărţii este şidialogul, într-o derulare cinematografică a acţiunii.Construcţia epică este una de intersectare a planurilorreale cu cele ficţionale, a timpului narativ prezent cu cel alrememorării. Personajele se raportează mereu la evenimentedin trecut, care nu doar că le-au schimbat traiectoria destinului,dar îi urmăresc obsesiv în tot ce vor să întreprindă.”26Aprecierile despre volum sunt verificate şi întărite şi înprezentarea volumului “Ticăloşii” – al aceluiaşi Ioan Astalus,carte provocatoare prin însăşi titlul ei. ”Şase cărţi publicatepână acum, între care trei romane şi un volum de versuri, facdovada unui angajament literar susţinut, dincolo de discreţiaautorului, care are “vizibilitate” mai mult prin performanţecreatoare... extreme, de la sculpturi în boabe de orez, la poemecelebre scrise pe beţe de chibrite. Nimic nu este nepotrivitpentru acest om care a spiritualizat de mult orice graniţă acreaţiei.Noua carte a lui Ioan Astalus este una ieşită din canon.Una care sfidează timpurile istoriei literare, fiind detaşată deorice preocupări de tehnici literare “la zi”. Prioritar pentruscriitor este subiectul, pe care nu şi l-a putut refuza şi nici rata.E un subiect fierbinte, o recuperare a unor teme care ţin şi dedevenirea noastră, ca neam, în spaţiul transilvan. Până laurmă, dincolo de inserturile sociale, cartea lui Ioan Astaluseste un roman istoric, chiar dacă nu în accepţiuneaconsacrată. Unul bine localizat în timp şi în spaţiu, cupersonaje, aş vrea să cred reale sau având ca matrice destinereale, dintr-o istorie locală foarte bine cunoscută autorului,dintr-un secol al marilor încrâncenări. Şi încercări! Dar alecăror conexiuni şi determinări coboară până spre secolele deînceput ale mileniului întâi.”Nicolae Băciuţ susţine că există suficiente temeiuripentru a-l situa pe Ioan Astalus, prin „Ticăloşii”, în linia unorbinecunoscuţi prozatori ardeleni, de la Ion Slavici la LiviuRebreanu, de la Ion Agârbiceanu la Ion Lăncrănjan. Cu noteparticulare, distincte, însă, şi păstrând proporţiile.Horia Avram semnalat de Nicolae Băciuţ cu volumul

„Căinţa” – conferă pondere maximă grupajului de texte deprezentare pentru că este:„O carte de versuri ieşită din tipare, prin ataşarea unortexte publicistice, consubstanţiale însă universului său poetic:27două interviuri, cu Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, şicu pictorul Sorin Dumitrescu, precum şi un comentariu al luiValeriu Anania, Despre transfigurarea trupului trupesc. Delocîntâmplătoare, textele care vin în prelungirea poeziei lui HoriaAvram vor să mărturisească o opţiune existenţială a autorului,o clarificare a unui sens religios asumat, un exerciţiu iniţiatic.Întrebându-l pe Preasfinţitul Andrei despre sensul existenţeicelor botezaţi întru ortodoxie, Horia Avram îl citează pe PetreŢuţea, care afirma că „o existenţă cu mai multe sensuri nu aravea niciun sens”. Poetul vrea să dea un sens ferm existenţeisale, iar opţiunea sa este una care decurge din răspunsulînaltului prelat albaiulian: „Existenţa fără preocupareareligioasă nu ar avea absolut niciun sens” şi „Eu exist pepământ să-L cunosc pe Dumnezeu, să-L iubesc, să-L slujesc şiaşa să mă mântuiesc” (p.65). Iar Horia Avram caută aceastământuire, prin credinţă şi prin poezie. Iată o Obsesie (a sa)rimată: „din izmă creaţă/ un înger alb/ am în gând// din lujersfânt/ dreg un gând/ pe pământ”. „Sintagma poet ateu este unscandal”, spune Sorin Dumitrescu în interviul său ( p.72). Iarpoetul, în Ideare, e şi el cât se poate de tranşant: „cautnemurirea/ spunând/ CER”.Chiar şi atât ar fi suficient pentru incitarea la lectură, darNicolae Băciuţ spune despre autorul care este posesorul (oriurmaşul?) unor nume sfinte ale istoriei noastre zbuciumate:Horia şi Avram:„Horia Avram este preocupat de trăirea religioasă, darcaută, cum ar spune Sorin Dumitrescu, să facă joncţiunea întrecult şi cultură. Prin poezia sa din Căinţa, Horia Avramîncearcă, pe urmele lui Valeriu Anania, „transfigurareatrupului trupesc în trup duhovnicesc”. Este aceasta şi oprofesiune de credinţă a poetului, cel care spune: „prea multepăcate/ - mi-a spus un nebun / se împlineşte apocalipsa / - erauvorbele credinciosului/ fantasmagorii/ - strig eu răspicat/ fărăsă cercetez/ dacă nu cumva/ cu interlocutorii/ devenisem poet”28(Reflexie falsă) şi care are o Justificare fără echivoc: „inimamea e timpul/ credinţa-n legământ/ ca şi steaua care ar vrea/ oviaţă pe pământ// dar iubirea fără stele/ ar fi doar lumină-numbre// stelelor/ iertaţi-mi deci/ trăirea în Prezent. (...)Dincolo de sensurile religioase, poezia lui Horia Avrampropune o perspectivă profund umană, nefiindu-i străin nimicdin ceea ce e omenesc. Poetul rămâne atent la tot şi la toate,sensibil la imagini care par multora desuete, dar care nu şi-aupierdut încărcătura pentru cei în stare să vadă dincolo desuprafaţa trăirii: „Plouă/ petalele florilor / împovărate/ apasă

asupra muritorilor/ şi-i face să urle/ tare/ încât de atât infern/uită/ a auzi/ propriul lor sunet”.Sunetul poeziei lui Horia Avram din Căinţa sa merită a fiascultat. El vine din adâncul fiinţei şi aşteaptă să reverberezepână în adâncul fiinţei acelora care-i care-i pot percepesensurile.”Nici în volumul „Isoane”, Horia Avram nu se dezminteca şi purtător de mesaj religios, de data aceasta, „Horia Avramşi-a propus să ajungă la credinţă şi prin cultură religioasă,prin cunoaşterea literaturii religioase, a cărţilor fundamentaleale sfinţilor părinţi. Acesta era felul lui de a „respira” aerulpur al credinţei. Nu întâmplător cartea s-a numit, într-o etapăa elaborării ei, nichitastănescian, Respirări.” „Isoanele” salesunt rezonanţa unor căutări, deopotrivă exerciţii de admiraţieşi (re)descoperire de sine.”Şi Iftinia Avram oferă cadrul generos al etnopedagogieiîn volumul „Etnopedagogie aplicată”:„Fără a ignora tradiţia, ba dimpotrivă potenţând-o,Iftinia Avram valorifică o moştenire impresionantă,etnofolclorul, pentru a configura noi dimensiuni pedagogiei.Aceasta fără a intra în contradicţie sau concurenţă cu ofertainformatică, cu mijloacele electronice de informare şicomunicare, care sunt maladiile benigne ale postmodernităţii.”29Câteva precizări necesare cu caracter personal faceNicolae Băciuţ despre „O istorie a literaturii românecontemporane în interviuri” – o carte de o factură aparte, aşacum mărturiseşte autorul ei.Nicolae Băciuţ semnalează de asemenea şi„Monografia-album a protopopiatului Reghin”, întocmită deTeodor Beldean.„O astfel de lucrare, mai ales atunci când ea esteriguros concepută şi temeinic abordată, devine automatdocument, instrument de lucru pentru oricine este interesat dedimensiunea ortodoxiei româneşti.Monografia – album a Protopopiatului Reghin adunădate despre bisericile dintr-un areal supus la atâtea provocărişi injustiţii în decursul istoriei, încât poate fi privită ca unmiracol moştenirea care a fost, totuşi, lăsată, biserici de lemn,în primul rând, obiecte de cult, icoane, carte bisericeascăveche, valori de patrimoniu inestimabile, pe care suntemobligaţi să le lăsăm, la rândul nostru, moştenire în condiţii maibune decât au putut ele să ne fie lăsate nouă.”Florin Bengean este prezent în aceste succinte note delectură cu o evaluare monografică a cărturarului dedean VasileNetea. „Aceasta – spune Nicolae Băciuţ -“nu doar dintr-onevoie a restituirilor şi evaluărilor, ci şi dintr-un imboldrecuperator, Vasile Netea, manifestându-se risipitor cu sine înspaţii largi istorice, culturale, fiind şi cercetător scrupulos darşi animator plin de energie şi patos, cu o retorică mereu

persuasivă, pusă mai ales în slujba idealurilor naţionalemajore.La aproape un deceniu şi jumătate de la moartea sa,cel care şi-a asumat un prim demers monografic temerar estetot un ardelean, tânărul preot Florin Bengean, legat de VasileNetea şi prin apartenenţa la acelaşi spaţiu geografic şispiritual, Deda.”30Din seria acestor prezentări nu putea lipsi Sorina Bloj,care, spune Nicolae Băciuţ „vine în poezie din cântec. Dinmuzica interioară a sufletului său. Încet, încet, poezia şicântecul au devenit inseparabile.Poezia sa vine din singurătate şi iubire, ca apoi acesteasă devina acelaşi trup. Vine din lacrimă şi bucurie. Ca acesteasă devină o singură fiinţă, ochi care râde, ochi care plânge.Poezia sa vine din trăire – din inimă, ca acestea sădevină inseparabile. Dar poeta are o inimă mai mare decâttrupul, cum ar spune Nichita Stănescu.Neliniştea ciutei, cartea pe care o oferă acum SorinaBloj celor care mai cred în mântuire prin poezie, este ea însăşispovedanie, vindecare de toate neliniştile.”Numai lutul ce sunt/mă mai doare”, spune în poemul Pregătită de uitare. E oconfesiune aproape agresivă prin sinceritate. Cartea sa e unadirect feminină, categoric apărătoare a condiţiei feminine,până la a ajunge, în final, în registrul fabulei, să acuze direct:“Adam e vinovat”.Şi Daniela Cecilia Bogdan are un loc particular înaceastă prezentare generoasă a prietenilor cărţii.“Pentru Daniela Cecilia Bogdan poezia e confesiune şiiniţiere. E un exerciţiu continuu al descoperirii poeziei prinbiografie şi a biografiei prin poezie.Runele albastre sunt semnele unui început de destinpoetic, pus în ecuaţie de ambiţie şi entuziasm.Autoarea nu caută răspunsuri, ea pune întrebări.Retorica ei este neostentativă, modernitatea venind dinsimplitate.Între pierderea şi recuperarea erosului (paradisului)pierdut, poezia Danielei Cecilia Bogdan este şi (auto) terapie.”Realul devenit istorie este abordat tot de DanielaCecilia Bogdan în volumul “Când rănile-nfloresc” – undocument autentic, încă o filă la dosarul celui de-al doilearăzboi mondial, aşa cum îl prezintă Nicolae Băciuţ.31“E o privire înapoi, fără resentimente, într-un exerciţiudeopotrivă evocator şi recuperator. E o restituire a unei micipărţi „din încercările şi mărturisirile unui om, spune autoareacărţii într-un fel de argument, Istorie scrisă cu istorie, care aluptat în al doilea război mondial, care a mers până la capăt,până acolo unde osteneala şi lupta cea bună l-au aşezat pecalea spre „mântuire” (p.5). Cartea e scrisă şi dintr-un

sentiment al responsabilităţii faţă de trecut, faţă de niştemărturii care nu trebuie lăsate să se îngroape în uitare.”Aceeaşi autoare este prezentă în această inedităantologie a notelor de lectură, cu încă două cărţi: “La un pasde viaţă” – în care Daniela Cecilia Bogdan – atestă o vocaţielirică certă, una dintre cele mai interesante poete afirmate înultima perioadă, cum spune Nicolae Băciuţ: “Ea face parte dinprimul val poetic mureşean al mileniului al III-lea, constituit,paradoxal, nu din tineri autori, ci din autori aflaţi în plinămaturitate. Iar acest „val poetic” este preponderent feminin,din el făcând parte Silvia Obreja, Sorina Bloj, VioricaFeierdan, Vanda Ani, Lolita Dobroiu-Chirileu, Ana MunteanuDrăghici, Irisz Menyei-Chiorean, Zina Cengher, Cornelia Toşaşi lista poate continua, autoare care şi-au asumat o condiţie şiun destin literar fără prea multe „antecedente” în acest sens.Distincţia acestui fenomen o dă şi statutul socio-profesional,marea majoritate a acestor poete nefiind de formaţieumanistă.”O altă carte semnalată a aceleiaşi poete este Piatravinovatului: “Poemele acestei cărţi sunt mai degrabă epifanii,revelaţii ale unor stări pe care poeta le încarcă mereu desacralitate. Sunt aşteptări pe care autoarea nu şi le poaterefuza”.Laura Bogdan aduce în Maşina de citit romanul“Poveşti unui copil nenăscut”:„O construcţie narativăîndrăzneaţă, un „dialog” în care, cu puţine excepţii, doar unulsingur vorbeşte, Dada (personaj - narator omniscient), iar32celălalt, copilul nenăscut, „ascultă” pe mama sa, care-ipromite să afle totul despre ea, într-o complicitate tacită: „Înea, copilul mişcă tot mai mult. O loveşte. Când vorbeşte, oînsoţeşte pe drumurile sinuoase ale memoriei”.Pe de altă parte, mai e şi dialogul cu sine, într-otrecere fără bariere de la eul narator la cel impersonal, neutru,asistent la spectacolul vieţii”.Maria Bogdan, nume nou în literatura mureşeană, înromanul său, Marea şi cele trei iubiri aduce un amestec derealitate şi ficţiune, după un scenariu cu virtuţicinematografice. „După cum sugerează şi titlul, cartea este un„roman de dragoste”, iubirile şi dezamăgirile, pasiunile şirenunţările succedându-se ca într-o telenovelă, cu suspansuri,cu morţi neaşteptate, cu iubiri pătimaşe.”Jurământul, soldatul şi trandafirii galbeni, recentulroman al Mariei Bogdan, demonstrează fără dubiu, - spuneNicolae Băciuţ - că autoarea are vocaţie de prozator, căstăpâneşte multe din tainele genului, că nu are niciun fel decomplexe din cauza condiţiei ei.”În paleta de reprezentanţi ai fiecărui gen şi specieliterară, Nicolae Băciuţ a rezervat un loc important şi criticii,prin semnalarea lui Iulian Boldea, “echinoxistul care a

“acostat” de ani buni la revista târgumureşeană “Vatra”,autor al mai multor volume de critică literară (Metamorfozeletextului, 1996, Faţa şi reversal textului. I.L.Caragiale şi MateiuCaragiale, 1998, Dimensiuni critice, 1998, Timp şitemporalitate în opera lui Eminescu, 2000, Ana Blandiana,2000, Simbolism, modernism, tradiţionalism, avangardă, 2002,Poezia clasică şi poezia romantică, 2002, Scriitori românicontemporani, 2002, Poezia neomodernistă, 2005, Vârstelecriticii, 2005, Istoria didactică a poeziei româneşti, 2005,),propune la bursa criticii o lucrare referenţială pentrupostmodernismul autohton: “Poeţi români postmoderni”.33Despre volumul mai sus amintit, Nicolae Băciuţ afirmă:“Dacă e să cântărim această contribuţie a criticului IulianBoldea, putem afirma fără echivoc că acesta se apropie încetde configurarea unei ţinte spre care se îndreaptă orice criticresponsabil, care se respectă: o istorie a literaturii românecontemporane”.Dinuca Burian aduce în “Maşina de citit” volumul:“Sărmaşu, File de monografie” localitate de care NicolaeBăciuţ este legat cu fire freatice pentru că, spune el:« Sărmaşul îmi aminteşte foarte mult de locurile mele natale, olocalitate de câmpie, dar desfăşurându-şi relieful în armoniilespaţiului mioritic.Printr-un joc al întâmplării, „marginea mea de oraş” adevenit oraş, aş vrea să spun peste noapte, dar nu noaptea i-aadus acest statut, ci acel licăr de lumină, de curaj, deîndrăzneală, de a aspira la mai mult. »Şi adaugă în încheiere: „Această Monografie e omărturie a unui timp. E un act de identitate. Care va aveamereu pagini deschise pentru cei care vor să scrie istorie. Darşi să facă istorie!”Şi Irisz Menyei Chiorean, „Hoţul de vise” – faceobiectul prezentării autorului: “Lirica ei este a unei vârste deabiaieşită din adolescenţă, dar continuată în aceeaşi stare aelanurilor eroticii, cel puţin aparent, inocente. Erosul îşiconsumă energiile epistolar, ficţional, textele au caracter“privat”, fără intenţii de finalitate estetică. Transformând încarte “setul de scrisori de dragoste” din tinereţe, singura“abdicare” de la acurateţea iniţială a textelor a fost unaformală, de reaşezare în pagină a registrului “epic”. Aceeaşiautoare este prezentă şi cu volumul de versuri “Să prinzi unvis” : „După trei cărţi de poezie „pentru oameni mari”, prin„Să prinzi un vis” Irisz Menyei Chiorean intră în rezonanţă cu„anotimpul copilăriei”, care nu e deloc un cuib de cuc.34Didactică fără ostentaţie, metaforică fără excese încartea sa, autoarea a mai trecut un examen: copilăria visului,visul copilăriei”.Lolita Dobrobiu Chirileu – este un alt nume semnalat de

Nicolae Băciuţ. ”Universul satului natal se regăseşte înuniversul poeziei Lolitei Dobroiu, în toată puterea nostalgiei şia dorului faţă de părinţi: “Mi-au fost pierit părinţii mei, /Acum sunt regi peste natură,/ De-atâta dor peste măsură / Mis-au topit şi fulgii lacrimei.// Văd ochi şi trup lucind înlumânare/ Se vor întoarce poate prin lujere de maci. / De-atâtador mai poţi să taci,/ Să nu priveşti la stele căzătoare ?// Măalintau... Azi ce departe sunt.../ Nu pot măcar pe mână să-isărut/ În vis mi-au apărut năluci de lut,/ În palmă am luciri depăr cărunt » : spune poeta în Dor de părinţi. (...) Rostireapoetică a Lolitei Dobroiu – Chirileu stă sub semnulconfesiunii, al sincerităţii, al speranţei, al iubirii. Iată atributecare pot deschide porţile poeziei, care fac din poezia acesteicărţi o poartă. Care merită să fie deschisă.”Un alt nume este George Constantin, a cărui carte e,„din perspectivă autoreferenţială, o „organizare de tip arhivăa trecutului” şi „are meritul de a pune în evidenţă momentelecele mai importante şi, plecând de la ele, reconstituirea imaginiireale, filmul în ansamblul său”. Filmul unei existenţe.”„Cugetări şi incitări benefice” – cartea Floricăi Z.Costea, îl incită la rândul ei, pe autorul Maşinii de citit, săspună: „Florica Z. Costea rămâne şi prin această carte a sa oluptătoare. Rămâne un personaj care dă lumii intelectuale aprovinciei culoare, strălucire. O pildă. Un cărturar onest careştie să echilibreze balanţa unei afirmaţii celebre, „Câtă viaţă,atâta literatură”, atunci când o raportează la propriabiografie, la propriul destin. Un destin care nu desparte nicioclipă viaţa de credinţă. Cugetări şi incitări benefice, ca să fiuîn tonul cărţii, confirmă cu prisosinţă dictonul latin „Dubito35ergo cogito, cogito ergo sum" („Mă îndoiesc, deci cuget,cuget, deci exist”).”Mariana Cristescu (“Conversaţie de seară”), după cumafirmă Nicolae Băciuţ - “este un scriitor fără generaţie, e unalergător de cursă lungă care are încă mult suflu la finiş, înaşa fel încât să se numere printre învingători. Oricum, înpeisajul literar mureşean, Mariana Cristescu e singulară, nuseamănă cu nimeni, a ştiut să-şi gestioneze solitudinea şiincertitudinile, bucuriile şi amărăciunile.”De asemenea, volumul Parfum de roşcove (EdituraNico). „E o altfel de conversaţie, în primul rând cu sine însăşişi dintr-o altă perspectivă, cea în căutarea unui timp nuneapărat pierdut, (Proust e invocat încă din primele pagini, iarreferinţele livreşti sunt frecvente) cât recuperat însemnificaţiile sale care s-au potenţat în timp. E o întoarcere lamomente de biografie voit evanescentă, în care confesivul serecompune epic până la neutral.”Şi tot Mariana Cristescu oferă volumul „Editori@le”despre care autorul spune: „Nu în ultimul rând, prineditorialele sale, autoarea reabilitează patriotismul

gazetarului, cel care nu poate ignora valorile naţionale, numaide dragul de a da bine în ochii unora. Tema prioritară oconstituie românii din afara graniţelor, cu toate problemelelor. Pentru care e avocat şi ambasador”.Petre Curticăpean este semnalat cu două noi apariţii:„Miresme târzii” şi „Coloanele câmpiei”.Şi volumul colectiv „Ofrande inocente” este luat înseamă de autor, care îi dedică o prezentare generoasă.Tânărul Darie Ducan debutant la 15 ani, devansându-şivârsta şi scriind cu „maturitate şi gravitate, anticipând temelealtor timpuri care o să vină. Scrie cu frenezie în tipare clasice,asumându-şi matrici în care elanurile sale poetice să-şigăsească propriul timbru”. El devine, la 16 ani, „Un cazneobişnuit în viaţa literară – la 16 ani el are deja tipărite patru36cărţi de poezie – Funingine pe rană, Ed. Tipomur, 2003, Zeiide carton, Ed. Tipomur, 2004, Trilogia lapidară, Ed. Ansid,2005, şi Acordorul de tărgi, Ed. Ansid, 2005, şi în sertarelesale se mai află în aşteptare şi alte manuscrise, nu doar depoezie, dacă e să îl credem pe tânărul autor, altfel foartereţinut în a vorbi despre ceea ce are în lucru.”În schimb, Răzvan Ducan, poet şi publicist “mai treceîn contul său „o carte care trebuia făcută, o carte care trebuiasă apară”.“Mulţumesc albastru, Editura Nico, 2006, Colecţia„Poeţii oraşului”, e un jurnal liric al uimirii că timpul nu s-aoprit în loc pentru el, că a reuşit să depăşească o situaţielimită, este o mărturie cutremurătoare despre redescoperireasinelui”.Tot domnia sa este purtătorul unui “Patrafir pestecuvinte”. ”Indiscutabil, până acum, Răzvan Ducan este celmai important produs cultural al Târnăveniului din întreaga saistorie, unul dintre acei care a rămas aici, de veghe la flacăraculturii şi artei. E suficient să i se “contabilizeze” cărţile saleşi faptele sale culturale doar din ultimul deceniu şi până şicârcotaşii ar trebui să roşească de ruşinea ingratitudinii şi aînjurăturilor cu care l-au “răsplătit” adesea, din interese caren-au nimic în comun cu cultura”. Aşa îl prezintă Nicola Băciuţ.Şi mai adaugă: “Cărţile sale se aşează una după alta latemelia memoriei Târnăveniului. Iar cărţile sale sunt şi poezieşi istorie. Sunt şi iubire şi admiraţie.“Patrafir peste cuvinte” este încă o spovedanie aautorului. “Păcatele” sale sunt gesturi de reverenţă faţă deoameni şi cărţi cu care s-a intersectat biografia sa.“Patrafir peste cuvinte” este încă o carte cu prieteni, ocarte de citire, o carte de iubire, cum ar spune “poetulnecuvintelor”, Nichita Stănescu.”Şi tot acest prodigios om de cultură oferă o carte:„(CENACLUL LITERAR „ELENA DIN ARDEAL” -1956 –37

2006, CINCIZECI DE ANI DE EXISTENŢĂ, Editura Nico,2006) de istorie culturală locală, dar şi de istorie a prieteniei,a aspiraţiilor literare, a împlinirilor şi eşecurilor, precum şi acultivării speranţei şi încrederii în puterile miraculoase aleliteraturii.”Nicolae Băciuţ semnalează şi plecarea la cele veşnice aunei personalităţi mureşene de marcă: “Serafim Duicu a plecatpe nepusă masă dintre noi, lăsând în postumitate o operă carenu este, ca în cazul multora, un rest de operă, completărinesemnificative, ci, dimpotrivă, părţi de consistenţă aleacesteia. Pentru că Euripide – Un modern printre clasici,(Editura Tipomur, Fundaţia Culturală „Şcoala Ardeleană”,Târgu-Mureş, 1999), Ochi de veghe (Poeme. Ediţie îngrijită deValerica Duicu, Editura Tipomur, Târgu-Mureş 2005), nu suntcărţi care să tragă în jos opera lui Serafim Duicu, ci i-oînnobilează, dezvăluind un orizont de creaţie şi de trăireculturală de mare consistenţă.La acestea, Paralaxe critice (Editura NICO, 2006,ediţie îngrijită de Valerica Duicu) vine să lumineze un segmental preocupărilor de critică şi istorie literară ale lui SerafimDuicu deloc de neglijat.”Autorul o mai aduce în prim plan pe Rodica Duşa, care:“sistematizează şi sintetizează cu aplomb didactic, dar şi cuşarje eseistice un arc literar românesc de două secole, într-ofirească intersectare cu literatura universală.Ea îşi propune să scurteze drumul dintre nevoia delectură şi capacitatea de decodare a semnificaţiilor textuluiliterar.”O apariţie insolită în peisajul literar târnăvean esteViorica Feierdan care oferă în volumul “Poemele soarelui” „oproiecţie a imaginarului eului între aspiraţie şi aşteptare”.Personalitate de marcă a culturii româneşti şiambasadorul ei peste hotare, Dinu Flămând nu mai are nevoiede prezentare. „Poezie, critică literară, traduceri cu marca38Dinu Flămând circulă în diverse spaţii de cultură cu garanţiamodernităţii şi a viabilităţii. Şi fără ntermen de expirare. (...)Deşi, într-un fel în echilibru temporal: după mai bine de 17 anide publicat cărţi acasă, au urmat tot atâţia ani de scris în exil,poezia sa a rămas întotdeauna tributară neadaptării. Poetul şiaprotejat însă mereu matricea spirituală, dincolo demeridianele existenţiale, într-o tensiune a elanurilor nestăviliteşi a inhibiţiilor reprimate. Poezia lui vine dintr-o continuă“stare de asediu”, dintr-o “criză” fără de sfârşit, pentru că“nimeni nu se cunoaşte pe sine”.Despre Liviu Georgescu autorul afirmă: „(Re)apariţiesurprinzătoare pe scena poeziei româneşti, Liviu Georgescueste o recuperare/restituire a unui destin, reabilitare adiasporei optzeciste, risipitoare cu valorile sale.”Dincolo de Dumnezeu, ne poartă Ilinca German - „în

acel spaţiu care nu vrea să fie exclusiv al sacrului, dar în careiubirea îşi are sacralitatea ei.”Mariana Gorczica oferă Maşinii de citit „Versuripentru pauza mare” şi se bucură de o prezentare generoasă dinpartea lui Nicolae Băciuţ.În „Egografii” Mioara Kozak „ şi-a asumat acest riscal afinităţilor elective, fără teama erorii, optând pentruucenicie la clasici, nu la cei impuşi de instanţe critice, ci la ceiîn care s-a regăsit, dincolo de timpuri şi mode. O „călătoriespre mine însămi”, cum ar spune autoarea acestei cărţi, careşialege „însoţitori”, într-o ierarhie fără prejudecăţi, peEminescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga,Mircea Eliade, George Bacovia, Tudor Arghezi, Marin Preda,Ion Barbu, Jorge Luis Borges, Gabriel Liiceanu, OctavianPaler, Norman Manea, Nicolae Labiş, dar şi scriitori dingeografii mai apropiate: Romulus Guga, Serafim Duicu,Valentin Marica, Nicolae Băciuţ… într-un „exerciţiu de dicţiepentru păstrarea iluziilor”.39Lazăr Lădariu oferă spre lectură „Sub norii de plastic”şi „Litaniile cerului” – două titluri care, alăturate, dau un verssugestiv, prefigurând setea de absolut într-o lume cât se poatede concretă. De asemenea, el şi-a pregătit „cu seninătatemioritică” pentru „Trecerea râului” care e, indiscutabil, carteacea mai importantă a lui Lazăr Lădariu, cea care confirmătoată investiţia de speranţă făcută în poezia sa, cea careconsolidează reperele care au definit-o de la început: rigoareşi distincţie, rafinament şi profunzime, rostuire în rostire,discreţie şi echilibru, înscriindu-l astfel în linia marilor spiritepoetice ardelene, de la Lucian Blaga la Adrian Popescu, de laIon Mureşan la Valentin Marica.Lazăr Lădariu e un senior al poeziei mureşene, însensul genuin al termenului, el situându-se acolo unde poezia ecredinţă, unde credinţa e poezie”.Ioan Eugen Man a reuşit performanţa de a-şi asumademersuri la care prea puţini s-ar încumeta, dincolo de oricevârstă: „După o lucrare fundamentală, unică în felul ei, desprebisericile de lemn din judeţul Mureş, Ioan Eugen Man maipublică o lucrare, nu mai puţin importantă decât precedenta,“Târgu-Mureş, istorie urbană, de la începuturi până în anul1850”, volumul I, al doilea volum aflându-se şi el în lucru.”Nicolae Băciuţ o evocă în cuvinte tulburătoare peCezara Codruţa Marica: „Între scriitorii care vor rămânemereu tineri, Cezara Codruţa Marica ocupă un loc aparte.Pentru că ea era o sumă de talente – flautul devenea fermecatîn mâinile ei, culorile prindeau viaţă, cuvintele visate de eadeveneau lumi. Cezara era un talent înnăscut, de excepţie, cares-a manifestat precoce şi polivalent. Orice traseu şi-ar fiasumat, dacă ar fi fost să aleagă, ea ar fi făcut performanţă.Era o luptătoare, avea tenacitate şi putere extraordinară de

muncă.Scriind, ea a făcut dovada calităţilor şi capacităţilor saleartistice. Iar în scrisul ei e şi culoare şi muzică. Sensibilitatea40ei era de seismograf. Ea înregistra toate vibraţiile sufletului,muzicii, culorii. Cărţile Cezarei, tipărite cu durere şi nostalgiede scriitorul Valentin Marica, printr-un efort al întregii familii,configurate din însemnări risipite prin caiete de şcoală, nerelevă o conştiinţă de scriitor, vocaţia sa literară.”Valentin Marica beneficiază în această carte de treiprezentări pentru: „Mâini de alint” - poezie pentru copii,„Schitul numelui” – versuri, şi „Studii de istorie literară”, pecare le prezintă călduros Nicolae Băciuţ.Gina Mariş („Icoana amintirii”) - „Trecută prinpurgatoriul devenirii, Gina Mariş-Crăciun a atins pragul încare „jocul şi iubirea” sunt înţelepciune, în care iubireaînseamnă credinţă. De aici priveşte lumea. Senină, fărăîncrâncenări, împăcată mioritic cu soarta ce i-a fost hărăzită.Dar şi cu o speranţă nedisimulată, că dincolo de trecătorultrup, rămâne cenuşa sa, poezia”.Grid Modorcea – o personalitate recunoscută în lumeacriticii teatrale scrie „Dicţionarul cinematografic al literaturiiromâne” o carte fundamentală. „Ca scriitor şi cineast a tipărit40 de cărţi, ceea ce nu e o performanţă la îndemâna oricui.Mai ales când acestea înseamnă eforturi conjugate, talent,perseverenţă. Grid Modorcea a încercat o reconciliere întredouă lumi într-o aparentă competiţie – cuvântul şi imaginea.Dacă, biblic vorbind, „la început a fost cuvântul”, GridModorcea ar cuteza să spună că la început a fost imaginea,privirea surclasând limbajul în ordine ontologică.„Dicţionarul cinematografic al literaturii române nu eun demers de duzină. Ba chiar cred că, la cei 110 ani de lanaşterea cinematografiei, e o carte de pionerat, cel puţin înspaţiul imaginii şi cuvântului românesc”.Ioan Muntean, după spusa autorului, „scrie o poezie acetăţii, cu retorica sa inevitabilă. Şi nu rămâne insensibil la totceea ce se întâmplă în jurul său. Ia atitudine, propovăduieştemorala binelui, adevărului, frumosului.41În centrul universului său poetic se află propriul destin,într-o sugestie reflexivă discretă. »Emil Cătălin Neghină, - acum actor la Teatrul „RaduStanca” din Sibiu, „actor de forţă, artist plastic, muzician,profesor şi poet, ba chiar în ultimul timp jurnalist de opinie decea mai bună calitate”, cum îl califică prefaţatorul cărţii sale,recuperează în poezia sa întreg orizontul său existenţial, întrunregistru postmodernist neostentativ, în care se regăsesctonuri „vechi” şi „noui”, nostalgii şi viziuni onirice.Noua carte confirmă un poet de substanţă şi vigoare,propunând o poezie cu forţă retorică, firească „povară” a

biografiei scenice.”Vasile Netea este autorul primei antologii de interviuri,Interviuri din literatura română, apărut la Editura Junimea, în1983. Cartea este însă mai mult decât o antologie, oricum, deautori, interviurile nefiind realizate de Vasile Netea.Dumitru Orosan scrie despre „Comunicarea didactică”– subiect de larg interes – asigurând reţeta succesului.Autorul îl prezintă şi pe Ioan Pintea – preotchintelnicean, care oferă cititorilor Maşinii de citit „Micjurnal discontinuu”, despre care Nicolae Băciuţ spune:« Jurnalul lui Ioan Pintea este cuprinzător, consistent,pilduitor. Am reţinut doar o rază din acesta, cea care serevarsă protector peste Chintelnicul nostru. Pot spune însă, cuiubire şi respect, pentru ambele „tabere”, că satul meu arepreotul pe care-l merită. Şi invers.”“Philobiblon mureşean” – cartea lui DimitriePoptămaş – „e cartea unei vieţi, e recuperarea selectivă atrăirilor cele mai intense din viaţa unui cărturar cu vocaţie. Ecartea unei vieţi de om care se identifică cu viaţa uneiinstituţii, cea mai importantă instituţie a cărţii din spaţiulmureşean şi una dintre cele mai valoroase din ţară, atât prinfondul ei de carte, cât şi prin resursele sale umane.”42Cristina Sava scrie “Scenete biblice pentru copii”: “Undascăl care iese din canoanele didacticii tradiţionale, fără sătrădeze tradiţia, are o şansă în plus în a se face perceput înintenţiile sale formatoare. „Materialul” cu care lucreazăCristina Sava se modelează foarte uşor dacă arta modelării edublată de elanuri creatoare.O didactică inventivă poate da rezultate mai bune decâtuna încremenită în tipare. Nevoia de adaptare la noile durateexistenţiale e o condiţie sine qua non a unui registru modern alînvăţământului. Iar Cristina Sava e deplin conştientă cădispune de energia şi talentul celor cu vocaţie într-un domeniude responsabilitate pe termen lung”.Dumitru D. Silitră e prezent cu trei volume: „Ţărmul dela fundul mării e un „inventar” al poeziei pe care Dumitru D.Silitră a publicat-o până acum. Autorul a antologat totul. Nuare „lipsă în gestiune”, nu i-au fost furate poeme, nici nu i saudegradat, din bunul motiv că n-a publicat „marfăperisabilă”.“Dinastia clipei” este, ca orice dinastie, amestecată.Poeme antologice nu se lasă stânjenite de gratuităţi, tonul gravface casă bună cu notaţia simplă până la prozaic.Clipa cincizeci însă nu e doar o etapă, ci şi o zare, dacăe să-l „răstălmăcim” pe „poetul luminii”. Al treilea volumsemnalat se numeşte „Margini de timp”.„Dicţionarul general al literaturii române” – avându-lca autor pe academicianul Eugen Simion este şi el semnalat deMaşina de citit. „Elaborarea unei astfel de lucrări n-a fost

treabă uşoară, după cum ne mărturiseşte şi Eugen Simion înCuvântul înainte al Dicţionarului…, cei zece ani cât a duratelaborarea stând mărturie în acest sens.”Romeo Soare scrie proză scurtă cu Parfum deprovincie. Despre el, Nicolae Băciuţ spune: „În diversitatea samozaicală, Parfum de provincie, carte apărută la EdituraTIPOMUR, se structurează într-un întreg convingător, care dă43măsura talentului de povestitor al lui Romeo Soare. Cum s-arspune, în limbajul reclamelor de gen, parfumul cărţii dureazămai mult decât 24 de ore”.Tot el este semnalat cu alte două apariţii: “Sunt pentrucă vrei” şi “Orizonturi oarbe”.Maşina de citit întregistează şi un roman poliţist:“Domnişoara Andreea, alias “Domnişoara Zorro” – al MarieiTereza Socol, care semnează şi alte două cărţi: “Portret degrup” şi “Prinţesa de diamant”.Laurian Stănchescu – “e un poet cu aură, dacă e săextrapolăm metafora din titlul recentei sale cărţi, Desprindereade aură, Editura F.I.C.S. „M. Eminescu”, Bucureşti, 2005. ZoeDumitrescu Buşulenga, prefaţând cartea, dă un verdict sec:„Laurian Stănchescu nu este un poet post – modernist”, însensul că „în viziunea postmodernistă a lumii artisticecontemporane, viaţa şi expresia ei în imagini sunt concepute în«cioburi»”.Gheorghe Nicolae Şincan – prezintă două lucrăriteologice, o micro-monografie a Protopopiatului OrtodoxRomân Târgu Mureş şi o carte de spiritualitate: „Rugăciuneaatinge veşnicia”.Şi Dr. Liviu Ovidiu Ştef a alcătuit un album cutematica: „Biserici de lemn din judeţul Mureş”, semnalat înaceastă lucrare.Crtiticul Mircea Tomuş îl receptează în felul său peCaragiale: „Caragiale după caragiale” – o exegeză foartepertinentă.Ion Vasilache scrie despre Vârsta înţelepciunii într-onouă lucrare a sa, Filozofia vechilor popoare orientale, careeste joc, iubire, înţelepciune.Varujan Vosganian e semnalat cu volumul de versuri –“Portret de femeie”, care “stă sub semnul autoreferenţialităţii,confesiunii şi biograficului. Dar, şi mai mult, al erosului,dominant fiind, până la urmă, elogiul adus femeii, iubirii. O44iubire care se hrăneşte din sacralitatea sentimentului: „luminaşi dragostea mea sunt totuna”, spune autorul în Endymion, caîn Paslm de Crăciun invocaţia să fie categorică: „SfinteDumnezeule, sfinte tare, sfinte făr’ de moarte / rogu-te / fă cafemeia aceasta să rămână la fel de frumoasă / pentru ca poetuldin mine din nou să se încumete”.Şi, în sfârşit, Miljurko Vukadinovic este prezent cu

„Eu, familia mea şi Eminescu”. Despre acesta, Nicolae Băciuţspune: „scriitor sârb, născut la 7 decembrie 1953, autor a zecide volume de versuri originale şi traduceri, reprezentant alklokotrismului sârbesc al anilor ’80, s-a apropiat şi de poeziaromână, traducând autori de ieri şi de azi. Eminescu e unuldintre cei care a intrat în circuitul limbii sârbe şi datorită luiMiljurko Vukadinovic. Cu siguranţă, apropierea de Eminescua fost una a asumării totale, a operei şi biografiei poetului. Pecare încearcă să le reconstituie cu mijloacele poeziei, dândstructură şi statură poematică unor secvenţe existenţialeeminesciene.”Cred că orice adăugire e de prisos. Să ne adâncim înmăruntaiele maşinăriei de citit şi, odată pătrunşi în ea, să nelăsăm purtaţi de aripile ei, precum „Acei oameni minunaţi şimaşinăriile lor zburătoare” – după titlul filmului care a făcutvogă în anii ’60, anii acelor „Frumoşi nebuni ai marilororaşe”.3 IULIE 201045

CREAŢIE UMANĂ ŞI UMANISTICĂ DELA BISTRIŢA LA…NEW YORKNicolae Băciuţ, Ferestre fără zid, Editura Nico,2007Prin demersul săupublicistic de peste treidecenii, Nicolae Băciuţ areuşit să dărâme ziduriledintre oameni şi să laselumina să intre în voie, îninimile celor care au maimultă nevoie de lumină.„De la Bistriţa la... NewYork” – el a construit „ferestre fără zid” – superbă mtaforă! –ferestre solare, pentru că, se ştie, soarele e tămăduitor şi eltrebuie să pătrundă, să absoarbă umiditatea, să zvânte şi săînlăture mâzga, să cureţe, să asaneze locul. Se zice că unde nuajunge soarele, ajunge doctorul.Nicolae Băciuţ este un om care aduce o astfel delumină. El are vocaţia comunicării. Eu cred că el, aflat într-unloc unde nu sunt oameni cu care să intre în dialog, vorbeşte culucrurile, cu arborii, cu păsările, aşa cum Sfântul Franciscvorbea cu fiecare vieţuitoare creată de Dumezeu: cu lupul dinGubio, cu păsărelele, cu iepurii, cu şoimii, cu fiecare gândăcelsau furnicuţă, pe care îi îndemna să-i aducă laude Creatorului.Vorbea şi cu focul, cu apa, cu norii, cu vântul, pe care îi numeasurori şi fraţi, lăudându-L pe Dumnezeu că a avut bunăvoinţade a-i crea. Până şi cu surioara Moarte a vorbit în nenumăraterânduri. Se socotea înfrăţit cu toate vietăţile pământului princondiţia de fiinţă creată de Dumnezeu. În zilele noastre, în lipsa

unui concept potrivit, Sf. Francisc este numit PatronulEcologiştilor, aşa cum „plăntuţa lui” – Sfânta Clara de Assisi,46doarece avea acel har de a străbate cu privirea zidurile, a fostnumită Patroana Televiziunii.A vorbi cu oamenii, a şti să intri în dialog, a şti să teapropii, să-i câştigi şi să pătrunzi în intimitatea inimii şi aminţii lor, în asemenea măsură încât aceştia să se elibereze decomplexe şi de suspiciuni, este cu adevărat o artă. Şi NicolaeBăciuţ posedă această artă, nu doar datorită profesiei, ci unuidat al său pe care l-a cultivat cu asiduitate, l-a perfecţionat, casă ajungă la desăvârşire. El a ridicat conversaţia la înălţimeaartei. O simplă discuţie poate deveni oricând document literar,demn de o eventuală istorie a literaturii. Aşa cum a dovedit cuimpresionanta lucrare: „O istorie a literaturii românecontemporane în interviuri” – publicată în 2005 la EdituraReîntregirea, şi de curând, reeditată online la Semănătorul.Nicolae Băciuţ nu foloseşte tehnici sofisticate orischeme complicate, în realizarea interviului. El se batează înprimul rând pe intuiţie, apoi pe documentaţie solidă,amănunţită. Există şi har şi trudă în această întreprindere. Darrezultatul se întoarce la oameni, e pus în slujba lor în totalitate.Nicolae Băciuţ este, înainte de toate, un cărturar, un umanist demarcă. Cât din creaţia umană se întoarce spre umanist, aceastao va hotărî istoria literaturii române, îndeobşte. Şi de fapt, pecititori nu acest lucru îi interesează, ci, mai curând, cum sereflectă ei, în ipostaza dată, dincolo de coordonatele spaţiotemporale,Aici şi Acum, într-o operă literară.Oamenilor le plac similitudinile. Le place să seregăsească în oglinda altora, să-şi afle asemănări şi deosebiri şi,mai ales să se întrebe, ce-ar face ei, în anumite împrejurări, pecare autorul le semnalează. Le place, cu alte cuvinte, să intre înacţiune, în poveste, în legendă. Au nevoie de acest lucru pentrucă, realitatea, de cele mai multe ori, nu-i mulţumeşte. Şi atunci,împrumută elemente convenabile, din realitatea altora. E ca şicând ţi-ai însuşi un rol într-o piesă.47Nicolae Băciuţ reuşeşte în convorbirile sale cu diferitepersonalităţi o performanţă personală: se înalţă la nivelulpersonalităţii cu care intră în dialog, ori, îi ridică pe aceştia laînălţimea lui. În felul acesta se creează psihologic o egalitate,numită cu titlu generic: comuniune afectivă, spirituală. Dinacest punct pornesc întrebările, care decurg firesc, fărăpoticniri, într-o dinamică admirabilă şi un ritm susţinut, pentrucă sunt puse cu iscusinţă, cu tact, fără a leza intimitateapersoanei intervievate. Dialogul faţă către faţă este preferat,pentru că de aici se iscă acele scântei, animate de Duh, care dauvaloare, înţeles, miez şi suculenţă oricărui interviu, făcându-latractiv pentru cititori, dincolo de coordonatele biografice sauîntrebările stereotipe. Nicolae Băciuţ are un stil propriu de a

intervieva, nu merge pe cărări bătătorite şi-a creat de-a lunguldeceniilor o linie originală, bazată pe trăsăturile caracteristiceale interlocutorului. Niciun interviu nu se aseamănă cu celălalt.Din această unicitate izvorăşte şi valoarea acestora, care nu maie demult pusă la îndoială. În plus, interviul are un impact directasupra publicului, este parcurs, savurat, apreciat, pentru că esteo părticică de istorie. Şi, ca participanţi la aceeaşi Istorie, neîmpărtăşim din aceeaşi rumenă Pâine spirituală.Revenind la „Ferestre fără zid”, în micul cuvântintroductiv, intitulat: „Nevoia de publicistică”, autorul spune:“Cu aproape doi ani în urmă, mi-au fost deschise paginile“Mesagerului”. A fost un fel particular de a mă reîntoarceacasă, din când în când în când, privind prin “Ferestrele”deschise de poetul şi publicistul Emil Dreptate. A fost un modde a rămâne în dialog cu oamenii unor locuri de care nu măpot în niciun fel despărţi. Şi am avut acest sentiment aldialogului, pentru că am primit multe telefoane de la oamenipe care nu-i cunosc, dar care mi-au mărturisit că s-au regăsitîn articolele mele, că au simţit ceea ce am simţit şi eu.Nu pot să nu recunosc că m-am simţit măgulit, fericit,constatând că nu scriu/strig în pustie”.48Şi Nicolae Băciuţ îşi expune programatic dezideratele:“M-am străduit să fiu în pas cu vremea, dar şi să încerc săscriu texte care să treacă vama clipei. Să scriu articole care sănu aibă un “termen de garanţie” limitat în timp. Să nu scriulucruri în care nu cred. Chiar dacă am resimţit adeseafrustrările constrângerilor de spaţiu pe care publicistica leimpune, cu imperativul de a nu admite lungimi, de a decreta“concizii”.Cartea este închinată lui Emil Dreptate, care i-a datimpulsul de a răspunde la rubrica “Ferestre” în “Mesagerul”.În chip absolut firesc volumul de publicistică începe cuNicolae Băciuţ în calitate de intervievat iar convorbirea esteprovocată de Daniela Cecilia Bogdan, în februarie 2007.În sprijinul afirmaţiei că scrisul înseamnă destin,Nicolae Băciuţ spune: “...atunci când nu sunt la masa de scris,cel mai mult mă preocupă cum să fac să mă întorc cât mairepede la masa de scris. Pentru că sensul meu de a fi estescrisul. Cel mai în largul meu, în lumea mea, sunt la masa descris. Dar, mai în glumă, mai în serios, masa mea de lucru eţara. Scriu oriunde m-aş duce, în cele mai nonconvenţionalecircumstanţe. Am scris, în criză de hârtie, şi pe verso-ul unorcărţi de vizită, pentru că nu puteam rata clipa. Eu cred îninspiraţie, cred în acele stări în care totul parcă vine de lasine, în care eşti scris, mai mult decât scrii”.În cuvinte pline de reverenţă, Nicolae Băciuţ îşi evocămaestrul spiritual, pe monahul de la Rohia, pe care-l numeşte:“Patriarh al simplităţii”: “El mi-a întreţinut şi mie gustullibertăţii. El se simţea liber şi la mănăstire, deşi n-a abuzat de

renumele lui pentru a ieşi din canoanele mănăstireşti. Acolo, închilia lui, în Casa Poetului, N. Steinhardt era un punct desprijin al libertăţii, o libertate dispusă mai mult pe verticalădecât pe orizontală. Căci N. Steinhardt şi-a luat „libertatea”credinţei ortodoxe atunci când singura dimensiune la care seputea raporta era verticalitatea, înălţimea.49Nu mi-am imaginat niciodată cum aş fi putut să trăiescîntr-o chilie eu, care nu suport zidurile, pereţii, tavanul! Amvăzut chilii la Muntele Athos, încărcate de sfinţenie şirugăciune. Nicăieri nu m-am simţit însă ca în chilia monahuluide la Rohia! Pentru mine era chilia unui sfânt. A SfântuluiNicolae. Cu care am avut nu doar şansa de a fi contemporan,ci şi privilegiul de a-i putea pune întrebări, de a-i ascultapoveţe. Iar el era un mare sfetnic. „Scrisoare către un poet”,pe care mi-a adresat-o, mă urmăreşte şi acum, o reprimesc înfiecare zi.”Fiecare amintire legată de Nicolae Steinhardt devine,chiar peste ani, vie şi provocatoare de emoţii profunde: “PrinN. Steinhardt, o bibliotecă a devenit altar. Ca bibliotecar almănăstirii, părintele Nicolae a încărcat cu sfinţenie cărţile pecare le-a atins, pe care le-a citit, le-a fişat, le-a găsit un loc înBabilonul literar. Am găsit acolo şi „Muzeul (meu) de iarnă”,citit şi comentat de N. Steinhardt.Vă imaginaţi ce-am simţit eu atunci, acolo, acasă la N.Steinhardt? Ce-am simţit după ce am avut bucuria, dupăaproape 18 ani de la moartea lui N. Steinhardt, să intru în“casa” lui?N. Steinhardt era, pentru mine, acolo, era viu, prin totceea ce a fost, ca monah, ca om de cultură. M-am simţit cadupă Judecata de Apoi”.Într-o convorbire cu Romeo Soare, Nicolae Băciuţ îşiexprimă codul deontologic pe care-l respectă în profesiunea deziarist. Tot aici îşi creionează un autoportet destul de sugestiv:„- Sunt un om ca toţi oamenii, care a avut şansa să descoperebucuria cititului încă de la primele silabisiri, care a avut/arefericirea de a trăi scriind, de a scrie trăind. Care a avutprivilegiu de a se naşte, de a trăi în două secole, în două lumidiferite, pentru a putea regreta ce a pierdut, pentru a puteapreţui ce i s-a dat. Sunt un om care a trăit în credinţă şicultură, care a crezut/crede în cultură, care speră să se50mântuiască prin cultură, să i se ierte păcatele multe pe care leare, pentru puţinul pe care l-a dat, pentru că l-a dat dinstrăfundurile inimii lui.”Vorbind despre începuturile sale în ale publicisticii,Nicolae Băciuţ evocă emoţionantele clipe de la publicaţiajudeţeană „Ecoul”: „Eram încă elev, dar mă fascina presa,doream să mă fac auzit, să comunic şi altora ceea ce trăiam,ceea ce simţeam. Trebuie să recunosc că am simţit de pe atunci

„puterea” presei. O putere inofensivă, controlată, să nu uitămcă eram în deceniul al optulea al secolului trecut. „Ecoul” aavut însă ecou în opţiunile mele, până la urmă, ajungând,destul de repede apoi, din primele luni de facultate, să trăiescmiracolul naşterii unei publicaţii, revista studenţească decultură Echinox, o veritabilă universitate a publicisticii, cumagisterii Ion Pop, Ion Vartic şi Marian Papahagi la timonă,cu colegi ca Emil Hurezeanu, Ion Mureşan, Marta Petreu,Andrei Zanca…”Autorul mărturiseşte cu francheţe că, deşi a fost şi estejurnalist la prestigioase publicaţii, permanent are sentimentulînceputului, şi că presa înseamnă pentru el viaţa însăşi. „Dar deatunci încoace, am fost tot un „începător”. (...) Nu mi-aş puteaimagina viaţa fără presă. Am experimentat ruperea de ea, laMuntele Athos. Am constatat că se poate trăi şi fără presă. Darprimul lucru pe care l-am făcut când am pus piciorul pepământ… laic a fost să-mi cumpăr gazete.Nu ştiu cum va arăta presa de mâine, dacă vom citipresă în format electronic sau vom rămâne conservatori şi nevom dedulci şi la presa tradiţională, din punctul de vedere alsuportului. O vreme se vor suporta, se vor completa. Ar puteaînsă intra şi în război. Un lucru e cert. Presa nu va dispăreadecât odată cu omenirea. Presa însemnând, fireşte, nu doarziare, ci şi radio, televiziune etc. etc.”În privinţa colaboratorilor, Nicolae Băciuţ spune: „Îmirespect colaboratorii, îi preţuiesc. Facem parte din aceeaşi51echipă, jucăm un „sport” în care nu contează golurile ci…plinurile.”El subliniază importanţa libertăţii de exprimare în presaactuală: „Libertatea nu poate însemna pentru fiecare în partealtceva. Iar în presă libertatea are altă greutate.Din păcate, libertatea însemnă, pentru mulţi rătăciţi înpresă, dreptul de a scrie oricum şi orice, fără niciun pic deresponsabilitate, fără a se lua în calcul cele mai elementareobligaţii deontologice.Bârfa, zvonul, informaţia după ureche n-au nimic încomun cu presa, cu libertatea. Cel care are libertatea să scrietrebuie să respecte şi libertatea celui despre care scrie”. (...)Libertatea de exprimare e un lucru sfânt. Câtă vreme e tratatăcu sfinţenie.”Iată ce frumoasă profesiune de credinţă pentru unziarist!Despre jurnalismul în radio şi televiziune, pe care l-apracticat, Nicolae Băciuţ precizează: „Nu pot să nu recunosccât de pasionant e să faci televiziune, mai ales la ştiri, la unpost naţional. E un ritm de viaţă extraordinar, nu e pentruoricine. E vorba de mult sacrificiu, pentru că, dacă te respecţi,nu-ţi mai aparţii, nu mai ai timpul tău, eşti mereu de veghe,„pompier de serviciu”, gata să stingă orice „incendiu”. În

televiziune, ştirile nu te aşteaptă. Nu poţi face reconstituiri.Dacă ai ratat clipa, ai ratat reportajul. Pentru că ştirea deteleviziune înseamnă şi imagine. (...) Am trăit momente uniceîn aproape un deceniu şi jumătate de televiziune. (...)Televiziunea a fost o experienţă fundamentală. Un filon dincare continui şi acum să mă hrănesc. E un filon care-ţi poateajunge o viaţă şi să şi prisosească.”Nicolae Băciuţ îşi deschide seria tabletelor cu un titluincitant: „Cum îl mai sărbătorim pe Eminescu” – la care arepropriul răspuns: “Se vor găsi mereu formule prin careEminescu să fie sărbătorit. (…) Din punctul meu de vedere,52există o formulă ideală de a-l sărbători pe Eminescu, una maipresus de toate: citindu-l. Fiindcă Eminescu nu a existat, ciexistă!”Despre achiziţia de carte a românilor, care însumeazăpe un an, cca. 50 de milioane de euro, autorul e de părere că:“Statistic, înseamnă că fiecare român a alocat mai puţin detrei euro pentru cărţi. Ceea ce înseamnă mai puţin de 10 lei,ceea ce, dacă avem în vedere preţul cărţilor, ca valoare medie,ar însemna mai puţin de o carte. Şi încă suntem la faza decomerţ, căci nu putem şi pune semnul egalităţii între numărulde cărţi cumpărate şi numărul de cărţi citite.”De aici, o sumă de consideraţii pe marginea statisticilor,asupra calităţii de cititori a românilor. “Până în decembrie1989, salvarea noastră au fost cărţile, pentru că era greu săascultăm la radio, să privim la televizor…După 1989, salvarea noastră rămân tot cărţile, ca sănu ne tâmpim tot ascultând la radio, uitându-ne la televizor…”În tableta “Luna cărţii la sate” – autorul evocăperioada anilor 70, când se organizau manifestări cu scriitoriiîn mediul rural, prilej cu care a debutat în calitate de tânărdebutant: “În „Luna cărţii la sate”, ţara era brăzdată în lungşi-n lat de scriitori care se întâlneau cu cititorii, care se uitaula aceştia ca la nişte curiozităţi ale naturii. Nu ştiu ce auînţeles ţăranii care au fost aduşi în sălile căminelor culturaleca să se întâlnească cu scriitorii. Oricum, aceştia din urmă îşiluaseră rolurile în serios, vorbind adesea patetic, mai alesVasile Netea, ca un tribun, despre valorile culturii şi istorieinaţionale. Nu-mi amintesc să se fi vorbit despre „partid şiconducătorii săi iubiţi”.Ani la rând am însoţit apoi scriitori de mai mare saumai mic calibru în peripluri prin satele transilvane, fără să nefacem prea mari iluzii că, după întâlnirile cu noi, ţăranii se vorfi apucat de citit şi de cumpărat cărţi. Dar trăiam o frumoasă53iluzie, a cărţii care îşi (re)găseşte cititori în lumea frumoasă şiaspră a satului românesc.Îmi amintesc săli de cămine culturale împodobite cucovoare ţesute de mână, frigul care nu putea fi scos din sălile

mari, neîncălzite cu săptămânile, din cămine culturale pejumătate în paragină. Mirosul de fum, de lemne arse în sobă,compensa orice disconfort.Am fost cu scriitori bistriţeni pe Bârgaie, prin satele depe Someş, cu scriitori mureşeni pe toate văile, cu scriitori dintoată ţară prin te miri ce afund de lume, încărcaţi deresponsabilitatea unei misiuni aproape utopice. (...)Acum, rareori mai ajung scriitori să se întâlnească cucititorii de la sate, oricare ar fi aceştia, dac-or mai fi.”Nicolae Băciuţ aduce în discuţie studii de caz,semnalează fenomene, trage semnalul de alarmă, strigă, repetă,şopteşte sau vociferează pentru a atrage atenţia asupra unuifenomen, ori a unei situaţii deosebite. Uneori este auzit, alteori,autorităţile îşi fac urchea toacă. Însă, cel mai important îmipare faptul că atrage atenţia cititorilor, care nu rămânindiferenţi faţă de ceea ce află din aceste ştiri ori editoriale.Sunt puşi în temă şi reacţionează, fiecare în felul său. De fapt,acesta este şi rolul presei. Dar mai e un fenomen: pe cât derepede îşi însuşesc o situaţie, pe atât de repede o uită, pentru căaltele se suprapun peste ea. Crearea unei agenţii de impresariatliterar în România este menită să suscite interes pentru situaţiascriitorilor de azi: “Iată un anunţ pe care nu-l poţi ignora. Eldeschide o uşă într-un teritoriu în care n-a fost loc niciodată înRomânia. Nici nu se putea gândi vreun scriitor, nici măcar dinprima… linie, că de opera lui s-ar putea ocupa un impresar,care să facă tot ceea ce impune promovarea şi valorificareaacesteia, să-i asigure un venit care să-i permită nu doar un traidecent ci şi să-i asigure condiţii pentru a scrie cărţi. (...) Amîncercat să identific vreo agenţie de impresariat literar. NiciGoogle nu mi-a fost de niciun folos. N-am găsit o astfel de54agenţie în România. În schimb, sunt foarte multe agenţii deimpresariat artistic, sunt destui impresari în lumea sportului.Se vehiculează alte sume, se câştigă mult mai rapid. Să fiiimpresarul unui scriitor, în România, e o mare îndrăzneală.Dar e un pas care trebuie făcut. Măcar experimental.”(Agenţie de impresariat literar).În “Istoria alternativă a literaturii românecontmporane în benzi desenate” – Nicolae Băciuţ îşi exprimăpunctul de vedere asupra unui aspect: „O poveste halucinantă,cu puternice accente de realitate. Trei tineri scriitoricontemporani vor să schimbe convenţiile în literatură, printrunvolum de benzi desenate, nemaipublicat în România. Ocarte colorată, în care Eminescu, Blaga, Cantemir, Cioran şiCărtărescu vorbesc despre mediocritatea literaturiiautohtone”. Iată o „ameninţare” îndrăzneaţă, cred autorii,care ţinteşte să facă ordine în literatură, apelând la Istorialiteraturii române de la origini până în prezent, de GeorgeCălinescu. (...)O astfel de îndrăzneală e doar semnul unei crize

individuale de creaţie. N-are nimic în legătura cu vreo crizădin literatura de azi. Bieţii autori de benzi desenate îşiimaginează că dacă ei sunt în criză, în pană de subiecte, toatălumea literară e în criză.Desenatorii noştri au o idee. Toţi avem idei. Dar o ideenu inventează încă o dată lumea. Nu poţi da la o parte tot ce saîntâmplat în secole de istorie literară, crezându-teDumnezeu. Salvator. La judecata de Apoi.”“Cărtărescu bătând la uşa Nobelului” – un articoldespre o şansă a României de a fi înscris în patrimoniu unasemenea premiu, fapt comentat de autor astfel: “Pentru noi,cei de acasă, „optzeciştii”, ar putea fi, într-un fel, validareaunui fenomen, a unei generaţii importante de scriitori, ajunsăla vârsta deplinei maturităţi creatoare. Dar ar putea, ar trebuisă fie prilejul manifestării unei solidarităţi de breaslă fără55precedent, prin susţinerea şi din ţară a lui Mircea Cărtărescu– atât de instituţii academice, cât şi de instanţele noastrecritice, cu audienţă în afară, şi aici mă gândesc în primul rândla Nicolae Manolescu, care nu e doar preşedintele UniuniiScriitorilor, ci şi ambasadorul României la UNESCO.Mircea Cărtărescu a fost tradus în engleză, italiană,franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară ş.a.,ceea ce nu e foarte puţin pentru un autor de-abia trecut decincizeci de ani (născut la 1 iunie 1956). Deopotrivă poet,prozator şi eseist, Mircea Cărtărescu a publicat, de la debutulîn 1980, cu Faruri, vitrine, fotografii, cărţi importante, întrecare Poeme de amor, Totul, Levantul, Dragostea, Dublu, Visul,Nostalgia, Travesti, Orbitor (Aripa stângă, Corpul), Visulchimeric, Baroane, Jurnal etc. Ceea ce i-a adus popularitate,notorietate este însă o carte fără mari pretenţii estetice, dar deimpact şi de … tiraj (cu care nu se întâlnesc mulţi scriitori întroviaţă), De ce iubim femeile? (...) Cu ani în urmă, un distinscritic, Mircea Martin, vorbea despre complexele literaturiiromâne. S-ar putea vorbi şi despre păcatele literaturii române.De ce nu am vorbi şi despre meritele ei?”Un medalion George Stanca îl readuce în ochiicititorului pe distinsul poet şi prieten din generaţia ’80.Varietatea tematică a tabletelor inserate în această carte,mergând de la spiritualitate la cultură şi artă, la problemeleeducaţionale şi cele ale codului moral, probleme sociale, toatesunt abordate cu aceeaşi seriozitate, discernământ şi profesionalismşi autorul ia atitudine în scris ori în faţa monitoruluiTV, faţă de orice fel de manifestare a spiritului uman.Autorul, ca orice bun creştin care apără ortodoxia, iaatitudine netă împotriva speculaţiilor care circulă pe bazamormântului lui Isus şi a existenţei sale în istorie, împotrivaaberaţiilor care circulă în legătură cu Iisus. “A face din istoriacreştinătăţii spectacol mediatic e imposibil de admis. Amacceptat ficţiunea din „Codul lui Da Vinci”, am acceptat

56„romanul”, deşi mulţi au pus semnul egalităţii între adevăr şificţiune. Am trecut şi peste documentarul „Evangheliei dupăIuda”. Dar a mai accepta negarea Învierii Mântuitoruluiînseamnă că ne-am pierdut uzul… raţiunii.James Cameron a produs un film memorabil.Memorabil nu prin marea lui artă, cât prin dimensiuneaemoţională a unei tragedii care a marcat lumea. Deşi nuaceasta este culmea tragediilor umane. Ne-a fost exploatatăsensibilitatea pentru a da certificate de excelenţă („Oscaruri”)unui film.Simcha Jacobovici, arheolog-cineast sau cineastarheolog,iertată-mi fie ignoranţa, nu-mi spune nimic.„Mormântul pierdut al lui Iisus” e documentarul său de struţocămilă.Despre priceperea sa, putem vorbi în termenii cu care„tratăm” dublele specializări: e cineast în arheologie şiarheolog în cinematografie.Cei doi, James Cameron şi Simcha Jacobovici, şi-aupropus, nici mai mult, nici mai puţin, să conteste două mileniide istorie. De credinţă. Nu ştiu care este religia celor doi.Dacă au vreo religie!?”Ochiul vigilent şi cercetător al reporterului surprindesubiecte inedite din orice colţ al lumii, pe care le comenteazăcu responsabilitate.Consideraţii despre bibliotecile din bar înfiinţate înRusia, despre legalizarea prostituţiei, despre poet ca instituţiepublică, despre un sat sucevean care a hotărât să se declare“Capitală a culturii tradiţionale”, în sintonie cu Sibiul,capitala culturii europene, despre prezenţa femeii în biserică,diversitatea ariei tematice a tabletelor este certă. Şi nici n-ar fiputut fi altfel, fără riscul unor variaţiuni pe aceeaşi temă.În articolul “Poetul ca instituţie publică”, NicolaeBăciuţ face referire la Nichita Stănescu: “Percepţia mea e căNichita Sănescu, dincolo de inegalităţile poeziei sale, e autorulcontemporan cel mai bine situat în ofensiva contra pierderii57legăturii poeziei cu cititorii. El a găsit căile de acces spresensibilităţile adolescentine, cele care sunt creuzetul în care setopesc toate speranţele literaturii. Prin poezia lui NichitaStănescu, se recrutează cititorii de poezie, apropierea depoezie, nevoia de poezie, agresată din toate părţile devulgaritate, insensibilitate, pragmatism, dispreţ, manelism.De aceea, pe drept cuvânt, Nichita Stănescu este oinstituţie, publică, dacă vreţi, nefinanţată, nesubvenţionată denimeni, dar care nici nu poate fi deturnată de la sensurile sale,nu poate fi nici confiscată de nimeni, de nimic.Nichita Stănescu este autorul (în 1979) unei cărţi cu untitlu la care se poate lua aminte: „Operele imperfecte”.Nichita Stănescu nu a avut trufia perfecţiunii. Nu şi-aadjudecat domeniul poeziei ca pe o proprietate exclusivă. Nu a

fost desăvârşit. A fost însă un autor genial.”Nu o dată, printre aceste rânduri, autorul strecoarăconfesiuni care ţin strict de sufletul său, de ex. „Icoana dinsufletul meu”; „Încondeiatul ouălor”.De asemenea, autorul ia poziţie fermă în legătură cu „Oinfamie originală”, cartea lui Dan Brown „Codul lui DaVinci”: „Dacă istorie nu e şi nici de literatură nu se apropie,ce poate fi altceva cartea lui Dan Brown decât blasfemie.Originală sau nu, plagiată sau nu, tot blasfemie rămâne. E unact sfidător la adresa creştinătăţii, e o lipsă de respect faţă deadevăr, în numele libertăţii la… opinie.„Codul lui Da Vinci” e o carte scandaloasă. Dinpăcate, nu este nici primul şi nici ultimul asalt împotrivacreştinismului. „Luptători” pe acest front vor apărea mereu,mari „descoperiri” vor fi trâmbiţate. Se vor găsi mereuprofitori pe seama sentimentului religios al fiinţei. Libercugetători vor fi întotdeauna.Deasupra tuturor, vor dăinui însă mereu Naşterea,Învierea şi Înălţarea Mântuitorului. Judecata de apoi.”58„Biserica centenară” – constituie pretextul pentruamintiri din copilărie, când autorul mergea la biserica dinChintelnic: „Prima biserică din viaţa mea, cu hramul” SfinţiiArhangheli Mihail şi Gavril”, este cea mai frumoasă bisericăpentru mine, cu toate că cei care au realizat-o, în timpulpreoţiei părintelui Alexandru Rusu, nu au împodobit-o cupicturi. Pentru mine era frumoasă şi aşa, cu icoane pe lemn şipânză, cu prapurii prinşi la mijlocul bisericii, acolo unde ungărduleţ îi despărţea pe bărbaţi de femei.Priveam însă mereu bolta bisericii, pe care erau pictatecu şablonul pe zugrăveala albastră stele aurii.Biserica de acum nu mai e la fel cu prima mea biserică.E foarte frumoasă, e mult mai frumoasă decât biserica mea,dar pentru mine aceea e biserica strălucitoare, cea în care amrostit primele rugăciuni, cea în care m-am spovedit întâiaoară.E biserica în care a intrat cea mai luminoasă faţăbisericească ce s-a ridicat din acest sat, părintele protopopGrigore Pletosu, cel pe care unii îl consideră cel dintâi critical lui George Coşbuc, pentru cuvintele de apreciere la lecturaa două poezii la şedinţa Societăţii „Virtus Romana Rediviva”,dar şi cel care a fost un strălucit apărător al şcolii şi bisericii,autor al unei cărţi de Dogmatică ortodoxă, apărută la 1899, şiajunsă, printr-un miracol, şi în biblioteca mea.Prima mea biserică a ajuns centenară. Dar pentrumine, ea e o biserică de la începutul lumii.”Fascinaţia copilăriei îşi găseşte ecoul în tableta „Poeziacelor care nu cuvântă” în care autorul afirmă: „Cu siguranţă,cine-şi pierde copilăria se pierde pe sine. Iar cine nu trăieşte înfascinaţie copilăria şi nici nu dă copilăriei fascinaţia pe care o

merită a trăit degeaba. Nu există posibilitate de a alege între afi cuvântător în lumea necuvântătoarelor şi necuvântător înlumea cuvântătoarelor! Între copilărie fără copii şi copii fărăcopilărie!”59Marele om de cultură Petru Creţia este evocat deNicolae Băciuţ într-un medalion emoţionant, intitulat: “Laumbra norilor”: “Petru Creţia, în discreţia lui, ne-a lăsat ooperă copleşitoare. L-am descoperit în primii ani de facultate,la umbra “Norii”-lor săi, cartea prin care am avut revelaţiaunui autor de mare profunzime. Cum putea fi altfel untraducător din Vechiul Testament – Iov, Iona, Ruth, CântareaCântărilor, dar şi din greacă, latină (Dante, De vulgarieloquentiae, Epistolae, Eclogae), italiană, franceză, engleză?Pe Platon şi pe Eminescu i-am cunoscut şi datorită luiPetru Creţia. La Platon a lucrat cu Noica, cu D. Vatamaniuc alucrat la Eminescu. S-a însoţit mereu de mari caractere, pentrucă nu s-a înhămat niciodată la fleacuri. Un apropiat se întreba,cu amărăciune, în 1997, în 14 aprilie, la moartea lui, cândteleviziunile au anunţat dispariţia sa în plină putere de muncă,câţi dintre cei care află de moartea lui Petru Creţia auziserăvreodată de el?”Tot o evocare şi tot emoţionantă este şi cea despreOctavian Paler: “Moartea unei mari personalităţi neimpresionează şi e greu să ne reprimăm impulsul de a aduceun omagiu, deşi o lacrimă în tăcere face mai mult decât unbocet... publicistic. Şi, totuşi...Pe Octavian Paler l-am cunoscut în primul rând dincărţile sale ca, mai apoi, să-l descopăr pe micul ecran, mereuîn linia întâi a luptei în apărarea democraţiei, a adevărului, înrăzboi total cu impostura din viaţa publică. (...)L-am văzut în ultimele apariţii TV, alături de MihaiGâdea şi Ion Cristoiu. La cei peste optzeci de ani ai săi,Octavian Paler trăia a doua tinereţe. O tinereţe încărcată deînţelepciunea unei vieţi trăită în cultul respectului valorilor.Ardea ca o flacără, la maximă intensitate. Chiar dacă începusesă-i mai tremure glasul, gândirea sa avea pătrundere,acurateţe, subtilitate. Nu pot să nu repet cuvântul cuceritor.Octavian Paler era cuceritor. Şi-l simţeam sincer, cu judecată60creştină, fără patimă, fără ură. Dar şi fără îngăduinţe, fărăjonglerii conjuncturale.Spunem, adesea, că nimeni nu-i de neînlocuit. CuOctavian Paler însă lucrurile stau altfel. Fiindcă el chiar e deneînlocuit.Devenise un senior al gândului românesc, alsentimentului românesc al fiinţei. Cred c-a murit neîmpăcat,dar nu fără speranţă. (Viaţa ca un peron).Nicolae Băciuţ face şi un recurs la memoria noastră, însensul de a-i cinsti pe unii scriitori despre care nu se mai

pomeneşte nimic. Acesta e un bun prilej pentru autor de arememora întâlnirea cu primii scriitori din viaţa sa şi de a faceaprecieri despre condiţia de scriitor: „Cu mici excepţii, nu sepoate trăi din scris. Din scrisul cărţilor. De aceea, scriitoriifac altceva, aproape orice – de la jurnalism la învăţământ, dela administraţie la politică. Ei au o sursă de venit. Şi sunt, maiales, scriitori în timpul liber. Atunci când alţii butoneazătelecomanda, se pârjolesc la soare sau se aburesc la un bar,scriitorul se retrage în lumea lui, creând noi lumi. Cu bucurie,teamă, speranţă. Cu responsabilitate şi respect pentru cuvântulscris.Munca scriitorului e, oricum, nenormată.Neplanificată. Nu scrie când vrea, ci când poate, când muzelesunt de partea lui, când inspiraţia curge, nu e sub lacăte.Dar scrisul nu e decât o treaptă. Un manuscrisnetipărit… nu există.Iar o carte tipărită în tiraje confidenţiale e o cartecondamnată. Şi-atunci, ce mai înseamnă scriitorul româncontemporan? Care este şansa lui să supravieţuiască în timpulvieţii, dar şi după? Să aibă cititori care să-l descopere şi să seregăsească în scrisul lui!?Căci scriitorul fără cititori e un nonsens!”O pledoarie pro domo face Nicolae Băciuţ pentrucondiţia ziaristului în articolul: “Când ziarul devine carte”:61“Condiţia ziaristului nu e una dintre cele mai confortabile.Unul dintre punctele sale „vulnerabile” e că cel mai adeseajurnalistul e pus în situaţia de a judeca „clipa” pentru o„clipă”, atât cât este „steaua” (scânteia) unui ziar. El scrie,cel puţin teoretic, pentru o zi. A doua zi sunt alte evenimente,alte „clipe” despre care trebuie să scrie. E o jertfă a uneiprofesiuni, a scrisului, în genere. De regulă, ziaristul scriearticole pentru o zi, produce marfă „perisabilă”, chiar dacă,până la urmă, aceasta rămâne ca document de arhivă,depunând mărturie a cotidianului pentru posteritate.Pentru un ziarist, fiecare zi e altă zi, nicio zi nuseamănă cu cealaltă din punctul de vedere al profesiunii, daraceasta ţine de regula „jocului”.Sunt însă şi gazetari care au o şansă în plus, aceea de ascrie nu doar despre „clipă”, ci şi în „durata” ei. Acest lucruse întâmplă mai ales atunci când gazetarul e dublat de scriitor,care are parcă un alt mod de asumare a scrisului, oresponsabilitate în plus faţă de cuvântul scris, atât în formă câtşi în conţinut. Un astfel de jurnalist nu acceptă „să ratezeclipa” sacrificând-o pe altarul „clipei”, ci încearcă să-i deadurată acesteia, să-i „conserve” valabilitatea, să nu-i de-a untermen de expirare.Destui scriitori se manifestă în presa cotidiană, scriindpe teme dintre cele mai diverse. Puţini sunt însă cei care segrăbesc să transforme pagina de ziar în carte, să nu se

adreseze doar cititorului de o zi.” Şi în acest sens, NicolaeBăciuţ o menţionează pe Mariana Cristescu.Tot o pledoarie face autorul pentru “Nevoia de revisteliterare”: “Şi, totuşi, e nevoie de aceste publicaţii literare.Rămâne ceva în urma lor, mult mai mult decât de pe urmaunor chermeze numite pompos „Zilele…oraşului” sau ale mainu ştiu cui!”Un frumos medalion îi face şi artistei Emilia Lateş:„Am ascultat-o pe Emilia Lateş cântând şi la Ibăneşti şi la…62Paris, făcând să vibreze cu vocea ei, vorba poetului, dorurimulte. Cred că Emilia Lateş a împlinit un destin de care poatefi mândră, mulţumită.Nu cred că are datorii neachitate faţă de folclorulromânesc, faţă de muzica noastră populară.A cerut puţin şi a dat la maxim ce-a avut frumos însufletul său.A făcut din muzica populară sărbătoare.Restul e literatură!”În articolul „Scriitorul de lângă noi” – Nicolae Băciuţevocă perioada când a fost coleg de redacţie cu Mihai Sin: „Amprins ani frumoşi în redacţia Vetrei în acea perioadă când,dincolo de inevitabile „frecuşuri”, redacţia funcţiona ca oechipă, făceam front comun în jurul unor idei, acţiuni. Poate caufost ultimii ani de boemă literară la Târgu-Mureş, careantrena nu doar pe redactorii Vetrei, ci şi pe ceilalţi scriitorimureşeni, mai tineri sau mai trecuţi prin viaţă. Erau anii încare toată lumea se putea vedea cu toată lumea, în care nuprea existau „incompatibilităţi”, în care încăpeam cu toţii laaceeaşi masă, oricât de mică era şi oricât de puţine scauneerau libere.Mihai Sin era, aproape unanim, recunoscut ca un liderde opinie, un „guru”, dacă vreţi. Era personalitatea culturalăcea mai proeminentă a Târgu-Mureşului, după dispariţiaprematură a lui Romulus Guga, vocea cea mai autoritară,modelul cultural cel mai apreciat. Mihai Sin „ţinea piept” şi înrelaţiile cu cenzura de la Consiliul Culturii şi EducaţieiSocialiste, cu Virgil Poiană, Şerban Velescu sau EcaterinaŢarălungă, cei care făceau „lectura” de partid, pentru a nucădea noi în păcate ideologice. Alături de Mihai Sin te simţeaimai puternic, mai în siguranţă. Era scriitorul şi omul pe carete puteai baza că nu te lasă nici la rău şi nici la bine singur.Un om, cum ne place să spunem, cu vocaţia prieteniei.”63Din pricina conciziei pe care o reclamă publicistica,constrâns de spaţiul tipografic care limitează şi concentrează lamaximum desfăşurarea liberă a ideii, Nicolae Băciuţ nu-şiîngăduie cuvinte de prisos. Fiecare frază e sistematizată astfelîncât să redea şi ideea şi atmosfera şi personajele, dar mai ales,concepţia autorului despre subiect. Din acest punct de vedere,

jurnalistul este un fel de tribun, o portavoce a cetăţii, avândresponsabilitatea fiecărui cuvânt şi a fiecărei idei emise sonorsau transpusă pe hârtie. Şi autorul de faţă şi-a însuşit pe deplinaceastă sarcină dificilă, de a fi purtătorul de cuvânt al spaţiuluimureşean, al grupului de intelectuali din care face parte, defapt, al generaţiei sale literare. În Agora în care deja erecunoscut ca atare, Nicolae Băciuţ a devenit o parte din istoriavie şi efervescentă, un om care nu se dă în lături să iaatitudine, ori de câte ori conştiinţa i-o cere, pronunţându-seasupra problemelor grave ale societăţii, ale culturii şi artei. Şicuvântul său stă drept precum coloana infinită.De fapt, orice scrie Nicolae Băciuţ şi orice specie araborda, o face cu discernământ, cu profesionalism de înaltăclasă, dar mai ales, cu deschidere către celălalt, fie el scriitorori cititor, spre beneficiul culturii române.30 iunie 201064

SCRISUL CA DESTIN ŞI DESTINULSCRISULUI. UN CAPĂT DE LUME UNDESE ﾎNTﾂLNESC SPIRITELENICOLAE BĂCIUŢ, „În aşteptarea melcului”,Editura Nico, T穩gu-Mureş, 2008Pornind de la aserţiunea: „Amfăcut din interviu... un capăt de lume”Nicolae Băciuţ aşează cap la cap osuită de convorbiri spirituale, pe temede actualitate din cultura română şi neinvită la dialog, odată cu cei intervievaţi.Adică, lansează provocarea careobligă la meditaţie despre menireascriitorului în general şi a celui românîn special, despre mărturisirea decredinţă literară şi dacă mai estecapabilă literatura de a salva omenirea, parafrazând maximadostoievskiană.Nu poţi să nu intri în joc pentru că temele sunt atractiveşi, odată abordate, te captivează. În textul inaugural, „Singurăşi sfâşietoare artă de a trăi”, autorul, se pare că a găsitrăspunsurile fundamentale la problemele cheie pe care lereclamă profesiunea de scriitor, vocaţia de jurnalist, necesitateadevenită vitală, de a scrie, aceasta semnificând, aşa cum sespecifică în titlul articolului, „singură şi sfâşietoare artă de atrăi”. El îşi expune programatic, crezul artistic. Modusvivendi. Foame şi sete de spirit. Dăruire. Împărtăşire. Pentrucă, la ce bun ai păstra un bun, doar pentru tine?Împărtăşirea din Cuvânt este spre edificare. Ea conferăputeri sufleteşti şi împărţitorului şi primitorului. Sporeşteavuţiile, după principiul înmulţirii peştilor şi pâinilor pe munte.

65Ea satură, împlineşte, satisface. Fiecare va da seamă de ceea ceoferă semenului său: „Căci, din cuvintele tale te vei m穗tui şidin cuvintele tale te vei os穗di” – zice Domnul.Iată o întrebare care trezeşte minţile adormite: „Cinesunt eu ca scriitor, de unde vin şi unde mă duc?” Şi-mi vin înminte cuvintele lui Denis Diderot din „Jaques fatalistul” –„Cum se-ntâlniseră?/ Din întâmplare, ca toată lumea./ Cum senumeau?/Ce-ţi pasă?/ De unde veneau?/ De undeva, de aproape./ Unde se duceau? / Parcă poţi să ştii / încotro te duci?”Persoana scriitorului, cu alte cuvinte, nici nu contează.Nici travaliul de toată viaţa. Contează ceea ce răm穗e. Ori,ceea ce nu se uită.Din acest punct, porneşte Nicolae Băciuţ în demonstrareaviabilităţii demersului său scriitoricesc, precum şi al altorcolegi de breaslă - „iată provocări care te fac să simţi„primejdia mărturisirii“, cum ar spune N. Steinhardt.De ce scriu? De-atâtea ori ne punem aceastăelementară întrebare, atât de des ne urmăreşte, ca o umbră laapus sau asfinţit, din momentul în care descoperim scrisul casingură şi sfâşietoare artă de a trăi sau măcar de a supravieţuiîn „clipa cea repede/ ce ni s-a dat“.Într-un poem de tinereţe spuneam că scriu „pentru casă uit“, să mă pot despovăra de prezent, să dau, după puterilemele, duratei cotidiene încărcătură sacră (în termenii luiMircea Eliade), să rămână ceva în urmă, dar şi să doresc sătrec şi ziua care vine. Scriu ca să pot să înţeleg lumea şi să măînţeleg pe mine, să mă bucur că „tot ce-i ne-nţeles se schimbănnenţelesuri şi mai mari“. Parcă G. G. Marquez spunea cătrăieşte ca să-şi scrie viaţa!? S-ar putea accepta şi imaginea înoglindă a acestui crez: îmi scriu viaţa ca să trăiesc. Şi cred cămai degrabă îmi vine să accept această variantă”.Ceea ce trebuie subliniat în această teribilă şi fascinantă„muncă” de creaţie, este Jertfa. O jertfă nesângeroasă, desigur,dar, cu nimic mai prejos. Fără dăruire totală, fără iubire de66seamăn şi fără acel sâmbure de talent care va încolţi şi vaînflori în pajiştea ninsă a foii, scriitorul/poetul nu poate accedepe piscuri. Atenţie: şi Sisif a vrut să urce muntele cu bolovanulîn spinare. S-a străduit. Dar, odată ajuns pe piscul cel mai înalt,poţi constata că eşti înconjurat doar de prăpăstii. Cât poatesupravieţui un om pe culme? Câteve ceasuri, câteva zile? Odată ajunse înălţimile, ţinta devine coborârea printre oameni.De aici poţi contempla vârfurile unde ai ajuns odinioară, dar teaisimţit atât de singur, bătut de vânturi şi atacat de vulturiprecum Prometeu.Locul scriitorului este printre semenii săi, atât cât îipermite starea sa. Retragerea în „turn” nu este benefică decâtarar, când vrei să contempli, să meditezi la lucrurile din jurultău şi din tine însuţi.

„Sigur, ca scriitor, te gândeşti la cititori în primulrând, în ideea că nu-ţi poţi permite să faci să ajungă la eiorice, că ai o responsabilitate morală şi estetică faţă de ei dinmomentul în care ţi i-ai ales parteneri de dialog, pentru căscrisul nu trebuie să fie strigăt în pustiu, ci trebuie să aibă undestinatar, trebuie să aibă ecou, să-l audă/vadă cineva. (...)Scrisul e o mare responsabilitate. Iată un truism caretrebuie totuşi repetat de fiecare în parte în momentul în care îşiasumă scrisul ca destin. Ori eu mi-am asumat această condiţie,cu o uşoară spaimă, dar şi cu un licăr de bucurie şi speranţă.Pentru că eu cred în scris, cred că literatura şi arta ne vorputea salva sufletele”.Cartea „În aşteptarea melcului” – are în cuprins, nudoar interviuri pe care le ia Nicolae Băciuţ unor personalităţimai mult sau mai puţin cunoscute, ci, Nota Bene! şi interviurilepe care le-a dat domnia sa altor jurnalişti.În interviul luat de Valentin Marica în iunie 2007scriitorului, acesta punctează câteva coordonate ale gazetarului,dar şi ale scriitorului: „O carte, care nu este frumoasă cândcuprinde între coperţile ei copilăria, nu merită să se numească67deloc carte”. Şi aici, Nicolae Băciuţ îşi împărtăşeşte bucuria dea afla copii talentaţi care sunt intereseaţi să devină scriitori. Înîntâlnirile sale cu cei mici, la şcolile mureşene, scriitorul leîmpărtăşeşte pe înţelesul lor, câte ceva din tainele creaţiei,despre abecedarul scrisului, despre rigorile scrisului, despretehnici de creaţie literară.Nimic mai adevărat: creaţia este un demers propriu, dartrebuie să primeşti oarecare îndrumări, cel puţin la început. Şise pot socoti norocoşi acei care au avut privilegiul de a întâlnioameni potriviţi şi de a fi îndrumaţi în această fascinantăaventură numită literatură, cu atât mai mult cu cât munca esteuneori încununată de editarea unei culegeri colective, aşa cums-a întâmplat la Târnăveni, cu volumul „Jocuri de cuvinte” alcopiilor de clasa a III-a de la Gimnaziul de Stat „AvramIancu”. Şi iată ce mărturiseşte autorul: „Poate chiar simbolic,manifestarea (Zilele culturii târnăvene – n.n.) s-a închis cu odeschidere. Pentru că această antologie e o uşă deschisă celortemerari şi încrezători, celor talentaţi”.Am dori să subliniem cu acest prilej câteva lucruriprivind munca de redactor la o revistă sau al unei cărţi. Aceastapresupune, în primul rând, o mare deschidere şi generozitate,un spirit altruist şi iubitor de oameni. Redactorul îşi „rupe” dintimpul său de creaţie şi se dedică altora. De asemenea, îşidrămuie spaţiul său editorial, pentru a face loc şi altora.Îndrumarea şi corectarea începătorilor face şi ea parte dinaceastă muncă nobilă. Un sfat preţios din partea redactorului îlva scuti pe autor de înfrângeri. O astfel de muncă presupunemultă iubire de oameni. Este ca şi cum ai dărui ceva semenilor.Şi chiar dărui: te dăruieşti pe tine, cu timpul, truda şi experienţa

ta, celorlalţi. E o muncă de samaritean şi un mecenat artistic,chiar dacă tu nu depui nimic ca parte materială. Dar de celemai multe ori, spiritul triumfă. Un redactor este aidoma unuimărgăritar care se dă la o parte, în umbră, pentru a face altoralocul să strălucească. Îi aşează în lumina favorabilă ca să poată68fi priviţi şi admiraţi şi el se retrage discret. Aplauzele sunt alealtora, ale celor de la scena deschisă. Ei stau în culise şiurmăresc toate mişcările protagoniştilor. Şi nu din incapacitateori frustrare, ci din altruism. Din acea bucurie de a oferi altuialocul din faţă. Din bucuria de a te dărui care este un lucruneasemuit.Crezul scriitorului Nicolae Băciuţ, „dascăl de poezie”,este limpede, în acest sens: „-Eu cred că, până la urmă, totliteratura va salva omenirea, arta în general va salvaomenirea, iar în timp ce se pârguieşte răul, eu ajut niştemuguri să-şi deschidă privirea spre lumină”.Nicăieri, dar nicăieri în altă parte nu poţi cunoaşte unscriitor mai bine decât în propriile sale scrieri, unde nu încapmistificările. El se despoaie în faţa cititorului, înfăţişându-se,aşa cum e şi nu aşa cum ar dori/şi-ar închipui cel care citeşte.Din acest punct de vedere, jurnalul (cu oarecare rezerve) şiliteratura memorialistică, interviul şi evocarea, amintirea,monografia, poemele şi prozele autobiografice, şi în oarecaremăsură, eseurile şi notele de călătorie, sunt oglinzile lui.Nicolae Băciuţ se declară cu simplitate: „Rob alcărţilor pe care le scriu, dar şi al cărţilor, ale mele şi alealtora, pe care le tipăresc? Eu nu pot concepe ca în jurul meusă fie pustiu, îmi doresc să simt foşnetul cărţilor scrise şi dealţi scriitori pentru că, nu-i aşa, se spune nu de ieri de azi,puterea e în unire.În această forţă comună de manifestare a literaturii sepoate spera în renaşterea literaturii, de repunerea ei îndrepturile fireşti, de redescoperirea cărţii, pentru că civilizaţianu poate trăi, supravieţui fără această hrană. Se moare maiuşor decât de lipsa hranei!”În privinţa implicării factorului religios în creaţia laică,Nicolae Băciuţ afirmă: „- Toată poezia mea e credinţă şiiubire. Câtă credinţă, atâta iubire, câtă iubire, atâta credinţă.Nu e nevoie de cuvinte dintr-un repertoriu lexical bine definit69ca să existe trăire religioasă, iubire, într-un text poetic.Lucrurile vin dinlăuntrul fiinţei. Nu-ţi planifici trăire mistică,stări metafizice sau trăiri erotice. În faţa iubirii şi a morţiitoate cad şi decad. Ce le poate salva e credinţa. Nu pot să spuncât de religios sunt şi dacă tot ceea ce fac eu e plăcut luiDumnezeu. Nu ştiu dacă felul meu de a iubi, în primul rândaproapele, e receptat în dimensiunea, în profunzimea lui. Credcă nu, pentru că mi s-a întâmplat de atâtea ori ca unii dintrecei în care am dat cu pâine, să arunce înapoi cu pietre. Îl rog

însă pe bunul Dumnezeu ca înainte de a-mi lua puterea de aiubi să-mi ia viaţa”.Fixându-şi coordonatele morale în opera sa poetică,autorul spune: „Vreau să-i fiu credincios. Încerc să locuiescpoetic lumea aceasta.Ce se va alege de poezia mea? Cine arputea şti? M-aş bucura să rămân măcar umbra ei!” Deasemenea, Nicolae Băciuţ afirmă, privitor la modul său de ascrie: „-Pentru mine, scrisul a fost mereu bucurie, bucurie aunei inimi care plânge. (...) Poemul e lumina unui fulgerdinaintea unui tunet pe care nu-l aud decât eu.”Nicolae Băciuţ şi-a ales scrisul drept meserie şi odeclară ca atare: „Meseria mea e scrisul. E condiţia meaexistenţială. Eu scriu în fiecare zi. N-aş spune programatic. Naşspune nici instinctiv. Scriu ca şi cum aş respira. E ceea cemă ţine în viaţă. Nu mă sfiesc să-mi afirm acest statut al meu.Cea mai mare parte a timpului meu zilnic o dedic scriscititului.Nu mă sfiesc să mă numesc scriitor, cum alţii îşi spunprofesor, medic, avocat etc. (...) Încerc să găsesc sens şibucurie în fiecare lucru pe care-l fac. (...) Ce satisfacţie maimare pentru mine decât să ştiu că am puterea să scriu cărţi.Nu mă pot opri din scris şi publicat cărţi numai pentru a nulăsa impresia că scriu mult. Scriu cât pot. Cu respect şireligiozitate pentru scris. Eu nu fac eforturi să scriu mult. Scriupur şi simplu. Şi nu scriu de mântuială. Chiar scriu curesponsabilitate şi respect. Dublu respect. Pentru mine şi70pentru cititorul meu. Trăiesc în cultul valorii. Cum aş putea săscriu altfel?”Într-o convorbire cu Cristian Stamatoiu, avută la Târgu-Mureş în 15 septembrie 2007, Nicolae Băciuţ afirmă: „-Simpluspus, “interviul” a fost/este viaţa mea. Modul meu de a măintegra în lumea literară. Şi nu numai! Am în urma meaaproape trei decenii de dialog, nu de interviu, mi se pare că“interviu” sună neconform cu realitatea, restrictiv pentrunevoia de comunicare. Nu m-am postat niciodată în posturascorţoasă de “interogator” şi nici în cea subalternă, cu totrespectul avut de fiecare dată pentru interlocutor. De altfel,rubrica dintr-o revistă la care am lucrat ani buni se numeachiar “Vatra dialog” şi ea mi-a dat şansa, graţie lui RomulusGuga, redactorul-şef din anii mei de început la “Vatra”, sămă afirm şi să afirm un gen împins de unii spre periferiapublicisticii. Să ne reamintim că pe banda de jos a primeipagini a “Vetrei” era mereu promovat acest gen: “Vatra dialogcu...”. Prin interviu/dialog am avut şansa să mă apropii denume de referinţă ale literaturii române din ultima jumătate deveac, de la Mihai Beniuc la Eugen Barbu, de la Nichita Stănescula Marin Sorescu, de la Augustin Buzura la Mihai Sin...”Dialogul literar, interviul – coordonată esenţială,aşadar, în opera lui Nicolae Băciuţ este, aşa cum mărturiseştechiar el: „-Interviul e „arma secretă“ a oricărei dorinţe de a

descoperi şi dezvălui o anume lume... ţintă. Când am intrat îndialog cu cineva, fireşte, am plecat de la curiozităţile mele, dela preocuparea de a scoate în lumină aspecte prea puţinreliefate din biografia unui autor sau a unei opere. Poate căinterviul e un fel de a intra în culise, pentru a afla taine care săfacă mai bine înţelese lucruri care nu completează, desigur, ooperă, dar deschid mai larg uşile spre Ea”.Autorul dezvăluie amănunte din dialogul său epistolarcu una din cele mai fascinante figuri ale ortodoxiei, NicolaeSteinhardt, despre care spune că este un model pentru tinerii de71azi. El evocă personalitatea acestui mare cărturar monah, cuafecţiunea unui discipol care-şi admiră nespus de multduhovnicul şi maestrul în ale spiritului. „Ca să nu fie rătăcire,irosire, tinereţea are nevoie de modele, de repere, şi pentru aputea ţinti foarte departe, dar şi pentru a cruţa timp şi energii,încercându-se reinventarea roţii.N. Steinhardt era un model pentru tineri. Pentru ceicare-l cunoşteau, pentru cel care-l citeau. Pentru mine, celtânăr, a fost model şi prin una şi prin alta. Şi nu încetează sămifie un model. De credinţă. De viaţă. De cultură”.Unul din momentele cheie ale relaţiei afective NicolaeSteinhardt-Nicolae Băciuţ a fost epistola trimisă de monah, maitânărului său învăţăcel, un fel de filă la „învăţăturile părinteluiNicolae către ucenicul său...Nicolae” – aşa cum mărturiseştejurnalistul. Şi iată ce-i scria părintele Nicolae, printre altele:„Am văzut şi la d-ta: luarea lucrurilor în serios, inspiraţie,grijă pentru formă. Te rog, cu toată prietenia, să continui a dapoeziei atenţia cuvenită, respectul necesar. Nu fi grăbit! Şi dinîntrebările d-tale deduc: eşti acasă în domeniul gândirii şiartei. Nu te lăsa prins în capcană de modă, zor, mediu,exemple, clişee (voluntare ori involuntare), fii mereu în starede alertă, treaz, de veghe! – şi foarte indulgent cu elucubraţiileşi bătrâneşti – copilăreştile spuse ale lui N. Steinhardt.”Despre virtuţile morale ale monahului, Nicolae Băciuţdă mărturie: „N. Steinhardt era un spirit protector. N-ar fisuportat gândul că, cu bună ştiinţă, face rău cuiva. Doarpentru a nu face rău a făcut şi puşcărie! Ţinea foarte mult lafidelitate, un text al său se referea fără echivoc la aceasta înraport cu tinerii: Despre fidelitate sau cuvânt bătrânescpentru cei tineri (în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.113-118). Poate că făcea acest lucru şipentru că între valorile umane, între virtuţi, fidelitatea, în toateformele ei de manifestare era cel mai puţin evocată. N.72Steinhardt vedea în fidelitate statornicie, care, desigur, nu eradoar atributul unor anume vremi, ci al unei permanenţe”.Ioana Crăciunescu, despre care Geo Vasile spune: "nunumai că onorează pactul inviolabil cu propria, irepresibilavocaţie, dar atinge cota cea mai înaltă de expresivitate a

poeziei ce se scrie azi în România”, răspunde la întrebărilejurnalistului Nicolae Băciuţ, mărturiseşte despre sine: „M-amdezrobit de certitudini şi am devenit sclava întrebărilor”.Dumitru Titus Popa este un alt interlocutor al jurnalistuluicare, între Drept şi literatură, afirmă: „Mi-ar fi plăcut să-ţipot spune: am ales Dreptul şi m-a ales literatura. Din păcate,nu este cazul. Ce alegi şi ce te alege, asta-i o treabă esenţialăşi deloc personală. Scriitor eşti sau nu eşti. Îţi aminteşti,desigur, replica maestrului Sadoveanu, oferită tineriloraspiranţi la glorie de la vechea Şcoală de literatură. Întrebatcâţi scriitori vor ieşti dintre mulţii tineri prezenţi acolo,maestrul a răspuns blajin: „Câţi au intrat…” Poţi alege ocarieră oarecare, dar nu şi „cariera” de scriitor… (...) Dinadolescenţă, citesc, notez, scriu. Cu un irepresibil sentiment alsupravieţuirii, al salvării. Pot spune cu certitudine căliteratura mi-a salvat viaţa. Am ales şi m-a ales viaţa! E bine.Nu poţi alege cariera de scriitor, cel mult orgoliul de a ficonsiderat scriitor. De obicei, „mare scriitor”. (...) Creaţialiterară este o ruletă rusească. Supravieţuieşti sau dispari (înanonimat) după cum decide pistoletul talentului…”Dumitru Titus Popa întăreşte ideea conform căreia:„Creaţia adevărată este destin. Toate celelalte sunt munci,profesii, meserii. Unele intelectuale”.Cât priveşte sintagma „povara provinciei” – acestarăspunde: „Nici vorbă de dezrădăcinare. E drept, am avutşansa de-a mă fi născut şi trăit, până în pragul majoratului,într-un sat de vreo sută de fumuri, în care mitologia –pricolicii, vârcolacii, strigoii, bosconitoarele, bocitoarele,descântecele, blestemele, leacurile – făceau parte din viaţa73zilnică… Lucruri primordiale, nu? Chestii ce ţin de veşniciatradiţiilor şi credinţelor. Ai de unde porni, ai unde reveni.Apoi, am avut norocul să călătoresc în mari „spaţii culturale”şi-n mari oraşe sau puncte iniţiatice: Paris, Roma, Ierusalim,Cracovia, New York, Babilon, Damasc, Moscova, Beijing,Casablanca, La Valetta, Barcelona… Am întâlnit experienţeculturale şi spirituale într-adevăr excepţionale, dar nu şi alteesenţe. Esenţele pot fi marginalizate, caricaturizate, eludate,cum vedem că ni se întâmplă şi azi – în aceste vremi alederivei şi cacialmalei axiologice – dar nu distruse. Esenţele nudepind de noi. Cei destinaţi le pot accesa creator; le potreaduce în condiţia umană. Restaurarea esenţelor şi re-raţionalizareaexistenţei sunt de urgenţă. În cazul Bucureştiuluide-acum, cu precădere. Provincia trebuie să se apuce iarăşi detreabă; pentru a amplifica tot mai palida lumină a Capitalei…”Interviul se încheie în mod admirabil: „Iubirea de carte,cititul, scrisul îţi pot salva viaţa şi, numai în cazuriexcepţionale, veşnicia. Niciuna dintre ipostaze nu este rea.Felix qui potuit rerum cognoscere causas… Numai BunulDumnezeu ne ştie destinul! (Cuvântul liber, iunie 2007)”

Discuţia cu Ecaterina Ţarălungă se axează pepreocupările de recuperare a literaturii exilului românesc.Intrerlocutoarea e de părere că începutul e bun pentru că:„Scriitorii români din diaspora sunt parte a literaturii şiculturii române” şi pentru cunoaşterea şi aprofundarea acestorvalori ar trebui, la nivel instituţional, Fundaţia CulturalăRomână să se implice mai mult în acest domeniu. „Deci, pe deo parte, e vorba de valorizarea celor clasicizaţi, iar pe de alta,sunt scriitori români ca Petru Dumitriu, care îmi spunea că elar dori să-şi publice în ţară lucrări pe care să le traducă elînsuşi şi să le ofere fără copyright, dar discuţiile mele în ţară,cu edituri româneşti, n-au dat rezultate în acest sens, pentru cămajoritatea editurilor nu au fonduri suficiente pentru a tipări.”Interviul legat de această temă a fost realizat la Liege, în 1999.74Un text de publicistică se referă la „Nobelul şi dinamitaliterară” şi se referă la scriitoarea Doris Lessing, care s-anăscut la 22 octombrie 1919 în Iran, la Khermanshah. „Celeşaizeci de cărţi ale sale, atitudinea sa fermă în mişcareafeministă (e a 11-a femeie laureată cu Nobel din 1901încoace!) reprezintă zestre pusă în balanţă de AcademiaRegală Suedeză. "O naratoare a experienţei feminine, care, cuscepticism, ardoare şi forţă vizionară, a expus critic ocivilizaţie divizată", este argumentul suprem al înaltei instanţeacademice în opţiunea sa”.Autorul inserează în acest volum tablete spiritualedespre diferiţi autori sau evenimente culturale, cum ar fi„Bistriţa - Sancerre Via Poezia” „La Sancerre, poeziaromânească a sunat foarte bine în… franceză, s-a bucurat de oprimire entuziastă, mărturie stau aplauzele audienţei selectecăreia a fost prezentată. Dar, “Copacul de sunete”, gândit deOlimpia Pop, a rămas în sute de exemplare în Franţa, într-oediţie elegantă, scoasă în condiţii tipografice impecabile.Astfel, poezia românească de azi, prin câţiva autorireprezentativi, va putea fi descoperită în timp de cât mai mulţicititori francezi”.Autorul prezintă în alt microeseu şi „Poezia religioasăa lui Coşbuc”, citând şi anumite poeme, printre care,„Lumina Învierii”, biruitoarea, devenită aură a unui întregcrez poetic devenit „suflet în sufletul neamului”. Cred că etimpul ca George Coşbuc să fie readus în biserica literaturiiromâne, ca o rugăciune, ca o jertfă”.„Mai bătrân ca Nichita Stănescu” este o altă tabletăspirituală dedicată poetului, prilej de afectuoasă amintire aprimei lor întâlniri: „Când l-am cunoscut pe Nichita Stănescu,în toamna lui 1979, eram ruşinos de tânăr, iar poetul îmi păreaun venerabil. Era tânăr şi bătrân deopotrivă, plin de viaţă, darparcă şi obosit de viaţă. Dar în spatele lui avea o operă careafirma un poet, plasându-l într-un loc privilegiat dar meritat în75

istoria literaturii române. Era un clasic în viaţă şi nici nuputea fi privit altfel. Indiferent ce ar mai fi scris în cel de-aldoilea semicentenar de-abia început, Nichita îşi spusese apăsatcuvântul în poezia românească. La cincizeci de ani, Nichitapleca lăsând o moştenire pe care niciun alt poet româncontemporan nu i-a egalat-o încă. (...) Nichita Stănescu a arsrepede, din cenuşa arderilor sale înălţându-se mereu păsăriPhoenix. Când un autor are cincizeci de ani, nu se poate să nuse raporteze şi la Nichita Stănescu. Cât a realizat acesta înraport cu ceea ce a putut el da? Sigur, nu toţi ajungem laînălţimi, dar toţi putem aspira la înălţimi, având şansa sătrăim peste cincizeci de ani, să fim, într-un fel, mai „bătrâni”decât Nichita. Acum, că am trecut de cincizeci, cum să-i maispun, mai „tânărului” Nichita, „bătrâne”?”O altă tabletă se referă la romanul „Graal” al MelanieiCuc, text intitulat „Între Melania şi Varvara”. Nicolae Băciuţconstată modernitatea frapantă a scriiturii, siguranţa scrisului,dincolo de toate cochetăriile autoarei.„Dragostea e ca un câine venit din iad” text-pretextpentru apariţia unei cărţi de poezie „provocatoare”, de natură săaducă cititorii în „stand by” în teritoriul lecturii.Publicistica îşi are aici locul preferat. Temele suntvariate, cum variate sunt şi motivele care le declanşează.„Nevoia de traduceri”, „Un centenar uitat” – (centenarulnaşterii lui Mihai Beniuc); „Bucurie insuportabilă” –prezentarea unui scriitor cu un destin atipic: Lazăr Lădariu;marginalii pe tema: „Dicţionare. Scrisoare către un tânăristoric literar (Mioara Kozak)”; „Ultima bătălie” – consideraţiiasupra lucrării „Ultima perscuţie” a preotului CornelMarcu, despre ultimele persecuţii ale creştinilor în ImperiulRoman de Est, în timpul lui Diocletianus, a lui MaximilianDaia, până la intrarea în scenă a lui Constantin cel Mare.Un alt articol vizează, nu fără sarcasm, „Dispariţiainformatorilor”. „Mai mult, spune Nicolae Băciuţ, munca76acestor informatori s-a materializat în cărţi, lucrări decercetare, teze de licenţă, de doctorat, o imensă arhivă asentimentului românesc al fiinţei.O astfel de carte, „Şi la lucru şi la joc”, de IoanTorpan, adunând folclor de pe Mureş, mă face să regret că,încet, încet, dispar informatorii, cei de la care ar mai putea ficulese mărturii ale dăinuirii noastre etno-spirituale prinvremuri.”Articole de publicistică sunt ocazionate de diferite evenimentesau idei, mărturisiri, portete. „Supravieţuire” – cartealui Samuel Cernovits, constituie subiectul articolului cu acelaşinume, inserat în această lucrare. „Samuel Cernovits, evreuoriginar din Târgu-Mureş, a trăit coşmarul/calvarul lagărelornaziste. Poate că şi-a iertat călăii, dar n-a putut să uite.Aşa s-a născut cartea sa, „Supravieţuire, Ed. Nico,

2007, o carte cutremurătoare.E o carte scrisă din trăiri personale sau din mărturiiale celor care au supravieţuit unor inimaginabile înjosiri alefiinţei umane. O carte care poate fi privită şi din perspectivăestetică, fiindcă ea e o construcţie narativă consistentă,coerentă, gândită astfel. Dar ea este, în primul rând, undocument, o mărturisire. O spovedanie.”„Patria de cuvinte” – este un articol foarte interesant,pornind de la spusele lui Nichita Stănescu: „noi avem o patriede pământ şi o patrie de cuvinte”. „De altfel, mă număr –spune Nicolae Băciuţ - printre cei care au admirat la NichitaStănescu capacitatea de a inventa cuvinte în limba română,plecând chiar de la zestrea ei. Aşadar, o cercetare asupra„conversiei” este mai mult decât binevenită, nu doar dinperspectivă… poetică. Oricum, miza este una gramaticală, iarprofesoara Angela Olaru ştie să dea conversiei ce-i al poezieişi gramaticii ce e al … conversiei”.Despre cărţile Mariei Bogdan, Ioan Borşa, foarte tineriipoeţi: Raluca Giuluşan şi Didida Degerat şi Andreea Radu,77Sergiu Şaim, Adina Szasz, Alexandra Moldovan, DeboraCostea, autorul se exprimă în termeni promiţători, cu privire lacreaţiile lor, dar şi în articolul „Poezie şi Pedagogie”,subliniind: „Precocitatea nu e un fenomen care să maisurprindă. Inteligenţa, talentul se manifestă la vârste tot maisurprinzătoare, cu cât ele se apropie de anii de grădiniţă. Ampublicat în ultimele două decenii autori care de-abiadeprinseseră, unii, alfabetul limbii române, pe care şi l-auînsuşit odată cu alfabetul liric. Unii dintre ei continuă să scrieşi azi, să citească, să aibă preocupări literare, artistice.Indiferent că vor avea parte de un destin literar/artistic sau nu,ei sunt câştigaţi de partea culturii, ei vor şti să preţuiască altfelvalorile, să distingă mai uşor frumosul de urât, să înţeleagămai bine ceea ce se petrece în jurul lor, în adâncul fiinţei lor.”„Nostalgii şi paşi spre poezie” ne conduc, alături deNicolae Băciuţ, să-l cunoaştem pe Raul Deteşan şi poezia luicare e, aproape ostentativ, biografie.Din poezia „celor 19” – îl cunoaştem şi pe Sergiu Rusziar din cartea Lucreţiei Bogdan-Inţa simţim cum poezia seîmpleteşte în chip armonios cu nostalgia.„Teatrul în proză” este o evocare a lui Romulus Guga,la 25 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.Oameni şi cărţi sunt subiectele predilecte ale luiNicolae Băciuţ în publicistica sa. Universul fascinant alcărţilor cu reuşitele şi suferinţele lor, deţine capul rubricilor înrevistele de cultură. Dar şi jurnalismul cultural promovat laTVR, doar la orele târzii ale nopţii ori la Departamentul deŞtiri. Un domeniu oarecum marginalizat în comparaţie cu cancanurilela modă care aduc un reiting invers proporţional cuvaloarea lor.

O evocare a actorului Ion Fiscuteanu – care a jucat în„Moartea domnului Lăzărescu”, dar şi a neuitatului actorOvidiu Iuliu Moldovan, sunt subiecte care trezesc interesdeosebit. De asemenea, Expoziţia lui Liviu Ovidiu Ştef, „Satul78săsesc” – un adevărat eveniment cultural, constituie subiectulart. „Artă şi univers rural săsesc”.Gabriela Alecu este prezentă şi ea în această carte, prinarticolul „Porţile” Gabrielei Alecu. Nicolae Băciuţ o prezintăastfel: „În arta plastică, în lucrările Gabrielei Alecu, porţile nusunt cu nimic mai prejos, rămân „fiinţe magice”. Motivulporţii e o permanenţă a căutărilor noastre existenţiale. Pânăla urmă, şi omul este o poartă. Cel puţin una prin care artaintră în lume. Rămân destule porţi, vămi pe care arta trebuiesă le treacă până la cea din urmă poartă, cea a Raiului, PoartaCerească, pentru că un artist adevărat spre o astfel de poartăţinteşte. Cel puţin prin arta sa”.Atent la fenomenul cultural mureşean dar nu numai,Nicolae Băciuţ, ca un vrednic cronicar, semnalează, aduce înscenă, pune în discuţie subiecte „fierbinţi” din cultura şi artaromânească, şi atât pe cei care o fac, cât şi cei care o gustă. Unom care şi-a închinat viaţa monumentului cărţii, spunea întrunuldin celebrele sale motto-uri: „Admir arta, îi admir pecreatorii de artă, dar şi pe consumatorii de artă.”Cred că Nicolae Băciuţ este un astfel de om, careîntruneşte toate trei atributele: acela de creator, de admirator şide consumator. Dar mai are un atribut – care se găseşte mai rarprintre autori: acela de promotor cultural, descoperitor şisusţinător de talente literare şi artistice. Aceasta vine şi dincalitatea de profesor la Institutul de Teatru. Într-un cuvânt, eleste un creator şi consumator de FRUMOS.Despre „ipostazele plastice” ale Danielei Bălănescu,Nicolae Băciuţ e de părere că: „e un nume care câştigă teren înarta plastică mureşeană, ajungând într-un prag de maturitatea posibilităţilor de exprimare”.Şi despre Marcel Naste, artist plastic din Reghin,autorul se pronunţă astfel: „Întâlnirea cu Marcel Naste laReghin a fost pentru mine o adevărată revelaţie, am avutatunci sentimentul că întâlnesc un tânăr care are ştiinţă, are şi79conştiinţă şi are şi credinţă – o triadă pe care el încearcă săconstruiască un destin. Marcel Naste este un nume nou înpictura iconică mureşeană. La cei 25 de ani ai săi, însă, elintră în forţă în această zonă, optând pentru o temă, reabilitatăîntr-un fel de Horea Bernea, Prapurul. Prapurii lui MarcelNaste, având ca motiv fundamental crucea, intră într-unregistru monocord, în aparenţă, de fapt el abordând straturileprofunde în căutarea mesajului mistic pe care, în simbolisticasa, crucea îl poate transmite. El îşi propune să desluşeascăesenţele primordiale din simbolistica cruciformă, ducând

interpretarea chiar şi prin revelaţie, spre căi mai puţinbătătorite, mai puţin abordate”.Se ştie, critica de artă nu e la îndemâna oricui. Îţi suntnecesare cunoştinţe vaste în acest domeniu, dar şi o dragostenemărginită faţă de frumos şi faţă de creatorii de frumos.Despre Horia Remus Epure, Nicolae Băciuţ afirmă în „Arta dea trăi prin artă”: „E greu de imaginat că azi are cinevacurajul, în România, să trăiască din artă. Horea Remus Epureşi-a asumat acest curaj, care însă înseamnă foarte multămuncă şi mobilitate, astfel încât să poată să-şi asigure un ritmsusţinut, continuu, al întâlnirii cu cei interesaţi de arta sa.”Tabere de cultură, expoziţii, lansări de cărţi, croniciteatrale sau cinematografice, manifestări omagiale, toate suntinserate de către cronicarul cultural în revistele culturale ori învolume de publicistică precum acesta.Dar şi restaurări de picturi bisericeşti, aşa cum a făcutVasile Pop: „E una dintre cele mai frumoase biserici din ţarăpe care eu le-am restaurat”. Biserica de lemn din Săcalu dePădure, datând de la 1809, având hramul “ÎnălţareaDomnului”, a avut parte de o istorie frământată. Ridicată pelocul unei biserici vechi de lemn, de către preotul Popa Chiril,începând cu anul 1760, ea a fost finalizată în 1809, când s-aîncheiat şi pictura interioară, realizată de pictorul StănelCondrate, fiind sfinţită de-abia în 1814, de episcopul de Sibiu80Vasile Moga. O furtună puternică, în anul 1900, a doborâtturla bisericii, turla care a fost reconstruită nu a mai avutdimensiunea celei anterioare, dar a păstrat arhitecturaacesteia. În 1900, a fost repictată bolta din pronaos. Starea încare a ajuns la sfârşitul mileniului trecut a reclamatdemararea unor ample lucrări de restaurare, realizate peparcursul anilor 2003 şi 2004. După recepţia parţială de anultrecut, de curând s-a făcut recepţia finală a acestei restaurări,în prezenţa unor reprezentanţi ai Ministerului Culturii şiCultelor şi ai unor instituţii mureşene. Printre ce-i prezenţi larecepţia finală s-a aflat şi cel care a realizat lucrările derestaurare, maramureşeanul Vasile Pop, care are o firmă derestaurare, „Taina lemnului”.Cu deosebit şarm dar şi cu o doză de autoironie,Nicolae Băciuţ vorbeşte şi despre superstiţiile care i-au marcatcopilăria: pisica neagră, ieşitul cu un vas gol în cale şi întorsuldin drum.Un înduioşător portret îi face autorul Prea FericituluiPărinte Patriarh Teoctist, la 92 de ani. Articolul se numeşte„Vara Patriarhului”.Înscăunarea noului Păstor al Bisericii OrtodoxeRomâne, Prea Fericitul Daniel, constituie subiectul articolului„Cu gândul la doi patriarhi”.Nicolae Băciuţ are iscusinţa de a căuta şi găsi, titlurimetaforice ori alcătuite din butade originale, jocuri de cuvinte

ori esenţă de spirit. Un astfel de titlu este „Dialogul culturii,cultura dialogului” – cu privire la relaţiile cu fraţii români dedincolo de Prut. „E vremea să se se accepte că nu există douălimbi române, nici două literaturi. Că dialogul între culturilede pe ambele maluri ale Prutului este dialog în interiorulaceleiaşi culturi. Dar pentru aceasta e nevoie de puţină culturăa dialogului. Cultura dictaturii nu duce niciodată, nicăieri”.Un alt asemenea titlu este „Sat muzeu, muzee la ţară”:„Un muzeu etnografic în mediul rural e, la prima vedere, un81paradox. Doar satul întreg ar trebui să fie un mezeu viu – arspune unii. Din păcate, o realitate care ne sperie trebuie s-osalutăm. Cu ani în urmă, o ţărancă din satul mureşean IdicelPădure, exasperată de gândul că toată moştenirea satului seprăpădeşte văzând cu ochii, a construit o casă “veche” înpropria ogradă şi a amenajat în ea un muzeu etnografic,adunând în ea de la săteni tot felul de vechituri “netrebuincioase”,reconstituind o gospodărie tradiţională. Iată căexperienţa aceasta face pui şi la Archiud, apare tot un muzeuetnografic, fireşte, de altă factură, într-un alt amplasament,dar cu acelaşi conţinut: vechituri din satul de altădată.Entuziasmul scriitoarei Melania Cuc, archiudeancă de origine,susţinut de nostalgia şi disperarea unor venerabil intelectualiai locului, a făcut posibilă apariţia unui inedit muzeuetnografic, în clădirea şcolii din sat. Tiptil, pe nesimţite, satulse retrage într-o casă, într-un muzeu. Moare, dar nu se predă”.Despre litoralul românesc, Nicolae Băciuţ scrie unarticol intitulat, superb: „Marea ca o mireasă părăsită”, careoglindeşte starea deplorabilă a litoralului în perioadapostdecembristă.Probleme sociale, cum ar fi starea de degradare aşcolilor româneşti şi faptul că, de fiecare dată, începutul de ansurprinde învăţământul cu lucrări de reamenajare şi reparaţiineterminate, constituie subiectul din „Bine aţi venit – larevedere!”Despre Balcic şi despre „Inima reginei Maria” – scrieNicolae Băciuţ în „Inima reginei Maria” – o evocareimpresionantă a locului unde s-a aflat pentru o vreme o partedin trupul reginei: „N-am căutat inima reginei Maria, deşi eaera peste tot. „Cer, spunea regina Maria, în Testamentul din1933, ca inima să-mi fie scoasă din trup, pusă într-o casetăpreţioasă de bijuterii (pe care o las eu) şi îngropată în micuţaStella Maris, la Balcic, bisericuţa simplă cu vedere la mare".Fizic, n-a stat mult aici, pentru că, după moartea reginei, la82Sinaia, la 18 iulie 1938, inima, deşi îngropată în bisericuţa dinapropierea Castelului, a fost dusă la Castelul Bran,(apropiind-o de trup, îngropat la Curtea de Argeş) alt loc dragreginei, într-o bisericuţă veche adusă din Lueriu, judeţulMureş, pentru că în 1940 România a pierdut Cadrilaterul, în

favoarea Bulgariei. Inima reginei Maria, după descrierea uneimoldovence bătrâne, în perioada primului război mondial, era"rotundă, roşie şi plină de dragoste". Şi cum ar fi putut fi altfelo inimă în care s-a zămislit acel mic Paradis de pe malulmării? Zbuciumul inimii reginei Maria a continuat şi dupămoartea sa. Medicii care i-au făcut autopsia trupuluineînsufleţit al reginei, au tratat-o cu formol şi au pus-o într-ocasetă octogonală de argint, învelită în drapelele României şiMarii Britanii şi pusă într-o altă casetă din argint aurit,ornamentată cu peste 300 de pietre preţioase, realizată de unbijutier parizian, fiind primită în dar de la „DoamneleRomâne”, atunci când principesa Maria a venit prima oară înRomânia. De la Cotroceni, inima a ajuns, testamentar, laBalcic, de aici a fost readusă la Bran, din bisericuţă a fostmutată în 1941 într-o firidă (devenită capelă) săpată într-ostâncă la Măgura Branului. În 1968, cu concursul directoruluide atunci al Muzeului Bran, a fost profanat mormântul, casetaa ajuns iniţial în Casa de bani a Muzeului Bran, apoi, în 1971,la Muzeul Naţional al României, unde au fost „valorificate”cele două casete de argint, în timp ce inima, într-o stare nufoarte bună de conservare, a ajuns într-o cutie de plastic,uitată de lume în depozit, până azi”.Parcă ne aflăm în relicvar şi descoperim moaşteneputrezite de sfinţi.Scriitorul include în carte şi pagini de jurnal decălătorie, impresii, note foarte intersante despre locuri vizitatecare au lăsat o amprentă în conştiinţa şi inima sa. Unul dinaceste locuri este Chambord: „Când am văzut prima datăcastelul Chambord, din Franţa, am avut cel mai acut sentiment83al ficţiunii. Nu mi s-a părut că acea construcţie e reală, că e pepământ, ci că mă aflu într-un basm. Cu feţi frumoşi şi Ilenecosânzene, cu zmei, cu tot tacâmul… Se spune chiar că CharlesPerrault, după ce a vizitat Chambordul, impresionat de ceea ceoferea acesta, a valorificat în basmul său "Frumoasa dinpădurea adormită" câte ceva din ambianţa creată de castel.Atât de fascinat am fost şi eu încât, oricât de mare împătimit aljurnalelor de călătorie sunt, mi-am spus că pentru acest castelnu se găsesc cuvinte pe „acest tărâm” şi am refuzat să scriudespre el. Cuvintele sunt şi prea puţine şi prea sărace pentru avorbi despre măreţia acestui castel - la simpla privire a lui,dinafară, fără să mai iei în calcul şi istoria pe care o duce cusine de secole.”Despre Postul TV Trinitas, autorul se pronunţă cât sepoate de favorabil: „Trinitas TV este un vârf al asumăriimijloacelor de informare în masă de către biserica ortodoxăromână. Postul are un precedent, pe spaţiul MitropolieiMoldovei, acolo unde PF Daniel, actualul patriarh alRomâniei a păstorit ca mitropolit. Trinitas TV a ales formulamaximală pentru a ajunge la cei interesaţi: transmiterea

programelor prin satelit, ceea ce va veni în sprijinul tuturorromânilor ortodocşi, împrăştiaţi prin toată lumea şi pentrucare nevoile de cult întâmpină multe obstacole”.Şi consideraţii morale despre codul etic şi „Şapte anide-acasă” face autorul într-un articol: „Această sintagmă,-spune Nicolae Băciuţ - a avut valoare de certificat moral,echivalentul educaţiei fundamentale minimale, la care se putearaporta un întreg traseu existenţial. Cei şapte ani de-acasăerau fundamentul formării personalităţii umane, iar carenţeleeducaţiei în “cei şapte ani” aveau repercusiuni majore îndevenirea unui destin. La ei se raportau şi cele bune şi celerele în comportamentul individului major. Oricât de importantera rolul şcolii, raportarea la cei şapte ani de-acasă era făcutăca la o zestre genetică, nu uşor de modificat, îmbunătăţit. În84cei şapte ani de-acasă se modelau principalele trăsături decaracter ale individului. Familia era decisivă, în cârca ei sepunea ce era mai greu. Şi dacă peste educaţia primară, deacasă,venea şcoala şi-şi punea amprenta, nu se avea decât decâştigat. Dar cei şapte ani de-acasă se modelau acasă, în sânulfamiliei, într-un mediu în care exista şi căldură sufletească şiimperative comportamentale, unde era şi tată şi mamă şi fraţi,surori, bunici, factori decisivi, fiecare cu note personale aleinfluenţei”.Într-un articol, autorul scrie despre „Folkul, dincolo denostalgii” şi generaţia care a iubit şi a cultivat acest gen demuzică.Jurnalistul constată cu mâhnire că după 1989patriotismul s-a devalorizat în România.Concise, la obiect, bine articulate din condei, ridicândprobleme actuale, articolele de publicistică ale lui NicolaeBăciuţ din această carte demonstrează, dacă mai era cazul,măiestria autorului, faptul că el îşi ia permanent în seriosprofesiunea de ziarist şi totodată, e oricând gata să-şiîmpărtăşească experienţa proprie celor mai tineri colegi debreaslă. Şi, cu un astfel de maestru, mulţi se pot consideraprivilegiaţi de a fi ucenicit sub coroana rotundă şi generoasă aacestui trunchi viguros, răsărit în pământul rodnic al culturiiromâne.29 iunie 2010Solemnitatea Sf. Apostoli Petru şi PavelZiua Dunării85

TRIUMFUL SPIRITULUI. EREGRINﾂNDCU DUMNEZEU SPRE DUMNEZEUNICOLAE BĂCIUŢ, Credinţă şi Ortodoxie. Jurnalde călătorie. Muntele Athos, Istanbul, Meteora, ŢaraSfântă, Editura Tipomur, 2006

Autorul acestei cărţine propune un peripluspiritual, o călătorie iniţiaticădin sine, cu sine şi spresine, în căutarea absolutuluidin noi, luându-şi ca reperesacre, patru din centrele depelerinaj fundamentale pentruorice creştin, aşa cumMecca este pentru orice musulman: Muntele Athos, Istanbul,Meteora, Ţara Sfântă. Asistăm prin urmare la o iniţiere, la ocreştere şi la devenire întru spirit, a unui creştin care a înţelespe deplin că viaţa însăşi este o călătorie,către poarta care, doaro dată, se deschide pentru fiecare om. Şi, dacă nu te afli în faţaporţii, în preajma ei, aşteptând această supremă deschidere,poţi rămâne pe dinafară. O frază dintr-o rugăciune către SfântulAnton de Padova, spune cam aşa: “Am trăit de parcă n-artrebui să mor niciodată”. Un creştin autentic trebuie să aibăpermanent în vedere ţinta finală: aceea a trecerii din aceastăvremelnică viaţă, spre Viaţa adevărată. Nu e uşor de admis călumea există şi fără noi, că vom pleca într-o zi, ori într-onoapte, pe drumul fără întoarcere. De aceea, pregătirea esteabsolut necesară. Ce vrea să ne spună Nicolae Băciuţ în acestpelerinaj pe la locurile sfinte? Să ne descrie peisaje fabuloase,condiţii de viaţă __________excelente în hoteluri de lux, un înalt standardde viaţă la care oamenii jinduiesc îndeobşte? Nicidecum.Urmărind traseele afective proprii, autorul acestui Jurnal de86călătorie ne face părtaşi la trăirile sale spirituale, la impactulpe care l-au avut în viaţa lui, lăcaşurile sfinte, oamenii duhovniceştiîntâlniţi, experienţele sale şi ale altora, toate trecute şivăzute prin dioptrii sufleteşti în stare să redea, microscopic,fiecare întâmplare.Primul traseu iniţiatic este Muntele Athos şi autorul neînfăţişează şi motivaţia care l-a condus spre o astfel deexperienţă, şi anume, invitaţia făcută de Î.P.S.S. Andrei.Surpriza, uimirea şi bucuria se amestecă în primele momente şiautorul este în stare să-şi mărturisească: “N-am visat niciodatăsă ajung la Muntele Athos. Cum în China exista un “oraşinterzis” şi pentru mine Athos era un “munte interzis”. Nu mamgândit vreodată că Muntele Athos e pe pământ. Să fie oareatât de aproape Athosul? Atât de curând?”Drept pentru care autorul începe un pelerinaj închipuit,pe un traseu cunoscut până la un moment dat: „Acum, cândscriu aceste rânduri, nu ştiu nimic despre traseu, există unuldoar în închipuirea mea, unul care are ca reper Prodromul,care se spune că e unul dintre aşezămintele monahale athoniteimportante, în primul rând pentru noi, românii. Citisem cândvacă la această mănăstire se află o icoană a Maicii Domnului.Găsesc şi acel decupaj din ziar referitor la Prodromul

Românesc, ridicat între 1852 şi 1866.”Documnetat şi minuţios până la acribie, scriitorul neoferă informaţii despre reperele pe care le avea încă înainte de aîncepe neaşteptata călătorie: „Icoana Maicii Domnului de laProdromul este făcătoare de minuni. Ea a fost zugrăvită la 1863,de un zugrav evlavios, Iordache Nicolau, din Iaşi, care a acceptatcondiţiile impuse de părintele Nifon, stareţul schitului, care şi-adorit o icoană a Maicii Domnului, care “să fie spre mângâiereconfrăţimei şi vizitatorilor, totodată protectoare şi de grijă purtătoareacestei sfinte noi monastiri”. Despre icoană se spune că afăcut numeroase minuni: “tot felul de suferinzi au venit a seînchina în faţa Maicii Domnului şi a se stropi cu aghiazmă. S-au87tămăduit prin această Sfântă icoană bolnavi de friguri, surzi, cudureri de cap sau de măsele, de ochi, de vătămături, îndrăciţi, caresuferă de boala copiilor şi alte multe feluri de boale”.Icoana Maicii Domnului de aici are şi o zi în care ecinstită cu fast, 12 iunie, când preoţii rostesc rugăciunea:“Prea Sfântă Stăpână, de Dumnezeu născătoare, purureafecioară Marie, protectoarea şi apărătoarea noastră, cerem aTa nebiruită apărare. Împărăteasa Cerului şi a Pământului,ceea ce ai cu dreptate numele de Prodromiţa, adică înaintemergătoare,întăreşte-ne întru lucrarea faptelor bune şi nedu de mână întru împărăţia cea cerească, povăţuieşte-ne penoi, toţi dreptcredincioşii creştini, spre a vedea şi veşnic a neîndulci de mărirea Fiului Tău şi Dumnezeul nostru, căbinecuvântată şi Prea Proslăvită eşti, în vecii vecilor, Amin”.Se mai spune că “oricine reuşeşte să ajungă pe MunteleAthos este protejat de Maica Domnului”. De aici şi îndemnulpărintelui egumen al Prodromului, Petroniu Tănase, către celcare trece pragul Schitului: “Să te închini şi să săruţi cuevlavie icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care seaflă în biserica noastră”.“Mărimea Sfintei Icoane este de 1 metru şi 10 cm înlungime, iar lăţimea este după proporţiune. Faţa MaiciiDomnului şi a Domnului sunt în culoarea grâului, nasul, guraşi bărbia sunt foarte potrivite la măsuri, iar ochii atâta dar au,ca şi cum ar soarbe inima privitorilor; cu toate acestea,căutătura este cu stăpânire”.Această pregătire psihologică se termină, inevitabil, cuo întrebare legitimă: „Voi avea oare şansa să mă închin laProdromiţă?” pentru că, recunoaşte autorul: „Athosul e Patriaadevărată a Ortodoxiei monahale, locul în care s-au retras înrugăciune şi românii, de secole. Aici mai poate fi regăsitădevenirea întru fiinţă a neamului românesc”. Un creştin, unumanist, susţine Nicolae Băciuţ ar trebui să-şi înceapă călătoriadin Ţara Sfântă şi s-o încheie la Muntele Sfânt, deci tot în88Grecia (aşa cum susţinea Zoe Dumitrescu-Buşulenga – n.n.)care e şi unul din cei trei piloni ai ortodoxiei.

15 companioni, în mare majoritate persoane consacrate,călătorind spre Muntele Sfânt, alături de păstorul lor, Î.P.S.Andrei. Data începerii plerinajului este 14 septmbrie 2003, o zisfântă, Ziua Înălţării Sfintei Cruci, şi grupul porneşte la drumdupă o sfântă liturghie în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia.Deşi autorul mărturiseşte cu francheţe: „Sunt completnepregătit pentru această călătorie spre Muntele Athos. Nicifizic şi nici spiritual” – se pare că pregătirea va avea loc peparcurs, gradat, într-o dinamică mergând până la experienţe deînaltă trăire duhovnicească.Să-l lăsăm pe autor, care face observaţii pertinente şivede totul cu ochiul vigilent al ziaristului, să fixeze unelecoordonate mai importante ale acestui drum: „Am făcut unscurt popas la Plevna, la biserica mausoleu, închinată eroilorromâni şi ruşi care au căzut aici în Războiul din 1877-1878. Edestul de precar îngrijită, aproape uitată, ca de altfel cum e, îngeneral, biserica în toată Bulgaria.”Important în acest lung reportaj de călătorie este, dupăpărerea noastră, respectarea adevărului şi încărcătura emoţionalăprovocată de vizitarea locurilor creştine. Mănăstirea Rila – reperimportant pentru ortodoxie, i-a lăsat autorului următoareaimpresie: „În acest munte a sihăstrit cuviosul Ioan de Rila,devenit cel mai important sfânt al bulgarilor. În penumbreleamurgului, Mănăstirea Rila e strălucitoare dar fără viaţă. Dacăcu ani în urmă erau peste o sută de călugări, acum sunt doarşapte, iar viaţa monahală e una destul de modestă într-omănăstire care se pretinde şi chiar este simbolul monahismuluibulgar. De altfel, din 1961, Mănăstirea a devenit “muzeunaţional”, ceea ce, din punct de vedere religios, e o absurditate.Să iei credinţa, viaţa adevărată a unei mănăstiri care are tot ceitrebuie vieţii monahale, e de neiertat. Chiar dacă e înpatrimoniul UNESCO, cum să încremeneşti viaţa monahală în89muzeu? Şi ca absurdul să fie întărit, o parte a chiliilor aucăpătat destinaţie turistică.”De remarcat că Nicolae Băciuţ nu şi-a propus aici să vinăcu critici asupra reperelor sfinte ale Bulgariei, Greciei şi chiarale românilor, nici pe departe. E vorba despre orizontul deaşteptare, care poate fi, pentru fiecare, altul, mai cuprinzător,mai îngust, după propria imaginaţie. Şi uneori, acest orizont nucorespunde cu realitatea. E ca şi cum ai viziona un film după ocarte celebră şi niciodată nu va corespunde imaginea ta cu aceeaa regizorului şi scenaristului care au realizat ecranizarea. De aicişi senzaţia de ireal şi dezamăgire pe care o încearcă autoruljurnalului de călătorie. În definitiv, trăirile sale nu sunt universalvalabile, fiecare are modul său de receptare şi percepţie arealităţii. Iată de ce sentimente este animat în chilia în care estegăzduit, la mănăstirea Rila: „Sunt singur şi încerc să-mi închipuice făceau într-un astfel de spaţiu vieţuitorii de altădată de aici,când mănăstirea era vie. Sunt patru paturi cazone, un dulap, o

masă, un cuier. “Chilia” are bucătărie proprie, cu o masă şichiuvetă, un hol mic. Uşile au clanţe vechi, ca la casele noastrede la ţară, în copilărie. Zidurile sunt groase, iar geamurile augratii. Ca într-o puşcărie sau ca într-un ospiciu. În tavan atârnăun bec, la a cărui lumină pală de-abia se poate citi. Cu toateacestea, nu mă simt deprimat şi poate că nici nu mi-aş refuza oviaţă de călugăr aici, cu toate condiţiile modeste, nu multdiferite de cele din secolul al XIX-lea”Şi, desigur, emoţiile cele mai puternice, sunt încă livreşti,legate tot de cărţi, universul predilect al autorului: „Mi-am luatcu mine şi câteva cărţi. Una dintre ele, Dăruind vei dobândi, escrisă de un călugăr cărturar, pe care şi l-ar dori oricemănăstire: N. Steinhardt. E primul călugăr din viaţa mea şicând l-am văzut întâia dată am crezut că e un sfânt, că acoborât dintr-o icoană.”Întrebare: poate avea un intelectual, un cărturar, trăiriextraordinare, provocate de lectură, mai mult decât de viaţa90advărată? Desigur că poate, pentru el viaţa, lumea înseamnăcarte. J.Luis Borges spunea că-şi închipuie Paradisul ca o mare,uriaşă bibliotecă.Printre reperele incluse în program se află MănăstireaSimon Petra „care, după ce a ars la sfârşitul secolului al XVIleaa fost refăcută cu sprijinul lui Mihai Viteazul, în 1599.Portretul său se află, între portretele unor sfinţi, în trapezamănăstirii. Mănăstirea e renumită şi pentru cântăreţii săi şiprintr-o bibliotecă celebră.”Un alt reper de atins este Mănăstirea Sfântul Grigoriu,„unde se află mormântul Sf. Nifon, mitropolit al Ţării Româneşti.Ea îşi leagă numele de Ştefan cel Mare care, după ce mănăstireaa fost distrusă de piraţi, a rezidit în 1497 biserica, iar cinci animai târziu el face şi reparaţii generale la mănăstire.”Alte repere: Mănăstirile Xiropotamu, Pantelimon,Vatopedu şi în ultimele zile, Schitul Prodromul. Câteva cuvintedespre Muntele Athos, consemnate într-un ghid: „MunteleAthos este republică monahală, care ţine administrativ deGrecia şi religios de Patriarhia ecumenică a Constantinopolului.În 1985, (...) la Muntele Athos erau 1309 călugări, dincare 598 în mănăstiri şi restul în schituri, chilii, colibe,peşteri… Constituţia Muntelui Athos stipulează că străinii n-auvoie să stea aici decât patru zile, dar şi aici se mai încalcăConstituţia.Cea mai mare înălţime a Muntelui Sfânt e Atonul, cu2033 m, mai puţin falnic decât Muntele Rila, dar cu toateacestea mult mai aproape de cer.Numărul de mănăstiri de la Muntele Athos e bătut în cuie,aş putea spune că e “răstignit”: douăzeci. Acestea sunt: MareaLavră, Vatopedu, Iviru, Hilandaru, Dionisiu, Cutlumuş,Pantocrator, Xeropotamu, Zografu, Dochiaru, Filoteu, Caracalu,Simon Petra, Sf. Pavel, Stavronichita, Xenofont, Grigoriu,

Esfigmenul, Pantelemon (Rusicon), Costamonitu. Multe dintreschituri însă au dimensiuni de veritabile mănăstiri.”91Şederea la Mănăstirea Rila are darul, însă, de a-i pregăti pepelerini pentru marele impact sufletesc care e Muntele Athos:„Viaţa monahală renaşte, însă încă cu timiditate, cei şaptecălugări, toţi în vârstă, nereuşind nici pe departe să reabilitezetradiţia.Biserica, cu Hramul Naşterea Maicii Domnului, econstruită în stil bizantin, cu trei altare. În biserică, dupăslujbă, ne sunt arătate moaştele Sfântului Ioan de Rila, pe carele sărutăm, ne închinăm şi ne pregătim de drum. Din păcate,nu putem vizita şi muzeul Mănăstirii, unde se află valoribisericeşti din secolele XIV-XIX, pentru că Muntele Athos, cuale sale „Universităţi ale pustiei”, cum sunt consideratemănăstirile, schiturile athonite, ne aşteaptă.”Salonicul întâmpină grupul de pelerini cu obişnuita-iforfotă legată de comerţul stradal şi animaţia din jurulbisericilor, ceea ce-l face pe autor să exclame: „E atâta istorieşi credinţă în acest spaţiu!” Biserica Sfântul Dimitrie e reperulprincipal aici: „Demetrius a fost ofiţer roman care a susţinutcreştinismul şi l-a mărturisit pe Christos, ceea ce i-a adusmoartea, la porunca împăratului Diocleţian. (...)La Mănăstirea Sf. Arsenie cel Nou, am fost întâmpinaţicu bucurie şi ospitalitate. Deşi este nouă, fiind construită în1986, Mănăstirea e înfloritoare prin puterea credinţei, chiardacă în zonă mai sunt încă alte multe mănăstiri.Complex concepută, cu multiple utilităţi, ea este gazdăbună şi pentru trup şi pentru suflet.”În acest spaţiu de graţie autorul mărturiseşte: „La marepreţ pentru mine este solitudinea, intimitatea care-mi aduceliniştea lecturii şi scrisului până târziu în noapte: Înainte deculcare am ieşit la o plimbare în preajma Mănăstirii. Amadmirat împreună panorama nopţii peste Marea Egee, culuminile de pe ţărm oglindindu-se clipind, în apele sale.”Autorul îşi exprimă convingerea că: „Biserica noastrăortodoxă are ce învăţa de la ortodoxia greacă. Ambele trebuie92însă să-şi redescopere vocaţia iubirii aproapelui, apropierea,în plin veac al înstrăinării şi însingurării în căutări şi rătăciri.În plină criză a comunicării, biserica ortodoxă româneascătrebuie să-şi apropie credincioşii, ducând dialogul cu aceştiadincolo de întâlnirile din biserică, dincolo de sacru, încotidianul sufocat de tentaţii şi de nevoi.Dialogul cu credincioşii trebuie să se extindă dincolo deslujbele religioase, dincolo de împreunărugarea făcută, pentrueliberarea sufletului de poveri existenţiale, de eroziuni şineîmpliniri. Dacă va prelungi dialogul cu credincioşii, ortodoxiava rămâne în putere, bisericile vor fi mereu pline, nu se va ajungeca-n multe biserici occidentale.

Altfel, s-ar putea, încet, încet, să crească numărul credincioşilorformali, “de ochii lumii”, de faţadă, şi vor fi totmai puţini practicanţii, cei care fac din biserică o fiinţă vie.”Faptul că autorul îşi exprimă convigerile, nu numai celereligioase, dar şi cele sociale, este meritoriu. Şi într-aceasta constăadevărata profesiune de jurnalist. El îşi exprimă însă şi emoţiile şifreamătul lăuntric legat de apropierea unui loc renumit prinsacralitatea lui: „Atât de aproape de Muntele Athos! Nu l-amperceput niciodată decât ca pe un simbol dincolo de oricerealitate. Cât de real e Muntele Sfânt din Muntele Athos? Câtadevăr şi cât mit duce cu sine?Sunt asemeni celui îmbrâncit de pe punte în mare, fără săştie înota”.La Mănăstirea Sfântul Arsenie cel Nou, unde grupulpelerinilor ajunge în 17 septembrie, observă autorul: „Înliniştea nopţii, bătăile de toacă au limpezime, fiecare bătaie eca un cuvânt tainic pe care numai cel care are credinţăputernică îl poate înţelege.Când bătăile de toacă se pierd în noapte, doar ţârâitulprelung şi apropiat al greierilor se mai aude, de parcă aceastaar fi muzica liniştii.Mă simt ca într-un alt secol, îndepărtat.”93Se simte în aceste însemnări ale autorului, emoţia,pietatea, evlavia şi bucuria uimită de a se afla pe aceste locuri:„Cu siguranţă, Grecia este patria cea mare şi autentică aortodoxiei, chiar dacă Rusia are vreo 50 de milioane decredincioşi ortodocşi, iar noi vreo 17,5 milioane. Cu cei circa10 milioane de credincioşi ortodocşi, Grecia e deasupratuturor!(...). După cât e de veche, după cât prezent are,ortodoxia greacă e cea mai aproape de cer”.Însă Nicolae Băciuţ, dincolo de efuziunile lăuntrice debucurie pioasă, nu poate să nu se întrebe: „Cât poate reţine unjurnal din trăirea unei astfel de călătorii? Cât te poţi detaşa deceea ce ţi se întâmplă cu atâta repeziciune, peste câte lucruritreci fără să reţii esenţialul. Mai există şi reţineri, sunt lucruripe care nu te lasă inima să le consemnezi sau pe care nu vreisă le faci, totuşi, publice. Rămâne ceva ce e al tău şi numai altău, pe care nu-l poţi împărţi cu nimeni. Are dreptateWittgenstein: “Despre ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem”.Autorul presară, dincolo de însemnările de călătorie şide emoţiile trăite şi meditaţii asupra unor teme religioase,întrebări fundamentale pe care ar trebui să şi le adreseze fiecarecreştin: „Ce-i apropie şi ce-i desparte pe preoţi de monahi,dincolo de statutul social, cu rigorile specifice pentru fiecare înparte? Ce înseamnă să ai vocaţie preoţească şi vocaţiemonahală? A fi plus a avea, a fi plus a nu avea – posibileecuaţii cu semnul (in)egalităţii. Credinţă, rugăciune, răbdare,smerenie, ascultare. Cine, cum, cât îşi ia partea din fiecare?Cine duce timpul – bun sau rău – mai departe şi cine-l opreşte

în loc? Cine spune “Opreşte-te clipă, sunt fericit?”Dar şi întrebări retorice precum acestea, la care autorulîncearcă răspunsuri pe măsura înţelegerii sale: „De ce numărulcelor care vieţuiesc pe Muntele Athos e cu măsură? De cefemeile n-au voie nici să calce pământul Muntelui Sfânt? Ele nauacces în rai, ele nu trebuie să dobândească viaţa veşnică?Ele n-au dreptul la mântuire?94Credinţa nu poate fi misogină. Ea nu poate despărţibărbatul de femeie, după ce, prin credinţă, prin biserică, îiuneşte pe viaţă, dorindu-le ca nimic să nu-i despartă? Iubeştepe aproapele tău nu face restricţii, nu pune interdicţii!Oricât de mare ar fi fost păcatul Evei, există şi iertare.Dumnezeu este iubire.Merg eu oare spre Muntele Athos ca un răzvrătit saudoar ca un nedumirit?Să nu accepte credinţa… prezumţia de nevinovăţie?”În drum, cu vaporaşul Sfânta Ana, spre Dafne, autorulare alte prilejuri de observaţie şi meditaţie: „La Dochiaru,vaporul se apropie de ţărm, pentru ca să coboare călugări şiturişti, iar alţii să se îmbarce pentru o nouă ţintă. Urmează larând, până la Dafne, mănăstirile Xenofont, Pantelemon şiXeropotamu. Iar mai sus, spre culmi, mănăstirile Zografu şiCostamonitu. Un amestec de măreţie şi stranietate în acestemănăstiri, aflate într-un moment de renaştere, prin amplelelucrări de restaurare care se fac cu finanţări şi de la Guvernulgrec şi de la Comunitatea Europeană. E o decizie înţeleaptă,aveam să mă conving doar din vizita la două dintre mănăstiri,Simon Petra şi Grigoriu, care adăpostesc valori inestimabilede cultură şi civilizaţie, dar şi comori sufleteşti ale jertfiriiîntru credinţă. La Dafne, lumea adunată pe punte, gata decoborâre, pare mai multă. Se pleacă într-un val, într-oînvălmăşeală care ne duce cu gândul la orice înafară de faptulcă am coborât, totuşi, la Muntele Sfânt.”Emoţia puternică este estompată de valul de oamenicare se revarsă, fiecare către ţinta sa şi scriitorul e nevoit să-şireprime trăirile interioare: „Aş fi vrut, fără undă de cabotinism,ca odată ce pun piciorul pe Muntele Sfânt să îngenunchez şi săsărut pământul. Am fost şocat însă de faptul că la Dafne amdat de un vacarm de bazar, cu lume agitată, turişti, călugări,comercianţi. Un vacarm neverosimil pentru o lume alcătuitădoar din bărbaţi. Mi-am reprimat pornirea de a îngenunchea,95pentru că aş fi părut ridicol şi nimeni n-ar fi înţeles raţiuneagestului meu.”Sâmburele de mândrie naţională existent în sufletul deromân dă colţ aici şi creşte, generat de legătura puternicăexistentă între voievodul Ştefan cel Mare şi MânăstireaGrigoriu şi Mihai Viteazul, care şi-au legat numele deMănăstirea Petra: „De altfel, la Simon Petra am văzut un act

semnat de Mihai Viteazul şi pus la loc de cinste în bibliotecă.O bibliotecă modernă, cu dotări de ultimă oră, calculator,rafturi mobile, o bibliotecă ce adăposteşte câteva sute demanuscrise, documente, cărţi, peste trei mii de volume, inclusivapariţii editoriale recente. Două mari incendii, unul în 1580, şicelălalt în 1891, au distrus valori inestimabile. Sfintele moaşteşi o bună parte din documente au fost salvate.În trapeză, am descoperit chipul lui Mihai Viteazul, pictatîntre sfinţi”.La ceas de odihnă şi reculegere faţă de copleşitoareleevenimente şi impresii, autorul are putera să spună: „Aş fi vrutsă spun că e un vis, dar visele sunt palide faţă de realităţile pecare le-am descoperit azi aici”.Autorul inserează în relatarea sa, cum e şi firesc,informaţii despre locurile vizitate, legate de aşezareageografică, vegetaţie, floră şi faună: „Muntele Athos,împreună cu celelalte două peninsule, Sitonia şi Casandra, sedesprind din peninsula Calcidică, precum trei degete, dintr-opalmă, pătrunzând în mare.Această republică monahală, cunoscută ca MunteleAthos, are două localităţi, în fapt două sate, unul fiindCapitală, Careia, iar celălalt port, Dafne. Dintr-un capăt înaltul al său, peninsula e străbătută de un lanţ muntos, sărac învegetaţie, stâncos. De la Dafne la Simon Petra ne-am dus cuun microbuz, pe un traseu ameţitor, amenajat pe coastaabruptă, de unde marea pare un hău. De la Simon Petra laGrigoriu însă am mers pe o cărare de munte, croită prin96veacuri de călugări. Din loc în loc, cărarea e amenajată, dinbucăţi de pietre, ca un pavaj. Dar cea mai mare parte atraseului e dominată de stânci colţoase, lucioase de atâtaumblet, lunecoase. Soarele, în amiază de septembrie, e încădogorâtor, storcându-ne broboane de sudoare. A fost ca undrum iniţiatic, care aproape că ne-a vlăguit pe toţi, dar toţi amrezistat cu stoicism şi cu o bucurie specială, cu un orgoliu lamarginea egoismului, un egoism frumos însă.”„Aici doar sălbăticiile consumă carne. Singura carnepe care o consumă călugării este cea de peşte, iar peşte, harDomnului, se află din belşug în apele Egeei.Singurele animale domestice acceptate pe MunteleSfânt sunt pisicile şi catârul, animal bun la toate: ajută lamuncile agricole, de la arat la storsul strugurilor, la căratullemnelor, la transportarea alimentelor. Pe cărările din Munte,catârii mai scutesc de efort pe călugări.”Reporterul schiţează şi unele portrete de preoţi cărturari,întâlniţi pe aceste meleaguri: „Părintele George e autor decărţi, a călătorit în lume, a predat la Universitatea din Atena, aţinut conferinţe. În plus, e un cozeur adorabil. Plăcându-iinterlocutorii, s-a lăsat antrenat în jocul tinerilor dascăli de laFacultatea de Teologie din Alba Iulia, care l-au asaltat cu

întrebări provocatoare, născute din fireşti nedumeririprofesionale”. (...) Am întâlnit aici şi un călugăr grec,Damaschin, care însă a învăţat destul de bine româneşte şicare ne-a şi fost, de altfel ghid. El a tradus vreo douăzeci decărţi de Teologie şi spiritualitate monahală ortodoxă dinromână în greacă, la imboldul părintelui George Capsanis. Nue un ambasador plătit, dar va fi răsplătit în ceruri pentruosârdia sa. (...)Autorul nu ezită să ne poarte prin istorie până în vremeaîntemeierii acestor sfinte mănăstiri, la care, voievozii româniau avut o mare contribuţie, fie la reconstrucţie, fie cu danii înicoane şi bani: „Să aibă oare vreo legătură primirea deosebit de97călduroasă care ne-a fost făcută aici cu faptul că Ştefan celMare, după ce în 1497 mănăstirea a fost distrusă de piraţi, afost cel care a rectitorit-o, refăcând-o în întregime, a făcut daniipentru cumpărarea unui metoc, ca apoi, doi ani mai târziu săfacă reparaţii întregii mănăstiri? Turnul de pază şi două corpuride chilii ridicate pe vremea lui Ştefan cel Mare stau şi astăzimărturie pentru legătura istorică dintre români şi MunteleSfânt. Şi, mai mult, şi Bogdan cel Orb, Ştefăniţă Vodă şi AlexandruGhica şi-au legat numele de mănăstire prin contribuţiape care şi-au adus-o la menţinerea în viaţă a acesteia, nu o datăîncercată de urgii. După un incendiu, între 1761-1783, ea a fostrestaurată de călugărul Ioachim, cu bani de la conducătorivalahi şi fanarioţi. La rândul, lor, călugării de aici au sprijinitrăscoala de la 182l, cu obiecte de mare valoare.”Adevăr şi legendă, mit şi istorie, credinţă şi tradiţie,datină şi reguli monastice stricte, ospitalitate şi austeritate,cutezanţă şi înfrânare, toate îmbinându-se în viaţa trăitorilor deaici, care sunt nevoiţi să facă faţă şi valurilor de pelerini şiturişti care nu contenesc niciodată. Unii vin aici din curiozitateşi plăcerea de a admira locuri naturale frumoase, alţii dinnevoia de reculegere şi alţii pentru a-şi afla răspunsuri la unelenedumeriri şi a-şi croi un drum în ceas de restrişte sufletească:„Mănăstirea Simon Petra e căţărată mai sus, la 230 m,în nord-vestul Muntelui Athos. Construită de Sf. Simion, lajumătatea secolului al XIV-lea, mănăstirea a fost ridicată pe ostâncă colţuroasă, integrată în structura construcţiei, colţuride stâncă ieşind ici-colo, în câte o sală, pe o scară, sporindmisterul construirii ei.Se spune că locul de amplasare a Mănăstirii i s-arevelat Sfântului Simion, într-o viziune a sa. Constructorii pecare i-a chemat s-au arătat neîncrezători şi necutezători aridica în acel loc mănăstirea. Chemându-şi servitorul, pe numeIsarak, să le ofere, totuşi, acestora, câte un pahar de vin,Isarak a alunecat cu tava în mână, aceasta a căzut fără să se98verse însă niciun pahar. Miracolul le-a dat curaj şi astfel aînceput construcţia Mănăstirii, care pare suspendată pe

marginea prăpastiei. Încă din secolul al XVI-lea, ea a fostsprijinită de domnitori români, precum Neagoe Basarab, RaduPaisie, Mihnea Turcitul, iar Mihai Viteazul reface integralmănăstirea între 1591-1599, după ce fusese distrusă într-unincendiu din 1580. Un alt incendiu o mistuie în 1626, fiind, dinnou, readusă la viaţă cu sprijin românesc, de această datăMatei Basarab e cel care susţine refacerea Mănăstirii. Tot cusprijin românesc e rezidită între 1899-1902, după un incendiudin 1891, în care a ars biblioteca.Acum, la Mănăstirea Simon Petra se fac ample lucrăride restaurare.”Multe observaţii teologice legate de cult sunt presăratepeste tot în lucrare, cu consideraţii personale, ca şi cu panseurişi reflecţii ale unor oameni sfinţi din Patristică şi din IstoriaBisericii. Şi, decurgând în chip firesc din toate acestea,multe întrebări la care autorul aşteaptă răspuns, ori sunt numairetorice: „Există un cult al sfintelor moaşte la Muntele Athos,depozitarul celor mai venerate moaşte. Şi la Simon Petra seaflă moaşte ale Sf. Ana, Sf. Pavel, Sf. Pantelimon, Sf. Trifon, Sf.Modest ş.a. (...)Dacă, prin absurd, Dumnezeu ar muri, el ar renaştedeîndată în fiecare din noi.”Cât despre sfinţenia acestui loc, autorul ne spune: „Cuma apărut Muntele Sfânt şi cum a putut rezista de peste unmileniu ca bastion al ortodoxiei? Ce să-l fi ajutat? Doaramplasamentul? Puterea credinţei? Privit pe hartă, el nu e unloc unic, nici măcar în Peninsula Calcidică, unde mai are douăpeninsule “surori”, Sitonia şi Casandra. Oricare ar fi pututatrage în dragostea credinţei sihaştri dintotdeauna. Reliefuleste, într-un fel, spectaculos, mai ales în partea estică apeninsulei, unde măreţia Athonului este dată nu atât deînălţimea sa, cât de atât de apropiata vecinătate a Mării Egee99în care se oglindeşte. Peisajul pare sălbatec şi de neîmblânzit.Sihaştri au găsit mereu căi ca pământul său să rodească atâtcât era necesar unui trai în curăţenie şi credinţă. (...) IstoriaAthosului coboară în mit. Mit legat nu doar de zeul soarelui,Apolon, care ar fi avut o statuie pe culmea Athonului, ci şi deexistenţa a cinci cetăţi în Grecia de dinainte de Christos. Câtdespre devenirea ortodoxiei aici, până la apariţia primelordouă mănăstiri, Vatopedu şi Xeropotamu, sunt cinci secole alesihăstriei, începute în timpul domniei Sfântului ÎmpăratConstantin cel Mare, 330-337. Monahismul însă, în formăorganizată, are ca punct de plecare anul 963, odată cuîntemeierea Mănăstirii Lavra de către cuviosul AtanasieAtonitul, care a pus şi bazele vieţii monahale de obşte înMuntele Athos, care şi-a conturat dimensiunea, prin apariţiasuccesivă a celorlalte mănăstiri, până în secolul al XIV-lea.După cum se ştie, Maica Domnului este ocrotitoareaacestui loc sfânt. Tradiţia spune că Maica Domnului a ajuns

aici, însoţită de Sfântul Apostol Ioan, ca să vesteascăEvanghelia, şi din acel moment, cei care i-au întâmpinat aufost încreştinaţi, fiind botezaţi întru Christos (..).Mă-ntreb dacă se întăreşte sau se anuleazăpersonalitatea vieţuitorilor de la Muntele Athos? Trăind înrugăciune şi post, care e dimensiunea individualităţii? Îi călesclipsurile, vitregiile, rigorile, se lasă pătrunşi de acestea până anu le mai percepe?De ce continuă să fascineze şi să atragă Athosul, cândrigorile postmodernităţii teologice mai „îndulcesc” artafiinţării în credinţă, când practicile vieţii religioase suferă desindromul „adaptării”?Aş fi curios să ştiu dacă au existat şi ratări ale ascezeide tip athonit, dacă au fost şi sihaştri care nu s-au putut ridicala înălţimea aspiraţiilor lor şi a rigorilor athonite. Se vorbeştemereu despre cei care s-au împlinit în asceză, nu şi despreeşecuri.100Nu cred că oricine e capabil să dobândească această calea mântuirii.”De fapt, parcurgând paginile jurnalului spiritual scris deNicolae Băciuţ, care este un amestec de jurnal şi documentar, dupăspusa autorului, cititorul intră şi el în acea stare propice călătorieişi (re)trăieşte, alături de autor, unele momente imporante. Dealtfel, acesta este şi scopul jurnalului de călătorie, de a treziinteresul şi de a-i face pe cititori părtaşi la aceste experienţe.Firea poetică a lui Nicolae Băciuţ nu se dezminte nici înaceastă scriere: „Marea Egee se unduie la picioarele mele. Oprivesc de sus, dar o simt foarte aproape. La jumătateadrumului de ieri, de la Simon Petra la Grigoriu, cărarea ne-aadus la ţărmul Egeei. Trebuia să ne întâlnim aici şi cu marea,care ne-a primit caldă, liniştită, într-un mic golf, în carevalurile au scos la ţărm de toate. Doar pentru un preot,părintele profesor Todoran, ea s-a învolburat, căci acesta şi-aîncercat puterile cu o caracatiţă mică, rătăcită aproape demal, şi care la umplut de sânge la un picior”.Pelerinii se îndreaptă spre Vatopedu, un punctreferenţial în acest pelerinaj, dar şi ca importanţă pentruortodoxie, „un loc despre care preoţii alba-iulieni vorbesc curespect şi admiraţie.”În drum, popoesc la Mănăstirea Xeropotamu, care sedistinge prin vechimea ei, „având ca punct de plecare un micschit de la 424, ca în secolul al X-lea ea să aibă statut demănăstire. Ca multe alte mănăstiri de la Muntele Athos, şiistoria Xeropotamului a fost una zbuciumată, fiind incendiatăîn mai multe rânduri de arabi, renăscând însă, de fiecare dată,din propria-i cenuşă.Ajunsă în ruină în secolul al XV-lea, ea îşi găseştesalvatori în domnitori români, începând cu Alexandru I Aldea,continuând cu Neagoe Basarab, Vlad Vintilă, iar Alexandru

Lăpuşneanu devine unul dintre ctitorii biserici, prin rezidireaşi împodobirea cu frescă a bisericii. Tot cu bani adunaţi de la101credincioşi din Moldova şi Ţara Românească este refăcutămănăstirea şi în secolul al XVIII-lea.Nici secolul al XX-lea n-a ferit-o de incendii, dintrecare cele din 1952 şi 1972 i-au adus mari stricăciuni. (...)Intrăm şi în biserică şi sărutăm Sfânta Cruce, în carese păstrează o parte (cea mai mare) din Crucea lui Christos,precum şi sfinte moaşte din cele peste 60 aflate în aceastămănăstire, în special ale celor 40 de Sfinţi Mucenici, bisericaavând hramul Patruzeci de Sfinţi.”O altă mănăstire vizitată este Pantelimon, „cunoscută şica “Rusicon”, unde s-a nevoit Sf. Siluan Athonitul şi unde seaflă un clopot de aproape 14 tone. (...)E o mănăstire de suflet a ruşilor, care au avut călugăriaici de prin secolul al XIII-lea, ca apoi din secolul următor să fiecunoscută chiar ca Mănăstirea Sfântul Pantelemon al Ruşilor.De reconstruit şi întreţinut s-au îngrijit, după incendii şidevastări, nu doar ţarii ruşi, ci şi domnitorii români, între careVlad Ţepeş, Vlad Călugărul, Ştefan cel Mare, Radu cel Mare,Neagoe Basarab, ca şi, mai târziu, domnii fanarioţi ai Moldovei,de la Ion Mavrocordat la Scarlat Calimachii, înscriindu-se prindaniile lor, între ctitorii importanţi ai Mănăstirii Pantelemon,începând cu secolul al XI-lea, de când există ca aşezaremonahală.Valorile pe care le adăposteşte Pantelemonul suntadevărate tezaure – mii de manuscrise în greacă şi slavonă,câteva zeci de mii de exemplare de carte tipărită, icoane,obiecte de cult din aur şi argint, evanghelii legate în aur,veşminte bisericeşti cusute cu fir de aur, sfinte moaşte, întrecare la loc de cinste se află cele ale Sfântului Mare MucenicPantelemon şi capul cuviosului Siluan.Într-unul dintre paraclise, cu catapetesme şi icoaneaurite, se află şi o icoană cu chipul ţarului Petru al Rusiei, cares-a înnegrit la moartea sa şi care va fi restaurată doar atuncicând Rusia va mai avea ţar.102Deşi a trecut prin perioade de degradare fizică, acumPantelemonul este o adevărată fortăreaţă, cu o strălucire uşortrufaşă, care se arată parcă cu ostentaţie… rusească.”Atmosfera în grupul pelerinilor este pioasă. Ei cântăacatiste şi tropare, precum şi Axionul Maicii Domnului şirostesc rugăciuni. La sosirea în Vatopedu au parte de oprimire oficială, având în vedere că sunt conduşi de o înaltăfaţă bisericească.„Mănăstirea Vatopedu nu e una oarecare. După MareaLavră, ea e cea mai importantă, iar cuvântul lui gerondaEfrem cântăreşte greu în luarea deciziilor la Sfântul Munte.Vatopedu adăposteşte valori deosebite: în Bibliotecă,

se află peste 17 mii de manuscrise, din secolele XIV-XIX, şipeste 10.000 de cărţi vechi, icoane făcătoare de minuni. Ovaloare importantă o reprezintă aici şi obştea de călugări.Îmbătrânită şi împuţinată, ajungând în 1988 doar la şaptesuflete, ea a renăscut odată cu venirea lui geronda Efrem.Nouăzeci de călugări înseamnă un câştig monahalsemnificativ. Iar felul în care arată acum mănăstirea, scoasăpur şi simplu din ruină, e uimitor.”Autorul scoate în evidenţă legătura spirituală şimaterială permanentă a românilor cu cei de la Muntele Athos:„Sfântul Munte datorează multă recunoştinţă românilor,pentru că mulţi români, începând cu secolul al XIV-lea, au fostbinefăcători ai mănăstirilor de la Muntele Athos. Iar Vatopedueste printre cele care are înscrise în istoria ei nume ca Ştefancel Mare şi Sfânt, Alexandru Lăpuşneanu, Neagoe Basarab,Vlad Vintilă, Matei Basarab, Vasile Lupu, ConstantinBrâncoveanu, o galerie impresionantă pentru aceastămănăstire, considerată cea mai veche din Muntele Athos, acărei primă aşezare e plasată în ultima decadă a secolului alIV-lea după Christos.Domnitorii români au făcut numeroase danii în bani,icoane, au ridicat construcţii noi, au făcut reparaţii, au plătit103tributul Mănăstirii către Înalta Poartă. Iar călugării români aufost mereu prezenţi aici.Memoria binefăcătorilor români la Vatopedu estepăstrată în câteva basoreliefuri în marmură, reprezentând stemeale Moldovei, Ţării Româneşti. Într-unul din basoreliefuri ereprezentat Ştefan cel Mare, care închină Maicii Domnului cuPruncul în braţe, o bisericuţă.”Este limpede că Nicolae Băciuţ nu şi-a propus să facădin aceste însemnări de călătorie un ghid turistic, ci, după cumafirmă, „Vreau să consemnez cât mai multe stări, să fiucronicarul unui pelerinaj, chiar dacă ritmul şi timpul scurt nusunt în măsură să ofere prea mult răgaz pentru meditaţie.Trebuie să „fur” timp pentru însemnări fugare.”Autorul e conştient că: „o carte despre Muntele Athos,scrisă într-o vizită de câteva zile nu poate fi decât o carte destări, de notaţii lapidare, măcar ca document care să depunămărturie pentru o experienţă unică. Şi nimic mai mult!”. Ce sămai spunem despre o exegeză despre această carte? Neînfruptăm cu lăcomie din firimituri... bune şi ele la ceas deflămânzire spirituală.Nicolae Băciuţ face şi portretul ieromonahului Dionisie,cel mai vârstnic duhovnic român de la Muntele Athos: „Deşi eorb de zece ani, la cei 94 de ani ai săi, părintele Dionisie elucid, senin, împăcat cu sine şi cu Dumnezeu.Ajuns pe Muntele Athos în 1926, părintele Dionisie senumără printre longevivii întru credinţă ortodoxă de laMuntele Sfânt. Ne-a primit cu entuziasm şi nereţinută emoţie,

în paraclisul chiliei de la Colciu, cu hramul Sfântul MareMucenic Gheorghe.”Monahul îşi manifestă bucuria de a fi vizitat de un grupde teologi români: „Aici stăm nu numai pentru noi, ci şi pentruslava neamului nostru, căci aici toţi ne rugăm în limbanoastră. Şi aşa sunt rugăciunile noastre de zi şi de noapte, nunumai pentru noi înşine dorind mântuirea sufletului şi104dobândirea împărăţiei cerurilor, ci pentru tot neamulromânesc care e ortodox şi aceeaşi credinţă cu noi are şiaceeaşi dorinţă de a căpăta împărăţia cerurilor. Că aici,orişicât de mult am trăi, oricât de minunată ar fi viaţa, suntemmusafiri, oricât ne-am osârdi să facem, nu suntem decâtmusafiri. Aşa să-l rugăm pe Bunul Dumnezeu, că aşa ziceMântuitorul, “fără mine nu puteţi face nimic”, ca să putemcăpăta împărăţia cerurilor.”Plecat de 77 de ani din ţară, părintele Dionisie nu aîncetat să vorbească româneşte: “Noi suntem plecaţi de acasă,spune părintele Dionisie, dar fiindcă biserica merge înromâneşte, sub niciun motiv nu am uitat să vorbim româneşte.Unii chiar au încercat să-mi reproşeze că, fiind plecat de atâtavreme din ţară, eu nu mai sunt român. Eu nu sunt român? Euam fost şi sunt român şi sunt mândru, mă bucur că sunt român.E mare păcat că sunt români care se leapădă de limbaromână. Mai vine câte unul pe la noi, cine ştie de unde şispune că e român, dar nu ştie româneşte.” Iar la întrebareaunui profesor de teologie despre ce ar trebui să facă un profesorde Teologie pentru teologi, bătrânul călugăr răspunde: “Să nune depărtăm de adevăr sub niciun motiv, pentru că adevăruleste ortodoxie, spune părintele Dionisie. Tot ceea ce spuneortodoxia trebuie să respectăm cu sfinţenie. Iar noi, românii,trebuie să fim mândri că n-am cunoscut altă credinţă. Şi săţinem cu străşnicie ortodoxia la înălţime. Iar profesorii trebuiesă ţină aproape de neam şi de ortodoxie. Ortodoxia şi naţiuneanu pot fi despărţite, una fără de alta nu pot trăi. Suntemmândri că suntem români şi ortodocşi”.Continuând periplul iniţiatic pe Muntele Sfânt, peleriniiajung la Mănăstirea Stavronichita care adăposteşte o icoanăfăcătoare de minuni a Sf. Nicolae, care e şi patronul Mănăstirii,icoană găsită de pescari plutind pe mare.„Deşi, la prima vedere nu e impunătoare, Stavronichitaduce în spate o istorie de aproape cinci secole, de supravieţuirea105ei învrednicindu-se şi Matei Basarab, Şerban Cantacuzino,Alexandru Ghica.Particularitatea acestei Mănăstiri o dă liniştea, totulfiind dominat de tăcere, părinţii comunicând între ei mai alesprin semne, cuvântul fiind mai degrabă şoaptă. (*) Înainte de aajunge la Marea Lavră ne-am potolit setea la AghiasmaSfântului Atanasie Athonitul. Tradiţia spune că izvorul ţâşneşte

din stâncă prin puterea Maicii Domnului, care, milostivindu-sede sărăcia călugărilor, i-a pus să lovească cu toiagul înstâncă, din care a ţâşnit atunci apă”.La Schitul „Prodromul”, pelerinii au sentimentul că auajuns acasă: „În sfârşit, am ajuns acasă. E prima oară în acestpelerinaj că simt din nou că sunt român, cu tot cu pământul pecare-l calc. Chiar dacă e, administrativ vorbind, pământgrecesc, deasupra lui e duh românesc. Şi biserica şi curtea şitrapeza, chiliile, grădina – toate respiră româneşte. (...) Ca toţicei care ajung la Prodromul, primul lucru pe care îl facem e săne închinăm şi să sărutăm icoana făcătoare de minuni a MaiciiDomnului. Nu ştiu dacă undeva în lume există atâtea icoanefăcătoare de minuni şi atâtea moaşte ale sfinţilor ca la MunteleAthos!”Un bun prilej de a-i schiţa portretul stareţului, PetroniuTănase, protosinghel, duhovnic şi bibliotecar, într-o singurăfrază, foarte relevantă: “Părintele stareţ Petroniu Tănase e caun sfânt.”Aici există un album cu peste cinci sute de pagini demărturii ale celor care au trecut pe aici în vizită: “Cred că acestAlbum e o mărturie extraordinară a felului în care se vedeSchitul Prodromul din afară, de către cei care, cu mai multăsau mai puţină credinţă, au trecut pe aici. (...)Mărturii despre viaţa de aici sunt într-o serie de 12volume, adevărate opere de artă prin caligrafie şi desenelecare însoţesc textul. N-a fost timp decât să le răsfoim, într-oscurtă prezentare pe care părintele Petroniu a făcut-o106bibliotecii Schitului, care numără peste 3000 de exemplare,cele mai importante tipărituri ale secolului al XIX-lea,realizate în Ţările Române, precum şi cărţi noi, apărute înRomânia după 1989.”Nicolae Băciuţ vede mănăstirea cu ochiul special alpoetului: “Nicăieri în viaţa mea, cerul nu mi s-a părut maiaproape ca acum, aici, la Prodromul. Stelele sunt atât de mari,de parcă toate ar fi în cădere spre pământ. Şi e o linişte ca laînceputul lumii. De fapt, sihăstria presupune, înainte de toate,linişte. Iar liniştea de la Muntele Athos, dincolo de duruitulcelor câteva maşini care au fost admise pe Muntele Athospentru tot felul de lucrări de construcţie şi restaurare, dar şipentru deplasări de persoane între mănăstiri, e totală. Spuneaoare cineva despre o astfel de stare că e o linişte de se audeliniştea? Blaga spunea că “e atâta linişte în jur / de-mi pare căaud cum se izbesc de geamuri razele de lună”. N-am văzutdeloc luna la Muntele Athos, dar ar fi fost, cu siguranţă, auziterazele ei cum se scaldă în undele Egeei.Liniştea de aici o mai tulbură adesea vântul, care batecu putere, auzindu-se la uşi ca un musafir neaşteptat. Şi iarna,aici vântul e singura zăpadă. În liniştea athonită, cred că demulte ori vântul e companionul călugărilor, tovarăş de sihăstrie.

Aş vrea să cred că atunci când se potoleşte, de fapt, vântul secuibăreşte în întinderile de jnepeni sau în cotloanele stâncilor,unde a săpat peşteri în care s-au sihăstrit secole de-a rândulmari asceţi, de la Atanasie la Ioan Cucuzel, de la GrigorieSinaitul la părintele Nifon (1807-1901), acesta din urmănevoindu-şi viaţa în peşteră, fiind apoi fondatorul SchituluiProdromul.Unii spun că monahismul în Muntele Athos începe cuSchitul Prodromul, care e poarta de răsărit a Muntelui. Elumina, e speranţa.” Foarte poetică prezentare.Referiri la viaţa de cult, la pietatea de aici şi la cântărilecare răsună în noapte, face autorul: “Atmosfera, în lumina107discretă a câtorva candele cu undelemn de măsline şi a unorlumânări, cu mirosul învăluitor de tămâie, dă o mare intimitaterugăciunii. Rugăciunea cred că aceasta ar şi trebui să fie, un actde mare discreţie. Ritualul îşi are frumuseţea lui şi puterea de aţiîntări credinţa, nevoia de rugăciune. Corul a făcut unadevărat maraton, cei care cântau cântecele psalticeschimbându-se mereu, după o rânduială bine stabilită.Prodromul a fost aproape treizeci de ani o renumităşcoală de muzică psaltică, din 1860 până în 1890. ProtopsaltulNectarie Creţu Schimonahul a fost cel care i-a învăţat nu doarpe călugării români de la Muntele Sfânt cântările psaltice, ci şipe ceilalţi călugări athoniţi.”Şi iată cum decurge masa aici: „Pe toată durata meseiun călugăr a citit din Vieţile Sfinţilor. Masa se serveşte într-olinişte totală. Nimeni nu are nimic de vorbit la masă. Aicităcerea e de aur şi vorba rugăciune. După ce-şi terminămâncarea, călugării stau cu capetele aplecate asupra mesei,nevăzându-li-se deloc feţele. Sunt imagini pe care le văd primaoară şi am senzaţia că nimic nu e real, că suntem protagoniştiiunui film, pe platoul de filmare. Văd secvenţe din cartea luiUmberto Eco, În numele trandafirului.Rugăciunea, la încheierea mesei, o spune Î.P.S. Andrei,cu blândeţe în glas, mulţumind pentru bucate şi pentru bunaprimire care ne-a fost făcută, pentru timpul care ne-a fostacordat din timpul de rugăciune al vieţuitorilor.”Cât priveşte viaţa călugărilor de aici, autorul spune: LaProdromu,l am văzut cele mai ascetice chipuri. Şi viaţacălugărilor diferă de la o mănăstire la alta. La Prodromul e oviaţă mai grea şi pentru că pământul pe care-l deţine Schitul efoarte puţin şi acesta a fost făcut fertil după ce s-au scos din elmunţi de piatră.(...). În ciuda tuturor vicisitudinilor, Schitul aratăimpecabil, e curat peste tot, lucrurile, viaţa de aici fiind bineorânduite. Până şi piatra scoasă din pământul din grădinaProdromului a fost aşezată în adevărate ziduri de fortificaţii.108Grădina are din toate câte ceva – şi măslini şi nuci şi viţă de vie,precum şi un pom fructifer complet necunoscut nouă, cu numele

de lotus, care face fructe asemănătoare merelor. Nicizarzavaturile nu lipsesc, de la roşii la varză, de la ceapă lapătrujei. Viţa de vie e întinsă şi pe lângă clădiri, ca în caseleromâneşti de odinioară, de la ţară. E clar că aici se trăieşte întrunalt timp istoric, că timpul s-a oprit undeva în loc. Imagineadespre lumea laică este cea pe care şi-o configurează călugăriidin poveştile celor mai noi călugări veniţi aici sau a celor carevizitează Schitul. »Autorul vorbeşte şi despre biblioteca de aici care numărăpeste 7500 de titluri, datorată râvnei cu care, aproape un veac şijumătate, monahii de aici au copiat texte din Sfinţii Părinţi şi cărţipatristice.Cu nostalgie firească, autorul se întreabă dacă va maiajunge vreodată aici:« Să-l cred iar pe Nichita Stănescu? Să sper că trebuiesă merg a doua oară la Muntele Athos, pentru că prima oară nuexistă niciodată?!” Scriitorul spune cu oarecare nostalgie:« Plecăm de la Prodromul în lumina înşelătoare a unui soarecare ne aminteşte mai degrabă de vară. De la câteva sute demetri, Schitul se vede în întreaga sa măreţie, far de veghe şicredinţă la Marea Egee. Schitul are o frumuseţe solemnă,distinsă. Oricum ar fi fost însă, îmi rămâne locul cel mai dragde pe Muntele Athos. Acolo e locul în care cuvântul românesce cel mai aproape de Dumnezeu”.Pe drumul de întoarcere cu vaporaşul Sfânta Ana,scriitorul notează laconic: “Ne îndepărtăm tot mai mult deMuntele Athos, dar parcă acesta, cu culmea sa, Athonul, parea ne urma îndeaproape. Am senzaţia ciudată că muntele creştepe măsură ce ne îndepărtăm de el. Sus, pe vârful Athon, la2033 metri, se află o biserică de piatră, ridicată prin secoleleXII-XIII, la care se fac mari pelerinaje, cu o zi două înainte de6 august, când se sărbătoreşte hramul Muntelui Athos. De 6109august, de Schimbarea la Faţă, călugări, turişti din toatălumea urcă, într-o tradiţie de secole, până la ceea ce pe bunădreptate s-ar putea numi adevărată “Poartă a cerului”.Deşi Muntele Athos e plin de poezie, n-am scris acoloniciun vers. Să fie oare rugăciunea şi poezie?“Muntele Athos după Muntele Athos. E nevoie de timp,de detaşare, pentru a înţelege mai bine, retrăind, ce poate săînsemne întâlnirea cu Muntele Athos pentru un mirean. Suntconvins că pentru confraţii pelerini lucrurile sunt maicomplexe. Aş fi fost curios să aflu care au fost trăirile lorînregistrate la cald, acolo. Muntele Athos în Muntele Athos. Euam pus punct. Unul dintre puncte, pentru că, constat, de-abiaam reuşit să iau vălul de pe Muntele Athos. El mai are multesă-mi spună, eu mai am multe să-l întreb. »Al doilea prilej de reflecţie spirituală este oferit delanţul de mănăstiri cunoscut sub denumirea generică :« Meteora via Bizanţ » se intitulează însemnarea de călătorie a

autorului Nicolae Băciuţ. Şi pelerinajul are loc tot înseptembrie, dar doi ani mai târziu.Şi călătoria a venit, tocmai la timp, şi a fost foartebenefică după o perioadă dificilă: “Sunt într-o perioadă în careîmi vine nu să fug de lume cât să fug de mine. Nici puterea de amai dori să călătoresc, una din „bolile” mele, nu m-a găsitacasă. Şi, pe acest fond, din nou, ca şi înaintea pelerinajului laMuntele Athos, un telefon, aceeaşi voce caldă, blândă, care măanunţă că Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Andrei vrea să-mivorbească. A fost, iarăşi, convingător de la prima frază. Şi maimult, parcă a venit să-mi închidă o rană. Da, voi merge la Bizanţ,la Constantinopol, la Istanbul, trei nume care îngroapă aceeaşiistorie, desigur, nu ca să vând sau să cumpăr, ci ca să-mirăscumpăr mie liniştea de care am nevoie, voi merge la Niceea,la Meteora, urmând un traseu al redescoperirii sinelui, al întăririiprin urmarea căilor credinţei ortodoxe”.110Autorul mărturiseşte dintru început: “N-am fostniciodată la Meteora. Prima oară când am auzit cuvântul elîmi sugera conotaţii cosmice, mă făcea să mă gândesc la unloc în care au căzut … meteoriţi. Chiar dacă nu e aşa, unanume înţeles de acest fel îl putem accepta, acela al uneilegături cu Cerul.Întrebarea firească e cea legată de fascinaţia pe care aputut-o declanşa acest loc, spectaculos înainte de toate prinnatura sa. Ce i-a putut atrage, însă, pe cei care au decis caaceste locuri să fie cele care să aducă linişte şi împăcare, celeîn care credinţa şi rugăciunea să fie singura raţiune de a fi?După ce ai călătorit la Muntele Athos, e firesc să teîntrebi dacă poate exista un alt loc care să-l întreacă pe acestaîn puterea credinţei? Eu cred că Muntele Athos s-a pututîmplini prin Meteora, care poate a fost poarta prin care s-aputut intra în Muntele Sfânt”.Nicolae Băciuţ porneşte în relatările sale cu prezentareacadrului general: “Imaginile de la Meteora, adunate în timp, deprin albume şi vederi, îţi pot da chiar senzaţia că locurile îţisunt foarte cunoscute chiar înainte de a le cunoaşte. Nu poţi sărezişti tentaţiei unei călătorii imaginare, atunci când ai în faţăimaginile spectaculoase ale unui peisaj aproape nelumesc. Aispune chiar ciudat. Nu atât doar prin ce-a creat natura, câtprin ceea ce a creat puterea credinţei. Theocharis Provatiakisa numit acest spectacol al naturii „pădure de piatră a câmpieiTesaliei”.Meteora este nelipsită aproape din orice ofertă de avizita Grecia. Cele 24 de formaţiuni stâncoase, nişte miracoleale naturii care şi-a încercat imaginaţia, au fost înnobilate decredinţa ortodoxă, care şi-a făcut aici sălaş. Sau locul acesta afost anume creat pentru cei care au căutat mântuirea princredinţă?Meteoros, în greacă, înseamnă „suspendat în aer”. E o

sintagmă care are o concreteţe denotativă, dar are şi un111orizont conotativ larg, în care i se face loc metaforei. Săcredem doar că Meteora e locul care e foarte aproape, fizic, depământ, dar care pare mai aproape de cer prin energia saspirituală.În plină câmpie a Tesaliei, spre vest, în inima Grecieiînsă, între Munţii Koziakas şi Antichassia, Meteora te cheamăsă o cauţi, te îndeamnă să descoperi aura sihăstriei. Căcisihăstria e cea care, paradoxal, a dat viaţă Meteorei.(...). Nu i-asperiat deloc pe sihaştri sălbăticia locurilor, compensaţia lorfiind solitudinea ajunsă pe culmile ei. Locul grotelor a fost luatîn timp, prin secolul al XI-lea, de construcţii impunătoare nuprin ele însele, ci prin spectaculozitatea amplasării lor, parcă arfi crescute direct din stâncă. Primele comunităţi călugăreştiortodoxe s-au constituit în secolul al XIV-lea, urmând operioadă de viaţă monahală intensă, înfloritoare, nu doarpentru ortodoxie, ci şi pentru cultură, artă, filozofie, literatură.E uşor de imaginat câtă trudă a putut însemnaridicarea fiecărui zid, câtă vreme escaladarea acelor stâncipoate dezarma şi pe cei mai temerari căţărători. Nimic n-aputut sta însă în calea sihaştrilor, care până spre începutulsecolului al XX-lea au oprit parcă timpul în loc, nerenunţândla această formă de Golgotă a urcării muntelui credinţei.Numărul mănăstirilor crescute direct din stâncă a ajuns la unmoment dat la 24. Chiar dacă doar în şase mai există viaţămonahală, toate vorbesc de fascinaţia credinţei. De la Mănăstirea„Schimbarea la faţă a lui Christos” („Marele Meteor”),Mănăstirea Varlaam, Mănăstirea Sfânta Treime, MănăstireaSfântul şi primul Martir Ştefan (mănăstire de maici, din 1961),Mănăstirea Rusanu, Mănăstirea Sfântul Nicolae Anapafsas(Odihnitorul) se înalţă şi acum rugi către ceruri. »Şi despre comorile spirituale care există aici, suntmulte de spus : « Asceţii de la Meteora au prelungitrugăciunea în creaţie, în artă. Comori de nepreţuit s-au adunataici în timp, de la construcţiile mănăstireşti la pictura de112icoane, de la muzica psalmică la scrierile bisericeşti, de lamoaşte ale sfinţilor, la odăjdii bisericeşti, de la obiecte de cultla carte bisericească.Numai Mănăstirea „Schimbarea la faţă”, primaridicată pe stâncile Meteore, adăposteşte valori impresionante:icoane, manuscrise, cărţi vechi pe pergament, (în bibliotecăsunt peste 600 de exemplare de carte veche), obiecte de cultdin argint etc. »Sunt descrise sumar mănăstirile : Schimbarea la faţă,Mănăstirea Sf. Ştefan, Mănăstirea Sfânta Treime, MănăstireaVarlaam, Mănăstirea Sf. Nicolae, Mănăstirea Rusanu, toateaşezate pe stânci, la o înălţime ameţitoare, devenite centre despiritualitate monahică: “Meteora poate că e un fel de

compensaţie pentru cei care nu ajung la Muntele Athos. Ce areMeteora faţă de Muntele Sfânt e faptul că aici au acces şifemeile. Iar Meteora e un loc pe care-l visează deopotrivă cei cucredinţă şi cei cu iubire de frumos. Puţine trasee care serespectă, în Grecia, ocolesc Meteora. Dar ce e Meteora? De cecaută lumea Meteora, dincolo de cei care-şi asumă acel spaţiuca pe un loc al trăirii şi mărturisirii? Cei dintâi care au simţitmirajul Meteorei au fost cei care căutau liniştea credinţei şirugăciunii. La Meteora, însă, călugării au ajuns acum să seroage mai mult noaptea, la lumina tainică a candelelor. Aceastaşi datorită statutului mănăstirilor de aici, care sunt deschise şivizitatorilor. Aceştia însă, pe lângă bucuria şi încântarea lorsufletească, devin şi factori perturbatori. Tulburarea rugăciuniieste, de pildă, la Muntele Athos, una dintre explicaţiile refuzuluiaccesului femeilor de a vizita Sfântul Munte. Şi la Meteora,vizitatorii tulbură liniştea celor care au ales acest loc pentrurugăciune. "Ce frumoase locuri de nevoinţă duhovniceascăoferă monahilor Muntele Meteora!, spune părintele IoanichieBălan, dar cât sunt de asaltate aceste mănăstiri de turişti dintoata lumea! Pentru aceasta, mulţi monahi iubitori de linişte au113părăsit Meteorele şi s-au retras în Muntele Athos, pentru a seputea ruga mai liniştiţi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea."Aparent, Meteorele înseamnă ariditate, sălbăticie,inospitalitate. Vegetaţia, atâta câtă există, mai îmblânzeştesălbăticia. Imaginile din această lume a Meteorelor parireale” – mai spune Nicolae Băciuţ.După o astfel de pregătire psihologică şi spirituală,autorul poate spune: « Iată că, într-un fel, am ajuns la Meteora.Oricum, Meteora îmi este acum mult mai aproape. Îi simt şifluxul credinţei, dar am deja o Meteora a mea. O Meteoră dinvis. Nu-mi rămâne decât să aştept să suprapun visul pesterealitate. Nu sunt un naiv. Cred în astfel de vise, dar mai ştiucă realitatea poate întrece orice vis, oricât de frumos este el.”Traseul spiritual începe cu o vizită la MănăstireaCernica: “Locul acesta, care adăposteşte şi moaştele SfântuluiCalinic, a fost inspirat ales pentru cei care au optat pentru caleamărturisirii lui Hristos, prin monahism. Atestată documentar la1608, prin hrisov domnesc cu pecetea lui Radu Vodă Ştefan,Mănăstirea e ctitorie a vornicului Cernica Ştirbei, care nu doarcă a refăcut un vechi schit, dar a făcut şi danii acestuia –pământuri, păduri, cu satele din preajmă. Nici astăzi nu stă rău,din acest punct de vedere, Mănăstirea fiind cea mai bogată dinEpiscopia Bucureştilor, cu peste 50 hectare de terenuri, întrecare şi mari suprafeţe de luciu de apă. Mănăstirea Cernica eprinsă în menghina lacurilor, care îi sporesc pitorescul şiatracţia. (...) Spaţiul mănăstirii e ocrotit şi de păduri, cu nupuţini arbori seculari, între care, un stejar imens îmi aminteştede arborii de sequoia, din pădurile californiene.În cimitirul Mănăstirii îşi doarme somnul de veci şi

părintele profesor Dumitru Stăniloaie, al cărui mormânt nuputea fi ocolit de pelerinii Eparhiei de Alba Iulia, care s-au şirugat pentru sufletul acestuia. Cimitirul de la MănăstireaCernica e un prag binecuvântat al veşniciei. Parcă şiperspectiva morţii e mai suportabilă când locul pe-trecerii la114cele veşnice are ca vamă Cimitirul de la Cernica. Se află aicimorminte ale unor mari personalităţi ale vieţii bisericeşti,culturale, politice.Biserica reprezentativă a Mănăstirii Cernica e Biserica„Sf. Gheorghe”, ctitorită de Sf. Ierarh Calinic, care a foststareţ al Mănăstirii trei decenii (1820 – 1850). Moaştele salese află în această biserică şi la ele ne-am închinat cu toţii.Mănăstirea mai are încă o biserică, „Sf. Nicolae”, ctitorită deVornicul Cernica Ştirbei, dar şi câteva paraclise. Valorile depatrimoniu adăpostite aici sunt inestimabile: hrisoave dinsecolul al XVI-lea, Chivote, Evanghelii, Sfinte vase, cruci,icoane, veşminte, cărţi, manuscrise vechi, parte dintre ele,aflate şi în fondul Academiei Române, au fost cercetate şi deNicolae Iorga.Biblioteca Mănăstirii, organizată de Sf. Ierarh Calinic,adăposteşte peste 26.000 de titluri, dintre care peste o mie suntexemplare de carte românească veche.Cât despre cei care-şi leagă numele de MănăstireaCernica, nu pot fi trecuţi cu vederea pictori precum IonŢuculescu şi Theodor Pallady, care au şi realizat câtevatablouri cu teme religioase aici, dar şi Tudor Arghezi, care alocuit aici între 1898 şi 1910. Şi Patriarhul Teoctist a trecutprin şcolile de la Cernica.”Al doilea reper spiritual este Mănăstirea de laTechirghiol: La Schitul „Sf. Maria” de la Techirghiol am intratmai întâi în bisericuţa de lemn. Eram aici, într-un fel, caacasă, fiindcă bisericuţa a fost adusă de la Maioreşti, un satdin judeţul Mureş, după ce, se spune, ar fi trecut şi pe laSinaia, pe domeniile regale, după o înţelegere despre care nuare cine să-mi ofere date. E una dintre bisericile „călătoare”,una dintre cele mai frumoase şi mai bine conservate biserici delemn mureşene. Poate că aducerea la acest schit, prin aniicincizeci, a fost şi norocul ei. E impunătoare, picturainterioară s-a păstrat destul de bine, iar biserica e vie, aici115slujindu-se mereu, credincioşii o cercetează cu credinţă şinădejde în Dumnezeu şi datorită duhovnicului ArseniePapacioc. »Aflăm multe lucruri interesante despre istoriabisericuţei de lemn adusă aici. Dar, spune Nicolae Băciuţ,“Revelaţia serii a fost însă întâlnirea cu părintele ArseniePapacioc. După slujba de vecernie, ne-a primit pe toţi în chiliasa. Despre venerabilul călugăr Arsenie Papacioc, Î.P.S. Andreiîmi spunea că, alături de părintele Ilie Cleopa, reprezintă

culmea duhovniciei româneşti. Duhovnicie care i-a avut şi peArsenie Boca, N. Steinhardt, Sofian Boghiu, Paisie Olaru,Benedict Ghius, îi mai are pe stareţul de la Schitul Prodromul,de la Muntele Sfânt, Petroniu Tănase, dar şi pe părintele IoanIovan, de la Mănăstirea Recea.L-am întâlnit în cerdacul chiliei sale din interiorulmănăstirii, stând pe un scaun şi privind lumea care se foia înjurul bisericii, la vecernie.E greu să-i dai 92 de ani. Are privirea senină, agerădar blândă, iar barba albă îi atârnă până la brâu. La vârsta sae încă în vervă, încă în putere să-l mărturisească pe Hristos.Părintele stă într-o cameră mică, modestă, cu masaîncărcată de mici obiecte de cult, cărţi şi de scrisori de lacredincioşi care îi cer îndrumări duhovniceşti. (Între acestea, şiScrisori către fiii mei duhovniceşti, Editura Mănăstirii Dervent,Constanţa, 2000, Duhovnici români în dialog cu tinerii, EdituraBizantină, Bucureşti, 1997).Părintele călugăr Arsenie Papacioc a purtat numeroaseconvorbiri duhovniceşti, a dialogat despre Sfintele taine, despretaina iubirii, despre căsătorie, despre călugărie, despre ortodoxieşi secte, despre smerenie etc.Vocea lui e plină de căldură şi blândeţe”.Convorbirea care a avut loc aici, are caracter de lecţiede teologie, de morală, de istorie a bisericii, pastorală,116ecleziologie, de filozofie, antropologie şi iconografie. Şi înspecial, de lecţie de viaţă.Autorul este foarte plăcut impresionat: “Înainte deplecare, părintele Arsenie Papacioc mi-a prins mânabinecuvântător. Era ca atingerea unui înger. Am simţit o undăde energie îmbărbătătoare, protectoare. Degetele sale aveaucatifelarea unei mâini de copil.Dacă nu era atât de târziu, am fi stat mult de vorbă. Amreuşit să-i câştig încrederea, să-i stârnesc amintirile. De-acoloîncolo nu mai aveam nicio oprelişte.”În Bulgaria, grupul pelerinilor a poposit la MănăstireaVelico Târnovo: “Am vizitat Mitropolia din Velico Târnovo şiam văzut mai clară sărăcia ortodoxiei bulgare, neputinţa ei dea-şi depăşi, într-un termen previzibil, condiţia.Mitropolitul de la Velico Târnovo ne-a cucerit însă. Neacucerit prin optimismul său, prin ceea ce ne-a arătat dinmărturiile monahismului bulgar, cuiburi de rezistenţă şi depăstrare a ortodoxiei: mănăstirile „Maica Domnului”, „Sf.Nicolae”, unde am şi rămas peste noapte, „Sf. Petru şi Pavel”,„Sf. Cruce”, „Schimbarea la faţă”. În toate aceste mănăstirisunt puţini călugări şi maici; unele au fost prădate în ultimiiani de câteva ori, dar ele aduc mărturii extraordinare alestatorniciei în credinţă, ale supravieţuirii credinţei dincolo detoate îngenuncherile ei. Ruşii au pus la zid ortodoxia bulgară,deşi ei ar fi fost cei mai îndreptăţiţi să o apere. Mulţi dintre

călugării de la mănăstirile pe care le-am văzut sunt lumânăricare se sting, iar cei mai tineri, ca la Mănăstirea „Schimbareala faţă”, încă nu par pătrunşi de miracolul monahismului. Darcum să refaci în câţiva ani ceea ce au distrus câteva decenii?”Relatarea despre Istanbul începe cu parafrazarea uneicelebre maxime : « Babilon, numele tău e Istanbul!”Convorbirile se îndreaptă, spre istorie şi de aici,inevitabil, spre credinţă: « În tumultul liniştit al valurilor care sesparg la mal, pelerinii găsesc că nu e altul mai potrivit subiect117de tăifăsuit decât istoria. Câtă istorie atâta credinţă, câtăcredinţă atâta istorie. Ortodoxia faţă în faţă cu islamismul.Când am pierdut, ce am pierdut şi ce se mai poate face? ÎnIstanbul se spune că sunt acum peste douăzeci de mii deortodocşi. Un orăşel în Babelul celor aproape 11 milioane delocuitori ai Istanbulului. Dacă ar fi împreună, s-ar putea vedea,dar aşa cum sunt răzleţiţi prin tot Istanbulul, greu pot să se facăvizibili. (...)Ortodocşi sunt nu cei din statistici, ci cei care cred cuadevărat în ortodoxie şi care şi trăiesc în temeiurileortodoxiei.”Relatează autorul: “A fost o zi browniană. Am vizitat şilăcaşe ortodoxe şi o moschee, nu oricare, Moscheea albastră,Palatul Sultanilor. Am brăzdat în lung şi-n lat Istanbulul.Rămâne cum am stabilit: suntem în plin Babilon!”(*)“Agia Sofia este aşa cum se spune, impunătoare, copleşitoare.Iar mozaicul bizantin, scos la iveală în câteva locuri, de subtencuiala celor care au transformat-o în moschee, e şi mai binepus în evidenţă prin comparaţie cu tencuiala ternă, care a vrutsă schimbe istoria.Catedrala e imensă. Cei care au gândit arhitectura eitrebuie să fi fost atinşi de geniu, adică de harul luiDumnezeu.”Partea asiatică a Istanbulului est parcursă cu feribotulpână la Izli, odinioară Niceea, de care se leagă o bună parte dinistoria creştinismului, prin Conciliul Ecumenic, cel care în 325d.Hr. a adoptat Crezul creştin într-o primă variantă.Pe parcursul drumului spre Salonic, autorul îşi preasarăgândurile în formă sintetică, axiomatică. Revelaţia cea maiînaltă este dată de complexul Meteora: “Meteora este aşa cumanticipasem. Cuvintele sunt neputincioase în faţa acestorminuni ale lumii, a acestor minunăţii ale naturii şi spiritului.Meteora nu se poate povesti. Meteora trebuie trăită. Peîndelete. Şi turistic şi duhovniceşte.118Un fluviu uman leagă toate Meteorele. E greu săgăseşti un loc de parcare. Meteorele sunt luate cu asalt.”Şi iată cum descrie autorul chiliile care au aspectul unorcuiburi: „Pereţii abrupţi ai stâncilor au, din loc în loc, săpate„cuiburi”. Sunt ca şi cuiburile de rândunele săpate în malurile

înalte de lut, ale Şieului meu de-acasă. Sunt ca nişte cuiburi desfinţi. Unele şi le-au săpat sihaştri, pentru nevoia lor derugăciune în singurătate, dar altele, am aflat că aveau şidestinaţia de „închisori pentru călugări”. Căci nici în lumealor nu există perfecţiunea, şi acolo se mai poate greşi. Cepăcate însă ar fi putut fi incriminate şi pedepsite cuînchisoarea pentru călugări n-am aflat şi nici cine erauinstanţele: stareţii, fraţii întru călugărie?”A treia secţiune a călătoriilor spirituale este destinatăŢării Sfinte şi e axată pe tema sacrului şi profanului. Explicaţiaautorului este lămuritoare: “Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul AlbaIuliei, la Adunarea Naţională Bisericească de la Patriarhie,din 1 martie, m-a convins că trebuie să merg în Ţara Sfântă, cătraseul început cu Muntele Athos, urmat de Bizanţ/Istanbul şiMeteore, trebuie desăvârşit, împlinit printr-un pelerinaj înŢara Sfântă, centrul spiritual al celor trei mari religii alelumii: creştină, iudaică şi musulmană. După Paşti, între 9 şi 16mai, ar trebui să urmăm trasee în Ţara Sfântă. Atât cât sepoate călători în şapte zile.E primul pelerinaj de acest fel, pentru că grupul depelerini va fi nu doar foarte mare, ci şi mozaicat, „eterogen”.Aproape optzeci de pelerini, feţe bisericeşti şi mireni, în fruntecu păstorul lor, Î.P.S. Andrei. (…) Bethleem, Peştera Sfântă,Ierusalim, Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Golgota,Nazareth, Marea Moartă - sunt doar câteva dintre toposurilepercepute încă din copilărie, cu încărcătura lor de sfinţenie.Nu pot să nu recunosc, să mărturisesc că, în copilărie,nu credeam că toate aceste locuri sunt pe pământ. Pentru mineele erau undeva, în ceruri”.119Dincolo de pregătirea în sine şi de emoţiile inerentelegate de faptul că păşeşti pe urmele lui Iisus Hristos, “elegitimă întrebarea: cât de pregătit sufleteşte este fiecarepentru o astfel de călătorie, care poate fi fundamentală pentruîmplinirea fiinţei rugătoare, pentru mântuire? Pentruclarificări necesare, atât de natură teologică cât şi umană” –spune autorul.“Şi până la urmă, afirmă Nicolae Băciuţ - decisiv eceea ce rezonează în inima fiecăruia. Nu sunt necesare vitalinformaţii copleşitoare, în hăţişul cărora să se piardă emoţia,bucuria, să rătăcească credinţa. Poate că sunt suficiente dateleminimale, de geografie, de istorie şi credinţă peste care săcrească trăirea, bucuria, emoţia.”Autorul face o scurtă prezentare a Statului Israel,cunoscut ca “Ţara Sfântă”, din punct de vedere istoric,geografic, economic, social şi spiritual.„Ca religie, ortodocşii sunt cei mai vechi, lor urmândulearmenii, copţii şi catolicii.Românii din Israel au venit din România mai ales dupăcel de-al doilea război mondial. Ajung la câteva sute de mii,

mulţi dintre ei sunt încă buni vorbitori de limbă română, avândchiar şi publicaţii româneşti.Sărbătorile evreieşti au date diferite faţă de celetradiţionale, în lume: Anul Nou (Roş haŞana), după calendarulgregorian, cade între 6 septembrie şi 5 octombrie, ZiuaPocăinţei (Iom Kipur), între 15 septembrie şi 14 octombrie,Sărbătorile Tabernacolelor (Şukot), între 20 septembrie şi 19octombrie, Paştile (Trecerea), Pesah, între 27 martie şi 25aprilie, Ziua Independenţiei (Yom haAţmaut), între 16 aprilie şi15 mai, Săptămâni (Şavuot), între 16 mai şi 14 iunie.Vremea, în Israel, e subtropicală, cu temperaturicuprinse între 5 şi 31 de grade. (...)Ţara Sfântă a avut de-a lungul timpului diversedenumiri. Între acestea, Pământul Făgăduinţei, Ţara120Binecuvântată, Ţara Dorită, Pământul Hărăzit, ŢaraStrămoşilor. Dar a fost numită şi Amuru sau Met-amuru(Pământul de apus), de accadieni şi asirieni, a-Ever-Nahara(de dincolo de râu), de perşi, Pahnana, Hana, Hanaan, Hinani,de egipteni, Siria-Palestina sau Palestina, de greci şi romani,Palestine, Philistine, de englezi şi arabi, Israel, de evrei.Ţara Sfântă leagă Africa, prin Egipt, de Asia, prin Iran,fiind străbătută de drumuri comerciale.”Protosinghelul Ioanichie Bălan, în cartea sa, Pelerinajla locurile sfinte, spune : „întreaga viaţă e o lungă călătoriespre Ţara Sfântă”.Întrebări legitime se iscă în mintea reporterului, peparcursul acestei călătorii: “De ce rămâne Israelul locul lacare lumea creştină continuă să se raporteze, între ciocanul şinicovala iudaismului şi islamismului? De ce e spaţiul din careorice creştin nu ezită să-şi extragă seva credinţei, iubirii şislavei lui Dumnezeu?Ce ştiu creştinii şi ce nu înţeleg creştinii din ceea ceînseamnă azi Israelul? Ce trebuie neaparat să ştie atunci cândîşi propun să ajungă în Israel? Ce trebuie „recapitulat” despreIerusalim, despre Ţara Sfântă în general, despre istoriaevreilor, pentru ca trăirea spirituală a unui pelerin să fie câtmai profundă? Să nu se lase deturnată, furată şi hrănită doarde simpla curiozitate turistică?”După o călătorie de două ore cu avionul, specificăautorul: “La aterizarea avionului, după ce huruitul motoarelorşi-a schimbat tonul, acompaniate de scrâşnetul frânelor,pasagerii au aplaudat. Bucuroşi că au ajuns din nou, cu bine,pe pământ, deşi cu toţii tânjim după Împărăţia Cerurilor! (...)Andrei Lichter, ghidul nostru, e evreu plecat din România, cuaproape douăzeci de ani în urmă, când, spunea el, în ţarăluminile se stingeau rând pe rând, cartier după cartier, satdupă sat, în timp ce în Israel luminile se aprindeau… rând perând, peste tot. Când a venit în Israel şi a vrut să cunoască121

istoria Israelului, i s-a spus să citească Biblia. “Biblia e istoriaIsraelului!”Şi scriitorul nu poate să nu-şi pună câteva întrebări:“Câţi pelerini or fi trecut oare pe-aici de două mii de aniîncoace, aduşi de dorul de Hristos ? Cât de greu şi anevoios,cât de lung a fost drumul pelerinului prin timp, lipsit demijloace rapide de transport ? Câte sacrificii a presupus unastfel de pelerinaj ? Ce-i drept, şi azi, pentru mulţi, a călătoriîn Ţara Sfântă presupune sacrificii, de tot felul! Câţi români aumai trecut pe aici, cât de bine s-au aşezat ei pe aceste locuri,ajungând să aibă aşezământ şi biserică proprii ? Urme aletrecerii românilor prin Ţara Sfântă sunt peste tot, ele sporindmăreţia locurilor şi puterea credinţei ortodoxe.Dar ce-i poate oferi Ierusalimul pelerinului cu o staresufletească încărcată de credinţă şi evlavie? Dincolo derememorarea unei istorii care a deschis calea credinţei şimântuirii?”Şi spune autorul: “...ziua începe cu “Tatăl nostru“ şi cu“Cristos a înviat din morţi“, ceea ce ne aduce în starea pecare şi-o doreşte pelerinul la locurile sfinte, cu încărcătura deemoţie şi evlavie necesară unui astfel de drum. O călătorie nudoar prin Ierusalimul începutului creştinătăţii, ci şi o călătoriespre noi înşine.Î.P.S. Andrei binecuvintează această zi şi mulţumeştelui Dumnezeu că ne-a îngăduit bucuria de a călca pământul pecare a călcat Mântuitorul nostru.”Cu multă emoţie, scriitorul consemnează traseul: “Dincotidian, plonjăm direct în istorie, pentru că traseul pe care-lurmăm are în dreapta zidurile cetăţii Sfinte, ziduri cu crenelurişi metereze, cu Poarta Damascului, Poarta lui Irod, PoartaLeilor sau a Sf. Ştefan. În stânga, am lăsat PrimăriaIerusalimului, Muzeul Rockefeller. Pe culmile Muntelui Scopusîşi arată semeţia Universitatea Ebraică, Spitalul « Augusta »…122Sub un cer tulburător de senin, sub razele unui soarenecruţător încă de la primele ore ale dimineţii, prin forfotamatinală a Ierusalimului cel de toate zilele, cu lume multă, cumagazine îmbietoare, ajungem pe Muntele Măslinilor.« Munte » e un fel de-a spune, ca de altfel şi « mare », aici înŢara Sfântă.De aici, se vede panorama unei bune părţi dinIerusalim, dominată de Cetatea Sfântă. Oricum, oricât deimpresionant e ansamblul, privirea rămâne atrasă magnetic deSfânta Cetate, înconjurată de ziduri masive, cu o grosime detrei metri şi înalte de 10 – 12 metri, formând un poligonneregulat, închizând în el o suprafaţă de patru kilometripatraţi.”Autorul explică ce semnifică Ierusalimul pentru celetrei mari religii revelate şi ce înseamnă numele acesta: “Dacă,pentru creştini, Ierusalimul este oraşul în care Iisus a pătimit,

a fost răstignit, a înviat şi s-a înălţat la ceruri, pentru evrei estelocul unde Avraam a vrut să-l sacrifice pe Isaac, locul glorieilui David şi al Templului lui Solomon, capitala eternă apoporului evreu, iar pentru musulmani este oraşul din careMohamed s-a înălţat în rai călare pe calul său, fiind al treileaoraş sfânt după Mecca şi Medina.Numele Ierusalimului are şi el istoria lui, fiind numitSalem, Sion, Oraşul lui David, Oraşul lui Dumnezeu, OraşulSfânt, nume care apar şi în Vechiul Testament. Babilonienii launumit Oraşul Iudeei, romanii Aelia Capitolina, arabii El-Palat (Palat), Beit El-Mukadas (Casa templului), El-Kudes(Sfânt), Oraşul Păcii.”Este descrisă Biserica Înălţării de la Mănăstirea Elon,de pe Muntele Măslinilor: La Paraclisul “Aflarea capuluiSfântului Ioan Botezătorul” pelerinii au cea dintâi trăiresufletească autentică. « Se închină, sărută icoane şi sfintemoaşte, spun rugăciuni, lasă pomelnice… Îl ascultăm cu toţiipe Î.P.S. Andrei, care ne citeşte pericopa Înălţării Domnului.123A fost o alegere inspirată începerea pelerinajului dinacest loc binecuvântat. Am privit spre înalt, cu gândul laÎnălţarea Domnului, şi am privit de sus Cetatea Ierusalimului.La primele ore ale zilei, lumina Cetăţii are aura răsăritului desoare.”Şi la Biserica “Pater Noster” – emoţiile sunt pe măsură:“În curtea interioară, pe scări, facem prima fotografie de grup,înconjuraţi de zecile de plăci cu textul rugăciunii „Tatălnostru” în diferite limbi şi dialecte. Astfel de plăci se găsesc şipe zidurile curţii interioare, dar şi pe coridoarele care duc înbiserică şi pe pereţii laterali din biserică. „Tatăl nostru” înlimba română este în biserică, la loc de cinste, în dreaptaaltarului. Cântăm „Tatăl Nostru” în biserică, ne închinăm,aprindem lumânări, având bucuria că măcar aici limbaromână e la loc de cinste.”De la Biserica Dominus Flevit (Domnul plânge),construită în formă de lacrimă, a privit şi Isus spre CetateaIerusalimului şi a plâns-o, pentru necredinţa ei, profeţinddistrugerea ei şi pieirea lumii: “Cetatea Ierusalimului a fostdistrusă de romani şi în 70 şi în 132 d. Ch. şi, odată cu ea, şiTemplul iudaic, care n-a mai fost niciodată refăcut, din elrămânând doar Zidul Plângerii. Sunt binecunoscute cuvinteleMântuitorului legate de clădirile Templului, spuse ucenicilorsăi: „Adevăr grăiesc eu vouă, că nu va rămâne aici piatră pepiatră care să nu se risipească”.Urmează un alt obiectiv, Biserica rusească Sf. MariaMagdalena, unde, spune autorul, “am coborât printre zidurileale căror creneluri sunt „ornate” cu cioburi de sticlă, pentru apăzi, şi în acest fel, Cimitirul evreiesc de pornirile satanice,profanatoare. Şi ghidul nostru, probabil din experienţeanterioare, ne-a dat şi un alt avertisment / rugăminte: să ne

abţinem de la a rupe florile, ca suveniruri. Ar fi un dezastrudacă toţi pelerinii ar rupe câte o floare din acest Rai.124Biserica Sf. Maria Magdalena este impunătoare princele cinci turle aurite ale ei, care o fac vizibilă şi strălucitoarenu doar în bătaia soarelui. Am privit-o de sus, de la BisericaÎnălţării, pentru că turlele ei, ca şi cupola Moscheiei lui Omar,ridicată pe locul în care s-a aflat Templul evreiesc, dominăpanorama Ierusalimului. Turlele Bisericii Sf. MariaMagdalena au fost comparate cu un uriaş candelabru cu cincilumini. Ele au formă de… ceapă, fiind singura biserică în stilrusesc de la Ierusalim. Biserica Sf. Maria Magdalena a fostconstruită de ţarul Alexandru al III-lea, între 1870 şi 1880 şiinaugurată în 1888.”Autorul dă detalii despre primii pelerini în Ţara Sfântăcare “au apărut după secolul al IV-lea, iar din secolul al X-lea,ruşii s-au numărat printre primii pelerini, lor urmându-le şisârbii, din secolul al XIII-lea. Până la bolşevizarea Rusiei,ruşii au ridicat câteva biserici la Ierusalim, între care şi omănăstire de maici la Ein Karem, inaugurată în 1771”Şi despre Grădina Măslinilor dă mărturie scriitorul:“Din Grădina Ghetsimani (tescuirea măslinelor, în ivrit) dealtădată au rămas doar vreo 12.000 mp, cu câţiva măslini milenari,aproape pietrificaţi, despre care se spune că ar fimăslini de mai bine de două mii de ani, contemporani cuHristos.Aici, în această grădină, împărţită acum între ortodocşişi catolici, dincolo de pârâul Cedrilor, a fost locul derugăciune cel mai drag Mântuitorului, aici s-a rugat IsusHristos ultima oară, înainte de a fi vândut de Iuda, pecetluindtrădarea cu sărutul său, şi de a fi prins şi dus legat de soldaţiiromani, în Joia Patimilor, la Anna mai întâi şi apoi la Caiafa,arhiereul, spre a fi judecat, şi pentru că a „hulit”, dincolo deatâtea vini invocate fără temei, fiind condamnat la moarte. Totaici, Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, lepădându-se, defapt, de credinţă. Până în zorii zilei de vineri, Mântuitorul afost azvârlit în pivniţa casei lui Caiafa. De aici, a fost dus în125fortăreaţa Antonia, pe ruinile căreia a fost ridicată CapelaFlagelării, unde-şi avea sediu guvernatorul Ponţiu Pilat.”Şi consideraţiile autorului privind aceste locuri, suntfoarte interesante: “Măslinii din Grădina Ghetsimani suntadevărate opere de artă. Artistul timp a sculptat forme...postmoderne, în contorsionări năucitoare, în scorburi tainice.Simţi cum aceşti măslini aduc ceva din parfumul vremurilor încare Iisus venea aici să predice şi să se roage, până în clipatrădării. (...)Biserica Naţiunilor (Biserica patimilor lui Cristo, saubasilica Agoniei) de la Ierusalim a fost ridicată între 1919 şi1924, de catolici, cu aportul financiar a 12 state, pe locul unde

a existat o biserică datând din secolul al IV-lea, reconstruităde Împăratul Theodosie cel Mare (378 – 395 ), dar care s-aruinat. Biserica are douăsprezece cupole, iar faţada e placatăcu mozaic, în stil bizantin. În biserică, în faţa altarului, se aflăstânca pe care s-a rugat Mântuitorul “cu sudori de sânge”,cum mărturiseşte evanghelistul Luca, înainte de SfintelePatimi. Tot aici se află şi pictura în mozaic a celor treiapostoli, Iacov, Ioan şi Petru. Stânca e înconjurată de ocunună de spini din fier forjat, iar pe peretele altarului e opictură monumentală, reprezentând un înger care îi dă tărieMântuitorului să reziste la încercările la care e supus.Acolo, unde şi-a plecat genunchii Mântuitorul, auîngenuncheat şi au spus rugăciuni şi pelerinii noştri, ca apoi,pe treptele bisericii, în ciuda infernului traficului de peşoseaua ce duce spre Ierihon, Marea Moartă, Î.P.S. Andrei săne citească din Sfânta Evenghelie, aşa cum a făcut-o şi pânăacum, în celelalte popasuri ale noastre pe Muntele Măslinilor,nu pentru a ne reaminti doar evenimente, ci pentru a neîncărca de evlavie.”Traseul iniţiatic continuă cu Biserica Mormântul MaiciiDomnului, aflată la poalele Munţilor Măslinilor, pe valeapârâului Cedrilor: “Ridicată pe locul unde se află Mormântul126Maicii Domnului, aceasta fiind însoţită la mormânt deapostoli, după cum a susţinut Patriarhul Ierusalimului,Juvenal, la Sinodul de la Calcedon, din 451, care a făcutcunoscut şi faptul că atunci când la cererea Sf. Toma a fostdeschis mormântul, trupul ei nu mai era acolo, deoareceMaica Domnului s-a înălţat la ceruri, la Fiul Său.Deasupra Mormântului Maicii Domnului a fost ridicatăo biserică de către Sf. Elena între 325 – 327, distrusă de perşiîn 614, cea de azi datând din secolul al XI-lea, fiind ridicată decruciaţi.Reconstruită de călugării franciscani în secolul al XIVlea,din 1757, biserica, semiîngropată, a fost preluată debiserica ortodoxă, cea care o are în grijă şi azi şi care oficiazăslujbe aici. Capela romano-catolică, aflată în dreapta intrăriiîn Biserica Mormântul Maicii Domnului, este ţinută închisă,aici neslujindu-se.În biserică, se coboară 48 de trepte, pe sub o pădure decandelabre, aduse aici de credincioşi din toată lumea, şi care,de sărbători, îşi revarsă lumina lor sfântă.La intrarea în biserică se află, pe dreapta, paraclisulsfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, iar în stânga, paraclisul Sf.Iosif.Mormântul Maicii Domnului se află între naos şi altar,fiind săpat în stâncă, aceasta păstrând şi acum forma trupuluiEi. În faţa mormântului, Î.P.S. Andrei a citit troparulAdormirii.”Şi Biserica Sf. Ştefan este cuprinsă în traseul pelerinilor

pentru că: “evocă locul martiriului apostolului şiarhidiaconului Ştefan, ucis cu pietre de iudei, fiind primuljertfelnic al bisericii lui Hristos.Ajungem aici, venind dinspre Muntele Măslinilor,traversând o şosea pe care maşinile curgeau într-un fluxmiriapodic, din şi înspre Cetatea Ierusalimului127Biserica e de dată recentă însă, fiind sfinţită în 1972. Econstruită din piatră şi se află în proprietatea bisericiiortodoxe greceşti, două surori de mănăstire purtându-i grija,aici neslujindu-se decât ocazional şi la hram.Catapeteasma e sculptată în lemn de chiparos de uncălugăr grec din Insula Creta. (...)Pelerinii au sărutat icoana Sf. Ştefan, iar unii dintre eişi-au luat ca suvenir bucăţi uscate de crengi de măslin.(…) Ajungem lângă zidurile Cetăţii, la Poarta Sf. Ştefansau Poarta Leilor, pregătiţi să urmăm Calea Crucii – ViaDolorosa.În apropierea Porţii Leilor se află şi ScăldătoareaVitezda, adâncă de mai bine de 9 metri, fiind locul în care IsusHristos a vindecat un slăbănog.Nu departe e şi Biserica Sfânta Ana, construită decruciaţi în secolul al XI-lea, considerată locul de naştere alFecioarei Maria.”Traseul urmat de Iisus Hristos pe Via Dolorosa, “eîncărcat de semnificaţii şi de întrebări, pe care n-ai vrea să ţile refuzi. Dar nici nu îndrăzneşti să le spui cu voce tare, pentrucă ele ar putea părea unora erezii. (...)Tot prin ceea ce a făcut o femeie, o tânără fecioară,Veronica, avem chipul lui Hristos, cel care s-a imprimat pemarama cu care aceasta i-a şters de sânge şi sudoare chipulsuferind. E o imagine care a consacrat chipul lui Hristos, celcare se regăseşte în întreaga iconografie creştină.Cu ani în urmă, am văzut la Torino, giulgiul în care,spune tradiţia creştină, Iisus ar fi fost învelit după ce a fostcoborât de pe cruce. Imaginea aceasta a lui Hristos este unadintre marile controverse ale creştinătăţii şi nu numai..Ce s-a întâmplat după ce acesta a fost luat de pe trupullui Hristos, cum a ajuns acest giulgiu până la noi, încă nu s-auputut da răspunsuri certe.”128Nicolae Băciuţ ne face prin această descriere, părtaşi laDrumul Crucii cu cele 14 staţiuni ale sale, care « începe dinactualul Cartier Musulman, de la ruinele Cetăţii romaneAntonia, acolo unde se afla Pretoriul, locuinţa/divanulGuvernatorului Pilat, acolo unde, la insistenţele iudeilor, Iisusa fost condamnat la moarte prin răstignire, deşi nu i-a fostgăsită nicio vină, şi se sfârşeşte pe Golgota, la locul Căpăţânii,în actualul Cartier Creştin, locul Răstignirii şi al Învierii.De fapt, condamnarea la moarte a Mântuitorului, de

către „sfatul arhiereilor şi al bătrânilor poporului”, sinedriul,s-a decis la curtea arhiereului Caiafa. »(…)Nu fără emoţie pioasă, autorul scrie : « Ne-am oprit lafiecare din cele 14 popasuri, cu inimile încărcate de emoţie,purtând parcă, în felul nostru, fiecare, propria cruce pe drumulGolgotei, cu nădejdea mântuirii. În fiecare popas, Î.P.S. Andreia citit din Sfinţii Evanghelişti despre momentele pătimirii luiIisus sub povara crucii, părăsit de ucenici, înspăimântaţi defuria iudeilor, fără de Petru, rămas să-şi plângă păcatullepădării, fără de Iuda, care şi-a plătit singur preţul trădării...Urmat de mulţime, dar mai ales de femei credincioase careplângeau şi se tânguiau şi cărora Mântuitorul le-a zis: “Fiiceale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci vă plângeţi pe voişi pe fiii voştri!”E copleşitor şi contradictoriu ceea ce îţi dezvăluieIerusalimul. Sigur, fiinţa oricărui creştin se înfioară de bucurieşi trăire religioasă, realizând, de fapt, că se află într-un tunelal timpului, că dă ceasul înapoi mai bine de două mii de ani şipăşeşte pe aceleaşi locuri pe unde a călcat Mântuitorul, căaduce foarte aproape în inima sa un timp, că încearcă să seregăsească în acel timp, întrebându-se poate în ce fel şi-ar figăsit rostul, atunci, în oricare loc s-ar fi aflat, de la BisericaEcce Homo la Biserica Sfântului Mormânt. În această dinurmă biserică, adevăratul creştin nu poate intra decât îngenunchi, cutremurându-se.129Câţi dintre noi ne-am fi purtat ca Simon Cirineanul, laal cincilea popas, câţi ar fi avut curajul să ia crucea de peumerii Mântuitorului, să ducă singuri povara crucii?Nu poţi, străbătând Via Dolorosa, să nu atingi cu mânalocul în care se păstrează amprenta unei palme, care e aMântuitorului şi care a rămas acolo într-unul din momentele încare acesta, urcând spre Golgota, sub apăsarea crucii, s-asprijinit cu mâna de stâncă.E un sentiment puternic acesta al “atingerii” locurilorcu istorie sacră, ortodocşii români având în tradiţie atingereaicoanelor, a moaştelor, nu doar cu buzele, ci şi cu obiecte deîmbrăcăminte sau diverse alte lucruri care, astfel, s-ar încărcade har dumnezeiesc. Caldarâmul Căii Crucii e ros de paşii, degenunchii celor care au trecut pe aici, prin veacuri, pe urmeleMântuitorului. Pietrele sunt parcă şlefuite, sticloase, cu luciride oglindă.”Un moment la fel de emoţionant a fost trăit de pelerinila Biserica Sfântului Mormânt: « cea care înglobează ultimelecinci popasuri ale Drumului Crucii, fiind locul pe care niciunpelerin la locurile sfinte nu-l poate ocoli. Biserica SfântuluiMormânt sau Biserica Învierii, cum i se mai spune, pentru căviaţa a biruit moartea, e locul de unde începe istoriacreştinătăţii, a credinţei, căci „Dacă Hristos n-a înviat,zadarnică e credinţa noastră” (1 Cor. 6, 17). E locul în care

viaţa intră cu moartea într-o altă ecuaţie. În care s-au puspeceţi noi legăturii dintre Dumnezeu şi om.E locul în care s-a ajuns la apogeul patimilorDomnului, dar şi în care s-a produs cel mai important momental istoriei creştinătăţii, Învierea Domnului, „cu moartea premoarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Încare „Hristos a Înviat!” şi „Hristos S-a Înălţat” pot fi înţeleseîn reverberaţia lor sfântă.”Şi, continuă autorul mărturia sa: “La intrarea în BisericaSfântului Mormânt e Piatra Ungerii, acoperită mereu de130pelerinii care îngenunchează şi o sărută. Ei ating lespedea cuobiecte fie aduse de acasă, fie cu suveniruri cumpărate dinIsrael.Pe lespedea de marmură a fost aşezat trupul lui Hristosde către Iosif din Arimateea şi Nicodim cel cu bun chip, dupăce a fost coborât de pe cruce, şi a fost uns cu smirnă şi aloe şiînfăşurat în giulgiu, giulgiu care, dacă admitem acest adevăr,se păstrează şi în zilele noastre la Domul din Torino”. (...)Sfântul Mormânt aparţine comunităţilor greacă,catolică şi armeană. Intrarea e străjuită de douăsprezecesfeşnice, iar pe zid sunt trei tablouri care reprezintă Învierea.În formă dreptunghiulară, Sfântul Mormânt are douăîncăperi, în prima e o mică bucată din stânca mormântului luiIisus, ce s-a putut recupera după distrugerile califului Hakim,din 1009. În Sfântul Mormânt se intră în genunchi, printr-odeschidere îngustă şi mică. Mormântul propriu-zis se află pedreapta. Acesta constă dintr-o placă de marmură, pusă acolode greci în 1810, peste stânca pe care a fost aşezat trupulMântuitorului şi unde a rămas din seara zilei de vineri până înclipa Învierii, duminica. Nu pot intra mai mult de patru - cincicredincioşi odată. Peste tot atârnă candele, în care luminilepâlpâie tainic. Acestea sunt aşezate pe patru nivele – primul eal catolicilor, următoarele două ale grecilor şi cel de jos alarmenilor. Când una dintre credincioasele noastre a vrut să-şiaprindă o lumânare de la o candelă, aceasta a fost oprită decălugărul grec, cu o apostrofare: „Catolic, catolic”.Totul este împărţit aici între bisericile care suntcoproprietare. Şi picturile cu Învierea Domnului şi cele 12sfeşnice de la intrare. În plus faţă de catolici, ortodocşii grecişi armeni, în Sfântul Mormânt au candele şi copţii. (...)Acolo,sub lumina blândă a candelor din Sfântul Mormânt, am statmai bine de o jumătate de oră, împotriva rânduielii, careîngăduie doar câteva zeci de secunde fiecărui credincios săstea în genunchi în faţa lespezii Mormântului, pentru că şirul131credincioşilor care aşteptau să intre în Sfântul Mormânt e fărăde sfârşit.”Timpul, acolo, oricum, se dilată. Clipele state acolo,îngenuncheaţi, par multora, vorba poetului, lungi, ca veacuri.

Nu doar timpul are altă dimensiune aici, ci şi spaţiul.Sfântul Mormânt, Piatra Ungerii, Golgota, toate subacoperământ bisericesc, dau altă percepţie a spaţiului.Nu poţi însă să nu refaci imaginile din icoanele noastreortodoxe, ale întâmplărilor biblice, cu stâncile golaşe, cu scenedin viaţa şi patimile Mântuitorului. »Autorul descrie în continuare minunea coborâriiLuminii Sfinte din ceruri, la Sfântul Mormânt. A doua zi,destinaţiile au fost: Mănăstirea Sfântul Sava, Betleem, BisericaNaşterii Mântuitorului: “Cine s-ar fi aşteptat însă ca la capătulacestui drum şerpuitor prin arşiţa deşertului, la nici douăzecide kilometri de Bethleem, să ne aştepte un colţ de rai, în plindeşert, în Pustiul Iudeei? Căci Mănăstirea Sf. Sava, după ce seînfăţişează privirii ca o cetate măreaţă, (deasupra căreiaflutură biruitor steagul Greciei), în inima ei chiar aceasta este,din toate punctele de vedere: un colţ de Rai. Aici găsim şiviaţă, verdeaţă, flori, apă, chiar şi în tinda uneia dintre biserici(de unde părintele Gherman a scos o găleată de apă ca să nepotolim setea), dar şi viaţă spirituală intensă, ortodoxă.Mănăstirea Sf. Sava este măreaţă şi prin înfăşişare darşi prin istoria ei. Chiar dacă, din depărtare, ea se pierde încenuşiul pustiului, e greu de sesizat. Poate că acest lucru i-aadus şi protecţie, a apărat-o de eventualii atacatori. (...) Între1937 şi 1947, aici s-a nevoit şi Cuviosul Ioan Iacob de laNeamţ, care a fost bibliotecarul mănăstirii. Mai târziu, prinanii optzeci, au mai fost şi alţi români, între ei ierodiaconulVeniamin şi monahul Marcu, portarul mănăstirii. »Autorul inserează în acest loc şi minunile sfântuluiSava : izvorârea minunată a aghiazmei, înfrunzirea miraculoasăa palmierului uscat, ş.a.132Pelerinii poposesc apoi la Zidul Plângerii.O salbă de poezii religioase sunt zămislite chiar laaceste locuri sfinte, şi nu e de mirare: “Încă n-am cutezat săîncerc să scriu versuri aici, la Ierusalim, deşi tentaţia e mare.Dar ce poezie poţi scrie aici, în Ţara Sfântă? Care ar fi“cuvintele potrivite” pentru poezie, aici, după tot ce am văzutşi am trăit până acum?La Muntele Athos, n-am reuşit să scriu niciun vers. Eadevărat că acolo era o altă lume şi un alt timp al ortodoxiei şial rugăciunii.Acolo rugăciunea a fost poezie.Şi, totuşi, poezia bate la fereastră...”Mănăstirea Hozeva, Sf. Gheorghe Hozevitul, estedescrisă, de asemenea: “Deşi e sub „pavilion” grec, are pentruromâni o semnificaţie aparte, aici aflându-se Sfintele moaşteale Sf. Iacob Românul. (...) Acum, la aproape cincizeci de anide la moartea sa, „Cuviosul Ioan cel Nou Românul”, cum maie cunoscut, încă nu are trupul putrezit, chipul lui păstrândparcă încă un licăr din lumina vieţii”.

Periplul spiritual al românilor continuă la Marea Moartăşi apoi la Qumran, unde cu toţii ascultă povestea manuscriseloreseniene.În următoarea zi, aveau să viziteze Biserica ce s-aconstruit pe locul în care s-a născut Sf. Ioan Botzătorul, la EinKarem: “O biserică impunătoare, ridicată pe ruinele uneibiserici vechi din secolul al XIV-lea, ale cărei urme se maipăstrează, în câteva mozaicuri, aflate la subsolul clădirii. Înstânga altarului se află o mică peşteră, în care se spune că s-anăscut Sf. Ioan Botezătorul, locuinţă a lui Zaharia şi aElisabetei, părinţii celui ce s-a învrednicit să-l boteze pe Iisusîn apa Iordanului.În curtea interioară, pe o placă, în limba română, stăscris: “În vremea aceea, a venit Iisus din Nazaretul Galileei şia fost botezat de Ioan din Iordan. Şi îndată, când ieşea Iisus133din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul pogorându-sepeste el ca un porumbel. Şi din ceruri s-a auzit un glas, carezicea: “Tu eşti Fiul Meu prea iubit, în Tine îmi găsesc toatăplăcerea mea”, după cum e scris şi în Evanghelia după Luca.”Şi, relatează autorul : « Am plecat apoi spre MunteleSion, care nu este propriu-zis un munte, ci un platou mai înalt,situat în partea de sud-vest a Ierusalimului Vechi, unde se aflăCartierul Armean. Muntele Sionului se regăseşte în psalmii luiDavid, întruchipând speranţele poporului ales.Am intrat întâi în Biserica Adormirii Maicii Domnului,în care se spune că a rămas Maica Domnului, în casaApostolului Ioan, după înălţarea la ceruri a Mântuitorului.Aici, în acelaşi secol de aur al Împărătesei Elena, s-aridicat prima biserică bizantină şi paraclisul Sfintei Adormiri.Cruciaţii au construit altă biserică în secolul al XI-lea, iar în1898, a fost ridicată o catedrală de către călugării benedictini,cu o criptă la subsol, unde se află şi o statuie a MaiciiDomnului. Nu ştiu de ce, dar această statuie, a MaiciiDomnului, în poziţie orizontală, mi se pare un kitch, poatechiar o profanare a sacrului.Mai elegant şi mai încărcat de solemnitate e Foişorul încare a fost Cina cea de Taină, ultima masă la care a statMântuitorul cu ucenicii săi, înainte de a urma calvarulGolgotei. Aici a instituit Sfânta Liturghie şi Sfânta Taină aÎmpărtăşaniei. Tot aici, Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi,propovăduind smerenia şi slujirea aproapelui, dând pildăucenicilor. E locul nu doar al unor sfinte taine, ci şi al unorgesturi de mare încărcătură simbolică, încă o lecţie aumilinţei, pioşeniei, evlaviei, dată de Mântuitor ucenicilor săi.O lecţie contrariantă, depăşind şi puterea de înţelegere a luiPetru, care a spus: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?”Dar Iisus le-a spălat tuturor picioarele, inclusiv lui Iuda, celcare urma să dea destul de repede proba trădării.134

În Coenaculum, a spus Mântuitorul cuvintele “Între voie cineva care mă va vinde”, iar de aici a plecat Iuda laarhierei, pentru a-l vinde pe Iisus.”Nazaretul şi Cana Galileii sunt, de asemenea, prinse înprogramul de vizitare, prilej pentru noi emoţii, devoţiuni,rugăciuni şi practici de pietate.Nu de mai mică importanţă este şi Muntele Fericirilor,acolo unde avea să fie promulgat Noul Cod de Legi, bazate peIubirea divină.În încheierea acestui rodnic pelerinaj, sunt culese de lapelerini, impresii şi gânduri avute pe tot parcursul şederii înŢara Sfântă.Nu de mai mică importanţă sunt şi definiţiile ŢăriiSfinte, formulate de ing. Alex. Ţibrea:“ÎN CĂUTAREA UNEI DEFINIŢIIŢARA SFÂNTĂ - locul unde fiecare creştin visează săajungă o dată în viaţă;ŢARA SFÂNTĂ - locul cel mai încărcat de istorie de pepământ;ŢARA SFÂNTĂ - locul unde toate religiile lumii îşicaută originea;ŢARA SFÂNTĂ - locul în care nu plouă din martiepână în octombrie şi totuşi recoltele sunt bogate;ŢARA SFÂNTĂ - locul unde cauţi pacea sufletească şigăseşti cele mai multe arme din lume pe cap de locuitor;ŢARA SFÂNTĂ - locul unde Iisus a propovăduitlibertatea, dar unde se mai ridică graniţe şi ziduri din betonînalte de 12 metri;ŢARA SFÂNTĂ - locul lipsit de resurse naturale, darunde ajung jumătate din diamantele lumii pentru a fiprelucrate şi trimise către consumatorii de lux din toată lumea;ŢARA SFÂNTĂ - locul unde se află cel mai înalt punctspiritual al planetei, Ierusalimul, şi Marea Moartă, cel mai jos135punct accesibil de pe Pământ, aflat la 390 de metri sub nivelulmării;ŢARA SFÂNTĂ - locul înconjurat de cele mai frumoasemări ale lumii, Marea Galileei, Marea Mediterană, MareaRoşie şi Marea Moartă,ŢARA SFÂNTĂ - locul unde avioanele militaresupersonice brazdează cerul în timp ce beduinii, refuzândcivilizaţia, trăiesc în deşert sub cerul liber, alături de capreleşi asinii lor, ca acum patru mii de ani;ŢARA SFÂNTĂ - locul unde între Infern şi Paradis nue decât un pas;ŢARA SFÂNTĂ - locul pe care nu poţi să-l descrii încuvinte, trebuie neapărat să-l calci cu piciorul. »Cartea scriitorului Nicolae Băciuţ oferă o experinţăspirituală covârşitoare, trăită de un creştin, scrisă pentrucreştini, indiferent de confesiune. Este o carte fundamentală,

scrisă foarte bine, cu o documentaţie amănunţită, care ar servidrept ghid sufletesc pentru acei care vor să crească în credinţă,în drumul spre Urmarea lui Hristos, spre desăvârşirea creştină.23 IUNIE 2010136

UN POET ALES ŞI POEMELE SALENEALESENICOLAE BĂCIUŢ, ANOTIMPUL DINCOLIVIE, antologie, Editura Nico, T穩gu-Mureş,2008În spaţiul mirifictransilvan, vatra dacilorliberi, poeţii nu se dezmint:ei scriu cu sângelecuvintelor inscripţii pepiatra de hotar. Cuvintenemuritoare care-şi sapăsingure tranşeele şi seadâncesc în inimile celor care le trăiesc şi le caută. Astfel decuvinte, (ne)preţuite stau azi mărturie despre un timp şi un locnumit Acasă. Un loc unde te întorci mereu ca să poţi să pleciiar şi să revii împins de arşiţa dorului. Oamenii locului, deşisunt aidoma celorlalţi, au ceva special: o sfântă nevoie de înalt,de curat, de frumos, de adevăr şi de comuniune.Pentru un eventual bilanţ provizoriu, compus dinaproape o mie de poeme, Nicolae Băciuţ şi-a alcătuitANOTIMPUL DIN COLIVIE, o antologie de autor binestructurată, urmărind meandrele inspiraţiei şi aşezându-le, dupăun eşafodaj propriu. Ai zice, O mie şi unu de poeme, precumbasmele Sheherazadei, menite să amâne sine die sentinţaimplacabilă pe care o primise, astfel că ea este nevoită săinventeze. Stare de graţie care a dus la cea mai frumoasăcolecţie de basme orientale nemuritoare.Un sfert de veac singurând-împreună cu DomniţaPoesis. Pornind de la Muzeul de iarnă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, poetul ascultă „vocile în oglindă”, ale lui137Umberto Eco, trecându-şi în revistă, ca într-o pliculă albnegru,toate sentimentele, începând cu un „Sentiment lamarginea oraşului”.Aşa cum mărturiseşte în poemul inaugural, scriereareprezintă pentru autor un act absolut necesar şi total pe care îlsăvârşeşte odată cu respiraţia. De aici concluzia că, dacă s-aropri, ar înceta să mai respire. „Scriu şi rândurile mi se îneacăîntr-un cuvânt / pe care nu-l pot rosti; / pe deasupra oraşuluitrece în zbor o / pasăre –/ foşnetul ei, / un voal, o mireasă înnesfârşită aşteptare. / Prin oraş trece cuvântul meu / şi nici nulpot vedea de atâtea / ro-po-te…”

Deşi destul de succint, poemul acesta e programatic,fiindcă anunţă crezul poetic. Poezia (scrisul în general) nu estepentru autor o pasiune, un hobby pe care şi-l exercită duminica,în zilele de sărbători legale ori în cele religioase, cu atât maipuţin o distracţie pe care ţi-o permiţi în concediu, înotând înmare ori drumeţind pe cărări de munte. Ea este ceva vital şi lafel de firesc precum curgerea sângelui prin artere şi vene. Ideeava fi reluată şi în alte poeme.Pentru poet, gloria e trecătoare la fel ca amintireafrumuseţii. Ea soseşte nepoftită, stă cu el la masă, îi permite săiaducă osanale, apoi pleacă la fel cum a venit, pe neaşteptate şiîn cele din urmă: „Oraşul doarme cu capul pe un vers”(Însemnări la marginea oraşului).Există în ansamblul liricii, teme care se reiau precum unleit-motiv folosit ca refren. Există cuvinte care îţi impun, teimploră, insistă, te cheamă la ascultare. „Aceleaşi poeme trecprin mine / cu încăpăţânare: / „Scrie-ne şi pe noi şi pe noi / şipe noi…” / - urlă din cerul gurii / ca dintr-o peşteră. / Niciorugăminte, nicio dorinţă / niciun ordin / nu mai răzbat prin ele./ Şi cuvintele se preling pe colţul gurii / ca nişte petale topitede trandafiri” (Trandafiri).Nu o dată m-am întrebat, ce s-ar întâmpla dacă aş finevoită să renunţ la cuvinte. Cu ce aş mai rămâne? E o138întrebare destul de chinuitoare, pentru că nu văd alt reper maisolid şi mai trainic. Astfel se întreabă şi poetul care şi-aînchinat întreaga viaţă cuvintelor şi ar rămâne dintr-o datăsărac şi străin de cuvinte, pentru că nicio sărăcie nu e maicruntă ca sărăcia spirituală: „Ca şi cum pielea nu m-arcuprinde, / privindu-mi sângele şiroind pe asfalt, / ca şi cum aşrenunţa la cuvinte / din dragoste de cuvinte, / într-un fel deuitare, / într-un fel de ţipăt, / ca şi cum un trup ar rămânestrăin / de o mână dusă la gură / în loc de sentinţă, / în loculgurii / rămâne / un imens / hohot de râs”. (Ca şi cum).Însă poetul nu poate fi niciodată atât de sărac încât sănu poată scrie. Chiar dacă nu mai are niciun petecuţ de hârtie,el poate scrie: pe frunze, pe cer, pe valuri şi chiar pe zăpadă:„În iarna aceasta / voi scrie poeme pe zăpadă!” – declară el casă-şi alunge spaima cumplită că n-ar mai avea pe ce scrie.Deşi exprimate în mod sintetic, poemele lui NicolaeBăciuţ au mult miez şi transmit stări şi idei remarcabile. Iatăcum percepe creaţia Nicolae Băciuţ: „Cineva mă ucide încartea mea, / trece nepăsător prin propria-mi moarte. / Submasca mea, chipul lui graţiat / putrezeşte.” (La şaisprezeceani).Poemul este prezent (cum altfel?) în diferite ipostaze pecare poetul le înşiruie. Uneori, el chiar lipseşte şi rămâneamintirea lui pe locul unde a existat: „de aici poemul lipseşte,/stă cufundat în orbite / până la cuvânt, / până la aşteptare. /Citind până la capăt, / străbătând acest peisaj cu orbite goale,

/ pe drept vei bănui / că poemul aidoma peisajului / nu se maitermină niciodată”. (Poem neterminat). Altăoară poetul spune:„Cuvintele mele mint, cuvintele mele, / intri în ele ca într-ooglindă. / O maşină le târăşte zilnic / prin zăpada proaspătvopsită. / Cuvintele mele, orbitele mele. / Trec prin faţa oglinzii/ şi gura mea tot mai tristă / le-a uitat de mult chipul”(Cuvintele mele).139Trebuie să fie teribil sentimentul că nu mai poţi aveaîncredere nici măcar în cuvinte! Cuvintele te pot învăţa multe„Despre singurătate”: Vin în fiecare zi singur/ şi simt cumcuvintele topite în palma mea / îngenunchează. / Unde începesingurătatea / se termină poezia”.O notă aparte o dă simţământul frustrant al cuvântuluioprit în cerul gurii, înăbuşit, strangulat, trimis înapoi, tăcut,reprimat, aşa încât poetul îi strigă vieţii: „Strigă!” – îi strig, /ca şi cum limbile noastre s-ar spânzura în cerul lor. / „Muşcăţicuvintele!” – / pare a-i spune şi gândul meu, / care nu maiare loc pentru auz, / iar văzul, picioruşele lui sângerii / stau şiacum în urma mea, / adulmecându-mi sentimentele. / Deschiduşa – / strigătul se-ntinde peste umbra mea. / De-abia, / deabiamai am timp / Să o sărut cu gura unui mut” (Intrare).Căutarea, adulmecarea, aşteptarea şi chiar pânda cuvântuluipar permanente, dar şi o stare de urgenţă şi de necesitate:„sfâşiat, cuvântul plecă în alt vis / şi poate că acum, / chiar însecunda care ne desparte, / va ajunge la mine”.(Vis comun)În „Luteopia” poetul chiar spune: „Locuiesc în acestecuvinte – / ele atârnă la gâtul meu / ameninţând suferinţa mea /de recrut./ Litere vopsite, litere camuflate, / Luteop le cumpărăîn fiecare zi conştiinţa. / Azi noapte literele l-au trădat”.Ca om legat indestructibil de cuvânt cu fire nevăzute,autorul spune: „Iarba tremură la rostirea cuvintelor – / acelaşitremur din faţa oglinzii, / aceeaşi emoţie / sticlind la începutulpoemului. / Acelaşi chip / întâmpinând intrarea în poezie – //amintirea / unei vieţi în paradis. / Fără cuvinte, fără gesturi, /întâmplările vin: / o şoaptă / o / tăcere, / o învinovăţire. / Vinecineva şi rupe această sângerare, / această moarte lentă; / firulde iarbă.” (Călătorie întreruptă).Al doilea volum antologat este „Muzeul de iarnă” dincare Nicolae Băciuţ face o selecţie reprezentativă. Aici, poetulse întreabă la un moment dat: „Dar cine mai are timp depropoziţii? / iubite anotimpuri – / Tot mai puţine cuvinte-n140calendar” (Oglindă). Tot aici, poetul îşi afirmă „Ars poetica”:„Vine o zi când rânjetul e asemenea unui zâmbet / peste carese scrie sentinţa / numai cu-un cuvânt, numai cu bucuria / căodată, odată ca niciodată, / în poemul tău, ca-ntr-un baston, /se va sprijini un orb.”Într-adevăr, iată o frumoasă profesiune de credinţăartistică: poemul tău să fie socotit un punct de sprijin pentru cei

care nu pot sta drept în picioare. Este ceea ce şi-ar dori oricecreator: opera are şi un rol taumaturgic.Nu întâmplător, autorul consideră că nu el scrie poemul,ci invers, poemul îl scrie pe el: „Iată poemul care mă scrie: /mâna fără degete mângâindu-mi faţa, / deznădejde fără trup. /Ia seama, gând al meu, / că nu e timp şi nu e loc – / Şi nici unînceput.” (Iată poemul).Poemul care dă titlul acestui volum relevă însăşi esenţavieţii: „O călătorie fără destinaţie, / o repetiţie / în amintireaunei istorii adevărate, / a unui anotimp permutabil: / în loculcuvintelor o gură strâmbă, / în locul gurii, un cuvânt strâmb. /Îmi strivesc buzele pe geamul îngheţat: / o floare, vai, ca unsurâs, / în locul gurii”. (Muzeul de iarnă).Uneori, admenit de cuvânt, poetul se lasă în mrejele lui,dar în final, constată că nu acesta este poemul: „Vine în fiecaredimineaţă la tâmple – / ca o zăpadă; / te sărută şi te condamnă/ cu un cuvânt fierbinte. / Vine şi se aşază – / şi-a ales locul, şiaales veşnicia / şi nimic nu-i mai stă împotrivă. / Vine ca untrandafir înflorit la tâmple: / petale moi, bănuţi zornăitori. /Iată un final fericit, îţi zici; / tocmai acum îţi şuieră prin sânge./ Dar nu acesta, nu acesta / e poemul”.Altădată poetul se întreabă în mod legitim: „Dacă, însfârşit, poemul va fi gata, / la ce bun, la ce, / această viaţăobligatorie?”Dimensiunea spirituală transpare în unele poemeprecum: „Alt anotimp”: „Nevoia de credinţă / ca un bastonpentru clarvăzători”.141Poetul are sentimentul că se află atât de aproape decuvinte! Cu mult mai aproape de lucruri şi de sentimente: „Atâtde aproape de cuvinte: /le pipăi ochiul lor bulbucat / privindînspre tine. / Atât de aproape de cuvinte: / cămaşa lor nu temai atinge, / nu-ţi mai ajunge / ca unui luptător. / Atât deaproape gloria” (Atât de aproape).În acest volum, autorul are câteva poeme scurte,lapidare, completate în note de subsol care sunt ele înselepoeme admirabile. CANTOS: Revarsă-ţi versul. / Cuvinteletraduc / timpul invers al unei aşteptări. / Şi dacă eu, cel carescriu, nu sunt / decât zăpada unui anotimp, / ieşi în lumină, altal meu, / deschide drum. / Cel care cântă nu se-ntoarceniciodată! / Şi comentariul: Poezia poate fi şi o virtute şi ovină. Dar cu cât se / repetă mai dureros, cu atât devine o maimare ispită. Precum / şi o jertfă. / Acelaşi ritm care e înafaranoastră se prelungeşte şi / înlăuntrul nostru ca un istm care serostogoleşte tot mai mult / sub mare. / A fi în poezie este a fi înţipăt. / Dar a fi în ţipăt e ca şi / cum ţi-ai sărbători gândul întrotandră şoaptă. / Ca o cuminecare. / Ca o ninsoare.”„Memoria zăpezii” – volum apărut la Editura CarteaRomânească în 1989, cuprinde o selecţie remarcabilă de poemede largă întindere faţă de cele anterioare. El începe cu poemul

„Vară” – un impromptu la un anotimp neuitat numit copilărie:„Vorbeşte-mi tu despre mine, / cât încă mai privesc / sprecopilul care a uitat să fie copil, / spre cel care nu-l pricepe pebărbatul de acum, / Copilărie, miez al poemului fără nume”(Vară).Tot aici poetul încearcă să dea contur cuvântului:„Numai tu, ca o depărtare albastră spui: / cuvântule, cu faţade pământ, / cuvântule zburător, / mirabilă sămânţă e inima ta./ Doar cel care ară cu sângele, / doar cel care ştie înaltul / easemenea ţie în limpezimea luminii. / Cerul e-n noi, legeamorală deasupra noastră. / Dă-mi mie faţa ta, dă-mi miecuvântul tău, / pasăre netrecătoare!” (Cuvântul).142Şi o definiţie remarcabilă a poeziei: „FULG: Ca / o /vertebră / de / aer / poezia”. Despre jertfa creatorului, NicolaeBăciuţ o asemuieşte cu a lui Prometeu care suportă supliciulsfâşierii cărnii sale de către corbi, înlănţuit pe stâncă pentruîndrăzneala de a aduce oamenilor focul sacru: „Seară de seară/ un fâlfâit / izbeşte-n paginile albe / ca-ntr-o fereastră. / Nu,nu e corbul! / Nu vrea să îşi găsească-aici sfârşitul, / nu vreanici sângele zăpezii – / vrea doar o o carte liniştită / în carecuvintele se-aud / zburând” (Seară de seară).„Nostalgii interzise” – o altă secţiune cuprinzândpoeme reprezentative, unele cu rimă, altele în vers liber, dartoate oglindind stări şi sentimente, dar mai ales reverenţa înfaţa cuvântului scris, rostit sau doar gândit, în sintonie cucrezul său artistic. Ele continuă tonul confesiv şi dependenţafaţă de cuvânt. Şi aici poetul îşi exprimă coordonatele artei salepoetice: „Zăpada ca un inorog mi-atinge glezna, / cuvintensângerateîntinzând pe-asfalt; / e-atât de albă-n ochii mei şibezna / şi-acest decembrie rămas în şpalt. / E-atât de singurochiul meu postum, / singură mâna care să-l atingă / precumpe-un trup cu gâtul lui de fum / în care vin cuvintele să ningă”.(Poem de zăpadă). Este unul din puţinele poeme în vers clasic.Obsesia timpului este revelatoare în poemul „Ceasul”:Un singur ceas ne-a mai rămas – / nu bate ore, nici minute, /secundele îi sunt tăcute, / dar ceasul nostru nu e ceas. / Nulimbile i s-au oprit / şi nici rugină nu şi-a pus brăţară; / ceasulpe mâna noastră ară / ca printr-un sânge nenuntit. / Purtăm lagât un ceas de iască / şi ceasu-ncepe să vorbească. / De-atâtatimp limbile-l dor / şi ceasul spune: „Nevermore!”Nici meditaţiile despre moarte nu lipsesc în aceste poeme:„În fiecare poem e un alt început,/ o moarte, o naştere, unrut;/ în limpezimi e-o altă adâncime –/ moarte ce naşte, moartece vine / în fiece literă ca-ntr-un alt anotimp / pentru celcare sunt, care tocmai nu sunt / frumos şi tânăr, la sfârşit şinceput;/ în fiece moarte e-un alt început.” (În fiecare poem).143Cu reverenţa cuvenită, cuvintele sunt numite „animalede povară”: „Cuvintele – alte animale de povară – / scurmă

pământul, sapă şi ară, / seamănă rodul / mereu în starea deprimăvară. / Cuvintele – mumele, / taci-le, spune-le, / mereucuvintele – alte animale de povară”. (Alte animale de povară).Autorul îşi manifestă recunoştinţa faţă de limbaromână, căreia chiar îi închină un imn de slavă: „Ave, limbăromână, / cerul tău vertical, / ce ne-nlumină / din egal în egal,/ mult mai mult ne e fiinţă, / mult mai sfânt ne e semn. / Ave,limbă română, / dinspre tine mă-ndemn, / dinspre tine respir /umed aerul ierbii / ca un ceas înverzind / doar în margineaiernii. / Tu mă scrii, tu mă treci / peste vămi fără vamă – /limba mea, tatăl meu, / soţie şi frate şi mamă.”Nicolae Băciuţ manifestă o mare abilitate în mânuireacuvintelor şi uzitează o arie bogată de figuri de stil. Iată, limbaromână îi este tată, soţie, frate şi mamă, lucru admirabil. Să neamintim de Nichita Stănescu, cel ce spunea: „Limba rom穗ăeste patria mea” şi o asemuie cu o duminică.Iată şi un „Cuvânt între poeme”: „Unii îşi împartsingurătatea, / alţii o pierd, / numai tu, / cuvânt între poeme, /nu-i cunoşti / numele – / care n-are sfârşit”.Poemul – reper fundamental, pe muchia subţire dintreviaţă şi moarte, doar el e martor tuturor stărilor şi trăiriloromeneşti: „Numai poemul îţi poate prevesti moartea. / Numaiel îţi poate scrie zilnic scrisori / amintindu-ţi că mai eşti înviaţă, / că undeva, la sfârşitul cărţii, / e frig, / e atât de frig / căse aud cuvintele-ngheţând.” Această stranie entropie,prefacerea din trup în cuvânt, liberul salt în nemărginire, seproduce mai întâi în starea de vis ori de oniro-luciditate: „Înfiecare dimineaţă mă visez un cuvânt, / mă trezesc şi visul segudură lângă mine / asemeni unui câine rătăcit. / În fiecaredimineaţă mă visez un cuvânt. / Şi când va fi adevărat, / cineva recunoaşte adevărul? (Dimineaţă).144Şi ca o parabolă, ca o alegorie a creativităţii – stă poeziaintitulată chiar: „Poemul”: Janek împarte cărţile – / unul dinnoi rămâne înafară, / înafara jocului, / fără să piardă, / fără săcâştige. / El scrie poemul / unei mătăsoase aşteptări / din carenu se poate scăpa. / Janek împarte cărţile, / ele intră în poem; /şi-ncet intrăm şi noi în el. / Şi jocul nu se mai sfârşeşte.”Faptul că autorul conversează liber cu poezia, mai binezis, tăifăsuieşte, nu e deloc în măsură să ne stârnească uimirea,pentru că fiecare autor intră în dialog intim cu muza lui. „Cefaci tu, poezie, când nu mă găseşti acasă? / Pe cine mai întrebide viaţa mea? / Cui i-o mai dai în grijă? / În cine-ţi risipeştităcerea? / Iar aşteptării cine-i pune coarne? / Ce faci cândgările sunt goale, / când trenuri lungi trag frigul după ele? /Când nu-ţi ajunge ora, nici secunda, /viaţa, veacul? / Cândclorofila ţi-e oglindă strâmbă?! / Când ochelarii şi bastonul /nu pot să traverseze strada singuri / ca-n visul unui orb? / Cefaci tu, poezie, când nu primeşti / nici un răspuns?”(Ce faci?)Configuraţia sinelui este evidentă aproape în fiecare

poem şi relevă o existenţă angajată în slujba unui ideal propusîncă de la început, căruia autorul îi rămâne credincios.Sinceritatea este atributul de bază, aici nu încap mistificări,oglinzi există peste tot iar poetul îşi aşterne cărţile pe faţă.„Cât de puţină moarte îţi trebuie / ca să aminteşti altora deviaţa ta, / câtă politică la ceaiul de la ora cinci / ca să fiisuspect / (cu viaţa ta să se ridice un muşuroi / pentru gloriafurnicii), / cât de puţine sentimente / ca nopatea să-ţi fieminciuna cea bună. / Dar mai întâi cât de puţin ai nevoie detine / ca un copil de braţul întins / către primul cuvânt / carenu se lasă rostit; / cât de puţină suferinţă-n somn –/ un visîntreg. / Cât de puţină moarte îţi trebuie / ca să aminteş____________tialtora de viaţa ta! / Câtă memorie ascunsă!” Doar uneori,intervine un fel de oboseală generată de sentimentul dezădărnicie. Nicolae Băciuţ nu este omul efuziunilor gratuite, elîşi măsoară gesturile, cuvintele şi chiar afectele, poate din145teama unor stridenţe care s-ar putea isca între cuvânt şi tăcere.În poemul „Şah mat! Poetul se întreabă, aidoma Ecleziastului:La ce bun? Nu toate sunt deşertăciuni şi goană după vânt? „Lace mai folosesc toate acestea? / Păpuşile de cârpe aruncatedintre amintiri, / tăcerea soră geamănă cu frica / pe un ecranprin care vântul îşi / deschide / pleoape mari / când nu vedemnimic /şi veştile n-ajung la noi / decât în colivii! / Puţinămpotrivire,/ puţin dispreţ; / la toate-acestea ce-ar mai folosi /un sânge cald / pe o zăpadă calmă / inventând istorii? / Istoriaalunecă pe sănii de pământ. / O nouă pace, alt război / petabla fără piesele de bază. / Acolo suntem noi. Doar noi. /Nebunii, caii, tunurile / şi pionii. Pionii cei de bază. /Sacrificaţii. / Şi-n faţa tablei niciun jucător!”Şi totuşi, poetul nu poate sta indiferent, el este portavocea, tribunul, trimisul cu rol de proroc, cel chemat, cel ales,şi de aceea trebuie să ia atitudine: „Întoarce-te tu, măcar tupriveşte înapoia ta, / furia, deznădejdea, sintaxa iubirii, /purpura, /măcar cu viaţa ta priveşte înapoi / ca-ntr-un ocheanîntors, / cu legile tale / abandonate lângă un munte de iluzii, /lângă zborul fluturelui de cenuşă. / Măcar tu, între anotimpuri,/ mai înalt decât umbra / tremurătoare / precum o flacără înstingere, / precum o cultură în scufundare. / Descoperă tu olimbă moartă, / cuvintele vii / în gura de pământ, / descoperăgura care vorbeşte, / gura care ne iartă. / Şi nu mai vorbi!” (Şinu mai vorbi).Poezia lui Nicolae Băciuţ arde pe rugul de linişte, eaarde, dar, aidoma focului sacru, nu scoate fum, nu lasă în urmăcenuşă. Ea se consumă precum lumânarea, înconjurată depropria aură, încălzeşte, frige chiar, iluminează, dar ceara ei setopeşte sfârâind. Şi e bună de leac. Bună pentru răni care coc,trage răutatea afară. Curăţă, dezinfectează, tămăduieşte. Deşipoetul spune că e: „O lungă linişte linguşitoare / de care scrieîn gazete.” (Biografie comună, seara).

146Şi până la urmă, cuvântul eşti tu, dincolo de toate acesteprecauţii pe care le iei inutil, de fiecare dată. Nu poţi să nu terecunoşti în fiecare silabă: „Până la tigrul de hârtie eşti doartu, / tu sângerezi pe buzele mele /cuvinte arse, / tu abureştioglinda, / tu, adevăr întemeiat / ca o religie / pentru muţi.(New York style).Poetul e conştient că viaţa e luptă, suferinţă, renunţare,risc asumat şi chiar disperare: „Experimentăm suferinţa, / eaexperimentează pe noi. / Fiecare la locul lui îşi repetămonologul. / Fiecare tace pe limba lui. / Un mut în sângelenostru, / un hohot în gura noastră, mut, / şi disperarea…/ Atâtaistorie experimentăm la marginea oraşului. / Şi istoria ne iaîncet locul. / Gramatica. (Nici amintirea).Următorul volum din care s-au ales poeme spreantologare, este „Nostalgii interzise”, apărut la EdituraColumna, în 1991.Anotimpurile sunt repere temporale de care autorul nupoate să nu ţină seamă. „Iată anotimpul care ne scrie – / carene uită: / Schimbarea la faţă.” (Schimbarea la faţă).Problematica socială nu îi este indiferentă acestui poetşi ea se manifestă atunci când conjunctura o cere: „Noi stăm înfaţa unei pâini de gheaţă – / se spune, / o pâine rumenă şiarătoasă – / în timp ce-n aburul privirii / cenuşa grâului refuzăcoacerea, / câmpia îşi alungă propriul deal, / pădurea seretrage-ntr-un copac, / iar mâna stângă creşte chiar / dinmâna stângă / cu care vine Cineva / şi taie pâinea. / În faţanoastră însă nu-i / decât un strop de lacrimi licărind”.(15-22octombrie 1989). (Pâinea de gheaţă).Iată şi o schiţă de portret: „Mă nasc în fiecare loc / pecare-l văd – / un fluviu sunt / ce mă ridic / deasupra tuturor /asemenea unui acrobat / în seara ultimă. / Mă nasc în fiecarelucru – / cu ochii pietrei te privesc.” (Waterland).Poezia înseamnă pentru Nicolae Băciuţ abluţiune,scăldare în apa lustrală trecută prin cenuşa rămasă de la arderea147crengilor de finic din Duminica Floriilor. Cu ea îşi curăţă faţa,se spală de întunericul rămas în cuvintele crescute-n loc debarbă. Da, poezia este apă de izvor care te limpezeşte şi teînviorează, iar dacă eşti letargic, te trezeşte la viaţă şi tevindecă de alean. Este cel mai bun balsam pentru răni sufleteştişi mentale. Marile sfâşieri, marile trame, doar cu ea se alină.Terapia prin cuvinte este cea mai veche, la fel ca şisacroterapia. Ceea ce face Nicolae Băciuţ, atât pentru sine, câtşi pentru noi, este o astfel de terapie, ai zice, o melodie divinătrimisă de îngeri. De aceea, cei care folosesc un limbaj trivialîn Poezie trebuie să audă ceea ce e de auzit şi să înţeleagă căaceastă formă rotundă în care sunt scrişi Psalmii lui David,imnurile şi cântările către şi pentru Dumnezeu, nu au ce căutaîn acest spaţiu de graţie.

Nicolae Băciuţ a înţeles acest lucru şi pentru el, Poeziaeste un ritual, un act de cult săvârşit la sfântul altar. N-amîntâlnit nici măcar un cuvânt mai lejer în toată cartea. NicolaeBăciuţ are un respect sacru pentru Cuvânt şi, în chip fericit,pentru Poezie, slujindu-se de ele pentru edificarea lui şi aaltora, şi nu pentru cădere. „Căci, din cuvintele tale vei fi絜ălţat şi din cuvintele tale vei fi os穗dit” – se spune înCartea Sfântă.Chiar dacă uneori ţi se pare că zidirea unui edificiu dincuvinte este sisifică şi muntele nu e decât o minciună: „Urcimuntele / şi muntele e o minciună – / împingi un bulgăre delacrimi” (Sisif).Nici mari drame-n Cuvânt, nici patetisme, nici mariavânturi puerile. Nimic de prisos, nimic gratuit. Cuvântul elimpede, tăiat în diamant şi este rostit răspicat.Poezia lui Nicolae Băciuţ nu are vârstă. Şi mai ales, estescrisă pentru cei fără de vârstă: „De-aş şti că timpul / nu s-arnaşte iar, / cu tine m-aş întoarce-acasă, / copilăriei să-i dămvama nenumită / să nu mai fim străini / minciunii / care-i148îngroaşă-n noi/ inelele de lemn./ Să fim copacul/ dintre anotimpuri,/noi, fără vârstă,/ când se naşte timpul iar” (Vârste).Să locuim aceste versuri precum fiii risipitori casanaşterii noastre.Luminişul poeziei lui Nicolae Băciuţ e un loc răcoros încare cerul coboară până la tine. „Umbra se ridică la tine/ ca uncopil / la sfârşitul unei întrebări; / (nu răspunsuri aşteaptă, nu/un vis, / nu lecţia) / ca o lumină se ridică umbra la tine / pentrucă nu de iertarea cuvintelor / e vorba, / nu despre memoria ceabună. / Între iarnă şi zăpadă / stau şi mă gândesc la tine – /umbra se întoarce / asemenea fiului risipitor” (Umbra).Şi iată ce frumoasă artă poetică ne oferă: „Cuvântul –/ţipăt / uitat / într-o rană.” (Ars poetica). Destinul poetic esteimplacabil şi autorul nu se poate sustrage: „Nu mai vreaucuvinte” – / scriu pe toate zidurile / ca o umbră în retragere. /„Nu mai vreau cuvinte!” / „Dicţionar de obiecte, mai bine – /strig, / dic-ţi-o-nar de o-biec-te!” / Sub palmele moi, / trupulmeu devine, încet, / un cuvânt”. (Dicţionar de obiecte)Pastelurile în vers liber ale lui Nicolae Băciuţ neintroduc în fantasticul-real unde culorile de căpătâi sunt, fiealbul strălucitor al omătului villonesc „de mai an”, fie crudulverde bacovian, fie bogăţia de nuanţe autumnale alepasteliştilor autohtoni sau de aiurea.Un poem foarte edificator pentru starea poetului este„Vizuină”: „Eu mă retrag în lup; / eu sunt iar fiara / pe care-ohăituiţi mereu; / în ochii mei / cresc lacrimi mari de rouă /încare frica-atârnă tot mai greu; / eu mă retrag în vultur, / suntchiar zborul / ce-şi poartă fără trup aripa / spre prada cea demult vânată, / spre cea care a fost risipa, / fuga şi zborul / câtzăpada / ce ierbii încă-i e arcada / în care sângele mi-l rup: /

sunt mielul care / se preschimbă-n lup”.În demersul său liric, poetul se face pe rând: fiară,vultur, fugă şi zbor, aripă, zăpadă, iarbă, miel care sepreschimbă-n lup. Nevoia de alb îl strălumină feeric. O notă de149revoltă răzbate din întreg volumul: „Cuvântul, desigur, a ieşitdin casă – / nu mai râvneşte să aibă / stăpâni, / nici să vânezela vânători interzise; / el intră-n poemul pe care-l amâni.”(Amânare).Un elemnt predominant în lirica băciuţiană este„zăpada” – alături de „crin” care ştim prea bine ce semnifică.De asemenea, poetul pledează pentru „întoarcerea la cuvinte”ori „întoarcerea în acasa cuvântului”: „ Carnea zăpezii simtearsura – / floare pe geamul care s-a spart. / Stropii de sânge seusucă în palma / care vindecă luciul îndepărtat. / Să neîntoarcem la cuvinte, / să ne întoarcem la pământ, / în ele seascunde fiara / din iarna ce ne-a fost veşmânt. / Carne –zăpadă fără trup / din iarna risipită într-un lup.” (Fereastră).Şi o altă, foarte frumoasă poezie închinată zăpezii, scrisă subformă de „Falsă baladă”, dar de o frumuseţe şi o profunzimedeosebite. „Ninge-n noaptea asta/ fără să se vadă, / întunericulmă ţine strâns de gât – / simt zăpada cum m-atinge, caldă, /parc-ar vrea să-mi ţină de urât. / Fulgii-mi intră-n carne, / mise prind de sânge – / pasărea din mine parc-a înviat, / dar nuare aripi, încă-i simt cenuşa / -n care, împreună, cândv-amînnoptat. / Şi zăpada creşte, / mi-a ajuns la gură, / poate-acumar trebui să strig: / vino, iarnă, vino, / scoate-mă din acest zidde frig!”Ori acest poem negrăit de frumos: „Ninge nesfârşit,ninge fără leac / şi zăpada-i înc-o vânătoare, / când gonacii seascund şi tac / şi pe patul puştii ca pe-un crin se moare. /Ninge liniştit / ca-ntr-o renunţare / şi zăpada e un timp oprit /care-şi scrie singur ultima scrisoare”. (Zăpadă interzisă)Pasărea (vulturul) şi mielul şi sângele sunt alte elementede construcţie lirică.Anotimpul este o categorie foarte generoasă cu spaţiude desfăşurare într-un spectru cuprinzător de imagini şi culori.În acest spaţiu, poetul se mişcă lejer, oferind o încărcăturămetaforică unică şi deosebit de diversă: „Numai tu nu te150ntomni, / numai tu n-aduci a toamnă; / frunzele s-au scurs însânge, / sângele e-acuma iarnă, / anotimp fără de timp, /bucurie fără viaţă, / limpedele luminând / în schimbările lafaţă. / Numai tu nu te-ntorci / într-un nume de-altădată; /sângele nerăstignit / este spaimă vinovată –/ este toamnă, esteiarna / care-nchide-n noi lucarna. (Numai tu)A se remarca sintagmele: „anotimp fără de timp”;„sângele e-acuma iarnă”. Remarcabil este şi poemul: „Alb”:„Cât de limpede e albul / ce în sânge-l frământăm / până cândsimţim Graalul / ce în noi îl îngropăm. / Nu mai ştim ce ezăpada, / albul tâmplei ni-e străin / până când ne-atinge spada

/ albului adânc, de crin”.Sunt atâtea poeme notabile încât e foarte greu deselectat cele pentru a fi citate. Iată acest poem de o rară şiînsângerată frumuseţe: „Cuvintele-mi fac răni pe buze / dar leşi simt ca pe un frig în oase, / ca pe-o ninsoare fără de sfârşit /din iernile în noi rămase. / Pe buze sângele-i fără culoare / canfiarele ce-amân-o vânătoare.” (Vânătoare amânată)Ori această pendulare între râs şi plâns se întâmplă prinintermediul cuvântului: „Plâng cu viaţa mea, / râd cu moartea,/ plâng cu ochii mei închişi, / râd cu întreaga fiinţă / ascunsă oclipă-n irişi. / Plâng cu întreaga zăpadă / ce cade din ochi pepământ, / râd cu ploaia deodată, / cu cel din urmă cuvânt. / Şitoate rănile ierbii / le simt cum foşnesc iar în sânge, / val dupăval, / în zăpada ce nu se mai stinge”. (Fără de sfârşit)Suportul unui scriitor, indiferent ce gen abordează, estelimba. Cultivată, în vederea demersului liric, limba poatedeveni o sursă nesecată de metafore şi sintagme originale:„Limbă, clopot şi oglindă, / pat şi pernă fără vis – / limba meade-acasă rană, / dangăt somnul interzis. / Sângele oglindăpură / care-şi ia din aer trup – / clipelor nu-i e măsură, / oreleîn el se rup. / Frunzele îi sunt fereastră – / pe-a ei limbă-o să-ivorbesc; / limba însă e de piatră / şi cu pietre o lovesc. / Spargoglinda dintre noi, / sparg fereastra şi lumina / rupe-aripile din151sânge, / pleoapele-şi cuprind retina. / Nu am ochi ci doarvedere – / spaţiul e în ei cădere”. (Dezvăţarea de vis)Aici se simte clar senzaţia de încorsetare şi de „sensinterzis” a omului de cultură, căruia i se pune căluş la gură. Iarcei care au simţit cel mai bine acest lucru sunt jurnaliştii,scriitorii, poeţii. Limbajul nu mai e „de lemn” – ci este unlimbaj împietrit, lipsit de libertatea cuvântului.Fără doar şi poate că traiectoria destinului poeticcunoaşte meandre şi porţiuni mai line. Însă asumarea destinuluide zidar-constructor al edificiului Poeziei presupune şi jertfasupremă, tencuirea în zid a viselor, a năzuinţelor şi a timpuluiafectat scrierii este absolut necesară. Nu poţi aşeza cărămida şiapoi să pleci, fără să tencuieşti, fără să netezeşti asprităţile cupropriul şpaclu stilistic, altminteri, zidiriea va avea un aspectneplăcut şi se va nărui la prima zguduire a pământului. Mitulconstructorului este reînviat în poezia lui Nicolae Băciuţ şiînsuşit ca atare. „Sunt neobişnuit să te aud – / eşti ca o piatrăsângerând pe-o rană / care se-nchide într-un zid / ce-ascundenel o altă Ană. / Pot iar acum să te aud, / zidit între pereţi deoglinzi– / nu am cuvinte să mă apăr, / nu ai cuvinte să tenchizi./ Sunt neobişnuit c-un fel de-a trece / prin timpul caren-are trup / şi care nu mai ştii ce e, ce / mai rămâne când însemne-l rup”. (Zid).Iată şi un text programatic: „E viaţa mea un fel demoarte, / cum noaptea e un fel de zi, / ceva ce nu se maidesparte, / nici nu se poate mărgini. / Cuvântul meu e-un fel de

iarbă / ce-acoperă un alt pământ / în care-odată-o să se piardă/ sămânţa cea fără veşmânt.”(La alt mal)Şi iată şi acest superb poem într-un vers: „Ay, lucrurile,tainice cuvinte!” (***)Un alt volum este „Casa cu idoli” (memoria ascunsă)(1978-1996), volum editat la Tipomur, în 1996.Autorul îşi înfăţişează programul liric încă din primulpoem: „Încă o memorie întâmplătoare – / din Philos / şi152Sophia / sau dintr-un alt manual / al întâmplărilor, / numai resturi/ pentru o istorie întreagă, / pentru masa de seară / cândploaia-şi ridică / somnul străin şi leneş / cu care ne priveşte. /Încă o despărţire întâmplătoare / Philos / sau Sophia, / Philosşi Sophia, / trandafir, petale, / mireasmă, viaţă / moarte / întrealte amintiri, / între Philos şi Sophia.” (Philos şi Sophia).Singurătatea e percepută de poet ca o necesitateînţeleasă: „După singura libertate: / singurătatea ca necesitateînţeleasă”.Definiţia Poeziei este şi ea înţeleasă ca o entropie: „Ogură / plină / de zăpadă - / Poezia”. Ploaie, vânt, singurătate,moarte, zăpadă, Poezie...Ce legătură tainică există între elepoate spune doar poetul: „Ploaie, vânt, singurătate – / uite-aşapoate începe / o viaţă; / Euglena viridis – / Ploaie, vânt, singurătate,/ uite-aşa poate începe / o moarte / desenată cu liniilealbe / ale unei zăpezi / roşii, roşii, roşii…” (Euglena Viridis).Nicolae Băciuţ cultivă şi poezia-respiraţie, concentratăîn 2-3 versuri, în spirit de haiku: „Zăpada – / mănuşă aruncată/ în memoria ierbii. (Duel).Că autorul este locuit de poem reiese din majoritateatextelor sale poetice, dar mai cu seamă din acesta: „Locuieştepoemul în mine – / soldat civil / aşteptând îndelungatapermisie”. Ori în acesta, la fel de edificator: „Nici eu nu maisunt / decât privirea răstignită / în sângele, / în somnul târziual unui cuvânt. (În somnul unui cuvânt). În altă parte poetulspune: „Port poemul la gât – / noapte albă / atârnând întrecauză şi efect, / între vânător şi prada sa. / Poemul – / cea dinurmă iarnă pierdută. (O iarnă pierdută)Şi până la urmă, poetul scrie: „Lăsaţi copiii să vină lamine – / poemele rătăcite în pustiul sentimentelor, / vociasemenea umbrei în seară / când corul bărbătesc de vânătoare/ rămâne fără vânători. / Lăsaţi poemul să vină la mine”(Lăsaţi poemul să vină la mine).153Un alt grupaj edificator este din volumul „Elegii dinoraşul de iarbă” şi cuprinde poeme cu rimă, într-un ritm, aşacum spune titlul, elegiac, unele cu structură fixă, de sonet orirondel. „Fiinţa noastră îşi găseşte loc / cât e de-ajuns spre amuri / şi-a şti că în nejoc e-un joc / oricât i te-ai împotrivi. /Fiinţa noastră nu se poate stinge / mimându-şi polul ei de frig,/ din care-o iarnă se prelinge / într-un cuvânt ce nu-l mai strig.

/ Ea pleacă-oricând într-un trecut, / în starea ei şi-n jocul ei devamă, / pentru un trup de fiinţe, ne-nceput, / în care somnul orecheamă. / Cu fiinţa noastră ne luăm de mână – / şi-un cor desinguratici ne îngână”. (Fiinţa)Asuprit de trecerea implacabilă a timpului, comparat cuIsus, poetul spune: „Timpul s-a rupt,/ timpul s-a spart,/ secundase scurge / înapoi, înspre start. / Limbile tac, / cuvântul respiră– /cum să-l aduci / iarăşi pe liră?/ Secunda nu e / şi totuşine trece/ într-un alt timp/ ce nu vrea să plece./ Timpul s-a rupt,/ timpul s-a dus, / el, răstignitul, / nevândutul Isus. (Secunde).Nu numai cărămidă, material de construcţie, suport şirazem este cuvântul, dar şi adăpost unde te poţi ascunde ladisperare: „Cuvântul e un adăpost / unde te-ascunzi ladisperare, / ca-ntr-un eden unde-ai mai fost / doar dintr-ungest, din eroare. / Cuvântul e un „nevermore” / în care sar cutoţi, deodată, / ca-n păsări cu aripi de clor / purtând pe somncâte-o prelată. / Cuvântul nu ne mai aşteaptă, / se pierde-nsine sângerând / ca într-o exilată şoaptă / către niciunde şinicând” (Adăpost).Într-un virtual „Autoportret străin” – poetul s-arrecunoaşte sub acest chip: „Sunt cel ce nu mai poate fi /spărtura unei nopţi în zi, / cel care nu se poate-apropia – / suntumbra, sunt lumina ta, / cel ce, plângând, s-ar bucura; / suntapă prinsă-n gheaţa sa / şi sunt placenta din cuvânt – / sunt celce sunt când nu mai sunt”. (Budapesta, 22 aprilie 1993).În mai multe rânduri, poetul foloseşte sintagma cu cares-a revelat Yahve lui Moise pe muntele Sinai: EU SUNT CEL154CE SUNT. Parafrazând pericopele evanghelice în careDumnezeu îşi spune numele, Nicolae Băciuţ spune: „Eu suntcel ce sunt / născut într-o limbă, / locuind în cuvânt. / Fărămoarte, fără viaţă, / eu sunt cel ce sunt, / faţă pierdută-ntr-ofaţă. / Sunt un timp, sunt un loc, / murind într-o limbă / precumapa în foc. / Fiinţa-mi trece curată, / locuind în cuvânt, / spreniciodată.”(Spre niciodată).Şi în „Manualul de ceară” – poeme, EdituraAcademos, 2001, autorul continuă linia de forţă care străbateprecum un fir de foc întreaga sa lirică.Şi aici autorul încearcă definirea poemului şi reuşeşte închip magistral: „POEMUL: Un zgomot fierbinte / trece / dintrozi în alta, / dintr-o pagină / în alta, / ca un cui / bătut / înpalma lui Christos”.Cu responsabilitate extremă, poetul tratează temelemajore: naşterea, viaţa, moartea: „Moartea noastră la viitor, /speranţa de a fi trecut – / mai bine am fi păsări / în copaculnopţii, mut, / fără frunze, fără flori, / aerul îngropat în ferestre/ când ne priviţi. / Mai bine am fi moartea, / mai bine i-am fiicopii, / să simtă şi ea, bătrâneţea, / să poată şi ea muri.” (5ianuarie 1997) (Dead line)Atât de importantă, dimensiunea spirituală este şi ea

prezentă în lirica lui Nicolae Băciuţ: „RUGĂCIUNE: Măntorcmereu – / acelaşi anotimp / mi se deschide / ca ofereastră-n cer / ca un Olimp / plutind pe mare – / şi dincolo derugi / îmi cer iertare / pentru păcatul meu / şi bucuria, / cu voiefără voie / greşeală: / poezia”.(11 ianuarie 1998).Dar ce avuţii şi ce bogăţie de nuanţe şi sensuri nurespiră din poemele acestea! Ar fi cu adevărat imposibil să lecuprinzi pe toate, pentru că ele reflectă trăirile unei vieţi întregipetrecută într-o sfântă logodnă cu Poezia.Grupajul „Sfârşit de anotimp” – începe cu unAUTOPORTRET: Eu sunt o undă / de albastru – / sunt osecundă / ce n-o să ştie, / niciodată / unde / să se ascundă.”155Predomină şi aici zăpezile, albul, luminile, lacrima,frigul, gheaţa şi păsările, crucea şi umbra ca elementeconstitutive ale poemului.Un poem foarte frumos este cel intitulat: BISERICALACRIMEI: Am întârziat cu-o viaţă, / timpul mi-e acumtârziu, / în orice vară eu sunt iarnă, / în fiece tată eu sunt fiu, /în orice ploaie eu sunt norul / ca o cămaşă peste cer, / în toatecercurile apei / eu sunt strâmbul echer, / eu sunt Tomanecredinciosul / când apa se preschimbă-n vin; / eu suntcrucea ninsorii, / biserica lacrimei. Amin!”Volumul bilingv româno-maghiar „Poduri de umbră”,editat de Tipomur în 2001, este un alt spaţiu de meditare încare se perindă anotimpurile vieţii sale, cu cohorta de culori şisentimente, ca o trenă de frunze, a toamnei. Niciun alt supliciunu poate fi mai grozav decât acela de a uita cuvintele:ANOTIMP ÎN INFERN: Să uiţi cuvintele, / toate, / asemeneaunui pom / care uită ____________/ să-nflorească”.(12 decembrie 1999).„Solstiţiu la echinox” - un alt volum de poeme, apărutîn 2002 la Tipomur. În legătură cu acest volum, poetul scrie:„Intenţionam să realizez un “Calendar” “Poetico-plastic” pe2002. Fiecărei luni ar fi trebuit să-i corespundă un poem şi oreproducere după o lucrare plastică semnată de un artisttârgumureşean. “Calendarul” a devenit până la urmă“Solstiţiu la Echinox” (nu la Echinocţiu), Echinox fiindanotimpul poetic al tinereţii, inegalabila revistă de cultură dinCluj. “Anul poetic” are 13 luni, cărora le corespund 13 lumiplastice. “Solstiţiu la Echinox” e puntea pe care am întins-oîntre poezie şi arta plastică mureşeană. E o “carte cuprieteni”.Remarcabilă este poezia „Paşte”: Din nou mă-mbrac încalendar, / cum iar şi iarăşi m-aş mai naşte / în cercul apelorchenar, / în ziua zilelor de Paşte. / Mă-mbrac în vineri şi-nduminici, / mă-mbrac în moarte şi în viaţă, / cobor din timp în156anotimp / şi-ngrop schimbările la faţă. / Şi iar şi iarăşi m-aşmai naşte / în ziua zilelor de Paşte". (18 aprilie 1998).„Alb pe alb” – un alt volum de poeme, editate în 2003

la Tipomur, începe cu „Întoarcerea în labirint”: Numai tu nute-ntorci, / numai tu nu eşti vară, / toamna e-n tine / un vis, /iarna e încă povară; / numai tu eşti / ce eşti, / viaţa mea, ca oseară, / numai tu nu te-ntorci, / oglinda mea, / primăvară”.(Târgu-Mureş, 11 august 2002).Predomină şi aici, jocurile de cuvinte, autorul având opredilecţie pentru ludic şi pe aranjamentele lingvistice pline demăiestrie şi farmec, dar şi suculente şi pline de miez gustos.MORMÂNT: Doar cenuşa, / doar cenuşa / îmideschide mie uşa, / piatră peste piatră, / ochi / în adânc fărănume – / doar cuvântul, / doar cuvântul / îmi deschide iar /mormântul”. (Lancrăm, 4 mai 2001).„Portret după autoportret” – poeme – EdituraTipomur, 2005, cu un motto din „Fraţii Karamazov” începecu o scurtă definiţie a poeziei: POEZIA: Lecţia / de /anatomie / a unei / secunde.”(31 octombrie 2004).Unul din puţinele poeme în care se vorbeşte desprefericire: MUNTELE DIN MARE: Fericit fără să poţi scrie, /privind măslinul în patria lui, / cerul în casa lui / atât deaproape / că nimeni nu-i vede / fereastra deschisă spre mare. /Fericit că poţi să taci, / să simţi cuvintele tolănite / în inima ta/ ca-ntr-un mormânt / de-abia împrejmuit cu flori, / că ziuaîncepe la apus, / ca o mică sângerare / în palmele care seroagă. / Fericit că timpul stă în loc, / că nu există ne-nţeles, /că morţii poţi să-i dai bineţe, / că verbul / nu e sclavul vreunuiadjectiv, / că masa mea de scris / pluteşte lin / ca o corabie pemarea în furtună”. ( 6 noiembrie 2003).Poezia – rezultatul unui travaliu intim, litera pe carepoetul o smulge din carne, din sânge, din suflet. Şi desprelacrimă poetul scrie la fel de frumos: „ÎNECAREALACRIMEI: Să plângi şi lacrima să-ţi fie / o margine de157curcubeu, / lumina grea a unei zile / în care te întorci mereu; /să plângi când lacrima e zid / pe care nu mai poţi să-l treci, /să plângi şi lacrima să-ţi fie / o mare-n care să te-neci”. (13august 2003)..Este cel puţin ciudat cum, cuvântul „interzis” stăruie înlirica lui Nicolae Băciuţ şi îl regăsim în cele mai neaşteptateipostaze: anotimp interzis, vis interzis, cuvânt interzis, poeminterzis, orizont interzis, ş.a.Volumul cu titlul atât de tentant: „Singurând” – adunăşi el poeme cu motto-ul despre dragoste din 1 Cor. 13, 4-8.Sunt poeme de maturitate artistică despre jertfa celuicare şi-a închinat viaţa cuvântului. COLIND TÂRZIU: Seprinde carnea pe cuvinte / ca pe oasele tale subţiri, / dac-aş fişi eu un cuvânt, / prin carnea mea ai putea să respiri. / Dac-aşfi măcar o vocală, / ecoul ei, niciodată pierdut, / ar rămânecuvântul o yală, / silabă fără-nceput. / Dac-aş fi măcar oconsoană, / poate c-ai fi tu un zid, / poate c-ai fi tu o Ană / încare aş vrea să mă-nchid. / Dar dacă voi fi doar aer fierbinte /

pe buzele tale-aburind, / rosteşte-mă fără cuvinte, / să-i fiuiernii tale colind”.(7 ianuarie 2006).Un poem al năzuinţei şi al idealului de a fi.Iată şi o reţetă eficace: REŢETĂ: Cuvântul – /medicament / care se dizolvă / sub limbă”. (11 februarie 2006).Universul domestic este şi el evocat în poemul:„Duminica acasă”.Nu lipsite de importanţă sunt „Definiţiile” poeziei oripoemele închinate lui Grigore Vieru. La finalul volumuluiantologic de autor, Nicolae Băciuţ inserează poemele debutuluidin „Caietul debutanţilor” 1980-1981, al Editurii Albastros,apărut în 1983, dar şi culegerii colective „Alfa ’84”, apărutăla Editura Dacia în 1984, care cuprinde selecţii reprezentativedin lirica autorului. De asemenea, poemele incluse în „Cădereîn anotimp”, despre care Nicolae Băciuţ mărturiseşte: „Înadolescenţă, eram elev de liceu, mi-am confecţionat, atizanal,158o carte cu poeme de-ale mele. Eram fascinat de ceea ceînsemna „un nume adunat pe-o carte”.Fireşte, mai păstrezacea carte, care are titlul Cădere în vârstă.Poemele din această secţiune sunt poeme scrise dinacel punct de plecare, până la prima apariţie editorială. Sunttexte ale căderii în vârstele căutării poeziei. Nu pot renunţa laele. Bune, rele cum sunt, sunt ale mele. Sunt anotimpul poezieimele înainte de a intra în colivie.”Antologia! O pădure fermecată cu arbori pentru toatevârstele. În care poetul a sădit cele mai preţioase gânduri şiimagini pentru cei ce vor veni şi se vor odihni la umbracopacilor. Şi a mai aşezat în mijloc un izvor cu apă vie, care teîmbie cu susurul apei lui. Şi poame plăcute la privit şi bune demâncat. Aici e cu adevărat un adăpost pentru rugă. Şi pentrumulţumire şi slavă. („Să stărui până când / cuvântul îşi găseşte/ adăpost: / a fi fire – a fi fost” (Să stărui).Să intrăm plini de recunoştinţă, fiindcă porţile păduriisunt larg deschise.Solstiţiul de vară, 2010159O CARTE DESPRE NICHITACE INIMĂ PERFCTĂ AR FI ACEASTA,DACĂ N-AR AVEA UN COLŢSFĂRﾂMATNicolae Băciuţ, NICHITA STĂNESCU, CUCOLŢUL INIMII, Editura Nico, Târgu Mureş, 2008,Ediţia a II-a, revăzută şi adăugităM-am gândit îndelung,cum aş putea începe aceste consideraţii,pe marginea cărţii unui omdrag, despre un om şi mai drag. Şi

cei doi îndrăgindu-se foarte, m-amaflat şi eu, cu gândul şi inima, tamanîn toiul drăgostirii lor prieteneştişi frăţeşti, născătoare depronie.Până la urmă, am ales aceastăparafrază a versului stănescian„Lecţia despre cub” –pentru că inima este cel maiperfect-imperfect organ, care se poate sfărâma cel mai repede.Şi, cum spunea Jose Marti: „Dintr-o rană mai cumplită/ ieseversul mai frumos”.Restituirea literară, chiar dacă nu se practică în măsuraîn care ar merita un scriitor, (toţi scriitorii merită!) esteîntotdeauna bine venită. Nu neapărat pentru că ne împrospăteazămemoria, dar pentru că ne face să trăim în preajma şi înspiritul celor plecaţi şi să le prelungim în felul acesta existenţa,chiar dacă nu reală, în mijlocul nostru, dar cel puţin spirituală.160Un bun creştin obişnuişte să-i pomenească pe „cei blajini” careau o zi a lor, un Paşte al lor, zile comemorative (de naştere oride înălţare la cele veşnice) şi, îndeobşte, ori de câte ori se ivescîn amintire. E admirabil. Pomenirile se fac în fel şi chip. Uniiau făcut din ceremonial un adevărat spectacol, un show la careinvită high-life-ul. Ritualul sacru, datina se prefac în modă, întrend, în brand, în hărmălaie cu surle şi tobe, (dar mai ales cumanele, că se poartă!), devin un prilej excelent de distracţie, depetrecere, de dans şi glume îndoielnice, care nu au nimic de-aface cu mortul.Ritualurile simple de înmormântare ori de pomenire ladiferite date, pentru ca dispărutul să poată trece vămilevăzduhului, doar la ţară se mai menţin, dar şi acolo e invitat totsatul şi familiile se întrec în iscusinţă şi în fantezii culinare carenu au nimic de-a face cu sufletul răposatului. Ne-am obişnuitsă dăm de pomană. Ne-am obişnuit să primim pomană. Suntempomanagii? Poate.Personal, cred că Sfânta Liturghie este Sacramentulcare împlineşte pe deplin datoriile faţă de răposaţi şi o micăpomană, fără să ştie stânga ce face dreapta.Şi pentru că nu-mi închipui cum e să-i dai pomană luiNichita, un sfert de veac l-am aniversat şi l-am comemorat,primăvara şi iarna, în felul meu. În cele din urmă, am găsit şimodalitatea ideală pentru mine, de a mi-l readuce aproape (deparcă l-aş fi uitat vreodată!) - pentru că mă oprea parcă cevasau cineva, să-i dau pomană, de mâncare. Am procedat, aşacum făcea el cu prietenii şi cum a mărturisit adeseori: „A-idărui cuiva o poezie este ca şi cum i-ai oferi o floare.”Şi Nichita făcea tot timpul astfel de daruri. Până şi lanunta unor prieteni, a venit cu darul său: o poezie dedicatămirilor. Tare aş fi vrut să se găsească cineva care să-mi

dăruiască la nuntă o poezie, scrisă special. Dar n-a fost să fie.Apoi, nu m-am putut deloc obişnui cu ideea, nici măcardupă un sfert de veac, că Nichita nu mai este. Era de ajuns să161privesc puţin la Epica Magna sau la Noduri şi semne şi să-ivăd semnătura: Nichita, Azi. Cum să fie mort, când el scrieAZI? Un astăzi continuu. Un astăzi cu miresme de veşnicie. UnAzi care va dăinui atâta timp cât va dăinui lumea. Zburândpeste milenii. Acest Azi e dovada că Nichita ne-a iubit atât demult încât s-a gândit la noi peste vreme şi vremuri, cerându-şi„Dreptul la Timp” şi în felul acesta câştigându-şi Dreptul laeternitate.„Dreptul la nemurire sau Nichita, Azi” s-a numitprima mea carte dată de pomană pentru sufletul lui Nichita.Pentru că niciun alt dar nu mi s-ar fi părut mai potrivit. Aldoilea volum – tot de pomană – a fost „Ca o pasăre Ibis” – şie prelungirea celei dintâi. Atât m-am priceput, pentru că altfel,cum să dau pomană unui OM VIU? Dar ce înseamnă „să dai depomană?” Înseamnă a face un dar cuiva, fără să aştepţi nimic înschimb, fără recompense, mulţumiri şi felicitări. Aşa am cititeu pe un afiş, apărut la un an de la nemurirea lui, atunci cândun grup de prieteni, printre care şi Gheorghe Tomozei, i-adăruit un Album memorial. Acolo am văzut un autograf cât sepoate de original, pe o fotografie în care poetul stătea drept, cubraţele crucificate pe aer, într-o îmbrăţişare cosmică a lumii şi atot ce există pe ea, iar dedesubt, scria cu litere de mână: „Atâtasă nu uiţi / Că el a fost un om viu / viu / pipăibil cu mâna.Nichita Stănescu, Azi”.La scurgerea unui sfert de veac de la nemurirea lui, iammai făcut o pomană „de pomină”: volumul „99 de anotimpurifără Nichita. Omagiu”, Editura Pax Aura Mundi, 2008.Cu puţin timp în urmă, am aflat că un alt poet, din cutotul altă zonă a ţării, Nicolae Băciuţ din Târgu-Mureş i-a făcutşi el „pomeni” lui Nichita, în spiritul acelor „afinităţi elective”.Una din aceste pomeni s-a concretizat în volumul de faţă,intitulat „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii”, apărut laEditura Nico, Târgu-Mureş, în două ediţii.162La prima ediţie a Festivalului Nichita Stănescu, de laPloieşti, din 13-14 decembrie 1984, Prinţul Tom (GheorgheTomozei, îngrijitorul Albumului memorial) scria despre„Bătrânul Nichita”, poezia „Ultimele ştiri”: „Îngerii scriuarticole de legi/ ori cioplesc săgeţi / şi în pauza de prânz lingsare.// Ei patronează cu inclemenţă / uzinele de ace cu gămălie/ fierb rachiu de crini în alambice / şi se trezesc întrebând fărănoimă:/ Oare ce-o mai fi făcând / Poetul Nichita Stănescu?”Chiar. De bună seamă şi Nicolae Băciuţ, tot de laaceastă întrebare a plecat în conceperea acestei admirabile cărţiîn cinstea/memoria lui Nichita.Mă consider privilegiată când îmi cade în mâini o carte

despre un om drag. Şi nu mă mai satur s-o citesc, s-o savurez,de parcă aş dori să-mi intre pe sub piele şi să rămână acolo.Şi chiar rămâne. Pe sub pielea sufletului. Pe sub pieleaprivirii. Pe sub pielea lăuntrului de fiinţă. Pe sub pielea„colţului inimii”. Şi acestea fiind zise, să pornim, cu îndemnullui Nichita: „Pe corăbii!” – şi să descindem în oceanul delumină reflectat în azur, din poezia lui, trasă pe roata sufletuluicelui care l-a iubit şi-l mai iubeşte, şi-l va iubi încă.Volumul „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii” – este obijuterie rară. Un chihlimbar de purtat la piept, ca pandantiv lao întâlnire importantă cu Viaţa. Ori cu Veşnicia. Ea esteneîncadrabilă în vreun gen, este ceva singular în creaţia luiNicolae Băciuţ (deşi a mai scris cărţi omagiale!) – cum singulareste şi obiectul ei: Bătrânul Nichita.Este alcătuită dintr-o sumă de texte scrise cu dragosteadând pe dinafară, aşa cum izbucneşte „o lacrimă care plângecu ochi”, pentru o personalitate atât de carismatică şi deoriginală cum a fost Poetul. Se vede cât colo că Nicolae Băciuţîl preţuieşte peste măsură. Cu, sau fără dioptrii sufleteşti, cusau fără dioptriile inimii. Se vede chiar şi cu ochiul liber. Chiarşi cu sufletul liber. Să păşim încet în fibra inefabilului, ca să nusperiem îngerii.163Firesc, Nicolae Băciuţ începe cu un „Portet al artistuluila tinereţe fără bătrâneţe”, în care mărturiseşte chiar de laînceput, că e molipsit incurabil de Nichita: „A fost „oîntâmplare a fiinţei mele” întâlnirea cu Nichita Stănescu. Oîntâmplare pe care am provocat-o, fiindcă atunci credeam cănimic pe lume nu e întâmplător. În egoismul dragului meu deNichita, am vrut să am un Nichita al meu care, până la urmă,fără să-mi premeditez gândul, a devenit un Nichita înainte şidupă Nichita, cel care n-a însoţit timpul real decât o jumătatede veac, rămânând cealaltă parte de timp să se înveşnicească.Acest Nichita, al meu, scris „cu colţul inimii”, ereconstituit din felul în care s-a văzut el pe sine, cum a văzut elpe alţii şi cum alţii cred că l-au cunoscut. E un Nichitaparadoxal şi imprevizibil, aşa cum a fost el, fără să-şi impună,ieşit din canon”.Foarte ciudat şi deloc întâmplător, e faptul că NicolaeBăciuţ, vrând să aibă un Nichita „numai al meu” – a sfârşit cu„un Nichita al nostru” – adică pentru noi toţi, deopotrivă.Pentru că Nichita este un dar al tuturor pentru toţi, o avuţiepublică, ca o pâine rumenită şi caldă din care se pot înfruptamulţimile, fără ca aceasta să se împuţineze. O pâine spreîmpărtăşire. Şi mai interesant e faptul că Nichita este perceput,din perspectiva celor trei „eu”, aşa cum ar trebui să nepercepem toţi: cum ne vedem noi înşine, cum îi vedem noi pealţii şi cum ne văd alţii pe noi. Mai rămâne un al patrulea „eu”,cel mai pătrunzător şi mai important pentru „devenirea noastrăîntru fiinţă” – cum ar fi spus Noica - şi anume: cum suntem

văzuţi de Dumnezeu, felul în care El ne percepe. Şi acesta estecel mai adevărat, mai fidel decât orice oglindă. În rest, poateinterveni factorul subiectiv. Oglinda aceasta nu ne poate minţişi nici nu se sparge vreodată.„Acest portret al artistului la tinereţe fără bătrâneţe –spune Nicolae Băciuţ - nu vrea decât să completeze un albumal unui destin şi al unei opere, cu încă o licărire de viaţă. E o164clipă recuperată din actul de identitate al unui poet. Poate celmai mare după Eminescu, cum spunea cineva. Un poetadevărat. Care a trăit ca un poet şi a murit în numele poeziei.Şi care a rămas mereu în cartea mea de citire, în cartea meade iubire.Nichita după Nichita. Un timp fără răstimp.”Un interviu cu Nichita Stănescu – este pentru NicolaeBăciuţ – acum, după mai bine de un sfert de veac – un reperpreţios, nu numai pentru cartea lui fundamentală: „O istorie aliteraturii române contemporane în interviuri” – dar şi pentruîntreaga sa operă şi viaţă. Nu se poate să scrii şi să nu teraportezi la Nichita. E un bagaj necesar, pe care trebuie să-lporţi permanent, pe dinăuntru, o dulce povară care nu teîmpovărează, ci îţi uşurează poverile şi te saltă el pe drum înloc să-l cari tu, aşa cum, pe Monseniorul Vladimir Ghica îlducea bagajul, purtându-l săltat, acolo unde trebuia neapărat săajungă. Este duhul din noi care ne poartă pe aripile sale.Nichita este pentru mai tânărul coleg de Dumnezeu, deDuh şi de Poezie – Nicolae Băciuţ – o revelaţie într-unoctombrie văratec. De aceea îl evocă într-un ton foarteafectuos, aşa cum doar persoanele foarte apropiate şi foartedragi, ţi se înfăţişează:„Am văzut cum arată o zi fără început şi fără sfârşit aunui poet. A fost exact aşa cum mi-am reprezentat în copilărieimaginea unui scriitor, imagine formată doar din lecturi şi din,vai, atât de reci fotografii de manual. Ţinând parcă dinadinssă-mi arate că poate exista un scriitor ideal, a cărui biografienu se desparte cu nimic de opera sa. Poetul, încetul cu încetul,mi-a impus un portret care să refuze orice altă înfăţişare a sa.Trupul masiv al Poetului înveşmântat în ţinuta celui mai banaltrecător de pe stradă, tocmai poate pentru a nu atrage atenţiaasupra sa, mergea cu paşi silenţioşi, tăcându-şi liniştea pecare o rupea din când în când cu câteva vorbe, care nuaşteptau replică. „Aici îşi avea casele Slavici”, „Cândva165Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al luiEminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. Încamera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scrisKamadeva”. Deschide un volum din Eminescu şi citeşte: „Cudurerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat însomn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilulmândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic /

Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează,ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. //Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi deatunciîn orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cusăgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru/ Ş-a iluziei deşerte.”În timp ce recită, privirea lui pare atotcuprinzătoare.Priveşte pretutindenea şi niciunde. Acesta este primul şi singurulmeu Nichita Stănescu. Ceilalţi pe care i-am întâlnit, chiar şi pecel de la Struga, pentru care m-am călătorit spre a-l vedea,asemeni unui badea Cârţan contemporan, purtându-i cărţile înrucsac, tăind, pe jos, Bulgaria şi Macedonia iugoslavă până pemalurile fierbinţi ale Ohridului, nu sunt decât înfăţişăriîntâmplătoare şi nu întotdeauna adevărate ale poetului. Şi alepoeziei.”Şi până să înceapă dialogul de taină, deja ştiau osumedenie de lucruri unul despre celălalt. Din tăceri grăitoare.Din fâlfâiri de aripi de heruvimi. Din priviri şi din acel flux detandreţe, cu două sensuri, care circula de la unul la altul. Suntlucruri care nu pot fi rostite. Să lăsăm inefabilul să vorbească şi elva şti până când, până unde...“Ce minune a lumii a fost acest poet” – îmi scrie NicolaeBăciuţ pe cale electronică – tocmai în timp ce eu trudesc sădemonstrez în aceste cuvinte, acelaşi lucru!Gândurile noastre se împletesc sub acoperişul de rugă alaceluiaşi Nume, ori al aceleiaşi iubiri.166Cu toate acestea, Nicolae Băciuţ şi-l revendică permanentpe Nichita ca pe un bun colectiv devenit un bun personal. Adicăşi-l însuşeşte, până la cufundarea deplină în el, într-o empatiefirească. El spune: “O parte din Stănescul meu” şi relevă chipulrostit al acestei “părţi”.Încercând a defini Cuvântul ca material al Poeziei, NichitaStănescu a spus: “Partea de om a cuvântului, partea trecătoarede om a cuvântului este importantă după cum nu mai puţinimportant este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi însăşinaşterea.”Convorbirea celor doi scriitori stă sub semnul fast alCuvântului, aşa cum noi stăm sub semnul fast al Divinităţii. Iar înprivinţa îmbătrânirii şi perisabilităţii cuvântului, Nichita era depărere că: “Cuvântul nu are natura timpului, el se petrece în timp,dar el are o natură statică. Timpul are o natură perisabilă. Loculpetrecerii cuvântului e trecător, nu cuvântul.”Legat de viaţa personală a poetului despre care Nichitas-a pronunţat într-un poem încântător, acesta spunea: “viaţapersonală a poetului este avatarul verbului care se vorbeşte peo orbită spaţială în jurul subiectului său, în jurul unui nume, înjurul unui substantiv.”În privinţa autoportretului pe care Nichita şi-l face întruninterviu cu Florin Mugur, „Arăt întocmai ca o mirare a

mea”, el adaugă: “acel dialog vechi făcut cu Florin Muguravea aţâţarea colegială a unor schimburi de sentimente, a unuitrup de sentimente, trecător, cel pe care ţi-l prilejuieştetinereţea în conversaţie. Acum nu cred că se mai poate vorbide un schimb cu ceva şi cred că un autoportret nu mai e posibilpentru că portretul însuşi nu mai este cu putinţă”.Nichita Stănescu şi-a definit prima spaimă a fiinţeiastfel: “Prima spaimă, de bună seamă, a fost aceea a naşteriimele. Ca dovadă că ea a fost atât de uriaşă, coincide cudreptul de a fi uitat-o cu desăvârşire. Nimeni nu-şi mai aduceaminte un lucru esenţial al vieţii lui: secunda naşterii lui, după167cum nimeni nu poate să ţină minte al doilea lucru coincidentcu primul: moartea lui”.La întrebarea reporterului, ce reprezintă Eminescupentru el, Nichita a răspuns: “ - Eminescu? – e foarte greu sărespiri după el, dar în clipa în care el ne-a devenit nouătuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, săfim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur, genuin,un aer curat. »Cu acelaş prilej, de faţă fiind şi Nicolae Băciuţ, are locun schimb de păreri de cuvinte între Nichita şi Maria LuizaCristescu, venită şi ea, mai târziu, în vizită la Poet. Este demenţionat, dacă nu se ştie, dar îndeobşte, toată lumea o ştie,faptul remarcabil, că la Nichita acasă se perindau diferiţi poeţi,scriitori, artişti, critici, casa lui fiind în permanenţă deschisă.“- Faptul că eu sunt intim cu oricine, spune Nichita, nue o intimitate, e un drag al meu de a fi. Că altfel eu sunt unluptător care are treabă cu puşca trupului, cu suliţa ochiului.Când mi se va scurge măduva din oscioare se va vedea că înfiecare os aveam o puşcă.”Întrevederea a avut loc în 3 octombrie 1980 şi articolula fost publicat în “Vatra” nr. 7/ 1982.O mărturisire de mare valoare pentru Istoria literaturiieste adunată sub titlul « Serile de poezie de la Struga » şi seconstituie într-un soi de jurnal spiritual pe care Nicolae Băciuţl-a alcătuit, în urma experinţei fundamentale trăite în Serbia,când a participat la Festivalul de Poezie de la Struga şi NichitaStănescu a fost încununat cu premiu şi cununa de lauri pentrupoezie, eveniment marcant în viaţa lui, dar şi pentru culturaromânească. Însemnările de atunci, transpuse prin filtrulsensibilităţii sale, au rămas mărturie în timp, de valoarea,dragostea şi notorietatea de care se bucura Nichita Stănescu în« patria poeziei » - cum a fost numită Struga, loc de întâlnire apoeţilor din multe ţări. Întreg Jurnalul de la Struga este un imnde dragoste închinat Poeziei şi slujitorilor ei. Tânărul Nicolae168Băciuţ primeşte, înainte de a purcede la drum, în aceastăcălătorie iniţiatică, povăţuiri de la Romulus Guga: „Poartă-teastfel încât să nu trebuiască să cunoşti mânia mea”, mi-a spus

Romulus Guga. „Dar cred că o cunosc!” „Nu, numai ţi separe. Nu vreau să mi-o cunoşti. De aceea, poartă-te cudemnitate. Să-ţi foloseşti cuvintele iubindu-ţi limba şi neamul.Să fii pe măsura literaturii care aduce cununa. Să nu iubeştifrumuseţea care îţi fură ochii, ci pe cea care îţi îmbată sufletul.Să nu te laşi înspăimântat de oboseală şi drum lung. Caută-ţiprieteni, ţie şi limbii pe care o vorbeşti”, sună vorbele caînvăţăturile cuiva către ucenicul său. „Te-ai bucurat deîncrederea mea, fă să fiu mândru de credinţa ta. Drum bun şisă te întorci sănătos!”În acest periplu, înfloreşte şi mai mult dragostea pentruNichita Stănescu: „Există poeţi pe care îi iubim pentru că îiiubesc şi prieteni dragi nouă – ce fel de iubire o mai fi şiaceasta(?) – dar sunt unii pe care îi iubim cu mândrie şiorgoliu nemăsurat, pentru că ei există prin ei înşişi, princărţile şi faptele lor.Nichita este unul dintre aceştia din urmă, chiar dacă nua scris în fiecare zi o capodoperă, cum îi pretindeau unii, sauchiar dacă uneori Nichita nu era Nichita”.Este şi un bun pretext pentru autor de a rememoraprimul contact cu opera poetului.Legat de festivitatea de premiere, Nicolae Băciuţ aconsemnat în chip fidel evenimentul: „Avem deosebita onoaresă vă aducem la cunoştinţă următoarele: ComitetulFestivalului Internaţional Serile de la Struga v-a acordat înaltarecunoaştere internaţională Cununa de Aur pe anul 1982”.Dar şi reacţia poetului, la aflarea veştii „încununării”:„Mă simt ca împăratul din poveste care râde cu un ochi şi şiplânge cu celălalt. Râd de fericire cu un ochi, că acest premiu,poate cel mai important premiu de poezie din lume, este oîndreptăţire a muncii mele de peste treizeci de ani, pentru169sporirea şi păstrarea frumuseţilor limbii române. Plâng cu unochi pentru că pentru îndreptăţirea ce mi s-a făcut mie au fostomişi alţi poeţi la fel de talentaţi ca şi mine.În orice caz, consider acest premiu ca fiind acordatpoeziei noastre în genere şi prezenţei ei, din ce în ce maiprestigioase, între literele universale”.Cu reverenţa cuvenită a discipolului, Nicolae Băciuţmărturisea: „Despre Nichita Stănescu aş vrea să pot scriecuvinte „cu colţul inimii”. Cuvinte care să îngenuncheze,sărutând cuvintele poetului.Poetul e ca o duminică în care stau îngrămădite toatezilele săptămânii, adică luni, adică marţi, adică miercuri,adică joi, adică vineri, adică sâmbătă, adică duminică. Oarecum o fi arătând duminica duminicii domniei sale? Dar cum ofi arătând pământul pe care tălpile lui calcă, iarba care sevrea strivită, aerul care se vrea respirat de poet?Poetul e ca o sărbătoare. O sărbătoare care se ţine înfiecare zi, de la repedea „călărire în zori” la ceasul în care

soarele se opreşte deasupra capului ca o inimă de raze, pânăîn clipa în care buzele arzând ale soarelui sărută înroşitecrestele pădurilor. Pentru mine, multă vreme, soarele nurăsărea şi nu apunea decât din pădure! Ce miracol însă cândl-am văzut răsărind şi apunând în mare!”Drumul până la Struga e o întoarcere în albia copilăriei.La leagănul dintâi. Gura de copilărie rămasă deschisă – auimire – spre lume. „Îmi iau de acasă un bulgăre de pâmânt,într-o pungă, pe care o voi duce cu mine la Struga. Să vadă şiel lumea!” Ţăranii îşi purtau peste tot pământul cu ei. Subunghii. Cât timp îl ştiau acolo, erau încredinţaţi că-i al lor.Măcar pe acesta nu li-l putea lua nimeni. Şi-l purtau cudemnitate şi nu se ruşinau niciodată de el. În el ascundeausămânţa dăinuirii.Autorul ne familiarizează cu atmosfera Festivalului dePoezie de la Struga: „Peste noapte, Struga s-a îmbrăcat în170hainele de sărbătoare ale Festivalului. Au fost arboratedrapelele ţărilor participante la Festival, iar de-a lungul celordouă maluri ale Drimului, apă ce se rupe parcă din Ohrid, aufost întinse cabluri de care atârnă mii de becuri, de la a cărorlumină, noaptea, apele Ohridului par incendiate.”Suntem introduşi în culisele Festivalului şi aşteptăminvitaţii. „Au început să apară şi invitaţii. „Va fi o invazieromână!” – îmi spune Iovan Strezovski, în aşteptareadelegaţiei române. Prima „invazie” nu a fost prea mare:Nicolae Ioana, Alexandru Andriţoiu, Alexandru Jebeleanu,Adrian Popescu, Gheorghe Tomozei. De-abia după o zi aapărut şi Nichita Stănescu, însoţit, printre alţii, de D. R.Popescu, George Bălăiţă, Cornel Popescu, Dumitru M. Ion,Carolina Ilica, Sorin Dumitrescu. (...) Câteva zile la rândcentrul atenţiei, fiind asaltat de admiratori, prieteni, gazde,televiziuni, reporteri de la radio, reviste, Nichita Stănescuexclamă, într-un târziu, reuşind să scape dintr-o„împresurare”: „N-am timp nici să respir!”Cuvintele lui Nichita Hristea Stănescu din acele zilesunt emblematice.„O reporteră de la televiziunea iugoslavă vrea să-i iaun interviu lui Nichita Stănescu în franceză. „Patria mea estelimba română!” – i-a replicat atunci Nichita Stănescu, furios,refuzând, pentru „jignire”, să-i mai acorde interviul. Unacelaşi Nichita am ascultat şi la o conferinţă de presă, unde ela vorbit mai mult despre patria sa, despre limba română.Întrebările se succed cu repeziciune în macedoniană, în timpce eu mă concentrez să înregistrez câte ceva din cele spuse delaureat: „Cred că răspunsul meu dat revistei Lim nu a fostbine interpretat. Noi, ca naţiune, provenim din descălecare şinu prin încălecare!”. „Poezia nu e un act de vedetism, poetulnu e o echipă de fotbal care joacă în deplasare. E o altă faţă alocului său. Această faţă poate fi şi înaripată şi îngropată.

Dacă-i punem roţi, călătoreşte!” ”O mare parte din dragostea171mea naturală pentru Iugoslavia o datoresc la doi oameni, careau făcut un contact sufletesc şi pe deasupra şi dedesubtulcuvintelor. Primul e Adam Puslojic – în ordinea timpului carem-a îndrăgostit de Iugoslavia – şi a stârnit o carte, Belgradulîn cinci prieteni. Al doilea, ciudat, e un prozator, BojinPavlovski, cu care m-am înţeles după colţul ochilor ca şi cums-ar fi sfârşit de mult al treilea război mondial”.„Pe scurt, ca şi pentru corigenţii care îşi fac copiuţe cucare să treacă în toamnă, să spun că poezia nu e artacuvântului, pictura nu e arta culorii, muzica nu e artasunetului, desenul nu e arta liniei şi aş putea să spun că vorbacuvânt este materialul poeziei, că culoarea e materialulpicturii… Arta, în genere, ţine direct de inima din creier”.„Cine cunoaşte limba poezească poate traduce poezie. Oricâtde bine ai şti o limbă, dacă nu o şti în valenţe pe a ta, nu poţitraduce. Cât despre poezia română, pot afirma că majoritateamarilor poeţi, pe care, ca niciodată, nu-i poţi număra, suntgrănicerii limbii române. Noi avem o patrie de pământ care selărgeşte şi se strâmtează după cum curge istoria şi avem opatrie eternă, care e limba română. Să băgaţi bine de seamăcă barbarii şi agresorii, îndeobşte, trec pe văi. Avem destuimunţi ca să avem o mare credinţă în ţara noastră. Limbaromână e o limbă care aleargă din om în om şi ea se dă dingură în gură, ca şi sărutul. Când oboseşte, peste noapte,doarme în sufletul unui băiat, după aceea la altul, după aceeala altul…”.Cât de recunoscători trebuie să-i fim lui Nicolae Băciuţpentru că ne-a restituit acele cuvinte ale Poetului care a rămasîn inima noastră, încununat cu lauri şi „veşnic tânăr şi ferice”...„Aflat în vervă deosebită, Nichita Stănescu ne-apovestit, la provocările lui Alexandru Andriţoiu, „verzi şiuscate”. Amintiri, vorbe de duh, respiraţii lirice… Notez înfugă: „Întoarcerea la Eminescu este viitorul poeziei române”.„Eu când mă bucur de ceva râd şi înjur, dar cu bucurie”. „Eu172am ajuns la poezie prin dragoste de poezie. Citind în fiecare zipoezie, ai toate şansele să devii poet!” „Sunau foarte cunoscutşi uitat poeziile unui poet de limbă albaneză!” „ De multe ori,când plecam în străinătate, am avut sentimentul că vin acasă!”„Cum ar fi dacă Nichita Stănescu ar fi redactorul-şef al uneireviste?” Chiar aşa! Ce-ar fi dacă lui Nichita Stănescu i s-arîncredinţa conducerea unei reviste, bineînţeles, de poezie?!”Reporterul înregistrează conştiincios, toate amănunteleşi le redă, filtrate prin propria sensibilitate: „Oraşul dintre celedouă ape, Krni Drim şi Ohrid, este, pentru câteva zile, locul cucea mai mare densitate de poeţi pe metru pătrat, este Capitalapoeziei, cu ambasodori din Australia şi SUA, din China şi dinMarea Britanie, din Polonia şi URSS, din… Poeţi care nu mai

ţin cont de prejudecăţi şi de ţară, continent. Ei vorbesc într-olimbă a prieteniei despre poezie, despre cultură, în general,despre viaţă. Dar despre ce nu vorbesc aceşti oameni a cărorreligie e poezia?”Intuiţia, rafinamentul, erudiţia, convertite într-un fluviude lirism îşi spun cuvântul: „Deschid geamul şi lacul e atât deaproape. Închid ochii şi imaginea lacului rămâne pe retină. Unalbastru în alt albastru. De aici, de la balconul unei cameredin elegantul dar şi excesiv de scumpul Hotel „Drim”, vădcum Krni Drim se desprinde din lacul Ohrid, ca o lacrimă,cum apele sale se întind străvezii, împărţind în două aceastăpatrie a poeziei, Struga.(...)În seara festivităţilor de decernare a „Cununii de aur”,dintre cei care au citit poezie pe podiumul de pe „Podulprieteniei”, Abdulah Mansur, după lectura poeziei sale, acoborât de pe scenă, aruncându-şi cartea din care a citit înapele Drimului. Ca la un botez al poeziei. Oglinda apei s-aspart în stropi mari.”„(...) Struga e nu numai o patrie a poeziei, ci şi unprilej pentru fiecare dintre cei prezenţi de a-şi face cunoscutelimba, poezia, patria.173Pentru mine, e un prilej fericit de a încerca să testezfelul în care e cunoscută literatura română dincolo degraniţele ei de pământ. Primul interlocutor e o poetă dinFinlanda, Eira Stenberg.”(...) În ultimă instanţă, în acest fel îi vor putea recrutamai bine pe viitorii traducători dintre poeţii imporanţi ai lumii.Dintre cei care, vorba lui Nichita, cunosc limba poezească…”Şi într-adevăr, Nicolae Băciuţ întreprinde o anchetădespre condiţia poeziei şi traducătorii ei şi ia interviuri EireiStenberg, lui Taşko Sarov, din Macedonia, lui Rolando Certadin Italia, lui Ion Milos – Suedia; lui Adam Puslojic, Serbia şiunor scriitori români.Taşko Sarov – spune jurnalistul, „are un adevărat cultpentru limba română. În zilele Festivalului, el s-a aflat cea maimare parte din timp în preajma laureatului. Era ca într-un felde prelungire a condiţiei de traducător al lui NichitaStănescu”.El este traducătorul, alături de Dumitru M. Ion, alediţiei bilingve (română-macedoneană) „Poezii”, apărută laEditura Misla din R.S.F.Iugoslavia, cu ocazia decernării„Cununei de aur” lui Nichita Stănescu. El declară: „Pentru unom care cunoaşte o literatură străină, îi cunoaşte sursele,valorile şi mai ales spiritul, nu e greu să traducă din aceastălimbă, mai ales când e vorba de o literatură care cu fiecare anîşi dezvoltă creşterea şi în istoria ei are pe un Eminescu,Macedonski, Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu, din acăror operă, de altfel, am tradus. Alături de aceştia, NichitaStănescu e, în ultimii ani, cel care vesteşte literatura română

peste hotare, e un creator care îmbogăţeşte, şi asta cu maresucces, firul neîntrerupt de creştere a limbii române, alliteraturii române.A traduce pe Nichita Stănescu înseamnă a traducespiritul, şi folosesc aici expresia lui Nichita, nobil de dor şidumnezeiesc al poporului român.”174Despre felul cum e receptat Nichita Stănescu înMacedonia, Taşko Sarov a spus: „- Premierea lui Nichita laStruga este un semn al recunoaşterii sale, a creaţiei sale. Dupăpărerea mea, de mult Nichita Stănescu nu mai aparţineliteraturii române, ci literaturii universale. Macedonia, mai pelarg Iugoslavia, face parte din această literatură universală şi,prin ea, Nichita s-a impus mai mult în universalitate. Cultivândo poezie pe sursele naţionale, marii poeţi ai literaturii românecontemporane ca Eugen Jebeleanu, Ştefan Aug. Doinaş, MarinSorescu – şi enumerarea poate continua – şansa lor de a intraîn universalitate creşte.”Şi despre portretul spiritual al lui Nichita, acesta spune:„Poetul e un om între oameni. Îi place să fie un om dinmulţime, fie acasă, fie în străinătate. Îi place să pătrundă însufletul omului, să descopere bogăţii care se ascund în acesta.Indiferent de mijloace. Ţinteşte spre a descoperi bogăţii carealtfel s-ar pierde. Pe mine, ţin minte că mă punea să-i cântcântece macedoniene, să i le traduc, iar pe unele mă punea săle cânt de mai multe ori. L-am văzut aplecat asupra operelormultor scriitori români mai vechi şi extrăgând de acolo ceea cee poetic şi modern… (...) Revăzându-l, când am început să-itraduc versurile sale pentru Misla, sub titlul Dreptul la timp,am descoperit un Nichita care a rămas acelaşi, chiar dacă,între timp, faima lui a intrat într-o continuă creştere.”Rolando Certa dă mărturie în legătură cu recunoaştereapoetului Nichita Stănescu: „Impresia mea cea mai profundăeste că recunoaşterea poetului Nichita Stănescu reprezintă şi opreţuire binevenită pentru cultura română modernă, bogată,activă”.Nicolae Băciuţ surprinde şi momentul premieriipoetului: „Zilele Festivalului, orele, minutele s-au scurs întrunfastuos ritual, care a culminat cu seara în care, plin deemoţie, Nichita Stănescu şi-a primit „Cununa de aur”. Cu eaîn braţe şi-a îmbrăţişat compatrioţii, gazdele, invitaţii175Festivalului, cunoscuţii şi necunoscuţii care i-au ieşit în cale,felicitându-l.”În alt context, dar în aceeaşi idee, criticul Marin Mincuafirmă despre posteritatea lui Nichita: “Lui Nichita Stănescunu-i lipseşte nimic, pentru ca el să fie ceea ce este, adicămodelul cel mai important al poeziei române postbelice, acelacare infuzează în poezia ce a urmat un siaj enorm în ceea cepriveşte fie scriitura, fie mesajele semantice. Nichita Stănescu

ar fi, deci, singurul poet care, fără să exagerăm, contează camodel absolut.”În privinţa integrării poetului în societatea româneascăpostdecembristă şi dacă acesta ar fi făcut politică, Marin Mincua spus: “- Nichita Stănescu politică? Ştii bine, Nicolae Băciuţ,că n-ar fi făcut niciun fel de politică! Poetul mare, din toatetimpurile, face politica proprie. Îmi aduc aminte, când eram laBelgrad, la Congresul literaturii din 1982, şi păşeam pestrăzile din jurul Hotelului „Slavia”, dumneata îl cunoşti,fiindcă am fost în aceeaşi perioadă în Iugoslavia, la unmoment dat Nichita s-a enervat şi a încercat să fugă după unporumbel, să dea cu piciorul în acel porumbel şi a zis „Tuţimama ta de porumbel al păcii!” Asta era o replică, pentru cănu ştiu unde războiul împotriva nu ştiu cărei populaţii era atâtde meschin şi atât de absurd, încât poetul, nu, care este umanla modul absolut, s-a enervat pe aceste simboluri ale păcii,care erau de fapt doar simple forme retorice. Un poet adevăratca el nu ar fi făcut niciun fel de politică, nu s-ar fi înrolat înniciun partid. Cred că s-ar fi izolat total şi ar fi devenit poatechiar un eremit. Un Nichita Stănescu care n-ar mai fi primittoată plevuşca, toată plebalia care în timpul ceauşist i-amâncat mult din creaţie şi din timp. »Adam Puslojoc – vorbeşte despre viaţa post mortem alui Nichita: “- Greu de tot de vorbit despre timpul de dupăNichita cel viu. A fi Nichita fără de Nichita e destul de greu,pentru că nu ştiu cum să ni-l imaginăm dinafara lui. Pentru că176atunci când el a fost alături de noi, noi am avut un curaj imenscă suntem alături de el şi suntem uneori chiar egali. Dacă el nepune o întrebare, noi rostim un răspuns, dacă el tace, noi îipunem o întrebare. Iar acum, fără el, nici întrebările, nicirăspunsurile nu au niciun înţeles. Sau n-au niciun rost. Dar,totuşi, viaţa merge mai departe, destinul nostru ne obligă lademnitate şi chiar noi trebuie să inventăm o lume cu Nichitafără Nichita. Poate o lume mai simplă cu visul lui despre lume,dar care uneori ne obligă ca şi un vis al lui, din viitorulconceput de el. Cum şi-ar putea el imagina lumea de azi? Credcă, în cea mai bună variantă posibilă, ar fi trăit mai departe şinu ar fi observat niciun schimb de viaţă. Dar, iată, noi, caretrăim fără el de două decenii, înţelegem că lumea după Nichitaeste mult mai schimbată decât lumea până la Nichita, dupăaltcineva care a fost un strămoş al lui sau al nostru. Cred cănici golul după Eminescu n-a fost atât de mare cât a rămas goldupă Nichita. Din ce punct de vedere? După Eminescu s-aunăscut alţii care aveau o direcţie foarte bine propusă, foartebine întemeiată chiar de Eminescu, prin poetica lui, prin viaţalui, de a purta necazurile sau răutatea din lume. După Nichita,lumea a devenit mult mai infernală decât şi-ar fi putut elînchipui în cele mai negre, mai întunecate vise ale lui. »(…) Lecţia lui Nichita despre cerc, lecţia despre cub,

lecţia despre autoportret, care devin epitaf, ne obligă să trăimmai departe. Chiar eu am scris un text, după un vis al meu,când nu ştiam ce să-i spun lui Nichita. El mă întreba ceva, iareu nu ştiam ce să-i răspund. Şi-atunci, eu mi-am închipuit că,de fapt, eu trebuie să-i spun ceva foarte simplu. Că luminaexistă mai departe. Şi-atunci a spus: „Dar, stai, erai mulţumitsă spun ceva atât de simplu?” Şi-atunci mi-am dat seama că,de fapt, nu este simplu. Şi i-am spus: „Iată, frate Nichita,lumina există mai departe”.Şi despre cum e receptat în Serbia, Adam spune: “- El afost un fel de poet total şi capacitatea lui de a trăi versurile177sale a fost imprevizibilă. Pentru că atunci când trăia laBelgrad, el scria despre Belgrad, dar presupunând căBelgradul e şi Bucureştiul şi lumea întreagă, adică Cosmosul,materia divină din care noi suntem cu toţii alcătuiţi. Faptul cănoi ne-am recunoscut în cuvintele lui despre Belgrad, despreSerbia, a fost un contract cu el, ca poet, să-l credem până laultimul punct tragic. Şi chiar când ne-a atras atenţia că Serbianu mai este, încă de-atunci trebuia să fim atenţi că ea încurând nu va mai fi. Dar acum, când am depăşit acest puncttragic, noi înţelegem că Serbia există mai departe, există şilumina în Univers. »Şi academicianul Eugen Simion afirmă despreposteritatea lui Nichita : “- În primul rând, trebuie să spun căNichita Stănescu îşi înfruntă posteritatea. Într-un fel, ne-adisplăcut acest lucru, dar în alt fel cred c-a fost profitabilpentru el. El a luptat şi luptă încă pentru posteritatea lui.Adică toate aceste contestaţii care vin mai ales de la poeţiigeneraţiei optzeci nu fac decât să ne întărească într-un fel şireacţia noastră a criticilor, dar să şi întărească puţin poezialui. Eu sunt foarte bucuros că am reuşit să public în colecţiaaceasta, „Opere fundamentale”, toată poezia lui. Cred că esteun moment foarte important. Într-un fel, va trebui să recitimpoezia lui Nichita Stănescu. Părerea mea e că Nichita Stănescunu e un poet elucidat, definit în esenţa lui încă. Amintiţi-vădoar reacţia criticii, o reacţie puţin de neînţeles pentru mine,faţă de volumele Epica magna şi celelalte. A apărut ideea căNichita Stănescu s-a terminat, că alcoolul l-a distrus. Cei carene-am dat seama atunci, sper ca şi alţii să-şi dea seama măcaracum, ştiam că de fapt nu era aşa. Nichita Stănescu n-a maipublicat câţiva ani pentru că încerca să găsească altceva.”Nicolae Băciuţ scrie şi un text admirabil, o micro prozăpoetică intitulată “Elegia a treisprezcea”: “Dacă mi-e dor deNichita Stănescu? Mi-e dor ca de limba română, ca depământul şi aripa ei, ca de tulburătorul aer pe care îl respir.178„Dar noi l-am respirat pe Eminescu însuşi”, îmi spunea odată,odată ca niciodată, Nichita Stănescu.Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu, de Domnia sa?

Cum să-l strig, cum să m-audă? Să-l strig cu un cuvântsau c-un bulgăre de pământ?Mi-e dor de Nichita Stănescu ca de Eminescu.L-am iubit fără a-l cunoaşte, înfiorat de verbul său. Defelul de a gândi în verbe şi substantive. Am ezitat să-lîntâlnesc, fiindu-mi teamă să nu-i tulbur cu patima meamăreţia.Şi, când l-am întâlnit, şi-a desfăcut braţele ca niştearipi gata să mă înalţe. Gata să mă înveţe să zbor.Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu?Cui să-i răspund? (Vatra nr. 12/1983”)„Respirări cu Nichita Stănescu” – este de asemenea,un text melancolic, în ton elegiac, în amintirea primuluiinterviu luat poetului: “Avea infinită răbdare cu cei tineri, darşi dorea să afle de la ei ce înseamnă poezia pentru tânărageneraţie şi cum percepe ea poezia generaţiilor anterioare. Senumăra printre cei care, având vocaţia prieteniei, ştia sădăruiască prietenie, dincolo de vârstă şi rang poetic. S-a lăsat“exploatat” de cei tineri, mulţi dintre aceştia făcându-şi untitlu de glorie din prietenia pe care le-o arăta Nichita. Simţeamcă are ceva în plus pentru poeţii clujeni, doar şi el debutase laCluj, în Tribuna.”Regretul meu, marele meu regret e că “tehnica” deînregistrare cu care am fost “dotat”, un “Tesla” de la Radio,nu a făcut posibilă difuzarea pe post a acelui interviu, nu aconservat/înregistrat cu acurateţe vocea poetului. Aşa cum eînsă, păstrez acea înregistrare ca pe o mică şi de mare preţcomoară.La 57 de ani de la naşterea poetului, în primul an delibertate postdecembristă, în ciuda imperfecţiunilor tehnice,am difuzat în eter vocea lui Nichita Stănescu. Nu puteam să fiu179atât de egoist încât să păstrez acea înregistrare doar pentrumine.Era ca un elogiu adus lui Nichita peste timp, ca oreverenţă făcută celor pe care libertatea nu i-a alungat dinteritoriile poeziei.”Urmează câteva texte omagiale la 70 de ani de lanaşterea poetului.”Nichita Stănescu, „se credea un trimis al lui Eminescupe pământ”. Avea vocaţia prieteniei, avea farmec, era sociabil,imprevizibil. A lăsat în urma lui o legendă şi nu mai e poet, cipoezie. El trebuie descoperit şi redescoperit mereu.Pentru că Nichita Stănescu nu a ajuns niciodată laTârgu-Mureş, încerc să-l aduc acum, aici, prin cei care l-aucunoscut şi care i-au fost dintotdeauna aproape.” (Cuvintenecuvinte)Este prezentat studiul lui Alex Ştefănescu: “Introducereîn opera lui Nichita Stănescu”, trecându-i în revistă opera.Nicolae Băciuţ afirmă: “Cartea lui Alex Ştefănescu ne provoacă,ne incită, scoate din amorţeală şi din tipar

interpretarea lui Nichita Stănescu.Multe dintre sugestiile din această Introducere…,dezvoltate de autorul însuşi, nu vor face decât să sporească şisă nuanţeze dimensiunile liricii lui Nichita Stănescu”.În „Actualitatea lui Nichita Stănescu” este prezentatalbumul memorial: „Nichita Stănescu. Frumos ca umbra uneiidei”.„Scene din viaţa poeziei e titlul fericit şi inspirat, pecare Radu G. Ţeposu îl dă cronicii sale la cartea pe careConstantin Crişan a îngrijit-o, albumul omagial NichitaStănescu. Frumos ca umbra unei idei, Editura Albatros, 1985,o carte de două ori impresionantă: o dată pentru conţinutul eişi apoi pentru condiţiile grafice cu totul excepţionale. E o cartecare certifică preţuirea de care se bucură poetul „necuvintelor”.Constantin Crişan, Mircea Dumitrescu – într-un fel,180Editura Albatros - în alt fel, şi-au dat mâna pentru a ofericontemporanilor o carte pe care ar fi admirat-o, cred, şiNichita Stănescu. Avem, prin această carte, imaginea unuiNichita Stănescu viu, viguros, continuând să-şi fascineze şi înposteritate, cititorul.Cartea este un bildungsroman invers, o „descreştere” avieţii dinspre maturitate spre copilărie, surprinsă în mărturiiale unor personalităţi care l-au cunoscut, în mărturii alepoetului, concretizate fie în poeme, fie în interviuri. O carte pemăsura lui Nichita Stănescu.”„Din nenumăratele „întruchipări” sub care s-a arătatlumii Nichita Stănescu, cea din Antimetafizica (Editura CarteaRomânească, 1985) este una provocatoare. E şi o înfăţişare„profană”, dar şi una „mitizantă”. E un portret în mişcare cu„martor”, „însoţitor”. Câţi martori, câţi însoţitori o fi avutNichita Stănescu, cel care n-a suferit niciodată de singurătate?La câţi s-a mărturisit cu adevărat şi în faţa câtor s-a folosit demăşti? Unul dintre „însoţitori”, Aurelian Titu Dumitrescu,pare a fi singurul sau, oricum, printre puţinii, care l-a provocatcu adevărat, care l-a însoţit ca o „memorie de rezervă”,care a consemnat stări, reacţii, „necuvinte”, „respirări”.(IANUS BIFRONS)În legătură cu această carte, Nicolae Băciuţ e de părerecă: „Aurelian Titu Dumitrescu e un partener de dialog activ,stăruitor, cu replici inteligente, spontane. Nimic nu pare, dealtfel, regizat în această carte, iar spontaneitatea (proverbială)a lui Nichita Stănescu e mereu în largul ei, improvizaţia fiind,practic, inepuizabilă. Dar şi în improvizaţii, Nichita Stănescurămâne profund, şi chiar dacă metafora curge în avalanşă,conştiinţa poetică e lucidă.Nu puţine lucruri din biografia poetului (chiar dacăNichita Stănescu afirmă că, „în definitiv, poetul nu arebiografie”) iluminează poezia, o pun într-o altă lumină, duc lao mai bună înţelegere a ei. Biografia celor 11 elegii este

181relevantă pentru o artă poetică explicită, integrantă. Pentruînţelegerea actului poetic ca revelaţie. Autoportrete, introspecţii,profesiuni de credinţă, portrete de anonimi (AnaSzilagyi, un medic de urgenţă) sau de confraţi, evocări – toatescot în evidenţă disponibilităţile de scriitor total ale lui NichitaStănescu. „Viaţa mea e ceea ce ţin eu minte” – spune NichitaStănescu, iar ceea ce ţine minte despre el nu se rezumă doar lamomente fundamentale. Gesturi mărunte, evenimente nesemnificativeprimesc valenţe noi, li se descoperă consistenţa la onouă „dreaptă judecată de apoi” a lor. E găsit relevantul dinnerelevant, fastuosul în grotesc. Spiritul său însetat deopotrivăde real şi utopie, de farsă inteligentă, de ludic, de copilărire eîn consens cu spiritul său însetat, căutător de contradicţii.Orice gratuitate poate căpăta un sens moral sau estetic.”Dar şi mai adâncit în spiritualitatea nichitastănesciană,Nicolae Băciuţ precizează: „Dar ce este, în ultimă instanţă,Antimetafizica? Un posibil Curs de poezie al lui NichitaStănescu, academicianul fără academie, universitarul fărăcatedră: „…haidem măcar să naştem un ideal pe care-l şiavem în gânduri. Şcoala de la Bucureşti, adică Antimetafizica”,spune poetul. Pentru Aurelian Titu Dumitrescu Antimetafizicae „un roman pe viu”, iar pentru Nichita Stănescu„Antimetafizica nu e o negare a metafizicii ci afirmare aproprietăţii materiei faţă de timp şi gândire”, e, mai degrabă,„demers dialectic implicat în estetică”.(...) Fără a fi o carte de „amintiri” („Antimetafizica nue o carte de amintiri, ci cu totul şi cu totul altceva” – afirmăNichita Stănescu), nu puţine sunt „amintirile”, evocările.Memorabile sunt portretele făcute unor personalităţi caZaharia Stancu, Jaques Prevert, Evgheni Evtuşenko, DesankoMaximovici ş.a. În replică, Aurelian Titu Dumitrescu schiţeazăşi el câteva portrete în mişcare – fizice, psihice, morale.„Subiectul” său rămâne, constant, Nichita Stănescu, cunesemnificative derapaje.182Oricât de incomodă, de inegală ar putea părea unora,Antimetafizica rămâne o carte recuperată, salvată, ovalorificare a geniului oral al lui Nichita Stănescu.Pentru cel care a realizat această carte, Aurelian TituDumitrescu, e de dorit ca Antimetafizica să nu rămână,păstrând proporţiile, ceea ce pentru Eckerman a rămas carteade Convorbiri cu Goethe.”La fel de relevant este şi textul „Râsu’-plânsu’ luiNichita Stănescu”: „Biografia lui Nichita Stănescu este ooperă în sine. Niciun alt poet român postbelic n-a avutpopularitatea lui Nichita Stănescu. Puţini scriitori români aucreat sentimentul familiarităţii ca Nichita Stănescu, puţini aurămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut aşa ca el. Iată, lamai bine de două decenii de la moartea sa, Nichita Stănescu

este într-o actualitate fertilă. Opera sa e în circulaţie, în ediţiielegante şi în tiraje de care puţini poeţi au parte. Biografia luicontinuă să fascineze, într-o nostalgică recuperare.O astfel de recuperare/restituire este şi cartea îngrijităşi prefaţată de Laurian Stănchescu, apărută la Târgu-Jiu, fărămenţionarea editurii. O sută douăzeci şi unu de semnatarirealizează un portret în mişcare al lui Nichita Stănescu. Ceimai mulţi sunt scriitori, iar textele aparţin tuturor genurilor, dela poeme la interviuri, de la simple note la eseuri. Tonultextelor este şi el de o mare diversitate, de la neutralitate lapatetism, dar de fiecare dată cu admiraţie. Sunt incluse şi textedin timpul vieţii poetului şi texte postume, publicate sauinedite. Cele mai multe texte sunt din anul morţii poetului,dispariţia sa prematură declanşând un val puternic de emoţie.Cartea include şi poeme inedite ale lui Nichita Stănescu, dintreacelea pe care, cu generozitate, poetul le scria, le dedica şi ledăruia unor prieteni. Câteva fotografii recompun şi eleimaginea unui Nichita Stănescu în timp, cu clipe eternizate dincopilărie până în anul morţii, 1983. La acestea se adaugă şiarborele genealogic al poetului dinspre mama sa, Tatiana183Cereaciukin. Realizăm din aceasta că familia lui Nichita arămas fără urmaşi, nici una dintre surorile sale, Mariana(1938 -2002) şi Cristina (1943 – 1999), neavând descendenţi.”Memorabil este şi textul: “Acasă la Nichita Stănescu”– o evocare emoţionantă a poetului, făcută cu glasul muiat însângele lacrimei: „Am fost acasă la Nichita Stănescu. La primalui casă, cea din Ploieşti, în care poetul s-a născut, „înger cuochii albaştri”. Pe patul în care s-a născut trona un ursuleţ depluş, drag poetului în copilăria sa şi rămas, ca prin minune,printre lucrurile care s-au păstrat, făcând faţă timpului şitimpurilor.Casa familiei Stănescu a fost naţionalizată, aceastaajungând chiriaşă în propria locuinţă. Până la urmă, casa s-aîntors la stăpânii de drept, devenind, din 2002, CasaMemorială „Nichita Stănescu”. Au rămas multe din lucrurilepoetului – de la masa de scris la pianul la care cânta adeseapoetul, de la maşina de scris la poeme în… manuscris…,încercându-se recrearea unui univers care a însoţit nu doarcopilăria şi adolescenţa, ci şi locul întoarcerii în anotimpulnostalgiilor poetului.Se spune că în mare parte s-a reuşit, că, în sfârşit,Nichita Stănescu are o casă în care îşi aşteaptă bucurosmusafirii, ştiut fiind că şi în ultima sa casă din Bucureşti, ceadin Piaţa Amzei, uşile au fost mereu deschise multor chemaţi şinechemaţi ai gazdei, generoasă cu oaspeţii, în lungi şi boemetaifasuri. Nu e o casă „boierească”, deşi nu e nici unaobişnuită. Odăile nu sunt mari, dar aşa cum sunt făcuteamenajările, păstrând, cel puţin în parte, aranjamentele dealtă dată ale mobilelor şi lucrurilor, ele au luminozitate, fac

simţită prezenţa spiritului nichitastănescian.Într-una din încăperi, vitrinele oferă imagineauniversului poetic, cu cărţi, manuscrise, diplome, distincţii,deasupra tuturor ridicându-se Cununa de aur a poeziei, cu careNichita Stănescu fusese încoronat în 1982, la Serile de la184Struga, din Macedonia, pe atunci iugoslavă. Într-o altă camerăsunt o parte din cărţile familiei Stănescu, precum şi cărţi alelui Nichita şi despre Nichita, cărţi cu autograf primite de ladiverşi scriitori.”În „Posteritatea necuvintelor” – Nicolae Băciuţ spune:„Niciun poet postbelic n-a influenţat suflul scriiturii cum afăcut-o Nichita Stănescu şi nici nu se va ivi degrabă un autorcare să-i fie pe măsură. El a însemnat, într-un alt timp istoric,ceea ce au însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu afost nu doar poezie, ci şi spectacol al poeziei. Deloc singurprintre poeţi, ci într-o companie de ţinută, de la Ana Blandianala Ileana Mălăncioiu, de la Marin Sorescu la Cezar Baltag,Nichita Stănescu şi-a impus un anume sens al rostirii şi iubirii,a „dezrobit” limba română, dându-i libertăţi neîngăduitevreodată.Poezia lui Nichita Stănescu şi-a pus decisiv amprentape evoluţia poeziei române contemporane. Fără el, cusiguranţă, s-ar fi scris altfel poezia în limba română, înaceastă patrie de cuvinte.”Aceste texte sunt edificatoare şi extrem de bogate însemnificaţii pentru orice om care scrie şi chiar şi pentru ceicare doar admiră: „Poetul a fost toată viaţa risipitor cu sine, cuopera lui. Oricât ar fi trăit, ar fi continuat să dicteze poeme,cunoscuţilor şi necunoscuţilor, prietenilor şi neprietenilor,dedicând şi dăruind poeme în stânga şi-n dreapta, ca şi cum arîmpărţi indulgenţe, fără însă a cere nimic în schimb.Poetul a făcut să renască boema literară ca nimenialtul în cei cincizeci de ani de viaţă ai săi. Mai cred că cu el sastins însă şi ultimul mare boem autentic din literaturăromână. Căci veacurile nu mai navighează pe valurilenepragmatice ale literaturii”.(...) „Nichita era un frumos inocent. Un munte de bunăcredinţă.În politică s-a jucat de-a politica, făcând poezie.Poetul nu putea fi înregimentat de nicio putere. Era atât de185liber, atât de el însuşi mereu, că nimic nu l-ar fi pututsubordona. Nicio putere n-ar fi riscat să-i exploatezepopularitatea, pentru că Nichita era spontan, imprevizibil, şiorice acţiune de racolare s-ar fi întors împotriva celor care-arfi iniţiat-o. Nichita Stănescu n-ar fi putut să se poarte nici caŞtefan Augustin Doinaş, nici ca Nicolae Manolescu sau IoanAlexandru. Nichita Stănescu ar fi rămas poet şi… punctum.”„AL MEU PRIVIT DE AL SĂU”Un alt text remarcabiul este:

„Cum l-am cunoscut pe Eminescu”şi se referă la un episod petrecutîntre cei doi poeţi în casa din PiaţaAmzei, acolo unde în curteablocului vieţuia şi „copacul Gică”.Amintirea e foarte vie şi redată cuemoţie firească: “Nichita Stănescum-a primit cu entuziasmul săuproverbial, de parcă ne-am ficunoscut de la începutul lumii, cadoi vechi camarazi. Dialoguluinostru, înregistrat pe bandă, i-aurmat o invitaţie la plimbare. Pare de neimaginat cum un marepoet se poartă cu atâta deschidere cu un june pe care l-a văzutprima oară în viaţa lui şi care, desigur, nu-i spunea nimic,înafară de o apartenenţă la un fenomen, “echinoxismul”.Nichita nu era foarte vorbăreţ. Păşea agale, apropapesilenţios, răspundea întrebărilor mele doar în metafore. Era omaşină de metafore. Totul în rostirea lui se transforma înmetaforă. Din când în când, se oprea şi, ca şi cum ar fiprezentat una dintre minunile lumii, spunea: „Aici îşi aveacasele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e unloc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a186scris pe toţi. În camera de sus, neştiută de cei care trec prinfaţa ei, şi-a scris Kamadeva”. Şi versurile din Kamadeva lerostea de parcă s-ar fi spus singure: „Cu durerile iubirii /Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama-/ Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărindpe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze decoral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, /Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floareatunciîn arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în oricenoapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită /A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluzieideşerte.”Totul se derula ca într-un spectacol.Ca o fulgerare, ca şi cum ar fi rostit doar pentru sine,Nichita Stănescu spuse la un moment dat: “Bătrâne, eu l-amcunoscut pe Eminescu”. Şi n-a mai lăsat loc nedumeririi melesă devină întrebare. “Eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi şi l-amprivit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu şi l-aprivit în ochi. Iar eu, prin ochii lui Arghezi l-am privit peEminescu ».Rostea cuvintele sacadat, în stilu-i binecunoscut, deparcă ar fi oficiat o slujbă tainică. “Şi dacă eu vă privesc înochi îl văd pe Eminescu”, am îndrăznit eu atunci. Şi de parcănu m-ar fi auzit, a continuat: “Noi l-am respirat pe Eminescuînsuşi, noi suntem respirarea lui”.Cuvântul „Amintire” – poartă în sine, precum maica pe

pruncul său, cuvântul „Amin” – adică: „Aşa să fie!” Amintiriledespre Nichita sunt tezaurul pe care scriitorul l-a adunat toatăviaţa. Se cade acum să-l împartă. Amin.Ceva din acest tezaur va ajunge şi la noi. Spre înavuţirespirituală, spre edificare. „Nichita Stănescu nu a avut trufiaperfecţiunii. Nu şi-a adjudecat domeniul poeziei ca oproprietate exclusivă. Nu a fost desăvârşit. A fost însă un autorgenial. Iar geniilor li se pot mai uşor ierta greşelile. Iar celor187care nu-l înţeleg, li se pot îngădui neputinţele. Dar de vină nu eNichita. Păcatul trebuie căutat în ei. Dar oricine poate fiabsolvit de păcate. Şi niciodată nu e prea târziu. (...) Sigur, nutoţi ajungem la înălţimi, dar toţi putem aspira la înălţimi,având şansa să trăim peste cincizeci de ani, să fim, într-un fel,mai „bătrâni” decât Nichita.Acum, că am trecut de cincizeci, cum să-i mai spun,mai „tânărului” Nichita, „bătrâne”?Nicolae Băciuţ îşi încheie cartea cu aceste emoţionantecuvinte. Dar cartea rămâne deschisă. Pentru noi, pentru fiecaredin cei care vrem să-l cunoaştem mai bine. Şi prin el, care e oemblemă a Poeziei româneşti, şi pe alţi scriitori şi poeţi românicare poartă flacăra culturii de aici către pretutindeni.6 IULIE 2010188

UN OM CﾂT O ISTORIE. PORTETSPIRITUALNicolae Băciuţ, Radiografia umbrei. Repere debiografie literară. Album/ Nicolae Băciuţ. EdituraNico, T穩gu Mureş, 2010Există oameni care impunprin simpla lor prezenţă. Prinstatura lor spirituală. Prin acel axismoral de la care nu se abat şi nurătăcesc pe cărări lăturalnice. Princurajul de a înota împotrivacurentului care tot mai multvălătuceşte oamenii şi-i poartăîncotro vrea. Curajul de a spune„nu” strâmbătăţii.Un om care nu şi-a uitat cuniciun chip rădăcinile, oricât deînalt i-ar fi acum drumul. Şi care nu-şi uită nici ţinta finală. Unom. Un model. Spre care ar trebui să tindem toţi. Un om carepăşeşte drept în lumină. O persoană de o nobleţe sufleteascăaşa cum rar întâlneşti. Un univers într-un nume. Un cărturar demarcă şi un spirit enciclopedist. Un om, o persoană, opersonalitate. Un cetăţean. De onoare. Care face cinste, nunumai arealului său natural, dar şi statutului şi numelui de

român. Un om cât o istorie. Vrednic de calitatea de creştin. Oviaţă care valorează cât o eternitate.Toate acestea atribute se vădesc în relaţiile sale cusemenii, cu familia, cu acei cu care vine în contact, dar în chipdeosebit prin tot ceea ce scrie sau afirmă.Citindu-i cu atenţie biografia, rămâi uimit şi plăcutsurprins de câte poate face un om într-o singură viaţă. „Câtă189biografie, atâta viaţă!” „Câtă biografie, atâta operă!” – suntprincipiile sale care relevă implicarea şi dăruirea sa totală încreaţie, în promovarea culturii şi a talentelor. Câtă biografie –atâta suflet – adăugăm noi. Câtă viaţă – atâta iubire de semeni.Fiindcă fără Iubire, dăruirea nu e posibilă. Cât de încăpătorpoate fi sufletul, încât să cuprindă o lume? O lume de cercetat,de trăit, de tras peste trup şi suflet ca o cămaşă de ivoriu de laSfântul Botez.Deţinător de avuţii spirituale pe care le împarte generos,fără ca acestea să se împuţinere, ci dimpotrivă. Dobândind prindăruire totală. „Dumnezeul meu şi Totul meu!” striga SfântulFrancisc de Assisi. Dăruind puţin din tine, primeşti în schimbTotul. Este ceea ce se numeşte „admirabilul schimb”. Dupăaceste principii se călăuzeşte în tot ce întreprinde. Şi NicolaeBăciuţ dăruieşte din plin, împlinindu-se.Cine vrea să cunoască o asemenea personalitate, einvitat să-i citească opera. În cărţi, scriitorul nu se poate dezice,nici ascunde. Nicăieri nu-l poţi cunoaşte mai bine pe un autor,decât în ceea ce scrie. În crezul său artistic. În „acel cevaplăpând, înaripat şi sacru” (Platon).Scriitor poligraf, care s-a manifestat în toate genurile şispeciile literare: poezie, proză, publicistică, teatru, eseistică,jurnal, note de călătorie, literatură pentru copii, fotoreportaj,film, televiziune, Nicolae Băciuţ nu se dezminte: e ubicuu. Şi,mai mult decât atât, tot ce scrie sau întreprinde – stă subsemnul înaltei calităţi, al performanţei.Opera îşi scrie autorul în Cartea ei de aur. Ar putea oareun privitor de departe să scrie despre un om, mai mult decâtpropria-i operă?Şi totuşi, prin operă pătrunzi în acel ţinut fabulos carese numeşte intimitatea autorului. Dacă el permite acest lucru.Dacă se deschide spre citire, spre pătrundere, spre desluşire asensurilor. Numai acolo îl regăseşti aşa cum e, într-o pudicănuditate, cu pieptul deschis şi cu sufletul pe dinafară. Ce ne190poate spune nouă, străinilor, Chintelnic, casa natală, mamaMaria, curtea casei natale, uliţa copilăriei, măsura oilor,eveniment de seamă în viaţa localnicilor? Nici măcar vechileimagini, alb-negru ori saepia nu pot dezvălui trăirile: primelefirişoare încolţite ale conştiinţei de sine, primii prieteni de uliţă,jocurile simple, uitate, coltoanele pentru ascunziş, micilecomori îngropate-n memorie.

Şi totuşi, cuvintele pot ţine loc de oglindă. În ele îţiregăseşti imaginea şi o recuperezi din mii şi mii de cioburi devitraliu, pe care, cu trudă, îl realcătui.Eşti tu? E altul? Uneori, de nerecunoscut. Dar poate ogrimasă aduce înapoi durerea, astfel încât s-o simţi acută, la felca odinioară? Poate un surâs, dintr-o fotografie îngălbenită, săţiredea bucuria perfectă, care doar în copilărie poate fi atinsă?Ai dobândit un fel special de a-ţi număra anotimpurile.După încrengătura de riduri din colţurile ochiului, din şanţulsăpat pe relieful obrazului, de lacrimile durerii, ale înfrângerii,ale neputinţei? Poate curcubeul reda nădejdea legământului,după diluviu? Poate. Totul renaşte. Totul învie. Credinţa,Speranţa, Iubirea, pilonii existenţei, temelia casei.Omul nu este altceva decât – un semn de carte. „Turămâi un semn de carte, / Între noapte şi zi, / Între pagininescrise, / între viaţă şi moarte, / între iu şi bi,/ între floare şifruct, / între ţărm şi mare; / între mine şi umbră / ră____________mâi o salăde aşteptare; / tu rămâi un semn de carte / între argint şioglindă, / între iarnă şi cuvinte, / între secundă şi minut, / întrefuture şi lampă, / între sfârşit şi început / Tu, semnul meu decarte / care nimic nu desparte”.Suntem – unul altuia – semn. Desemn. Zapis. Înscris.Pagină vie. Pod. Temelie.Poetul are veşnic ceva de făcut: de mutat nişte dealuri,de urnit marea aproape, de şters fereastra serii, de dat ierbiiculoare, de ţinut căldurii – răcoare, de inventat clipa, de înfiatcuvinte, să se nască înainte de a ajunge cântec, şi câte alte191lucruri strict necesare pe care se străduieşte să nu uite a şi leaminti. Iar dacă le-a uitat, atunci să le reinventeze, cu aceleaşirosturi şi atribute. Doar el ştie aceste taine care nu se învaţă lanicio şcoală. Nici măcar la şcoala de inventat cuvinte. Doar elpoate spune: „trupul meu / e fiinţa unui miel sacrificat.” Şi totel este cel care cere iertare „pentru iubire şi păcat”.(Spovedanie).Într-o vreme când nici măcar Timpul nu mai arerăbdare cu oamenii, poetul cere „Puţină răbdare” şiîngăduinţă: „puţină rădăcină / până voi fi copac. / poate caveţicuvinte, / până învăţ să tac; / poate puţină moarte / pânăîncep să-nviu, / poate e cer în stele / până când nu-s târziu”(„Puţină răbdare”).Pentru Nicolae Băciuţ nici „clipa nu mai are început” –ea curge fără întrerupere, fără capăt, neostoită. De aceea, înacest fluviu necontenit de secunde, omul trebuie să-şi deamăsura propriei sale personalităţi: „Poate ar trebui să ştiu / cănu ştiu că acum e timpul, / că acum e clipa / care începe, / carenu mai are început. (Acum e clipa).Pentru întreaga sa activitate, autorul s-a bucurat deaprecieri aproape unanime. Critica l-a receptat la propriavaloare.

Nenumăraţi critici l-au aşezat pe Nicolae Băciuţ în loculcare i se cuvine de drept în istoria vie a literaturii române.Referinţele lor dau mărturie:“Calităţile poetice ale lui NicolaeBăciuţ sunt înafară de orice îndoială”. (C. Pricop, Convorbiriliterare, 1986).“Nicolae Băciuţ se relevă a fi un împătimit al poeziei,înţeleasă nu numai ca modalitate de exprimare a fiinţei, ci şica substanţă a acestei fiinţe şi, desigur, a exprimării poetice.Poemele sale sunt structurate de un patetism sobru, adeseaţinut în frâu, spre a nu sentimentaliza, de ironie sauautoironie”. (Gabriel Rusu, Tomis, 1996).192“Poet instruit şi inteligent, sigur pe mijloacele sale,Nicolae Băciuţ se afirmă de la început şi din interior ca o voceoriginală în lirica tânără”. (Cornel Moraru, Vatra, 1987).“Nicolae Băciuţ este unul din acei poeţi rari care încădin tinereţe iubeşte şi exprimă esenţe, contemplă stări limită şio face cu calm şi sinceritate emoţionantă”. (Constanţa Buzea,Amfiteatru, 1987).“Provenit din grupul de la Echinox, Nicolae Băciuţeste în Muzeul de iarnă un poet interesant, îndeosebi prinfineţea scriiturii, elegantă, concisă şi cultivată. Se poate citaaproape orice. (…) Remarcabilă este ingeniozitateametaforică. (…) Acurateţea stilistică e neîndoielnică, NicolaeBăciuţ fiind în definitiv un calofil, cu emoţii discrete, o naturăaşa-zicând delicată”. (Nicolae Manolescu, România literară,1986).“Debutanţii lui ’86 nu au depăşit aşteptările. Multăversificaţie, puţină poezie autentică. Există şi o excepţie:Nicolae Băciuţ, Muzeul de iarnă. Este un debut de zile mari,care anunţă pe unul dintre cei mai talentaţi poeţi aimomentului literar”. (Zaharia S穗georzan, Cronica, 1987).“Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la NicolaeBăciuţ, una din marile obsesii ale poeziei din vremeatinereţelor mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca idealabsolut, unic, suprem, atotîmbărbător şi atotbiruitor aloricărui cutează să scrie versuri”. (N. Steinhardt, Tribuna,1986).“Privit în contextul debuturilor din ultimii ani, volumullui Nicolae Băciuţ face dovada deopotrivă a inteligenţei şitalentului, poezia lui găsind toate argumentele pentru a cucerişi convinge”. (Traian T.Coşovei, Slast, 1986).“Versurile lui Nicolae Băciuţ au tensiune şi eleganţă”(Radu G.Ţeposu, Flacăra, 1986).“Poezia lui Băciuţ are toate însemnele poezieiadevărate”. (Serafim Duicu, Steaua roşie, 1986).193“Rupt din epiderma emoţiei, Muzeul de iarnă este ointroducere fascinantă în viaţa şi patimile poeziei. Fărăartificii, fără zgomote lexicale, riguroase şi sincere până la

mari adâncimi, versurile din acest volum semnalează începutulstării de graţie a poetului Nicolae Băciuţ”. (Rodica BeraruDraghincescu, Astra, 1988).“Nu ne ferim să spunem, chiar dacă vom fi acuzaţi,ştim noi, poate de entuziasm, că Nicolae Băciuţ sare dingrămadă (fiind prezent înaintea cărţii de debut în douăantologii ale debutanţii: Albatros şi Dacia) direct în plutonulfruntaş, pe care se bate moneda poeziei de mâine, fiind ales depoezie, nu tolerat de ea”. (Gellu Dorian, Caiete botoşenene,1987).“Nicolae Băciuţ face trecerea între echinoxiştiimanierist –încifraţi ai anilor ’70 şi cei ai textualismuluilivresc-anafectiv, în nuanţa sa clujeană, din deceniul nouă”.(Cristian Livescu, Cronica, 1987).“Nicolae Băciuţ şi-a creat un teritoriu întreţinut defervoare tinerească, de tăietura precisă a versului, de strigătullucid, izvorât din reflexivitate şi interogaţie”. (BucurDemetrian, Ramuri, 1987).“Grav şi melancolic, geometru abstract al trăirilor, deun senzualism rece, uşor livresc al versurilor, Nicolae Băciuţse înscrie, prin formulă şi tematică, în cea mai bună tradiţie apoeziei echinoxiste”. (Iulian Boldea, Ambasador, 1997).“Nicolae Băciuţ are de-acum un univers poeticconturat, poezia sa poate întruni cele mai înalte atribute”. (I.S. Moişa, 24 de ore mureşene, 1996).“Ardelean prin ascendenţă şi temperament, refuzândarguţia verbală şi misticismul suficienţei existenţiale,repudiind însă neaoşismul, mai mult, pariind pe experienţeleţinând de confluenţele culturale, înşcolit fără ostentaţie,interesat de real, avid de realitate până la privirea acidă areporterului impenitent, N.B. parcurge stadiul de la194discursivitate la metafora revigorată de un sens moral, civicori chiar (de ce nu?) civilizator”. (Al. Pintescu, Poesis, 1991).“Starea de urgenţă degajată şi din acest nou titlu(Nostalgii interzise) al lui Nicolae Băciuţ este cauză/efect alîncolţirii eului nevoit astfel să se retragă în faţa unei perpetueofensive a realului”. (Cristian Stamatoiu, Vatra, 1991).“Versurile din Memoria zăpezii îl situează pe Băciuţmai degrabă în vecinătatea primei generaţii echinoxiste(Adrian Popescu, Ion Mircea, Dan Damaschin) prin caracterulreflexiv al textelor, printr-o accentuată aplecare spre esenţelelor, prin familiaritatea cu sensurile grave ale lumii şi, mai ales,cu moartea altoită în trunchiul vieţii”. (Viorel Chirilă,Familia, 1995).“După trei cărţi de poezie apărute, Nicolae Băciuţ parea-şi fi consolidat o formulă poetică care devine interesantă încontextul a ceea ce, mai demult, numeam Biblioteca din nord”.(Traian T.Coşovei, Contemporanul, 1992).“Starea lirică, statutul cuvântului, poesisul sunt

socotite fără prejudecată drept motivări principale alediscursului liric, racorduri plauzibile, necontenit reluate, lasubstanţa sa intrinsecă. Biografismului sentimental orianecdotic i se preferă unul specific, ca aventură a expresiei.Existenţialului i se conferă un înţeles legat de existenţa întrupoezie, cu nimic mai prejos, sub raportul complexităţii şiimplicaţiilor umane, decât variantele sale ‘clasice’. Tânărulpoet îşi divulgă sensibilitatea la nivelul elaborării lirice,aşadar nu într-un chip artificios, convenţional, alienat, ci,contrar aparenţelor, într-unul genuin. (…) Nicolae Băciuţ e unpoet ce merită urmărit cu interes.” (Gh.Grigurcu, Steaua,1986).“Nicolae Băciuţ e unul dintre rarii poeţi care (peurmele lui Nichita Stănescu) dematerializează, ‘dezîncarnează’cuvântul dintr-o tentaţie absolutorie: poezia sa pare scrisă195într-o purificată stare de rasă, transmiţând continuu o jubilaţiea gândului autarhic…” (Cezar Ivănescu, Luceafărul, 1983).“(Poezia sa) atestă de pe acum o remarcabilă putere deinvenţie metaforică, de conturare a unei atmosfere de notaţiiadesea totale, uzând de o anume violenţă a concretului, menităsă reprime, alături de comentariul ironic şi autoironic,pornirile sentimentale.” (Ion Pop, Slast, 1982).“Ştiinţa ambiguizării, a intersectării planului afectiv cual discursului, este exemplară. Poemul face parte din recuzitaimagistică, fiziologicul devine limbaj.” (Petru Poantă,Tribuna, 1985).“Nicolae Băciuţ e un poet al imaginii şi închipuirii şinu al ‘textualizării’, ceea ce ne face să credem că între maimultele modele expresive ce par a-l fi tentat, cel echinoxistrămâne predominant.” (Marian Papahagi, Tribuna ,1986).“Mai decantată în irizări metaforice, cu o mai adâncăpânză freatică în toposul adiacent al poeziei, noua carte a luiNicolae Băciuţ poposeşte nebănuit de uşor înlăuntrullaboratorului de facere a poemului. În postura unei poezii destare estetică, ea îşi arogă dreptul de locuire în perimetrul pecare şi-l rotunjeşte din mers, fără clauza limitelor, unperimetru neutru, dar al sinelui său poetic. În el încape toatăaventura lirică în care s-a lăsat purtat, ca o ofrandăfeciorelnică, poetul dezmierdat al memoriei zăpezii” (CornelMunteanu, Solstiţiu, 1990).“Absorbţia dramei antologice în câmpul poetic şistringenţa autoreflexivă şi autoreferenţială a poemelorestompează şi ele indicele de implicare existenţială, închizândsuferinţa într-un cerc şi privilegiindu-i componentaprofesională. Drama poiesisului îi e, într-adevăr, intimă luiNicolae Băciuţ şi revelaţiile sale din interior sunt tulburătoare.Diagrama aşteptării, a pândei, a eşecului victorios, a amânăriişi provocării este tema sa de mare productivitate revelată înnuanţe şi în profunzime. Spectacolul poietic e, fireşte, unul

196implicit existenţial şi sub acest unghi el cumulează o funcţieconfesivă mult mai amplă.” (Al.Cistelecan, Vatra, 1990).“Biografia rămâne, în continuare, dominată defantasmele cunoscute ale poeziei post-blagiene. O biografie aPoeziei şi, cum am zis, a Poetului care umblă prin lumea plinăde tâlcuri pentru a afla arhetipurile şi înţelesurile.“Nicolae Băciuţ îi dă oarecare identitate, nuanţândaceastă călătorie orfică printre lucrurile gravide de semne.“(Eugen Simion, România literară, 1990).„Ce nu este cartea: (…) un dicţionar complet de autori;(…). Fac această precizare pentru a preîntâmpina uneleobiecţii referitoare, bunăoară, la absenţa câtorva minimecomentarii asupra poeţilor care urmează primului val, maiales că printr ei sunt nume de referinţă în lirica românească,de la Aurel Şorobetea, Mariana Bojan, Dan Damaschin, IonCristofor, Virgil Mihaiu, Nicolae Băciuţ, la Marta Petreu, IonMureşan, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Mircea Petean,Dumitru Chioaru, Ioan Milea ş.a.” (p. 12),„Adevărul e că poeţii reprezentativi ai acesteigeneraţii, Marta Petreu, Ion Mureşan, Mircea Petean, DumitruChioaru, Ruxandra Cesereanu, Virgil Mihaiu, Nicolae Băciuţ,Virgil Leon, Ioan Milea, AugustinPop, Ioan Moldovan, AurelPantea, nu pot fi «descrişi» decât parţial şi la nivelul unor«tehnici» prin poetica postmodernismului, însă tot atât deadevărat e că nu mai scriu ca predecesorii lor” (p.159) (PetruPoantă, în Efectul „Echinox” sau despre echilibru, EdituraBiblioteca Apostrof, 2003).Şi acestea sunt doar o parte din referinţele critice decare s-a bucurat Nicolae Băciuţ, pentru o eventuală NouăIstorie a Literaturii Române.La fel de numeroşi au fost jurnaliştii care au consideratdrept onoare faptul de a lua un interviu acestei covârşitoarepersonalităţi.197Apariţia sa într-o serie impresionantă de Antologii şiCulegeri de poezie românească ori tradusă şi în alte limbi este,de asemenea, o dovadă grăitoare a preţuirii de care se bucură.Premiile de excelnţă, premiile literare, distincţiile şititlurile obţinute, sunt la rândul lor o mărturie despre cum estereceptat acest scriitor.Festivalurile, concursurile, taberele de creaţie, târgurilede carte, expoziţiile organizate de Nicolae Băciuţ au polarizatîn jurul lui numeroşi discipoli, admiratori şi prieteni adevăraţi.Dar şi...omeneşti invidii.Despre cum a fost receptat, autorul are următoareapărere: „Sunt etape în care poetul are nevoie vitală de recunoaştere,de confirmare. În care judecata critică e aşteptată cusufletul la gură, cu speranţă şi spaimă, în care poate fiecarecuvânt al criticului poate conta. Nu cred însă că o judecată

critică radicală poate fi corect percepută de autorul tânăr. Nicinu cred că aceasta poate deturna decisiv un destin poetic, oricâtde sever ar fi tonul critic. Mai degrabă cred că elogiile,chiar şi nemeritate, la tinereţe, pot fi adevărate aripi de Icar.Am beneficiat de comentarii pertinente din partea eliteicriticii româneşti, de la Nicolae Manolescu la Eugen Simion,de la Gh. Grigurcu la N. Steinhardt, dar şi de elogiile unorconfraţi din generaţii diferite. (...) Sunt detaşat şi atunci cândlaudele întrec măsura. Cândva puneam şi eu preţ pe judecatacritică, pe actul critic. Revoluţia a bulversat însă receptareacritică, creând teren favorabil confuziilor, răsturnării scăriivalorilor pe criterii nespecifice. Limpezimea discursului criticvine din consistenţa şi profunzimea judecăţii de valoare”.Deşi trăieşte în provincie, autorul nu se simte unignorat, un marginalizat. „Povara provinciei” nu este un termencare să-l sperie: „De la Rebreanu la Marin Preda, de laCoşbuc la Ioan Alexandru, scriitori din lumea larguluiromânesc s-au putut face auziţi de-abia după ce au ucenicit lamoara de scriitori a Capitalei.198Dar Blaga a rămas în „provincie”, Steinhardt s-aretras la mănăstire... Există un mit al Capitalei, un miraj alacesteia, cum există un stigmat al provinciei. Nici nu poţi scrieprovincie cu P mare!De ce rămân, totuşi, unii, în provincie? Un răspunsfulger, fără ezitare e că nu pot pleca toţi în Capitală, nu potvida provincia de scriitori, şi acolo trebuie să trăiascăscriitori, măcar ca să facă diferenţa. Diferenţa specifică!Unii rămân din comoditate, alţii de frică, alţii dinnepăsare. Îşi asumă riscul de a rămâne acasă, de a nu seîngrămădi în studiouri de televiziune, ca să-şi dea cu părereadespre orice, ca să ajungă „vedetă”, la concurenţă cu AdrianCopilul Minune sau cu Prigoană sau cu Vanghelie... Sau cuElodia sau Cioacă sau Ogică sau, mai nou, cu Nichita...(fireşte, nu Stănescu).Dar mai are oare şanse, azi, scriitorul român, dacă-şiabandonează casa de acasă în favoarea Capitalei, se maipoate face el auzit pe strada scriitorilor, de atâtea răcnetepolitice, de moderatori şi moderatoare, de staruri făcute la„apelul de seară”?Nu am avut niciodată mirajul Capitalei şi n-aş dapentru nimic în lume Provincia mea literară, cu toateneajunsurile ei, cu frustrările, cu ignoranţa ei, pentru nicioCapitală literară din lume.”Prieteniile sale literare sunt emblematice. „O istorie aliteraturii române contemporane în interviuri” este grăitoareîn acest sens. Nicolae Băciuţ ne introduce în intimitatea a pesteo sută de personalităţi române. Prin el, Departele se preface-nAproape. Departele şi aproapele îşi desfiinţează graniţele. Şiîncetează a mai fi, fiecare din ei, un fel de noland – ţară a

nimănui. Trec unul într-altul într-o entropie firească. Aşa cumtrec stările din una în alta. Aşa cum trece lumina prin fereastrăşi nu se împuţinează. Aşa cum alunecă visele în somnul nostru.199Nicolae Băciuţ este un privilegiat. Pentru că Dumnezeul-a dăruit cu o generozitate peste măsură. Pe care la rându-i, oîmparte, îmbunătăţindu-se el însuşi, crescând în demnitate şimăreţie într-o smerenie firească pentru că-şi cunoaşte condiţiade om creat. De la această poziţie nu poţi fi altfel. Pentru cănimic nu e al tău, ci totul ai primit. „Ce ai tu ce n-ai primit? Şidacă tot ai primit, de ce te lauzi că n-ai primit?” – spuneSfântul Augustin în Confesiunile sale. În virtutea acesteigenerozităţi primite, dobândite şi cultivate, el deschide ferestresufleteşti unor oameni. De fapt, tuturor. Dar puţini se încumetăsă intre. Având vocaţia prieteniei, Nicolae Băciuţ e în stare sărecunoască plin de reverenţă valoarea altui semen. Şi chiar s-oaşeze în lumină. El şi-a spus cuvântul despre sute şi sute decreatori, cu diferite staturi, dar n-a făcut diferenţă. N-a spus, depildă: -Despre tine nu scriu pentru că nu te ridici la înălţimeastandardelor mele culturale şi estetice.Despre Nichita Stănescu spunea cu admiraţie: „Niciunpoet postbelic n-a influenţat suflul scriiturii cum a făcut-oNichita Stănescu şi nici nu se va ivi degrabă un autor care să-ifie pe măsură. El a însemnat, într-un alt timp istoric, ceea ceau însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu a fost nudoar poezie ci şi spectacol al poeziei. Deloc singur printrepoeţi, ci într-o companie de ţinută, de la Ana Blandiana laIleana Mălăncioiu, de la Marin Sorescu la Cezar Baltag,Nichita Stănescu şi-a impus un anume sens al rostirii şi iubirii,a „dezrobit” limba română, dându-i libertăţi neîngăduitevreodată. Poezia lui Nichita Stănescu şi-a pus decisivamprenta pe evoluţia poeziei române contemporane. Fără el,cu siguranţă, s-ar fi scris altfel poezia în limba română, înaceastă patrie de cuvinte”.Dar şi despre un copil din clasa a III-a, care scrie poeziela un cenaclu mureşean, poate spune lucruri esenţiale pentruevoluţia lui ulterioară.200Despre lumea fascinantă a Cărţii căreia i s-a dedicat cutoată fiinţa, Nicolae Băciuţ a afirmat, în nenumărate rânduri:„Nu mă număr printre cei care anunţă cu anticipaţie un nuprea îndepărtat prohod al cărţii. Mai mult, sunt unii care punîn acelaşi sicriu şi scriitorul şi cititorul. În ceea ce mă priveşte,dincolo de subiectivismul poziţiei în care mă aflu – cea descriitor, de editor şi de cititor – sunt foarte optimist. Nu doarcă nu mă sperie sfârşitul unei “galaxii”, cea a lui Gutenberg,ci văd în explozia tehnicii informaţionale un aliat complementar,extensiv, atât din perspectiva editării cât şi areceptării mesajului literar.Nichita Stănescu spunea, în stilul său inconfundabil, că

nu mai e nevoie de poeţi, dar fără ei nu se poate. Aş spune,plecând de la această afirmaţie, pentru urechea cârcotaşilor,că nu mai e nevoie de cărţi, dar fără ele nu se poate.Într-un fel, poate, sunt conservator. Încă mai suntanume texte pe care le scriu “de mână” sau, uneori, ledactilografiez la o maşină de scris cu care mi-am redactataproape toate cărţile mele, dar, fatalmente, tot “pe mâna”calculatorului ajung spre a fi trimise la tipar. Scriu “de mână”adesea, pentru că “fluxul memoriei”, cum ar zice A.E.Baconsky, al ideilor, al inspiraţiei mele nu e “leneş”, ci e întrunrelativ ritm sincron cu curgerea uşoară, lină, a pastei de pixpe hârtie.Regret că ar putea dispărea un segment al mărturiilorliterare – manuscrisele, cu marca de identitate a fiecăruiscriitor, cu caligrafia nu doar a rotunjimii literelor, ci şi astării de spirit. După scrisul la calculator, parcă suntem toţi lafel, într-o uniformitate păguboasă.Cazna naşterii unui text, cu ştersături, cu adăugiri, nuva mai fi un martor al literaturii. Dar scrisul nu va pieri,cartea nu va dispărea, cititorii vor continua să creadă înliteratură, să viseze, să călătorească prin lumi imaginare, prinintermediul cărţii.201Cartea se va adapta oricărei economii de piaţă, vaînsoţi mai mult sau mai puţin fiecare biografie în parte.Se spune că “nu e om să nu fi scris o poezie,/ măcar odată, doar o dată-n viaţa lui”. Cred că, translând, nu va fi omcare să nu citească o carte, măcar o carte, doar o dată-n viaţalui… Cartea nu va putea lipsi din viaţa omului niciodată. Aavut adversari, va avea adversari, dar nu va putea fi niciodatăîngenuncheată, înlocuită de nimic, “Căci nu este alta maifrumoasă şi cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”, după cumspunea cronicarul.Nu mă sperie cartea electronică, nici CD-urile cu texteliterare. Se va citi mereu, indiferent de suportul pe care carteava călători în lume. Sigur, unii vor rămâne fideli căldurii pecare o degajă pagina de hârtie, alţii vor prefera reflexeleecranului monitorului de calculator. Nu va putea dispăreafascinaţia cărţii, a lecturii. Vor fi căutări, rătăciri, poticniri,icneli, disperări, iluzii, dar toate drumurile reîntoarcerii ducspre CARTE. Şi CARTEA ne va primi, iertătoare, ca pe nişte fiirătăcitori, cu cele mai bune bucate, la ospăţul său”.Într-un interviu, autorul mărturiseşte în legătură cugenurile pe care le-a abordat cu atâta dezinvoltură, supleţe şimăiestrie: „- Pe mine m-a ajutat foarte mult pictura, civilizaţiaochiului, din păcate prea puţin muzica, pentru că sunt un afon,şi dragostea neţărmurită pentru împerecherea cuvintelor.Jocul acesta magic al culegerii cuvintelor din marii scriitori ailumii şi ai neamului şi al azvârlirii lor peste un val, peste unvis, peste un arbore, peste o creangă de lună.”

Aşadar, jocul de-a cuvintele şi de-a poezia, nu neapăratîn sens ludic ori peiorativ, dar în acel spirit de invenţie care i-aadus lui Nichita brevetul şi faima de inventator de metafore şide cuvinte noi cu rădăcini vechi. Aşa cum astăzi se poartă noiformule de expresie.Într-un chestionar pentru Mărturisirea de credinţăliterară care include câteva întrebări aparent banale, Nicolae202Băciuţ răspunde: „În simplitatea lor, ele pun câteva problemefundamentale pentru condiţia de scriitor, pentru definirea,identificarea ei, şi, cu siguranţă, spaţiul alocat nu e de naturăsă poată nici măcar începe subiectul, darămite să-l epuizeze.„De ce scriu? Pentru cine scriu? Din ce curent literar,„şcoală“, grupare, direcţie cred că fac parte? Ce autoriromâni/ străini cred că au pecetluit creaţia mea? Care cred căeste cartea mea cea mai importantă şi care va „învia“ înviitor? Cine sunt eu ca scriitor, de unde vin şi unde mă duc?“ -iată provocări care te fac să simţi „primejdia mărturisirii“,cum ar spune N. Steinhardt.De ce scriu? De-atâtea ori ne punem aceastăelementară întrebare, atât de des ne urmăreşte, ca o umbră laapus sau asfinţit, din momentul în care descoperim scrisul casingură şi sfâşietoare artă de a trăi sau măcar de a supravieţuiîn „clipa cea repede/ ce ni s-a dat“.Într-un poem de tinereţe, spuneam că scriu „pentru casă uit“, să mă pot despovăra de prezent, să dau, după puterilemele, duratei cotidiene încărcătură sacră (în termenii luiMircea Eliade), să rămână ceva în urmă, dar şi să doresc sătrec şi ziua care vine. Scriu ca să pot să înţeleg lumea şi să măînţeleg pe mine, să mă bucur că „tot ce-i ne-nţeles se schimbănne-nţelesuri şi mai mari“. Parcă G . G. Marquez spunea cătrăieşte ca să-şi scrie viaţa!? S-ar putea accepta şi imaginea înoglindă a acestui crez: îmi scriu viaţa ca să trăiesc. Şi cred cămai degrabă îmi vine să accept această variantă.Am ales poezia ca formulă prin care să-mi trăiescviaţa, fără a şti exact ce e poezia. Are dreptate F.G. Lorcaatunci când spune că „Dacă cineva ar şti să definească în modclar ce e poezia, s-ar termina cu secretul şi magia sa, mai mult,s-ar termina cu poezia însăşi, ca subiect şi ca obiect“.Sigur, cel mai simplu e să spui că scrii pentru ceilalţi,că te gândeşti la cititori etc. etc. Sigur, ca scriitor, te gândeştila cititori în primul rând, în ideea că nu-ţi poţi permite să faci203să ajungă la ei orice, că ai o responsabilitate morală şi esteticăfaţă de ei din momentul în care ţi i-ai ales parteneri de dialog,pentru că scrisul nu trebuie să fie strigăt în pustiu, ci trebuie săaibă un destinatar, trebuie să aibă ecou, să-l audă/vadăcineva.Eu sunt puţin mai egoist, eu nu scriu doar pentrucititori, eu scriu şi pentru mine, pentru sufletul meu. Dacă în el

se regăsesc şi cititorii, cu atât mai bine. Dar dacă eu însumirătăcesc în propriul scris, ce se poate alege de bietul cititor,„stăpân al meu şi frate“, cum zice poetul?Scrisul e o mare responsabilitate. Iată un truism caretrebuie totuşi repetat de fiecare în parte în momentul în care îşiasumă scrisul ca destin. Ori eu mi-am asumat această condiţie,cu o uşoară spaimă, dar şi cu un licăr de bucurie şi speranţă.Pentru că eu cred în scris, cred că literatura şi arta ne vorputea salva sufletele.Desigur, dacă e să judec generaţiile pe criteriibiologice, de vârstă, atunci fac parte din „generaţia '80“. Mamnăscut odată cu ea, am trăit odată cu ea anii de entuziasmai unui alt fel de a citi semnele realului. Am fost, într-un fel,părtaş la naşterea acestei generaţii, atât din condiţia mea depoet cât şi de promotor al optzecismului.Ancheta „Dreptul la timp“, un titlu emblematic, dininventarul poetic al lui Nichita Stănescu (titlu ales şi pentru asugera că noua „poezie nouă“ nu vrea să se rupă de un trecutpoetic, cât vrea să-i caute alte căi de exprimare, alte trasee deafirmare), pe care am iniţiat-o în paginile revistei Echinox.”Frumoasă profesiune de credinţă! Subscriem.Nicolae Băciuţ crede cu tărie în carte, chiar dacăsuportul e, în zilele noastre, altul. El se reîntoarce, mereu cuaceeaşi credinţă şi dragoste către carte, suportul cel mai solid înedificarea personalităţii umane. Cartea e pentru el catedrala,altarul, crucea, fiinţa iubită, familia. „Între Dumnezeu şineamul meu” – cum s-a situat cu simplitate gânditorul român204Petre Ţuţea, Nicolae Băciuţ a ales CARTEA. De aceea sesimte perfect îndreptăţit să scrie: „Sărut stânga, / sărutdreapta, / care ţin drept cruce, / cartea”. Un om cât ununivers. Un univers într-o carte, în câteva duzini de cărţi, într-obibliotecă. Aşa cum îşi imagina Jorge Luis Borges Paradisul,ca o imensă bibliotecă.Un om cât o lume. O lume care poate încăpea într-unom. Un cosmos de om. Care vă invită să-l cunoaşteţi. Şi văpofteşte în acest sens, la ospăţul cărţii.4 IULIE 2010205Schiţă de portretPoetă, prozatoare, eseistă,dramaturg, editor şi redactor onlineS-a născut la 3 noiembrie1951 în Galaţi.Abia în 1993 se înscrie laUniversitatea din Bucureşti, laInstitutul Teologic Romano-Catolic de grad universitar, laspecialitatea Teologie Didactică, limbi clasice, pe care o absolvă în1999.

Debutează în 1982, cu poezie în ziarul local „Viaţa Nouă”.În 1987 debutează editorial cu volumul de versuri„Arhipelagul visării”, Editura Litera, Bucureşti, volum ilustrat deartistul Done Stan.VOLUME PUBLICATE : Arhipelagul visării, poeme, Ed.Litera, București, 1987, Primăvara face pozne, poezii pentru copii,Ed. Porto Franco, Galați, 1991, Ilustrații: Anca Tofan, Dioptriipentru suflet, poeme spirituale, Ed. Porto Franco, 1996, Cartea cuîngeri, poeme pentru copii, Ed. Porto Franco, 1997, Mysterion,poeme, Ed. Alma, Galați, 1997, Iată Mama ta! – compendiu demariologie, Ed. Alma, 1998;. Umilință și măreție, proză spirituală,Ed. pentru literatură și artă GENEZE, Galați, 1999, Pistruiații dinorașul Azuro, poveste feerică pentru toate vârstele, Ed. Istru, Galați,1999, Departele și aproapele, poeme spirituale, Ed. Presa Bună, Iași,1999, Cuvinte de împărtășire, reflecții spirituale, Ed. Presa Bună,1999, Cuvinte de împărtăşire, ediţia a II-a, Ed. Presa Bună, 1999. .Prilej de aproape, poeme, Ed. Arionda, Galați, 1999, Palatul lunii,88 de povești poematice, Ed. Diagonal, Bacău, 1999, L”AngeEtienne, Traduit du romain par Constantin Frosin, Ed. Arionda,2000; Prizonier din iubire, itinerar spiritual, Ed. Presa Bună, Iași,2000, Anotimpuri franciscane, itinerar spiritual, Ed. PAX AURAMUNDI, Galați, 2001; . Dimineți nelocuite sau Îngerul Esteban, Ed.PAX AURA MUNDI, Galați, 2001, Dreptul la nemurire sau Nichita206AZI, Ed. PAX AURA MUNDI, 2002; . Mai frumoasă ca raiul,florilegiu marian, Ed. PAX AURA MUNDI, 2002, Un poem numitFrancisc, poezii, Ed. PAX AURA MUNDI, 2002; . Ca o pasăre Ibis,sau Nichita AZI, Ed. PAX AURA MUNDI, 2003; Spațiu târziu,Poeme de sfârșit și de început de mileniu, Editura Arionda, 2002,volum premiat de Societatea Scriitorilor ”C. Negri,” filiala Ploiești,2003; . Povestea din cuvânt, povești pentru copii, Ed. PAX AURAMUNDI, Galați, 2003, Meditații la Poarta Mileniului, reperemorale, Ed. Presa Bună, 2003, Autograf pe lumină, poeme, Ed. PAXAURA MUNDI, 2003, volum premiat de Societatea Scriitorilor”C.Negri”, filiala Ploiești, pe anul 2003; . Dumnezeu la primavedere, exerciții de gândire creștină, Ed. PAX AURA MUNDI,2003, Când sfinții se întorc acasă, florilegiu antonian, Ed. Arionda,2004; . Alena, pințesa tristeților albe, poveste feerică pentru copii,Ed. Arionda, Galați, 2006, Povestea fiului pribeag, istorisiri bibliceversificate, Ed. Arionda, 2006; Povestea Prințului Cenușiu, piesă deteatru pentru copii, Ed. Arionda, 2006, Singurătăți împreună,rondeluri în coriamb, Ed. Arionda, 2006; Vorbește-mi despre mine!Microroman, Ed. Arionda, 2006; A înviat precum a zis, Alleluia!Poeme pascale, Ed. Arionda, 2006; Acum și în cele din urmă,poemepsaltice, Ed. Arionda, 2007; Monumentul cărții și muceniciacuvântului, exegeze și portrete spirituale, Ed. Ariolnda, 2007;Busuioc de cuvinte, exegeze și portrete, Ed. Arionda, Galați, 2007;Feerie de Crăciun, poem scenic, Ed. Arionda, 2007; O gură decopilărie, Ed. Arionda, 2006, Temei de rămânere, 12o de poemeîntr-un Poem de iubire, Ed. Arionda, 2007; Cântecul Cezarei într-osumă de ipostasuri, Ed. Arionda, 2007, Cântecul sinelui, poeme, Ed.Arionda, 2007, Logodnă mistică, poeme, Ed. Arionda, 2007,Vârstele spiritului, volum de versuri apărut la Ed. Arionda, 2008, Pr.

Anton Demeter O.F.M.Conv. și Cezarina Adamescu, Cununițafecioarei. Volum comemorativ la împlinirea a jumătate de veac de lamartiriul Veronicăi Antal, Ed. Arionda, 2007,.Ultima logodnă – 333de sonete de iubire, Ed. Arionda, 2008, 99 de anotimpuri – fărăNichita, volum comemorativ, Ed. Sinteze, 2008, Din primvară pânănvară, teatru poetic, Ed. Semănătorul, 2008, Desaga cu suflete,povești experiment – nesfârșite, Ed. Online, iunie, 2008, De când te207aștept, au înflorit magnolii, 111 sonete neînchipuit, Ed. Online, iunie2008, O nuntă de cuvinte, 111 sonete pierdute și regăsite, Ed.Online, iunie 2008, Sculpturi pe o boabă de orez, panseuri lirice, Ed.Online, iunie 2008, Singurătăți împreună, rondeluri, Ed. Online,iunie 2008, Întâlniri cruciale, exegeze şi portrete literare, Ed.Semănătorul, 2008, Personaje preferate din desene animate,Cărticica românească de copii, 2008, Întâlniri providenţiale – croniciliterare, exegeze, portrete, Ed. Semănătorul, 2009,Vă scriu îngenunchi – poeme, Ed. Sinteze, 2009, O stea căzând, se-nalţă –volum omagial Grigore Vieru, Editura “Sinteze” Galaţi, 2009,.Acasăîn Paradis – volum omagial Artur Silvestri, Editura Sinteze, 2009,Lacrimi de mir” – poeme, Editura Sinteze, 2009; .Documentarmemorialistic – Artur Silvestri, Ed. Semănătorul, 2009; .Pr.RaduBotiş – Cezarina Adamescu – Constantin Vlaicu – ÎNDREPTAR DETERAPIE DIVINĂ, breviar sufletesc - Ed, Sinteze, 2009.208S-a născut la 10decembrie 1956, la Chintelnic,Bistriţa-Năsăud.Absolvent al Liceului„Liviu Rebreanu” din Bistriţa,al Facultăţii de Filologie, Cluj-Napoca. Bursier al MagazinePublishers of America (NewYork, Washington), masterat înadministraţie publică laUniversitatea Babeş-Bolyai,Cluj-Napoca, doctorand înlitere, la Universitatea “Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca.Director al Direcţiei Judeţene de Cultură şi PatrimoniulNaţional Mureş, redactor-şef al revistei „Vatra veche”.A PUBLICAT VOLUMELE:Muzeul de iarnă, 1986, la Editura Dacia, 1986 versuri,Memoria zăpezii, poeme, Editura Cartea Românească, 1989, Jocuriîncrucişate, versuri pentru copii, Casa de Editură “Alpha”, Nostalgiiinterzise, versuri, Editura Columna, Târgu-Mureş, 1991, America,partea nevăzută a lunii, jurnal de călătorie, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 1994, N.Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ,Ediţia I, Ed. Tipomur, 1994, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, EdituraDacia, 2001, Ediţia a III-a, Editura Dacia 2006, Anotimpul probabil,interviuri, Editura Tipomur, 1995, Casa cu idoli, versuri, EdituraTipomur, 1996, A doua Americă, jurnal, Editura Tipomur, 1996, Şiaşa mai departe, publicistică, Editura Arhipelag, 1997, Curs şirecurs, interviuri, Editura Tipomur, 1997, Oglinzi paralele,interviuri, Editura Ambasador, 1997, Lina lumina, versuri pentrucopii, Editura Tipomur, 1999, ediţia a doua 2007, Editura Nico,

Babel după Babel, interviuri, Editura Tipomur, 2000, Manualul deceară, versuri, Editura Academos, 2001, Aproape departe, interviuri,Editura Tipomur, 2001, Poduri de umbră – Hidak az arnyekok felett,versuri, ediţie bilingvă română – maghiară, traducere de Toth Istvan,209Editura Tipomur, 2001, Solstiţiu la Echinox, versuri, EdituraTipomur, 2002, Zona liberă, interviuri, publicistică, EdituraTipomur, 2003, Alb pe alb, versuri, Editura Tipomur, 2003, MunteleAthos din Muntele Athos, jurnal, Editura Tipomur, 2004, De la SanFrancisco la Muntele Athos, Editura Reîntregirea, 2004, O istorie aliteraturii române contemporane în interviuri, Editura Reîntregirea,2005, Valori mureşene de patrimoniu, documentar, Editura Tipomur2005,“Muntele Athos din Muntele Athos”, CD realizat de MargaretaPuşcaş, la Radio Târgu-Mureş, 2005, Pleoapa lui Homer, 50 depoeme în lectura autorului, CD în colecţia “Cartea radio de poezie”,Societatea Română de Radiodifuziune şi Studioul Regional de RadioTârgu-Mureş, redactor Valentin Marica, 2006, Muntele Athos –Meteora, via Bizanţ, Editura Tipomur, 2006, Ediţia a II-a, revăzută,Editura Dacia, 2006, Anotimpul din colivie, antologie, poeme,Editura Tipomur, 2006, Trecut provizoriu, publicistică, EdituraTipomur, 2006, Sacru şi profan în Ţara Sfântă, Editura NICO, EdiţiaI, 2006, Ediţia a II-a, 2008, Credinţă şi ortodoxie, Editura Tipomur,2006, Nichita Stănescu, Cu colţul inimii, Editura NICO, 2006, Ediţiaa II-a, revăzută şi adăugită, 2008, Anotimpul din colivie/ Le saisondans la cage, ediţie bilingvă, română – franceză (versiunea francezăşi selecţia de Mircea Bătrânu), Editura NICO, 2006, Literaturaexilului, exilul literaturii, Editura NICO, 2006, ediţia a II-a, revăzutăşi adăugită, 2008, Nicu Caranica – Dincolo de noapte, EdituraNICO, 2006, Dincolo de Capitală, dincoace de provincie, EdituraNico, 2006, Mihai Sin, Ierarhiile liniştii, Editura Nico, 2006,Mănăstirea Lăpuşna, Biserica „Sf. Nicolae”, album, Editura Nico,2006, Monumente de Arhitectură Bisericească, Biserica de piatră„Înălţarea Domnului”, Târgu-Mureş, Editura NICO, 2006,Monumente de Arhitectură Bisericească, Catedrala Mare Târgu-Mureş, album, Editura NICO, 2006, în colaborare cu NicolaeGheorghe Şincan, “Biserica de lemn “Sf. Arhanghel Mihail”,Editura Nico, 2006, Târgu Mureş, album, în colaborare cu NicolaeGheorghe Şincan, Monumente de Arhitectură Bisericească, Bisericadin Deda, Centenar, album, Editura NICO, 2006, în colaborare cuDumitru şi Gabriel Fărcaş, Cântece de viaţă lungă, Editura Nico,2006, Ediţie şi selecţie de Nicolae Băciuţ, Romulus Guga – Bărci înamurg, publicistică, Editura Nico, 2006, în colaborare cu MarianaCristescu, Arheologia clipei, Editura NICO, 2007, Caragiale după210Caragiale. O scrisoare pierdută, Editura NICO, 2007, Umbra apei,repere critice, Editura NICO, 2007, Ferestre fără zid, Editura Nico,2007 publicistică, Maşina de citit, critică literară, Editura Nico,2007, Email&email, corespondenţă, Editura Nico, 2007, încolaborare cu Mioara Kozak, Centenarul bisericii Chintelnic, EdituraNico, 2007, în colaborare cu Emil Mariaşiu, „SimpozionulMonumentele bisericeşti – mărturie de credinţă şi artă”, EdituraNico, 2007.(Ediţie îngrijită de Nicolae Băciuţ) Singurând, poeme,Editura Nico, 2007 ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 2008, America,The Unseen Side of The Moon, Editura Nico, 2007, Cartea inimii,

Editura Nico, 2008, Ion Vlasiu, Dincoace de spaţiu şi timp, EdituraNico, 2008, Ziduri fără ferestre, publicistică, Editura Nico, 2008, Înaşteptarea melcului, publicistică, Editura Nico, 2008, Să nu uit,antologie, antologie română, greacă, italiană, spaniolă, engleză,poeme, Editura Nico, 2008, Biserica de lemn Sf. Arhangheli”Culpiu, album, Editura Nico, 2008, în colaborare cu GheorgheNicolae Şincan, La Răsărit de Apus, publicistică, Editura Nico, 2009,Linia de orizont, Editura Nico, 2010.Inclus în antologiile: Spaţii posibile, Bistriţa, 1979,Biblioteca Opinia, Iaşi, 1981, Caietul debutanţilor, 1980-1981,Editura Albatros, 1983, Alpha ‘84, Editura Dacia, 1984, Cânteculpatriei, Editura Albatros, 1996, Un sfert de veac de poezie la SighetuMarmaţiei, Fundaţia Luceafărul, 1998, Eminescu pururi tânăr,Editura Litera, 1998, Patruzeci de poeţi bistriţeni, Editura Aletheia,Bistriţa, 2001, Ceasul de flori, antologie de poezie târgumureşeană,Editura Tipomur, 2001, Cenaclul literar George Coşbuc – 30,Editura Aletheia, Bistriţa, 2001, Îmblânzitorul de timp, EdituraTipomur, Târgu-Mureş, 2003, Antologia poeţilor ardelenicontemporani, de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, Editura Ardealul,2003, Poeţii revistei Echinox, Antologie (1968-2003), vol. I, de IonPop, Editura Dacia 2004, Artur Silvestri, „Mărturisirea de credinţăliterară”, 2006, Un copac de sunete – Hangok Fája, antologie depoezie română-maghiară, Editura Charmides şi Eikon, 2006, Uncopac de sunete – L’arbre a sons, antologie de poezie românăfranceză,(volum şi CD), Editura Eikon, 2007, Voices ofcontemporary Romanian poets”, Antologie de poezie românească,ediţie bilingvă română – engleză, de Dan Brudaşcu, Editura Sedan,2007, Un copac de sunete – Ein baum voller klänge, antologie de211poezie română – germană, Editura Eikon, 2008, Antologia „Scriitoribistriţeni – Scrittori di Bistrita”, romană –italiană, Editura GeorgeCoşbuc, 2008, versiunea italiană de Delia Ioana Frenţiu, Antologia„Scriitori bistriţeni – ΣΥΓΓΡΑΦΕΙ ΑΠΟ ΤΗΝ ΜΠΙΣΤΡΙΤΣΑ,română – greacă, Editura George Coşbuc, 2008, Antologia „Scriitoribistriţeni – Escritores de Bistrita”, română – spaniolă, EdituraGeorge Coşbuc, 2008, versiunea spaniolă de Cristina Sasu,Antologia „Scriitori bistriţeni – Bistriţa Writers”, română – engleză,Editura George Coşbuc, 2008, versiunea engleză de Luana Ani,Paradoxul creştin şi cartea tinereţii, volum coordonat de pr. Ilie Trif,Editura Reîntregirea, 2008 etc.212

CUPRINS„Dialoguri la distanţă”, de Nicolae Băciuţ/5POETUL – CA LACRIMĂ A LUI DUMNEZEU/7ROSTUIND CUVINTE LA GURA VETREI VECHI/19CREAŢIE UMANĂ ŞI UMANISTICĂ DE LA BISTRIŢALA…NEW YORK/45TRIUMFUL SPIRITULUI. PEREGRINÂND CUDUMNEZEU SPRE DUMNEZEU/85UN POET ALES ŞI POEMELE SALE NEALESE/136O CARTE DESPRE NICHITA/159UN OM CÂT O ISTORIE. PORTRET SPIRITUAL/188SCHIŢĂ DE PORTRET: CEZARINA ADAMESCU/205

SCHIŢĂ DE PORTRET: NICOLAE BĂCIUŢ/208213

POEZIA BOEMEIŞI BOEMA POEZIEI -NICOLAE BĂCIUŢ214EDITURA NICOAjuns la deplina conştiinţă de sine, Nicolae Băciuţspune: “Acesta sunt eu – / lacrima lui Dumnezeu!”Da, asta da…Să fii lacrima lui Dumnezeu, nu estepuţin lucru, dimpotrivă. Fie şi numai pentru at穰, aceastălacrimă se va imprima pe un giulgiu invizibil, precumchipul lui Iisus Cristos pe marama Veronicăi, 絜 drumulspre răstignire. Şi-o vom purta pe dinăuntru ca pe un odorde preţ, ca pe o cruciuliţă, ca pe un Sf穗t Rozariu…CEZARINA ADAMESCU__

1NICOLAE BĂCIUŢÎnapoi, la viitor!2Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiBĂCIUŢ, NICOLAEÎNAPOI LA VIITOR/ Nicolae Băciuţ. - Târgu-Mureş:Editura Nico, 2010ISBN 978-606-546-044-7;821.135.1.09Coperta aparţine autorului,după o fotografie de Ioan AstalusEDITURA NICOStr. Ilie Munteanu nr. 29540390 Târgu-MureşApărut 2010Copyright ©Nicolae Băciuţ 2010Culegere şi tehnoredactare Sergiu Paul BăciuţFormat 16/61x86, coli tipo 14,75Tiparul executat la INTERMEDIA GROUP

Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57ROMÂNIA3

NICOLAE BĂCIUŢÎNAPOI LA VIITOREDITURA NICO45

LINIA DE DIALOG6

NICOLAE BĂCIUŢ„Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă”/7MELANIA CUC“Talentul este talantul pe care Dumnezeu ţi l-a dat casă-l înmulţeşti într-o viaţă”/34DANIEL DRĂGAN„Noi am trăit în miezul unui ev aprins”/43ROMULUS FENEŞ“În artă toţi se cred sau se vor vulturi”/53GEORGE FILIP„Nu-i da, Doamne, omului, soarta emigrantului”/63VALENTIN MARICA„Cum ai putea fi un astfel de scriitor (trezitor) dacănu cuprinzi în scrisul tău esenţe de viaţă şi dacă nunaşti viaţă?/69LUCIAN VASILIU« Eu, unul, am deschis, pentru supravieţuire,un ATELIER DE POTCOVIT INOROGI! «/82GEORGE VULTURESCU„Am fost fericitul salahor al unui vis de poet”/897

NICOLAE BĂCIUŢ„Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă”Acest dialog e prelungireaunei întâlniri literare cu elevi dela Gimnaziul de Stat “MihaiViteazul” din Târgu-Mureş,unde, după un potop deîntrebări, am încheiat unarmistiţiu: să-mi trmită întrebăriîn scris, la care eu să le răspund,publicând răspunsurile într-ocarte. Curiozitatea copiilor a fost

pe măsura vârstei lor. Mi-autrimis 33 întrebări. Întâmplător?- Răspunzând la o întrebare a dumneavoastră,Nicolae Steinhardt a spus: “Cred că românul e foarte bunobservator: inteligent, greu de dus cu aparenţele, treaz,sesizând iute. Are toate însuşirile necesare unui adevăratcălător adică observator”.Cartea dumneavoastră “America, partea nevăzutăa lunii” dovedeşte că aveţi toate calităţile călătoruluidespre care vorbea monahul de la Rohia, dar şi faptul căaţi fost, imediat după anul 1989, în SUA.E acest loc un tărâm de basm populat doar cu eroipozitivi sau există şi lucruri urâte, care nu v-au plăcut?- America e un loc de basm, care are şi lucrurifrumoase şi lucruri urâte. Nu e o lume perfectă, dar ea este debasm. Însăşi devenirea ei este de basm! Gândiţi-vă că ea acrescut în cinci secole, ca în poveste, cât n-au crescut alţii în ozece! America nu are doar eroi pozitivi, se ştie bine, dar ceimai mulţi eroi ai săi gândesc pozitiv. America a fost mereu unspaţiu deschis, cu toate limitările ei, dinainte şi de după acel8fatidic 11 septembrie. A fost un tărâm visat de mulţi. Iar atuncicând se visează e firesc ca imaginarul să depăşească realitatea.Asta nu înseamnă că sunt două Americi diferite – una rea şiuna bună. Există o singură Americă, cu de toate. În imensitateaei geografică, ea a oferit alt orizont visurilor, dar şiîmplinirilor. Gloria şi decăderea stau foarte aproape una de altaîn America. Poţi deveni celebru peste noapte, poţi să-ţi pierzicelebritatea într-o clipă.Americanii ştiu să-şi preţuiască valorile, “eroii”, darasta nu înseamnă că le tolerează orice. Să ne gândim la cazuricelebre şi nu prea îndepărtate. Michael Jackson ar fi unuldintre acestea! Ca să vă preiau cuvintele întrebării: el e un“erou” pozitiv care şi-a arătat şi cealaltă faţă. Dar rămâneinegalabil în muzica sa!America nu poate fi rezumată însă în câteva fraze. Euam scris două cărţi despre America, dar încă n-am reuşit decâts-o pipăi!Oricum, eu îi sunt îndatorat şi recunoscător Americii.Sunt ceea ce sunt şi datorită experienţei mele americane.America m-a ajutat să înţeleg lumea în care trăiesc şi să măînţeleg pe mine.-Aţi spus în acelaşi interviu ca “scriitorul româncontemporan n-ar trebui să aibă complexe şi faţă deliteratura occidentală ar avea chiar un ascendent”.Se poate spune acest lucru atâta timp cât limbaromână e atât de puţin cunoscută în străinătate?Traducerile pot surprinde toate subtilităţile textuluiromânesc?- Aţi pus degetul pe o rană deschisă. Afirmând acest

lucru, am avut în calcul faptul că, din fericire, noi cunoaştem,printr-o politică sănătoasă a traducerilor, cărţile importante aleliteraturii universale. Dacă alţii nu ne cunosc pe noi, noi îicunoaştem pe ei, avem aşadar posibilitatea să comparăm încunoştinţă de cauză. Păcatul e însă nu că noi traducem tot ce9merită tradus, ci că alţii nu ne traduc pe noi în limbi decirculaţie, pentru a fi cunoscuţi şi pentru a fi luaţi în calcule.Poate că e important şi necesar să “exportăm” temporarmilitari români în Afganistan, Irak sau mai ştiu eu unde. Dardacă am ţine un an acasă trupele acestea, cu economiile făcuteam putea începe un program sănătos de traduceri, începând dela a crea “şcoli” de traducători, pe banii Statului Român, caapoi cu lucruri bine traduse să trecem la cealaltă etapă, atipăririi, la edituri de prestigiu, ca să continuăm cu o politicăsubtilă de promovare a valorilor noastre literare.Sigur, traducerile sunt şi... “trădări”. Sunt, uneori,lucruri nu neapărat intraductibile, dar care n-au ecoul într-oaltă limbă cum îl au în limba română, cu particularităţile ei,pentru că o traducere nu înseamnă simplă echivalare lexicală.Iar metafora nu e o simplă chestiune de cuvinte. În memoriacuvintelor noastre este multă poezie, pe care noi o percepem,dar e greu de perceput de alţii. Eminescu, care ar fi trebuit săstea, de pildă, la aceeaşi masă cu Goethe, nu are notorietateaacestuia, pentru că traducerile n-au reuşit, cu puţine excepţii,să treacă dincolo de cuvinte. Nu văd de ce Blaga ar fi maiprejos decât Ungaretti, de ce Geo Dumitrescu n-ar putea fiegal cu Whitman, de ce Nichita Stănescu ar fi mai puţin preţuitdecât Eugenio Montale!!Noi ştim care e valoarea altora, citiţi în traducere sau înoriginal, alţii nu ştiu care e valoarea noastră. În fişierelebibliografiice ale bibliotecilor din universităţi celebre din lumenu se găsesc prea multe referinţe la literatura română, aceastanu este inclusă în sumarul unor cursuri despre literaturauniversală, iar timpul trece în defavoarea noastră, oricâtesperanţe ne punem că, totuşi, odată, vom fi şi noi descoperiţi.Lumea e prea grăbită să privească în faţă, nu mai preaare timp să se uite înapoi. Vedeţi însă, noi avem problemeacasă, în primul rând. În viaţa literară, care, rareori a creatcondiţii favorabile pentru promovarea unor cărţi, a unor10scriitori. De-aceea nu avem încă niciun premiu Nobel pentruliteratură. Când unui scriitor român îi apar la orizont şanse depromovare, apar “binevoitorii” care sapă vârtos până lademolare. Noi creăm confuzie şi derută în mediile literare şieditoriale interne. Ce să mai înţeleagă cei de-afară?-Aţi afirmat undeva că scriitorul român n-a căzut înpăcatul de a scrie literatură de consum. Ce înţelegeţi prinliteratură de consum?- După esteticieni, lucrurile sunt simple. După

economia de piaţă, sunt şi mai simple. Raportul cerere – ofertăinduce şi “consumul”. Iar consumul se ghidează după altecriterii decât valoarea. Poate intra în calcul ambalajul, moda. Ela modă Sandra Brown? Nu contează valoarea! O promovareinteligentă a dus la un succes mare de consum, de câştig,fiindcă asta s-a dorit, câştigul financiar, nu cel literar.Literatura de consum are limitele cititorului ei. Un cititormediocru va citi literatură mediocră. Aceasta îl satisface, înaceasta se regăseşte. Aceasta îi umple timpul liber şi poatechiar îi creează iluzia condiţiei sale... erudite.Literatură de consum a fost şi proza poliţistă. Am spusa fost, ea a făcut şi la noi carieră, s-a vândut în tirajeameţitoare. Ce-a rămas în urma ei? Praf şi pulbere! Niciscriitori, nici cititori. Fiindcă literatura de consum te îngraşă,adună ţesut adipos, dar nu face nimic la “etajul superior”.Consumatorii de literatură de... consum sunt aziconsumatori de telenovele. Sunt cei care urmăresc mii deepisoade dintr-un serial, dar pierd şirul naraţiunii, nu cunoscnumele personajelor. E consumul de... telecomandă. Literaturade consum e un drog pentru cei care nu au un punct de sprijinreal. Nu înseamnă că trebuie condamnaţi – nici scriitorii, nicicititorii de literatură de consum. Până la un loc ei sunt benigni.Nu fac bine, dar nu fac nici rău. Cititul nu dăunează gravsănătăţii. Oricum, fac mai mult decât cei care citesc doar listede meniuri prin localuri.11Există reţete de succes pentru literatura de consum, iarnoi, în elanurile integrării noastre în lumea civilizată, deprindemfoarte uşor lucrurile... necivilizate. Literatura de consum epusă şi la noi în brazdă. Pe ici, pe colo, a şi început să răsară.Ea va aduce “roadă”, dacă se va găsi cine să se ocupe deaceastă (sub)cultură: autori, editori, librari, cititori. Dacă voruda, vor prăşi, vor secera la timp, o să aibă ce culege. Dar e unfel de a semăna furtună şi de a culege doar slabe adieri devânt!-Aţi spus în “ Autoportret”: “Eu sunt cel ce sunt /născut într-o limbă / locuind în cuvânt.” Cât de importanteste cuvântul pentru dumneavoastră? V-ar fi plăcut să vănaşteţi într-o altă limbă decât limba română?-Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă. Limbaromână e patria mea, aş spune odată cu Nichita Stănescu.Chiar dacă nu are notorietatea şi circulaţia altor limbi, limbaromână îmi oferă destule resurse din care să-mi extrag propriulmeu minereu – cel literar, cel cotidian. E limba în care ştiu săiubesc şi nu ştiu să înjur. Limba în care visez.Fiecare limbă e frumoasă în felul ei, dar mă mulţumesccu a mea, nu trag cu ochiul la o altă limbă şi nici nu mă lassedus de o alta, mai tânără (?) şi mai chipeşă!De fapt, cred că nu te poţi naşte decât într-o singurălimbă. O singură limbă îţi poate fi mamă adevărată, celelalte,

oricât de bune, rămân de adopţie, au o ruptură de sânge întretine şi ele. Cred în magia limbii materne, cea pe care aideprins-o din gângurit. Din suptul de la sân şi nu din suptul dinsticlă. Indiferent câte “stele “ ar avea!- Ştim că l-aţi cunoscut pe Nichita Stănescu. Era opovară să stai în apropierea unei asemenea personalităţisau o bucurie? De ce?- Nu, era un imens privilegiu. O şansă. Dacă stai lângăo tufă de trandafiri, oricât de frumoase sunt florile, ai puteachiar mirosi a trandafir, te-ai putea simţi chiar “la înălţime”,12dar rămâi, de fapt, foarte jos! Dar lângă un brad, mereu simţinevoia să aspiri la înălţime. Spre trandafir priveşti în jos, sprebrad îţi înalţi privirile. După cei ai simţit mirosul florii detrandafir, e obligatoriu să simţi mirosul crengii de brad.Trandafirul, cu toată frumuseţea sa, respiră aerul poluat.Bradul e mai ferit de acest aer, el se hrăneşte doar din tăriaînălţimilor.Stând în preajma lui Nichita Stănescu poţi învăţa lecţiadespre înălţare, “lecţia despre cerc”.Ştiţi ce mă sperie acum, încercând să vă răspundîntrebărilor voastre? Că sunt mai bătrân decât Nichita, că deabiaacum, apelativul “bătrâne”, cu care mi se adresa, e real. Ecutremurător de real.-Domnule Băciuţ, ştim că într-o vreme aţi fost omde televiziune. Noi ne petrecem mult timp în faţatelevizorului. În cartea “Aproape, departe” consideraţi că“Televiziunea are darul de a-ţi da cu o mână şi de a-ţi luacu două”. V-aţi referit doar la acei care lucrează la TV saudoar la cei care privesc la TV?-Fireşte, m-am gândit în primul rând la cei careconsumă TV pe pâine, care sunt dependenţi de telecomandă.Televiziunea e un rău necesar. Cei de azi n-au trăit privaţiuneade TV şi nici surogatul de TV care ne era servit înainte de1989, când timpul de emisie ajunsese la două ore. Erau douătelejurnale, despre relizările şi împlinirile măreţe ale epocii,elogiile, omagiile aduse celor mai “iubiţi conducători”. Întreele, ca într-un sandwich, erau reportaje despre înfăptuiri şiîmpliniri ale “epocii de aur” şi secvenţe din “CântareaRomâniei”. Aceasta era televiziunea pe care o consumam noi.Sigur, eu simplific lucrurile şi le privesc cu detaşare, dar atuncitoată această ofertă TV era terorizantă, sfidătoare, ofensatoare.Atunci era un exces. Nici azi, când fiecare canal deteleviziune emite 24 ore din 24, nu e altfel, chiar dacă, laantipod, e tot ofertă în exces. Şi orice exces duce la13subproduse de televiziune, la emisiuni, programe facile, multede gust îndoielnic, ca să nu zic de prost gust, toate aflate lavânătoare de telespectatori, care, nu-i aşa, aduc rating, iarratingul aduce publicitate, publicitatea înseamnă bani, iar

pentru unii, patroni de televiziuni, banii aduc fericirea. Cecontează că emisiunile sunt de... “canal”, că ele trebuie săumple timpul alocat, cu orice preţ, ajungând, fireşte laemisiuni fără niciun preţ. Zero, emisiuni de doi bani, multedezbateri de maidan, de ţaţe, de despicat inutil firul în patru, cuanalişti politici pe măsură moderatorilor.Cunosc televiziunea din interiorul ei. Am slujit-oaproape un deceniu şi jumătate. A fost viaţa mea, pasiuneamea, cât s-a mai putut face televiziune normală, fără presiunieconomice, politice, mai ales politice. Pentru că televiziunile,dar în primul rând televiziunea publică, au fost remorcapoliticului. Iar în aceste condiţii, cei angajaţi în televiziune, şimă refer exclusiv la cea publică, trebuiau să corespundăpolitic, să fie subordonaţi politicului, să accepte manipularea.Uneori, era atât de străvezie manipularea, căci directorulemisiunilor informative îşi gândea politica jurnalelordezbătând-o pe-ndelete, în plimbări la şosea cu trimisul puterii.Televiziunea, în ansamblul ei, a ajuns să fie dupăchipul şi asemănarea telespectatorului. Pentru cătelespectatorul a fost format de televiziuni, pas cu pas, dupămetoda picăturii chinezeşti – telenovele, manele, emisiunimaraton cu personaje dubioase, « vedete » de cartier...În toată această nebunie cu zeci de canale deteleviziune, poţi avea senzaţia că televiziunea îţi dă cu o mânăceva, pentru că nu toate producţiile de televiziune sunt de ...canal. Mai sunt şi emisiuni digerabile, pentru care merită săstai în faţa ecranului. Dar e nevoie de discernământ, decapacitatea de a alege, de a opta, de a renunţa.Altfel, televiziunea îţi ia cu două mâini ce ţi-a dat cu omână. Nu doar că îţi mănâncă timpul, dar te şi deformează, te14deturnează. Televiziunea poate face dependenţă, pentru că efoarte comod să stai în fotoliu, acasă, chiar şi moţăind, săurmăreşti programe după programe, într-un ghiveci din care,până la urmă, nu se alege nimic. Decât că a mai trecut o zi. Şiasta se poate repeta, ritualic, zi de zi. Într-un fel de a tăiafrunze la câini.Emisiunile culturale au devenit rarităţi, iar la televiziunilecomerciale accidente. Pentru că ele sunt “plicticoase”, nufac rating. Educaţia nu intereseză pe afacerişti. Câştigul edeviza. Cum să fie interesaţi de emisiuni culturale patroni fărăcultură? Într-o ţară ca a noastră doar TVR Cultural e puţinpentru a acoperi nevoiele reale de cultură.Şi fiindcă e democraţie, nu, nimeni nu mai are niciuncontrol asupra televiziunilor. Fiecare face ce-i trece prin cap.Din păcate, multe din căpăţânile care fac programe, emisiuniTV sunt goale.-În aceeaşi carte aţi afirmat că “pentru scriitor celmai mare curaj a rămas curajul de a scrie”.De ce îţi trebuie curaj ca să scrii?

- Pentru că îţi trebuie curaj ca să te lupţi cu o lumecare, în cea mai mare parte a ei, este ostilă cititului, lecturii,culturii. Câţi mai avem alocat în bugetul de timp al unei zile,cititul, mersul la teatru, la concert ? Ce trebuie să facăscriitorul ca să-i fie cititorul frate ? Pentru că, scriind, scriipentru cineva. Pentru că simţi că cineva are nevoie, aşteaptăcuvântul tău scris.Că, dincolo de marea literatură a lumii, cititorulaşteaptă să se regăsească cu toate ale lui, cu lumea lui, înoglinda literară a acestor timpuri. Pe lângă Homer,Shakespeare, Esenin, Nichita Stănescu, poate că cititorulaşteaptă de la un scriitor contemporan cu el să-i traducă încuvinte ceea ce se întâmplă cu el, cu lumea în care trăieşte.Pentru că scriitorul e un martor. El depune mărturie pentruviaţa contemporanilor săi, iar un martor trebuie să aibă curajul15să spună adevărul. Nu să fie istoricul clipei, de asta se ocupăalţii, ci de istoria sentimentelor, emoţiilor.Pentru că există o continuă « judecată de apoi ».Ai nevoie de curaj ca să-ţi asumi o condiţieprofesională din care nu se poate trăi, care, deşi trebuie să fiepe primul plan, e activitate în afara programului de lucru, eactivitate de timp liber.-Întorcându-vă în timp, vă puteţi vedea elev în clasaa VII-a aşa cum suntem noi azi? Ce vise aveaţi atunci?Câte s-au împlinit?-Pentru mine, clasa a VII-a a fost o cumpănăexistenţială, o vamă la care am plătit foarte mult. Mi-ampierdut mama. Era în aprilie 1970. Am rămas orfan, la o vârstăla care poate ai cea mai mare nevoie de afecţiunea maternă,tocmai pentru că începi să simţi că nu mai eşti copil, că intri încalculele lumii altfel, ţi se dă un buletin, ai “identitate”. Deatunci,cred că nu am mai fost copil. M-am maturizat pestenoapte.În clasa a VII-a, după acel eveniment, nu aveam niciunvis. Nici măcar lacrimi. Am plâns câteva zile în şir, până mi-asecat izvorul lacrimilor. De-atunci lacrimile mi s-au scurs doarîn mine, nu mi-au mai brăzdat obrazul. N-am mai plâns pânăîn 1995, la moartea tatălui. Dar erau altfel de lacrimi.Tot ce-mi doream atunci era să am putere să merg maideparte, să pot să lupt, să nu mă las îngenunchiat, copleşit, săîndeplinesc visele mamei, care ne dorea, pe mine şi pe fratelemeu, Grigore (Didi) să ajungem oameni cu carte, pentru că eane-a întreţinut pasiunea pentru citit, pentru învăţătură. După cestingeam becul, continuam să citesc sub plapumă, la luminalanternei ! Până acolo ajunsesem cu flacăra cititului. Nuscăpam niciun moment de răgaz ca să mai citesc câteva pagini.Îmi luam cărţi cu mine peste tot. Nu puteam concepe să stau şisă tai frunză la câini. Când mergem undeva, unde era deaşteptat, îmi puneam câte o carte la spate, sub cureaua

16pantalonilor, ori cărţile de format mic, A6, din colecţia « Celemai frumoase poezii », le puneam în buzunarul de la piept alcămaşei. De multe ori, se răcea mâncarea la masă până mădecideam să mă opresc din citit, sau continuam să citesc şi întimp ce mâncam. Da, poate că acesta era visul meu nenumit :să citesc cât mai mult ! Nu ştiu cât s-a împlinit din el, dar miarmai trebui câteva vieţi ca să citesc măcar cât mi-am propus.Asta va fi una din marile mele regrete, că îmi vor rămânemulte cărţi necitite, ori unele pe care nu le-am recitit !-Care era atitudinea şi relaţia dumneavoastră cuprofesorii? Vă plăcea să învăţaţi? Ce materii preferateaveaţi?-Sigur, marea mea pasiune era literatura, chiar dacă namavut întotdeauna profesori pe măsura pasiunii mele. Niciprofesori care să înţeleagă că eu nu puteam să citesc ce doreauei, ci ceea ce doream eu, rămânând adesea de programa şcolarăsau mergând înaintea ei, cu alte lecturi. Nu mi-au plăcutlecturile “obligatorii”, ci lecturile “suplimentare”.De pildă, pe cronicari nu i-am citit cu adevărat decâttârziu, în anii facultăţii, când am descoperit, graţie profesorilormei, în special Ion Vlad, cu care care făceam “Teoria lecturii”,cum să-i citesc. Au fost profesori pe care i-am venerat,profesori care m-au iubit, dar şi profesori care n-au ţinut contde pasiunea mea, cu care am intrat într-un fel de conflict tacit,ale căror ore erau pedeapsă, pentru că ei nu înţelegeau sădistribuie selectiv informaţia, în funcţie de interesul pentru omaterie sau alta, ori, pur şi simplu, nu aveau vocaţie dedascăli, mergeau la serviciu ca să aibă o leafă, nu ştiau să seapropie de elevi, în funcţie de disponibilităţi, capacităţi. Măpasionau şi istoria şi geografia, îmi plăcea engleza, dar îmiplăcea şi chimia, în special cea anorganică, botanica, zoologia,anatomia, biologia, dar şi algebra şi geometria.Chiar eram interesat să-mi formez o cultură generală,să înţeleg lumea în care trăiam, să-i înţeleg originea,17traiectoriile. Am făcut şi eu destule călătorii imaginare, pânăcând am reuşit să le transform în realitate.Nu mi-a plăcut niciodată tocitul, învăţatul mecanic, casă pot fi recompensat cu note maxime. Doream să înţeleg ceeace citesc, să pot reproduce “cu vorbele mele”, ceea ce ajunseseadesea în contradicţie cu exigenţele unor dascăli. Ciudat,fiecare dascăl crede că materia lui e cea mai importantă şitrebuie să ştii tot, de parcă fiecare ar dori să fii ceea ce este el.N-am fost un rebel, dar mi-am dozat singur porţiile din fiecaredisciplină, mi-am luat singur atât cât îmi trebuia, nu cât mi secerea. Şi nu cred c-am greşit. Ceea ce mi-am luat ca “merinde”pe drum mi-a folosit. Şi n-am acceptat ca “bagajul” să măcocoşească!-Spuneţi-ne numele colegului de bancă din clasa a

VII-a sau numele unui prieten apropiat din aceeaşi clasă.Mai ţineţi legătura cu el?-Nici nu ştiu cum am ajuns coleg de bancă cu MirceaPanait, în clasa a VII-a. Oricum, a fost decizia dirigintei, MariaGhingheli, profesoară de muzică. Cu siguranţă că ea a simţit“armonia” dintre noi. Şi Mircea era bun la învăţătură, eramdestul de aproape, nici el nu era bistriţean, venise cu familia dela Dej. Cred că şi acest lucru a contat, făceam, cumva, frontcomun pentru a putea fi integraţi într-un colectiv care seformase în clasa a V-a, în timp ce eu, mă transferasem doar laînceputul clasei a VII-a în acea clasă, alături de alţi doichintelniceni, Mariana Munte Pop şi Liviu Sebeştian.Din păcate, drumurile noastre s-au despărţit. MirceaPanait a ajuns la Liceul « Andrei Mureşanu », iar eu la Liceul« Liviu Rebreanu » din Bistriţa. Ne-am mai înâlnit, din când încând, dar de aproape trei decenii nu mai ştim nimic unul dealtul. Cum, de altfel mai ştiu foarte puţin despre colegii dinGenerală. Mulţi au urmat facultăţi, iar repartiţiile ne-auîmprăştiat prin toată ţara şi prin toate profesiunile. Sunt însă18singurul filolog. Dintre toţi colegii de clasă din Generală şi dinLiceu.-Ne puteţi povesti o “trăznaie” pe care aţi făcut-o încopilărie? Care erau jocurile preferate?-Am fost şi eu copil şi nu mi-am refuzat nicio trăznaie,până la moartea mamei. Atunci m-am cuminţit. Am devenitmai “serios”, mai retras, m-am mai potolit. Am intrat în zodialui “râsu’plânsu’”.În fiecare din noi există însă un Nică al PetreiCiubotariul. Am şi eu “Amintirile (mele) din copilărie”. Amfăcut şi eu multe din cele făcute de Nică, dar şi destule în plus.O “trăznaie” în genul lui Nică a fost aprinderea unei clăi defân, în care ne-am pus, cu fratele meu, cartofi la prăjit. Şi neam“prăjit”, am simţit şi noi binefacerile “calului Bălan”. Mammai jucat de multe ori cu focul, şi la propriu şi la figurat.- Când aţi ştiut sigur că veţi fii scriitor? Cine a fostcel care pentru prima dată v-a spus că aveţi talent literar?- Am început, în anii de grădiniţă, prin a dori să mă factată. Mă jucat cu fetiţa vecinilor, de-a “mama şi de-a tata”. Mamjucat apoi “de-a învăţătorul”, “de-a doctorul”... şi amsfârşit prin a mă juca “de-a scriitorul”. Şi, uite-aşa, din joacă înjoacă, chiar am ajuns scriitor.Talent literar, dar mai ales artistic, mi-a detectat chiarînvăţătoarea din clasa I, Maria Rusu, care mă punea să recitpoezii, să interpretez “momente” din Caragiale, poezii deCoşbuc; am fost şi prinţul Calaf din “Prinţesa Turandot”, deCarlo Gozzi... M-am visat şi Giani Morandi, după ce am văzutfilmul “În genunchi mă-ntorc la tine”...O altă Marie, Maria Drăgan, profesoara de română dela Şcoala Generală nr. 1 din Bistriţa, mi-a cerut să scriu cinci

poezii pentru nu mai ştiu ce concurs literar pentru elevi.Simţise ea că am... talent pentru scris. Am luat-o în serios şiuite unde am ajuns!?19Dar “ambiţia” de a scrie o am de la fratele meu, care ascris şi el poezii. Eu am început să scriu, pentru că vroiam să-idemonstrez că, deşi eram cu doi ani mai mic decât el, şi euputeam să scriu poezii ca el. Cred însă că el avea mai multtalent decât mine. Dar m-a lăsat pe mine să vindec sufletele şiel şi-a asumat să vindece trupurile!-Vă mai amintiţi prima poezie pe care aţi scris-o?Unde aţi debutat?-Cred că era în primăvara în care eram în clasa a VI-aşi versurile pe care le-aş putea pune la începutul începuturilor,deşi am mai “liricizat” destul în compunerile mele literare, arfi “Tu, ghiocelul mult iubit,/ Privit şi sărutat a mia oară,/ Tudintr-a noastră dragoste ai înflorit,/ La începutul cald, deprimăvară”. Ele mi-au rămas în memorie, nu cred că le am peundeva scrise. Oare chiar eu le-am scris?Cât despre debutul literar, după ce am publicat maimulte articolaşe în presa judeţeană, în “Ecoul”, primele poemele-am publicat în revista Liceului “Liviu Rebreanu” dinBistriţa, “Zări senine”, la solicitarea colegei mele de clasă,deja poetă “consacrată”, Domniţa Petri, poeme care au apărut,cam în aceeaşi perioadă, şi în “Îndrumătorul cultural”, dinBucureşti, graţie unui poet, fiu de mare matematician, TraianLalescu, pe care-l întâlnisem în “luna cărţii la sate”, înfebruarie 1975, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa,unde, la invitaţia scriitorilor prezenţi, câţiva tineri din sală neamcitit “producţiile” literare.-Care este perioada din viaţa de elev care acontribuit cel mai mult la formarea dumneavoastră?(învăţământ primar, gimnazial sau liceal).-Fiecare perioadă şi-a avut rolul şi rostul ei. A fost untraseu în trepte, în fiecare etapă am acumulat câte ceva.Fireşte, în liceu atmosfera literară era mai prielnică afirmării,manifestării, aveam şi cenaclu literar, eram câţiva împătimiţi aiscrisului : Domniţa Petri, Cleopatra Lorinţiu, Nicolae Borşa...20mai erau câţiva care au cochetat cu scrisul, dar numai aucochetat, erau dintre cei « buni la Română », dar care se parecă nu aveau chemare pentru scris.Din « echipa » de atunci, am mai rămas « activi » doareu şi Cleopatra Lorinţiu. Domniţa Petri a absolvit Automatica,a mai publicat un volum sau două de versuri, a plecat în SUA,în California, la San Francisco mi se pare, dar cred că aînghiţit-o ţara de adopţie care, probabil, i-a dat prosperitate,dar i-a cam tăiat din porţia de poezii. Mă doare sufletul însăpentru ea, pentru că era şi talentată şi deşteaptă şi frumoasă....-Aţi afirmat: “n-am avut niciodată maeştri, ci

numai modele morale.” O parte din cei pe care îienumeraţi ca modele morale v-au fost la un moment datprofesori. Am două întrebări: ce deosebire există întremaeştri şi modele morale? Credeţi că nu e demodat să nealegem modelele morale din rândul profesorilor?- Ca să ai un maestru trebuie să fi acceptat ca ucenic, săte înhami la o relaţie în care trebuie să ştii să primeşti ceea ceţi se dă, să te înscrii pe un traiect dirijat. Ori eu mi-am asumatdin start o condiţie nonconformistă, în care mi-am decis singurce e mai potrivit pentru mine, alegându-mi însă modele, dupăpofta inimii mele. Modele morale, modele literare, la care amucenicit din proprie voinţă, luând ce credeam eu că mi sepotriveşte – am ucenicit la Eminescu, la Blaga, la Bacovia, laNichita Stănescu, la Ioan Alexandru.... Am avut modele pe ceicare m-au integrat în spaţiul Echinoxului: Ion Pop, MarianPapahagi, Ion Vartic, dar şi pe câţiva dintre profesoriiFilologiei clujene: Ioana Em. Petrescu, Ion Vlad, LiviuPetrescu. Ca apoi să mă agăţ cu încredere de Romulus Guga,Mihai Sin şi, nu în ultimul rând, de N. Steinhardt, care mi-amarcat decisiv destinul. De la unii am învăţat cum să fiu, de laalţii cum să scriu.L-am avut mereu aproape, prin lecţiile pe care mi le-a“predat”, chiar dacă nu era profesor, pe Virgil Raţiu, scriitor21bistriţean, care m-a ajutat să nu rătăcesc atunci când era foarteuşor de rătăcit în literatură, când ademenirile ideologice erauprecum capcanele de prins animale sălbatice în pădure,făcându-te captiv, ca să te poţi apoi vinde şi răscumpăra,vânzându-ţi conştiinţa.Cărţile pot fi cele mai importante modele demne deurmat. Dacă există şi cărţi vii, profesori, chiar dacă nu suntscriitori, dar pot face legătura cu cărţile, ei pot fi bune modele,inclusiv morale.De fapt, cred că cine trece de şcoală fără să aibă şansasă se “lipească” de cineva, nu-i va fi prea uşor mai departe,dacă simte nevoia să se sprijine pe cineva, să aibă modele, săse confrunte/verifice cu cineva. Şcoala, incluzând studiileuniversitare, cred că reprezintă ultimul tren pentru o astfel deraportare. Ştiţi cum e, în unele situaţii se introduc curse speciale– ele mai pot fi utile, se mai poate urca şi călători în ele.-Câtă sensibilitate îţi trebuie ca să auzi cum ninge?(Un vers al dumneavoastră conţine această imagine: “săauzi cum ninge...” ).- Nu ştiu de câtă sensibilitate e nevoie, dar trebuie să-ţidoreşti ”să auzi cum ninge” şi atunci s-ar putea să auzi cumninge şi să simţi căldura fulgului care se topeşte în palmă, peobrazi, pe buze, atunci când vrei să cunoşti gustul fulgilor.Simţul, mirosul, auzul, văzul sunt un arsenal al raportării lalumea pe care vrem s-o înstăpânim.Ploaia e mai uşor de auzit. Nici măcar nu-ţi trebuie

sensibilitate pentru asta. Dar câtă poezie aduce “zgomotul”stropilor de ploaie!-Cât timp din viaţă trăieşte poetul “singurând”?- Toată viaţa poetul trăieşte ”singurând” pentru sine,pentru alţii.- Ştim că aţi împlinit vârsta de 50 de ani. Timpul ”acrescut” în urma dumneavoastră şi copilăria a rămas22undeva, departe. Este într-adevăr copilăria cea mai fericităvârstă?-Nu, e doar o metaforă o astfel de credinţă. Fiecarevârstă are ”fericirile” ei. Fericirea din copilărie diferă de altefericiri, are notele ei distincte, irepetabile, dar nu văd de cefericirile fiecărei vârste nu s-ar putea legitima prin unicităţi şiirepetabilităţi.Sigur, e o anume fericire, care nici măcar nu semanifestă, e în subconştientul nostru, aceea în care timpulcreşte nu în urma, ci în faţa noastră, când nu simţim timpul,povara lui, când timpul nu e o ”noţiune inventată” ca cu a eiputere să ne ţină în jug, cum ar zice poetul.N-aş mai vrea să fiu copil, dacă drumul care mi s-araşterne nu ar fi acelaşi cu cel pe care l-am parcurs până acum.Cu bune, cu rele, mi-am luat porţia mea de timp şi-imulţumesc lui Dumnezeu pentru ce şi cât mi-a dat. Nu vreau oaltă viaţă în schimb. Mă mulţumesc cu aceasta!-“Poezia e inspiraţie dar şi îndelungă trudă” (N.Băciuţ – Convorbiri cu N. Steinhardt). Pentrudumneavoastră scrisul e trudă, bucurie sau în egalămăsură şi una şi alta?-Înainte de toate e bucurie. O bucurie atât de mare încâtte face să nu mai simţi truda pe care o presupune scrisul.Transpiraţie, nu glumă! Aşa cum credea şi Goethe: 1 la sutăinspiraţie, 99 la sută transpiraţie.Cărţile nu se scriu singure şi nici nu te poţi opri dinscris pentru că tocmai ai terminat o carte pe care o consideribună.Fiecare zi e altă zi pentru scris. Eu mă simt fericit înzilele în care scriu şi mă simt vinovat faţă de mine atunci cândmă risipesc în tot felul de îndeletniciri şi nu mai ajung la masade scris. Oricât aş recupera, clipa trecută e pierdută, fiindcăfiecare clipă îşi are lumina ei, nicio alta nu-i e egală.23Dar pentru cărţi mai ai nevoie şi de un respiro în caresă trăieşti.-Cum vi s-ar părea viaţa dacă vi s-ar înterzice săscrieţi?- Acum aş putea spune chiar că viaţa mea nu ar maiavea rost dacă nu aş mai putea scrie. Un scriitor spunea“Doamne, înainte de a-mi lua dragostea, ia-mi viaţa” –translând, aş spune “Doamne, înainte de a-mi lua harul de a

scrie, ia-mi viaţa”. Unor oameni li s-a luat la un moment datdreptul de a scrie. Mă gândesc la închisorile comuniste în careau fost aruncaţi zeci de scriitori români în epoca stalinistă.Mulţi au continuat să scrie în gând, să le ceară şi altora sămemoreze ce au scris – mă gândesc aici la Nichifor Crainic,care îi dicta unui coleg de celulă, părintele Filaret Gămălău,poezii pe care le scria pe unde putea, inclusiv pe tălpi deîncălţăminte.Dacă m-ar împiedica aici, pe pământ, cineva să scriu,aş scrie cu cuvinte pe cer!-Sunteţi autorul unui volum de poezii numit“Nostalgii interzise”. Cine ne poate interzice nostalgiile?-Acel volum era unul care cuprindea şi texte interzise,scoase de cenzură din volumele publicate anterior, darconţinea şi texte în metrică clasică. Formulă dezavuată demulţi autori şi de destui critici, care considerau depăşită,expirată formula clasică. Ori eu aveam plăcerea de a căutaarmonii ale fiinţei mele în structuri clasice. Acel volumcuprindea “nostalgii interzise”, poeme care duc cu elenostalgia iambilor săltăreţi...Nu dau credit celor care îngrădesc libertatea de a fi tuînsuţi, ca scriitor, care obligă la mode şi modele.Dacă te respecţi, nimeni nu-ţi poate interzice să scriicum vrei. Problema e să scrii bine!24-Se întâmplă să rescrieţi un text de foarte multe oripână când sunteţi mulţumit de el? Care dintre cărţilescrise vă este mai dragă şi de ce?- Mai rescriu texte. Nu foarte multe şi nu foarte mult.Mai degrabă modelez texte, « corectez » texte scrise la primamână şi dintr-o suflare. Pentru că eu cred în inspiraţie, cred înclipele acelea în care până şi porii se deschid mai larg sprelume, spre a o încăpea toată în mine şi a o restitui mai bună,mai frumoasă. Eu cred în scrisul care schimbă lumea. Chiardacă doar un sigur om spune că l-a schimbat scrisul tău, te poţiconsidera un scriitor împlinit.Toate cărţile mele îmi sunt dragi. Altfel nu lepublicam. Chiar dacă unele sunt mai inspirate, altele mai puţininspirate. Dar în toate am pus dragul meu de a fi, în toate ampus suflet. Sunt cărţi pe care aş putea să spun că mă reprezintăîntr-un mod mai convingător. Dar toate sunt ale mele şi nu mile reneg. Ele ne arată aşa cum suntem, când în urcare, când încoborâre. Nimeni nu poate scrie doar capodopere. Am învăţatsă ne mulţumim şi cu mai puţin.-Care este scriitorul român pe care îl apreciaţi celmai mult?- Nu există un scriitor pe care să-l apreciez “cel maimult”. Există mai mulţi scriitori faţă de care mă simt legat, nuprin biografia, ci prin opera lor, care mi-a stat la căpătâi. Uniisunt scriitori importanţi, alţii sunt mari caractere. Cu unii cred

că am afinităţi. Există doi scriitori la care mă raportez:Bacovia şi Nichita Stănescu. Dacă vreţi, ei s-ar număra printrecei pe care îi apreciez cel mai mult!Scara proprie de valori nu coincide cu “scările” multorcritici şi istorici literari, care par mai degrabă dispuşi săderuteze decât să ierarhizeze. A se vedea ultimele două istoriiliterare, cea a lui Nicolae Manolescu şi cea a lui Alex.Ştefănescu, care au criterii care scapă printre degetele eticiinormele esteticii. Care pun în aceeaşi retortă politica cea de25toate zilele cu cea literară, ideologia lui Vanghelie cu ideologialui Băsescu, dacă nu cumva am amestecat şi eu, fără criteriilimpezi, ideologiile. Boală mai veche la români, dar care-i lasăpe cititorii de bună credinţă în convalescenţă prelungită şi fărătratament adecvat.Norocul meu e că nu i-am întrebat pe astfel de critici şiistorici literari care sunt valorile la care eu să mă raportez. Mile-am ales singur şi chiar am sentimentul confortului.-Nu credeţi că un scriitor care trăieşte în Bucurestiare o şansă în plus de a se face cunoscut? V-a bătutvreodată gândul să vă stabiliţi în Capitală?-Sigur, trăind în Capitală ai alte şanse de vizibilitate.Poţi fi mai repede şi mai uşor cunoscut. Dar a te face cunoscutnu este în raport de cauzalitate cu valoarea.Adrian Copilul minune e foarte cunoscut. Ca şi OanaZăvoranu... Dar lista e îngrozitor de lungă.Pe astfel de liste se află puţini scriitori, iar aceştia, dacăsunt cunoscuţi, nu sunt cunoscuţi pentru opera lor literară, cipentru gălăgia lor “talk show”-itoare. Mulţi îi cunosc peMircea Dinescu, Stelian Tănase, Ion Cristoiu, Alex Ştefănescuşi alţi deţinători de minute “pe sticlă” în calitate de moderatoride emisiuni. Prea puţini sunt cei care ştiu ceva şi despre operaunor personaje ale vieţii literare care apar des la televizor. Şinu ştiu dacă neapărat poziţia avută ca “formatori de opinie”avantajează opera literară a acestora. Poate că unii, dincuriozitate, ar putea să spună: “Ia să văd eu cum scrie ăsta dese dă mare toată seara la televizor!” Dar ar putea să spună şi“N-aş citi ce scrie omul ăsta care toată seara bate apa-n piuă latelevizor şi se dă priceput la toate!”Soarta scriitorului contemporan este însă destul deingrată, atât în provincie, cât şi în Capitală.Prea puţini sunt cei care se afirmă prin mijloaceliterare, mai mulţi sunt cei care recurg la tot felul de cârje încare să se sprijine ca să ajungă în lume.26Ba chiar sunt împinşi spre compromisuri, în căutareaunor soluţii existenţiale, pentru că nu se poate trăi din scris înRomânia. Din păcate, se poate irosi mult prea mult timp pentrucâştigarea pâinii de toate zilele, ca să mai rămână timp şi starepotrivită pentru scris.

Te poţi însă la fel de bine rata şi în Capitală şi înprovincie.Nu m-a tentat Bucureştiul niciodată. Am avut oferte,unele de-a dreptul tentante, care puteau să-mi asigure bani şiputere, dar am preferat provincia. N-aş fi putut câştiga înCapitală, cât aş fi pierdut. În general, nu-mi plac aglomeraţiilede niciun fel. Nu mi-ar plăcea să mă frec toată ziua demărimile literare ale...zilei. Parcă, păstrând puţină aură demister, de distanţă, preţuirea nu-şi pierde din strălucire. Dacăte tragi toată ziua de brăcinar cu mari scriitori la o cafea, dacăvezi micile meschinării cotidiene ale unor scriitori, dacă ştiiprea multe din viaţa de zi cu zi a unor scriitori, nu ştiu dacă arede câştigat interesul pentru opera acestora. Deşi parcă scriitoriis-au înstrăinat unii faţă de alţii, au devenit mai singuri, maiegoişti, poate s-au cam înstrăinat şi de cititori.Pentru mine, capitală literară este Târgu-Mureşul. Lamales şi m-a ales. Şi nu l-aş da pe nicio altă Capitală dinlume, chiar dacă viaţa literară nu e deloc roz-bombon, ca să nuzic că e de-a dreptul derutantă, dezarmantă, cu singurătăţi,vanităţi, orgolii, ambiţii, mitocănii, după modelul “central”. Eo parte care se aseamănă cu întregul. Nu e nevoie să mergi înCapitală ca să ai parte de toate acestea. E mai ieftin şi maiaccesibil în provincie.Sigur, în provincie se poate face şi mult zgomot pentrunimic. Unor opere literare minore să li se cânte pe partituricritice majore. Prieteniile literare, cumetriile critice sunt la felde dăunătoare, precum sunt şi de benefice, peste tot.27Rămâne ceva însă dincolo de geografiile literare:talentul. Îl poţi risipi oriunde. Valoarea, până la urmă, tot seafirmă, chiar dacă n-are parte de notorietate pe măsură.Dar nici Capitala şi nici provincia nu te pot facetalentat dacă nu eşti, niciuna nu-ţi asigură posteritate, dacăprezentul/trecutul e străveziu.Creangă era un mare pişicher. Nu de la el am preluat cadogmă o vorbă din bătrâni – “Decât codaş în oraş, mai bine însatul tău fruntaş!”-Are scriitorul timp liber? Cum şi-l foloseşte?-Fiecare scriitor îşi gestionează timpul cum doreşte,cum crede de cuviinţă. Nu poţi să stai tot timpul scriind, maitrebuie să şi trăieşti. Fiecare are o viaţă a lui, personală,dependentă de... vecinătăţi. Ai de făcut faţă unor nevoi,obligaţii cotidiene, care înseamnă... experienţă, dar care potaduce şi uzură multă, irosire de timp.Dar e scrisul o meserie de timp liber? E doar un hobbysau chiar e o meserie, chiar dacă nenormată, neplătită, fărăstăpân!?Scriitorul are dreptul la muncă, fără să i-o cearănimeni. El e şi producător şi patron. El nu poate face grevă,chiar dacă face parte din vreun sindicat. El nu poate să aibă

niciun fel de revendicări salariale. Pentru că el nu are leafă,nu-l plăteşte nimeni. Ba ajunge să plătească pentru faptul căscrie. Dacă vrea să fie publicat. Pentru că cei mai mulţi plătescpentru ca scrisul lor să ajungă la cititor. E paradoxal. El,făuritorul de opere, trebuie toată viaţa să dea. Să dea de la eltimp, bani, energie, ca să primească în schimb ce? Glorie,nemurire? Sau să-şi vindece măcar bietul suflet de bolilevremurilor...Când un scriitor are timp liber, acesta devine timp descris. Şi-atunci, scriitorul nu mai are timp liber. Când serespectă, un scriitor, dacă are nişte clipe de răgaz, în care nupoate scrie, atunci ceea ce face nu trebuie decât să fie hrană28pentru scrisul său. Această hrană este, pentru cei mai mulţi,cititul, călătoriile.Un aparent timp liber nu poate fi văzut înafarascrisului, care e o stare atât de complexă, care nu se poatereduce strict la timpul fizic petrecut la masa de scris. Ştiţi oanecdotă cu un ţăran care stă pe o bancă şi, fiind întrebat dacă“cujetă la ceva”, el răspunde sec: “Numa’ stau”. Un scriitoradevărat nu poate doar să stea, niciodată.Eu nu am timp liber! Niciodată!- Domnule Nicolae Băciuţ, aţi publicat nu demult“O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”.Ce înseamnă pentru dumneavoastră interviul? Cărui poetcare a trăit înaintea dumneavoastră i-aţi lua un interviu?-Eu n-am luat interviuri decât unor poeţi care... au trăitodată cu mine. Celor care au trăit înaintea mea n-am putut săle iau interviuri, deşi, vai, ce aş mai fi stat la taifas cu Bacovia,pe o bancă din Bacău, sub o salcie pletoasă, în parcul oraşului.Mai în glumă, mai în serios, putem lua interviuri şiunora care au trăit înaintea noastră. Interviuri imaginare,fireşte, în care noi să punem întrebări şi noi să dăm răspunsuri.Dacă vrem să facem exerciţii publicistice, ne putem juca de-ainterviul: putem pregăti nişte întrebări şi apoi să căutămrăspunsuri în opera celui intervievat. Poate fi chiar credibil unastfel de interviu, “spontan”, “natural”. Cu puţină fantezie şiun scenariu bine articulat, poate fi realizat un astfel de dialogcu orice scriitor.Pentru mine, interviul este însă altceva. E nevoie decunoaştere, e nevoie de a deschide uşi, ferestre, porţi, spreteritorii care nu pot fi cunoscute doar din cărţi.Când fac un interviu, în primul rând vreau să mălămuresc pe mine în anumite probleme legate de un scriitor, deopera, de biografia lui, de poziţia lui faţă de realitateaimediată, politică, culturală etc. Dar îmi imaginez nu doar căeu sunt, la rândul meu, scriitor, interesat de ceva anume, ci eu29sunt un cititor obişnuit, care are curiozităţile lui, nu neapăratpentru a clarifica o operă, fiindcă dacă aceasta n-a fost

clarificată exclusiv prin scriitura ei, niciun appendice nu opoate completa, explica...Nu trăim însă prea uşor în registrul monologului.Avem nevoie de dialog. Nu e totuna cu cine dialoghezi,indiferent de temă. Dar a dialoga nu e sinonim cu a intervieva.Doar a pune întrebări nu înseamnă a face un interviu.A lămuri însă cele două concepte, interviu, dialog, nu eo treabă de... interviu, nici în formula particulară aîntrebărilor... scrise.-Este poezia ceva sfânt pentru dumneavoastră?- A scrie pentru mine înseamnă har, dar, rugăciune,jertfă, închinare, spovedanie, mântuire.. Există multă sfinţenieîn poezie, chiar dacă, spune Cioran, în “Lacrimi şi sfinţi”,“Sfinţenia în sine nu e interesantă, ci numai vieţile sfinţilor;procesul prin care un om renunţă la sine şi apucă pe căilesfinţeniei...” O sfinţenie care te face să poţi vedea cu inima,urmându-l tot pe Cioran: “De aceea o înţeleg prea bine peCaterina Emmerich, când ne spune că ea vede prin inimă!Acesta e văzul sfinţilor”. Poezia îţi dă în licăr de sfinţenie, oclipă din viaţa sfinţilor.-Domnule Nicolae Băciuţ, vă mai este dor deNichita Stănescu? De ce?- Da, mi-e dor de Nichita Stănescu, pentru că suntemfoarte săraci fără Nichita Stănescu, cel viu, cel care avea aurăşi-şi purta poezia ca pe un sceptru.El era o instituţie, al reprezenta autoritatea poetului şipoeziei, măreţia poetului.De la el încă n-a mai apărut un mare poet, nu să-i fieegal, dar măcar să fie ambasadorul lui Eminescu. Să impunărespect şi preţuire, să salveze un statut, condiţia de poet, care aavut parte de marginalizări, umilinţe, dispreţ, desconsiderare.Prin demisii morale, prin compromisuri, prin trădări – şi cei30care ar mai fi putut purta aură s-au complăcut să stea doar înlumina reflectoarelor, fără să fie ei înşişi lumină.Sunt mulţi poeţi buni, dar lipsesc cei de statura luiNichita Stănescu. Cum să nu-ţi fie dor de el?-Aţi afirmat în 1988, făcând o translaţie, că “SecolulXXI va fi un secol al Poeziei sau nu va fi deloc”. Maicredeţi acum – când secolul XXI a început – în acest lucru?- Secolul XXI încă nu şi-a găsit nici ritmul, niciidentitatea. Pluteşte în derivă. Sigur, afirmaţia mea era ometaforă, era un mesaj, măcar pentru ceea ce înseamnă limbaromână pe lumea asta. Pe noi, doar poezia ne poate salva.Adică sfinţenia, cum vă spuneam mai înainte. Nu vedeţi că-iplin de Iude, că cei care ar trebui să ne decidă soarta suntcampioni ai fariseismului, au făcut sport din minciună, hoţie...Secolul XXI trebuie să se întoarcă la valorile umaniste,trebuie să se întoarcă cu faţa spre dicţionarul de sentimente şisă nu rămână cu ochii pironiţi pe radarul conturilor din bancă.

Secolul XXI a început prin hăituiri, conflicte, tensiuni,la scară mică precum şi la scară mare. Şansa lui e să devină unsecol cultural, unul care să scoată îngerul din om, nu maimuţa.-În finalul volumului “Muntele Athos din MunteleAthos” aţi afirmat că mai aveţi a-i adresa multe întrebăriMuntelui Athos şi că el mai are multe să vă spună, lăsândastfel să se înţeleagă că vă veţi mai întoarce. Aţi reuşit sărevedeţi muntele Athos? Cărei dimensiuni – spirituale saustrict geografice a muntelui – i-aţi adresa întrebări?- Nu, n-am mai fost la Muntele Athos, dar a fost el tottimpul cu mine! Dorinţa de a revedea Muntele Athos e foartemare, ca şi teama de a nu rata înălţimea întâlnirii prime cu el.A fost atâta forţa duhovnicească pe care am simţit-o petraseele lui, încât n-aş vrea să cobor sub această candelă.Dacă voi mai avea încă o dată şansa întâlnirii cuMuntele Athos, voi fi un alt pelerin. Unul care ştie ce are de31făcut, cum trebuie pregătită o astfel de întâlnire. Deşi a fostatâta frumuseţe în inocenţa şi firescul primei întâlniri.Aş şti, a doua oară, ce întrebări să-i pun, ce să-imărturisesc. Fiindcă răspunsurile ar veni din rugăciune şispovedanie, nu din interogaţie.Mai e ceva – la Muntele Athos există şansa săîntâlneşti sfinţi în carne şi oase. Vă imaginaţi, să poţi să stai devorbă cu sfinţii?-Care este locul din România care mai are ceva a văspune şi căruia i-aţi adresa întrebări?- Locul naşterii mele. Mi-a rămas dator, i-am rămasdator. Nu ştiu dacă am mai spus asta, dar în SUA, bântuit despaime de moarte, uimit şi nedumerit de lumea americană, miamscris primul meu testament, pe care l-am ascuns încăptuşeala geamantanului. Dorinţa mea era, dacă mi s-ar fiîntâmplat ceva, să fiu îngropat acasă, lângă mormântul mamei,al tatei, al fraţilor mei care au murit la puţină vreme dupănaştere, ca să mă nasc eu şi fratele meu.M-aş mai duce o dată pe toate traseele copilăriei, “Pelazuri”, în “Bunguri”, “Subcoastă”, “Între ape”, i-aş mai trăiîncă o dată sărbătorile unui an, cele din copilărie, aş mai facecărări prin zăpada mai mare decât mine, aş mai pescui încă odată de-a lungul malurilor, de “la coturi” până “la pod”, aş maigăbui la rădăcini peşti, aş mai pescui noaptea, la lumina“focărului”, aş mai fura pebeni şi lubeniţă din grădina de“după vale”, căpşuni din grădina lui Pletosu, pere de la Gusti,aş urca pe cărările din lanurile de “mălaie” până la vie, să simtaroma strugurilor în pârgă, aş patina pe luciul îngheţat alŞieului, aş sănia “sub coastă” şi mi-aş încerca schiurile făcutede mine, pe dâmb, la “Maior”. Aş mai aprinde o claie de fân,ca să-mi pun nişte cartofi la copt, m-aş cuibări în clăile de fân,aş mai dormi în şură, pe fânul plin de miresmele câmpului. Num-aş mai opri din întrebări. Pentru că nici eu nu ştiu câte “de

ce”-uri mi-au rămas fără răspuns?!32-Care erau lecturile preferate ale copilului NicolaeBăciuţ?- “Baronul Münchausen”, “O mie şi una de nopţi”,“Legendele lumii”, de Alexandru Mitru, ca apoi să sar laCoşbuc, Bacovia, Labiş, Aldoux Huxley, Giovani Papini,Dostoievki, Tolstoi... Dar citeam tot ce-mi pica în mână, eramun devorator de cărţi. Citeam, fără discernământ, cărţile de labiblioteca şcolii, cele pe care ni le dădea un profesor dinvecini, Grigore Măgheruşan, care preda istorie, şi graţie căruial-am descoperit pe Spartacus. Istoria m-a fascinat întotdeauna.-Care din numeroasele activităţi pe care ledesfăşuraţi vă este mai aproape de suflet? Fără care din elesimţiţi că viaţa ar fi mai puţin frumoasă? (poet, profesor,publicist, conducător al destinelor Culturii mureşene ).- Toate-mi sunt aproape de suflet, toate-mi sunt dragi,pe toate le fac cu plăcere, chiar şi atunci când trebuie să-mimuşc buzele de neputinţă...Aş putea să mai slăbesc turaţia într-o parte sau alta, darn-aş putea renunţa la scris. La dialogul cu cititorii, pe toatecăile şi prin toate mijloacele.Dac-am ajuns să fondez o revistă, “Vatra veche”,nemulţumit de ceea ce se întâmplă în publicistica culturalămureşeană, tipărind-o pe banii mei!?Şi încă mai am deschidere la nou. Nu cred că amepuizat toate formele de manifestare.Nu degeaba am fondat, la Bistriţa, cu un grup deprieteni scriitori, Clubul Internaţional de Cultură “Boema”!-Vreţi să adresaţi un gând sau un îndemnadolescenţilor de azi?- Un gând? Ce să alegi din câte ar fi de transmisadolescenţei? Cred că ceea ce ar trebui, înainte de toate să facăadolescenţii, e să nu se risipească, să dea adolescenţei ce e aladolescenţei, să nu încerce să rămână cantonaţi în copilărie,dar nici să sară prea repede în maturitate.33Adolescenţa are nişte taine şi chei de care depinde oviaţă întreagă. E cea mai frumoasă vamă a unui destin! Când ţise pare că toată lumea e a ta!1 noiembrie 2009MATEŞ ANDREI, SOARE RUXANDRA, STUPAR OCTAVIA,CSEGEDY KRISZTINA, CHIBELEAN DIANA, LUPŞAMĂDĂLINA, BÂNDILĂ IOANA, CIOBAN OANA,CIOLOBOC ADELINA, SZASZ FLORINA, SABĂU DANA,COSTEA LAURA, POP PAUL-MIRCEA, COSTEAMĂDĂLIN, DOGAR CĂTĂLIN, PROF. ROZALIA TRUŢA34

MELANIA CUC“Talentul este talantul pe care Dumnezeu ţi l-a

dat ca să-l înmulţeşti într-o viaţă”-Aţi debutat cupublicistică şi aţi pus în slujbaacesteia o mare parte din energiaşi talentul dv., timp de aproape ojumătate de veac, de la debutuldin 1962. Ce v-a atras sprepublicistică, a fost ea otrambulină pentru descoperirealiteraturii?- Am debutat publicistic la16 ani, deşi primele poezii le-amtrimis redacţiei revistei pentrucopii, Luminiţa. Pe atunci, aveam 7sau 8 ani. Aşadar, a fost invers. Maiîntâi literatura, apoi jurnalismul...în cazul că acele mostre de talentnativ se puteau numi poezii.Nimic nu este întâmplător pe lume - în copilărie, amavut privilegiul să locuiesc în casa bunicilor dinspre mamă.Acolo, cei care aveau grijă de educaţia mea erau şi unchiul şicu mătuşa, Mihai şi Margareta Arsene, doi dascăli de modăveche, care îşi luau misia de educatori foarte în serios. Înserile lungi de iarnă, ei citeau ziarele, revistele la care erauabonaţi. Apoi redactau ştiri din sătucul nostru pierdut printrecolinele transilvane şi le trimiteau la diferire redacţii din Clujsau din Bucureşti. Mătuşa era profesoara de limba rusă şicorespondent voluntar la Krestianca, o revistă pentru femei,cu redacţia la Moscova. Eu eram cea care aşteptam poştaşul,deschideam plicurile cu antentul, cu ştampila aceea care măfascina teribil. Trăiam ca într-un miraj, fabulam, continuam35firul poveştii unor scriitori-ziarişti, despre care aflam căexistau în oraşele pe care le localizam numai pe hartă. Dincealaltă parte a mesei, la care-mi făceam lecţiile, buniculSimion îmi hrănea imaginaţia cu poveşti din primul Mondial.Nu-mi spusese nimeni clar, dar intuiam că eu nu voi rămâneţărancă, că voi pleca într-o bună zi la oraş să mă fac, nudoamnă, ci scriitoare.Citeam tot ce îmi pica în mână, de la broşurile deeducaţie sanitară, pe care le aducea felcerul, ce lua masa lanoi, la Esenin şi Tolstoi, ce să nu mai spun : Ostrovschi etc.Mătuşa mă hrănea cu pâine unsă cu margarină şi marmeladăde 6 lei kg, dar mai ales, cu literatură adevărată, rusească.În 1962, eram elevă la Şcoala Tehnică Horticolă, deunde am trimis un articol la Făclia. A apărut în săptămânaurmătoare, la pagina pentru Tineret. Am fost chemată lacancelarie şi muştruluită. Nu pentru conţinut, ci pentru că nuluasem “avizul” directorului.

Eram o rebelă în ceea ce privea scrisul, aveaminiţiativă. În rest, eram destul de timidă. Nu-mi amintesc sămă fi susţinut, să mă încurajze, careva din familie. Mai mult,râdeau de visele mele şi ceea ce mă făcea să sufăr, dar să scriumai departe era patima, căruia nu-i găsisem încă numele,corespondentul. Nici colegii nu erau mai înţelegători cu oadolescentă care scria versuri în loc să tocească la Biologie.Intuiam că nu sunt ca celelalte 33 de fetiţe din clasa noastră.Nu mă preocupa defel lumea lor, viitorul palpabil şi o meseriecare ar fi putut să-mi aducă avere.-Aţi făcut presă scrisă, radio, televiziune – caredintre acestea a fost mai “prietenoasă” cu aspiraţiileliterare ale Melaniei Cuc?-Dacă privesc în urmă, cred ca marea mea dragoste afost Radioul. După ce rămăsesem săptămâni, luni şi anisingură cu mine în faţa unei coli de hârtie, scriind poezie,Radioul mi-a deschis apetitul pentru a relaţiona cu un public36pe care îl simteam foarte aproape de mine. Prin emisiunile dela Radio România, am devenit mai sigură pe exprimare, pecontextul în care-mi scriam ideile. Am cunoscut acolointelectuali rasaţi, radiofonişti de valoare, dintre care i-aşaminti pe Titus Vâjeu, Iuliu Ţundrea, Elena Calciu Petrescu.Dar, datorez presei scrise stilul meu personal, pe care, uniicritici de artă l-au numit reportaj literar, un fel de struţo–cămilă, cu care reuşeam să scap de lozincile de la acel timp,să mă strecor printre furcile caudine ale cenzorilor şi să publicfrecvent în reviste literare cu notorietate naţională, cum ar fiLuceafărul.Era un joc cu ei, dar şi cu mine însămi, un puzzle dinmetafore şi ... cred că aşa am ajuns să fiu stăpână pe mine, sănu-mi fie frică de Cuvinte.-Cum a fost intrarea în literatură? Ce speraţi de laea? Care e diferenţa dintre visurile tinereţii şi realizărileliterare? Împlinirile şi neîmplinirile ei!?-Este pentru prima dată când fac această destăinuire.Am păstrat-o ani lungi în tainiţa sufletului... De ce? Acum măamuză, am atâtea de dat, încât nu m-aş supăra prea tare dacăcineva şi-ar însuşi din textele mele. Dar la începuturi, altfelstăteau lucrurile... Debutul editorial a fost o adevăratăGoglgotă. Urcam, cădeam, urcam cu crucea mea în spinare.Trebuia să debutez în 1973 la editură de elită, darcăreia nu-i voi da numele aici, când într-o zi, răsfoind o revistăliterară, la fel de faimoasă, dau peste trei din poemele melecare erau deja în manuscris. Semnătura era a unui poet cuşapte cărţi la activ şi redactor într-o instituţie culturalăserioasă. Am fugit la redacţia cu pricina şi aşa am aflat căpoemele mele fuseseră preluate din carte, care urma să-i aparărespectivului scriitor. Coincidenţă, la aceeaşi editura unde şieu aveam depus manuscrisul.

Nu are sens să dezvolt toată odiseea, cert este cărespectivul poet, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că acum37nu mai este printre noi - a recunoscut că a încurcat“borcanele” şi, drept compensaţie, mi-a promis cu martori,că... mă va trece în Testamenul său literar. Nu ştiu dacă s-a şiţinut de cuvânt. Timpul şi timpurile ne-au despărţit.Nu l-am urât, nu i-am purtat ranchiună. Atâta a putut.Dacă am ceva de reproşat, i-aş reprosa fostului Preşedinte alUSR de atunci, un domn scriitor care azi nu mai locuieşte înRomânia. Domnia sa a făcut tot ce a putut să mă intimideze, sămă facă să mă simt inferioră unui om care, la urma urmei, îmifurase 30 de poeme. Numai că era un scriitor cu 7 cărţi,membru PCR şi USR, în timp ce eu eram o debutantă.Nu merita să mă bat cu morile de vânt. Am încuiataceastă poveste tristă în sufletul meu. Poate mi-a ajutat înrăstimp, m-a făcut mai puternică şi mai sigură că într-o zi voireuşi. Nu văd nicio diferenţă marcantă între ceea ce am visat,adolescentă fiind, şi ceea ce am realizat până acum. Eu aveamDestinul în palmă. Îl citeam de când mă ştiu în fiecare zi, asta,literar vorbind.-V-aţi manifestat literar şi în Capitală şi înprovincie. Unde v-aţi simţit mai în largul dv?-Cred că nu se pune problema, când vine vorba deCapitală şi de provincie, de un antagonism neapărat. Euaparţin mesei la care scriu ! Asta este totul. În Bucureşti, undeam locuit amar de ani, eram ocupată să-mi câştig pâineazilnică, să-mi cresc copiii, făcând meserii care nu eraucompatibile cu ceea ce ştiam că trebuia să rezolv pe pământ.Scriam continuu, pe un colţ de masă de bucătărie, în tramvaichiar… O mulţime de cioburi de poeme, pe care rareori leduceam până la capăt. Am aruncat la tomberon zeci de dosarecu poeme sau cirone de poeme. Mai am două, în sertar, din1972, pe care le păstrez ca amintire a zbuciumului meu deatunci.38Făceam şi jurnalism, doar colaborări până în 1990. Dedata asta, jurnalismul mă pregătea pentru proza care începeamsă o scriu.Trăiam ca tot poporul, normal, nu luam masa larestaurantul de la Uniunea Scriitorilor. Mergeam la un singurCenaclu, unul dintre cele mai bune din Bucureşti. Dezbaterilenoastre erau ample, furtunoase chiar. Aşa m-am format.A fost perioada în care am cunoscut scriitori mari,despre care vorbim, din păcate, tot mai puţin azi. Am legatprietenii pentru o viaţă, cu tinerii scriitori de atunci şi care azi,ca şi mine, au rafturi de cărţi şi…au încărunţit. Sunt cele maifrumoase relaţii de prietenie pe care le am, cele din Bucureşti,au rezistat peste ani. Cu unii dintre ei mă întâlnesc rar, dar ştiucă sunt acolo şi ne bucurăm unii de alţii când avem un succes

literar. Noi nu am ars etape. Suntem generaţia sandviş, ca săzic aşa. Când eram tineri nu aveam loc de ,,maeştri” - mulţidintre ei fără strop de talent. Azi, lăsăm pârtia liberă pentrutinerii care se pare că nu au timp să aştepte. Din fericire,aveam şi tineri scriitori buni şi foarte buni..-Nici în privinţa genurilor literare n-aţi fostrestrictivă – aţi scris şi poezie şi proză, eseistică, aţi scris şiliteratură pentru copii.. Ce a determinat o aşa diversăabordare ?-Nu mi-am impus un anumit gen literar, nici chiar unstil propriu, Totul a venit de la sine. După ce am scris tomuride poezie, 99 la sută nepublicată vreodată, am înţeles că, defapt, eu am exersat ca un pianist la clape, pe sintagme. Nufiecare poem al meu era şi o simfonie bună de spectacol. Amsimţit că nu am suficient spaţiu pentru a mă desfăşura în limitape care mi-o impunea imaginaţia mea, în poeme.Am trecut de la poem, prin reportaj literar, direct laroman. În vara lui 1989, urma să-mi apară, la CarteaRomânească, primul roman. Redactor de carte fiindu-mi unadintre cele mai mari romanciere ale României, Gabriela39Adameşteanu. Dar, a venit revoluţia şi, ca toţi românii, şi euam luat-o de la capăt cu publicatul cărţilor.Am intrat în jurnalistica dură, care mă seca biologic.Spiritual, mă încărcam cu experienţe, ca într-o iniţiere.Fusesem moartă şi înviam.În scris, încerc teme şi genuri diverse, trăiesc în timpişi spaţii diferite. Cred că este un privilegiu. Talentul estetalantul pe care Dumnezeu ţi l-a dat ca să-l înmulţeşti într-oviaţă. Nu ştiu dacă aşa cum am procedat eu a fost bine sau rău.A fost un mod de viaţă.-Mulţi amână asumarea condiţiei de scriitor,pentru când speră să aibă mai mult timp, ca să constate cădeşi ajung să aibă timp, e prea târziu, că nu mai existămotivaţiile care ar fi existat cândva. Trăiţi o a douatinereţe, sunteţi foarte harnică, scrieţi ca un adevăratprofesionist. Ce vârstă credeţi că e cea mai generoasăpentru scris ?-Eu cred, simt că un scriitor nu are vârstă, nu are genmasculin sau feminin. El ori există ori nu există. Sigur că esteşi o vârstă de aur a creatorului, când e sigur pe sine, adică ...nu îi mai pasă de ce va spune lumea când îi va citi cărţile. Sedescătuşează, este gata să se certe cu Dumnezeu Însuşi pentruo idee. Vârsta asta, de aur, diferă de vârsta biologică, de la unindivid la altul.Eu nu scriu pentru o ,,motivaţie” - deşi oricerecunoaştere este mai mult decât binevenită, o primesc cubraţele deschise. Mă bucură, mai ales atunci când vine de laoameni dinafara sferei literaţilor. Şi critica o primesc binişor.Uneori este de-a dreptul neserioasă. Scriu, îşi dau cu părerea

fără să fi citit cartea. Atunci mă supăr, pentru o zi, poate două,apoi, îmi zic că... criticul acela îşi face şi el meseria cumaterialul clientului, şi dacă se joacă cu vorbele ca să-i sarăscântei de pe limbă, apoi, chiar e treaba lui, face spectacol.Blestemul şi bucuria mea este să SCRIU! Asta contează.40-Vă consideraţi un autor răsfăţat sau nedreptăţit decritica literară?-Este o chestie de nuanţă. Azi, ca şi mereu, criticii nusunt Dumnezeul Literaturii pe planeta Pământ. Sunt oameni cucapricii dar şi cu o doză de subiectivism clar. Şi eu, când vreausă îi fac o bucurie unui poet, deşi nu sunt foarte convinsă deharul său, îl laud totuşi de îi merg fulgii. Scriitorul bun sauprost este colegul meu şi nu îi pot da eu peste mână.Criticul de meserie, în schimb, ar trebui să fieechidistant, să aibă răbdare să citească filă cu filă. Să compare,să pună în context toată opera unui scriitor, atunci când scriedespre acela. Unii o fac, alţii scriu cronicile de mântuială.Personal, am cronici incredibil de bune, de la oamenicare nu m-au văzut niciodată, de la oameni la care nu le-amtrimis eu cartea respectivă. Le-a căzut în mână, au citit-o, le-aplăcut şi au scris despre ea la superlativ.Alţi critici, din fericire pentru mine, unul la sută dincei care au scris până azi despre cărţile mele, sunt duri, facpraf o carte care, pe celălalt taler al balanţei critici literare decalitate, se bucură de aprecieri.Asta e. Scriitorul este personaj public. Un critic poateavea sau nu avea dreptate. Nici cartea nu-i ecuaţie-grilă. Este olume.-“Ut pictura poesis” – vi se potriveşte, prindescinderile în lumea artelor plastice. Ce reprezintă icoanapentru dv., dar pictura... “laică”?-În conştiinţa mea, eu am rămas încă antheică, iubescmersul cu picioarele desculţe prin iarbă. De aceea, dragosteamea pentru icoanele pe sticlă este doar o tradiţie, pe care amîncercat s-o pun la locul ei unde a fost, în satul meu dinTransilvania.Şi în carţile mele şi în pictură trăiesc normal, cu sfinţiidin vopseluri şi din litere. Este lumea în care mă învârt atâtatimp cât cred în ceea ce fac. Aş vrea să se spună despre mine41că sunt un scriitor care şi pictează, nu invers. Dar cine maiştie....Cert este că, uneori, am o proză picturală, redau spaţiulrespectiv cu motive ce ţin de tuşa unui pictor. Sunt doar unîntreg, un om cu mai multe aripi, ca heruvimii... dar nu suntînger.-Prin circumstanţe biografice, din când în când,aveţi posibilitatea să priviţi spre literatura română dindepărtare. Cum se vede literatura română din Canada?

Dar cum se simte literatura română în Canada, având învedere că aici trăiesc şi se manifestă literar mai mulţiscriitori, (auto)exilaţi?-Firea mea mereu născocitoare, avidă de locuri şioameni necunoscuţi, de comunităţi mai mult decât interesantepentru o frescă de istorie culturală, mă face să ţin legătura cuzeci de scriitori de pe întreg Mapamondul. Cei mai mulţidintre ei sunt români la origini.O parte consistentă din acest pluton plăteşte tribut greuDorului de Acasă. Scrie doar pentru că aşa se apropie deadevărul imbatabil, de spaţiul natal. Limba română este înacest sens, valoroasă. Ei sunt poeţii care scriu pentru albumulde familie.Apoi, sunt scriitorii cu misiune clară, care ştiu că şi peun iceberg în Alaska dacă s-ar afla, ar scrie, nu pot altminteri.Ei sunt cei puternici, cu vână de românitate şi talent frust,harnici şi care vor lăsa ceva în urmă. Au meserii diferite, darscriu cu acel patos care ne uneşte, fraţi întru limba română,întru Iisus.Avem avangardişti în literatura de limbă română înSuedia, Canada, SUA, Australia, dar şi oameni pârjoliţi dedorul de-a vorbi în limba maternă şi pentru că nu au cu cinevorbi, scriu pe româneşte.Un eşantion mediu este format din scriitori care aurămas la nivelul unei literaturi asumate în momentul în care au42plecat din ţară. Între timp, literatura română a evoluat.Important este să se scrie, să se comenteze ceea ce se scrie şică România literară, privită de pe meridianele şi paraleleTerrei, este vie, activă ca un vulcan.Plec spre Canada în zilele următoare, aş vrea să stauochi în ochi cu colegii mei scriitori de la Asociaţia dinQuebec, cu cei de la Observatorul din Toronto - nu va fiposibil pentru că este iarnă grea, canadiană, şi acolo distanţelefizice sunt mai greu de acoperit. Îmi rămâne, în schimb,Internetul. Sunt aici! Noi, scriitorii, suntem naţionali şiuniversali, ca orice societate secretă... Aşa şi trebuie.3 ianuarie 201043

DANIEL DRĂGAN„Noi am trăit în miezul unui ev aprins”– Consideraţi că aţi avut o biografie aparte, maiplină de neprevăzut decât a confraţilor din generaţiadumneavoastră?– Biografia întregii mele generaţii, a fiecăruia dintreconfraţi, a fost zbuciumată şi plină de neprevăzut. Chiar dacănu noi am fost făptuitorii, noi am văzut revoluţia, ea sub ochiinoştri s-a săvârşit. Sub ochii noştri dilataţi de uimire, despaimă, de naivă sau de entuziastă încântare. Am văzut

căruţele cu steaguri sfâşiate şi însângerate, convoaiele răniţilorşi mutilaţilor de război. Am văzut trenurile foamei, am văzutmulţimi dezlănţuite strivind în picioare hărţi, vechi înscrisuri,steme şi însemne ale regalităţii. Noi am trăit în miezul unui evaprins şi nu puţini sunt cei care i-au dat sinceră şi generoasăvamă, după cum sunt şi alţi confraţi care, nu doar din vina lor,şi-au ars la vâlvătăile acestui ev vârfurile aripilor cu care, apoi,n-au mai reuşit vreodată să zboare. Fiecare am avut un tată, ununchi, un vecin sau un prieten drag la tribună ori în temniţă,dar cei mai mulţi au cunoscut la fel de bine şi una, şi alta,44pentru că între ele nu era decât un singur pas. Dacă a fost saunu mai plină de neprevăzut biografia mea, faţă de a confraţilormei, e greu de spus, dar şi mai greu de dovedit. Tata, ars de viuîntr-un accident de muncă sub privirile îngrozite ale mamei şisurorii mele în vârstă de nouă ani, lupta pentru bucata de pâinea fiecărei zile, chiar înainte de a prinde la gât cravata roşie,apoi munca de zugrav la treisprezece ani, aceea de ziarist (înredacţia unui ziar raional) la numai paisprezece ani, vor fimarcat în vreun fel drumul meu în viaţă. Este sigur că soarta afost dură cu noi.– Şi care ar fi partea bună a lucrurilor, care estepartea de câştig a acestui destin?– Preţul adevărului. Am învăţat cât de greu este să afli,să păstrezi şi să rosteşti adevărul.– Ce a însemnat momentul „Şcoala de literatură” înbiografia dumneavoastră? Cum vă apar acum, peste timp,rostul, consecinţele unei astfel de şcoli?– Eu am făcut parte din ultima promoţie (1953–l955) aŞcolii de literatură şi critică literară „Mihail Eminescu” aUniunii Scriitorilor. Dau numele întreg al instituţiei pentru cămulţi tineri n-au avut cum să-l afle. Ea funcţiona în frumoasaclădire din Kiseleff nr. 10. Promoţia mea era alcătuită din 13studenţi. Cea anterioară, a lui Labiş, era mult mai numeroasă,aproape treizeci. S-a scris mult şi în toate felurile despreaceastă experienţă. Vreau doar să remarc:1. În anii când eu am urmat cursurile acestei şcoli,dogmatismul depăşise deja punctul său culminant şi vremeaera în curs de încălzire treptată. Explozii de bucurie însoţeaureapariţiile editoriale: Rebreanu! Topârceanu! Am apucat săvăd, încă student fiind, semnăturile lui Arghezi şi Bacovia înrevistele literare. Blaga apărea cu traduceri din literaturauniversală. Se afirmaseră deja Preda (Desfăşurarea şiMoromeţii, volumul I) şi Eugen Barbu (Groapa). Călinescustrălucea în vâlvătăile stârnite de apariţia romanului Bietul45Ioanide, iar Horia Lovinescu ieşea, dezlănţuind pasiunile, cuLumina de la Ulmi. Mai era mult, foarte mult până laCongresul al IX-lea, dar pragul acela se apropia pas cu pas.2. Nu cred nici astăzi să-i fi dăunat cuiva faptul de a se

fi aflat laolaltă, cu casă, masă şi bani de cheltuială berechet,zece, douăzeci sau treizeci de talente (reale sau presupuse).Era un cenaclu în şedinţă continuă. Ţineau prelegeri Vianu,Călinescu, Camil Petrescu. Ne vizita Sadoveanu. E drept că einu puteau da talent nimănui şi nici n-au dat. Dar nici n-au luatnimănui talentul. Iar cine a vrut să studieze, a putut-o face maibine ca oriunde în timpul acela. Programa analitică nu era cunimic mai dogmatică decât cea a Facultăţii de Filosofie sau aFacultăţii de Filologie. Biblioteca Şcolii punea la dispoziţiacelor interesaţi chiar şi cărţi altfel interzise circuitului public.În afară de asta, contrabanda cu cărţi „avangardiste” sau„decadente” prolifera. Nimeni nu şi-ar fi permis să ţină doarpentru sine Florile răului sau Florile de mucigai aduse subpalton de la anticarul Sterescu. Ele treceau din mână în mână.Am avut ocazia să aflu acolo adevăruri pe care, afară, multmai târziu le-aş fi aflat. Am avut ocazia să citesc acolo cărţi pecare, afară, le-aş fi citit mult prea târziu.Doresc să afirm limpede şi fără niciun ocol: nu suntadeptul unor astfel de şcoli. Eu cred că toată societatea trebuiesă fie o mare, adevărată şi liberă şcoală de literatură, căvalorile naţionale şi universale nu trebuie să circule pe subpalton, sau într-un mic acvariu, într-o rezervaţie la şosea. Darpentru vremi ca aceea de atunci, Şcoala de literatură îmi apareşi astăzi drept un fapt util şi generos.– „Biografia artistului, spune Nicolae Manolescu în„Contradicţia lui Maiorescu”, îşi pierde sensul în operalui”. Cum vedeţi dumneavoastră raportul operă/biografie?– O mulţime de gură-cască se adună şi comenteazăfaptul divers de la etajul x: doi tineri se iubeau, părinţii eraucontra şi tinerii s-au sinucis. Pentru sute de oameni, acest46eveniment care le traversează biografia este un fapt banal.Unul însă scrie Romeo şi Julieta. Cred că biografia unuiscriitor are exact atâta importanţă câtă reuşeşte să treacă viabilîn operă. Nu vreau să polemizez cu Manolescu (feri,Doamne!). El are în vedere, dacă ţin bine minte, nevoiaexegetului de a elimina referinţele biografice ca fiind surse deimpuritate. După ce a pictat pe zid imensa grotă, artistul aintrat în grotă şi n-a mai ieşit de acolo niciodată. Dacă prinoperă, viaţa artistului îşi pierde sensul sau îşi capătă sens,rămâne o chestiune de pură speculaţie. Important este ca grotaîn care intră artistul să fie propria sa operă şi nu o grotăoarecare din miocen.– Ce loc ocupă „ASTRA” în biografia dv?– În primăvara lui 1965, am fost luat din scutece şi dusrepede-repede în sala unde se ţinea Conferinţa organizaţieiregionale de partid... să iau cuvântul. Eram secretarul Filialeidin Braşov a Uniunii Scriitorilor şi prezidiul a socotit cătrebuie să se rostească şi cei care scriu. A fost pentru prima (şipentru ultima) oară când mi s-a dat cuvântul într-un asemenea

for. Nimeni nu mi-a zis ce să spun. M-am gândit să evocrevista noastră mult dorită. Am pledat pentru ea. Cuvântarea sapublicat în ziarul „Drum nou”, iar revista a apărut, nuimediat, ci în anul următor, rod al unei frumoase şimemorabile strădanii. După doi ani, am părăsit conducerea„ASTREI”, unde m-am reîntors abia în 1980. Am regăsitrevista devenită între timp un biet supliment trimestrial alziarului „Drum nou”. Ne-am suflecat iarăşi mânecile. A fostînsă mult mai greu să refacem o revistă deteriorată decât nefusese la început să înfiinţăm una nouă. Mărturisesc, piedicilecele mai mari le-am întâmpinat din partea scriitorilorbraşoveni care cereau ca revista „să fie a braşovenilor”, adicăsă fie „a judeţului nostru”, a „culturii braşovene”, să publicenumai localnici şi, dacă se poate, să se publice tot ce scriu ei.Am avut nevoie de câţiva ani buni ca să-i conving că noi nu47avem o cultură „judeţeană” şi alta „municipală” şi alta etc.,etc., ci o singură cultură naţională, şi că a desena pe hartaliteraturii noastre ziduri, îndiguiri, fortăreţe înseamnă abantustaniza cultura şi literatura, ceea ce ar fi o crimă – astadacă n-ar fi, din fericire, imposibil. Am dorit ca „ASTRA” sădevină o instituţie braşoveană de rang naţional, să militeze, caşi vechea „Asociaţiune transilvană”, pentru unitatea princultură a neamului nostru, ţel nepierit şi nepieritor. Dacă amreuşit, nu înseamnă că reuşita este deplină şi definitivă. Unastfel de ţel cere o neistovită lucrare. M-am bucurat să simtalături de umărul meu umărul voinic al tinerilor şi pot să spuncă bucuria îmi este dată. Chiar dacă unii dintre ei, descurajaţide insuccese personale, împinşi de orgolii deşarte, de ambiţiianacronice imposibil de satisfăcut sau decepţionaţi de propriilemele greşeli şi slăbiciuni (că am destule!) m-au părăsit pentruo zi, pentru un an… alţii şi alţii s-au alăturat între timp, aşaîncât nu cred că „ASTRA” este printre revistele bătrâne, cidimpotrivă. Petru mine „ASTRA” este ceea ce este pentru noitoţi: o şansă. Şansa de a servi cultura română. Ce oferă„ASTRA” slujitorilor ei? Foarte puţin. Ce pretinde „ASTRA”slujitorilor ei? Foarte mult. Nu ne-ar ajunge timpul să vorbimdespre câte pretinde „ASTRA” de la oamenii ei.– Sunteţi implicat în fenomenul publicisticromânesc nu numai ca redactor-şef al „ASTREI”. Ceaspecte apreciaţi că sunt tratate insuficient în presanoastră literară şi care cele cărora li se dă o atenţienejustificată?– Cel mai acut simt lipsa unor dezbateri sincere,autentice, pe problematica literaturii de azi, a raporturilor ei cusocietatea, a statutului social al scriitorului. În ciuda apeluluirepetat pe care secretarul general al partidului îl face cătredezbaterea curajoasă, deschisă, principială a problematiciisociale (inclusiv culturale) noi, unii redactori-şefi, necomplăcem în atmosfera călduţă şi liniştită a aerului

48nevânturat. Ne mulţumim să publicăm în continuare opiniicare seamănă una cu alta leit şi exprimă cel mai adesea unsingur punct de vedere, cel al redactorului-şef. Ne temem detot ce este puţin mai altfel. Nu opus (Doamne fereşte!), ci doarmai altfel spus. Cred că vom aboli acest obscurantismdogmatic şi, cu cât o vom face mai repede, cu atât mai bine.Pentru a fi reală, unitatea are nevoie de diversitate, odiversitate care să exprime diversitatea lumii în care trăim şicare nu se reduce doar la opţiunile noastre strict personale.Unitatea pe care un redactor-şef maniheist o impune este falsăpentru că este nesinceră şi vătămătoare; pentru că egalizarea şiuniformizarea sunt duşmanii procesului dialectic de creştere.Cred, de asemeni, că revistele de cultură şi chiar revisteleliterare trebuie să facă loc dezbaterii nu numai pe teme destrictă specialitate, ci şi unei tematici privind cadrul social încare se desfăşoară fenomenele artei, iar fenomenul culturalromânesc să-l studieze şi să-l prezinte în context internaţional,aşa cum se şi află de fapt.– Cum vedeţi legătura dintre reportaj şi epic?– Între reportaj şi epică este o diferenţă mai mare decâtîntre oricare dintre genurile beletristice. Reportajul estegazetărie, răspunde unor necesităţi diferite şi unei legislaţiiestetice diferite de proza de ficţiune. Ucenicia jurnalistică aunui prozator poate fi benefică până la un punct: ea oferă uncontact cu forme diverse de viaţă, cu aspecte de un maredinamism social, cu tipuri, reacţii, psihologii şi fenomenologiiumane extrem de diverse. Ea poate fi, în cazul cel mai bun,sursă de inspiraţie, prilej de activare a fanteziei şi inventivităţiiepice a prozatorului. Practica jurnalistică zi de zi faciliteazăcomunicarea pe un registru comun, dar sărăceşte, cel maiadesea, limbajul. Reporterul, azi, este tutelat de grija de a fibine şi fără echivoc înţeles, precum şi de o permanentăsenzaţie că trebuie să comunice maximum de informaţie în cât49mai puţine cuvinte. Desprinderea de gazetărie este, tocmai deaceea, un proces dificil şi foarte dureros.– L-aţi simţit ca atare?– L-am simţit. Efortul acesta mi-a luat zece ani demuncă şi mi-a marcat irevocabil primele trei cărţi.– Anton Cosma, în „Romanul românesccontemporan”, vă include la capitolul „Realismul” (1.Realismul obiectiv, 2. Romanul de observaţie socială). Câtsocial poate „digera” romanul? Câtă actualitate? Cât real?Care sunt riscurile fidelităţii?– Văd că nu mă vânaţi foc cu foc, ci în rafală. Nu-miadresaţi o întrebare, ci un adevărat snop de întrebări, ocascadă. Încerc să vă răspund punct cu punct. Anton Cosma naputut citi toate cărţile cuprinse în încercarea sa de a realiza opanoramă a romanului de azi. El se bazează, în multe cazuri,

pe ce au scris alţii despre scriitorii analizaţi. În ce mă priveşte,am senzaţia că s-a lăsat prea mult influenţat de cronicapublicată de Al. Piru la romanul meu de debut. Preia şiconfuziile geografice ale lui Al. Piru. După romanul Doi oridoi, am mai scris vreo şapte-opt cărţi şi cei care au analizatultimele mele scrieri sunt departe de părerea lui Anton Cosma.Cât priveşte cantitatea de „social” pe care ar putea-o digeraromanul, eu cred că dilema nu se află în registrul lui cât, ci înregistrul lui cum. De la realismul balzacian cu veleităţifaustice, când autorii tindeau spre poziţia de cronicari(secretari ai societăţii timpului lor), virajul s-a făcut, cum binese ştie (Marcel Proust, Kafka, Joyce), prin abandonareaambiţiei de a afla şi descrie misterele societăţii şi prinasumarea de către scriitori a funcţiei de secretari ai propriuluilor destin, ai propriei existenţe. Damnaţi, proscrişi, eroici, darmai niciodată constructivi, aceşti secretari ai abisuluiindividual au creat, au lansat şi au perfecţionat metode şiunelte de investigare a universului uman şi de exprimare adramelor de conştiinţă care nu coincid cu vechile metode şi50unelte. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă există sau nu oincompatibilitate structurală între investigarea misteruluiindividual şi investigarea misterului social. Oare nu pot fi elepuse în aceeaşi ecuaţie? Oare relaţia interumană (socială) nupoate fi privită şi studiată simultan cu abisul personalităţiiimplicate? Lumea este cea pe care o are în cap scriitorul(Kafka), dar şi cea pe care o află şi o descoperă în relaţie cumediul. Cred că viitorul aparţine sintezei. Sinteză posibilă maiales dacă observăm că cele două tendinţe nici nu sunt categoricdespărţite. E de ajuns să ne amintim de Dostoievski pentru aobserva cât de plin este spaţiul dintre ele. O viziuneconvergentă şi interogatoare ar putea fi răspunsul şi laîntrebarea ce şi la întrebarea cât şi la întrebarea cum.Privind realul, depinde ce accepţiune dăm termenului.Există tentaţia de a califica drept realitate materialitatea lumiişi toată factologia unanim observabilă, lăsând pe nedrept afarăceea ce este abstract şi mai ales ceea ce este subiectiv. Gândulomului (autorului), visele lui, grijile, obsesiile nu sunt şi ele totrealitate? La întrebarea asta a răspuns, încă acum un sfert deveac, Roger Garaudy. Tot ce este real se poate constitui înmaterie potenţială a operei literare. Dar materia nu este deajuns, după cum pentru a clădi o casă nu este suficient să avemţiglă şi cărămidă. D. R. Popescu a scăpat undeva o vorbă mare:pe mine nu mă interesează realitatea, ci adevărul. Creaţia neapare ca un act de îndârjită sondare în realitatea dinamică şipoliformă, căutând adevărul uman şi chipurile sale cele maitulburătoare şi mai convingătoare din perspectiva unui ţelînalt.– Care sunt şansele experimentelor în proză,motivaţia lor? Ce ne puteţi spune despre rezultatele

experimentelor prozatorilor (încă?!) tineri?– Când tenorul vine la rampă, el nu „experimentează”în faţa publicului. El îşi cântă aria. Dacă poate.Experimentările, vocalizele, opintelile au rămas la cabină. Le51ştie doar el. Noi tot mai des numim eşecurile cu un termenblând: „experimente”. Recunosc dreptul de a experimentatuturor tehnologilor şi chiar oamenilor de artă. Dar una estecreaţia de artă şi altceva este experimentul. Despre Luceafărulnu zicem că este un experiment şi nici despre Hamlet. Nicidespre Iliada şi Odiseea. Ele nu sunt „experimente”, ci creaţiiautentice, adică reuşite, ale spiritului uman. Dar oare Homer,Shakespeare, Eminescu n-au experimentat? Oare ei,revoluţionând arta cuvântului, n-au înfrânt limite, dogme,superstiţii? De ce, atunci, nu zicem despre Hamlet că este unexperiment? Tocmai pentru că a depăşit faza. Pentru mine,Groşan, Nedelciu, Gogea, Horasangian, Moceanu sunt autoride proză, nu producători de „experimente”. Ei nu măinteresează decât ca prozatori, nu ca „experimentatori”. Deşisunt convins că şi ei experimentează, după cum Eminescu,Caragiale şi toţi cei care au introdus o ordine nouă în ordineaexistentă, făcând din fiecare filă a operei un început, auîncercat, au experimentat, au şters şi au rescris. Simplific,desigur, dar nu cred că experimentul poate deveni o categorieestetică şi cu atât mai puţin un criteriu al artei sau o justificareonorabilă a artistului. Prozatorii tineri (încă) au adus un sufluproaspăt în viaţa literară, iar în librării există cărţi din caretimpul va avea cu siguranţă de ales. Dorinţa unora dintre ei dea obţine o cât mai rapidă celebritate ţine de o anumită fervoarejuvenilă şi nu mi se pare condamnabilă. Judecata De Apoi aprozatorilor tineri este foarte departe şi, până la ea, ei, mai alesei, mai au încă multe de spus.– Citiţi critica prozei? Cum apreciaţi modul în caree receptată şi evaluată proza contemporanilor?– Citesc critica prozei obligat de situaţia mea de şef derevistă. Altfel nu cred că am un interes special. Mi se paresuperficial receptată proza contemporanilor, iar evaluările,când nu sunt evazive, şovăielnice şi confuze, sunt atât depărtinitoare, contradictorii, diferite şi chiar hazardate că, dacă52cineva în loc să citească proza ar citi numai ce se scrie despreproză, ar avea o imagine cu totul tulbure şi de neînţeles. Cutoate acestea, socotesc necesar să se scrie chiar şi aşa decâtdeloc. O apă tulbure e mai puţin rea decât o apă stătută. Astanu înseamnă că nivelul actual al criticii este cel maxim posibilşi că n-ar mai fi nimic de sperat. Cred că o generaţie nouă decritici îşi va contura în curând personalităţile şi că judecăţile eivor fi mai limpezi şi mai tranşante. Oricum, generaţia mea vaputea fi mai bine studiată din afară decât dinăuntru, iar pentruun prozator, adevărata evaluare critică nu se poate face decât

după ce a rostit ultimul său cuvânt.– Cum apreciaţi receptarea şi evaluarea de cătrecritică a prozei dumneavoastră?– Cu două excepţii, toate revistele au publicat cronici şirecenzii la cărţile mele. Trebuie să recunosc însă că numai dedouă-trei ori pe an se întâmplă să simt, citind ce se scrie despremine, că vârful peniţei m-a atins cu adevărat. Şi, îmbucurător,cele mai adecvate rostiri le aflu la tinerii critici literari. Lipsade unanimitate nu mă sperie. Nu am suferinţe de geniuneînţeles şi nu aştept vorbe mari la unison. Am mai multăîncredere în ziua de mâine. Această încredere se întemeiază pedetaşarea în timp de care beneficiază, de regulă, criticapostumă. Este o încredere care conţine şi emoţia caracteristicăunui examen, inclusiv teama.– Sunteţi cunoscut ca prozator, dar nu vă e străinănici experienţa lirică. De ce, când recurgeţi la poezie?– Ceea ce numiţi experienţă lirică, pentru mine estemodul firesc de a exista. Întrebarea dumneavoastră conţine omare doză de indiscreţie, dar nu pot ocoli răspunsul, chiar dacămi-ar fi plăcut să apar mai modest: eu cred că am o structurălirică. Dar pentru că şi poeţii (serioşi) trebuie să aibă o meserie(serioasă), eu mi-am ales-o pe aceea de prozator.( „Vatra” nr. 224, noiembrie 1989)53

ROMULUS FENEŞ“În artă toţi se cred sau se vor vulturi”Romulus Feneş a absolvitInstitutul de arte plastice„Nicolae Grigorescu" dinBucureşti, avîndu-1 ca profesorde specialitate pe AlexandruBrătăşanu şi beneficiind declimatul favorabil instaurat deCorneliu Baba, Al. Ciucurencu,Eugen Scbileru, Catul Bogdan,arh. Anton Dîmboianu, LiviuCiulei, Radu Penciulescu şi alţii.A semnat scenografia la circaşaizeci de spectacole la TeatrulNaţional din Târgu-Mureş şi laalte teatre din ţară şi a fostrăsplătit cu premii, atât înconfruntări din ţară cât şi dinstrăinătate. Printre piesele lacare ţine mai mult se numără „Nevestele vesele dinWindsor", de W. Shakespeare, „Dansul sergentuluiMusgrave", de John Arden, (costume), „Vedere de pepod", de Arthur Miller, „Două ore de pace" şi „.Piticul dingrădina de vară" d eD. R. Popescu, „Tragedia omului", de

Madach Imre, „Moliere", de Bulgakov, „Noapteacabotinilor", de Romulus Guga, „Insula", de M. Sebastian(montat în Iugoslavia), „Cum vă place", de W.Shakespeare, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită",de Bertholt Brecht, „Ciocârlia", de Jean Anouilh etc.Ca preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici - filialaMureş, strădania lui e aceea de a fi folositor celorlalţicolegi. E o funcţie pe care o consideră că nu-i dă dreptul la54nimic în plus, pentru că, susţine Romulus Feneş, „nuexistă şef în ale artelor şi şef peste artişti”. ScenografulRomulus Feneş are un cuvânt important de spus înscenografia românească contemporană.-Pentru un scenograf, teatrul reprezintă terenulpropice de afirmare. Teatrul din Târgu-Mureş oferă acestcadru, fiind, pentru o perioadă, un teatru puternic şi novator.Cum era teatrul atunci şi cum e el acum? De ce are nevoieun teatru pentru a-şi respecta firma?-A existat o mare perioadă de efervescenţă a teatruluiromânesc. Putem afirma că a fost o perioadă a unor foarte mariregizori, scenografi, actori, dar regizorii au fost cei care auimprimat un dinamism şi un suflu special teatrului românesc,afirmându-1 puternic pe plan mondial. Şi în acest contextstimulator, Teatrul Naţional din Târgu-Mureş era unul dintrecele mai valoroase teatre. Climatul era de muncă, dăruire,pasiune. Serii întregi de absolvenţi din institutele de teatru dinBucureşti şi Târgu-Mureş au trecut prin acest teatru,afirmându-se şi desăvârşindu-se. Din totalul de actori de primălinie pe care i-a furnizat Teatrul Naţional din Târgu-MureşCapitalei s-ar putea alcătui în Bucureşti un teatru excelent. Cea creat această stare de spirit atât de favorabilă?, mă întreb eu.În primul rând, la acea dată, la acest teatru, pe lângă regizoriiGheorghe Harag, Dan Micu, aici au lucrat practic cei mai buniregizori şi scenografi din România.-Căutările dv. în scenografie şi în teatru şi-au găsitecou şi în ideea „Teatrului din curte". Cum s-a ajuns laacest teatru şi ce îşi propune el?-Ştim bine că arhitectura spaţiului de spectacol a jucatun rol important în arta spectacolului. Clădirea din primajumătate a secolului al XVIII-lea, pusă recent la dispoziţiaUniunii Artiştilor Plastici, Filiala Târgu-Mureş, prin grija şigenerozitatea organelor judeţene de partid şi de stat, cudestinaţia „Ateliere de creaţie", are o curte interioară cu o55dispoziţie spaţială şi cu o acustică deosebite. Meritul nostru afost acela de a descoperi că în acest spaţiu s-ar putea realiza untip de spectacol inedit. Intenţionăm de fapt să înfiinţăm primulteatru al Uniunii Artiştilor Plastici. Programul artistic alacestui teatru se va baza pe cultivarea cu precădere a imaginii,fără a înţelege prin aceasta montări fastuoase. Aici ar urma să

se joace piese scrise anume pentru acest teatru, Romulus Gugalucrând deja la o piesă de deschidere, pentru că Romulus Gugaa fost cucerit de idee şi simte din plin că spaţiul de joc poateavea efecte şi determina concepţii noi de scriitură a teatruluidramatic.În niciun caz, în acest spaţiu nu vreau să facemspectacole în aer liber doar pentru motivul că în sălile de teatruar putea fi prea cald. Vom lucra după principiul economic alFondului plastic, principiu care cultivă autofinanţarea, dândlibertatea compartimentului de concepţie a spectacolului săinvite actorii pe care îi consideră potriviţi, de la TeatrulNaţional din Târgu-Mureş, de la Institutul de teatru şi de la alteteatre din ţară, criteriul unic fiind cel al talentului şi dăruirii şinicidecum al realizării unei norme sau al vreunui beneficiufinanciar substanţial, satisfacţia rămânând cea a împlinirilorartistice. Distribuţia va fi alcătuită la toate compartimentele înmod special pentru fiecare spectacol. Stagiunea ar urma săînceapă în luna mai şi să se termine la sfârşitul luniiseptembrie. Se vor realiza trei sau patru premiere, iarconcentrarea textului va fi suplinită de suma tuturormijloacelor de expresie posibile. La realizarea elementelor dedecor şi a costumelor îşi vor aduce contribuţia toţi artiştiiplastici care au ateliere în această clădire. De fapt, totul nu vafi decât un atelier foarte complex, un spaţiu al experimentuluiartistic divers. Restul se va cristaliza în timp.-Stimate Romulus Feneş, vă propun un subiect careeste, doar în aparenţă, limpede. E vorba despre un fenomencare nu poate fi neglijat în complexitatea fenomenului56cultural românesc: arta amatoare. Evident, să restrângemsfera la arta plastică. Care sunt pericolele ce pândesc acestfenomen, atunci când locul lui nu e bine înţeles, când o bunăintenţie e deturnată spre un vad propice diletantismului.Cum vedeţi relaţia artă plastică amatoare - artă plasticăprofesionistă, artist amator - artist profesionist?-Nu există decât o singură artă. Şi aceasta stă subsemnul unei singure embleme: valoarea. Ce e frumos şi pozitivîn încurajarea fenomenului plastic, pe care hai să-1 numim„amator" numai din necesităţi metodologice, e faptul că elatrage oamenii spre artă. A crea însă, a fi în situaţia de a creami se pare a fi un termen, un fapt de care trebuie să neapropiem cu răspundere, cu evlavie şi nicidecum cu frivolitateşi cu intenţia mascată de a acoperi un gol al unuia sau altuia înplanul vieţii sociale, în plan profesional, când profesia este altadecât cea care presupune creaţia şi, dacă vreţi, ne referimnumai la creaţia plastică. Al doilea aspect al implicării de masăîn actul creaţiei este înscrierea în fenomen, în cel plastic, areceptorului, a beneficiarului actului de cultură. Orice epocă, şimai ales cea socialistă, obligă la o atitudine de cunoaştere şi derespect faţă de actul de creaţie. Mişcarea de amatori stă cu

atât mai mult sub semnul unor astfel de deziderate.-Să rămânem tot la aceste valenţe. Vă rog, încercaţi sădelimitaţi totuşi sfera acestora pentru a ne spune dacă înarta plastică românească există fenomenul de amatorism laprofesionişti?-Am spus că nu există decât o singură artă. Cu toateacestea, adevărul nu poate fi ocolit. Există şi acest fenomen,dar atunci nu mai avem de a face cu artişti, întrebarea e dacăartist profesionist e cel care dispune de diploma de Institut deartă sau e acela care se dedică cu trup şi suflet, cu sau fărădiplomă, cu sau fără studii de specialitate? Profesionist e celcare e membru al Uniunii Artiştilor Plastici? Artist şi creatorse poate numi numai acela care, cu talent şi har, după mult57studiu, muncă şi căutări, e creator de stil, cel ce se poateexprima printr-o viziune proprie, o viziune nouă, originală.Dar ce-ar fi să privim relaţia parafrazându-l peCălinescu din una din memorabilele-i tablete în care spunea căgăina şi vulturul sunt zburătoare. Puse pe aceeaşi stâncă, laaceeaşi înălţime, fiecare va zbura după putere. Numai că înartă toţi se cred sau se vor vulturi. Să nu uităm însă lungimeaaripilor. În nici un caz nu putem aceepta să înveţe găinavulturul cum să zboare.În concluzie, pentru a lămuri care e locul artistuluiamator în ansamblul peisajului cultural, sunt convins că nu seurmăreşte şi nu i se cere acestuia, indiferent ce profesie aravea, să-1 înlocuiască pe pictor sau pe sculptor. Voi avea însăo mare admiraţie şi stimă pentru acei oameni, indiferent deprofesie, care, din pasiune şi plăcere, vor picta sau vor sculptaşi care vor vizita cu mai multă înţelegere o expoziţie sau unmuzeu, se vor apropia cu mai multă dragoste faţă de artă. Totaşa cum va trebui să-i admirăm pe acei artişti profesionişti carevor cerceta pretutindeni şi vor descoperi mai ales printre tineriadevărate talente, pe care le vor îndruma apoi spre artă, spremuncă şi studiu, nelăsându-se astfel niciun talent să piară.Aceasta este o sacră datorie a fiecărui artist adevărat.Artistului amator nu-i putem cere mai mult decât poate,cum nici tipografului nu-i putem cere să şi scrie cărţile careurmează să le tipărească. (Chiar dacă uneori o face şi el!).-Există o provincie a artei plastice şi o capitală a ei?Nu numai din perspectivă geografică, ci şi din perspectivavalorii?-Cartierul general rămâne tot Capitala. Dar în condiţiilefavorabile ale dezvoltării artelor şi culturii din patria noastră,un mare câştig mi se pare a fi apariţia şi dezvoltarea unorputernice centre de cultură în provincie. Situarea în provincie aunor institute de arte plastice la Cluj-Napoca şi Iaşi, a unuiConservator în fiecare din aceste oraşe, a unui Institut de teatru58la Târgu-Mureş, stabilirea unor artişti aici sau în alte centre,

filialele Uniunii Artiştilor Plastici din Cluj-Napoca, Iaşi,Târgu-Mureş, Oradea, Timişoara şi altele au contribuit ladesăvârşirea fenomenului cultural naţional.Bineînţeles, supremaţia valorică şi numerică îi revineCapitalei. Acolo se produce sinteza tuturor eforturilor, atuturor căutărilor artistice de pe cuprinsul ţării noastre. Dealtfel, cu bună ştiinţă este în aşa fel organizată UniuneaArtiştilor Plastici din România. Marele examen îl dă atâtartistul din provincie cât şi cel din Capitală în sălile dinBucureşti şi mai ales la sala Dalles, în cadrul unor democraticeexpoziţii republicane.Nu cred că o expoziţie, să zicem de textile, dinBucureşti, ar fi completă şi ar avea strălucirea necesară fărăAna Lupaş din Cluj-Napoca şi Ana Tamas din Târgu-Mureş.Şi exemplele ar putea fi numeroase.Dezavantajul de a lucra în provincie e că nu te afli încentrul vulcanului, ci pe marginea lui.Oricum, în Capitală se produce marea emulaţie a arteicontemporane. Cu cât Capitala e mai departe, cu atât aspiraţiacă odată vei putea expune alături de confraţii pe merit suspuşidin Capitală e mai puternică. Tot aşa cum pentru un scenografdin provincie a monta un spectacol în Capitală rămâne şiaspiraţia lui capitală.-Pentru că tot suntem la drum (provincie — capitală— şi restul lumii), care credeţi că este şansa absolventului deinstitut de arte plastice în drumul său de la repartiţie sprelocul în care „a nimerit" în urma unei atât de relative medii?-Uniunea Artiştilor Plastici dă tânărului absolventposibilitatea de a se manifesta public, având dreptul să expunăalături de artiştii consacraţi, bineînţeles dacă întruneştecriteriile juriului. Dar cele mai bune şanse absolventul le are încadrul unor expoziţii de grup trecute sub auspiciilecenaclurilor tineretului. Căutările tinerilor şi experimentele lor59sunt fericite dacă se produc în climatul specific al generaţiilorrespective. Şi mai e un lucru. Cine nu-şi respectă pasiunea seratează, inferent dacă e repartizat în Capitală, într-un cătunizolat, într-o întreprindere.-Vă propun să continuăm „drumurile". Ce loc credeţică ocupă documentarea artistului plastic, contactul lui cumarile creaţii ale altor civilizaţii în drumul căutării de sine şial definirii de sine ca artist moral cu înalte responsabilităţi?-Fenomenul artistic naţional a fost şi este într-o strânsăinterdependenţă cu cel universal, cu condiţia ca noi să pornimspre restul lumii de la izvoarele noastre specifice. Brâncuşi,pornind de la Hobiţa spre Paris, pornea dintr-un spaţiu decultură de mare vigoare. El pornea spre lume cu aceaîncărcătură, cu acea zestre spirituală pe care avea să o ducăapoi la culmi universale, deschizătoare de drumuri în sculpturauniversală. Drumul lui spre Paris a fost un drum de

documentare. Mergând pe jos, el nu făcea altceva decât săînţeleagă restul lumii. Poate nu lipsa acelor bani de tren l-afăcut să meargă pe jos, cât dorinţa, nevoia de cunoaştere directă.El a ajuns la acea sinteză documentându-se şi învăţândmereu. Să nu uităm că se întoarce la Târgu Jiu pentru a duracelebrul triptic: Masa tăcerii, Poarta sărutului, Coloanarecunoştinţei fără de sfârşit. El, de fapt, prin aceastăîntoarcere în acelaşi loc, dă o dimensiune universalăspiritualităţii româneşti după ce a văzut, a înţeles şi a cercetatrestul lumii. Arta lui e universală pentru că în primul rând seclădeşte pe naţional. Drumul lui este un drum al marilorrestituiri.-Dar să ne întoarcem „acasă", acasă în sensul că săne întoarcem la scenografie, domeniu în care vă manifestaţişi în care credeţi cu patimă. Cum vedeţi dv. scenografia ca oartă care poate defini o conştiinţă artistică?-Scenografia poate fi privită, ca fenomen artistic, înmulte feluri, chiar ca o artă dependentă de ceilalţi factori ai60spectacolului. Şi, totuşi, scenograful se poate exprima pe sineşi în acelaşi timp poate exprima autorul, intenţia regizorului,eforturile actorilor etc.Dar pentru a rămâne la ideea de drumuri pe care aţienunţat-o, am să vă spun următoarea poveste. Locul acţiunii:un cătun situat într-o văgăună la poalele Ţibleşului, spre carenu ducea niciun drum. Probabil un loc de refugiu în care viaţase desfăşura în aceleaşi forme neschimbate de secole.Personajul: o bătrână analfabetă, de nouăzeci şi ceva de ani, penume Varvara, care a fost dusă o singură dată la Năsăud decătre mirele ei, în ajunul nunţii. (Soţul ei s-a întors din primulrăzboi mondial pe jos, din Italia). Ştim bine, costumul tinerelorfete, când sunt duse la joc, e foarte colorat şi ornamentat. Şiştim că acest costum va parcurge, odată cu vârsta, odeposedare de bogăţii a ornamentului şi, pe măsură ce femeiaînaintează în vârstă, el devine cromatic tot mai sobru,culminând prin a fi doar alb şi negru.Întrebând-o pe bătrîna Varvara de ce pe costumul ei numai sunt culori şi flori, mi-a răspuns: „Pentru că eu, domnule,sunt deja trecută peste deal. Am ajuns în valea de dincolo".Deci, spectacolul care s-a jucat era viaţa, iar decorul un deal pecare bătrâna l-a urcat, a ajuns pe creştet şi apoi l-a coborât.Această idee o găsim şi în Oedip, în celebra ghicitoare şi încelebrul răspuns. E vorba despre vârstele omului. Şi mai estevorba de relaţia dintre acţiunea desfăşurată pe decor sau îndecor şi evoluţia cromatică a costumului, de acea sinteză,rămânând de a fi doar alb şi negru.Această poveste conţine răspunsul la multe dinîntrebările şi frământările scenografului.Scenografia şi-a câştigat dreptul de a fi, pe lângă alteatribute, purtătoare de mesaj şi generatoare de metafore

esenţiale ale actului teatral.-În afară de teatru şi scenografie mai puteţi fi întâlnitşi în ipostaza de preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici,61Filiala Târgu-Mureş, a treia filială ca număr de artiştiplastici din România. (În paranteză fie spus, aveţi cel maimodest birou pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată. El ecompus doar dintr-un scaun pe care staţi uneori şi niştefotolii pe care stau cei care vin cu probleme). Cum vedeţi, dinaceastă postură, mişcarea plastică târgumureşeană? Cumvedeţi condiţia artistului plastic în aspectele care o definesc?-În primul rând, în faţa artiştilor şi a artei, chiar şi cel pussă-i conducă, aşa-numitul „preşedinte", trebuie să stea înpicioare. Şi acel scaun este doar pentru un respiro. Susţin că nupoate exista un şef al artiştilor. Cel investit cu această funcţietrebuie să aibă bunul simţ de a se considera tovarăşul lor dedrum, de căutări artistice, de frământări, şi care, investit defapt cu încrederea celorlalţi, se străduieşte de a le uşura efortul,marele efort al creaţiei artistice, creându-le condiţii. În niciuncaz, aşa-numitul preşedinte al artiştilor nu-i va învăţa peaceştia cum să-şi realizeze creaţia, pentru că fiecare artisttrebuie să se manifeste liber, în conformitate cu concepţia saucu idealul său artistic.Dacă cel investit cu această funcţie e dotat cu un spiritde bun organizator, el va proceda la a crea fiecăruia, repet,fiecăruia, condiţii materiale corespunzătoare, pentru că nuputem anticipa evoluţia unui artist. Fiecare artist trebuie săposede un atelier, bani pentru a-şi acoperi investiţiile pe careartistul plastic trebuie să le facă în actul de creaţie. Dacă unuiscriitor îi este de ajuns talentul, un condei şi un caiet, artistulplastic are nevoie de marmură, lemn, bronz, lână, culori, rame,pensule, pânză, la care se adaugă regia atelierului, transporturi— şi toate acestea trebuiesc suportate uneori din leafa unuiprofesor de desen şi să nu uităm că mulţi îşi distrug uneorisinguri lucrările după ce au investit în ele trudă şi materiale şisperanţe, neconsiderându-le demne de a fi expuse.Uniunea Artiştilor Plastici, prin organismul ei economic,Fondul Plastic, vine în întâmpinarea artistului, susţine62efortul său de investiţie financiară în actul de creaţie. Statul,prin Consiliul Culturii, prin politica de achiziţii şi comenzi delucrări de artă, a sprijinit şi va sprijini cu siguranţă şi încontinuare acest efort financiar. Uniunea Artiştilor Plastici,autofinanţându-se, realizează fonduri din munca artiştilor, vineapoi şi le re-turnează tot în folosul lor sub diverse forme, de laîmprumuturile şi ajutoarele de creaţie, până la excursiile destudii din ţară şi străinătate, tabere de creaţie, pensii etc.,creând astfel artistului român un statut social demn.Şi noi, la Târgu-Mureş, am promovat ori continuăm săpromovăm producţia de obiecte de artă aplicată destinate

vânzării prin reţeaua de magazine a Fondului Plastic. Maiexact, e vorba de cultivarea design-ului în cadrul U.A.P. Caresunt efectele economice ale acestei creări şi reproduceri deobiecte de artă (să le numim astfel)? Artistul, şi nu spun unlucru nou, concepând şi realizând un obiect şi obţinând banidin vânzarea lui, este ferit de tentaţia de a-şi vinde arta desuflet. Am întâlnit cazuri în care unii pictori talentaţi pictaucompoziţii în funcţie de unele conjuncturi sau de date dincalendar, abordând uneori tematici asupra cărora se documentausuperficial, pur şi simplu neînţelegând evenimentulşi pictând la metru pătrat ori cu ochii pe calendar. Practica adovedit că este mai demn să concepi, să produci şi să vinzi unobiect de artă aplicată decât să pictezi sau să sculptezi fărăconvingeri.Arta de suflet trebuie ferită de orice tentaţii.-Şi după acest periplu în problematica artistuluiplastic, cum aţi defini drumul lui?-Singurul drum al artistului român rămâne acel DEALdin peisajul nostru mioritic; uneori el poate deveni dealulGolgotei, dar urcându-l şi privindu-l apoi din cealaltă VALE, osă-i poţi vedea creştetul cu sentimentul că laşi pe culmea lui opiatră cioplită cu jertfă pentru altarul artei româneşti.Târgu-Mureş, decembrie 1982—ianuarie 1983, Vatra, 198363

GEORGE FILIP„Nu-i da, Doamne, omului, soartaemigrantului...”George Filip s-a născut laTuzla, judeţul Constanţa, la22 martie 1939. Este fiul luiPandele şi al Floarei,strănepoată a marelui poetOctavian Goga. Urmeazăşcoala primară în comunanatală, iar liceul l-a continuatla Bucureşti.Datorită atitudinii saleneagreată de „democraţiaromânească” a acelor timpurişi a propagării genului depoezie „incomodă”, a fostjudecat public la TurnuSeverin şi arestat.În 1977, după alţi ani de privaţiuni şi suferinţe, s-a înscrispe lista pentru drepturile omului şi a cerut protecţia Ambasadeiamericane. În urma aceste acţiuni, i s-a intentat un nou procespublic, care a avut loc la Tuzla.Şi-a facut debutul în România, cu 4 volume pe tematicidiferite.

A părăsit ţara la 7 ianuarie 1979. După peregrinări înAustria, Germania şi Franţa, se stabileşte în Canada.Alegând Montrealul ca oraş de reşedinţă, poetul s-anumărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fostredactor la ora de radio în limba română, redactor la revistamulticulturală HUMANITAS şi director cultural laTeleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.64Cărţi publicate: Matematica pe degete, 1974 /Anotimpul legendelor, 1975 / Desant satiric, 1976 / Drumuride baladă, 1977 / Zei fără armuri, 1989 / Poemes sur feuillesd'erable, 1998 / Era confuziilor, 1993 / Din taine, 1999 /Diana, 2002 / '89 Poeme îndoliate, 2002 / Văd lumina, 2003 /La planet plate - Poemes, 2004 / Singur împotriva destinului,2004 / Aezii privesc, 2005 / Zilele săptămânii, 2005 / Dinoglindă, 2005 / Ţara din lacrimă, 2006.*Nu-l cunoşteam pe George Filip. Mi l-a adus în “cale”tânărul scriitor Darie Ducan, “exilat” pentru o vară, de bunăvoie şi de drag de ducă, în Canada. După ce i-am trimis câtevanumere din “Vatra veche”, am rămas într-un dialog sporadic şişucar, poetul de peste ocean fiind mereu bine dispus şi pus pevorbit în dodii. În 19 decembrie 2009, după ce i-am trimisVatra veche 1/2010, George Filip, îmi scrie: “STIMATEPRIETEN, Am de spus trei lucruri :1- revista voastră aîmpărţit românismul în două hălci : prima şi...a doua. 2- nicivorbă de frăţietate între ăi de-acasă şi ĂI goniţi de-acasă... 3-încă nu v-aţi prins, oameni buni, căcărtărescu ăsta este o nouăcacialma ?!? Stima lui George FILIP – Montreal. LA MULŢIANI !”Uşor contrariat, i-am răspuns: “Nu fiţi aşa de aspru,domnule Filip. N-am nici puterea şi nici preocuparea de aîmpărţi românismul. Vatra veche, de-aia e vatră veche, vrea săfie una pentru toţi. Dacă nu reuşesc, nu e doar vina mea!Sărbători fericite, N. Băciuţ”.Nici George Filip nu s-a lăsat învins: “Cam ai dreptate,cred că sunt un COPIL cam gelos. Crezi că-mi este uşor să văcitesc, să vă admir, să vă iubesc, iar eu să nu fiu chiarniciodată printre voi? Dacă găseşti o soluţie, te voi iubi camereu şi spre mai mereu... George FILIP – Montreal. PS: Nu-ida, Doamne, omului soarta emigrantului...”65După un astfel de PS, am luat mănuşa aruncată: “O,câte ar fi de spus! Nu vreţi să scrieţi despre soarta emigrantuluiromân? Mai sunt destui care văd roz în faţa ochilor cândvorbesc de emigraţie!”“Ba o să-ţi scriu tot ce doreşti. Fă un interviu cu mine,pune-mi cele mai crunte întrebări şi va ieşi o perlă !!! DarieDucan m-a mirosit...niţel, sunt cam al dracu’ ! Peste două oremă văz cu baba Stela Popescu. Iar au venit cu cerşeala. Ei, cică

asta e dragoste reciPorcă de neam. Să te văz cum te dai lamine... Cu drag, George FILIP”.Şi m-am dat: “Vă trimit zece întrebări pentru uninterviu de nota zece”.Şi cum bătea la uşă Crăciunul, i-am scris lui GeorgeFilip, întrebându-l de sănătate şi de soarta întrebărilor.“Pă gerul aista crunt, îmi răspunde poetul, are prioritateŢUICA, dar eu: cu-o mână beau, cu una gândesc, cu alta scriu,iar cu cealaltă fac politică. Ne sunteţi cam dragi !George şi Maria-Sa.”Dar, peste câteva ceasuri, au venit şi răspunsurile.*- George Filip a trăit mai bine de trei decenii în exil.Care e distanţa dintre visul şi realitatea exilului?GF: Ce-ntrebare este asta, domnule reporter ? Parcă maiîntreba cât fac, adunate, un ghiştoc, un poem şi-un cangur.Visul şi realitatea sunt două substantive incompatibile. Desprece distanţă vorbeşti ? Nu există nicio distanţă. Visul este onoţiune abstractă iar realitatea nu se poate dimensiona. Bine...hai să-ţi joc în voie. Visul meu suprem a fost întotdeauna săcunosc, să devin şi să culeg fructe şi bucurii de celebritateantumă.Dar n-a fost să fie aşa. Vecinii de rasă umană nu dorm.Cum te simt că gândeşti, că-ţi lărgeşti niţel orizontul, te-acuzăcă vrei să trădezi turma şi mi te devoră îndată. Dacă scapi - şiunii mai scăpăm, începe visul să se înfiripe. În epoca66primitivă, dacă şchiopătai niţel, erai îndată halit de obşte. Încomunism, la toate tentativerle de vis, primeam acelaşirăspuns: nu se aprobă. În drăguţul ăsta de capitalism îmbuibatde hrană şi incult, dacă ai vreun vis de vânzare sau de etalat,primeşti o replică mai parşivă : trebuie să te adaptezi, să aştepţibrevetele şi alte alea... şi visezi aşa până crăpi. Cât desprerealitate, să nu mai vorbim.Realitatea nu există. Noi oscilăm într-o mişcarebrowniană şi ne supunem, pe de-a rândul, unor legi dictatorialecare n-au nimic comun cu nicio realitate. Deci : realitatea esteo himeră !-E plină planeta de români. Înainte era un gest deluptător, de eroism, să emigrezi. De bună voie sau silit deregim. Dar azi, de ce mai emigrează românii, ce spun cei careajung în exil acum?-Emigrarea este prin excelenţă o formă de manifestarea legii fundamentale a filozofiei: CUNOAŞTEREA. Tot cevieţuieşte pe această planetă - emigrează: plante, dihănii,oameni. Românii au plecat şi pleacă de-acasă după codrulminim de mămăligă şi după pricopseală. Emigranţii români auajuns în Americi înainte de anul 1900. Unii s-au statornicitprin lumea asta liberă. Dar cei mai mulţi se-ntorc acasă cucâţiva dolari la chimir şi cu cuferele doldora de pânzeturi,

ţoale şi alte alea. Mihnea Ciuntitul s-a întors din China fărănas... dar cu câţiva gologani în pungă. Badea-Cârţan s-a dus laRoma pe jos şi s-a întors cu-n sac de înţelepciune. Ceauşescuse-ntorcea mereu cu contracte înrobitoare dar şi cu acţibilduri,jucărele şi bibelouri ciordite de prin marile hoteluri. Leana luis-a-ntors de la curtea Angliei cu o haină de hermină, cadorisităchiar de naiva de regină!Regele Mihai s-a întors în ţară după un ocean de ani şide tăcere, ca s-o mărite pe Margareta cu DUDĂ ăla şi să-şiredobândească acele castele ale domeniilor regale, dar nu de elmuncite sau plătite.67După sărmana INVOLUŢIE din 1989, eu m-am întorsacasă cu o chită groscioară de dolăraşi, gata să-mi slujescPatria. Dar fraţii, cumnatele, nepoţii, logodnicele şi confraţiipoeţi m-au lefterit în mare grabă. M-am întors la Montrealgraţie Crucii roşii internaţionale, care m-a pus în avion laBelgrad şi m-a readus ACASĂ, adică în Canada mea deadopţie.-Există exiluri « reuşite » şi exiluri « ratate » ?-Am mai spus-o : în exil se adaptează cel mai uşoroamenii fără coloană vertebrală, fără trăsături demne decaracter. Pentru aceştia scopul fundamental este MAŢUL. Şipe aici obezitatea este la modă.Exilaţi rataţi devin doar tâmpiţii sau, arare, mariivisători. Aici nu ne lipseşte nimic pentru a minţi că suntemfericiţi. Căci, ce-i pasă unei găini dacă ciuguleşte prin bălegarla Tuzla sau la Montreal ? Tot un drac !Avea dreptate Marx când spunea că omul este cel maipreţios capital. Da, aşa este, dar în occident, nu în comunismullor sifilitic. Aici, elementul uman este bine hrănit, pus la jug şiomul trage. Comuniştii nu-şi hrănesc bine slugile şi d-aia s-ampotmolit.-Care e povara cea mai grea a unui exilant ?-Scurt: dorul de rădăcini, dorul de casă. Nu-i da,Doamne, omului soarta emigrantului...-E exilul românesc diferit de alte exiluri? Se spune căromânii din exil nu sunt uniţi, nu se ajută etc. Care ar fimetehnele exilanţilor români?-Pe aici competivitatea este sinonimă, ba chiar seconfundă, cu goana după ciolan.Divide et impera... noi suntem divizaţi de la origini,plus imbecilizarea în masă, comunistă.Ce? În Ţară nu este la fel ? România este ocupată deromâni, nu doar alţii ne toarnă otravă-n strachina naţională.Iată, acestea toate sunt metehne, dacă asta doreşti să-ţi spun.68-În ce măsură se mai raportează emigranţii la ţaramamă? Şi când n-o mai fac, de ce n-o mai fac?-Interesul poartă fesul. Cei care pot îşi duc agonisealade pe aici - acolo, şi-o fac exagerat pe grandomanii. Cei care-şi

uită ţara de origine sunt nişte înnăscute excremente sociale,care n-au niciun fel de scrupule. Unde-i bine, adică trai pevătrai, acolo le este patria.-Ce şanse are un scriitor să-şi împlinească destinul înexil?-Niciun scriitor nu şi-a îndeplinit niciodată destinulnicăieri pe această Terra.Cunoşti mata vreun scriitor care a declarat pe patulmorţii că închide ochii fericit?!-Ce-şi reproşează “exilatul” George Filip?-Îmi reproşez că n-am aripi, să mă duc pe Parnas, cănu-s râmă, să mă duc la Dl. Dracu’ şi să nu zic hop înainte de asări şanţul... vieţii.-De ce s-ar întoarce un exilat acasă? De ce nu s-armai întoarce ?-Un exilat se întoarce acasă doar când este învins.Prinţesa Caragea, Regele, Paul Goma, poetul Ilie Constantinetc...-Dacă v-aţi afla din nou în momentul 7 ianuarie 1979,după ce aţi aflat ce a fost exilul, ce decizie aţi lua ?-Mi-aş lua bilet de avion numai pentru dus, nu conteazăpe ce coajă a Pământului. Şi m-aş întoarce acasă numai înmomentul în care aş fi sigur că în România s-ar face şi oREVOLUŢIE adevărată, la care să mă urc eu pe baricadă, nurahaţii de dinescu, păunescu, iliescu, cărtărescu, manolescu...Mulţumesc pentru onoare, coane...Decembrie 200969

VALENTIN MARICA„Cum ai putea fi un astfel de scriitor (trezitor) dacănu cuprinzi în scrisul tău esenţe de viaţă şi dacă nunaşti viaţă?”-Câtă literatură atâta viaţă şicâtă viaţă atâta literatură. În cefel se regăseşte scriitorulValentin Marica în acest „joc”de cuvinte?- Sugestiv „joc” de cuvinte;un generic al creaţiei literare. Cumam citi altfel Luntrea lui Caron,spre exemplu? Cum am înţelegecuvintele lui Caragiale despre cumvedea monstruos şi sufereaenorm? Uneori aflăm mai bine dinliteratură despre deznădejde, spreexemplu, decât din manifestăricotidiene. Deznădejdea din viaţă,în alcătuirile scriitorului, nu seschimbă, dar e spusă altfel. Uneori mai atenuat, alteori mai

dramatic, de fiecare dată simţind nu efemerul clipelor de viaţă, civeşnicia cuvintelor. În Spovedaniile unui copil al secolului, operalui Alfred de Musset, dacă vorbim de deznădejde, personajulOctave, care mărturiseşte deznădăjduit cum a fost cuprins de„boala secolului”, este Musset însuşi într-un halou al tainei.Dragostea, indignarea, îndoiala, singurătatea, iluminarea aparţindeopotrivă vieţii şi literaturii, cuvântul literar preluându-le fondultainic. Poetul Cristian Popescu mărturisea că, dacă ar simţi odistanţă între viaţă şi poezie, ar renunţa să mai scrie, aşa cumrenunţă la banii pe care îi dă cerşetorului de pe treptele catedralei.Pot reformula întrebarea...? Cât inefabil atâta viaţă şi câtăviaţă şi inefabil atâta literatură? Dacă scriitorul îmbogăţeşte, cum70se spune, vederea, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul lumii, el naşteviaţă, miracol, credinţă, trezire sau, dacă nu le naşte pe acestea, celpuţin le nuanţează ca inefabil. Trecerea vieţii în literatură şiînţelegerea literaturii ca viaţă ţin de inefabil. Am scris o carte,urmează să fie tipărită, care se numeşte Poemele Zoreniului, fiindinvocat numele satului meu şi inefabilul lumii de acolo, de lafântâna din care se lua apa pentru sfinţirea aghiazmei până la ochiibufniţei din clopotniţa bisericii. Manuscrisul de jad este carteamorţii Cezarei. Accept teritoriul acesta, în locul poeziei deînţărcat emoţia, cum spunea Marin Sorescu. Dacă îmi amintescbine, în dialogurile cu tine, Nicolae Băciuţ, exprima N. Steinhardtideea scriitorului trezitor. Cum ai putea fi un astfel de scriitor,dacă nu cuprinzi în scrisul tău esenţe de viaţă şi dacă nu naştiviaţă?- Cum şi-a descoperit Valentin Marica plăcerea/bucuriascrisului? Cum a descoperit Valentin Marica poezia?- Din mirare, din teamă, precum Grigore Vieru, apoi dindurere şi din înminunare. Voi ilustra prin poeticitatea aparte pecare o poartă în lume Zoreniul în care mi-am învelit primii ani deviaţă. Eram cu vitele pe un deal, părinţii pe un altul, la căpălit sausecerat, şi când venea vremea mare, cu fulgere şi ploi dese, îmi eraatât de teamă să nu li se întâmple ceva rău părinţilor şi atunciimprovizam rugăciuni, pe care acum mi le amintesc ca pe niştebuchete de lumini aruncate spre acoperişul cerului. Erau un fel dedescântece, fără să ştiu atunci ce e descântecul. Poate erau primelemele poeme, ritualuri de îmbunare. Mai departe, mi s-a întâmplatsă uit la o serbare din primele clase poezioara, reuşind să spuncuvinte prin care umpleam golul de memorie, uimit fiind deisprava mea. Apoi, o percepţie mai elevată asupra poeziei amavut-o, tot la vârsta aceea, la nunţile şi înmormântările din sat.Totul era aievea şi totul nu era aievea. O lume se aşterneafascinant peste alta, cuvinte altfel spuse peste cele obişnuite,oamenii mi se păreau mai înalţi, drumul ţării parcă era mai drept,iarba în care se aruncau ritualic boabe de grâu şi în care se spărgea71blidul de lut tremura ca de frig, satul întreg se răsfăţa, parcălegănându-se sau se îmbrobodea într-o tăcere imensă ş.a.m.d.

Fiecare dintre aceste creaţii era şi o nouă naştere a mea care-midădea putere, voinţă şi credinţă în Dumnezeu. Momentele aceleaerau săgetate de mirare, de teamă, dar erau înminunări. Mai târziu,le-am găsit comentariul adecvat. Când am realizat interviuri cuLeo Butnaru, la Lancrăm sau la Chişinău, aflasem de la acestscriitor profund că poezia este civilizare prin înminunare.Desigur, încă n-am descoperit Poezia, căci nu am descoperitdesăvârşirea şi veşnicia. De aceea, tot spun Povestea maguluicălător în stele... E încă un joc de-a v-aţi ascunselea. Şi Poezia seascunde de mine, şi eu mă ascund de ea, apoi iar stăm împreună,împuţinând lutul şi lărgind cărarea duhului, stând lângă FântânaBlanduziei să tot întinerim speranţele şi iubirea; fără de care clopotdogit suntem...- Ţi-a marcat cineva destinul literar? În bine, în rău!?- În rău, nu! În bine, poetul Mihai Ursachi. Mi-a publicat ungrupaj de versuri în revista „Cronica” în 1970. Spunea MihaiUrsachi despre Semn de întrebare, Ipoteză sau Ziua cu stradăalbă, câteva dintre poemele mele: Este ceea ce se cheamă poeziefrumoasă, topită în lumina copilăriei şi decantată în lacrima fiuluirisipitor. A fost debutul meu literar. Cum scriam acum 39 de ani?Dacă vrei să mă vezi noaptea / scufundă-te în mare / potrivescacolo zarurile / pentru o nouă lumină / dacă nu-ţi voi spune nimic/ întoarce-te repede / deasupra mea / marea îşi mângîie trupul / şivrea să fie singură. Încrederea pe care a avut-o Mihai Ursachi înpoezia mea m-a marcat, cu atât mai mult cu cât îl preţuiam pemarele poet, nefiind întâmplătoare apropierea mea de revistaCronica. M-au întărit, în anii studenţiei, aprecierile bunilor meidascăli, Mircea Muthu, Mircea Zaciu, Mircea Tomuş. Dacă ar fifost comunismul mai blând, aş fi rămas la Cluj, pentru că aveamdosarul aprobat de rectorat pentru a rămâne asistent universitar,dosar anulat în ziua repartiţiei (era în 1972!), prin dispoziţiaCabinetului II al CC. Destinul meu literar ar fi fost cu totul altul.72Am venit la Târgu-Mureş, unde am fost dascăl, apoi jurnalist, fărăsă întrerup scrisul. Am publicat poezie şi proză. Să fac trimiteristricte la numerele din Vatra, Steaua, Tribuna unde am publicatproză cu un tandru pseudonim? A urmat prietenia literară, delungă durată, cu poetul Nicolae Băciuţ, prietenie ce mi-aînfrumuseţat, prin cuviinţă şi exigenţă, destinul literar editorial.Ar fi putut să-mi marcheze destinul literar Romulus Guga.Mi-a ascultat o intervenţie la o sesiune de comunicări a SocietăţiiFilologilor despre George Călinescu, m-a invitat în redacţiarevistei Vatra, prezentându-mă criticului literar Dan Culcer şipropunându-mi o colaborare. Acolo s-a oprit totul, ... nu din cauzalui Romulus Guga şi nici din cauza mea.- Ai marcat, la rândul tău, destinul unor scriitori?- Înainte de a-mi publica eu cărţile (am debutat editorial lavârsta de 46 de ani) le-am fost multor tineri dascălul de literaturăromână şi editorul, publicându-le plachete de versuri la EdituraCezara Codruţa Marica din Târgu-Mureş, în urma concursurilor

literare naţionale iniţiate de Fundaţia Culturală „Cezara”, Joculde-a ziua cea bună şi Vreme trece, vreme vine. Vorbesc de tinericu isprăvi de caracter, pentru care cuvântul rodeşte în respectulpentru cultură şi frumuseţea limbii române. Am iniţiat seria decarte Prima verba, debuturi editoriale, în care au apărut: CostinaZehan cu Abur albastru, Cornelius Nicolae Borzan cu Amurgulnimănui, Laurenţiu Blaga cu Rai de ocazie, alături de Neputinţă şiuntdelemn de Andreea Conţiu, Ziua de absenţă de MelaniaStejărean, Tristeţea din fericire de Varo Eniko, Chemare nestinsăde Hadrian V.Conţiu, ca să citez doar câteva titluri. Editarea afost însoţită de multe dialoguri literare cu autorii, de analize petextul poetic, de îndemnuri la rigoare. Acestor cărţi le-am deschisşi viaţă spre cititor, prin lansări, prezentări, dezbateri, cronici înpresă. Spun că poate le-am marcat celor citaţi mai sus destinulliterar, întrucât ei nu au rămas la prima carte, cea de debut,făcându-şi, cu răspundere, o biografie literară, foarte departe derumoarea vorbelor deşarte. Nu i-am amăgit, i-am îndemnat să fie73visători, în accepţiunea superioară a termenului (visul acela careîncheagă sufletul, cum spunea Lucian Blaga), i-am îndrumat sprelecturi esenţiale, spre ne-grabă, spre bun-simţ şi consecvenţă înexerciţiul literar. Le reamintesc ceea ce spunea, cu atâta subtilitate,Nicolae Steinhardt: Talentul e în situaţia militarului în uniformă:se cade să se supravegheze când iese în oraş.- Ce-a favorizat, ce-a împiedicat evoluţia ta literară? Eprovincia inconfortabilă pentru afirmarea unui scriitor?- Anii de liceu şi apoi Clujul universitar au favorizatevoluţia mea literară. La Sărmaşu, unde eram licean, distinşiiprofesori Tamara şi Dan Rebreanu mi-au pus în faţa ochilorIstoria literaturii române de la origini până în prezent a luiGeorge Călinescu, ediţia princeps din 1941. Acolo, la Sărmaşu, înanii de liceu, citeam Gazeta literară, alături de talentatul meucoleg într-ale literaturii, scriitorul de acum, Iulian Dămăcuş,„copiindu-l” pe colegul nostru mai mare, poetul de acum, IonMircea.Anii studenţiei au fost descoperitorii marilor opere literare.Prin cursurile domnilor Ion Vlad, Mircea Zaciu, Dumitru Pop,Elena Dragoş, Achim Mihu, Mircea Tomuş, Ştefan Bitan, prinseminariile domnilor Mircea Muthu, Ion Vartic, Ioana Em.Petrescu, Ion Şeuleanu, Liviu Petrescu, Doina Curticăpeanu,Carmen Vlad, am descoperit fascinaţia operei literare, adâncimileei prin lecturi repetate, prin conspecte sau lucrări de seminar.Alături de profesorii mei clujeni am învăţat să citesc cu adevărat,să înţeleg şi să asimilez, să scriu şi să vorbesc respectând valorileliterare şi stilistice ale limbii române, corectitudinea limbii,expresivitatea ei. La Cluj, eram într-o capitală a culturii. Clujul,atunci, avea strălucire, iar eu am luat din ea pentru toţi anii vieţii.Provincia e inconfortabilă prin complexele ei de inferioritateşi prin felul în care acestea se manifestă. Tocmai în provincievicleniile timpului literar sunt mai aprige. Aici, dezbinarea e mai

vizibilă şi inepţiile potentaţilor sufocante. Lenevia spiritului şifalsa valoare ajung mai repede în amvon. Unele aşa-zise întâlniri74culturale sunt penibile. Boala provinciei, o boală a platfuşilor, arevagi şanse de vindecare. Dar, să nu ne înrăim sufletul, vorba unuipersonaj din proza lui Marin Preda. Mai bine să punem sufletul săvorbească despre Dumnezeu. Căci lumea nu se va schimba în binefără înălţarea spirituală a fiinţei. Personajul Bach din MoarteaDomnului Platfus a lui Romulus Guga numeşte o lume a deşeuluice claustrează vitalitatea fiinţei. Trăim ridicol de puţin, în dureriinevitabile, dar cel mai deranjant este că unii trăiesc morţi printrenoi şi aceştia, neînţelegându-se, ne strică viaţa.- E viaţa culturală mureşeană bună conducătoare deliteratură? Ce crezi că o defineşte? E ceea ce aştepţi de la ea?De ce te-ai transferat în Asociaţia Scriitorilor din Cluj?- În mică parte, da! În mare parte, nu! Cei care ar trebui săaducă rebeliunea spiritului împotriva barbariei cotidiene (vorbalui Norman Manea) se izolează în apatie, devenind activi doar îna-i ataca pe cei care, foarte puţini la număr, menţin afişul deactualitate culturală sau de dezbatere culturală. Susţinem, NicolaeBăciuţ, la Târgu-Mureş, în judeţul Mureş şi mai departe,actualitatea culturală, împreună cu o mână de oameni, între aceştiapoetul Lazăr Lădariu, şi suntem huliţi. Este reacţia cea maiprostească posibilă. Unui timp cultural trebuie să-i amplificiprobitatea şi demnitatea intelectuală. Prin hulire i le diminuezi.Nume mari din cultura noastră au apreciat expoziţia Icoana dinfereastră vernisată la Ministerul Culturii şi Cultelor, artişti plasticide renume au lucrat în Tabăra internaţională de sculptură în sarede la Praid, atâţia poeţi s-au afirmat la Festivalul Naţional dePoezie Religioasă „Credo”, iniţiative ale Direcţiei de CulturăMureş, pe când scriitori şi publicişti din Târgu-Mureş, ştiind deaceste succese remarcabile, şi-au împotmolit limbile şi pana în apatăcerii. Apoi, în viaţa culturală mureşeană dispare erudiţia,eleganţa intelectuală, cordialitatea. În locul lor, vin, la scenădeschisă, indiferentismul, îndepărtarea de esenţe, comentariulflecar, trăncăneala. Târgu-Mureşul este un oraş universitar, dartocmai universitarii lipsesc din viaţa culturală. Dacă cineva ar face75acum o cercetare pe tema implicării universitarilor, a celor dindomeniul filologiei, bunăoară, în viaţa publică, concluziile ar fidezolante. În viaţa judeţului Mureş sunt în totalitate absenţi. Suntscriitori, critici literari, poeţi, care nu au fost văzuţi niciodată lavernisaje, la concerte, la premierele teatrale, la reuniuni culturaleimportante sau scriitori care de 10-15 ani nu şi-au mai aşezatnumele pe vreo carte. Nu exemplul acesta l-au dat Romulus Guga,maestrul Ion Vlasiu sau Serafim Duicu. Aş dori, desigur, să potvorbi de un generic cultural al Târgu-Mureşului, de idee culturală,atitudine şi rigoare culturală. Pe secvenţe mai mici, lucrurile stauşi altfel. Filarmonica şi Teatrul Ariel, Biblioteca Judeţeană,Uniunea Artiştilor Plastici şi Asociaţia Artiştilor Plastici, Muzeul

de Etnografie şi Artă Populară sunt mai vizibile. Iar în judeţulMureş, Casa de Cultură „George Enescu” din Reghin, Casa deCultură „Eugen Nicoară” şi Biblioteca „Petru Maior”, deasemenea din Reghin. Teatrul Naţional din Târgu-Mureş este întruninacceptabil regres, revista Vatra apare rar, Universitatea deArtă Teatrală şi Institutul de cercetări socio-umane „GheorgheŞincai” sunt instituţii în umbră. E regretabil că nu menţinmanifestarea şi trăirea culturală autentică, atractivă, permanentă.Li se adaugă Asociaţia Scriitorilor din Târgu-Mureş, apatică şidezorganizată. Ca să nu trăiesc viaţa literară după cum bate vântul,m-am transferat la Cluj, o filială cu adevărat vie, cu un mareprofesionist şi om în fruntea ei, scriitoarea Irina Petraş. Lareuniunile literare, îmi întâlnesc foştii profesori de la LitereleClujene şi foştii colegi, oameni care chiar vor să refacă lumeaaceasta oloagă în care trăim. Cum să cobor în teacă fără luptă? Eun vers din lirica lui Romulus Guga...- Dacă ai fi istoric literar, ce-ai scrie despre ValentinMarica? Cât de (ne)drepte au fost dicţionarele literarecontemporane cu scriitorul Valentin Marica? Cu literaturaromână?- Dacă aş fi istoric literar...Chiar sunt. Studiile mele despreCantemir, Agârbiceanu, Pavel Dan, Alice Călugăru, apoi cele76despre Eminescu, Blaga, Octavian Goga, Rebreanu, unelecuprinse în volume, studiile de folclor, între care o cercetare legatăde Lioara, un obicei din ciclul primăverii din zona Beiuşului şiVaşcăului, studiile despre Vasile Netea, Elie Miron Cristea suntpagini de istorie literară împotriva urâtei neştiinţe, venind din ceeace Samuil Micu numea „cuvântarea minţii”, înspre a înţelege dacăiaste rândul bine şi cum să cade întocmit şi făcut. Spiritul ŞcoliiArdelene şi spiritul astrist au fost identificate în exegezele mele,ceea ce mă bucură. Preluând întocmai întrebarea,... dacă aş fiistoric literar aş spune despre Valentin Marica că are în fişe,comentarii, schiţe una dintre cele mai migăloase lecturi, cred, aIstoriei ieroglifice, că a avut răbdarea să compare, într-un studiuamplu, variantele Ţiganiadei, că s-a ocupat de piesa de teatruuitată, de genul Canalia lui N.D.Cocea sau Fereastra de IosifNaghiu.Despre dicţionare... Spune-mi cine sunt autorii dicţionarelorşi istoriilor literare şi îţi spun cum sunt acestea. În unele, spiritulcritic e dâmboviţean prin definiţie, tocmai însufleţiţii cu acestspirit vorbind, cinic, despre acţiunea de distrugere în literaturaromână. Repetăm prea mult două nume bucureştene ale genului.De ce nu comentăm mai mult Literatura română contemporană aIrinei Petraş sau scrierile de gen ale lui Ion Simuţ, Aurel Sasu,Mircea Ghiţulescu? Sau cărţile lui Ion Vlad, Mircea Muthu,Mircea Tomuş? Cred că dacă trăia Laurenţiu Ulici aveam acum oaltă imagine a istoriei literare. Ceea ce începuse cu Generaţia 70era mai aproape de ordinea pe care o dorim în critica literară.Dicţionarelor şi istoriilor de azi, care au împărţit lumea literară şi

pe cea a cititorilor în tabere, nu le neg importanţa, nicioriginalitatea. Le refuz răutatea. Eu sunt filolog, publicist, scriitorprin şcoala de la Cluj. Cum poţi să-i diminuezi acesteia opera, sănu-i recunoşti rolul decisiv în cultura română? Călinescu poartămarea greşeală de-a nu-i recunoaşte lui Liviu Rebreanu pe deplinmeritele literare. Greşelile de acest fel continuă.77În altă ordine de idei, dar răspunzând la întrebare, măgândesc cât de uşor e aşezată literatura română în jocul hazardului.A făcut-o România literară. Le-a dat criticilor literari cea maiciudată temă de casă: Scrieţi, în ordine valorică descrescătoare,numele celor mai importanţi 10 poeţi ai literaturii române dintoate timpurile, fiind puse în competiţie toate timpurile poezieiromâne, de la Dosoftei la Nichita Stănescu, de la Budai Deleanu laTudor Arghezi, de la Heliade Rădulescu la Gellu Naum. Doresc sădetaliez pentru a arăta cât de facil privim spre lucrurile cuadevărat importante.Juriul (comisia de examinare) criticilor literari şi-a intratsurprinzător de repede în rol şi a început notarea: punctat IonBarbu, depunctat Blaga, punctat Macedonski, depunctat VasileVoiculescu şi tot aşa până la încâlcirea dureroasă a aprecierilor.Sunt afişate liste ale premianţilor, din care lipseşte Lucian Blaga,bunăoară. Pe examinatori îi simt bucuroşi că dansează pe fire deaţă, chiar făcând jonglerii printre notele de la 10 la 1, cu piatra şicuţitul în mână, aşa cum le-a cerut România... literară. Rând perând, Eminescu ia 7 sau 8, uneori 10, la concurenţă cu VasileGârneţ. Poeţilor Marin Sorescu, Vasile Voiculescu, Şt.AugustinDoinaş, Ileana Mălăncioiu nu li se acordă note de trecere.Pantomina a învins. S-a tras cu praştia în turnurile de azur alepoeziei române. În final: 312 puncte pentru Eminescu, 151 pentruBacovia, 119 pentru Nichita Stănescu, 51 pentru Dimov, 45 pentruMacedonski. În topuri intră muzica uşoară, în clasamente intrăfotbalul, punctaje primesc rezidenţii la textele grilă. Poeţii nu potfi înghesuiţi în săli de examene, decât atunci când România...literară o ia razna.- Nu există profesiunea de scriitor, decât la modulformal. Nimeni nu angajează scriitori. Nu se poate trăi dinscris. Scriitorul trebuie să-şi găsească o slujbă care să-i asigureexistenţa. Paradoxal, la noi, scrisul e o treabă de timp liber.Cum ai vedea tu condiţia ideală a scriitorului român?78- Să vorbim de pâinea scriitorului? E mai mică, dar din grâucurat...O societate normală îşi cuprinde valorile, scriitorii, artiştiietc. în marele respect şi de aici lucrurile au echilibru, consistenţă,echitate. Cum suntem în anormalitate, nenorocul nostru de preamultă vreme, toate se întâmplă pe dos. Scriitorul este umilit desocietatea în care creează. În astfel de împrejurări, el trebuie să seredefinească, el pe el însuşi, câştigând continuu respectulcititorului de bună credinţă. Întâlnirea permanentă a scriitorului cupublicul este obligatorie în ziua noastră. Emoţia şi inteligenţa

scriitorului, arderea şi bunul-simţ al acestuia, felul în care numeşteomul şi viaţa, trebuie comunicate „pe viu”, face-a-face cu cititorul.Retragerea în turnul de fildeş e demult perimată. RomancierulDoru Munteanu relata despre o întâlnire a scriitorilor participanţila un colocviu de literatură cu elevii, aceştia fiind miraţi căscriitorii sunt oameni vii, având percepţia că scriitori sunt numaicei morţi. Gândindu-mă la prezenţa vie a scriitorului în societate şiîn lumea scriitoricească sau, dimpotrivă, la absenţa scriitorului,îmi amintesc de o scrisoare pe care Gorki i-o trimite lui Cehov,prin care îl întreba dacă să vină sau nu la Moscova. Cehov îirăspunde că la Moscova e învălmăşeală, că scriitorii îşi revarsăinvidia şi vrăjmăşia, că mai bine e să fii într-un loc retras, liniştit,dar în acelaşi timp îl cheamă pe Gorki la Moscova, spunându-i căscriitorul se formează acolo unde e pulsul vieţii. Am fost laîntâlniri cu cititorii în sate mureşene dintre cele mai retrase dincalea zgomotului cotidian şi, după un timp, întâlnindu-mă cu ceiprezenţi la acele întâlniri literare, mi-au reprodus cuvintele sauchiar din versurile pe care le-am citit acolo. În asemenea momentescriitorului i se dă binecuvântare; într-o clipă, într-o frântură dedialog, la un colţ de stradă. În faţa unor asemenea momente, demulte ori paginile jurnalelor literare sau tiradele în spaţii publicepălesc. Şansa scriitorului stă în respingerea lenei spirituale, aimposturii, a plafonării, indolenţei, minciunii. Când e talent şişcoală, când ai puterea să pui castele pe aripi de porumbel, scrisulo să aibă cap şi coadă, miez şi sens şi se va auzi, vorba79dramaturgului, în larg. Faptul că omul este mai puţin dispus laeforturi culturale, că timpul se macină în nimicuri, în teama deinteligenţă, că ziua e hora incerta, a conflictelor de tot felul şi adeziluziilor, nu-l pot împiedica pe scriitor să fie respiraţia pâinii şivinului din cuvânt; făcând bătături la suflet pentru ca Dumnezeusă nu fugă din noi. Undeva am mai scris cuvintele acestea...Imi ceriertare că le repet...- S-a vorbit despre complexele literaturii române. Cecomplexe are scriitorul român? De ce are complexe?- Literatura română nu e suficient cunoscută. Tirajelesărăcăcioase, lipsa unei critici de întâmpinare, peiorativizarea,acordarea de şanse subculturilor, toate pun în primejdie literaturaromână. Urmăriţi cum suntem reprezentaţi la târgurileinternaţionale de carte şi mai aveţi o imagine despre şansele realeale literaturii române. Mari critici români nu au cărţi traduse înOccident. Poetul sau prozatorul român publică greu sau deloc laedituri importante din Europa. Editurile noastre sunt în schimb,spre meritul lor, mai generoase cu scriitori ai lumii. Poate că artrebui să ţinem mai mult la reciprocitate. De asemenea, realizareaunor antologii de anvergură ar putea impune mai uşor numeimportante ale literaturii noastre pe alte meridiane culturale. Aici,pasul de melc e ucigător. Lucian Blaga şi Nichita Stănescu nu aufost cunoscuţi la timp, literatura română pierzând şanse aleprestigiului. Avem mult de recuperat şi chiar trebuie să ne grăbim.

- Te-ai decis să susţii un doctorat. Oare un scriitor cuoperă recunoscută, nu ar trebui să primească acest titlupentru opera sa? Dascăli mediocri, care scriu toată viaţa osingură lucrare, cea de doctorat, îşi flutură peste tot diplomade doctor... Mari scriitori n-au doctorate...-Marii scriitori au opere mari. Dacă un doctorat esteconsiderat un superlativ absolut, Craii de Curtea-Veche a luiMateiu Caragiale este un superlativ absolut. Îi mai trebuieromancierului titlu de doctor...? În măsura în care este la o catedrăuniversitară care impune obligativitatea titlului ştiinţific. Unui80mare scriitor, cu o operă validată de critică şi cititor, personalitateculturală de excepţie, tocmai prin prestigiul literar i se dă de fapt,onorific, titlul de doctor. Ar însemna acesta pentru Joyce mai multdecât Ulisse sau pentru Steinhardt mai mult decât JurnalulFericirii? De multe ori diploma de doctor e numele neputinţei nu aputinţei intelectuale. În teza de doctorat se poate plagia şi seplagiază din plin. În Pădurea spânzuraţilor sau în Cel mai iubitdintre pământeni este exclus. Cred că Premiul Opera Omnia,Premiul Naţional „Mihai „Eminescu”, Premiile Academieiacordate scriitorilor au unicitatea şi nobleţea pe care nu o arediploma de doctor, în ultima vreme compromisă prin practicimeschine. Doctoratul s-a banalizat prin uşurinţa cu care se obţine.Poate că marii scriitori nici nu şi-l doresc, aşa cum este elîmpământenit în ziua noastră.-Încotro crezi că se îndreaptă literatura? Dar scriitorulromân? Ce şanse mai are literatura între atâţia consumatoride timp liber?-Dacă societatea se îndreaptă spre hăurile prăpastiei,literatura urmează acelaşi sens de mers? Cred că literatura îşiurmează ordinea sa divină. Când scriitorii, chiar dacă sunt trădaţi,nu se trădează pe ei înşişi şi ies în faţa atâtor superiorităţi false şivanităţi cu adevăruri eterne. L-am întrebat pe Ştefan AugustinDoinaş, într-unul dintre cele mai deosebite interviuri din carieramea de reporter-radio, când este poetul trădat şi mi-a răspuns căatunci când se trădează el însuşi, când face doar versuri, fără să leridice la demnitatea expresiei. Adevărata vocaţie a scriitorului îlpoate apăra de vicleşugurile finitului, de vremelnicie şi receptareidioată.Unii anunţă dispariţia fastuoasă a literaturii, moartea ei sau,în numirea lui Richard Millet, dezvrăjirea literaturii. Sunt aduseargumente, între acestea convieţuirea literaturii derizorii cu marealiteratură, subculturile aduse la rang de culturi dominante, ununivers ficţionalizat prin debandadă mediatică care se dispenseazăde ficţiunea literară. Tonul deceptiv e învins de scriitorii care cred81în marile opere literare ce se vor scrie („călăuze” în opinia luiMihai Sin), autentificând ieşirea omului din agitaţia furibundă atuturor stupizeniilor. Omul şi romanul sunt teritorii de recucerit,povestea poate fi reinventată, după ce romanul a fost o aventură a

scriiturii prin confesiuni înfumurate, cum consemnează acad.Eugen Simion. Marea miză a literaturii va fi romanul, iar ascriitorului român aşezarea în propria-i divinitate. A nu te lăsahărţuit de pătimaşele voci ale zilei. Lui Mihai Sin nu i s-arecunoscut adevărata valoare a romanului Quo vadis, Domine...Unele din intervenţiile critice mai mult decât răutăcioase arată căautorii lor nu au citit romanul. Desigur, scriitorul nu e învins, dar emâhnit. Deşi, la Târgu-Mureş, consumatorii de timp liber, cum îinumeşti, s-au dovedit interesaţi de roman, devenind cititoriinteligenţi şi corecţi. Literatura va stagna poate prin neloialitateacriticii, dar merge înainte prin aceşti cititori inteligenţi şi corecţi.Am prezentat cărţi (eram împreună, Nicolae Băciuţ) la Reghin,Sighişoara, Iernut, Târnăveni, Sărmaşu în săli arhipline. Autoriierau prestigioşi prin biografia lor literară şi umană. Cu tristeţea căprea mult trebuie să fie scriitori pe cont propriu. Îşi scriu opera, oeditează prin fonduri proprii, îşi asigură desfacerea cum pot. Emarea pierdere, irecuperabilă, că instituţional valorile adevărate nusunt promovate. M-aş încumeta să spun chiar că nu sunt îngrijite.O ţară care nu are grijă de valorile spirituale se urâţeşte, neavând,de fapt, iubire.Noiembrie 2009,Vatra veche 12/200982

LUCIAN VASILIU« Eu, unul, am deschis, pentrusupravieţuire, un ATELIER DE POTCOVITINOROGI! «- La anii tăi, scriitorulromân de mai ieri aveaasigurată... „clasicizarea”. Măgândesc şi la perioadainterbelică, dar mai ales lascriitorii de după anii şaizeci.La 50 de ani era asigurattraseul spre... nemurire: cărţiîn Biblioteca pentru toţi, încolecţia „Cele mai frumoasepoezii”, ba chiar locuri înmanualele şcolare...Cum ai califica situaţiade azi? E nedreaptă cuscriitorii ajunşi la maturitate? E frustrant că, cu miciexcepţii, autori trecuţi în al şaselea deceniu de viaţă şi cu ooperă cât de cât conturată, încă stau la coadă la...eternitate?-Drag şi vechi prieten echinoxist, la anii mei dedialoghist nu mă gândesc la eternitate decât când mă aflu înbiserică sau în cimitir...

Bine că există manuale, ca în vremea junimistului dascălşi învăţător, Ion Creangă, el însuşi autor, coautor de manualeşcolare... alternative. În copilăria mea, învăţam 5-7 copii peacelaşi manual rufos şi sovietizat, la ţară, într-un sat de pecolinele Tutovei (între Bârlad, Bacău şi Vaslui).83Rostul scriitorului este de moderator, de cumpănitor!Astfel văd eu înţelepciunea, în sens clasic... Bine că nu maistăm la coadă cu maşinile de scris, pentru înregistrareoficială...-După o criză a Dicţionarelor literare, ne aflăm, iată,într-o „avalanşă” de dicţionare. Mai poate istoricul şicriticul literar face faţă la „potopul” editorial? Fără avorbi despre tirajele cărţilor, de difuzarea lor... Mai poateface el o panoramă corectă/cinstită a literaturii românecontemporane?Unde s-ar situa scriitorul Lucian Vasiliu în acestorizont de aşteptare? A fost un răsfăţat sau unmarginalizat al istoriilor literare?- Evit, cât pot, să vorbesc despre mine însumi. M-amstrăduit, decenii, să scriu cu onestitate şi demnitate. Uneori amşovăit... Nu am fost uşă de biserică. M-am situat, cu smerenie,de regulă, în câmp cultural explicit (de la cărţi şi revisteculturale până la năucitoarea administraţie culturală, muzealpatrimonială).Mă bucură avalanşa de instrumente de lucru (dicţionare,enciclopedii, antologii, panorame, istorii...). E semn dematuritate şi de normalitate pentru o cultură! Apreciezeforturile cercetătorilor, cărturarilor, editorilor devotaţi dinBucureşti, Cluj, Braşov, Piteşti, Timişoara, Chişinău sau Iaşi.Mi-ar trebui pagini întregi să elogiez nume, echipe, instituţii(indiferent de prezenţa sau absenţa mea în asemenea tipuri delucrări esenţiale pentru o cultură).Uneori am fost răsfăţat şi acest lucru nu mi-a făcut bine!Sunt pentru o critică literară de tip Programul revistei „Dacialiterară“ (Kogălniceanu, 1840). Una lucidă, argumentată...- Ce a adus veacul de după decembrie 1989 în Iaşulliterar? Ce i-a luat acestuia? Se simte Iaşiul Capitală sauprovincie literară?84-Schimbările l-au readus pe celestul magistru MihaiUrsachi tocmai din America! Între multe schimbărispectaculoase, mare mi-a fost bucuria să văd reînfloriteBISERICA, dialogul, toleranţa, comunicarea şi cuminecarea,dreptul la asociere liberă, la călătorie, la studii în străinătate...Şi câte altele! Am putut, astfel, să ajung la Cernăuţi, unde tatălmeu a fost student la Teologie, în anii ’30 ai secolului trecut...I-am descoperit şi redescoperit pe românii de pretutindeni, dela Matei Vişniec la Leo Butnaru. Pe filoromâni precum ErlingScholler (Norvegia – traducătorul lui Ion Creangă), pe DingChao şi Gao Xing (China), pe Adam Sorkin (SUA). Şi câţi

alţii, români şi străini...Astfel am reuşit, în urbea Mitropolitului Dosoftei, săreluăm revista „Dacia literară“, să fondăm Societatea Culturală„Junimea ’90“, să pornim Târgul de Cărţi Librex, să lansămZiua Poeziei la Iaşi (statornic, de Bunavestire! În urmă cu... 17ani!), să articulăm un bun Festival româno-canadian deliteratură „Ronald Gasparic“ şi câte altele...Din păcate, Decembrie 1989 ne-a adus şi multe lucrurirele, inclusiv droguri şi boschetari, dar, mai rău, lipsă decaracter şi multă impostură!Ce i-a luat Iaşului? Între altele: spiritul creştin-meditativ(suntem asediaţi de mercantili, de lanţuri la gât, de ghiuluri, desuficienţă şi ignaritate), i-a luat multe talente (care au căutatlocuri mai bune de exprimare în alte spaţii), l-a deposedat deliniştea fertilă a străzilor patriarhale (ca pretutindeni, presăratede crâşme, invadate de maşini), i-a luat parte dintremonumente (unele retrocedate discutabil, altele părăginite sauadministrate de figuri improvizate)... Multe ar fi de scris!-„Provincie literară” a ajuns, la un moment dat, oetichetă pe borcane cu produse expirate sau fără termen degaranţie. A ajuns o etichetă spăimoasă, depreciativă, sorăcu nonvaloarea sau cu gama minoră, fiind tratată, ca atare,privită de sus, cu dispreţ şi compătimire.85Ca să însemni ceva, musai trebuie să iei caleaCapitalei, să câştigi capital, să-ţi faci... imagine.De la Rebreanu la Marin Preda, de la Coşbuc la IoanAlexandru, scriitori din lumea largului românesc s-auputut face auziţi de-abia după ce au ucenicit la moara descriitori a Capitalei.Dar Blaga a rămas în „provincie”, Steinhardt s-aretras la mănăstire...Există un mit al Capitalei, un miraj al acesteia, cumexistă un stigmat al provinciei. Nici nu poţi scrie provinciecu P mare!De ce rămân, totuşi, unii, în provincie? – iată oprefaţă lungă la o întrebare scurtă: tu de ce ai rămas înprovincie?-Bucureştiul este şi Capitală şi Provincie. N-are rost săargumentez, politic vorbind. Cultural, aş spune că şi Clujul,Sibiul sau Iaş(i)ul sunt şi Centru şi Margine! Şi Iaşul şi Iaşiul!Contează şi rămân lucrurile valoroase, nu cele care ţin de unfel de trufie conjuncturală...Am făcut 2 ani de şcoală (postliceală) în Bucureşti,plecat fiind din Bârlad (Baaadul cezarivănescian). Târguljuneţii mele (oraşul lui Tache, Ianke şi Cadâr). La Bucureşti,am terminat ca şef de promoţie. Puteam să rămân în Capitală.La repartiţie am avut 7 posturi, la alegere. Profesorii mărăsfăţau. Un unchi deja bucureştenizat voia să mă însoare cu odâmboviţeancă de origine... maghiară, care mă plăcea... Am

optat pentru Iaşi! Tatăl meu mă crescuse în cultul oraşelorBucureşti, Iaşi şi Cernăuţi.Deşi nu aveam pe absolut nimeni în urbea clasicilor, amrămas aici, dormind în subsoluri insalubre, schimbând maimulte gazde... Într-un târziu, am primit un fel de „garsonieră“(1977-1983). Ce fericire culturală specială am împărtăşit, înacea improvizată locuinţă, cu dialoghişti, opinişti precum LucaPiţu, Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel, Dan Petrescu, Sorin86Antohi, Liviu Cangeopol, Mariana Codruţ, Nicolae Panaite,Dorin Spineanu, George Bădărău ş.a. Boemi, nărăvaşi,superiori vremurilor!Sunt un vasiliu-bacovian-birlic! Ar fi interesant să-iîntrebăm pe copiii noştri dacă se simt „capitalişti“ la Roma,Paris sau Madrid, „provinciali“ la Cracovia, Salonic sauVeneţia...-Mulţi scriitori români, şi înainte şi după decembrie1989, au fost ispitiţi de politică! Nu te-au curtat politicienii,partidele?Trebuie să se implice scriitorul român în politică?Cum ai aprecia experienţele în politică alescriitorilor, din ’90 încoace?- În anii ’80 ai secolului trecut am făcut un fel de politicăde nevoie. Tatăl meu, preot de ţară interbelic, murise pe fondulTezelor din 1971. Am fost primit cu greu în UTC. În PCR amintrat târziu (riscam să pierd postul de muncă, de muzeografliterar). Speram, cu alţi colegi şi amici juni şi mai puţinconformişti, să reformăm, din interior, partidul... De-aletinereţii şi de-ale lumii valuri!Scriitorul cată a se implica politic. Explicit sau implicit,zgomotos sau discret, interesat sau dezinteresat. În Coreea (deNord sau de Sud), în Cuba sau în România (de Est sau deVest), în Cehia sau Slovacia...Am fost un entuziast al anilor ’90, cu Alianţa Civică(Ana Blandiana, Romulus Rusan, Alexandru Zub, MihaiUrsachi ş.a.), cu încercările lui Laurenţiu Ulici şi ale echipeisale de intelectuali lucizi... Acum, navighez între deşertăciuneşi speranţă...-Înainte, meseria de scriitor nu era în nomenclatorulde funcţii. Acum e. Dar poate fi scrisul o meserie din carese poate trăi?Cu ce ar trebui să se ocupe scriitorul, ca să poată trăi,dar să mai aibă şi timp de scris?87-În anul de graţie 2009 e mai greu de marcat şi demarcatautorul / condeierul / scriitorul... Este mult amatorism,veleitarism, impostură. Confuzie de valori...Suntem, în acelaşi timp, expuşi, visători (idealişti),spirite civice, dar şi umiliţi de cei cu „palate“. Suntemcultivatori ai limbii materne (din ce în ce mai hăhăită,

hahalerizată, insultată)... Suntem şi jurnalişti (trăim cu ziua,dar şi trăim ziua – îi căutăm sensul, îi exprimăm clipa,unicitatea expresivă). NU mercenari ai cotidianului, cijurnalişti, să zicem, culturali... Aşa ne-am trezit după mareaPace EST-VEST!Cunosc puţini scriitori care trăiesc din scris. De exemplu,Shakespeare, Gogol, Caragiale... Eu, unul, am deschis, pentrusupravieţuire, un ATELIER DE POTCOVIT INOROGI!-Pe cine se mai poate sprijini scriitorul de azi, lanevoie? E Uniunea Scriitorilor un „sindicat” pentru...liniştea/neliniştea scriitorlor?-În vremuri grele (şi când nu au fost asemeneatimpuri!?), creatorii se solidarizează. Opera rămâne exprimarepe cont propriu, fie că vorbim despre compozitor sau despreartist plastic. Ne amintim, în plan naţional, de grupările numiteŞCOALA ARDELEANĂ, JUNIMEA, SOCIETATEASCRIITORILOR (sărbătorim 100 de ani de asociere!). Pe fondsindical, profesional, civic...Uniunea Scriitorilor de astăzi, alte asociaţii, ligi, fundaţiide utilitate publică, dacă au management de calitate, potasigura un anumit confort creatorului contemporan (a se vedeasuplimentul de pensie, indemnizaţiile de merit, lecturilepublice...). Se poate mult mai mult. Legislaţia europeană estefertilă, stimulatoare (a se vedea Programul de la Lisabona).Deficitari suntem noi, aici, acasă (deşi pe fond de reuşiterecente, în teatru, film, media)...-Sunt scriitori care se plâng că nu mai au stare descris, că era mai provocator, mai antrenant înainte de88decembrie 1989. Că interdicţiile de tot felul erau maistimulatoare. Tu unde te situezi?-Mă irită impostura, stupiditatea, ridicolul! Scriuîmpotriva lor, în principal. Împotriva politizării excesive (deieri şi de azi). Cred în Dumnezeu, în Lege, în Creativitate.Detest mercenarii, stricătorii de limbă şi tradiţii, noii ciocoi...-Te numeri printre scriitorii care nu s-au mulţumit săse exprime într-un singur gen!? Care sunt avantajele, caresunt capcanele „scriitorului total”?-Scriu în mai multe registre. Când cred că am ceva despus. Mai ales în parohia Poeziei, Regina marginalizată,neglijată, mereu ameninţată cu dispariţia...-Pentru cine se mai scriu azi cărţi? Dar mâine? Cinevor mai fi cei care vor citi cărţi, ce cărţi vor alege săcitească? Ce pericole ameninţă viitorul literaturii?-Odinioară, mă citea Mama (a plecat după Tata, laDomnul)... Mă citesc, oarecum condescendent, soţia, cei 2copii şi prietenii care mi-au mai rămas. Pentru mâine, Domnulştie...Iunie 2009(Vatra veche 7/2009)

89

GEORGE VULTURESCU„Am fost fericitul salahor alunui vis de poet”-”Poetul şi administratorul” –o formulare celebră a lui VirgilMazilescu. Cât este poetul GeorgeVulturescu şi administrator şi cât îlajută administratorul pe poet?-Îţi răspund de la obraz că”administratorul poate s-o sfecleascăîn orice moment”, cum bine zice VirgilMazilescu, dar poetul nu sfârşeşteatunci când intră în „administraţie”, ci doar când se lasă„administrat”. În „administraţie” el poate spori cultura, poateface interferenţe între domenii ale culturii, poate reclădi şipune în lumină valori. Nu mă ajută cu nimic „directorul” caresunt la Cultura judeţului Satu Mare, prietene Băciuţ. E unpahar gol, o formă fără fond: eu, scriitorul, i-am dat„administratorului” consistenţă, valoare, sens. MinisterulCulturii şi administraţia locală m-au vrut mereu un fel de„socotitor”, responsabil al unui „ghişeu” prin care flutură hârtiipentru recensăminte electorale. Ştii bine, ca şi mine, că aceastăproblematică a patrimoniului este o gogoaşă politică înspatele căreia se ascund interesul unor firme, afaceri şi bani.Adevărul e trist: cum poate opri „administratorul” care suntdărâmarea unei clădiri când firma agresoare este finanţatoareapartidului X? Când aprobările pentru renovări şi clasări suntcumpărate de geambaşii locali direct de la zarafii dinBucureşti? I-am dat sânge, forţa mea creatoare, mi-a supt sevacelor mai buni ani din viaţă, ca un vampir, „administratorul”.Şi drept răsplată m-au demis, prin fax, fără nicio „judecată”faţă către faţă, oameni care n-au lucrat în cultură, care n-au90ştiut niciodată ce am făcut eu la Satu Mare… Ştii care ediferenţa dintre mine şi ei? Acest vers al aceluiaşi poet: „eucând mă trezesc dimineaţa mai arunc afară două trei lopeţi/de pământ reavăn, dar primarul cum îşi începe activitateaprietene?” (mică istorie sumbră…)-Administrezi o publicaţie, “Poesis”, care existăprin poezie, fiind una dintre puţinele publicaţii româneşticare se ocupă în aşa măsură de poezie şi lumea sa. Ce i-aasigurat notorietate acestei publicaţii? Ce ar putea-ofalimenta?-Nu te laşi de termeni manageriali – a „administra”, a„falimenta”? Îmi amintesc că Ivo Andrić spunea cât de adâncăşi străveche este neîncrederea tuturor „oamenilor faptei” faţăde fantezie - şi de tot ce vine de la ea -, dar toţi profită de peurma ei! În arta de-a visa nu sunt falimente: Poesis, poete

Nicolae Băciuţ, este un vis: desenez titluri, aşez pe paginătexte, schimb coperţile, răspund la telefon şi scrisori, cerarticole, poeme, traduceri, interviuri, iată, de 20 de ani! Nu amavut „redacţie” plătită niciodată. Am fost fericitul salahor alunui vis de poet: să fie la Satu Mare o „revistă de poezie”…-A devenit poezia o chestiune de provincie, de vremece poeţi importanţi nu mai fug ca mai ieri spre Capitală,se mulţumesc cu inconvenientele provinciei, dar nici numai mizează pe miracolul Capitalei? Te-a tentat vreodatăsă te “dezrădăcinezi”, să dai Satu Mare pe Bucureşti?-Nu am făcut revista ca să fug cu ea (pe aripile ei?) dinProvincie, ci să aduc – prin ea, pe aripile ei – literatura, poeziade valoare la Satu Mare. Sunt de „stil vechi”, greoi, ca bătrâniiardeleni care voiau abecedare aici, gimnazii, atenee populare,muzee, casine române. Satu Mare a fost o pepinieră – de aicise pleacă spre alte zări (Grigore Maior ca să îmbogăţeascăşcolile Blajului; Vasile Lucaciu să facă din ŞişeştiiMaramureşului un sanctuar; Aloisie Ludovic Tăutu ca să fieConsilier Ecleziastic şi să îngrijească tipărirea întregii91corespondenţe papale de la Vatican; Dimitrie Sfura să devinăprefect de studii la Preparandia din Oradea Mare unde-l are castudent pe Iosif Vulcan; Ioan Silviu Selagianu la Beiuş,profesor, de unde corespondează cu Eminescu; Otilia Marchiş– Cozmuţa ca să devină secretara lui Anatole France şi să iapremiul „Femina” la Paris; Costa Carei, Valentin Strava şiOctavian Şireagu la Cluj şi Bucureşti, unde vor face reviste şivor traduce scriitorii maghiari din Transilvania; Gh. Bulgăr,Livia Bacâru şi Gabriel Ştrempel ca să îngrijească ediţii şi sălucreze la Institutele şi Biblioteca Academiei din Bucureşti;Radu Enescu la Oradea, ca să îmbogăţească panoplia de la„Familia”… etc.). Aşadar, din provincia Sătmar se pleacăpurtând („pe aripi de albine”?) polenul acestor spaţii şi unii semai întorc, adeseori, pe scut. Exemple ţi-aş putea da de laVasile Lucaciu (hăituit, neluat în seamă după alegerile din1920, se retrage bolnav şi neagreat, la casa parohială din SatuMare, aşteptându-şi doar sfârşitul. Precum scria într-oscrisoare: „...Nu am pe nimeni. În luptele mele am avut celpuţin duşmani, acum, la bătrâneţe, nu mai sunt băgat în seamăşi nu mai am nici duşmani măcar...”), până la poeţii GeorgeBoitor şi Grigore Paul, care după accidente/sinucideri au fostaduşi în cimitirile din satele lor – Supur şi Cămârzana...-“Înainte”, “Cântarea României” a produs o inflaţiede scriitori... de masă. Nici “capitalismul” de azi nu a fostzgârcit, prin mecanismele economiei de piaţă, a creatcondiţii pentru o altă inflaţie de scriitori. Ce pericole aduceaceastă inflaţie?-M-aş feri de termenul „inflaţie” ca termen normativ.Nu tot ce e mult e rău (Nu zicem niciodată „e inflaţie de steleîn seara asta”...). Rău e când cantitatea – plasată prost în

context – devine pârghie valorică. Problema cu numărul„mare” al cărţilor proaste – a revistelor cu vipuri şi politicienirăsfiraţi pe plaiul cu boi sau cu orice suportă hârtia -, nu esteatât circulaţia lor, cât cauţionarea lor, trecerea lor dintr-o92categorie a „drepturilor omului” (homosexualitate, feminism,secte religioase, minorităţi şi regiuni culturale) într-o categoriea valorii. Aici ar fi de lucru: în termeni de „ecarisaj”, mă rog,de criterii, în „capitalismul” pieţei de care vorbeşti.Cu inflaţia din perioada „Cântării României” ce să maifaci acum ? Sunt operante criteriile de azi asupra celor de ieri ?În cea mai recentă Istorie a literaturii (N. Manolescu) este locpentru M. Beniuc, Nina Cassian, Maria Banuş, Eugen Barbu,Ion Gheorghe, Titus Popovici, Aurel Baranga, AdrianPăunescu, dar nu sunt incluşi Adrian Marino, GabrielaMelinescu, Marin Mincu, Ioan Em. Petrescu, Ion Mircea, NoraIuga, Liviu Petrescu etc. Cum să nu prolifereze cocleala (asta e„inflaţia”, prietene, un sentiment de greaţă), matrapazlâcul,accesul la graţie doar prin apartenenţă la redacţii şi edituri. Dareste acesta un „pericol” dacă ştii să-ţi alegi tabăra?-Într-o producţie anuală de mii de titluri noi decarte, cum se mai descurcă critica literară? Dacă luăm încalcul tirajele modeste, difuzarea precară, ce şanse mai areo evaluare apropiată de adevăr? Şi criticii sunt oameni, nupot citi tot ce se scrie? Nu e şubredă o scară a valorilor înaceste condiţii? Pot fi ignorate, nebăgate în seamă cărţiimportante din considerente tehnice? Dar din considerenteextraliterare?-Nu am timp pentru critica literară ca „instituţie” normativă(castă, grup de presiune, jurii pentru târguri internaţionale,traduceri, proiecte financiare). Unii critici m-au introdusîn antologiile lor, alţii nu; unii m-au comentat în istoriile şistudiile lor, alţii nu. Nu sunt „făcut” de critică, nu sunt întreţinutde ea, nu ştiu să trăiesc şi să scriu pentru a fi în graţiilecuiva. E o onoare să fi fost de câteva ori în viaţă în preajmaunor critici de o mare onestitate şi probitate profesională. Ca şimeseria vechilor acari din staţiile de triaj, meseria de criticdispare încet, încet: nu că tablourile de comandă sunt maisigure, ci pentru că sunt „mutifuncţionale”...93Sigur că orice considerent „tehnic” nu trebuie explicatprin considerente „extraliterare”, dar aş arăta cu degetul spredoi critici: unul care, deşi pretinde că ţi-a citit cartea, scriedoar despre cum vrea el să fie poezia ta; celălalt care acceptăsă facă parte dintr-un juriu naţional şi dă verdicte de pe cele 5-7 cărţi ale editurii care-l promovează, precum cocoşul ar puteascoate un cucurigu „naţional” de pe grămada de moloz dintr-ocurte oarecare. În aceste cazuri laşi lehamitea aceearomânească să băltească: „şi criticii sunt oameni...”-Ştim cu toţii că s-a făcut “politică literară” la greu,

la noi. Cum mai funcţionează azi găştile, grupurile? Ce-ipoate aduna, ce-i poate despărţi azi pe scriitori?-Nu mă interesează „găştile” literare/ politice. Le văd„la lucru” peste tot, îi poţi deosebi. Nu merită un „studiu decaz”, dar sunt de luat în seamă „energiile” care debordează înunele grupări (nu în cele care devin „găşti”), tendinţele carepot fi un pas înainte. Este ciudat, Nicolae Băciuţ, că înliteratura noastră orice grup se „oficializează” repede şi-idispare aerul tare, ozonat, al accesului la idee. Arenagrupurilor de azi e doar socialul, nu secretul, miracolul dedincolo de ecran. Uite, un „manifest” precum cel al lui VasileBaghiu (himerismul) putea crea o confrerie de iniţiaţi. Nimeninu vrea drumurile sălbatice, netrasate, stâncoase. Toţi doresc„cărarea cea dreaptă” spre o Meka apropiată, cu un aer casnic,gospodăresc, cel mult o sală de academie.Aşadar ce ne poate uni azi? Neoexpresionismul? Parabolicul?Ludicul? Background-ul? Ego-ficţionarii? Apocalipticatextului?... Dacă mă gândesc bine, nici statutul pe care l-amvotat, de curând, pentru Uniunea Scriitorilor, nu ne-a preaadunat: au ieşit la iveală disfuncţionalităţi, grupuri de presiune,jurii comandate, fonduri care nu ajung la filiale, oboseală,greaţă de parveniţi.Şi, în fond, de ce atâta dramă? Muntele e la îndemânădacă vrei să-l urci, iar marea e un lac cu multe bărcuţe…94-Se scrie mult, se publică mult, chiar dacă uneori întiraje simbolice. Se mai citeşte, însă? Cine mai citeşteliteratură, cu atâta ofertă concurenţială pentru clipele derăgaz?-Sunt mai multe lucruri de luat în considerare. Se scriemult? Ia să vedem: Ion Mureşan n-a publicat de câţiva ani;Florin Iaru îşi tot amână romanul; Nichita Danilov, PetruCimpoeşu publică câte un volum pe an, ca să dau cîtevaexemple. Criticii literari abia dacă scot un volum la 2 ani.Ideea că se publică mult vine din altă parte: editurile – care nuse respectă – publică orice, oricât şi pe oricine. Nu, prietene,scriitorul român nu e mai prolific ca altădată… Uite, miemi-e dor de un volum de Marta Petreu (n-a mai publicat poeziedin 2006 de la Scara lui Iacob, (Ed. C.R.) Angela Marinescudin 2006 (Limbajul dispariţiei, Ed. Vinea), Ion Mircea din2004 (Prororoca, Ed. C.R.).Despre cine citeşte azi este iar de discutat. Şi mai alesce se citeşte azi. Să nu-mi spui că volumele „erotice” ale luiEmil Brumaru – care cică s-au vândut – vor conta în ansambluloperei sale! Ştim ce se vinde azi şi ne dăm imediat seamacine citeşte. Dar criticii literari crezi că sunt „la zi” cuapariţiile scriitorilor contemporani? Una dintre cele maivehemente observaţii aduse Istoriei lui N. Manolescu estechiar acesta: n-a mai urmărit evoluţia scriitorilor de lângă el …Dacă vrei să ştii, în ce mă priveşte, îţi spun: eu îi citesc

pe scriitorii români. Le caut cărţile, la târguri (pentru că laSatu Mare nu se difuzează unele apariţii editoriale), leurmăresc receptarea critică şi mă bucur în „ceasurile mele derăgaz” de reuşitele lor. Trist ar fi să credem că sunt cărţi doarpentru clipe de răgaz: nu clipa de răgaz o caut, de interval, dedincolo de ecran, ci clipa provocatoare la lectură ca la uneveniment crucial. Aştept, mereu, cărţile care să mă jupoaie,care să-mi crească precum nişte dinţi din creier în timp cecitesc, ca să pot muşca cu ei merele vieţii şi ale morţii…95-Unii scriitori, dincolo de “administraţie”, s-auimplicat şi în politică, fără a face figură aparte întrepoliticieni! De ce ratează scriitorul în politica românească?-Cred că e greşit să spunem că „s-au implicat în politică”.Corect este: unii scriitori s-au salvat în politică, pliindu-se, căptuşindu-se. Spune-mi: ce mai era azi Păunescu fărămandatul de deputat? Ce a ales să fie azi Dinescu, cel cu securistla poartă, dacă nu în fruntea dosarelor de la CNSAS? Nu saimplicat Ana Blandiana în alegerea lui Emil Constantinescuîn pofida lui Nicolae Manolescu? Ce s-a câştigat? Ce s-ar fiputut câştiga? Scriitorul român e un mazilit în politică, ca-ntrunev mediu prelung în care e nevoie de un firman de aiurea.Am fost contemporani - doar fizic, cu trup de legumă – cucele mai grave agresiuni asupra limbii române în Basarabia,Ucraina, Serbia, Ungaria. S-a semnat vreo petiţie – măcar – descriitori? Erau în viaţă vreo câţiva care puteau ridica vocea.Dar unii erau în avionul lui Iliescu, alţii în cel al luiConstantinescu, alţii în cel al lui Băsescu.De ce ratează scriitorul român în politică? Dar oare„ratează”? În celebra scenă a preşedintelui Băsescu şi afilosofului G. Liiceanu, acesta nu s-a simţit umilit când primulom al ţării i-a spus că preferă „tinichigii”. Era filosoful de faţăsau doar „administratorul” de la Humanitas? În fond, nu aveadreptate N. Manolescu să-l introducă în Istoria sa pentru„manifestul havelian” Apel pentru lichele şi Uşa interzisă? Euşor să te desparţi de Noica (ideea peratologiei) şi mai greusă-ţi găseşti propria limită...-E scriitorul un personaj incomod pentru epoca sa?E un tolerat? E un profitor? Care e condiţia... ideală ascriitorului român contemporan?-Scriitorul de azi este un mare caraghios: se lasă„recitat” fără să fie scos la rampă din fundul sălii; se lasăinclus în manuale, studii, antologii fără să fie retribuit – doarpentru fericirea de-a fi „selectat”; îşi lasă înlocuite cărţile,96ideile de trei rânduri în presă; se lasă furat de atribuţiilepedagogice şi de vizionar al vremii sale. Incomod zici? Vezipe cineva să-l tragă de mânecă pe un preşedinte care spune căsunt mai importanţi „tinichigii” decât „filosofii”? L-ai văzut peG. Liiceanu, pe M. Cărtărescu cum au sărit să-l apere, că doar

„altceva a vrut să spună”! Nu, prietene, scriitorul nu mai eincomod: e măsurat şi găsit „corespunzător” pentru InstitutulY, pentru Parlamentul Z, pentru Ministerul X … A fost vreunscriitor (şi erau destui) incomod în Parlamentul României? Acerut editarea operelor lui Caragiale (că despre Eminescu nuspun nimic, pentru că „nu dă bine” în Europa) în locul afişelordizgraţioase de la alegeri? A cerut cineva ca timbrul literar(vezi perioada interbelică) să fie achitat la scară naţională? Nu.Toţi se războiesc cu trecutul comunist. Acum se poate. Acumau curaj. Au prezentul nu ni-i mare?Dar noi, cei câţiva scriitori de la „instituţiile deconcentrate”care am fost schimbaţi prin fax la o comandă politică?Am luptat, am demascat încălcarea legii funcţionarului public?Nu, am tăcut, n-am vrut să se ştie că scriitorii nu conteazăîn sistem. Las că nici Uniunea Scriitorilor n-a scos uncuvânt, nu era „în chestie”. Preşedintele e plecat în slujbă laUNESCO, va veni doar la alegeri. Regret să spun: scriitorul deazi e tolerant, profitor, laş, se gudură ca toţi din jurul nostru.Suntem ocupaţi: fugim acasă să scriem. Suntem scriitori desâmbătă, de duminică (Am furat ideea de la prietenul AdrianAlui Gheorghe). În rest: suntem soldaţi de nădejde ai epociinoastre...-Se ştie că puţini scriitori pot trăi exclusiv dinscris!? Din ce-ar putea trăi scriitorul ca să poată şi scrie,fără să facă compromisuri şi fără să-şi irosească timpul pecare l-ar putea folosi pentru scris?-Dragă prietene, scriitorul trebuie să poată trăi dinscrisul său. Asta e singura alternativă pentru care ar trebui săne batem, ca scriitori. Mă uit în jur şi-mi fac cruce: ştiţi că sunt97lefuri şi funcţionari pentru probleme „de cultură” la primării,consilii judeţene? De ce n-ar fi corect să fie, acolo, scriitori? Agândi strategia culturală, etnografică, reţelele de conexiunidintre etnii, microregiuni, istorii identitare şi turism cultural fărăscriitori? Dar puzderia de publicaţii locale (jurnale, pliante,broşuri, foi electorale, afişe şi reclame)? E atâta agramatism înziarele de pe tarabe (naţionale sau locale), atâta „cultură” depub-uri, de şuşanele „mondene”, atâta inflaţie de vip-uri al căroratu este doar datul în stambă şi trasul fermoarului. Dar lapuzderia de posturi locale (câte 5/7 posturi într-un orăşel), TV,radio, cine este angajat? Sau: acum sunt la modă cărţile „religioase”,monografiile despre mănăstiri, şcoli, localităţi, instituţii.Dacă nu transpare nicio vocaţie din aceste rânduri, măcarcorectura, stilizările ar trebui să treacă pe sub ochii unuiscriitor!Şi mai sunt universităţile. Acum 2-3 ani, la Congresulde Poezie de la Botoşani, Al. Muşina a propus înfiinţarea unuipost de „poet laureat” al universităţilor, care ar putea avea unrol cheie în gestionarea unor evenimente de creaţie culturală,de promovare a unor lecturi cu autorii. Desigur, lecturile. Se

plătesc undeva? La teatre, la Case de cultură, la radio sau TVsau la serile din cafenele? Da, prietene, scriitorul ar putea trăidin toate acestea şi din altele. Dar toate aceste atribuţii i-aufost răpite, însuşite de veleitari şi tele-jurnalişti, prezentatorişi referenţi care citează după ureche împrăştiind agramatisme.Dar, tot atât de adevărat e că şi scriitorul de azi se lasă furat,redus la o voce din culise, redus la un text-caşcaval din carepoate oricine să-şi însuşească un rând, să-l dea pe blog, să „tragă”din el o interpretare. Dacă unul a ajuns plătit pentru textulsău, el nu va mai protesta pentru celălalt scriitor. Câte salariiiau unii scriitori? Câţi trăiesc doar din ajutorul social? Solidaritatea,drepturile apărate prin asociaţii ar fi o soluţie, dar...-Visul unui scriitor este să fie citit de cât maimultă... lume. Şi spun « lume », gândindu-mă că unei98literaturi îi stă bine să călătorească şi în alte limbi. Ai fosttradus, ai publicat traduceri în “Poesis”. Noi suntem mariimportatori. Nu cred că ne-au scăpat netraduse mari cărţiale literaturii universale. De ce nu suntem şi noi traduşi pemăsura valorii literaturii române?-E adevărat: am trăit din „traducţiuni”, suntem oliteratură în care s-a „importat”. A şi fost, acest lucru, înfavoarea noastră în anii comunismului. Dar acum, în vremea„din urmă”, a deschiderii europene, suntem mai atenţi săimportăm reţete, teme, mixaje, seriale comerciale, nu maisuntem atenţi la fondul valorilor. De aici şi slabul succes alcărţilor noastre în străinătate. Dar şi mai slab este PR-ulediturilor noastre, programele oferite de instituţii care ar trebuisă ne reprezinte – tendinţele literare, individualităţi, valorispecifice – în străinătate (I.C.R. –ul, de pildă). Dacă te uiţi lalista de „aleşi” ai acestor instituţii se vede, cu ochiul liber, căîn ultimii ani au fost scoşi ca „reprezentativi” doar câtevanume, din cei apropiaţi, dintr-o clientelă care doar rareori ne-afăcut cinste. Mulţi autori se descurcă pe cont propriu –accesând programe, intrând în legătură cu scriitori, traducători.Astfel de relaţii directe am încurajat şi eu la/ prin „Poesis” cuscriitori din Ungaria, Ucraina, Serbia, Germania, SUA. N-amfost surprins să nu aud o vorbuliţă în România, acasă, despreaceste rezultate: nu făceam parte din nicio gaşcă, din niciunprogram finanţat de comisiile „unice”, aşa că …Dar, într-o zi, voi izbândi, singur, precum sunt lamasa de scris…Târgu-Mureş,17 februarie 2008 – Satu-Mare, 11 august 2009(Vatra veche 8/2009)Foto: George Vulturescu, la Păltiniş, lângă vila încare a stat în ultimii patru ani de viaţă Constantin Noica (8august 2009 – foto: N. Băciuţ)99

RAFT

100

SERAFIM DUICU, UN CRONICAR ALCLIPEI/101UMBRA LUI LAZĂR, LA TÂRGU-MUREŞ/106PE BAZĂ DE LECTURĂ/109FRĂMÂNTĂRI ÎN BIBLIOTECĂ/112CĂRŢI ŞI VIAŢĂ/114PĂDURE, DRAGĂ... POEZIE.../116VOCAŢIE ŞI CREDINŢĂ/119ZIUA CÂND S-A PRĂBUŞIT CERUL/121LADA DE ZESTRE /125ISTORIE ŞI PICTURĂ/127CULTURĂ ŞI ISTORIE/129DESCOPERIREA LUI SEVER SUCIU/131VĂMILE ARTEI/134ADEVĂR ŞI NOSTALGIE/136SUB SEMNUL TRADIŢIEI/138LA UMBRA NISIPULUI/139UN JURNAL DE SENTIMENTE/141ÎNTÂLNIREA CU POEZIA/143FUGĂ SPRE SINE/144ADINA SZASZ, „ARIPI DE FLOARE”/146MUREŞUL CULTURAL ŞI ARTISTIC/147ANUL EDITORIAL 2009/150101

SERAFIM DUICU, UN CRONICAR ALCLIPEIDupă Paralaxe critice,Editura Nico, 2007, din biografialiterară a lui Serafim Duicu se mairestituie o parte însemnată, cearisipită, în sensul cel mai bun alcuvântului, în paginile preseicotidiene judeţene, „Articole ceîntregesc astfel portretul cărturaruluiSerafim Duicu, generând ceea ceîndrăznim să numim polifoniavocilor celui care s-a aplecat şi avibrat la tot ceea ce însemnafenomen cultural, ştiinţific, social”,după cum precizează îngrijitorul ediţiei, prof. Valerica Duicu.Este o carte recuperată, pe care nu a gândit-o autorulîntr-o astfel de structură, dar care cred că este definitoriepentru ceea ce înseamnă junalismul cultural în presa localăcotidiană, care îţi poate impune nu doar rigori stricte, ci îţi

poate face şi cu ochiul spre o anume lejeritate critică, dar şispre concesii induse de categoriile de cititori neomogene înnivelul educaţiei culturale, care sunt receptorii mesajului critic.Serafim Duicu a dovedit că a ştiut să se adaptezerigorilor tipului de jurnalism cultural local, fără compromisuriinutile, fără să scape adjectivele din lesă şi fără să lase verbelesă zburde în voie.Constrâns de rigorile de spaţiu şi mai puţin de celeideologice, Serafim Duicu s-a dovedit a fi fost „librarul deserviciu”, atent la cele mai semnificative apariţii editoriale, lanivel naţional, dar şi la tot ceea ce apărea sub semnăturaautorilor locali. Sunt inevitabile afinităţile elective, selecţiile102impuse prioritar şi în termeni de eleganţă critică, dincolo defireştile exerciţii de retorică admirativă cu bonusuri alelocalismului creator.Sute de cărţi trecute prin lectura critică a lui SerafimDuicu au avut parte şi de promovarea în presă, în succinterecenzii, în care era inevitabilă radiografia diagnostic, etichetalapidară, şarja critică didactică.Îngrijitorul ediţiei, prof. Valerica Duicu, s-a doveditfoarte scrupulos şi, cu reflexe arhivistice, a trecut prin sită anibuni de publicistică culturală, înregistrând aproape tot ceea cea purtat semnătura lui Serafim Duicu şi, într-o combinaţie decronologie şi tematică, a oferit un veritabil portret de cronicaral clipei, de martor complice al fenomenului cultural înansamblu, al celui literar cu preponderenţă.Cele zece capitole sunt ca un fel de zece porunci aleunei conştiinţe literare publice, care şi-a asumat rol nu doar depromotor, ci şi de inevitabil ecolog cultural, dispus laderatizări editoriale, incluzând şi arsenalul acid alintransingenţei, într-o exigenţă morală, dar şi moralizatoare.De unde şi „formele neliniştii”, sintagmă care impune o anumegestualitate critică.Serafim Duicu aborda cu lejeritate orice subiectcultural, era bine documentat, valorifica informaţiile însusţinerea unei idei, într-o argumerntaţie lapidară elegantă.„Dârz, hotărât, discret, sincer, atent cu prietenii,vehement şi necruţător cu duşmanii, dublat de girul calităţiiunui intelectual de ţinută, cu vrednica-i trudă, a fost reazem denădejde al culturii naţionale şi, deopotrivă, al BisericiiNeamului”, cum îl caracterizează patetic Lazăr Lădariu înPrefaţa cărţii, Serafim Duicu şi-a dat măsura capacităţii salede a vedea cultura în orizontul ei larg şi de a puncta elementelecare definesc o geografie literară bine delimitată.Nu avea complexe în faţa nici unui gen literar. GrigoreAlexandrescu, Sadoveanu, Al. Macedonski, Alecsandri,103Şerban Cioculescu, Ion Agârbiceanu, Cincinat Pavelescu,Neculce, Cezar Petrescu, Cantemir B.P. Hasdeu, Lucian

Blaga, Dimitrie Stelaru, Ovidiu Papadima, Dumitru Păcurariu,Marin Preda, Ion Apostol Popescu, Florin Manolescu, MarcelBreazu, Dan Hăulică, Ovidiu Bădina, Titus Dumitru-Popa,Corneliu Albu, Stelian Neagoe, Mircea Eliade, GeorgeCălinescu, Augustin Buzura, Constantin Zărnescu, AdrianPăunescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, DanGrigorescu, Mathila C. Ghyka, Constantin Noica, ŞtefanOdobleja, Petre Ţuţea, Dumitru Popescu, dar şi autori locali,ca Romulus Guga, Alexandru Toşa, Valentin Borda, IonBuzaşi, Lazăr Lădariu sunt doar câţiva dintre cei care au trecutprin sita critică a cronicarului literar, fie pe un segmentbiografic, fie într-o perspectivă a integralităţii. Aborda culejeritate şi poezia şi proza şi teatrul şi critica şi istoria literară.Nu avea inhibiţii de niciun fel. Şi nici prejudecăţi. Aveacapacitatea de a detecta cu uşurinţă note distinctive oriacorduri stridente într-un repertoriu beletristic, opiniile saleavând nerv, forţă, putere de convingere. Putea face investigaţiipe spaţii înguste, dar avea şi capacităţi de analiză şi sinteză pespaţii ample.„Serafim Duicu înclina spre analiza zonei literare subzodia calmului, nicidecum prin nostalgii de inchizitor”, maiobservă cu pertinenţă Lazăr Lădariu.Demersul publicistic al lui Serafim Duicu e al uneiconştiinţe critice responsabile, preocupată de starea de sănătatea culturii, de moştenirea culturală, de scara de valori, denesubordonarea ierarhiilor literare culiselor.A ştiut să vadă pădurea de copaci, a pus în balanţăcontribuţiile localismului creator cu valorile naţionale, dândprieteniei ce-i al prieteniei, dar şi literaturii ce e al literaturii.Într-un oraş cu o armată de critici literari, SerafimDuicu rămâne singurul până acum care a avut o viziuneintegratoare, care nu a privit cu dispreţ suveran valorile locale104în devenire, încurajându-le şi situându-le acolo unde le eralocul printre valorile contemporane.Păcat că Serafim Duicu nu şi-a valorificat talantul criticcu mai multă aplecare, că nu i-a acordat mai mult timp, că s-alăsat ademenit şi confiscat, într-un fel, de condiţiaanimatorului cultural. S-a simţit responsabil în misiunea pecare şi-a asumat-o, a sacrificat energii care ar fi putut să fiefolosite în teritoriul criticii. Pentru că Serafim Duicu aveavocaţie de critic şi acest lucru se va vedea mai bine şi atuncicând încă o carte de critică, cuprinzând texte publicate în presaliterară va vedea lumina tiparului.Această carte este o panoramă verosimilă afenomenului literar românesc din ultima jumătate de secol dinmileniul trecut, cu valorile actualităţii, dar şi cu recuperările şirestituirile necesare, cu reevaluările inevitabile.Foarte inspirat titlul cărţii, un generic cuprinzător înconcreteţea şi metafora sa, susţinut şi de o copertă mai mult

decât sugestivă, cu trimiteri spre un spaţiu matrice al deveniriiautorului, unul la care s-a raportat mereu.105

UMBRA LUI LAZĂR, LA TÂRGUMUREŞExistă o mistică a umbrei,poate chiar plecând de la biblicul„nu te sprijini de umbră”. Fascinaţiaei i-a adus încărcături simbolice,mărturie a fiecărui timp alînţelegerii. Pentru umbră şi suflet,indienii Americii de Nord aveau învocabular, ca şi multe limbi afroasiatice,acelaşi termen. Dar, înculturile arhaice, umbra a fostconsiderată şi dublul persoanei, caîntruchipare a sufletului despărţit detrup.Despre nemuritorii chinezi, se credea că ei nu lasă umbrăpe pământ, în timp ce oamenii muritori aveau pentru umbrărespect, dar şi o teamă mistică.Umbra a fost privită însă şi ca ipostază a morţii, ca dubludevitalizat, eu descărnat, imaterial - „lumea umbrelor”.Imaginarul mito-poetic asimilează umbra ca reflectare aimaginii omului, contur întunecat al unei fiinţe sau al unuilucru proiectat pe o suprafaţă luminată. Umbra e privită şi calipsă a luminii sau porţiune din spaţiu unde nu ajunge lumina.Ea e şi sinonim simbolic, chiar dacă atenuat, al întunericului,sumbrului, culorii negre, al ameninţărilor ascunse. Aşa auapărut „omul din umbră”, „vânătorii de umbre”...„Când murim, spune Lucian Blaga, în Cuvinte pe stelafunerară, nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră”.În această dimensiune a umbrei se situează şi Naştereaumbrei, cartea lui Lazăr Lădariu, chiar dacă nu suntem în faţaunei abordări programatice, ca preponderenţă tematică, cât mai106degrabă în faţa unei metafore integratoare a unei lumi deproximitate. Oricum, pentru Lazăr Lădariu, umbra e dublul, cuprioritate cea care se naşte în rigistru nocturn: “La luminalunii/ stau de vorbă/ cu umbra mea;// „Vin ploile” – îmi zice şitace -,/ vine şi focul/ prin tăcerea fagilor tineri,/ am văzut şinorii / mai trişti decât o corabie,/ doar puterea luminii/cunoaşte sunetul cuvintelor/ prin tăcerea grădinii pierzânduse;//noaptea pustiului/ cu noaptea vorbeşte,/ când trec/ bărcilecu pânze ale cerului,/ de aer suspendate;// salamandrele în auz/au focul şi/ vântul;// „vin ploile/ şi fulgerul va-ncremeni/ pecer” – îmi zice umbra,/ la lumina lunii;// stau de vorbă cu ea/până, din nou,/ se luminează de ziuă.” (Stau de vorbă cuumbra). Mai mult, în viziunea lui Lazăr Lădariu, umbra areautonomie, independenţă, faţă de trup: “Umbra mea prinpăduri rătăceşte,/ caută seminţele începutului călător,/ când

tăriile se spală/ în culoarea vântului”. (Doar singur izvorul laizvor se întoarce). Sau “Am văzut,//domol trecând dealul,/umbra mea,/înaltă, subţire, albuie spre gri,/şi n-am mairecunoscut-o,/în amurg,/aşa cum era,/ străină demult,/pe altetărâmuri plecată”. (Domol trecând dealul)Ba chiar, într-o reciprocitate integratoare, ea are atâtdimensiune reală cât şi metafizică, „De pe celălalt mal,/ tristă,umbra mă priveşte”. Când „celălalt mal” are şi semnificaţiegeografică şi mistică. Sau: “Privesc umbra subţire/ cum treceînot apa morţilor,/ cum intră tăcută-n mormintele/ dealului defulger tăiat;//după atâtea pribegii/ prin pustia cu chip de pară,/câinii aşteptării o latră;// în urma ei/ o ceaţă vine, tiptil,/ vulperoşcată/ prin litania deşerturilor.” (Umbra). „Trecere, peire,umbră, vis”, ar spune Eminescu.Umbra are şi temporalitate, are trecut, are prezent, areconsistenţă reală, dar geneza ei rămâne o taină: „dar nu măîntreba/ de unde-mi vine umbra”.Însufleţirea nu e doar a umbrei, cum bine observa uncritic, Elena M. Cîmpan, ci şi “muntele vine spre mare,107frunzele privesc, vânturile povestesc, citesc manuscrise,copacii admiră păsările, dimineaţa sărută iarba, în haine dearlechin vine seara”, într-o corespondenţă a trăirilor şisimţurilor cu lumea umană, într-o consubstanţialitate aemoţiilor, într-o exuberanţă imagistică, într-un răsfăţ alviziunilor.Această nouă ontologie a inanimatelor capătă consistenţăcompensatorie, devine nouă poetică. Dar poetul rămâneobservator al cotidianului, din care reţine semnele prin careacesta îşi pierde echilibrul.Retorica religioasă îşi continuă şi în acest volumaccentele remarcate imperativ odată cu „Litaniile cerului”.Naşterea umbrei este, ca bună parte din poezia lui LazărLădariu, confesiune discretă şi atitudine, împăcare mioritică şiseninătate sacrală, asumare a jertfei, în altarul cuvintelor.A 12-a carte a lui Lazăr Lădariu, la care se adaugă celedouă etape de antologie, ultima, Vâslele timpului, un popasliric la 70 ani, are câştigurile experienţei poetice, ale vârstei,ale conştiinţei literare. Există o ritmicitate asumată, oreligiozitate a întâlnirii cu cititorii, prin poezie, anuală, fărărestricţii, dar şi fără angajamente cantitative. Pentru că LazărLădariu are exigenţele sale editoriale la care nu abdică. De laCâmpuri cosite de ceaţă, 1985, la Naşterea umbrei, 2009,poezia sa şi-a definit un teritoriu pe care nu-l poate revendicanimeni, cu repere care fac din autor un poet (re)cognoscibil,într-o dinamică literară vămuită de toate bunele şi relele uneilumi în căutare de sine. Reiterarea unor simboluri, de la„câmpuri de ceaţă” la „şarpele casei” întăreşte imaginea destăruinţă asupra unor repere care nu-şi pot epuiza sensurile.O instanţă critică necoruptă, nedeturnată de la menirea

ei, va acredita fără reţineri poezia lui Lazăr Lădariu, situând-oîn faţă, între poeţii care s-au format în jurul revistei „Vatra” şiîntre care se remarcă drept singurul alergător de cursă lungă,responsabil de menirea sa, pe care şi-a asumat-o fără108menajamente. Chiar dacă poetul, în solidaritatea lui culturală,declară şi că poate spune tuturor că a „avut parte desingurătate”, că a putut câştiga detaşare, când „istoria obosită/îmi întoarce spatele”. (Acum pot spune), cum detaşat şiîngăduitor îl priveşte şi pe cel care îl pândeşte la colţ (Tiptilmă strecor ca lumina difuză).Poetul nu poate pune punct poeziei, pentru că „cu teamade dimineaţă în braţe/ neodihna mărilor/ aduce cheileadâncului/ pentru un nou cântec”. (Cu teama de dimineaţă).Ediţia a fost îngrijită, cu aceleaşi rigori şi exigenţe ca latoate volumele postdecembriste ale lui Lazăr Lădariu, deMariana Cristescu, cea care a gestionat şi “umbra” cărţii,coperta, inspirat realizată de Andrei Balint.Un inventar editorial şi succinte referinţe critice daurotunjime acestei cărţi elegante, din toate punctele de vedere.109

PE BAZĂ DE LECTURĂCritica literară e un gencare şi-a pierdut mult dinprestanţă după ce, de atâtea ori, aufost „prinşi” critici că au scriscronici, recenzii despre cărţi pecare nu le-au citit, cel mult le-aurăsfoit în grabă, decredibilizândastfel lectura critică, judecăţile devaloare, bază sigură a falselorierarhii.Norocul multor cărţi vinedin lipsa de interes a cititorului celde toate zilele faţă de opiniacritică. Revistele literare se citescmai puţin decât îşi imaginează criticii la rubricile de criticăliterară, gusturile cititorilor fiind mai degrabă manipulate decampanii mediatice sau de abile strategii de promovare a unorcărţi, autori.Cărţile de critică literară îşi au teritoriile de investigareadesea restricţionate fie de proasta difuzare a cărţii, dublată desupraproducţia editorială, fie de bugetul de timp pe care îl areun critic literar pentru o întreprindere prost sau deloc plătită.Orice demers critic îşi autoimpune criterii proprii deselecţie a cărţilor supuse analizei. Între acestea, cel pe care şi-lasumă Elena M. Câmpan în „Pe bază de lectură”, este una demaxim subiectivism: o relaţie faţă la faţă cu autorul unei cărţi.Unii dintre noi primim cărţi de la autori, cu autografe fel defel, de la cele de reţetă, la cele pline de amabilităţi şi elogii.

Sigur, e greu să cazi în capcana unor astfel de„avansuri”, dar e un gest de minimă politeţe să citeşti o carteprimită în dar.110„Pe bază de lectură” este o astfel de carte, carerăspunde unor provocări de civilitate tot mai rar întâlnite. E undisconfort, poate, să te aleagă cărţile şi să nu le alegi tu, dar ţise dă şi o responsabilitate a exerciţiului critic, care trebuie săaibă puterea de a face abstracţie de o relaţie personală, punândînainte moralitatea critică.Poate că în astfel de situaţii, criticul are şi reflexe alereprimării unor porniri de radicalitate, poate îşi controleazămai strict verbul, poate administează mai nuanţat adjectivele,poate e dispus la mai multă civilitate, atunci când judecă ocarte a unui autor cu care-şi intersectează zilnic paşii.Există, în astfel de circumstanţe, compromisurinecesare, pe care „instanţa critică” le adoptă sau le respinge.Elena M. Cîmpan face concesii cu măsură, oricât de generoasăeste, ca să nu inducă o falsă situare ierarhică, e cinstită şi cu eaînsăşi şi cu autorul, nu are prejudecăţi, nu are interese. ElenaM. Câmpan este un critic diplomat. Îşi construieşte discursulcritic cu eleganţă, cu foarte multă atenţie la detalii, pentru caansamblul să fie bine definit, evaluat. Instrumentele critice aleElenei M. Cîmpan sunt „laparoscopice”, făcându-se inciziifără să se producă răni profunde, în aşa fel încât operaţia să fieeficientă şi “pacientul” să-şi revină repede.Lecturile ei sunt pe bază de bună credinţă, „recenziile”sunt cinstite, „prezentările” ponderate, comentariile aplicate.Întâmpinări care respectă textul literar, nu-i caută nod înpapură, îi descoperă punctele forte, dar nu ignoră verigileslabe. E un diagnostician riguros, exact, dar nu spunepacientului doar ce ar vrea acesta să audă.Rostirea critică are căldură, oricâtă fermitate i-amdetecta, are cursivitate, e narativă, simplă, clară, concisă,refuză preţiozităţi pretins academice, intră în rezonanţă cuobiectul lecturii. Se vede bucuria lecturii. O lectură destinsă,fără încrâncenări. E o citire pe bază de iubire, nu de ură,111dispreţ ori plictiseală. Cu atât mai puţin pe bază de ... sarcinăde serviciu. În plus, criticul are umor, ironie benignă.E o situare în calmul receptării, al valorilor, neviciat dejocuri de politică literară.Există afinităţi elective în universul lecturii criticedecupat din producţia editorială curentă, există entuziasmeprospective, se pun etichete inspirate pe produsele citite, se facaprecieri memorabile, atât în desenul stilistic cât şi în substanţalui.Elena M. Câmpan, prin Pe bază de lectură, îşi poatelua diploma de agent literar, unul cu vocaţie, pus în slujbacărţii, punând preţ acesteia, fără să-i sperie nici pe cititori, nici

pe autori.Trecută prin experienţa poeziei, a prozei, a jurnalului, apublicisticii, Elena M. Cîmpan e o voce critică de ultimă oră,care trebuie ascultată. Debutul ei în critică, în volum, culectura a 28 de autori şi a patruzeci de cărţi, e garanţia căviitoare ori trecute cărţi vor intra pe mâini critice bune.112

FRĂMÂNTĂRI ÎN BIBLIOTECĂCâţi dintre împătimiţii lecturiinu şi-ar dori să poată să stea cât maimult din viaţa lor în bibliotecă,incurabili devoratori de carte,disperaţi că, pe măsură ce trecevremea, trebuie să accepte fatalitateacă doar o mică, o foarte mică partedin ceea ce ar fi vrut să citească va ficitit - pentru că “timpul vieţii escurt”, cum ar zice poetul, şi tot maipuţin rămâne pentru lectură. Pentruunii, „cartea bate viaţa”, trăiesc înficţiune mai mult decât în realitate.Puţini au şansa însă să stea toată viaţa în bibliotecă,ajungând să se pună în slujba cărţii. Aparent, e un privilegiu,dar, după opt ore de administrare a cărţii, mai rămâne puţinăenergie şi pentru lectura cărţilor, pentru condiţia de cititordetaşat de obligaţiile profesionale.În plus, ne întrebăm adesea care mai e rostul, care elocul cărţii în orizontul culturii, de ce se mai citeşte, cineciteşte, cum se citeşte, care sunt alternativele la cartea noastrăcea de toate zilele, cea tipărită pe hârtie, cu care ne-am născutşi am crescut, cât de acerbă e concurenţa cu cartea electronică?Şi cine va ieşi biruitor?Despre problemele bibliotecii îşi pune întrebări şiîncearcă să dea răspunsuri şi Liliana Moldovan, în cartea sa dedebut, intitulată sfios, “Indiscreţii în bibliotecă”.( Antologie destudii şi eseuri, Text îngrijit şi prefaţă de Nicolae Băciuţ,Postfaţă de Doina Popa, Preşedinte ANBPR, Editura Nico,2009).113Liliana Moldovan îşi asumă cu responsabilitatecondiţia de bibliotecar preocupat de “rostul cărţii în orizontulcultural al omenirii”.Bine informată, minuţios documentată, lucrarea sa arecomplexitate într-un orizont extins al analizelor şiinterpretărilor, al dialogului despre destinul cărţii, într-oincursiune prin timpurile cărţilor, filosofia lecturii şi sociologiamentalităţilor. „Biblioteconomica” - Aspecte teoretice şipractice ale managementului de bibliotecă, Introducere înfilosofia comunicării şi teoria lecturii, Amprente jurnalistice :articole, eseuri, interviuri şi note de lectură – sunt cele trei

paliere ale cercetării, evaluării fenomenului pe care îlgenerează cartea.Lucrarea Lilianei Moldovan vine în întâmpinareanevoilor specialiştilor, dar şi a beneficiarilor serviciilor oferitede bibliotecă. „Deconspiră” ce este dincolo de relaţiabibliotecar-cititor, ce e în „culise”, de câtă artă e nevoie pentrua face din bibliotecă un loc râvnit, căutat, dincolo de toatedistorsionările ofertelor cotidiene, de ce eforturi umane,financiare e nevoie pentru a menţine prestigiul bibliotecii, la cemijloace trebuie să recurgă pentru a-şi promova „produsele”,serviciile, pentru a crea parteneriate cu cititorii, spre beneficiulacestora din urmă.Din demersurile acestei cărţi răzbate bucuria autoareide a fi un mijlocitor între cele două Lumi, cea a cărţii şi cea acititorului. Până la urmă, “Indiscreţiile…” Lilianei Moldovansunt un elogiu adus cărţii, lecturii, cititorului.Cu siguranţă, un bibliotecar de talia Lilianei Moldovanface bine ideii de serviciu public în slujba cititorului, ideii depromovare a cărţii. Pentru că, oricât de paradoxal ar păreaunora, dincolo de a fi ceea ce mâncăm, salvarea vine din a ficeea ce citim.114

CĂRŢI ŞI VIAŢĂExistă între vocaţiile fărăde preţ, cea educaţională, care aremulţi chemaţi şi puţini aleşi.Între dascălii de vocaţie,Florica Z. Costea mai are şi unacut simţ civic, unul deintransigenţă şi fermitate, alimperativului atitudinal, care nusuportă concesii şi nici scuze.Întreaga retorică didacticăa fost articulată pe douăcomponente consubstanţiale,cartea şi viaţa, într-o competiţie amodelelor umane şi profesionale.Într-o provincie nu dintre cele mai generoase, cu olume dezurbanizată încă înainte de urbanizare, misiuneadascălului a impus accente particulare, de împăcare amodernităţii cu tradiţionalul.Florica Z. Costea a avut o viaţă „de roman”, cum leplace unor femei să spună, dar cărţile au dat mereu sens acesteivieţi, din ele a respirat aerul care să-i dea putere şi să o facă săpoată privi înainte cu încredere şi înapoi fără mânie.Din viaţă şi din cărţi, Florica Z. Costea a constituit ocarte a vieţii, pe care a deschis-o, cu generozitate şi altruism,spre a fi de învăţătură şi altora.Floricăi Z. Costea i-a plăcut să dădăcească, să

cicălească, poate pe unii până la agasare, pentru a-şi impunepreceptele morale în care a crezut şi care au ajutat-o să treacăvămile mai aspre ale vieţii.Apoi, s-a străduit, neputând să citească doar pentrusine, să împărtăşească din lumina cărţii, până şi celor care s-arfi mulţumit şi cu semiîntunericul.115Autoarea acestei cărţi e convinsă, apoi, că informaţiapotenţează educaţia.Această carte este un manual de educaţie rapidă,asemeni manualelor pentru învăţarea limbilor străine,considerând educaţia o limbă esperando a civilizării şimodelării umane.Iar aceasta nu are o limită de vârstă, fiind ceea ce înlimbaj de lemn numeam cândva, „educaţie permanentă”.Nu suntem în faţa unei perspective academice, selecţiatextelor fiind una de uz cotidian şi general.Nu sunt oferte de minimă rezistenţă, ci de maxim bunsimţ.În modestia ei, dar şi în luciditatea tuturor vârstelor,Florica Z. Costea şi-a definit laconic întregul său traseuexistenţial: „Nu pretind a fi cineva, dar m-am luptat toată viaţasă nu rămân doar ceva”.116

PĂDURE, DRAGĂ... POEZIE...Pe Grigore Avram l-amperceput, de la primele acordurilirice pe care i le-am descoperit, cape un continuator al unor lirici depe valea Telciului, George Roş şiLuca Onul, a căror muzicalitatedin versuri reverberează şi în acest„Cuib” poetic, chiar dacă el esituat pe o altă vale, cea aSomeşului Mare. Autorul nu-şirefuză însă amprenta locului,oricât de răspândite geografic ar fi„aventurile” sale lirice – Bistriţa,Sângeorz Băi, Vişeu de Sus, Cluj-Napoca, Baia Mare, Borşa, Telciu, Sărăţel, spre Bucureşti,Antalya, şi oricât de atipice ar fi circumstanţele caredeclanşează rostirea poetică: ziua de naştere a soţiei, aDaianei, ajunul sacrificatului porcului, după sacrificatulporcului, la concursul de schi, în tren... Oricât biografic însăam repera în această poezie, el nu iese din limitele.... discreţiei.Poemele sunt din „producţia” nici a unui an (18 august2008 – 20 iulie 2009), unele texte sunt foarte... fierbinţi, deabiascoase din cuptorul creaţiei.De aici o notă care defineşte întregul univers poetical lui Grigore Avram – spontaneitatea. Există apoi

naturaleţe, firesc în verbul poetic al lui Grigore Avram, odemocraţie a cuvintelor, care nu-şi refuză condiţia, niciparfumul neaoş, regional, ba chir şi-l punctează ca marcă deidentitate.Poezia închide pentru Grigore Avram, între coperţilesale, un dosar existenţial, e un jurnal al trăirilor – a se vedea117datarea riguroasă a scrierii fiecărui poem, ceea ce depunemărturie pentru credinţa în inspiraţie poetică. Poemele salesunt născute, iar nu făcute, cu o mare uşurinţă a versificaţiei,ele sunt expresia exponenţială a emoţiei, a trăirii clipei îndimensiunea sa poetică.Scrisul, o spune autorul în Autoportretul de la finelecărţii, e o datorie pe care o are pentru spaţiul natal, la care sereferă cu patetism, unul de factură păunesciană, faţă de careare responsabilităţi neimpuse şi de la care nu aşteaptărecunoaştere. Dacă e să-l plasăm într-un context literar, atunciar trebui să-l înscriem într-o serie care-i include pe GheorghePituţ, Radu Cârneci, Anatolie Paniş..., şi ei... silvicultori labază, dar care n-au trădat pădurea asumându-şi să trăiască şisub semnul poeziei. De fapt, nu sunt incompatibilităţi întrecele două lumi, iar referirile la profesiunea cea de toate zilele aautorului sunt de ordin strict biografic. Cu adevărat, însă,Grigore Avram e mai aproape de Octavian Goga, de IoanAlexandru, pentru ceea ce înseamnă matricea spiritualătransilvană.La cei 45 de ani ai săi (născut la 13 februarie 1964,comuna Maieru, judeţul Bistriţa-Năsăud), Grigore Avram şi-aurmat şi destinul poetic, deşi formaţia sa, oricâtă încărcăturăpoetică ar avea (Doctor în domeniul fundamental silviculturădin 2002) e departe de lumea literară, cu ale sale vânturi,valuri, altele decât freamătul... codrului.„Lacrima nopţii”, Editura Interprint, Cluj Napoca –2000, „Rugi”, Editura „George Coşbuc”, Bistriţa – 2005 şi„Sub cerul gol”, Editura „Eikon”, Cluj Napoca – 2008, suntcărţile în care Grigore Avram a încercat să dea contur unuiunivers poetic distinct, lipsit de complexe provinciale, autorulurmându-şi chemarea detaşat, rupt de strategii şi aranjamenteliterare, de generaţii, promoţii...Critica literară a aplicat o etichetă – „neotradiţionalism”– poeziei sale, ea nu are însă nimic peiorativ în118ea, nu-i decât o înscriere într-o ordine a istoriei literare, careînregistrează, la zi, toate modele poetice, de la cele clasice lacele avangardiste, de la limbajele pudice la stridenţă lexicală,cu accente vulgare până la pornografic.Grigore Avram are însă o lume a sa, pe care şi-orevendică şi pe care şi-o populează cu nostalgii şi vise. Cupoezie. Poezie adevărată. Neo-tradiţionalistă în formă,modernă în verbul său.

119

VOCAŢIE ŞI CREDINŢĂIndiscutabil, părinteleProtopop Gheorghe NicolaeŞincan se numără printre ceicare au chemare pentrumisiunea preoţească. O facecu har, cu râvnă, pilduitor,oferind celor care-l ascultăbucuria cuvântului binerostit,care are toate şansele săajungă la sufletulcredincioşilor.Sigur, există şi datenaturale, părintele protopopGheorghe Nicolae Şincan arevocaţie, dar nu s-a împăcatcu atâta. Cuvântul lui inspirat are în spate ceasuri de taină, derugăciune, de lecturi, de trăiri. Şi-a respectat, condiţiaadăugând mereu câte o filă destinului său.Până la aceste „Ferestre către cer şi lume”, părinteleprotopop Gheorghe Nicolae Şincan a mai aşezat în raftulcredinţei noastre strămoşeşti şi alte lucrări care s-au dovedit demare folos celor care cred, precum şi celor care vor să-l(re)descopere pe Dumnezeu.Preacucernicul părinte protopop găseşte pentru toţi„cuvinte potrivite”, oferind în acelaşi timp şi modele, înrezonanţă cu ceea ce înseamnă cerul şi lumea pentru cei de azi,fiind al credinţei noastre dintotdeauna, dar şi al nevoilor ei deacum.Predici pentru toate duminicile şi sărbătorile religioasede peste an, meditaţii la Săptămâna Mare, cuvinte dereculegere, pilde, ilustraţii, povestioare se constituie într-o120„fereastră” prin care putem privi înlăuntrul nostru, putem privilumea care ne-a fost dat s-o însoţim, dar şi cerul spre care săne înveşnicim.Biografia preacucernicului părinte protopop NicolaeGheorghe Şincan a adunat de toate – şi bucurii şi suferinţe şiamărăciuni şi speranţe. Această carte e o sărbătoare înbiografia sa, una care încununează două decenii de păstorireprotopopială la Târgu-Mureş. O fereastră spre alte zări, sprealte etape.Dacă părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan nuar fi ales calea preoţiei, cu siguranţă ar fi fost scriitor. Pentrucă stăpâneşte cu măiestrie arta povestirii. Dar oare, scriitorul,într-un fel, nu este puţin şi el preot?121

ZIUA CÂND S-A PRĂBUŞIT CERUL

Tentaţia jurnalului îicuprinde pe cei care călătoresc,autori de notorietate saugrafomani, călători simpli darreactivi emoţional, dornici să-şiconsemneze trăiri inedite,puternice, pentru că o călătoriedevine sursa unor întâlniriadmirabile cu locuri, oameni.Dinicu Golescu, unuldintre pionierii jurnalului decălătorie în literatura română,spunea că, având ocazia săcălătorească în Europa, aobservat că toţi companionii săi îşi consemnau impresiile,impuls de care se lasă antrenat, dând astfel ,,Însemnareacălătoriei” (Buda, 1826), o carte care nu şi-a pierdut firescul,nici actualitatea. O carte ca un turnesol al unei experienţe, darea a fost scrisă şi pentru a face cunoscute compatrioţilorcivilizaţii la care puţini au avut acces.Jurnal de călătorie, la noi, au scris şi Dinicu Golescu şiI. Codru-Drăguşanu şi Geo Bogza, Ana Blandiana şi AdrianPăunescu, ca să cuprindem un arc mai mare de timp, fiecaredin motivaţii proprii, în formule personale şi cu contribuţii maimult sau mai puţin semnificative pentru ilustrarea genului.Scriitorul român, de la Dinicu Golescu încoace, a scrisjurnal de călătorie şi dintr-o şansă de a vedea lumi cu propriiochi şi ca o obligaţie morală de a mărturisi astfel deexperienţe. Mai târziu, I. Codru-Drăguşanu scrie ,,Pelerinultransilvan”, în urma călătoriilor din 1835-1844 în Austria,122Italia, Germania, Franţa şi Anglia. Dar şi Alecsandri e un autorde jurnale de călătorie, scrise la înălţimea artei literare dinpoezia şi teatrul său. În „Arta prozatorilor români”, TudorVianu apreciază ,,lăcomia cu care soarbe impresiile în tottimpul călătoriei sale, darul de a reţine esenţialul, pătrundereapsihologică, umorul care fac din I. Codru-Drăguşanu o figurăaproape unică în vremea sa.”, considerând că ,,dacă princălătorul romantic Alecsandri s-a introdus în prozaromânească pitorescul exotic, prin pelerinul transilvan I.Codru-Drăguşanu domeniul nostru literar s-a îmbogăţit cuexotismul moral”.Laurence Sterne distinge mai multe categorii decălători: leneşi, iscoditori, melancolici, înfumuraţi, mincinoşi.Noi avem călători, autori de jurnale, din toate categoriile şiceva pe deasupra! ,,Se crede că românii sunt sedentari, scrieEugen Simion, comentând o carte postumă de călătorii a luiMarin Sorescu, aşa am crezut şi eu până ce am cercetat culuare-aminte însemnările de călătorie ale logofeţilor şicărturarilor din secolul al XIX-lea şi am observat că,

înţelegând spiritul veacului, ei pornesc deodată spre Europa…românii vor să iasă din inerţia răsăriteană pe măsură ce deprindgustul de călătorii. Jălalnicul Dinu Golescu este un exempluelocvent”.Jurnalul de călătorie depinde de mulţi parametri - şi demiza călătoriei, de timpul ei, de durata ei, de trasee, depregătirea ei, de companioni. S-au scris jurnale de călătorieurmându-se trasee naţionale, dar cele mai multe s-au scrisdespre peregrinări dincolo de vămile noastre. Se poate scrie cuartă, ca Alecu Russo, de pildă, despre o călătorie în munţiiMoldovei, dar parcă e altceva să scrii despre Viena, Paris,Roma, Veneţia...Impactul emoţional dus până la euforie în timpul uneicălătorii se poate transforma, acolo unde există har, în123veritabilă pagină de literatură, rămânând mai mult un ghid înlumile interioare şi mai puţin unul geografic, turistic.Propriile informaţii, intersectate cu cele obţinute dinmers, se pot coagula realist sau ficţional.Jurnal de călătorie este şi „Cartea Oltului”, a lui GeoBogza, dar şi „Impresii de călătorie” a lui George Călinescu.Confesiunea, mărturisirea din jurnalele de călătorie au devenitproză poetică, crescând prestigiul genului, oricum în căutarede sine.În spaţiul literar mureşean, primul jurnal de călătorieeste „America, partea nevăzută a lunii”, de Nicolae Băciuţ, subaceeaşi semnătură apărând şi primul jurnal de călătorie în ŢaraSfântă, „Sacru şi profan în Ţara Sfântă” (2005). La un intervalde patru ani, Valentin Marica aduce o nouă mărturie acălătorului iniţiatic în Ţara Sfântă, „În apa Duhului”. Jurnalulde călătorie, graţie posibilităţilor românilor de a călători, de arecupera decenii de interdicţii, a explodat, devenind aproapemodă.Între primii români care scriu jurnal de călătorie dinŢara Sfântă se numără şi Dimitrie Bolintineanu, în 1853,acesta urmând trasee mai extinse, care au inclus Smirna,Samos, Rodos, Alexandria, Tripoli, Beirut, Iafa, Ierusalim, cuMuntele Măslinilor, grădina Ghetsemani, apoi Iordanul, ValeaIerihonului, Marea Moartă, Betleem. Jurnalul său, în registruiniţiatic, spune Vianu vrea ,,să ne instruiască, nu numai să necomunice viziunile şi impresiile sale.”Acestea sunt trasee clasice, pe care le urmează cei maimulţi pelerini români în Ţara Sfântă, de-a lungul anilor, unmaximum care poate fi oferit într-un interval echivalent cu celal genezei, şapte zile, cât au în medie durata pelerinajele deazi.Nu mai mult a durat nici călătoria lui Romeo Soare înIsrael, comprimată, memorialistic, în „Ziua când s-a prăbuşitcerul”, o carte la graniţa formulelor scripturale. Pentru că124

autorul nu adoptă postura seismografică de înregistrare aintensităţii trăirilor călătoriei. El se mulţumeşte cu ipostazadocumentaristului, care culege informaţii, ca apoi să le coleze,completeze cu date din surse diverse. El realizează un corpuscare să cuprindă o imagine monografică a Israelului, cuinserturi fie în ideea jurnalului, fie în cea a memorialisticii.Rigoarea informaţiei şi abundenţa datelor sunt, cu siguranţă,completări postfactum al călătoriei.Obişnuit cu dialogul din textele sale epice şi din teatru,Romeo Soare introduce şi în această panoramă un personaj,atoate ştiutor, Tomer David, ghid în realitate, dar în jurnal epersonajul omniscient, cel care exonerează pe autor de oriceresponsabilitate în ceea ce priveşte eventualele erori deinformaţie.E o tehnică eficientă, cu toate riscurile ei, inclusivacela de a crea iluzia confiscării ghidului de autor, pentru caresusţine adevărate conferinţe de prezentare, ceea ce intră îndezacord cu realitatea, inducând o uşoară senzaţie de fals. Dar,important nu e neapărat procesul de producţie, cât rezultatul.Ori cred că „Israel – ziua când s-a prăbuşit cerul” este exact ceşi-a propus – un fals jurnal de călătorie, impersonal, amestecde informaţie istorică, geografică, economică, o reconstituireficţională a întâlnirii cu Ţara Sfântă. De fapt, ceea ce observăcu onestitate Constantin Mustaţă în Prefaţa cărţii: „RomeoSoare, călătorul prin Ţara Sfântă, devine în paginile acesteicărţi un ghid a cărui voce te cucereşte!”Fiecare autor de jurnale în Ţara Sfântă are Israelul lui.Fiecare reţine ce şi cât poate. Cei care sunt prea atenţi însă lacifre riscă să treacă pe lângă emoţia unor întâlniri care te întorcnu doar într-un trecut al istoriei credinţei, dar te şi înalţă încredinţa ta. Atât cât o ai şi cât poţi s-o trăieşti în astfel delocuri.125

LADA DE ZESTRENu ne putem pune de-acurmezişul mersului istoriei.Vrem, nu vrem, ne place, nu neplace, sunt lucruri care pierdtrenul vremurilor, rămân în urmă,sunt îngropate în uitare,indiferenţă, inutilitate, considerateca fiind depăşite, neconforme curitmul în care orizonturile decunoaştere îşi deschid baierele.Ne purtăm ca în faţa uneifatalităţi, neputincioşi, învinşi,acceptând sub ochii noştritransformări pe care nici mintea, nici sufletul nu le puteauconcepe mai ieri.

Mulţi dintre noi încă mai avem în adâncul fiinţeinoastre cuibărite timpuri care sunt acum, şi la propriu şi lafigurat, dintr-un alt veac, mult mai îndepărtat însă decât cel pecare l-am însoţit în unduirile sale.Mulţi mai întoarcem privirea, încărcaţi de nostalgie,spre orizonturi trecute, cu regrete că n-am putut opri timpul înloc, că n-am putut conserva clipa şi am lăsat să se piardă, să sestrice comori care păreau de-o seamă cu veşnicia.Fireşte, ne întrebăm ce mai putem face, cine trebuie săfacă ce-i de făcut, cum să facă, pentru a mai păstra ceea ce semai poate păstra, pentru a restitui măcar prin cuvânt ceea ceam irosit, prea grăbiţi să fim pe placul vremurilor!?Satul nostru nu mai este demult ceea ce a fost, s-a lăsatademenit de ispite şi a căzut în păcatul de a se pierde pe sine,devenind altceva, difuz, confuz, nici Paradis, nici Infern, olume în căutarea propriei identităţi, îmbătrânită, sedusă şi126abandonată. Ne rămâne să căutăm cu înfrigurare, teamă,speranţă, în lada de zestre, să vedem dacă a mai rămas cevabun acolo, de purtat, de arătat lumii, care vrea să nerecunoască, să ne cunoască, aşa cum suntem în datele care s-auadunat de-a lungul istoriei.Dar cum trebuie umblat în lada de zestre să nu sedestrame şi ce-a mai rămas? Mai are cine să caute cu migală,cu răbdare, cu grijă pentru a nu ne scăpa încă o dată printredegete aurul moştenirii noastreMaria Borzan şi Roxana Maria Man şi-au asumat curesponsabilitate să scoată la lumină zestrea spaţiului mureşean,unul dintre cele mai pregnate în bogăţie şi diversitate.Suntem în faţa unei cercetări temerare, îndrăzneţe, întrocontinuitate a unor demersuri atât teoretice cât şi practice, dea pune în valoare un trecut identitar. Mai mult, demersulcercetării a ieşit din canon, provocând totodată o reîntoarcerenu doar emoţională, ci şi pragmatică, spre redescoperireasatului tradiţional în datele lui fundamentale, cele care pot ficonvertite în termeni economici, posibil dinam de reîncărcarea unor energii pe nedrept neglijate.„Portul, limba, obiceiurile, atât cele din viaţa de familiecât şi obiceiurile calendaristice” au intrat sub lupa cercetătorilor,convinşi fiind că încă nu e totul pierdut, că, oricât lococupă pesimismul, partea încă plină a paharului adună tării dincare satul tradiţional poate renaşte, măcar pe spaţii înguste, dardecisive în a menţine entuziasmul şi speranţele celor care nuvor să depună armele.Cartea celor două cercetătoare este ea însăşi o ladă dezestre. Adună între coperţi o lume inconfundabilă, pusă înecuaţie cu prezentul, care încă nu s-a decis ce să facă cutrecutul. Cercetarea de faţă e şi monografie şi dicţionar, e şirecuperare şi restituire, e şi invitaţie de a privi spre trecut, darşi semnal de alarmă în privinţa viitorului lăzii de zestre, în care

mai există zestre.127

ISTORIE ŞI PICTURĂDupă “bisericile delemn” şi “satul săsesc”, temeasumate programatic, LiviuŞtef mai trece o “vamă”, cea aCetăţii medievale a Sighişoarei.O temă îndrăzneaţă, careduce cu ea povara atâtor imaginiplastice, realizate ieri şiazi de artişti de toate calibrele,fără însă a putea vorbi de lucrărimemorabile. E paradoxal,dar Cetatea medievală încă nuşi-a găsit pictorul care să-i“scrie” istoria pe pânză.Picturalitatea cetăţii medievaleîl subjugă pe artist, îi impune metafore ale culorii pecare însă nu le poate despărţi de memoria afectivă. Oricare local Cetăţii poate fi decupat plastic, fiecare îşi are relevenţa şisemnificaţia sa culturală, istorică, poate să însemne ceva.Rămâne pictorului să găsească acel ceva, care să facă diferenţaspecifică între real şi pictură. Notorietatea Cetăţii impunepictorului să facă cu ochiul adevărului arhitectural, să nutrădeze “originalul”, dar rămâne emoţia artistică să dea tonul,să încline balanţa.Cetatea medievală e şi aceeaşi şi mereu alta. Fiecareanotimp decontează altfel preţul peisajului, luminile şi umbreleîşi schimbă mereu strălucirea, în arşiţa verii, în limpezimeaaerului sub reflexele zăpezii, în moliciunea bacoviană atoamnei, ori în unduirile verdelui naturii în primăvară. Într-unfel e cetatea în goliciunera iernii şi altfel la umbra deasă aarborilor care stau de strajă la ziduri de cetate, ici şi colo.128Mai e apoi dinamica spaţiului – între austeritatea,pustiul decorului şi animarea lui cu personaje. Dar cepersonaje s-ar potrivi Cetăţii medievale? Cele cu timp sau celefără de timp? Care e dimensiunea temporală cea mai potrivităpentru a defini cetatea în spiritul şi istoria ei? Liviu Ştefoptează pentru varianta renunţării la prezenţa umană, oricâtpitoresc ar putea induce vestimentaţia de epocă. Străziîntortochiate, alei îngrămădite între ziduri, ori siluete zvelte deturnuri sau biserici nu sunt puse în relaţie cu dimensiuneaumană, rămânând arhitecturii să-şi aroge dreptul de fiinţe, deviaţă.Cetatea medievală a Sighişoarei rămâne o provocare, otemă deschisă, care nu-şi epuizează interpretările. Un ciclu delucrări şi albumul corespondent sunt un fapt de cultură pe careLiviu Ştef şi l-a asumat cu temeritate, îndrăzneală, respect,

responsabilitate. Pentru că e prima încercare coerentă, deansamblu, de a transcrie plastic peisajul unui spaţiu medievalcu atâta istorie. O încercare abordată fără complexe, nu şi fărăezitări, dar autorul şi-a îndeplinit programatic scopul. Elpropune o viziune credibilă, viabilă. O cetate medievală carepoate să reziste atât la testele de fidelitate, cât şi la celeartistice. Liviu Ştef a rezonat la spectacolul culorii, la misticageometriilor, a simţit vibraţiile peisajului medieval, aducândtimp şi dând timp compoziţiilor sale.Autorul s-a detaşat de locuri comune, de mituri denotorietate, a ales simplitatea şi sinceritatea rostirii plastice,într-un echilibru al monumentalului cu banalul.Încrezător în misiunea sa, Liviu Ştef adaugă încă ofaptă meritorie în biografia lui de artist, o faptă care are toateşansele să ducă la (re)descoperirea unui loc, a unei istorii, aunei civilizaţii care nu se lasă îngenunchiată de vremuri.129

CULTURĂ ŞI ISTORIEReghinul este singuruloraş din spaţiul mureşean, careşi-a asumat o... “epopee” acercetării. Ceea ce la începutreprezenta o miză pe termenscurt a devenit... tradiţie, datoriemorală faţă de cultura,spiritualitatea, istoria acestorlocuri, nu în sens limitat, cicuprinzător, cu deschideri,ramificaţii spre zonele deinterferenţă. Iar istoriaReghinului nu e nici ea de icicolo,dacă avem în vedere că sauadunat 780 de ani în cârcaoraşului, o durată care obligă, îndeamnă la cercetare,recuperare, restituire, pentru a înţelege mai bine prezentul,pentru a prefigura mai pragmatic viitorul.Oameni, locuri, instituţii de ieri şi azi sunt trecute prinfiltrul analizei unor temerari ai adevărului istoric, care aucontribuit la realizarea şi acestui al nouălea volum alReghinului cultural, apărut datorită unui angajamentresponsabil al profesorului Marin Şara, directorul BiblioteciiMunicipale “Petru Maior” din Reghin, care, cu tenacitate şiscrupulozitate, a antrenat energii ştiinţifice şi creatoare,încununând un destin profesional, dând consistenţă uneibiografii de bibliotecar dedicat cu trup şi suflet cărţii,comunităţii care l-a învestit cu încredere, câştigându-şi unbinemeritat prestigiu.Cele nouă volume din “Reghinul cultural” pot fiasimilate fără orgoliu ca operă de autor pentru Marin Şara,130

prin dimensiunea şi semnificaţiile sale, iar pentru colaboratoriisăi exerciţiu de respect pentru istoria şi valorile acestor locuri,pentru adevăr.Document important pentru istoria naţională, Reghinulcultural a reuşit să adune mărturii şi mărturisiri care vor dasocoteală pentru ceea ce a însemnat devenirea şi definirea unuispaţiu geografic, economic, social, cultural, spiritual.Extinderea pe care şi-a asumat-o demersul ştiinţificeste benefică pentru reliefarea interferenţelor şi determinărilorreciproce într-un spaţiu dinamic, influent, care a jucat adeseaun rol central în evoluţia evenimentelor în zonă.Studiile, articolele, materialul ilustrativ, adunate peparcursul a aproape trei decenii au ţinută, rigoare,constituindu-se într-o veritabilă monografie a zonei.Fireşte, încă n-a fost spus totul, mai există teme caremerită aprofundare, mai există subiecte abordate parţial sauchiar necercetate.Reghinul cultural a netezit drumul pentru întreprinderiviitoare, pentru abordări noi, care să valorifice informaţiile depână acum, pentru colaborări ale unor cercetători tineri, carevin cu forţe proaspete, cu mentalităţi neviciate de niciun fel deideologii şi prejudecăţi.131

DESCOPERIREA LUI SEVER SUCIUPe Sever Suciu l-amcunoscut în anii în care lucramla Televiziunea Română. Înperioada în care emisiunile deŞtiri ale TVR-ului încă nufăceau alergie la cultură şi încare Paul Şoloc şi CornelRoşianu, director, respectivredactor-şef al Departamentuluide Actualităţi pe atunci,devenit Departamentul EmisiunilorInformative (DEI) maiapoi, acceptau ştiri culturaledin provincie, inclusiv laJurnalul de la ora 20,00, îmi căutam subiecte de relevanţănaţională. Aşa am dat de Sever Suciu, un personaj interesantşi prin biografia şi prin opera sa.Sever Suciu ilustra cât se poate de bine forţa talentuluicare învinge obstacolele vieţii, care îşi caută vaduri deexprimare. Modest, simplu, bonom – acestea au fost primeleimpresii despre un om pe care l-a găsit trebăluind în grădinacasei de pe strada Narciselor nr. 18 din Târnăveni, bucuros deoaspeţi, dispus să stea la taifas.Un om fragil, mic de statură, dar cu o înfăţişaremaiestuoasă, cu barba sa stufoasă, albită de ani şi vremi,

semănând, într-un fel cu Brâncuşi.Nu puteai crede că acest om avea doar şapte clase, căviaţa i-a trecut în salahorie, câtă vreme discuţiile cu el făceauproba unei culturi filosofice consistente, a unei culturiplastice surprinzătoare. Dobândise înţelepciune prin trudădiscretă, în ceasurile libere după munca istovitoare din132Combinatul chimic târnăvenean, “cetate a chimiei” mai ieri,ruină azi.Dar şi putere de a îmblânzi lemnul şi piatra, de aarmoniza culorile în căutarea armoniei expresiei plastice. Nici“pictor sau sculptor naiv”, nici “artist amator” nu suntsintagme care să i se potrivească. Pentru că nu era nici naiv,nici amator, în sensurile cotidiene ale termenilor. Era“amator” doar în accepţiunea îndrăgostirii, iubirii lui faţa deartă.Sever Suciu era un sculptor aparte. El lucra împreunăcu natura, de la care lua materia primă deja într-o formăîncărcată de expresivitate – trunchiuri de copaci care eleînsele, în “sălbăticiunea” lor, spuneau ceva, artistuluirevenindu-i misiunea să nuanţeze, să particularizeze metaforaplastică. Povestea! Pentru că cele mai multe sculpturi ale luiSever Suciu sunt “poveşti”, istorii ale fiinţei în căutareadevenirii şi definirii sale.“Pomii vieţii” sale au pe fiecare ramură o poveste,ieşită de sub tăişul daltei, în mânuirea calmă, fărăîncrâncenări. Sculpturile sale sunt de o frapantă modernitate,care se hrăneşte benefic din tradiţie, redescoperind-o.Casa lui, până la un loc, la fel cu celelalte, a primitdistincţie de atelier, fiind înstăpânită şi păzită de sculpturile înpiatră, spre stradă, ca un fel de zid de cetate babiloniană, cuterasa înspre curte şi grădină în care artistul şi-a ţinut aproapepersonajele sale tot timpul vieţii, ca nişte tovarăşi de dialog.Viaţa lui Sever Suciu, “îngropată” la marginea provinciei, afost un centru al lumii. O lume pe care a populat-o cu viselesale în lemn, piatră şi culoare, o lume care s-a intersectat cuuimirea şi admiraţia celor care i-au trecut pragul, oamenisimpli, vecini, uşor contrariaţi, dar şi scriitori, oameni decultură, atraşi de mirajul artei unui om frate cu sinceritatea,nu doar cu codrul din care aducea lemn, piatră, culoare.133Poate că Sever Suciu a fost risipitor cu sine, nu şi-aacordat atenţia pe care o merita capacitatea lui de a rostuilumea prin limbajul artei.Exista şi riscul ca lucrările lui să rămână marginalizate,ba chiar să se prăpădească în timp şi spaţiu, dacă nuera gândul bun al unui poet, “paznic de far”, Răzvan Ducan,care a făcut gestul pe care-l binemerita arta lui Sever Suciu.Aşa s-a constituit o galerie permanentă, cu cele maireprezentative lucrări ale lui Sever Suciu, în holul Casei de

Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni, punându-se încircuitul de valori o operă plastică meritorie, unică în felulsău, inegalabilă pentru întreaga istorie culturală a unui oraş deprovincie, care nu poate decât să fie mândru de acest“cetăţean de onoare” al său.Unii se întrebau ce-ar fi putut împlini, ca artist, SeverSuciu, dacă ar fi urmat “şcoli înalte”? E greu de spus! Dareste grăitor şi ceea ce a ieşit din mâinile şi sufletul său, careşi-au găsit hrana din instinctul nevoii de cunoaştere. Dar şi derostire.Sever Suciu a ajuns să ţină aprinsă torţa artei plasticeîn Târnăveni.O parte dintre lucrările lui se constituie acum într-ogalerie de artă care înnobilează imaginea unui oraş bulversatîn toate încheieturile sale, în care şi cultura e adesea pusă lazid de oameni complexaţi, incapabili să înţeleagă menireafaptului de cultură, pe care-l strâng în menghina unor intereseadministrative sau de partid, oricare ar fi acesta, oricâtădescendenţă neo- ori criptocomunistă ar avea.Valuri de tot felul vor veni şi vor trece. Arta adevăratăva rămâne, iar antologi “Pomul vieţii” se vrea o addenda lapaşaportul de liberă trecere a artei lui Sever Suciu prin lumilemai mult sau mai puţin ostile artei, mai mult sau mai puţindispuse să tolereze arta, mai mult sau mai puţin capabile s-oînţeleagă.134

VĂMILE ARTEIAsociaţia ArtiştilorPlastici Mureş continuă sădepună mărturie pentrueforturile membrilor săi dintrunan, într-un... Anuar careîncepe să intre în tradiţia acesteifrenetice instituţii. E ofrumoasă spovedanie a„păcatelor” artistice ale unorcăutători de comori, cuînzestrări diferite, cu orizonturienergetice dinamice, dar şi cuun puternic sentiment desolidaritate de breaslă, caredefineşte tot mai puţine grupăriculturale.Anuarul Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş vine săafirme şi să confirme valori, atât individuale cât şi de grup.Pentru că dacă acest Anuar a fost posibil, meritele sunt atâtindividuale, ale mentorului administrativ, Ilarie Opriş, cât şiale celui artistic, Vasile Mureşan, care au făcut posibiledescoperiri şi redescoperiri ale unor haruri, care s-au putut

manifesta ca individualităţi, dar şi ca echipă, în numeroaseregistre, de la expoziţii personale la cele de grup, de la taberede pictură naţionale la cele internaţionale, în căutarea numeluipropriu artistic, dar şi a unor sensuri existenţiale şi artistice.Anuarul nu face decât să reflecte o atmosferă de lucrustimulatoare, competitivă, fără complexe ori orgolii fărănoimă, una a înţelegerii dar şi a exigenţei, pentru fiecare nivelde exprimare, pentru că Asociaţia nu şi-a îngăduit să închidănimănui uşa în nas. A acordat fiecăruia şansa sa, iar această135şansă a fost mereu completată de oferte care au sporitambiţiile, care au deschis căi de afirmare tuturor. A datfiecăruia sentimentul că e loc pentru toată lumea, că fiecare aredreptul să-şi facă cunoscute emoţiile artistice, că fiecare areceva de spus, că fiecare trebuie apreciat şi valorificat laînălţimea artei sale.Până la urmă, Anuarul poate fi privit şi ca un„dicţionar de evenimente”, dar şi ca unul de... sentimente. E oresponsabilitate asumată de cei care ştiu care e preţulmemoriei culturale, care ştiu ce înseamnă să aduni între coperţide carte împliniri, speranţe, zbateri artistice, dialoguriculturale, care ştiu cât de important e să marchezi traseeledevenirii artistice, să continui dialogul şi după ce o expoziţieşi-a închis porţile şi după ce o tabără trece din prezent înnostalgii, în aşteptări pentru alte posibile admirabile întâlniriartistice.Arta înseamnă pentru mulţi terapie – atât pentru ceicare creează, cât şi pentru cei care beneficiază de produsulartistic. În acest sens, aş spune că dacă Asociaţia ArtiştilorPlastici e o şcoală, atunci Anuarul e un manual, unul deutilitate imediată, dar şi unul fără termen de expirare, unulcare-şi înmulţeşte binele an de an, prin noi pagini.Din păcate, nu sunt multe instituţii, nici măcar printrecele cu pretenţii, care să manifeste interes pentru acest soi de„rapoarte”, dări de seamă, fie din indiferenţă, fie dinnepricepere.Artiştii din cadrul Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureşau conducătorii pe care îi merită, iar Ilarie Opriş şi VasileMureşan au vocaţie pedagogică, de conducători, dar şi arta dea da... artei durată, de a da răstimpului timp, aură de istorie. Iaristoria unei comunităţi e de neimaginat fără paginile de istoriaartei. Locale. Dar pentru fiecare artist plastic există un "axismundi".136

ADEVĂR ŞI NOSTALGIEIstoria unei localităţi mici,oricât de neînsemnată ar părea eala prima vedere, este foarteimportantă nu doar pentru acelspaţiu, ci pentru un întreg prin

care poate fi mai limpedeperceput impactul unorevenimente majore la nivel zonalşi chiar naţional.Căpuşul de Câmpie nu eun capăt de lume – a intrat şi el înritmul evoluţiei civilizaţieiarealului transilvan, cu notelesale particulare şi cu contribuţiasa, nu o dată, greu de ignorat.Pentru căpuşeni, Petru Maior nu este doar unul de-allocului, care a dat faimă locuitorilor de aici, ci şi un simbol, unmodel de a fi în istorie. Dar pe lângă nume referenţiale, aici autrăit oameni simpli, a fost mereu o masă de anonimi care auîncercat să-şi ducă cu demnitate crucea care le-a fost dat s-opoarte.Despre ei mai ales încearcă să depună mărturie aceastălucrare, în registru monografic, pe care doi dascăli, LuciaStavilă şi Mihai Stavilă, au realizat-o în timp, adunând cumigală şi acribie informaţii, documente, prin care să ofere unrotund identitar.Nu e un demers uşor, pentru că el, oricâtă iubire delocurile natale şi nostalgie ar presupune, reclamă rigoare şirespect faţă de adevărul istoric, adevăr nu o dată greu dereperat în ceaţa atâtor vremi tulburi.137Amploarea şi diversitatea datelor i-au obligat pe autorisă îşi delimiteze cercetarea în două opuri, unul care se opreştela 1948, iar celălalt care ţinteşte să aducă informaţia la zi, cumult mai multe şi mai accesibile surse de documentare.Această lucrare e o veritabilă radiografie a unui spaţiurural transilvan, văzut în dinamica sa şi în momentele salesemnificative.Autorii şi-au împărţit responsabilităţile în funcţie decompetenţe şi pasiuni, dar întregul este opera unui fructuos“parteneriat” familial, care a permis o permanentă consultareşi modelare a datelor culese.E o responsabilitate pe care nu mulţi şi-o asumă,conştienţi de imperativele deontologice pe care le presupune oastfel de cercetare.Lucia şi Mihai Stavilă au realizat o construcţie binestructurată, echilibrată în întregul ei, onorantă pentru condiţiade dascăli, slujitori nu doar ai catedrei, ci şi ai istoriei, canevoie interioară de definire, de localizare în timp şi spaţiu aunei civilizaţii rurale din care au făcut parte dintotdeauna, încare s-au integrat, în care au acceptat să se manifeste netentaţide confortul oraşului, mulţumiţi de ceea ce a putut oferi cuzgârcenie satul aflat mereu la răscruci de istorie şi mereu lacheremul sacrificiilor.Prin lucrarea lor, Lucia Stavilă şi Mihai Stavilă

îmbogăţesc patrimoniul satului românesc, scot Căpuşul înlume cu acte de identitate “legale”.138

SUB SEMNUL TRADIŢIEIGabriella Costescu debuteazăcu această carte, după câtevaprezenţe literare în presă, la concursurişi într-o antologie de poeziereligioasă. E o decizie amânatămereu până a se ajunge ca poeziasă fie luată pe cont propriu, cudetaşare faţă de orice fel de aliniereşi afiliere literară.Autoarea descoperă rostireapoetică într-o căutare a resorturilorsale existenţale, între aspiraţii şirenunţări, între iluzii şi dezamăgiri.Gabriella Costescu traduce în limba poeziei trăirile eiintime, atinse de mişcările tectonice ale unui eros care nuacceptă îngenuncherea. E multă sinceritate şi simplitate înconfesiunile lirice ale autoarei, e lipezime şi strălimpezime, erefuz al înfrângerii, e credinţă în împlinire şi mântuire. E oluptă a sinelui cu sinele, dar şi cu ceea ce i se refuză dintr-olume a idealităţii care ţinteşte spre desăvârşire. Melancolii şinostalgii, revolte şi neînţelesuri se intersectează în spaţiul pecare Gabriella Costescu l-ar popula cu iubire şi speranţe.Autoarea e o romantică rătăcită din alte vremi, are alt cod devalori decât cel pe care i-l oferă o epocă neconformă cu modulei de a înţelege şi a-şi asuma lumea, în coordonatele eidefinitorii. Dragostea e reabilitată şi reinventată, dintr-oimperioasă nevoie de echilibru interior, agresat de sentimenteperiferice, de superficialitate. Gabriella Costescu, cu orice risc,rămâne în retorica din dimineaţa poeziei, cu imagini înbalansul metaforei când de aparenţă vetustă, când deîndrăzneală, acurateţe, prospeţime. Autoarea avea nevoie deaceastă „Lacrimă de liliac”, pentru a se întâni cu poezia.139

LA UMBRA NISIPULUIŞtefan Veşcari ilustreazăo categorie aparte de poeţi. Unapentru care discreţia estedeopotrivă artă de a fi şi artăpoetică.Îl cunosc pe ŞtefanVeşcari de mai bine de treidecenii, din anii multor elanuri şiaşteptări creatoare, pe când„dădea târcoale” cu timiditateprin cenaclurile bistriţene, girate

de tribunişti, cu autori pregătiţi deafirmare – Cleopatra Lorinţiu,Domniţa Petri, Virgil Raţiu, Emil Dreptate, George Roş, IonMoise, Adriana Rodica Barna, Luca Onul, Alexandru CristianMiloş, Veturia Mureşan, Vasile Dâncu... Fiecare şi-a urmatmai mult sau mai puţin chemarea, şi-a împlinit cât s-a pututdestinul literar. Doar Ştefan Veşcari a rămas „Dezbrăcat deumbră”, publicând rar şi timid – din teamă, din prudenţă, dinneîncredere?!Revederile noastre, în fugă, prin Bistriţa literară, îmiconfirmau doar că Ştefan Veşcari a rămas „în miezul unui evaprins” al poeziei, că a decis, totuşi, să-şi publice un volum depoezie, că pregăteşte un altul, situat tot în mirajul umbrei,metaforă încăpătoare pentru încercările sale de a înţelegelumea şi de a se percepe pe sine în vârtejul acesteia, subsemnul unei dorinţe limpezi: „vânt,/ umbră de nisip/ risipeştenmine,/ firul de apă/ strecurat în sălcii./ gol, în braţele serii/voi veni/ la împărţirea râurilor/ aşteptând dincolo de maluri/dumnezeiasca umbră/ văzută şi nevăzută/ a soarelui alunecând/140în iarba de mult cosită/ ........./ Aşteptare/ în lebedele iernii”(Dorinţa).Ştefan Veşcari se scrie pe sine, cu umbra sa, dincolo deumbra nisipului, într-o împăcare senină, nu neapărat şiresemnată, cu viaţa: „anii obosiţi,/ paşii treziţi/ târâie trupul./umbra mi-e palidă/ chipul zbârcit/ între tâmple/ cerândîndurare/ pentru o clipă/ de deşertăciune/ orb pipăi trecutul./sparg geamul/ ce mă separă de lume”.O poezie de introspecţie, dar şi de nevoie de integrare,de dialog cu lumea, cu ea şi umbra sa. Într-o retorică aşezată,calmă/caldă, în care şi umbra îşi are viaţa sa.Aşteptarea şi amânarea n-au fost nefertile pentru poetulŞtefan Veşcari. Se vede şi în „Umbra de nisip”, o nouă etapă aaventurii sale lirice. Care se detaşează nu prin anverguraorizontului, cât prin profunzimea tainei sale.141

UN JURNAL DE SENTIMENTEIleana Maria Beleaneste un nume cu totul nou peterenul căutărilor poetice. Namîntâlnit-o la întâmplăriliterare, deşi, e sigur că în acestan s-a aflat într-o sală debibliotecă la o lansare de carte,undeva într-o margine delume, ori a ajuns în posesiaultimei mele cărţi de poezie,“Singurând”, pe care aparcurs-o până la contopire.Rareori mi-a fost dat ca vreun

cititor al cărţilor mele să seregăsească într-atât în poezia mea încât să-i declanşeze oirepresibilă dorinţă de a scrie. Temele cărţii mele erau şitemele vieţii ei, trăirile din poemele mele se confundau cutrăirile sale.Şi Ileana Maria Belean s-a apucat de scris, la căpătâi cu“Singurândul” meu. S-a sprijinit în acest volum ca într-untoiag. Cu inserturi, cu ecouri din această poezie şi-a construitpropriul univers poetic, croşetând o lume din firele desprinsedintr-o altă lume. Colajul nedeclarat e perceptibil însă pentrucel familiarizat cu poezia mea.N-am avut însă nicio clipă sentimentul unui demersepigonic, ci al unei construcţii ingenioase, care a recurs la unspaţiu poetic în care autoarea s-a simţit în largul său.În nici două luni, Ileana Maria Beldean a scris o carte,de parcă asta ar fi făcut de-o viaţă. A ars ca o flacără întrupoezie. “Vreau să le public pe toate, mi-a mărturisit cu spaimă,pentru că nu cred că voi mai scrie. Aceasta va fi poate singuramea carte!”142Ceva s-a întâmplat în adâncul acestei fiinţe, frumos şiînduioşător, sublim şi tragic, încât nu poţi decât să treci cuînţelegere peste nesiguranţa sau inocenţa unor rostiri.“Jumătate fără nume” e un « dicţionar de sentimente »,un jurnal de nici şapte săptămâni, 6 iunie – 19 iulie 2009, încare autoarea a avut revelaţia cuvântului poetic, în care adescoperit virtuţile cuvântului care poate conserva emoţia, carepoate vindeca nostalgii, care poate mărturisi despre trăirinebănuite în viaţa unui om. O întâlnire tainică cu cuvântul carezămisleşte: “Cuvântul mă face vie,/şi mă vrea de soaţă!(Supărată sunt, Doamne)Dincolo de poezia pe care o conţine, această carte e undocument de viaţă, unul care confirmă că în fiecare dintre noiexistă poezie, dar nu toţi o descătuşăm, nu toţi o eliberăm, maidegrabă o sufocăm între atâtea tentaţii cotidiene.Ileana Maria Beldean e un om simplu, un croitor, lapropriu, dar şi la figurat. Zi de zi înveşmântează cu arta sagoliciunile trupului uman, îngăduindu-şi însă o dată să punăveşmânt poetic şi cuvintelor sale.Pentru Ileana Maria Belean, “Jumătate fără nume” e oţinută de gală.143

ÎNTÂLNIREA CU POEZIADupă Ştefan Fuli,dispărut prematur şi nedrept,Niculiţă Chiş Brânzeanu esteal doilea poet ţigan din judeţulMureş. „Pălmaş” o viaţă, cutoate cele şapte clase primareale sale, Niculiţă Chiş

Brânzeanu s-a străduit sărecupereze la bătrâneţe ceeace viaţa nu i-a oferit la tinereţe– timpul poeziei.Autodidact, chiar fărălecturi sistematice, nu însă şifără lecturi fundamentale,Niculiţă Chiş Brânzeanu a început să descifreze semnele lumiiprin codul poeziei.O face cu naturaleţe, cu sinceritate, cu elanuri, aparentvetuste, fiind deopotrivă contemporan cu Eminescu, cuArghezi, cu Nichita Stănescu.Fiindcă el interpretează sensurile lumii pe toate clapelepoeziei, ignorâd istorii literare, regăsindu-se în teme şi formulepoetice care ţin de timpi istorici diferiţi.Poezia lui Niculiţă Chiş Brânzeanu are frumuseţe şigravitate... columbeană.America poeziei, descoperită de Niculiţă ChişBrânzeanu, merită atenţia şi înţelegerea noastră.144

FUGĂ SPRE SINEDiana Ola vine înspreliteratură cu entuziasmul uneivârste, dar şi cu timiditatea şinonşalanţa unui timp în căutareapropriei identităţii.Vine după ce a câştigatcâteva premii la concursuri depoezie, care i-au certificattalentul, care au depus garanţiepentru un destin literar asumat cuconştiinţa scrisului, sfidândprejudecăţi şi complexe. Dar i-audat şi curaj, încredere în forţelesale. Până la a o aduce în praguldebutului editorial, cu acest Şifonier cu fluturi, (Editura Nico,2009, coperta Petre Căpriţă) în care şi-a adunat textele cu caresă iasă în lume.E un debut precoce, cum obişnuim să spunem, dupăalţi adolescenţi mureşeni, Darie Ducan, Andrei Vornicu, careau reuşit nu doar să confirme, ci şi să se afirme, Darie Ducanfiind, la nici 20 de ani, primit în Uniunea Scriitorilor.În cazul Diana Ola, nu suntem în faţa unei intrărizgomotoase în literatură, ba chiar credem că e exagerat dediscretă, raportat la zgomotul pe care adolescenţa îl produce deo vreme, ca un paravan dincolo de care nu se întâmplă nimicdeosebit, unde nu există mize, ci doar aşteptări fără orizont.Lumea poeziei, a însemnărilor literare semnate deDiana Ola nu e spectaculoasă, e calmă, e caldă, e delicată,

încărcată de emoţii şi de sinceritate. Încă nu e contaminată derelele lumii, e pură, cu inocenţa unui anotimp specific.145Structura cărţii nu urmează curgerea cronologică ascriiturii. Textele sunt amestecate, trăirile poetice sunt într-unbalans lăsat liber, cu urcuşuri şi suişuri.Deşi cerneala copilăriei nu s-a uscat de mult pe jurnalulsău, Diana Ola are nostalgia copilăriei. Iar paşii pe teritoriuladolescenţei îi face când cu sfială, când cu uimire, când cuuşoare tente moralizatoare, atitudinale. Când cu unduiriironice. Un civism se insinuează subtil în textele sale.Diana Ola doreşte să spună, să se spună, într-ocontinuă „fugă spre sine”, într-o imperioasă nevoie decomunicare.Cât de departe va ajunge spre sine, depinde numai deea.Dacă va avea şansa să aibă în preajmă companioni pemăsură, atunci va putea să găsească şi calea/căile spre sine.146

ADINA SZASZ, „ARIPI DE FLOARE”Adina Szasz, cu „Aripi defloare”, Editura Nico, 2009, îşicontinuă periplul cunoaşteriilumii prin puterea şi mirajulmetaforei. Ea vine să confirme că„fenomenul poetic de laTârnăveni” nu a fost un accident,ci o stare reală, antrenată de ceicare mai cred în poezie, mai credîn cuvântul care zideşte.Dincolo de orice stângăcieinerentă vârstei, semn al inocenţeişi purităţii poetice, Adina Szasz,la al doilea volum al său, confirmă investiţia de speranţă cucare am creditat prima sa carte.Scrie şi poezie şi proză, îşi exersează instrumentelescrisului cu dezinvoltura specifică vârstei, fiind doar elevă înclasa a V-a.Ea deschide seria de cărţi ale celor care anul trecut,elevi în clasa a IV-a, de la Gimnaziul de Stat „Avram Iancu”din Târnăveni, au surprins prin elanurile lor creatoare şi cărţiletipărite.147

MUREŞUL CULTURAL ŞI ARTISTICJudeţul Mureş, cu cei nici600.000 locuitori, are încă unpotenţial cultural care nu poate fiignorat, oricât ar părea dediminuat interesul pentru

cultură, pe de o parte, iar pe dealtă parte oricât de precară ar fisusţinerea financiară.Instituţii importante decultură, cu un trecut prestigios,îşi desfăşoară activitatea înjudeţul Mureş, cu finanţarejudeţeană sau locală.Două teatre (TeatrulNaţional, cu cele două companii,“L. Rebreanu” şi “Tompa Gabor”) şi Teatrul pentru Copii şiTineret “Ariel”, “Teatrul 74”, o Filarmonică de Stat, unAnsamblu Folcloric Profesionist “Mureşul”), un MuzeuJudeţean, (cu secţii de arheologie, istorie, artă, etnografie,ştiinţe naturale), un Muzeu de istorie în Cetatea Medievală aSighişoarei, un Muzeu de istorie la Târnăveni, un MuzeuEtnografic la Reghin, un Muzeu Etnografic privat, la IdicelPădure, amenajat de rapsodul popular Rafila Moldovan, oBibliotecă Judeţeană (cu Biblioteca Teleki, care adăposteştevalori inestimabile, cu biblioteci de cartier), două galerii deartă (una pentru profesionişti, Sălile UAP de la PalatulCulturii, şi alta pentru amatori, Galeria “Unirea”, la care seadaugă şi spaţiile nonconvenţionale, Galeria “Deisis”, GaleriaBCR, Galeria Radio, Galeria “Club I”, Galeria “Izvorul” etc.),cu o Casă de Cultură “Mihai Eminescu” în Târgu-Mureş, altedouă la Reghin: “Eugen Nicoară”, “G. Enescu”), case de148cultură, aşezăminte culturale la Târnăveni, Luduş, Iernut, treibiblioteci municipale (Reghin, Sighişoara, Târnăveni),biblioteci orăşeneşti la Luduş, Iernut, Sovata, Sărmaşu,Sângeorgiu de Pădure, Ungheni, un Centru Judeţean pentruConservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, trei revistede cultură, “Vatra”, “Vatra veche” şi “Lato”, o Asociaţie aScriitorilor, o Uniune a Artiştilor Plastici, o Asociaţie aArtiştilor Plastici..., numeroase ONG-uri care au în domeniullor de activitate cultura - “Astra”, Fundaţia “Cezara Codruţa”,Fundaţia “Şcoala Ardeleană”, Fundaţia Culturală “VasileNetea” etc. – cam asta ar fi, în mare, zestrea instituţionalămureşeană care şi-a asumat gestionarea culturii.Numărul celor implicaţi în fenomenul culturalmureşean este apreciabil, chiar dacă sălile de spectacole numai au spectatori ca pe vremuri. E mai comod statul în fotoliucu telecomanda în mână. Din păcate, înafară de TVR Cultural,puţină cultură mai e prezentă în puzderia de programe aleatâtor televiziuni... comerciale, care au invadat piaţa timpuluiliber.E adevărat, nici ofertele culturale ale instituţiuilor decultură nu mai sunt întotdeauna la un nivelul pretenţiilor...Care mai e orizontul de aşteptare al culturii, încondiţiile în care finanţarea instituţiilor de cultură, finanţarea

proiectelor, programelor, acţiunilor culturale este în suferinţă,pe de o parte, iar pe de altă parte, interesul pentru cultură alreceptorilor şi-a schimbat radical parametri?Oricât de pesimişti am fi, trebuie văzută şi partea plinăa paharului, “rezistenţa prin cultură” căpătând semnificaţii pecare nu le bănuiam nici înainte de decembrie 1989.Mai există entuziaşti, mai există animatori culturali –specie pe cale de dispariţie - mai există interes al unoradministraţii care să menţină cultura, nu la aparate, ci vie,antrenantă. Fără cultură, cum s-a spus adesea, devenim uşor,din popor populaţie!149Un segment al vieţii culturale care nu trebuie neglijateste promovarea, capitol la care mai avem destule datorii.“Reperele culturale mureşene” au apărut cinci ani larând, 2001 - 2005, ca apoi, proiectul să intre în stand by, dinlipsa susţinerii financiare.Nici acum lucrurile nu stau pe roze. Ne-am asumat însăreluarea acestui proiect pe cheltuială proprie, convins fiind căavem această obligaţie morală pentru un domeniu pe care îlslujim şi faţă de care avem responsabilităţi, fără să trebuiascăsă ne abţinem de la cuvinte mari.Am solicitat public instituţiilor de cultură să participela reluarea “Reperelor culturale mureşene”. Cei care aurăspuns sunt prezenţi cu datele actualizate, la ceilalţi ampreluat, acolo unde am găsit, informaţii aflate pe site-urileoficiale.Depinde de fiecare conducător cât de preocupat maieste pentru destinul instituţiei pe care o păstoreşte, ce înţelegedin promovarea actului de cultură, din nevoia de parteneriate,pentru că, nu ştiu câtă valabilitate are în politică, dar în cultură“doar împreună vom reuşi” are valenţe nebănuite.Beneficiarul actului de cultură este parte integrantă aculturii – el, destinatarul, e foarte important. Cel maiimportant.Cultura are nevoie de respect şi acesta trebuie să pleceîn primul rând de la cei care fac cultură sau răspund de cultură.Şi-atunci pot fi emise pretenţii şi faţă de cel căruia i seadresează mesajul cultural.150

ANUL EDITORIAL 2009La Târgu-Mureş, auapărut în 2009 peste osută de titluri de carte,cu autori mureşeni dintoate generaţiile, dar şiautori din vecinătăţilejudeţului.Piaţa cărţii afost dominată de

Editura Nico, cuaproape o sută de titluritipărirte – poezie, proză, critică literară, teatru, carte pentrucopii, carte ştiinţifică.Vedetele lui 2009 au fost Lazăr Lădariu şi ValentinMarica, ambii în an aniversar – 70, respectiv 60 ani -, eitipărind cărţi importante pentru biografiile lor literare.Lazăr Lădariu, cu antologia Vâslele timpului, a oferit opanoramă a liricii sale, pe care a completat-o, spre sfârşitulanului, cu un volum de inedite, Naşterea umbrei.Valentin Marica şi-a pus în vitrina aniversară volumeleLa fântâna îngerilor, poeme, (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca), Ceasornic de lut, poeme, (Editura Casa Cărţii deŞtiinţă), Vânători de inefabil, interviuri literare, (Editura CasaCărţii de Ştiinţă), Nicolae Băciuţ – Cina din cuvânt, critică şipublicistică literară, Editura Nico, Conjugarea verdelui,publicistică, Editura Nico.Nicolae Băciuţ a publicat la Editura Nico ediţii noi,revizuite şi adăugite, din Singurând, poeme, N. Steinhardt,Între lumi – dialoguri cu Nicolae Băciuţ, precum şi volumelede publicistică, La Răsărit de Apus, Linia de orizont, iar în151colaborare cu Răzvan Ducan, volumul Sever Suciu – Pomulvieţii.Despre cărţile lui Nicolae Băciuţ au apărut două studiimonografice - Dan Mucenic, Luxul lecturii. Cărţile lui NicolaeBăciuţ, şi deja amintitul volum al lui Valentin Marica, NicolaeBăciuţ – Cina din cuvânt, critică şi publicistică literară,Editura Nico.Poezia şi-a continuat seria de apariţii editoriale semnatede copii, din cadrul “fenomenului” Târnăveni, dintre cei careau tipărit volume individuale în 2008, în 2009 şi-au publicatîncă câte o carte Adina Szasz, Aripi de floare, Didia Degerat,Paşi spre viaţă, Raluca Giuluşan, Trădare, şi Sergiu Şaim,Toboganul de vise, toţi elevi în clasa a VI-a.Au debutat cu cărţi de poezie la Editura Nico Diana Ola,Şifonierul cu fluturi, Ileana Maria Belean, Jumătate fărănume, Mircea Dorin Istrate, Har-deal, (care a mai publicatîncă un volum de versuri, Urma), Niculiţă Chiş Brânzeanu,Între smerenie şi orgoliu, Simion Cioată, Steaua infinitului,Gabriella Costescu, Lacrima de liliac, Katalin Cadar, Refugiuîn poem, şi poeta ţărancă Rafila Moldovan, Poezii din suflet.Din poezia postumă a lui Ştefan Fuli, a apărut volumulCalvarul rugului, Cornelia Jinga Hetrea a publicat două cărţide versuri, Liniştea din fereastră şi De la Dumnezeu pentruDumnezeu. Broderii psalmice, Elena M. Cîmpan, Poezianoastră cea de toate zilele, Rodica Puia, Carol Puia, Vitralii şimozaic, Georgeta Măluţan, Complexul Penelopa, Dumitru D.Silitră, Printre ecouri, Ioan Găbudean, Se anunţă fericire,Lucreţia Bucur Inţa, Cântece chiherene, Dorin Borda, Magia

clipei, Irisz Menyei, Şi îngerii iubesc, Mircea Miculi, Fluturide lumină, Grigore Avram, Cuib, Iosif Albu, Stindardulnostru-i demnitatea, Elena Fecioru Scânteioară, Poezii.Au apărut şi câteva antologii: Poeme cu îngeri,Antologia Concursului Internaţional de Creaţie „VeronicaMicle”, Ediţia a XII-a, 2008, Mamă sub pleoapă de cer,152poezie pentru copii, antologie de prof. Codruţa Băciuţ, Toţiluceferii colindă, antologie literară îngrijită de prof. MarianaCheţan, a Concursului cu acelaşi nume, Fantezia copilăriei,poezie, proză, antologie de Carmen Lihăt.Proză scurtă a tipărit, ca debutantă, Anamaria Ionescu,Camera obscură, iar Samuel Cernovits, al doilea său roman,Viaţă în dar, Julien Tănase, Jurnalist… „Made In Romania”!,Cornel Marcu, Comnenii, Melania Cuc, Dantelă deBabilon. Din Chişinău, au publicat două romane, Elen Garaz,Love and Age, şi Victor Răzmeriţă, Cătuşele mancurtizării.Andrei Balint, debutează cu un Jurnal.În maghiară, a apărut romanul Csernovits Sámuel,Ajándékélet.Teatrul înscrie în inventarul său o nouă piesă,Prerogativele lui Dumnezeu, a patra piesă publicată de tânărulpoet şi dramaturg Darie Ducan.Critica literară s-a evidenţiat prin debutul Cristinei Sava,cu Receptarea poeziei în clasele primare, prin debutul luiCornel Sâmpălean, cu Eseuri şi evocări. O restituire necesară,o recuperare a criticii şi istoriei literare publicată în presacotidiană de Serafim Duicu a fost Formele neliniştii, volumîngrijit de Valerica Duicu.Publicistica a adus în rafturi cărţi de Ilie Şandru, Altemăşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă…, IoanBurdulea, Viaţa ca o telenovelă, Aurel Raţiu, Povestiri dinumbra cercurilor olimpice, Aurel Raţiu, Tarfin Todea, Dincolode microfon, Confesiuni, Ioan Burdulea, Culisele sufletului.A fost reeditată lucrarea lui Ioan Eugen Man Biserici delemn din judeţul Mureş şi tot acesta a publicat volumul II dinTârgu-Mureş, Istorie urbană, ambele lucrări fundamentalepentru evaluarea patrimoniului mureşean.Un elogiu cărţii, lecturii au adus în volumele lor FloricaZ. Costea, Din viaţă şi cărţi ...., Dimitrie Poptămaş, Reflecţii153despre carte, bibliotecă, lectură, Liliana Moldovan, Indiscreţiiîn bibliotecă.Marin Şara a publicat un nou volum din Reghinulcultural, iar Dimitrie Poptămaş, Ţara fagilor.Foarte harnică în domeniul pedagogic a fost GabrielaŞandru, care a publicat, în engleză, lucrările Fruit-Mania, Funat the Zoo, Fun on the Farm, Fun on the Road, Noah’s Ark,Veggies, Please, toate cărţi de colorat, precum şi cărţile FuntasticEnglish 1, 2, 3 şi 4. Carte de uz şcolar au mai publicat

Diana Scridon, I Play But I Learn English, Nina Ioja, Carteacu mămăruţe, Nicoleta Crişan, Saveta Lateş, Natalia Hărşan,Grădiniţa – o lume de basm... creată cu ajutorul tapiseriilor,Maria Tereza Socol, Dascăli şi elevi de ieri şi azi din Şăulia,Irisz Menyei, Camera cu jucării, Daciana Nemeş, Stimulareacreativităţii elevilor din ciclul primar la limba şi literaturaromână, Iulia Bumbu, Dansul modern în ciclul primar, înv.Rodica Mureşan, înv. Ana Simionescu, Pritetenii luiMelcuşor, prof. ing. Mihai Gherghel, Examenul debacalaureat 2009, proba scrisă, prof. Nicolae Pavelescu,Probleme de matematică – gimnaziu şi liceu, iar Dorin Borda,Ilarie Gh. Opriş, au continuat seria Dascăli mureşeni, cu vol.IV şi V.Din zona universitară, Eva Szekely, la EdituraUniversităţii “Petru Maior”, a publicat Didactica (re)lecturii, oabordare programatică.Cercetarea mureşeană a materializat editorial douăstudii: Valer Pop, Ioan N. Maloş, şi cercet. şt. Maria Borzan,drd. Roxana Maria Man, Din zestrea ţinutului mureşean.S-au publicat şi monografii, între care Mihai Stavilă,Monografia localităţii Căpuşul de Câmpie, judeţul Mureş, înv.Mihail Moldovan, prof. Mihai Stavilă, înv. Lucia ZamfiraStavilă, primar Mihai Morar, Monografia localităţii Lueriu,judeţul Mureş, dir. prof. Maria Csatlos Blaga, dir. adj. prof.Angela Sigmirean, institutor Delia Todoruţ, prof. Gabriel154Adrian Daroşi, prof. Daniel Liviu Tun, Monografia Topliţei,înv. Dorina Luca, Biserica Ortodoxă Filpişu Mic. File demonografie. Gheorghe Vicol, cu Legende din ValeaGurghiului, aduce o contribuţie la valorificarea patrimoniuluiimaterial din zonă.Unică în felul ei e lucrarea protopopului Gh. NicolaeŞincan Ferestre către cer şi lume, Predici, meditaţii, cuvintede reculegere, pilde, ilustraţii, povestioare. Interesantă şi utilăe şi lucrarea prof. Rozalia Brândaş şi pr. Ilie Bucur, 1001cugetări, Antologie, III.Artele plastice au fost prezente prin Liviu Ştef,Sighişoara medievală în pictură, şi Ilarie Opriş, VasileMureşan, Marcel Naste, Asociaţia Artiştilor Plastici, Anuar.Tot 2009 înregistrează apariţia unei noi reviste literare,Vatra veche, lunar care a început cu 20 pagini, ca numărul 12să ajungă la 88 pagini şi foarte multe materiale în aşteptare, cucolaboratori locali dar şi din întreaga lume, din Australia pânănCanada..Toate aceste lucrări au avut parte de lansări, autorii loravând numeroase întâlniri cu cititorii.Am putea concluziona, doar prin aceste cărţi, la care maipot fi adăugate şi altele, că a fost un an editorial bogat, dincare, cu siguranţă, timpul va avea ce să cearnă.Valorile, cu sau fără voia criticii de cumetrie, se vor

impune. Niciodată nu va fi prea târziu pentru recunoaştereavalorii.155

POIANA LUI IOCAN156DE CE-L MAI SĂRBĂTORIM PE EMINESCU?/157NOBEL DUPĂ NOBEL/159PROFESORUL/161UNIVERSITATEA „ECHINOX”/163EXISTĂ DOUĂ ECHINOXURI DIFERITE?/166ACASĂ LA BACOVIA/169DESPĂRŢIREA DE NOICA/171MANTAUA UITĂRII/173DESCOPERIND PE DARIE MAGHERU/176SUB SEMNUL LUI LABIŞ/178CÂND SCRISUL DEVINE CARTE/180LITERATURA PATRIOTICĂ/182LANSĂRI DE CARTE/184BIBLIOTECA VIRTUALĂ/186LECTURI DE VACANŢĂ/188POEZIA NAIVĂ/190NEVOIA DE TEATRU/193NUMELE DUPĂ NUME/195PUŢIN RESPECT, DACĂ SE POATE!/197TÂRGUMUREŞENI LA TÂRGU-MUREŞUL DIN CHIŞINĂU/199CULORI SUB CERUL GRECIEI/201VÂRSTELE CREAŢIEI/203BISERICILE DE LEMN – CREDINŢĂ ŞI BUNĂ CREDINŢĂ/204PREOTUL, DINCOLO DE AMVON/207CRUCEA DIN FEREASTRĂ/209ICOANE ŞI OBIECTE DE CULT/211ICOANA – FRUMOSUL SACRU/214CEL MAI BĂTRÂN OM DIN LUME/217DIRECŢIILE DE CULTURĂ FĂRĂ CULTURĂ/218FATA LU’ TATA/221COPIII, VACANŢA ŞI TELEVIZORUL/223GĂRZI DE CORP/225CURAJUL DIN UMBRĂ/227RĂTĂCIND PRINTRE CUVINTE/229DESPRE CREIERUL DE BROASCĂ/229ARTA MISTIFICĂRII ŞI PLĂCEREA MANIPULĂRII/230157

DE CE-L MAI SĂRBĂTORIM PEEMINESCU?Iată o întrebare pe care a adresat-o un tânăr jurnalistunui dascăl de limba şi literatura română. Nu cunosc răspunsulcare a fost dat unei astfel de întrebări, care, atunci când vinedin parte unui tânăr mai poate fi înţeleasă ca inocenţă, dar cândvine din parte cuiva care se vrea purtător de opinie, atunci,desigur, apar serioase semne de întrebare legate deprofesionalismul pretinsului gazetar.L-aş fi întrebat pe acesta dacă s-a rugat cu o searăînainte şi dacă da, de ce se mai roagă, doar s-a rugat o dată, numai e nevoie să repete rugăciunea!?

De fapt, oficial, îl omagiem pe Eminescu în douămomente de calendar – 15 ianuarie şi 15 iunie. I se poate păreacuiva că e cam mult pentru ceea ce filosoful numea „omuldeplin al culturii române” sau „poetul nepereche”. Poate credecineva că Eminescu are nevoie de omagiile noastre? Oare nunoi avem nevoie de binecuvântarea lui?! Nu noi ar trebui să nedeclarăm privilegiaţi că avem în cultura română un astfel decărturar?De fapt, poate că n-ar trebui să-l omagiem doar de douăori pe an, ci să-l omagiem în fiecare zi, nu „slăvindu-l deneînţeles, ci sărutându-i versul”, cum ar spune NichitaStănescu.Iar omagiul suprem care poate să-i fie adus luiEminescu este să fie citit, să nu ajungă să fie mai mult citatdecât citit. Pentru că mulţi exclamă: „Da, Eminescu eLuceafărul poeziei româneşti, e cel mai mare poet român altuturor timpurilor”, dar nu-şi amintesc când l-au citit ultimadată, iar lecturile din anii de şcoală sunt o amintire îndepărtată.De-abia pot să spună câte ceva dintr-o romanţă pe versurieminesciene.158Fiecare vârstă îl citeşte şi îl descoperă altfel peEminescu, el trebuie citit şi recitit nu doar ca poet, ci şi caprozator, dramaturg, gazetar. El încă mai poate fi nu doarprofesorul nostru bun de literatură, ci şi profesorul nostru bunde viaţă.Noi îmbătrânim, opera lui nu. Îşi păstrează actualitatea,ca orice operă monumentală.Oricât de agresivi ar fi detractorii contemporani ai luiEminescu, ei nu pot demola edificiul său cultural. Mă mirăcum nişte pigmei, cu sau fără papion, îl aruncă în debarauaculturii pe Eminescu, promovând în schimb tot felul de geniide cartier.Mă miră cum au tupeul să pună sub semnul îndoieliigustul literar şi judecata unor mari critici ai istoriei literaturiiromâne, cum vor să ardă pe rug o bibliotecă de exegezăeminesciană. Despre niciun alt scriitor român nu s-a scris atâtde mult cât s-a scris despre Eminescu. Oare de ce? Nu putemocoli o astfel de întrebare! S-au înşelat toţi aceşti comentatoriai scrisului eminescian? Eminescu n-a dus niciodată lipsă dedetractori, de care însă s-a ales praful, nu le mai ştie nimeni denume.Eminescu îşi aşteaptă cititorii, îi aşteaptă pe cei carevor să se desopere pe ei înşişi prin opera eminesciană.Eminescu e păstorul cel bun, care nu te lasă să rătăceşti.Că Eminescu e încă citit şi că e citit bine, m-amconvins citind şi ascultând câţiva elevi care s-au confruntatîntr-un concurs „Cuvinte ce exprimă adevărul”. M-am convinscă sensibilitatea generaţiei tinere intră în rezonanţă cu operaeminesciană, că operei sale îi sunt găsite chei noi de

interpretare şi înţelegere. Mai mult, în cadrul aceluiaşiconcurs, la secţiunea interpretare, am ascultat versuleminescian interpretat cu emoţie şi incandescenţa vârstei. Aşapoate fi sărbătorit Eminescu, aşa poate fi omagiat Eminescu.Pentru că ziua lui Eminescu trebuie să fie în fiecare zi.159

NOBEL DUPĂ NOBELPoate că unii vor sări în sus de mândrie naţională şi vorspune: în sfârşit, am primit Nobelul pentru literatură! Poate căe o urmă de adevăr, fiindcă, dacă e să ne luăm dupăCertificatul de naştere, Herta Müller este (ori măcar a fost)româncă, dar dacă ne luăm după actul ei de identitate, ea estecetăţean german. Fiecare va fi mândru, în felul lui, românul şigermanul, cu partea lui de Herta Müller.Nouă ne-a fost oferită până acum doar câte o jumătatede Nobel, câte o faţă a medaliei, căci George Emil Palade(Medicină, 1974) şi Elie Wiesel (pentru Pace, 1986) nu maierau cetăţeni români atunci când au primit această distincţie.Faţă de români, Comitetul Nobel a rămas dator, anedreptăţit mari personalităţi, din multe domenii de activitate.De-ar fi să numim doar scriitorii care n-au ajuns pelista Nobelului (de la Rebreanu la Arghezi, de la Blaga laNichita Stănescu, de la Marin Sorescu la Ana Blandiana…,dintr-o listă în care ar intra multe nume, mai importante decâtcele laureate cu Nobel) şi ar trebui să ne simţim frustraţi (erasă scriu furaţi) de o recunoaştere la care am fi fost îndreptăţiţi.Poate că mai avem o scamă de satisfacţie la PremiulNobel pentru literatură pe 2009. O satisfacţie amară, ce-i drept– în literatura ei se regăseşte şi sufletul românesc, aşa cum afost el de chinuit în colivia sa.Dar mă întreb eu, ca un naiv, oare dacă Herta Müller arfi scris aceleaşi cărţi şi ar fi trăit doar în România şi ar fi scrisdoar în română, ar mai fi luat Premiul Nobel? Răspunsul îlştim cu toţii, îl certifică şi cei care dau certificate literare: "Nuar fi avut acest avantaj, dacă rămânea şi scria în România",declara Nicolae Manolescu.Şi-atunci ce-i rămâne scriitorului român? Să scrie înengleză, în franceză, în spaniolă, în italiană, în... germană? Că160cu traducerile stăm prost, nu de azi de ieri. Şi nu doar cutraducerile, ci şi cu promovarea, că avem destule exemple încare românii nu s-au sprijinit între ei, mă refer la scriitori,atunci când a fost vorba de aspirat la vreo medalie... literară.Ne mai putem consola cu faptul că nu doar românii aufost ignoraţi de Comitetul Academiei Regale Suedeze, cea careface şi desface baierele pungii Nobelului. Amos Oz, cel carefusese cotat pe primul loc în topul casei de pariuri Ladbrokersla categoria Premiul Nobel pentru Literatură, Ian McEwan,John Updike, Philip Roth sau Joyce Carol Oates ar fi doar ceide anul acesta care ar putea să-şi declare dezamăgirea că nu au

fost ei cei aleşi.Dar noi? Câte aşteptări înşelate în recunoaşterea unormerite nu avem?! Şi ce ne-a rămas? Aşteptarea. Doaraşteptarea. Poate că odată îşi va întoarce şi Nobelul faţa cătreliteratura română.Să ne rugăm să mai fie în viaţă cei pentru care s-arpregăti Nobelul literar!161

PROFESORULE greu de imaginatFilologia clujeană a aniloroptzeci fără Ion Vlad. Temut deunii, fiindcă era aspru, veneratde alţii, printre care mă număr,pentru alfabetizarea pe care afăcut-o cu noi pe tărâmul teorieiliteraturii, în anul I de facultate,când eram şi dezorientaţi şisperiaţi de faima exigenţeiprofesorului, dar şi dornici săînvăţăm ceea ce nu am învăţat în şcolile de până atunci. Cu elam desluşit cât e „Lectura – un eveniment al cunoaşterii”(titlul uneia din cărţile sale, apărută în 1977), dar şi care epreţul lecturii, al relecturii, pentru un filolog.A despărţit repede grâul de neghină, iar un grup decolegi ne-am găsit în Profesorul nostru omul providenţialpentru intrarea în fascinanta lume a lecturii, într-o perioadă încare, încet, încet, cititul era un gest maxim de libertate, odelimitare de programele ideologizante care ne erau servite totmai insistent şi mai agresiv la radio şi televiziune, decearşafurile de teze şi antiteze de la Bucureşti, din „Scânteia”,„România liberă”, „Scânteia tineretului” şi din întreaga presăde partid centrală şi judeţeană.Aşa am învăţat cum să citim, ce să citim, ca acestmeşteşug să fie cu adevărat o frumoasă şi de folos zăbavă.Discursul teoretic era însoţit de o retorică de orator,care nu ţinea cont de faptul că amfiteatrele nu mai erau plinede studenţi ca altădată – noi eram doar 25 în an, la „Românăprincipal”.162M-am raportat întotdeauna la Profesorul Ion Vlad cuadmiraţie şi preţuire, pentru că ne-a scurtat drumul spre cărţi,spre miezul lor, scutindu-ne de bâjbâiri, de rătăciri păguboase.Profesorul s-a retras discret din tumultul vieţii literare,parcă scârbit şi dezamăgit de ceea ce se întâmplă cu destinulscriitorului în... capitalism.Spre bucuria mea, am dat de adresa de email aProfesorului şi i-am trimis Vatra veche. Recunosc, nu măaşteptam la vreun răspuns. E greu de imaginat octogenari caresă renunţe la uneltele clasice de scris, să dea maşina de scris pe

calculator.Aşa am realizat că în această toamnă Profesorul bate80 de ani pe muchie. Şi că e acelaşi spirit ardent pe care l-amcunoscut acum trei decenii.Aş spune, chiar cu riscul de a nu fi original, darapelând la mai bătrânii mânuitori de metafore, că-i sărut inima.O inimă generoasă cu cei care şi-au respectat opţiuneafilologică, cu întregul conţinut semantic al termenului.Câţiva dintre noi am învăţat de la Profesorul nostru sănu ne fie teamă. Poate c-ar fi scris la fel de încărcaţi de emoţiedespre Profesorul nostru şi cei plecaţi prea devreme dintre noi,colegii Cosette Hogea şi Mircea Benţea, cei care stăteam înprimele rânduri pe frontul lecturii, poate că şi Mircea Raţiu,Silvia Balea, rătăciţi acum prin lumea largă, poate şi alţii carel-am simţit pe Profesor că investeşte în noi încredere şisperanţă.Dinspre mine, dinspre ei, gândurile noastre de respectîncărcate de timp şi nostalgii pentru Profesorul care a mizat penoi.163

UNIVERSITATEA „ECHINOX”Am scris adesea despre „Echinox”, cu nostalgie, cuorgoliu, pentru că viaţa mea, aşa cum e ea, cărţile mele, aşacum sunt, bune/rele, multe/puţine, au fost marcate de ceea ceeu continui să numesc Universitatea „Echinox”, o universitatecare nu a eliberat diplome, pe care n-a acreditat-o niciunminister, pentru că ea s-a acreditat singură, distingându-seîntre instituţiile care n-au fost îngenunchiate de comunişti, nicimăcar atunci când aceştia credeau c-au pus-o în genunchi, lacolţ, drept pedeapsă pentru libertatea asumată ca necesitateînţeleasă.Să ai în preajma ta oameni ca Ion Pop, MarianPapahagi, Ion Vartic, să ai în spatele tău, în caseta redacţionalăpe Adrian Popescu, Dinu Flămând, Petru Poantă, EugenUricaru... (lista e deschisă), să ai aproape pe Emil Hurezeanu,Marta Petreu, Ion Mureşan, Andrei Zanca... (şi, iar, listarămâne deschisă!), zău, e un privilegiu, o onoare, o şansă carenu ţi se dă decât o dată în viaţă.Iar eu am beneficiat de această şansă, iar tot ceea ce aurmat, ceea ce am reuşit să fac a stat sub aura acestei distincţii,daţi-mi voie să fiu patetic, nobiliare.Şcoala „Echinox” a fost deschisă pentru toţi studenţiicare şi-au ales Clujul universitar ca să studieze, dar sita a fostfoarte deasă, ştacheta foarte sus ridicată, fără concesii, fărăcompromisuri. Opera o selecţie severă, de-aceea revista nu adat rateuri. S-a impus promoţie după promoţie, fiecare cu notedistinctive, chiar dacă s-a urmat „firul roşu” impus de cei treidascăli şi la catedră şi în redacţie.Faima pe care şi-a câştigat-o revista „Echinox” nu doar

în mediul universitar, ci în întreaga mişcare publicisticăculturală românească, a făcut ca o colaborare la revistă să fie164nu doar un certificat de valoare, ci şi unul de recunoaştere, deidentitate culturală.Revedeţi „cimitirul elefanţiilor”, cum obişnuiam sănumim caseta redacţională care includea numele tuturor celorcare au trecut prin redacţie, şi veţi constata că sunt foartepuţine pierderi pe drum, că cei care au trecut pe la „Echinox”aveau din start ceva de spus în cultura română şi vama„Echinox” odată trecută acorda şanse reale de afirmare. Puţinidintre echinoxişti, din vina lor sau a sorţii, n-au împlinitdestine literare.Am făcut ucenicie de gazetar la „Echinox”, am trăitbucuria facerii fiecărui număr aproape patru ani, am respirataerul tipografiei clujene, unde eram primiţi cu simpatie şiînţelegere, mai ales atunci când nu reuşeam să predămnumărul la timp la tipar, dar aveam pretenţia de a ne fi tipăritrepede, din cine ştie ce nevoi culturale. Corectura şpalturilor,corectura în pagină a revistei ne făcea să ne simţim, pe cei maimulţi, responsabili de misiunea pe care o aveam deşi, încondiţiile de atunci, litera în plumb s-a dovedit adeseaneprietenoasă, pentru că îndreptând o greşeală, la reculegere,ne trezeam cu mai multe. Dar cititorul accepta să îndrepteerorile de corectură la citire, ştiind că eram ucenici şi învăţaminclusiv din greşeli.„Echinoxul” ne-a învăţat şi ce înseamnă voluntariatul,bucuria apariţiei fiecărui număr ţinând loc de orice plată şirăsplată. Mai mult, nu aveam niciun fel de reţinere în a fidifuzori, tot voluntari, de revistă, iar cu prietenul DorinSerghie făceam adevărată salahorie pentru ca revista să ajungăşi la cititorii clujeni, dar şi la cei din ţară şi străinătate, pentrucă noi făceam şi operaţiunea de împachetare a revistelor pentrudifuzarea prin poştă.Redacţia „Echinoxului” era spaţiul nostru protector, înclădirea de la Jozsa Bela, locul în care ne retrăgeam după165amiezele, unde aveam maşină de scris şi unde puteam rămânepână se închidea poarta principală a clădirii.Era sala mea de lectură, în week end-uri, cu linişte şirăcoare când afară era cald şi cu caloriferul duduind în zilelede iarnă.Redacţia era loc de întâlnire, după ce ne retrăgeam dela „Arizona” ori de la facultate.Nu abuza nimeni de condiţia de echinoxist, care tefăcea mai responsabil în amfiteatrele facultăţii, unde nu teputeai prezenta oricum. Erai, doar, echinoxist, un blazon caretrebuia respectat, cinstit.Prin „Echinox” ne-am cunoscut noi între noi, studenţiifilologi şi nu numai, dar ne-am cunoscut cu colegii optzecişti,în triunghiul magic Bucureşti, cu al său Cenaclu de Luni, Iaşi,

cu „Dialogul” şi „Opinia studenţească”, şi Cluj.Întâlniri literare, tabere studenţeşti, dupa-amize şi seride cenaclu, festivaluri studenţeşti – prin toate eram purtaţi devalurile „Echinoxului”. Aşa i-am întâlnit pe Traian T. Coşovei,pe Mircea Cărtărescu, pe Matei Vişniec, pe Mariana Marin,Elena Ştefoi, Ion Bogdan Lefter, pe Lucian Vasiliu, LiviuAntonesei Mariana Codruţ, Dorin Popa, pe atâţia alţii. Tot prin„Echinox” am ajuns la Nicolae Manolescu, Ştefan AugustinDoinaş, Ana Blandiana, la Romulus Guga, cel care mi-a întinspuntea pentru a ajunge la „Vatra”, la un an după terminareafacultăţii, ceea ce era o minune, mai ales că povara stagiaturiide trei ani în învăţământ era ca o piatră de moară la gâtultuturor aspiraţiilor şi viselor literare.Mie „Echinoxul” mi-a marcat fericit destinul literar. Îidatorez totul, fiindcă fără el n-aş fi fost nici pe departe ceea cemidoream să fiu. M-a născut a doua oară, m-a protejat, m-aîncurajat, m-a făcut puternic şi nu voi putea niciodată să-lrăsplătesc pentru ceea ce mi-a hărăzit.166

EXISTĂ DOUĂ ECHINOXURIDIFERITE?Există o literatură echinoxistă şi un „brand” Echinox.Dar nu în sens programatic, nu în termenii în care în modcurent definim un „brand”.Se ştie, Echinoxul a fost o stare de spirit, una care s-apus în opoziţie cu alinierea ideologică, colaboraţionismul,compromisul necesar/inevitabil.Echinoxul nu a produs autori pe bandă rulantă, nu areprodus la xerox un anume tip de literatură. Echinoxul a datpersonalităţi puternice, distincte, bine individualizate.Despărţirea de Echinox, la absolvirea facultăţilorclujene, în principal a Filologiei, nu a produs traume, nu a dusdecât în puţine cazuri la rătăciri.Bobârnacul echinoxist a făcut ca echinoxiştii să serăspândească peste tot în ţară, dar şi în străinătate, şi să deatonul atitudinal acolo unde s-au „implementat”. Puţine revisteliterare nu au avut echinoxişti în echipele lor redacţionale,oricum, cele mai importante au avut: Tribuna, Steaua,Transilvania, Familia, Argeş, Amfiteatru... sunt doar câtevadintre revistele în care echinoxiştii au dat tonul, după anii ’70şi până în decembrie 1989.Eugen Uricaru, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic,Petru Poantă, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Cristoiu,Emil Hurezeanu, Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan,Ion Mureşan, Marta Petreu, Andrei Zanca, Iulian Boldea,Cristina Felea, Mircea Benţa... Iată, pe sărite, din valuridiferite, echinoxişti referenţiali, care s-au distins şi care s-auimpus acolo unde au decis să se manifeste.Există un „cimitir al elefanţilor”, cum a fost numit

colţul de pagină echinoxistă care pune în şir indian, în ordinealfabetică, pe toţi cei care au trecut prin redacţia revistei de la167apariţie până astăzi. Treceţi în revistă acele nume şi veţiconstata că literatura română contemporană ar fi mult maisăracă şi mai tristă fără ei.Există un Dicţionar Echinox, datorat lui HoreaPoenaru, s-a relizat o antologie de poezie echinoxistă, operalui Ion Pop, sunt, apoi, poate miile de cărţi tipărite deechinoxişti.Unii au încercat să identifice note comune aleechinoxiştilor, acele date care i-ar uni. Un exerciţiu dificil,care nu a dat rezultatele vizate, fiindcă echinoxiştii nu seamănădecât foarte puţin între ei.Nicio istorie cinstită a literaturii române nu poate însăignora revista Echinox şi pe echinoxişti. De fapt, cu puţine şipitoreşti excepţii, Echinoxul şi ai săi s-au bucurat de o foartebună primire. Îmi amintesc o afirmaţie a lui Laurenţiu Ulici,prin 1979, care declara revista Echinox drept cea mai bunărevistă de cultură din ţară.Datorez foarte mult Echinoxului. A apărut în viaţa meaatunci când aveam mai mare nevoie de el, în primele luni defacultate. M-a integrat rapid, mi-a dat responsabilităţi majore,până la cea de secretar responsabil de redacţie, cea mai mareresponsabilitate acordată redactorilor studenţi, urmându-i „latron” lui Emil Hurezeanu.Echinoxul m-a ferit de rătăciri, m-a ferit de ademenirileideologice, mi-a aşternut covorul roşu la întâlnirea culiteratura, mi-a dat paşaport de liberă circulaţie în literaturaromână.Mi-a dat temeiuri să mă consider mai mult absolvent alUniversităţii Echinox, decât al Facultăţii de Filologie.Cu siguranţă, eram cu totul altul dacă în viaţa mea nuar fi fost Echinoxul. Am avut dascăli admirabili, oameni caremi-au dat încredere, care mi-au deschis porţile literaturii.168Cred că Echinoxul a avut mereu parte de o imaginebună, iar pentru mulţi autori, calitatea de echinoxist a ajunschiar un certificat de garanţie.Inevitabil, actualul Echinox nu mai seamănă cu cel deieri! Viaţa noastră de azi nu mai seamănă cu viaţa noastră deieri. Viaţa studenţească e alta, presa literară e cu totul altcevadecât era înainte de decembrie 1989.Echinoxul de azi nici n-ar mai fi putut urma calea pecare a trasat-o „celălalt” Echinox. Până la urmă, poate că suntdouă Echinox-uri diferite. Chiar dacă poartă acelaşi nume.Sunt doi fraţi, au aceeaşi părinţi, dar au trăit în lumi diferite. Şidiferenţele sunt inevitabile. Revista trebuia să se adapteze lanoile ritmuri şi orizonturi sociale şi culturale. Primul Echinox adevenit istorie, noul Echinox trebuie să-şi definească notele

care să-l distingă, să-l recomande în învălmăşeala publicaţiilorliterare şi culturale de azi.Mă număr printre puţinii care au colecţia întreagă avechiului Echinox şi o bună parte din numerele nouluiEchinox.Mă simt la fel de legat de ele, mă regăsesc în acestereviste, mă simt un copil al Echinoxului. Unul care-şi iubeşteşi respectă şi părinţii şi fraţii şi nepoţii şi....169

ACASĂ LA BACOVIAMi-a trebuit mai bine de o jumătate de veac ca să ajungacasă la Bacovia. Cu atât mai mare bucuria însă, pe cât delungă a fost aşteptarea. A fost o întâlnire binecuvântată de unalt împătimit de Bacovia, Ileana Mălăncioiu, chiar dacă a fostpe o vreme nebacoviană. Am stat câteva clipe la masa de lucrua lui Bacovia şi mi-aş fi dorit, măcar atât, să fiu Bacovia. Celale cărui versuri le-am murmurat de la primele “scânteigalbene” descoperite în “plumbul” său.Am descoperit că Bacovia nu era nici pe departe cel pecare ni l-au “servit” dascălii noştri, după manuale încăîncrâncenate. Deşi Bacovia nu are nevoie de niciun dascăl – sepredă singur. Aşa-l re-descopăr mereu, la neîntreruptele lecturide bună voie şi sub orizontul vârstelor noi/vechi.Poate că n-aş fi ajuns însă la Bacovia acasă, aş mai fiamânat această întâlnire – din sfiiciune, teamă – dacă n-ar fifost “Avangarda secolului XXII”, festivalul de poezie al luiVictor Munteanu.Nu ducem lipsă de festivaluri. Ceea ce, spredezamăgirea unora, susţin nu doar că nu e rău, ci că e foartebine. Mai ales după însingurarea/înstrăinarea noastrăpostdecembristă, cu deturnări şi confiscări de tot felul. Noi, ceicare scriem, avem nevoie de festivaluri, literatura are nevoiede festivaluri, cititorii au nevoie de festivaluri. Chiar dacă mise pare că “festival” e prea puţin spus pentru nişte“(ad)mirabile întâlniri” literare. (Ad)Mirabile pentru că altfelgreu ajungem să ne întâlnim – nu e timp, nu sunt bani,obstacole minore, dar decisive – noi, scriitorii, între noi, săfacem “schimb” de cărţi, să ne admirăm mustăţile încărunţitesau să admirăm “damele de altădată”, cum ar spune Păstorel.170E o minimă “recompensă” pe care o primesc scriitorii,cei neplătiţi pentru cărţile lor decât după ce ajung la pensie, e(răs)plata pentru nevoia de a nu fi... singur, singur, singur...Îmi spunea cu ani în urmă un poet bucureştean, citândun poet moscovit, că “scriitorii trebuie să trăiască întrescriitori”. Un festival e un fericit prilej ca scriitorii să trăiascăîntre scriitori, dincolo de cei cu care, mai mult întâmplător,poate că-şi intersectează căile cotidiene.Dacă şi doar pentru atât s-ar organiza “festivaluri” şiacestea s-ar justifica cu prisosinţă. Pentru că avem nevoie de

întâlniri, de solidaritate, de mărturii şi mărturisiri.Avangarda XXII ne-a oferit de toate, din toate câteceva. Cu nostalgii şi entuziasme, cu dezamagiri şi speranţe.Bacovia ne-a adunat pe toţi, cu puterea lui seducătoarede-a risipi singurătatea celor care mai cred în mistuitoareaforţă a cuvântului care zideşte, dincolo de avangarde, dincolode... postmodernisme de tot felul.171

DESPĂRŢIREA DE NOICAAm strania senzaţie că centenarul naşterii lui Noica (12iulie 1909, Vităneşti, judeţul Teleorman) a trecut pe lângă noimult prea departe de ceea ce ar fi binemeritat cel care ne-amarcat pe mulţi dintre noi, cel care a făcut „şcoală”.Am dat târcoale, în 1986, la Păltiniş, locuinţei sale, amsperat că va ajunge la Saloanele Culturale „Rebreanu” de laBistriţa, alături de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ori SorinVieru, cei care au avut şansa să-i fie, până la un loc, discipoli.Ca o recompensă, peste ani, am călătorit împreună cu părinteleRafail Noica, fiul lui Constantin Noica, în Ţara Sfântă. L-amprivit, în timp ce rostea cuvinte de învăţătură, pilde, istorioarepelerinilor cu care eram, ca şi cum l-aş privi pe părintele său,încercând să regăsesc în trăsăturile feţei, în rostirea cuvintelorimaginea lui Constantin Noica.Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu, una dinlecturile făcute pe nerăsuflate în primul meu an la Vatra, 1983,mi-a dat curaj, la un moment dat, să-l întreb pe N. Steinhardtdacă nu se gândeşte la o şcoală la Rohia, similară celei de laPăltiniş.A refuzat gândul cu sfiiciune şi modestie, spunându-mică nu se ridică la înălţimea lui Noica.Noica ne-a rămas, însă, peste timp („Răscumpăraţivremea, căci zilele sunt rele”, spunea Apostolul Pavel în Efes,V,16) cu toată opera lui, cu toată biografia lui, cu toateaşteptările noastre.Mă pregătesc să ajung la Păltiniş, la schitul lângă careşi-a dorit să-i fie mormântul, în gând, în primul rând cu„Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii alespiritului contemporan, cartea sa din 1978, an în care a apărutşi Sentimentul românesc al fiinţei, cărora le-au premers altedouă lucrări care ne-au marcat devenirea - Eminescu saugânduri despre omul deplin al culturii româneşti şi –172Despărţirea de Goethe, apărute în 1975, cu care începeam,abia ieşiţi din adolescenţă, să desluşim alfabetul filosofiei şiculturii româneşti.Cred că Noica riscă să ajungă în situaţia altor marispirite ale vremii – e mai mult citat decât citit, iar sintagmecelebre moşite de filosoful de la Păltiniş au ajuns să fie citatede chemaţi şi nechemaţi, cu rost şi fără rost, cu logică şi fărălogică, cu o religiozitate demnă de textele biblice, dar prea

puţini sunt cei care se întorc la opera lui cu adevărat recitind-oşi răscitind-o, făcând-o parte a „povestirii despre om”, a„devenirii întru fiinţă”.Mă pregătesc să urc la Păltiniş, să urc Douăzeci şişapte de trepte ale realului. Înainte de a urca prima oară laMuntele Athos, mă întrebam dacă sunt pregătit pentru o astfelde incursiune întru, pentru această urcare cu care să pot coborîîn adâncul fiinţei mele?Mă întreb acum, cum ar trebui să mă pregătesc pentruîntâlnirea cu Constantin Noica, după atâtea tentative eşuate şidupă atâtea întâlniri fericite cu opera lui?173

MANTAUA UITĂRIINu l-am cunoscut pe Tudor Balteş. Am venit la Târgu-Mureş la un an după ce el nu mai era. Plecase grăbit,neîmplinit. O vreme l-am simţit prezent, fiind evocat şi invocatde câţiva scriitori care i-au fost apropiaţi. Apoi, încet, încet, caşi cum n-ar fi existat niciodată, Tudor Balteş a dispărut de peradarele literaturii mureşene, îngropat şi el, ca şi AntonCosma, adânc, cu ingratitudine, în uitare. Libertatea câştigatăşi visată a adus unora şi libertatea de a uita. Unii sunt uitaţi şide revista pe altarul căreia au ars şi care, după dispariţia fizică,aproape că i-a scos din circuit şi pe Romulus Guga, pe SerafimDuicu, pe Radu Ceontea, ca şi pe alţi zeci de scriitori vii, pe unprincipiu ipocrit, al judecăţii critice prin omisiune, ca şi cumdacă nu ar fi pomeniţi, ei nici n-au existat, nici nu există.Dumitru Mureşan urmează şi el, odată cu plecarea din Târgu-Mureş, acelaşi destin al uitării. Sau ce să mai spunem defaptul că sunt aproape două decenii de când despre cărţile luiMihai Sin nu se mai scrie în revista în care a fondat-o ?! Saudespre cărţile lui Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, RăzvanDucan, Dumitru D. Silitră, Sorina Bloj, Darie Ducan... Lista ejenant de lungă, prea lungă. E ca şi cum aceşti autori n-ar scrieşi ar trăi la Târgu-Mureş ! Măcar o rubrică de « Micapublicitate », în care cărţile multor scriitori mureşeni să fiemenţionate, ar putea cei care s-au trezit pe cap cu o pălăriecare le-a căzut pe ochi!„Facerea de bine la români”, ar putea spune un mucalit,pentru că e greu de mascat un adevăr la îndemâna oricui:puţini dintre scriitorii mureşeni de azi, cei care contează, n-auieşit de sub mantaua unei stări de spirit impusă de RomulusGuga, de Mihai Sin, de sub mantaua unei reviste care nu doarcă a adunat şi a concentrat energii, dar a dat şi un sens multordestine literare ale locului.174Tudor Balteş a făcut parte din garnitura cea dintâi, ceacare a dus revista Vatra foarte sus, între cele mai prestigioasepublicaţii literare predecembriste. S-a aflat nu în faţă, pe liniafrontului, rolul lui fiind impus şi de condiţia socială,profesională, neavând educaţie universitară. Activitatea lui de

traducător face însă dovada unei conştiinţe literare cu o culturătrudnic asimilată, printre meandre profesionale mai alesinconfortabile, de uzură fizică şi psihică.A restitui acum o parte a activităţii literare a lui TudorBalteş este un gest care trebuie apreciat ca atare, chiar dacărepunerea sa măcar în circuitul localismului creator va avea detrecut destule vămi, destule prejudecăţi.Fire fragilă şi retractilă, după cum îl trădează poemelesale, Tudor Balteş a trăit şi scris în registrele discreţiei şidelicateţii, refugiindu-se în teritorii lirice mai degrabăindiferente decât ostile, bântuite de efuziuni elegiace,nostalgice.. Cu siguranţă, poetul nu-şi găsise locul şi ritmul pemăsura nevoilor sale lăuntrice. S-a situat mai degabă într-unorizont de aşteptare calm, al împăcării, cu arhitectura clipeieşuată în arheologia sa. Poezia sa s-a confundat cu biografiasa, cu neliniştile, căutările sale.Nu a reuşit să-şi câştige nici măcar încrederea în sine,în condiţia asumată, cea de poet, după cum recunoaşte cuamărăciune: „Literatura nu-i o treabă prea serioasă/ E aproapejenant să spui că eşti poet/ că ai o îndeletnicire a căreiexistenţă/ e atât de îndoielnică” (Sarcofag de aer).Poezia sa, de o viaţă, ajunge doar acum la cititor.Târziu şi încet, într-o lume prea grăbită ca să mai aibă timp săprivească spre trecut şi prea indiferentă faţă de un prezentdeturnat de la rosturile sale fundamentale.Ce-i drept, nici şansle poeziei nu erau percepute prearoz: „Poeţilor nu le plac poeziile/ nu le plac discuţiile, bodegileşi cafenelele/ dar îşi petrec timpul scriind poezii/ şi purtândnesfârşite discuţii în bodegi şi cafenele.// Poeţii sunt veseli şi175generoşi - / trişti sunt doar în poemele lor/ trişti sunt după unvis - / o stelară beţie/ când mahmureala le face singurătateainsuportabilă/ trişti sunt doar după o noapte de scris/ când s-austrâns în jur maldăre rupte de hârtie.// Poeţii/ (copii teribili aisecolului)/ cutreieră cu pingele tocite străzile/ pavând trotuarulcu ritmuri de stanţe/ ridicând baricade, înălţând sus drapelul/zdrenţuit pe alocuri/ al nestrămutatei speranţe.// Poeţii aubuzunarele căptuşite cu stele/ şi vântul le smulge din buzunarepoemele/ risipindu-le pe canale, laolaltă cu frunzele/ laolaltăcu ambalajele, gunoaiele străzii.// Cu toată gloria lumii – înploaia/ fără sfârşit de noiembrie - // Astfel, poetul se leapădăde sine/ se leapădă de poemele sale/ (de otrăvitoarea lorbucurie)/ înfingând steagul istovitei literaturi/ pe o corabie dehârtie”. (Poetul se leapădă).Aceasta e arta poetică a lui Tudor Balteş, la un prag nudeparte de „lepădarea de lume”, (textul a fost scris în 1978, ela murit un an mai târziu) în care sunt concentrate viziunilepoetice ale unui autor în căutarea unei identităţi, inclusivpoetice.E imposibil de estimat care ar fi fost traseul său poetic,

dacă timpul ar mai fi avut răbdare cu sine. Ar fi avut 76 de aniîmpliniţi. Poate că l-ar fi înghiţit valurile în faţa cărora păreamai degrabă nedoritor să înoate poetic, aşa cum s-a întâmplatşi cu alţi congeneri ai săi.A lăsat însă un dosar existenţial, o mărturie desprenevoia de a traduce speranţele într-o limbă pe înţelesul celorcare ştiu care e preţul vieţii.176

DESCOPERIND PE DARIE MAGHERUNu l-am cunoscut pe Darie Magheru. Mi-era un numeabsolut străin. Poate că e şi vina mea, deşi sunt atâţia scriitoriîn ţara asta despre care ştim foarte puţine sau chiar nimic. Dinatâtea motive. Binecuvântate sau nu.Dacă autorii sunt în viaţă, mai există o şansă. Dacă nu,slabă nădejde, fiindcă avem darul de a fi risipitori cu valorile şide a le îngropa repede în uitare, grăbiţi, înrobiţi de atâteaurgenţe, priorităţi ale vieţii.O întâmplare fericită m-a dus la Săcele. Acasă la DarieMagheru, deşi acesta nu mai e demult între noi. A avut însă oşansă: sora sa, Olga Lascu, care, chiar dacă pentru un spaţiugeografic limitat, îi păstrează vie memoria, cu emoţie,veneraţie, patetism.Dacă vremurile au fost nedrepte cu el înainte dedecembrie 1989, nereuşind să-şi publice decât puţin din ce-ascris, cele de după sunt mult mai nedrepte, pentru că, deşiacum există o operă postumă publicată, critica literară, deîntâmpinare sau nu, e prea grăbită, prea ocupată cu cine ştie cemărimi ale zilei aflate pe val, ca să mai aibă răgaz să seoprească asupra acestui scriitor, pentru a cărui valoare depunegaranţie Octavian Soviany, ale cărui gusturi literare şi-auverificat de atâtea ori rafinamentul. Tot el ne ajută săînţelegem până la urmă destinul nedrept al lui Darie Magheru,care “s-a născut la 25 octombrie 1923 la Lunca Câlnicului, acopilărit la Săcele (localitate ce va fi evocată în paginileromanului Cărămida cu mâner în ipostaza unui Macondobahic, în linii de caricatură grotescă şi sângeroasă) şi a studiatarta dramatică la Academia regală din Bucureşti şi Institutul deTeatru “Matei Millo” din Iaşi, printre profesorii luinumărându-se George Vraca şi Ion Manolescu. În perioada1950-1951, face puşcărie politică; a fost actor la Braşov,Ploieşti (sub directoratul lui Toma Caragiu), Arad, Botoşani şi177l-a jucat pe Ion din Năpasta, rol care i-a atras aprecierile şiprietenia lui Emil Botta. În 1960, a fost exclus din UniuneaScriitorilor (filiala Braşov) în urma unui raport al lui PetreSălcudeanu pe motiv că... mânca gândaci şi, deşi reprimitulterior, va avea toată viaţa statutul unui marginal şi se vabucura de atenţia specială a Securităţii. A dus existenţa unuifrondeur singuratic, care i-a dat cu tifla, de nenumărate ori,establishment-ului totalitar. Moartea sa a survenit la 25

octombrie 1983, în împrejurări nu foarte limpezi, care lasădeschisă ipoteza sinuciderii”.Iată o succintă biografie care şi impresionează şi intrigăşi care face cu atât mai mult nefirească nerecuperarea cuadevărat a scriitorului şi includerea lui în circuitul de valoricontemporane ale literaturii. Mai ales că biografia lui sesprijină şi pe o operă literară căreia Mihaela Malea Stroe i-aconsacrat o teză de doctorat intitulată Darie Magheru. Traseetragice de la Sisif la Pygmalion.Din fericire, există la Săcele o Casă memorială “DarieMagheru” şi o o soră care se luptă pentru memoria fratelui său,printre altele putând să-i rostească pe dinafară multe dinpoemele sale.Am mai făcut o constatare la Casa Memorială “DarieMagheru”: cât de mult s-au înstrăinat scriitorii. Dacă altădatăne găseam timp şi mijloace să batem ţara în lung şi-n lat,acum, doar mai mult din întâmplare şi tot mai puţini scriitoriies din graniţele unui judeţ. Pare ridicol, dar deplasarea unuisingur scriitor, pentru două zile într-o altă localitate costă mult– casă, masă, transport, eventual o îndemnizaţie de conferinţă,cheltuieli pe care nu şi le pot permite mulţi. Şi-atunci nutrebuie să ne mai mire nici că ajungem să ne cunoaştemscriitorii între noi atât de puţin, nici că nu ne prea circulăcărţile între noi.Ce ne mai salvează Internetul, altfel, fiecare rămâne lacasa lui!178

SUB SEMNUL LUI LABIŞ„Caietele mălinene”, apărute la cea de-a XLI-a ediţie aConcursului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, includ un„inventar” al tuturor ediţiilor, începând cu 1969. Nu ştiu săexiste un festival atât de venerabil, nu doar prin longevitate,cât prin prestanţă. Aş vrea să risc chiar şi să afirm că e cea maiimportantă competiţie literară pentru autori nedebutaţi învolum. Mă îndreptăţeşte atât lista componenţei juriilor, cupreşedinţi ca: Dragoş Vicol, Virgil Teodorescu, Dimitru RaduPopescu, Mircea Radu Iacoban, Radu Cârneci, George Bălăiţă,Ion Horea, Andi Andrieş, Anghel Dumbrăveanu, LaurenţiuUlici, Sergiu Adam, Gheorghe Tomozei, AnghelDumbrăveanu, Adrian Dinu Rachieru, Ion Beldean, NicolaeCârlan, Marius Tupan, Marcel Mureşen, Eugen Simion, uniipreşedinţi la mai multe ediţii. Chiar dacă în privinţa unor numeavem suficiente rezerve, în spatele lor, ca membri, s-au aflat,compensatoriu, mulţi dintre cei mai importanţi scriitori românicontemporani.Zeci de concurenţi, ediţie de ediţie, aşteptauconfirmarea Juriului, o confirmare care, de cele mai multe ori,era şi... consacrare. Un premiu la Festivalul „Labiş” era odistincţie de nobleţe, iar prin sita juriului a trecut aproape toată

floarea optzecistă. Consultând listele premianţilor, pe lângăinevitabilele întâlniri pasagere cu poezia, există o sumăsubstanţială de autori care au confirmat justeţea judecăţii devaloare a juriilor şi care şi-au asigurat, prin premiile obţinute,şi un suport motivaţional în plus pentru aspiraţiile literare,pentru speranţele de afirmare.Constantin Ştefuriuc, Emil Dreptate, Carolina Ilica,Ioana Crăciunescu, Gheorghe Crăciun, Constantin Pricop,Paul Balahur, Dan Verona, Domniţa Petri, Virgil Raţiu,Cleopatra Lorinţiu, George Vulturescu, Gellu Dorian, Emilian179Marcu, Gabriel Stănescu, Elena Ştefoi, Ioan Evu, LucianVasiliu, Matei Vişniec, Nicolae Panaite, Nichita Danilov,Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe,Cassian Maria Spiridon, Nicolae Băciuţ, Ioan Vieru, DinuOlăraşu, Ruxandra Cesereanu, Horea Gârbea sunt doar câtevadin numele care au trecut prin sita acestui concurs, loralăturându-li-se alte zeci de nume noi care, peste ani, ar puteasă-şi găsească consacrarea.Spiritul lui Labiş s-a ridicat deasupra prejudecăţilor şietichetelor, menţinând sus ştacheta competiţiei literare,detaşând acest concurs de la Mălini de atâtea şi atâtea cumetriilocale cu pretenţii de întreceri literare.Concursul de Poezie „Nicolae Labiş” a fost însă şi unadintre cele mai bune oferte pentru cunoaştere, pentru dialogliterar. Întâlnirile admirabile de la Mălini, Suceava, dar şi dinalte locuri care deveneau repere ale traseelor de... documentarepentru scriitori, au ţesut prietenii literare, au creat o atmosferăpropice disputelor pe teme literare, lansărilor de cărţi,recitalurilor poetice.M-am simţit mereu ocrotit de spiritul lui Labiş. Poatecă şi coincidenţa de a mă fi născut în seara zilei din 1956, încare el n-a putut invinge „pasărea cu clonţ de rubin”, să-mi fidat acest sentiment. Cred că Labiş trebuie recuperat. Existăsuficiente argumente că el era un poet la răscruce de vremuri şiideologii, care însă a avut puterea să elibereze lirismul dinînchisoarea de lozinci care se credeau literatură.180

CÂND SCRISUL DEVINE CARTEO întrebare firească adresată unui editor este „De cetipăreşte cărţi?” Un răspuns la fel de firesc, fără ocolişuri, arputea fi: „Editarea de cărţi e o afacere!” Dar răspunsul acestanu l-ar putea da foarte mulţi editori, pentru că e o afacere doarcând intră în reţetă numărul mare de exemplare tipărite,exemplare vândute, reţeaua de difuzare, numele autorilor,calitatea tipăriturilor, promovarea apariţiilor editoriale.Doar pentru câteva edituri din România editarea decarte aduce profit. Pentru cei mai mulţi e doar un exerciţiu desupravieţuire, prin care se speră să se recupereze cât mairepede cheltuielile şi să rămână un profit, cât de mic, dar

profit. Să nu fie editorul în pierdere.Pentru cele mai multe edituri, tiraje de 500 deexemplare sunt astronomice. Ori, sub acest număr deexemplare, la problemele difuzării şi recuperării sumelor de lalibrari, rămân puţine speranţe pentru editor, atunci când îşiasumă el şi difuzarea. Dar acest lucru îl preiau autorii, carerecurg la toate artificiile, mai mult sau mai puţin ortodoxe,pentru a-şi vinde măcar o parte din cărţile tipărite. Pe multe ledăruiesc, mai fac schimb de cărţi autorii între ei, ca altădatăpionierii timbre, cărţi poştale, vederi etc.Oricum, scriitorul e singurul neplătit în circuitulpunerii în circulaţie a unei cărţi. Tipograful e plătit, librarul eplătit, poştaşul e plătit, autorul e… „ciordit”. Fiindcă Legeadreptului de autor şi a drepturilor conexe, aşa cum a fostconcepută, e curată literatură de ficţiune. Probabil că a fostscrisă de un scriitor romantic. Ca să nu spun naiv.De ce se tipăresc, altfel, cărţi, dacă ele nu sunt unbussiness? Simplu: „Pentru că se scriu cărţi”. Iar cine scriecărţi nu face gimnastica mâinilor şi-a minţii de dragulmenţinerii în formă. Mai vrea să şi tipărească opurile pe care lenăscoceşte din mintea şi din inima sa.181Dar în România, cu excepţia unor norocoşi, se ştiu ei!,care reuşesc să primească subveţii, sponsorizări etc., cei maimulţi autori scot cărţi pe bani proprii. În câteva zeci deexemplare, care ajung, mai toate, la rude, prieteni... Mai rămânpoate câteva şi pentru cititorul cel de toate zilele, la cel caremai intră în librării, care se interesează de noutăţi, care ecurios ce mai scriu autorii locali... dacă aceştia cutează să dealibrăriilor cărţi...Din păcate, din cauza unor astfel de circumstanţe, potrămâne pe lângă masa ospăţului criticii şi cărţi care ar merita oaltă soartă decât ignorarea din necunoaştere.Mai salvează, într-o mică măsură, cunoaşterea,circulaţia cărţii, tehnologia la zi, cea care promovează cartea înformat electronic. Dar cine citeşte o carte de 300 pagini pemonitorul calculatorului/ laptopului? Nu sunt mulţi îndrăzneţi,curajoşi sau măcar rezistenţi la un astfel de supliciu.Dar editorii nu disperă, nici autorii, nici cărţile lor. Cutoţii mai speră că mai rămâne o rază care să lumineze cărţilelor, ca să fie văzute de cititori, ca să fie citite.O carte necitită e mai tristă decât un om trist.Citiţi, citiţi, citiţi, nu e vremea de irosit viaţa cutelecomanda în mână. Încă nu e totul pierdut!182

LITERATURA PATRIOTICĂLiteratura patriotică – iată o temă pentru care a cursmultă cerneală, pentru care s-a bătut multă monedă şi de cares-au folosit vruţi şi nevruţi, de pe urmele căreia s-a profitat cuvârf şi îndesat.

Dar adevărata literatură patriotică n-are nimic încomun cu slugărnicia ideologică, cu înregimentarea de partid.Patriotismul e o stare care îşi are loc şi în literatură, aşa cumare loc în viaţa noastră de toate zilele. Fără a se face paradă dinaceasta şi fără a se pretinde răsplată. Patriotismul e un fel de afi, un fel de a trăi, iar literatura patriotică e un mod de a nelegitima. E ca şi credinţa – dacă o ai nu trebuie să ţi-o fluturi!A-ţi iubi neamul, a-ţi iubi ţara nu pot fi nici laudă, darnici acuză. A scrie literatură patriotică nu exclude însăvaloarea. Iar patriotismul nu va putea salva niciodată literatura.A scrie cuvinte fundamentale nu înseamnă a facecompromisuri estetice, sub paravanul sentimentelor patriotice.Dar cât patriotism suportă literatura pentru a nu se golide conţinut? Câtă istorie suportă literatura pentru a nu-şi punesemnul egalităţii cu documentul. Dar istoria nu e exclusiv„bunul” istoricilor, cum literatura ar putea fi apanajul exclusival scriitorilor. Dar dacă istoricii n-au dreptul moral sa facăliteratură când scriu istoria, scriitorul poate să topească întiparele literaturii şi istorie şi patriotism. Istoria înseamnăadevăr, literatura poate fi şi istorie şi adevăr, dar mai arenevoie pe lângă toate acestea de ceva pentru ca ea să nu cadăîn facil, în derizoriu, în retorică goală. Ca să rămână, literaturapatriotică are nevoie şi de talent, ca de aer! Literaturapatriotică îşi poate îngădui patetisme, înflăcărare, pentru căacestea fac parte din arsenalul firesc al genului.Iosif Albu, acum, când cei mai mulţi se cred preaeuropeni ca să se mai considere şi ceea ce sunt, români, îşi183încercă puterile creatoare vorbind despre istoria naţională,despre repere ale ei, despre cei care au însemnat ceva deosebitpentru cursul acestei istorii.Fie că e vorba despre un scenariu de spectacolinteractiv, declarativ, frust, fie că e vorba de poeme, Iosif Albuaduce un elogiu eroismului în istorie, propune o „lecţie deistorie”. Pentru că el simte că istoria trebuie învăţată, trebuieştiută, ca să ştim cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Propunemodele din istorie. Pentru că avem nevoie de modele, ca dePăstor, ca să nu rătăcim.184

LANSĂRI DE CARTELansările de carte sunt ca o nunta într-o căsătorie. Seoficiază/oficializează o relaţie cu cititorii. Deşi nu-i de dorit caviaţa unei cărţi să fie ca şi căsătoria... Fidelitatea scriitoruluifaţă de cititorul său ar trebui să fie una care să nu ducă la...divorţ.Unii dintre scriitori fac spectacol din lansările cărţilorlor, alţii preferă discreţia. Orizontul în care se manifestălansările este întins şi divers. Fiecare după mofturi. Pentru căsunt şi cărţi care intră şi circulă în lume fără să fie lansate, deşiscriitorii şi editorii ar trebui să ştie că lansarea unei cărţi e o

componentă obligatorie a promovării, a vânzării unei cărţi.Pentru că nu acelaşi lucru înseamnă o carte pentru scriitor şieditorul său. Dacă pentru primul e mai ales un câştig sufletesc,Legea dreptului de autor fiind o ficţiune pentru scriitori, pentrual doilea e o afacere din care trebuie să câştige. Ori, cevenerabil truism, reclama e sufletul comerţului! Editorul, maiales prin librari, vinde o... marfă, oricât de straniu li s-ar păreaunora termenul de “marfă”.Sigur, nu de lansare depinde soarta unei cărţi. Ocampanie de promovare este complexă, cere bani, ori cei maimulţi scriitori şi editori nu se pot... lansa în astfel de campanii.De altfel, tiraje de 2-300 exemplare dintr-o carte nu prea aunevoie de campanii. Pe multe le dăruieşte autorul (care numaiel ştie cum face rost de bani să-şi tipărească o carte!), iarpuţinele care ajung în librării nu sunt o afacere cât sunt unorgoliu, de înţeles altfel, al autorului de a se găsi şi în rafturilede librărie. Cât se vinde şi când se recuperează banii, asta ealtă poveste. Dar noi nu vorbim de cărţi... de răsunet, ci decărţile noastre cele de toate zilele, semnate de autori dinprovincie, care se mulţumesc cu faptul că au reuşit să-şitipărească o carte, chiar dacă aceasta se difuzează pe ariilimitate, rareori trecând graniţele judeţene.185E greu de crezut că momentul lansării e unul deevaluare critică. La lansare se face mai ales critică deîntâmpinare, îngăduitoare, generoasă. Ce mai, la lansare, toatecărţile sunt bune! N-am prea am auzit pe mulţi – şi, slavăDomnului, am fost la sute de lansări de carte – să-l critice peautor în public, chiar în prima zi a întâlnirii unei cărţi cucititorii. Istoria critică vine după lansare, dacă “prezentatorii”fac şi pasul următor, de a publica recenzii, cronici desprecărţile despre care au vorbit public. Grav e când scriitorii selasă îmbătaţi de apa rece a momentului lansării, când“prezentatorii” sunt aleşi de autori, dintre cei care să-i“garanteze”, asigure, laudele. E, până la urmă, momentullansării unei cărţi un pact cu diavolul criticii literare, deşi nucriticii literari sunt cei care asigură trecerea punţii unei cărţicătre cititori. Scriitorii se lansează ei între ei, criticii literariadevăraţi, de meserie, fiind o specie aproape pe cale dedispariţie în multe locuri. Pentru că, să fim realişti, cine maiare timp să citească măcar o mică parte din ceea ce se publicăşi să mai şi scrie despre ce citeşte?! Mai ales că lectura criticăa unei cărţi cere timp, redactarea unei recenzii/croniciînseamnă şi timp şi talent, iar cu banii primiţi pe o cronică nuse plăteşte nici cafeaua şi curentul consumate pe durata...procesului de “fabricare” a unui text de critică literară. Noroccă criticii literari nu mai trebuie să şi cumpere cărţile desprecare scriu, căci le primesc cu autografe siropoase de la autori.Dar, indiferent de valoarea unei cărţi, lansarea faceparte din reţetă. Depinde cine şi cum o administrează. Clienţi

pentru lansări se găsesc, măcar pentru paharul cu licori dedupă.186

BIBLIOTECA VIRTUALĂ„Scriitorul român în biblioteca virtuală” a fost titlulunei competiţii pentru liceeni, menită să aducă mai aproape şimai uşor scriitorul român de cititorul său tânăr, prin mijloacelecele mai accesibile acestuia, cele oferite de Internet.Eminescu şi Bacovia, Nichita Stănescu şi AdrianPăunescu, dar şi optzeciştii au beneficiat de site-uri gândite deelevi pentru elevi şi nu numai, dacă avem în vedere că au fostsite-uri care îi vizează şi pe profesori, ca utilizatori aiimaginaţiei, inventivităţii unor adolescenţi.Elevii au înţeles că şansa accesibilităţii, şi în teritoriileliteraturii, o asigură Internetul. În primul rând, pentru cătimpul pe care tinerii îl alocă lecturii nu mai e ca altădată, cândpuţine alte oferte îi „ademeneau”, iar inconvenienteledeplasării la bibliotecă nu sunt încurajatoare pentru cei caremai au „obiceiul” lecturii. În plus, mai e şi riscul ca o cartecăutată, la tirajele la care se tipăresc astăzi cele mai multetitluri, să nu fie găsită. Cititorul vrea, în varianta că este încăutarea unei cărţi la bibliotecă, să afle, din baza de date aacesteia, postată pe Internet, dacă aceasta este sau nudisponibilă, fără să mai fie necesar să se ducă la bibliotecăînainte de a şti dacă va găsi cartea de care are nevoie. Sigur,mulţi ar vrea să găsească o carte în format electronic. Deşi, egreu de imaginat că cineva se apucă de citit o carte de, săzicem, 300 de pagini, pe monitorul calculatorului. Până laurmă, tot cartea „clasică”, pe suport de hârtie, ar putea fipreferată.Unii îşi pun întrebarea dacă biblioteca tradiţională vasupravieţui concurenţei cu biblioteca virtuală, ori ea vadeveni… muzeu? „Conservatorii” vor susţine că nimic nupoate îngropa cartea „clasică”, în timp ce „virtualiştii” cântădeja prohodul cărţii… de hârtie.Până una alta, cele două tipuri de carte vor merge braţ187la braţ, se vor completa una pe alta, în căutarea cititorului. Celde toate zilele, care are puterea să lase telecomanda din mână,confortul fotoliului sau al patului, şi să „scotocească” prinrafturile bibliotecii sau să navigheze pe Internet în căutareaunei cărţi. Pentru că cititorul de „profesie”, cel care are lecturaîntre „obligaţiile” de serviciu, are o atitudine particulară faţăde carte, indiferent de suportul pe care e realizată.M-a surprins pragmatismul celor care au realizat siteuridespre scriitorii români. Pentru că ei au vizat toate capitolelecare i-ar putea interesa la clasă, de la datele biografice lareferinţele critice, de la texte unor opere la albume fotograficeale unor autori, de la analize literare la aspecte legate de potenţialeteme pe care le-ar viza concursurile şcolare, examenele de

admitere. Interesant e şi felul în care s-au constituit „echipele”de lucru, care au adus laolaltă elevi pricepuţi la informatică şielevi iubitori de literatură, fiecare cu partea lui de contribuţie.Juriul, prezidat de prof. Aurora Stănescu, inspector despecialitate la Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, având încomponenţă pe Nicolae Băciuţ, (Direcţia Judeţeană pentruCultură), Csiki Emese (Biblioteca Judeţeană Mureş), ClaudiuGorea (Colegiul Naţional „Papiu”), Cifo Şorand (ColegiulNaţional „Unirea) a acordat Premiul I pentru un site MirceaCărtărescu (Colegiul „Unirea”), Premiul II pentru un siteNichita Stănescu (Colegiul „Unirea”), Premiul III pentru unsite „Scriitori români în biblioteca virtuală” (Grup Şcolar„Electromureş), Premiu special pentru un site Nicolae Băciuţ(Colegiul „Unirea”), precum şi patru menţiuni.O astfel de experienţă ar merita extinsă, aplicată lascriitorii contemporani, iar în plan zonal, scriitorii ar puteabeneficia de o altă vizibilitate, de un alt impact, dacă ei ar aveaastfel de site-uri, dacă ele ar fi gestionate de o instituţiepublică, de preferat bibliotecile judeţene. Relaţia dintrescriitori şi cititori nu stă pe loc şi e în folosul ambelor părţi săvalorifice oferta tehnologică de ultimă oră.188

LECTURI DE VACANŢĂPentru câţi dintre noi vacanţa/concediul, printre atâteaposibile şi imposibile planuri, nu înseamnă şi visul de a citi,măcar o parte din ceea ce s-a adunat în timp, în raft, şi aşteaptărândul la lectură. Cărţi amânate, lecturi aşteptate pot intra înarsenalul de vacanţă/concediu.Mai ales după ce timpul pentru lectură a fost confiscatde alte tentaţii, mult mai facile! Dar ce mai poate însemnalectura? Relaxare? Informare? Umplerea unor timpi morţi?Mi-a rămas în minte icoana unei studenţii insetate de lectură,conturată de aserţiunea profesorului nostru de „Teorialecturii”, Ion Vlad, care decretase lectura ca „eveniment alcunoaşterii”!Dar cine mai citeşte azi, cât citeşte, cum citeşte, de ceciteşte, dar mai ales, ce citeşte?Mă voi limita la o anume vârstă a lecturii, cea maiavidă de cunoaştere şi care pune lectura în cumpăna nevoilorpersonale, a exigenţelor didactice.La fiecare sfârşit de an şcolar, profesorii ne dădeau olistă de „lecturi obligatorii”. Era destul de dezarmantimperativul „obligatorii”, care are iz de dictatorial, de impuscu forţa. Eu aş înlocui sintagma „lecturi obligatorii” cu „lecturisuplimentare”, acele lecturi care vin în prelungirea lecturilorimpuse de bibliografia şcolară, lecturi care să completeze, săarmonizeze teritoriul lecturii. Dacă „lecturile obligatorii” erauînsoţite şi de exigenţa realizării unui „rezumat”, fenomenulrespingerii lecturilor lua proporţii îngrijorătoare. Pentru că

lectura de plăcere era înlocuită cu lectura ca ameninţare. Capedeapsă. Cum să mai încapă bucuria, plăcerea lecturii înastfel de situaţii? „Verificarea” lecturii prin rezumat era falsă,fiindcă industria copierii rezumatelor nu putea în astfel decircumstanţe decât să ia amploare. Sigur, efortul era mai mare,189în absenţa lui „copy/paste”, formula magică azi nu doar pentrurezumate, ci pentru orice fel de referat, ba chiar pentru lucrăride licenţă şi de doctorat. Lecturile de cărţi au fost înlocuite culecturile de rezumate, de „povestea” pe scurt a unor opereliterare!? La ce pot folosi astfel de rezumate, cred că nici ceicare le dictează n-ar putea să spună.Şi-atunci ce l-ar putea să facă pe un tânăr în vacanţă, pelângă multe altele, să şi citească? Cine ar putea spune care arputea fi lecturile de vacanţă? Profesorii? Prietenii? Părinţii?Oricum am lua-o, tot e nevoie de „îndrumare”, de o selecţie,pentru că, totuşi, vara e scurtă, vacanţa e scurtă, iar obligaţiileşcolare se prăbuşesc ameninţător peste orice tentaţie a lecturii.Sigur, încurajaţi de imaginare drepturi ale democraţiei,destui elevi cer să nu li se mai dea niciun fel de teme devacanţă, cu atât mai puţin lecturi obligatorii. Vacanţa ar trebuisă fie, în viziunea unora, o rupere completă de orice ar amintide studiu, de lectură. Vin şi psihologii şi aduc şi ei argumentecă elevii nu ar mai trebui să se „obosească” cu activităţinedistractive. Sport, excursii, discoteci, baruri etc. etc. Desprecitit nu se suflă o vorbă. Ca să nu se obosească cumvaodraslele, să fie extenuaţi la începerea unui nou an şcolar.Şi, totuşi, cine scapă lectura vara, de exil? De abandon?190

POEZIA NAIVĂS-a încetăţenit, devenind operaţională, o sintagmă care,în aparenţă, are conotaţii peiorative: pictura naivă.În realitate, pictura naivă a făcut carieră, şi-a câştigatun binemeritat loc în galeria artelor plastice, a valorilorplastice. Pictura naivă a creat valoare, a dat nume referenţialepentru mişcarea plastică, a adus prestigiu naţional şiinternaţional, îmbogăţind tezaurul nostru cultural.Mă întreb dacă n-ar fi posibilă şi în literatură osintagmă în acelaşi registru: poezia naivă? Poezie naivă, înaceeaşi accepţiune axiologică precum şi în cazul picturii, fărănimic depreciativ în ea, ba dimpotrivă, ca o distincţie, ca omarcă de identitate.De ce am recurs la această sintagmă?Provocat de un Festival al poeţilor populari, am stăruitpuţin asupra înţelesurilor sintagmelor poet popular, poeziepopulară, pentru a evalua în ce măsură sunt ele acoperitoarepentru o realitate estetică.Sintagmele poet ţăran, poet muncitor au fost o remorcăideologică, pentru acreditarea ideii că poezia e « produs alîntregului popor », într-o tentativă de uniformizare în jos a

literaturii, a creării de confuzie, a minimalizării valorilorautentice.Sigur, sunt sintagme aberante, care au cel multrelevanţă sub aspect sociologic, clarificând condiţia socială apoetului. Dacă am accepta astfel de sintagme ar trebui săvalidăm încă multe altele: poet medic, poet profesor, poetinginer, ori poet elev, poet student, poet pensionar etc. Ori e laîndemâna oricui să constate că nu pot fi posibile astfel deetichete. Poezia are sau nu are valoare, indiferent de statutulsocial al poetului. Oricum, nu există profesionişti şi amatori înpoezie, pentru că nu există instituţii academice care să formeze191poeţi, să acorde diplomă/licenţă de poet, cu atât mai mult săpoată fi angajat cineva cu o diplomă de absolvent al uneiFacultăţi de Poezie.Poet popular are însă semnificaţii pe care nu le putemaplica autorilor care au individualitate bine definită, au unnume, pentru că poetul popular, ca şi poezia popularăpresupun oralitate. Poezia populară, în accepţiuneadicţionarului e un produs literar anonim şi colectiv, setransmite prin viu grai.Aceste trăsături exclud ca viabilă sintagma poet ţăran.Sigur, dacă nu facem distincţia că autorul este... naiv,ori că e creator din mediul rural, fără educaţie academică, oricejudecată critică poate fi drastică, până la desfiinţarea literaturiicare poartă semnătura unor astfel de autori. Cum să pui unpoet cu educaţie universitară, cu o cultură poetică, pe lângă uncreator cu câteva clase de şcoală, fără cultură şi educaţieestetică? Cum să-i judeci cu aceeaşi unitate de măsură.Nu poţi pune poezia adunată de Alecsandri în celebaralucrare Poezii populare ale românilor, lângă poezia unorautori care îşi spun sau li se spune poet popular sau poet ţăran.Eu nu vreau să demolez vreun mit, nu vreau să ofensezpe cineva, eu vreau doar să încerc să găsesc o sintagmă maipotrivită pentru ceea ce înseamnă elanurile creatoare ale uneicategorii sociale marginalizată din punct de vedere cultural. Eadevărat, că şi satul de acum nu mai e cel de altădată, căfolclorul de acum începe să fie doar amintire.Am publicat recent culegeri de folclor, de pe VăileMureşului, Gurghiului, Beicii. Poate sunt ultimele zvâcniri aletrecutului. Trecut din care să mai poată fi adunată poeziepopulară, folclor. Pentru că cei care au crescut în perioadastalinistă, care au trăit, unii dintre ei, cu folclor stalinist, numai reprezintă niciun fel de interes literar.192Locul poeziei populare a fost preluat de creaţia unorautori care au orgoliul autorului, publică volume de versuri, lesemnează. Ori astfel de creaţii nu mai pot fi creaţii populare.Cred, de aceea, că o sintagmă precum “poezie naivă”este mai adecvată pentru a defini poezia unor autori care

trăiesc şi creează în mediul rural, care sunt, de fapt, exponenţiiunor elanuri creatoare la care face apel lumea satului, pentru acuprinde în ritmuri lirice, nevoile unei tradiţii împinse spremanelizare? Încă se mai improvizează texte pentru momentelenunţii, pentru verşurile de la înmormântări...Autorii unor astfel de texte, mai mult sau mai puţininspirate, reuşite, valoroase, nu mai sunt creatori populari, însensul categoriilor estetice uzuale. Pentru că ei au nume,creaţiile lor sunt personale...193

NEVOIA DE TEATRUAm visat să devin actor. Am iubit scena şi atunci când nuştiam cu ce se mănâncă actoria. Primul rol pe care l-am jucat afost Prinţul Calaf, din piesa Prinţesa Turandot, de CarloGozzi. A fost o punere în scenă fascinantă, la o vârstă, nuaveam nici opt ani, la care nu mulţi pot depăşi emoţia pe care oaduce întâlnirea cu publicul, şi într-o perioadă, 1963, când încănu ieşisem din chingile proletcultiste.Copilul din mine s-a simţit actor şi într-o dramatizaredupă O scrisoare de la Muselim Selo, de George Coşbuc,prin 1966, la centenarul poetului.Cu Virgil Raţiu, Radu Macrea, Felicia Dandea, la ClubulTineretului din Bistriţa, pe la mijlocul deceniului opt, jucam în„Preşul”, de Ion Băieşu, ca apoi, recitam pe scenă “Mistreţulcu colţi de argint”, de Ştefan Aug. Doinaş, la Festivalul Arteişi Creaţiei Studenţeşti, de la Timişoara, ediţia 1979, trupa dincare făceam parte să fie distinsă cu Premiul I, pentru un montajdin poezia românească, pus în scenă de Gelu Cârlig.Cu Ion Cristoiu făceam „Foaia festivalului”, Gong, la unFestival de Teatru de la Târgu-Mureş.În apropierea scenei am rămas şi cu teza de doctorat, înlucru, care are în vizor trei monştri sacri ai teatrului: Caragiale,Ibsen şi Cehov.Am rămas credincios şi Festivalului Naţional de TeatruProfesionist de la Bistriţa, fiind prezent la toate cele cinci ediţiiale sale.Am descoperit interes pentru teatru şi, surprinzător,prezenţa masivă a tineretului în sala de spectacol, aproaperesimţind ca frustrantă absenţa unui teatru profesionist laBistriţa.Cu Dorel Cosma, Cornel Udrea, artizanii acestuiFestival, am concluzionat că s-au copt condiţiile pentru194înfiinţarea unui teatru profesionist la Bistriţa, că 2010, la 125ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu (secretar literar la teatruldin Craiova, în 1911, an în care editează, împreună cu MihailSorbul, şi revista Scena, director al Teatrului Naţional dinBucureşti, între 12928 -1929 şi 1940-1944, autor de teatru –Apostolii, Plicul, Cadrilul, Osânda, Jidanul), ar putea avealoc premiera unei piese a Teatrului Municipal „Liviu

Rebreanu” din Bistriţa. Iată o siglă care îl omagiază pe LiviuRebreanu, care onorează oraşul Bistriţa şi care răsplăteşte unpublic generos cu aplauzele.La ediţia a şasea a Festivalului Naţional de TeatruProfesionist de la Bistriţa, din noiembrie 2010, TeatrulMunicipal „Liviu Rebreanu” ar putea primi botezulspectatorilor!195

NUMELE DUPĂ NUME“Pierderea” numelui nu e un lucru care să ne laseindiferenţi. Sunt, uneori, motive justificate pentru schimbareanumelui. E greu să accepţi un nume nefericit, care îţi poatecrea probleme, fiind subiect de batjocură, ironii. Dar e delicatşi să accepţi să te cheme Nicolae Iorga ori Lucian Blaga orimai ştiu şi eu ce nume, ale căror coincidenţe pot creadisconfort, pentru că astfel de nume aproape că au căpătatvaloare de unicat.Schimbarea numelui nu e un lucru simplu, dincolo deoperaţiunea tehnică, juridică. Pentru că un nume purtat anteriorduce cu el documente, iar apelarea la ele atrage menţiuniobligatorii de schimbarea numelui.Nu suntem vinovaţi de numele primite, dar de câte oriunii nu sunt tentaţi să-şi schimbe numele!?Un motiv aparte de schimbare a numelui este căsătoria,iar în tradiţia noastră, femeia ia numele bărbatului. Nu se preaştie cum s-a ajuns la o astfel de cutumă – să fie de vină„matriarhatul”, textul biblic („femeia trebuie să fie supusăbărbatului”)? Mai sunt şi parteneri care-şi iau ambele nume –şi pe cel propriu şi pe cel al soţului/soţiei. Rar, dar se întâmplă,sunt bărbaţi care renunţă la propriul nume, preferându-l pe celal soţiei. Se mai întâmplă şi ca fiecare soţ să-şi păstrezenumele. Dacă în primele cazuri poate fi vorba de iubire, derespect, de supunere, gestul unei femei care refuză numelesoţului ce poate fi: frondă, independenţă, iubire... cerebrală?Orgoliu?Un nume nou, cel de soţie, poate părea chiar oschimbare de identitate, nu doar de statut. Cu un nume noupoţi deveni alt om. Un complex de trăiri se repoziţionează înviaţa cea de toate zilele, de la obişnuinţa de a răspunde la noul196nume şi până la grija de a semna cu acesta şi nu cuprecedentul.Poate însă afecta în vreun fel, emoţional, o rocadă anumelui?Cu ce sentimente se întoarce o femeie la vechiul nume,după divorţ, dacă decide astfel? Dar dacă se recăsătoreşte şimai schimbă încă o dată numele?!Ce să facă însă copiii, care provin din familii divorţate?Al cui nume să-l preia? Dacă ajung la „mama” vor lua numeleacesteia, iar dacă rămân la „tata” îşi păstrează vechiul nume?

Când căsătoria are loc târziu, când numele soţieiînseamnă ceva, şi-a câştigat notorietate, schimbarea acestuia arproduce multe inconveniente. De aceea se poate ajunge ladouă nume, la două identităţi: numele din acte şi numele descenă.Un caz particular de schimbare de nume e în cazulartiştilor, care, nu de puţine ori, îşi aleg un pseudonim, care săaibă mai mult impact decât numele din acte.Iată câteva exemple: Dan Barbilian – Ion Barbu, Ion N.Theodorescu – Tudor Arghezi, George Andone Vasiliu -George Bacovia, Otilia Valeria Coman - Ana Blandiana... Întradevăr,numele noi au avut alt impact, au fost inspirat alese, aufost transformate din nume în renume.Dar, dacă ar fi să ne consolăm shakesperian, am spune,pur şi simplu: “What's in a name? That which we call a rose./By any other name would smell as sweet.”197

PUŢIN RESPECT, DACĂ SE POATE!Uniunea Scriitorilor şi-a scos la bătaie, ca şi Preşedinţia,scaunul pentru preşedinte. După ce se va şti cine a trecut înturul II, pentru Cotroceni, Uniunea Scriitorilor se pregăteştepentru turul I.Bătălia pentru Peşedinţia Uniunii Scriitorilor are mizeleei, beneficiarii ei.Eu nu aştept nimic de la alegerea viitorului preşedinte alUS. Tot eu va trebui să-mi scriu cărţile, să plătesc cotizaţia,timbrul literar. Cam asta este treaba fiecărui scriitor – să deaUniunii, fără să aştepte nimic de la ea! Ce să aştepte? Premiiliterare? De o bună vreme acestea sunt aranjate, în cea maimare parte dintre situaţii. Juriile nu citesc cărţile pe care lepremiază, pentru că ar avea prea multe de citit, iar metodologianu prevede nişte etape, nişte criterii. Ca să primeşti premiupentru o carte, trebuie să-ţi trimiţi cartea. Să admitem că dincele câteva mii de apariţii editoriale ale unui an, doar o sutăajung la juriu. Când va putea acesta citi atâtea cărţi, în aşa felîncât fiecare membru de juriu să fie în cunoştinţă de cauzăatunci când optează pentru o carte sau alta.Nu suntem naivi, se ştie că o astfel de procedură dejurizare este imposibil de aplicat. Şi-atunci îşi fac loc altecriterii, cele mai multe străine principiului valorii.Nicolae Breban, Ştefan Agopian, Dan Mircea Cipariu,Nicolae Manolescu – sunt câţiva dintre pretendenţii la jilţulUS. Unii au nume, alţii au ambiţii – cât despre putirinţă, amspune, după proverb, „ce mai chichirez gâlceava”?Instituţia aceasta şi-a pierdut încet autoritatea şicredibilitatea, punându-se doar în slujba unui grup restrâns,faţă de numărul de membri pe care îi are.Uniunea Scriitorilor a fost acuzată că nu comunică, nu-şiface publice acţiunile, mai ales cele care antrenează şi finanţe.198

Cine ar putea reforma, moderniza această structură, nicisindicală, nici ONG-istă, în aşa fel încât ea să devinăfuncţională, să fie recunoscută, susţinută ca reprezentativă?Are nevoie Preşedinţia de un nume sau de un bunmanager? Scriitorii cu pretenţii au eşuat, nu neapăratlamentabil, dar nu s-au ridicat la înălţimea numelor.Eu nu vreau nimic de la Uniunea Scriitorilor. Măcar decei bolnavi, bătrâni şi cu probleme locative să se îngrijeascăUniunea Scriitorilor, să fie măcar o instituţie caritabilă pentrucei care au nevoie de solidaritate.Cândva, calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor îţiaducea un anume prestigiu. Eu n-am folosit niciodatălegitimaţia de membru US.Ba, parcă, totuşi, aş vrea ceva – puţin respect, dacă sepoate!199

TÂRGUMUREŞENI LA TÂRGUMUREŞULDIN CHIŞINĂU„Doru mi-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de ofereastră” – sunt versuri la care facem adesea apel atunci cândvorbim de Basarabia, atâta vreme cât mai există un zidnefiresc care ne desparte.Simţim nevoia de fereastră şi nu doar de una prin carezidul să îngăduie priviri pe furiş, dinafară înăuntru saudinăuntru înafară, ci una prin care să privim până când„înafară” devine „înăuntru”. Doar „înăuntru”. Un „înăuntru” alpatriei de cuvinte care aspiră să fie coincidentă cu patria depământ.Până atunci, ne rămâne să ne arătăm deschis unii altoraceea ce suntem şi ce aspirăm să fim.Noi ne-am regăsit, cu uimire şi bucurie, în „Târgu-Mureşul” din Chişinău, unde am intrat, într-o „Săptămână auşilor deschise”, după ani buni de aşteptare în care „Târgu-Mureşul” şi-a căutat identitatea.„Târgu-Mureş” – Biblioteca „Târgu-Mureş” dinChişinău are o nouă identitate. Una nu doar elegantă, cum nise arată la prima vedere, ci şi una încărcată de bogăţie a cărţii,bine etalată şi generos oferită celor dornici de lectură. Adicătot ceea ce-i trebuie cărţii pentru o întâlnire benefică cucititorii săi.Claudia Şatravca, părintele acestui locaş de cultură, areuşit să dea strălucire şi atractivitate unei biblioteci născutădin frăţietate şi solidaritate, din cărţi aduse an de an dinbibliotecile mureşenilor. Aduse cu drag, cu credinţa că ele îşivor găsi prietenii şi aici, că şi aici cuvântul românesc este la elacasă, ca o stare a fiinţei unui neam care merită reîntregirea, cao recompensă, fie şi târzie, a atâtor ani de despărţire, aşteptări,luptă şi suferinţă.200

„Târgu-Mureşul” din Chişinău şi-a pus haină nouă. Ohaină frumoasă, care i se potriveşte de minune, una care aratăşi drag de carte şi drag de limba română.Toate cărţile de aici sunt ambasadori ai limbii riomânepentru limba română, până când Ambasada Română de laChişinău nu va mai fi necesară.În „Târgu-Mureşul” din Chişinău cărţile sunt la eleacasă, iar noi, târgu-mureşenii care am dus carte nouă în casănouă, ne-am simţit acasă.201

CULORI SUB CERUL GRECIEIO lume mai aproape – iată un generic posibil pentru oexpoziţie cu lucrări care înscriu în colţul lor de memorieLeptocaria, august 2009. O expoziţie care pune într-oconfruntare benefică orizontul realului cu cel al memorieiafectiveDacă poezia, cum ar spune Nichita Sănescu, se naştedin fiinţa sentimentului, pictura nu e mai prejos. În cazullucrărilor realizate la Leptocaria, de artişti plastici mureşeni,din cadrul Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş, pictorii au avutde ales între nostalgia/obsesia unei idei, a unei imagini şiprovocarea unui loc, încărcat de istorie dar şi de un seducătorpeisaj.Ca poet, e foarte greu să creezi un univers imagistic careacţie imediată la un astfel de orizont emoţional. Ca pictor,din fiinţa sentimentului, ideea picturală poate fi ca un caltroian spre sinele însuşi. Pictorul are în faţă o lume de imaginiputernice şi un univers afectiv. Ce are prioritate, cui să-icedeze pictorul – stării de spirit indusă de spectacolulimagistic care se derulează privirii ori redescoperirii sineluiîmpovărat de memorie?Ce poate fi decisiv, inspiraţia de moment sau revelaţiaunei metafore vechi care nu şi-a consumat efectul?Spontaneitatea ca reacţie la real sau finalizarea unei obsesiinematerializate?Sunt dileme ale actului de creaţie pus în starea de a semanifesta. Un scriitor are un alt orizont de aşteptare. Rebreanuscria în jurnalul său, după ce marile sale capodoperecâştigaseră notorietate, că a stat o noapte întreagă în faţa coliialbe de hârtie şi nu a scris niciun rând.Ce face pictorul, în faţa pânzei albe, pregătit să opopuleze cu o lume de idei şi imagini? Pictează peisaj, se lasă202sedus de culoare, de mişcarea aerului peste întinsul albastru, seîntoarce cu spatele spre mare şi priveşte clipa cotidiană înderularea ei, se întoarce în trecut şi recuperează de acoloimagini, emoţii, metafore?O tabără de creaţie literară e mai puţin eficientă – eapoate fi un cadru al dezbaterii, al teoretizării, pe când o tabărăde creaţie plastică e una a materializării unui gând prin

culoare. Sau măcar e o etapă a schiţelor, a pregătirii pentru ceva urma.Pictorul poate da durată clipei, programatic. Aşa s-aîntâmplat şi la Leptocaria, unde s-a conturat un fenomen atâtcu valoare estetică cât şi cu valoare de sociologie a artelor.Într-un fel se mobilizează un pictor în solitudine şialtfel când în preajma lui e o mişcare creativă, dar şi de criticăplastică. Conştiinţa estetică se situază într-o altă stare, într-unalt angajament, când judecata critică e activă, e permanentă,controlează actul de creaţie. E pe-aproape!Eu cred că această psihologie a creaţiei într-un cadruorganizat schimbă raporturile cu sinele şi cu lumea. Creaţiaîntr-un astfel de context poartă amprenta circumstanţelor. Carenu pot fi decât favorizante, prin tipul de mobilizare, deconcentrare pe care le implică.E o interferenţă emoţională diferită. Tipul de reacţie laun cadru natural inedit imprimă altă direcţie decât un cadrufamiliar.E căutată starea de spirit care favorizează emoţiaartistică. Ori Leptocaria un astfel de prilej a fost, de a creareverberaţii creative noi. Adăugând încă o pagină memorabilăîn jurnalul artelor plastice mureşene.203

VÂRSTELE CREAŢIEIPe un ton alarmist, mulţi anunţă moartea literaturii,mulţi condamnă copiii că nu mai scriu, că nu mai citesc, căsunt robii calculatoarelor, discotecilor, barurilor etc.Poate că există şi o astfel de faţă urâtă a copilăriei,tinereţii. Dar ea nu e specifică doar acestor ani. Ea a existatdintotdeauna şi va avea întotdeauna de plătit vamă.Există însă şi copii frumoşi, interesaţi nu doar de citit,ci îşi dau ei înşişi drumul elanurilor lor creatoare, demonstrândcă nu s-au robotizat, că au sensibilitate, curăţenie sufletească.Un concurs de creaţie literară şi eseu, la nivel local, mapus în faţa unui vraf de manuscrise. „Niciodată toamna nu fumai frumoasă” a fost un pretext liric şi eseistic pentru mulţicopii. Iulia Georgiana Moldovan, Maria Medeea Constantinescu,Cristina Naşca, Mara Romonţi, Alexandra Bucur, LauraIoan Jimbu, Ramona Strete, Doina Pocan, Andreea Vajda,Rareş Urzică, Anca Morar, Andrea Kereki, Cristina Brad,Veronica Budai, Camelia Bianca Adamoşi, Teodora OtiliaCorneanu, Anca Chiorean, Teodora Varo, Ioana Stângaciu,Claudia Sârbulescu, Bogdan Halaţiu, Tamara DenisaChebuţiu, Monica Burian, Carina Ştefania Petculescu, Ana-Daria Moga, Claudia Roxana Rus, Hilda Şumălan, TeodoraOtilia Corneanu, Roxana Călugăru, Bendriş Teodora ş.a. suntnume care au şansa să ajungă „un nume adunat pe-o carte”.Mai e un aspect, deloc de neglijat, care are lafundamentul său o garanţie proverbială: „Omul sfinţeşte

locul”. Aceşti copii au profesori care la rândul lor aupreocupări literare, antrenează creativ elevii. Aşa că, tot înlinia proverbelor, aş spune, parafrazând, „Spune-mi ceprofesori ai, ca să-ţi spun cine eşti”!Există o vârstă a creaţiei, care n-are nicio legătură cuanul naşterii. Dar parcă nicio vârstă nu pune mai frumoasearipi creaţiei cum pune tinereţea!204

BISERICILE DE LEMN – CREDINŢĂ ŞIBUNĂ CREDINŢĂInteresul pentru soarta bisericilor de lemn este legitim,iar responsabilitatea în privinţa stării în care se află are unpunct de plecare cert: proprietarul. Fiindcă doar acesta aredrepturi depline asupra acestui patrimoniu.Acest lucru poate că ar fi trebuit să-l ştie şi cel care aaruncat, „la plesneală”, o întrebare preşedintelui TraianBăsescu, la întâlnirea avută recent la Târgu-Mureş, în cadrulunei dezbateri privind România anului 2020: „Ştiţi că înjudeţul Mureş sunt 50 biserici de lemn în diverse stadii dedegradare?” Preşedintele i-a răspuns sec că nu ştie, dar că îl vainforma pe ministrul Culturii şi pe ministrul Turismului...A fost un răspuns pe măsură la o întrebare care pe câtpărea de responsabilă, pe-atât era de... derutantă, ca să nu spunipocrită. Sigur, acele biserici de lemn, unele monumenteistorice, trebuie reparate, trebuie restaurate, trebuie întreţinute.Dar cine s-o facă? Statul? Guvernul? Parlamentul? Autorităţilelocale? Proprietarul? Pentru aceasta e nevoie de bani. Nu credcă se aştepta cineva ca Preşedinţia să aloce fonduri pentruaceste monumente.Proprietarul, conform Legii 422/2001, este cel dintâiresponsabil de întreţinerea clădirilor monumente istorice,inclusiv a bisericilor de lemn cu acest statut. Nu MinisterulCulturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (chiar dacă anualsunt alocate sume pentru finanţarea lucrărilor de reparaţii,restaurare, conservare etc., pentru un număr relativ mic demonumente) trebuie să finanţeze lucrările pe care le reclamămonumentele istorice, ci proprietarii lor. Aceştia pot solicitasprijin de la diverse nivele, dar în primul rând de la autorităţileadministraţiei publice locale. Ei trebuie să ştie, conform art. 39din lege, că „Contribuţia financiară a consiliilor judeţene,205municipale, orăşeneşti şi comunale, după caz, poate să acopereintegral sau parţial costul lucrărilor de intervenţie asupramonumentelor istorice care fac parte din grupa B, precum şi,individual sau prin cofinanţare, costul lucrărilor de protejare amonumentelor istorice care fac parte din grupa A, aflate peteritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective. (3)Contribuţia financiară a statului şi a autorităţilor administraţieipublice locale poate fi asigurată prin cofinanţare, precum şi în

parteneriat, inclusiv cu proprietarul sau cu alte persoane fizicesau juridice”.Sumele alocate de la buget pentru intervenţii lamonumente istorice în ultimii douăzeci de ani suntnesemnificative în raport cu nevoile. În aceste condiţii,proprietarilor le revine responsabilitatea de a se îngriji demonumente. Bisericile de lemn sunt proprietatea enoriaşilor,aceştia au şi obligaţia de a finanţa lucrări de întreţinere,reparaţii etc., de a atrage finanţări atunci când comunităţile nupot să suporte astfel de cheltuieli – de regulă, astfel de bisericise află în localităţi rurale cu populaţie săracă, îmbătrânită, iarîn unele cazuri în localităţi în care există şi biserici de piatră,iar celor de lemn nu li se mai acordă atenţia cuvenită.Pentru cei care se străduie din răsputeri să acuzeDirecţia pentru Cultură că e vinovată de starea fizică proastă încare se află unele biserici de lemn din judeţul Mureş, lereamintim că instituţia nu are alocate în buget fonduri pentruintervenţii la monumente istorice. Cum din 2005 nu are alocatăla buget nicio sumă pentru programe, proiecte, acţiuniculturale! Mai mult, la serviciul monumente istorice, Direcţiaare ca personal 2 consilieri, ambii ingineri de profesie.Situaţia bisericilor de lemn din judeţ este monitorizatăde Direcţia pentru Cultură, iar cei care au iniţiative înatragerea de fonduri pentru biserici de lemn aflate în starecritică se vor bucura de tot sprijinul nostru logistic. Trebuieabandonate însă abordările pătimaşe, emoţionale, lipsite de206realism. Cu toţii am dori să existe fonduri pentru a sprijiniintervenţiile la bisericile de lemn aflate în suferinţă. Şi dacă arexista fonduri la buget, acestea ar fi, cu siguranţă alocate – şide ministerul de resort şi de consiliile judeţene, municipale,orăşeneşti, comunale...Cine a avut de unde a dat din puţinul avut. S-a împărţitsărăcia. Sunt localităţi în care nu doar bisericile de lemn suntîn suferinţă, ci şi şcolile, dispensarele...Trebuie să se ştie însă că pentru orice intervenţie lamonumentele istorice e nevoie de un certificat de urbanism şide avize pentru eliberarea autorizaţiilor de construcţii, daracestea pot fi solicitate exclusiv de către deţinătorii demonumente, inclusiv biserici de lemn. Nicio organizaţieneguvernamentală, instituţie etc. nu poate să se substituieproprietarilor, cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.În abordarea problemelor cu care se confruntăbisericile de lemn e nevoie şi de credinţă dar şi de bunăcredinţă.207

PREOTUL, DINCOLO DE AMVONLocul de muncă al preotului e în biserică – iată oafirmaţie care a făcut istorie, chiar dacă, de-a lungul timpului,acel spaţiu a fost prea strâmt pentru ca preotul să poată să-şi

îndeplinească misiunea sa. Apropierea preoţilor de credincioşiiparohieni a depăşit nu doar întâlnirea din biserică şi din caselecredincioşilor, de Bobotează, preotul fiind în mijloculparohienilor şi la evenimente importante din viaţa fiecăreifamilii – botezuri, înmormântări etc. Dar preoţii intră în caselecredincioşilor şi pentru nevoi speciale, pentru spovedanie,îmbărbătări pentru cei aflaţi în suferinţă.Timpul de „muncă” al preotului nu se reduce laliturghiile duminicale şi de sărbători religioase. El participă laslujbele zilnice, la utrenii, la vecernii, la slujbe deînmormântare, la botezuri, la cununii, vizitează bolnavi etc.Fiindcă preotul este cel mai prezent în familiile decreştini decât oricare alt „oficial”. Nici primarii, nici dascăliinu sunt atât de interesaţi de viaţa fiecărei familii cum e preotul.E răutate multă, ignoranţă în acuzele că preotul munceşte doaro zi pe săptămână. O spun cei neduşi pe la biserică, cei... libercugetători, care încă-şi mai păstrează la loc de cinste carnetulroşu de partid.Preotul, de obicei, a fost/ este o persoană respectabilăîn comunitatea pe care o păstoreşte. Mai mult sau mai puţinavut. Care a trebuit să trăiască din „munca” sa, de cele maimulte ori prost salarizată, rămasă la latitudinea contribuţieicredincioşilor. Sigur, îmi veţi spune, să nu-i plângem pe preoţi.Pe unii să nu-i plângem, dacă parohiile pe care le păstorescsunt bogate, au mulţi credincioşi care sunt activi în viaţareligioasă.Dar sunt şi destui preoţi care slujesc în comunităţi mici,cu credincioşi îmbătrâniţi, săraci. Nu le este uşor unor astfel depreoţi. Pe unii, după ce şi-au primit parohiile pământul înapoi,208i-am întâlnit la săpat, cu palme noduroase de bătături, la cositşi strâns de fân, la cules de porumb, i-am văzut ca gospodari,muncind, neaducând astfel niciun prejudiciu imaginii publice apreotului. Ba, dimpotrivă, ei apar ca un model pentrucredincioşi. Biserica nu a condamnat niciodată munca, dacă ecinstită.Noi nu suntem însă obişnuiţi cu imaginea unui preot însalopetă, după ce ne-am obişnuit cu el în sutană. Şi, în general,nu am vrea să-l vedem pe preot decât în sutană.Am văzut mai ieri opinii vehemente că bisericaortodoxă, chiar la vârf, încearcă să găsească surse de câştigînafara activităţii specifice bisericii. Aceştia nu se întreabă însăce cheltuieli presupune astăzi întreţinerea bisericii, ceînseamnă să finanţezi o televiziune religioasă, care apărăvalorile creştine, o protejează de manelizarea existenţială, careexistă fără a fi o televiziune comercială, deci fără publicitate.Subiectul suportă dezbateri extinse, nuanţări, precizări.E insuficientă o ... „fereastră” pentru un astfel de subiect.E de ajuns, sper, o... amintire americană. Ajuns eu cubursă în SUA, în 1990, mi-am căutat o biserică în care să mă

rog, şi cum singura biserică ortodoxă pe care am găsit-o, laEmmaus, Pennsylvania, era ucraineană, m-am dus acolo.Comunitatea ortodoxă nu era foarte mare şi includeacredincioşi din mai multe localităţi, care se cunoşteau între ei,prin ceea ce însemnau întâlnirile de socializare de la biserică,de după liturghii. Am fost integrat repede în aceastăcomunitate, iar preotul, „father Kahle”, m-a integrat, într-unfel şi în familia sa, astfel am descoperit că, în afara activităţiireligioase, father Kahle era vânzător, în propriul său magazinde instrumente muzicale.Avea un business din care trăia onorabil. Spre onoarealui, spre onoarea bisericii.209

CRUCEA DIN FEREASTRĂÎn urmă cu un an, laLăpuşna, la castelul de vânătoareal regelui Carol al II-lea, lângăMănăstirea Sf. Nicolae, monumentistoric de secolul al XVIIIlea,se configurau elementeleunei metafore generoase, „Icoanadin fereastră”, plecând de la unproiect de tabără de pictură deicoane. S-au pus atunci la lucru zece iconari (Călin Bogătean,Marcel Naste, Klara Balazs, Emilia Manole, Marina KulcsarPirvu, Veta Pascu, Ana Sălăgean, Elena Costinaş, Melania Cuc,Floarea Vultur) fără a avea foarte limpede finalitatea. Ultimeledouă nume chiar au ieşit din proiect, printr-o individualizarecontrară viziunii asumate. Ferestrele casei mele, din lemn, cucâte trei ochiuri fiecare, ca ferestrele tradiţionale de la ţară, de„altădată”, s-au dovedit provocatoare pentru pictura de icoană ca„fereastră deschisă între pământ şi cer”, aşa cum a fost eadefinită de unii teologi. Fereastra „materială” a devenit, într-unentuziasm bine temperat, suport ideal pentru „vama” dintrepământ şi cer! Icoanele realizate atunci au îndreptăţit investiţiade speranţă. Grupul de iconari, reconsiderat în formula C.Bogătean, M. Naste, Klara Balazs, Raluca Focşan, EmiliaManole, Codruţa Băciuţ, Marina Kulcsar Pirvu, Veta Pascu, AnaSălăgean, Elena Costinaş, cu acelaşi manager de proiect, NicolaeBăciuţ, a decis continuarea proiectului, la Mănăstirea Doamnei,de lângă Topliţa, dar a decis şi schimbarea de registru stilistic şitematic, fără a abandona “fereastra” ca suport al picturii. După omoşire socratică, am stabilit ca generic al proiectului “Cruceadin fereastră”, sintagmă susţinută de faptul că fereastratradiţională conţine în spaţiul ei crucea, dar şi ochiurile sticleirămâneau ideale pentru pictura de icoane. Mai mult, s-a210valorificat semnul crucii din spaţiul ferestrei, înlocuindu-separtea centrală din lemn, cercevelele, cu scânduri mai late,pentru a se putea picta pe ele Răstignirea lui Iisus. Icoanele din

fereastră restrângeau temele la cea a crucii. S-a plecat de laizvod şi, cu toate rigorile şi exigenţele canonice, nucleul de bazăal grupului de iconari (M. Naste, Klara Balazs şi C. Bogătean) acreat noi compoziţii iconografice, condiţionate şi de formatulferestrelor. Reconfigu-rarea compoziţională, păstrându-seelementul tradiţional, a permis realizarea unor icoane noi, într-obenefică intersectare a tradiţiei cu modernitatea. Spaţiul “icoanelordin fereastră” a fost populat cu sfinţi: Mântuitorul Isus,Maica Domnului, împăraţii Constantin şi Elena (care, la 326 audescoperit Crucea Răstignirii de pe Golgota), Petru şi Pavel,îngeri, heruvimi, serafimi... Totul sub semnul crucii – pentru căne naştem cu binecuvântarea ei şi ne mântuim prin ea, ne însoţeşteviaţa prin botez, cununie, moarte, simbolizează “arborelevieţii”, după Mircea Eliade, e “ deschisă ca un arbore care urcăde pe pământ în cer”, e “arborele vieţii plantat pe Golgota”, ecopac veşnic ce “stă în mijlocul cerului şi al pământului, sprijinăcu tărie Universul” (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilorreligioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 367).Obiceiuri fundamentale ale satului tradiţional au recurs lasemnul crucii – nimic din viaţa religioasă a creştinilor nuexclude crucea pe tot traseul existenţial al omului. Semnul cruciise face în rugăciune, ca rugă şi mulţumire, la bine şi la rău. Eleste protector. Nu se putea ca tocmai semnul crucii să nu fieinclus în demersul picturii de icoane, într-o variantă inedită,nemaivalorificată artistic în aceşti termeni până acum.Ne asumăm această metaforă, ne-o însuşim ca pe unbrand, pe care îl vom proteja prin rigorile OSIM-ului, fără săvedem în asta trufie, lipsă de modestie. Ne asumăm “Crucea dinfereastră”, ca şi “Icoana din fereastră”, cu smerenie, considerândcă Dumnezeu ne-a ales pe noi să ducem prin artă şi credinţăaceastă cruce.211

ICOANE SI OBIECTE DE CULTO expoziţie sub acest generic, “Icoane şi obiecte decult” ar putea părea o cuminte aşezare în ordinea firească acredinţei şi artei, într-o ritualică întâlnire cu istoria care îşiconsolidează sensurile din tradiţie.Poate că ideea unei astfel de expoziţii aşa s-ar fimaterializat, dacă n-ar fi existat o mirabilă întâlnire, cea încare moşirea, în sens socratian, a adus o iluminare a gândului.Gând care a deschis tradiţiei moderniate, insignifiantuluisemnificaţie majoră, sintagmei uzate, strălucire nouă şiorizont. Pentru că “icoana din ferastră”, ca formulă, a căpătatconsacrare prin relaţia unanim acceptată, teologic şi metaforic,a comunicării în ambele sensuri cu absolutul. A privirii princare necuprinsul capată cuprins, departele devine aproape,nevăzutul este văzut.Icoana, în general, şi-a căpătat, dincolo de oricecontroverse, legitimitate şi timp, dacă luăm ca argument acea

primă reprezentare dumnezeiască materializată în chipul luiCristos, de pe marama Veronicăi. Prima icoană, dacă vreţi.212Iar Sfântul apostol şi evanghelist Luca, întruchipândchipul Maicii Domnului în icoană, a transmis şi mesajul şiîndemnul de a da cinstire chipului dumnezeiesc. Care înveacuri a fost şi cuvânt, a ţinut de cuvânt, pentru cei pentrucare imaginea dumnezeiască era singura evanghelie.De aceea, icoana a fost şi căutare a lui Dumnezeu şiîntâlnire cu Dumnezeu în toate dimensiunile sale pământeşti şicereşti. Icoana rămâne ceea ce susţinea şi Sfântul IoanDamaschinul, fereastră spre cer. Icoană este şi rugăciune şispovedanie.Prin “icoana din fereastră”, Grupul de artă religioasă“Deisis” a încercat să-l caute pe Dumnezeu, aducând laolaltăcerurile şi pământurile în chenarul multiplu, în care partea nuexclude întregul ci, dimpotrivă, îi dă substanţă.“Icoana din fereastră”, cu fericita prelungire în “Cruceadin fereastră”, scoate această expoziţie din tradiţie, îi dămodernitate, fără să trădeze tradiţia, canonul. Această parte aexpoziţiei nu exclude întregul, ci îi dă distincţie, unicitate. Înplus, consfinţeşte un registru bine plăcut lui Dumnezeu,“împreună lucrarea”, pentru că, deşi avem autori, avem nume(Marcel Naste, Klara Balazs, Călin Bogătean, Marina Kulcsar,Veta Paşcu, Ana Sălăgean, Emilia Manole, Codruţa Băciuţ,Raluca Focşan, Elena Costinaş) lucrările nu-şi revendicăindividualităţile, rămânând o operă comună, a complementarităţii,iar istoria va reţine această abordare ca pe o virtute.Mai mult, acest nou registru iconografic sporeşte şivalenţele religioase şi pe cele estetice. Fără excluderi, pentrucă, dacă icoana s-ar vrea doar artă, ea ar fi foarte săracă, dacănu chiar lipsită de sens, oricâtă ţinută estetică ar avea. Icoanase încarcă de semnificaţii prin conţinutul ei. Icoană “laică”,dacă acceptăm această apropiere terminologică – e pictură pesticlă sau pe lemn şi nimic mai mult.Ori valoarea lucrărilor din seria “Icoana din fereastr㔺i “Crucea din fereastră” vine din această dublă distincţie în213consubstanţialitatea abordării – credinţă şi artă, încântare aochiului, a sufletului, prin contemplarea dumnezeiescului.Am remarcat în primul rând aceste lucrări, pentru căele au forţa exponenţială a valorilor individuale. Şi fiindcă toţicei care sunt implicaţi în seria de proiecte “Deisis” suntpersonalităţi artistice distincte.Personalităţi care îşi definesc trăsăturile cu pregnanţă –Marcel Naste, în “Prapurii” săi, de inspirată şi subtilăsimbolistică, dar şi în lucrările de revigorare a formeibizantine, Călin Bogătean în icoanele pe lemn, rafinatăreconstituire a luminii dumnezeieşti în chipuri şi spaţiiîncărcate de mărturie şi mărturisire religioasă, Klara Balazs, în

icoanele sale pe sticlă de vibrantă respiraţie şi reverberaţiecromatică, Raluca Focşan, în armonii noi ale culorii şi înîndrăzneli ornamentale, Roxana Bogătean, în caligrafiile salepurtătoare de inocenţă şi puritate, Emilia Manole, în icoanelesale pline de căldura rugăciunii, Elena Costinaş, în deschideriambiţioase, tot mai performante, spre teme şi compoziţii demare dificultate, Marina Kulcsar, în tot mai pregnantele şiconvingătoarele sale mesaje iconografice... Şi am puteaidentifica note personale pentru mulţi dintre cei care expun şicare gravitează în jurul Grupului “Deisis”.La toţi se simte bucuria redescoperirii icoanei ca mesajmistic şi trăire religioasă. Ca responsabilitate de a duce maideparte şi de a îmbogăţi o moştenire care înnobileazădeopotrivă arta şi credinţa.214

ICOANA – FRUMOSUL SACRUIcoana a cunoscut un reviriment în ultima vreme, totmai mulţi fiind cei interesaţi să descopere icoana, atât caobiect sacru, cât şi ca obiect de artă.Dacă cu ceva secole în urmă, în Transilvania,Iernuţeniul, cel puţin prin Popa Sandu (într-o serie care includecentre ca Nicula, Scheii Braşovului, Mărginimea Sibiului, Lazşi Lancrăm, Maierii Alba Iuliei, Ţara Oltului şi Făgăraş,Margău) era un centru al creaţiei de icoane, încontemporaneitate, acest statut şi l-a adjudecat Târgu-Mureşul.De la chipul Mântuitorului de pe mahrama Veronicăi,la Maica Domnului cu pruncul în braţe, imortalizată deEvanghelistul Luca, ca începuturi, icoana a câştigat teren înciuda tuturor ostilităţilor, pentru că ea nu a întreţinut oveneraţie obiectuală, ci una sacrală.Momentul 1681, al pictării pe lemn de către părinteleLuca de la Iclod, a icoanei Maicii Domnului, îndrumătoarea,Hodigritia, dublat de cel al miracolului lăcrimării dintre 15februarie şi 12 martie a anului 1699, a însemnat declanşareaunui fenoment al picturii de icoane pe sticlă, în primul rânddintr-o imperioasă nevoie interioară a credincioşilor de a aveamai aproape chipuri ale sfinţilor. Era modul prin care chipuriledumnezeieşti erau coborâte pe pământ pentru a-i ajuta pecredincioşi să-şi înalţe cât mai mult inima la ceruri. MaicaDomnului cu Pruncul, Îndrumătoare, Îndurerată, Dulce-Iubitoare sau Împărăţită, Iisus Hristos, Împărat sau cu viţa,Iisus şi Ioan copii, Sfânta Treime, Sfinţii Arhangheli Mihail şiGavriil, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfinţii Ilie, IoanBotezătorul, Trei Ierarhi, Nicolae, Haralambie, Gheorghe,Dimitrie şi Teodor, Sfintele Ana şi Paraschiva, NaştereaDomnului, Botezul şi învierea au fost principalele teme aleiconografiei populare transilvănene. Autorii de icoane au fost215şi preoţi dar şi ţărani, a căror viziune naivă, fără rigorianatomice sau de proporţionalitate, a creat o lume fascinantă în

orizonturile ei compoziţionale şi cromatice. Culorile naturaleau dat o dimensiune inegalabilă acestor creaţii plastice.Izvoadele perpetuau măcar în parte registrul canonic alreprezentării, dar aportul personal şi-a pus amprenta pe ceea ceputem numi diversitate în unitate. Limbajul plastic al icoaneloreste naiv, e echivalentul folclorului. Dar câtă profunzime nuregăsim în naivitate, soră bună cu sinceritatea, atât în icoanecât şi în folclor?!George Calinescu aprecia fără rezerve icoanele:„Icoanele pe glajă sunt foarte multe de o rară frumuseţeartistică, muzeele şi oamenii de gust le strâng cu grijă, istoriciide ărtă le studiază”.Astăzi, se pictează foarte mult icoane, aparent într-osupraproducţie. Supraproducţia este însă doar acolo undescade exigenţa, unde cantitatea confiscă orice participareafectivă, exclude orice emoţie, fie ea artistică, fie religioasă.Spuneam că Târgu-Mureşul poate fi considerat uncentru contemporan pentru icoană, şi dacă forţăm puţinlucrurile, putem chiar admite că există o şcoală, cu sensuri noi,fireşte, de iconari.Între reprezentanţii acestei şcoli, câteva nume sedetaşează, dând prestanţă unui fenomen care nu mai poate ficontestat: Călin Bogătean, Marcel Naste, Klara Balazs, ElenaCostinaş, Marina Kulcsar, Veta Paşcu, Emilia Manole – ca săamintesc doar câteva nume din Grupul de Artă religioasă„Deisis”, precum şi Rodica Pop, Maria Gliga, Ioan Şulea,Lucia Călinescu şi lista poate continua.Klara Balazs reprezintă cea mai spectaculoasă integrareîn mişcarea picturii de icoane mureşene. A învăţat foarterepede arta picturii icoanelor, în aşa fel încât uşor şi-a depăşitdascălul, reuşind să-şi definească notele proprii: eleganţadesenului, simţul cromatic, rafinamentul compoziţiei,216expresivitatea fizionomiilor într-un registru al tradiţiei, dar cumărci indubitabile de identitate. Există o lumină a icoanelorKlarei Balazs, care vine din trăirea cathartică a picturii.Lucrările sale degajă căldură spirituală, au forţă ideatică. Elesunt deopotrivă artă şi sacralitate, miză pe care şi-a impus-o cuexigenţă. Modelele icoanelor Klarei Balazs sunt predominantcele de la Nicula cu preponderenţele cromatice consacrate, cuornamentica specifică. Autoarea îşi îngădiuie multe contribuţiipersonale care, în discreţia lor, nu scot icoana din rigorileerminice.Prin expoziţia de la Sala „Deisisi”, de la PalatulCulturii din Târgu-Mureş, Klara Balazs realizează o sinteză aunui traseu în urcare valorică continuă, confirmând darul şiharul cu care a fost înzestrată.217

CEL MAI BĂTRÂN OM DIN LUMELa începutul anilor nouăzeci, a trebuit să-mi solicit

Paşaport de serviciu, facilitate pe care mi-o dădea calitateamea de corespondent TVR care, dincolo de filmările pe toatecoclaurile de acasă, mai avea parte şi de alte... coclauri maiîndepărtate.Cu Paşaportul meu de serviciu am trecut multe vămi –peste mări şi ţări, uneori cu maşina beneficiind şi de benzi maipuţin aglomerate, fără să mai trebuiască să stau cu ceasurile lagraniţă, atunci când nu doar că mulţi români plecau din ţară,făcând cozi nesfârşite, dar vameşii aveau o vigilenţă comunistămoştenire, dacă nu erai „atent” cu ei.Nici aceştia însă, nici alţii, „capitalişti”, n-au sesizat căprin faţa lor trecea un om de o vârstă venerabilă, de peste 130ani. Cel puţin aşa scria în Paşaportul meu: născut la 10decembrie 1856.Aşadar, după acte, eram un om care a fost contemporancu Eminescu, Caragiale..., în timpul vieţii mele având loc şiRăzboiul de independenţă şi cele două conflagraţii mondiale...De fapt, de ce să aibă dubii la anul de naştere, cândrestul datelor erau OK?O eroare hazoasă, ar spune cineva, pe măsuraheirupismului cu care se eliberau paşapoarte de serviciu înRomânia postdecembristă.Dar rămâi mut, când aceeaşi dată de naştere o confirmăşi o publicaţie bistriţeană, care, la rubrica ei „Calendar,decembrie 2009”, scrie negru pe alb: 10 decembrie 1856, s-anăscut Nicolae Băciuţ (poet).Nu-mi rămâne decât să-mi asum această vârstă şi de laînălţimea anilor mei, 153, să vă transmit salutul celui maibătrân om din lume!218

DIRECŢIILE DE CULTURĂ FĂRĂ CULTURĂUna dintre măsurile cele mai păguboase pentru culturaromână a fost retragerea calităţii de operator cultural direcţiilorjudeţene pentru cultură, în flagrantă contradicţie cu însăşi siglainstituţională, restrângându-se importanţa, prestigiul şi rolulacestor instituţii la probleme de administrarea patrimoniului, şiîn acest caz, însă, într-un registru fără coerenţă şi autoritate.Centralizarea finanţării proiectelor culturale la nivelcentral a dus la un dezechilibru al fenomenului cultural,fondurile de administrare cheltuite de Fondul CulturalNaţional fiind inutile şi ar putea fi redistribuite acţiunilor,programelor, proiectelor culturale.Alocarea fondurilor pentru manifestări culturale lasolicitarea ONG-urilor şi a instituţiilor de cultură ar trebuipreluată de către direcţiile pentru cultură, care pot mai bine şimai eficient evalua nevoile locale şi capacităţile şicredibilitatea unor ONG-uri.Rămân descoperite foarte multe manifestări culturalecare reclamă fonduri minimale – afişe, programe de sală,deconturi deplasări, indemnizaţii de conferinţă etc. care nu au

asigurate nevoile minimale, dincolo de posibilităţile de aatrage fonduri prin sponsorizări, în condiţiile în care legeasponsorizării nu e de natură să motiveze firmele săsponsorizeze acţiuni culturale.Finanţarea doar a 3-4 acţiuni mari la nivelul unui judeţpe durata unui an este foarte puţin şi face şi mai mare prăpastiadintre cei care oferă evenimente culturale şi cei carebeneficiază de ele.Atribuţiile direcţiilor judeţene ar trebui să sporească înacest fel, pe segmentul cultură, creându-se un alt tip de relaţie– colaborare/consultare/îndrumare, în aşa fel ca legătura dintreaceste instituţii să aibă şi o bază legală, dar şi să se219materializeze în parteneriate viabile, nu formale, şiorganizatoric şi financiar.În absenţa unei viziuni de ansamblu asupra mişcăriiculturale dintr-un judeţ, printr-o instituţie coordonatoare – fărăa se încălca autonomia instituţională – se produc dereglări îndinamica ofertei culturale, cu perioade de sufocare, urmate deperioade moarte. Coordonarea de la nivelul direcţiilorjudeţene, din perspectiva elaborării programelor, proiectelor şiacţiunilor culturale, ar permite o derulare a vieţii culturale maiapropiată de nevoile comunităţilor locale. Atomizarea într-omultitudine de centre decizionale e similară cu mesajul dinproverbul „copilul (în cazul nostru cultura) cu mai multemoaşe rămâne cu buricul netăiat”.Cultura coordonată de persoane mai mult sau mai puţincalificate descurajează competiţia, valoarea, făcând locmanelizăriii, superficialităţii şi formalismului cultural.Mai mult, cred că problemele instituţiilor de cultură dela nivelul judeţelor ar trebuie gestionate de direcţiile de culturăşi nu de Consiliile judeţene sau locale.Câtă vreme alocările sunt de la buget, nu văd de ceacestea nu ar putea fi administrate de către direcţiile decultură, care oricum există, şi ar fi desfiinţate serviciile decultură ale consiliilor judeţene, care, oricum, nu fac decât sădistribuie fondurile primite de la buget.S-ar câştiga în coerenţă, în consistenţă şi în eficienţă.S-ar echilibra ţintele culturale între instituţiile profesionistecare furnizează cultură pentru toate categoriile de beneficiari,şi instituţiile locale de cultură care atrag, formeazăconsumatori de cultură, asigură teren de manifestarecategoriilor care au preocupări de creaţie dar care, firesc, nuajung să capete statut instituţional.Adresabilitatea culturii nu trebuie restrânsă ci,dimpotrivă, extinsă la categorii cât mai largi, cultura fiind ceacare poate creşte gradul de civilizaţie al poporului.220Aşadar, trebuie întărite capacitatea şi rolul direcţiilor decultură, asigurat suportul legislativ pentru ca încasarea unor

obligaţii de plată (către Fondul Cultural, taxa de timbru etc.) săse facă la nivel local, de către direcţiile de cultură, iar sumelesă fie folosite la nivel local. Controlul poate fi asigurat maieficient în aceşti termeni, iar sumele încasate ar putea creşte şis-ar întoarce spre beneficiarii actului de cultură.Nerevizuindu-se Statutul actual al direcţiilor de cultură,ele rămân simple ficţiuni, atât sub aspect cultural cât şi înprivinţa cultelor.221

FATA LU’ TATAMi se pare exagerată şi disproporţioinată atenţia care seacordă cazului Eba. Zeci de ceasuri de dezbateri TV, râuri decerneală, campanii concertate îndreptate împotriva lui TraianBăsescu, acuze înfierbântate pentru că Elena Băsescu a adunatvoturi şi a ajuns europarlamentar. Traian Băsescu e pus la zid,fiindcă fiica sa vrea să facă politică. De parcă fiii/fiicele unorpoliticieni n-ar mai trebui să pună mâna pe politică, să se joacecu o jucărie la care are acces şi nerodul şi academicianul.Sigur, noi avem spaimele noastre, româneşti, încă nemai urmăreşte teroarea clanului Ceauşescu.Într-o democraţie, nu văd însă care ar fi problema?Cum ar fi ajuns fiul lui George Bush preşedinte, la noi, dacălucrurile se judecă cu astfel de unităţi de măsură?Nu discutăm aici care e valoarea de politician a EleneiBăsescu, cum nu judecăm aici nici clasa politică, croită, înmare parte, din acelaşi material ca şi Elena Băsescu. Dacă ar fisă dea teste de gramatică a limbii române, de doctrine politice,mulţi politiceni ar rămâne repetenţi. Discutăm aici unprincipiu: acela de a nu discrimina, a nu priva pe fiii/fiicelepoliticienilor, de a-şi urma părinţii într-ale politicii. E un dreptal lor, e o opţiune a lor.E clar că a început campania pentru prezidenţiale şi searuncă în luptă întreg arsenalul de care se dispune, iar uniigazetari fac mercenariat şi sunt puşi în solda celor care vor săajungă la Cotroceni în locul lui Traian Băsescu.Nu ştim cât rău sau cât bine va face Elena Băsescu înParlamentul European!? Dar ce vor face ceilalţi? Ce au făcutcei care au fost până acum în Parlamentul European? De ce nus-au inflamat “instanţele” care vor să taie şi să spânzure înpresa românească, la accederea în Parlamentul European a luiTökes Lászlo, ştiute fiind declaraţiile şi politica pe care o face222acesta? De ce nu s-au inflamat de vremea pierdută degeaba demulţi parlamentari europeni de la noi, a căror voce nu s-a auzitnici murmurată ?!Campania declanşată de o doamnă care răspunde lanumele de Pippidi împotriva Elenei Băsescu a avut impactulinvers decât cel scontat. Demonizarea Elenei a creat o reacţiede solidaritate a unei categorii largi de electori, dacă luăm încalcul scorul obţinut la alegeri.

Mediatizarea intensivă a cazului Băsescu de către“zgomotoşii” noştri (ar putea-o demonstra orice cercetare desociologia şi psihologia receptării), nu face decât să-i aducăprofit de imagine “victimei”. Ştiu şi politicienii foarte bine că,decât ignorarea lor, mai bine publicitatea negativă, altfel ei nuexistă, nu ştie lumea de ei.Elena Băsescu a devenit una dintre cele maimediatizate personaje din lumea politică şi tot răul care i seface va fi spre binele ei.În politică, dezbaterile savante şi acuzele cu morgăacademică trec pe deasupra unei importante categorii deelectorat şi prin victimizarea insistentă a unui personaj politicnu se face decât să-l arunce pe acesta în braţele salvatoare,pline de compasiune.Succesul electoratului, ca şi al politicienilor, nu vinedin valoarea lor, cât vine din numărarea voturilor. Câţicandidaţi cu “nume” n-au rămas pe dinafara alegerilor şi câţiimpostori într-ale politicii nu s-au situat în fruntea listelor?Câte voturi de academicieni n-au contat şi câte voturi deanalfabeţi n-au impins politicieni în faţă?Cât despre Elena Băsescu, nu văd de ce nu i s-ar acordaşi ei o şansă? Şi-apoi să vedem cât preţuiesc “succesurile” ei!223

COPIII, VACANŢA ŞI TELEVIZORULLa o întâlnire literară cu copiii, una din zecile deîntrebări care mi-au fost adresate se referea la locultelevizorului în viaţa cea de toate zilele. "Ştim, sunaîntrebarea, că într-o vreme aţi fost om de televiziune. În cartea“Aproape, departe” consideraţi că “Televiziunea are darul dea-ţi da cu o mână şi de a-ţi lua cu două”. Noi ne petrecem multtimp în faţa televizorului. V-aţi referit doar la acei carelucrează la TV sau doar la cei care privesc la TV?" O întrebareincitantă, la care se putea răspunde pe spaţii largi, se putea"dezbate" la TV ceasuri întregi, fiindcă, în toată naivitatea ei,ea este legitimă. Şi faţă de cei din televiziune, dar mai ales faţăde cei dinafară, telespectatorii, în primul rând cei care aziconsumă TV pe pâine, care sunt dependenţi de telecomandă.Televiziunea e un rău necesar. Cei de azi n-au trăitprivaţiunea de TV şi nici surogatul de TV care ne era servitînainte de 1989, când timpul de emisie ajunsese la două ore.Erau două telejurnale, despre relizările şi împlinirile măreţe aleepocii, elogiile, omagiile aduse celor mai "iubiţi conducători".Între ele, ca într-un sandwich, erau reportaje despre înfăptuirişi împliniri ale "epocii de aur" şi secvenţe din "Cântarea României".Aceasta era televiziunea pe care o consumam. Sigur,eu simplific lucrurile şi le privesc cu detaşare, dar atunci toatăaceastă ofertă TV era terorizantă, sfidătoare, ofensatoare.Atunci era un exces. Nici azi, când fiecare canal de televiziuneemite 24 ore din 24 nu e altfel, chiar dacă la antipod, e tot ofertă

în exces. Şi orice exces duce la subproduse de televiziune, laemisiuni, programe facile, multe de gust îndoielnic, ca să nuzic de prost gust, toate aflate la vânătoare de telespectatori,care, nu-i aşa, aduc rating, iar ratingul aduce publicitate, publicitateaînseamnă bani, iar pentru unii, patroni de televiziuni,banii aduc fericirea. Ce contează că emisiunile sunt de... "ca224nal", că ele trebuie să umple timpul alocat, cu orice preţ, ajungând,fireşte la emisiuni fără niciun preţ. Zero, emisiuni de doibani, multe dezbateri de maidan, de ţaţe, de despicat inutil firulîn patru, cu analişti politici pe măsura moderatorilor.Cunosc televiziunea din interiorul ei. Am slujit-oaproape un deceniu şi jumătate. A fost viaţa mea, pasiuneamea, cât s-a mai putut face televiziune normală, fără presiunieconomice, politice, mai ales politice. Pentru că televiziunile,dar în primul rând televiziunea publică, a fost remorcapoliticului. Iar în aceste condiţii, cei angajaţi în televiziune, şimă refer exclusiv la cea publică, trebuiau să corespundăpolitic, să fie subordonaţi politicului, să accepte manipularea.Uneori, era atât de străvezie manipularea, căci directorulemisiunilor informative îşi gândea politica jurnalelordezbătând-o pe-ndelete, în plimbări la şosea cu trimisul puterii.Televiziunea, în ansamblul ei, a ajuns să fie după chipul şiasemănarea telespectatorului. Pentru că telespectatorul a fostformat de televiziuni, pas cu pas, pe formula picăturiichinezeşti - telenovele, manele, emisiuni maraton cu personajedubioase, "vedete" de cartier... În timp ce emisiunile culturaleau fost trimise în exil. În toată această nebunie cu zeci decanale de televiziune, poţi avea senzaţia că televiziunea îţi dăcu o mână ceva, pentru că nu toate producţiile de televiziunesunt de ... "canal". Mai sunt şi emisiuni digerabile, pentru caremerită să stai în faţa ecranului. Dar e nevoie de discernământ,de capacitatea de a alege, de a opta, de a renunţa.Altfel, televiziunea îţi ia cu două mâini ce ţi-a dat cu omână. Nu doar că îţi mănâncă timpul, dar te şi deformează, tedeturnează. Televiziunea poate face dependenţă, pentru că efoarte comod să stai în fotoliu, acasă, chiar şi moţăind, săurmăreşti programe după programe, într-un ghiveci din care,până la urmă, nu se alege nimic. Decât că a mai trecut o zi. Şiasta se poate repeta, ritualic, zi de zi. Într-un fel de a tăiafrunze la câini...225

GĂRZI DE CORPExistă un mit al gărzilor de corp. Că au beneficiat deele persoane care chiar trebuiau apărate, că şi-au „tras” gărzide corp tot felul de fiţoşi, parveniţi, maidanezi... Oricum,rămâi siderat când citeşti: „15 gărzi de corp au păzitînmormântarea copilului familiei P...”. De cine, Doamne,trebuia apărată o înmormântare? Dar ce mai contează durereacând cineva vrea să arate că el e CINEVA!?

În schimb, Salman Rushdie, condamnat la moarte înIran, condamnare valabilă şi azi, a venit în România, în 2009,fără gărzi de corp!Cât de eficiente sunt gărzile de corp s-a văzut în cazullui Berlusconi şi al Papei. Primul a fost zdrobit în plină figură,în timp ce gărzile de corp probabil că jucau bâza! Iar în cazulPapei, nici credinţa, nici gărzile de corp n-au putut opri dorinţaunei credincioase de a ajunge şi a-l pune la pământ pe ÎntâiulStătător al Vaticanului!La ce mai sunt bune atunci gărzile de corp? Pentruimpresie artistică, pentru intimidare, dacă tocmai la cele maiînalte nivele acestea s-au dovedit neputincioase, adormite,lipsite de vigilenţă, cu toate sârmele vârâte în urechi, cu totarmamentul din dotare, cu toată pregătirea lor fizică. Pentru că,nu-i aşa, băieţii din gărzile de corp sunt tot unul şi unul, flăcăibine legaţi, muşchiuloşi, frumoşi, bine hrăniţi, odihniţi...Probabil, şi foarte bine plătiţi, pe măsura misiunii încredinţate,a riscului asumat! Pentru că, nu, ei trebuie să facă din piepturizid în jurul celui apărat! Desigur, e impresionant când înpreajma nu ştiu cărui şef de stat de nu ştiu unde vezi gărzi decorp înarmate, cu mitralierele la vedere şi cu degetul petrăgaci! Sau să vezi în preajma lui Gaddafi, liderul libian,femei pe post de gărzi de corp! Presa semnala că în vizita dinFranţa, din 2007, Muammar Gaddafi şi-a facut o intrare în226forţă la Paris, unde a venit cu „o cămilă, un cort şi 30 de femeibodyguard, virgine se spune”.Oferta de muşchiuloşi e deja foarte mare şi la noi. Cinevrei şi cine nu vrei, la cine te-aştepţi şi nu te-aştepţi, de lavedete apărute peste noapte, la patroni de firme şi firmuliţe,are „la colţuri” protecţie vie! Gata oricând să-şi dea viaţa!Aflăm că „O agenţie de turism din Marea Britanieoferă gărzi de corp înarmate suporterilor care vor însoţi echipanaţională de fotbal la Cupa Mondială din Africa de Sud”.Noroc că noi n-avem treabă pe-acolo!Prin Parlamentul României s-au făcut ceva valuripentru gărzile de corp, Radu Mazăre, primarul Constanţei, şiLudovic Orban, pe când era ministru al Transporturilor (2008),au dezbătut utilitatea acestora. Şi des-bătute au rămas gărzilede corp!Oricum, gărzile de corp de pe plaiurile mioritice camşomează, căci nimeni nu atentează la cei pe care-i păzesc,fiind, mai degrabă, cărători de genţi pentru aceştia. Ori brute,de multe ori, când se supără pe vreun „presar” care întinde unmicrofon spre stăpânul său!Eu sunt hotârât pentru totdeauna. O să-mi car singurgeanta!227

CURAJUL DIN UMBRĂN-am dus niciodată lipsă de delatori, de detractori,

direct interesaţi sau plătiţi, mercenari mărunţi care-şi vândserviciile oricând, oricui, pentru un blid de linte.Au făcut epocă cei care semnau „un grup de tovarăşi”şi din cauza cărora au fost umplute cu oameni nevinovaţimulte puşcării.„Tovarăşii” de mai ieri au şi azi urmaşi, chiar dacă s-aumai cizelat, cred ei, şi semnează „un grup de intelectuali”. Un„grup”, adică unu, maximum doi tovarăşi, care se antreneazăîn acţiuni de „atitudine civică”, care se ascund după „curajulanonim”, acum când libertatea de exprimare se poartă labutonieră.Un astfel de „grup de tovarăşi/intelectuali” şi-a „strânsrândurile”, să atace înfierbântaţi o redută în care nu sunt semnecă au intrat prea des: Biblioteca Municipală „Petru Maior” dinReghin.Nu coborâm la nivelul lor de „intelectuali” pentru a-lapăra pe Marin Şara. Pe Marin Şara îl apără activitatea sa, pecare i-o cunosc de mai bine de 25 ani şi pe care aurecompensat-o cu distincţii instituţii autorizate să evaluazemunca. Între biblioteci din judeţul Mureş, BibliotecaMunicipală „Petru Maior” a fost cea mai activă, mai dinamică,cu cele mai multe acţiuni cu cartea, care s-au bucurat de multeori de o foarte consistentă audienţă, de care nu au parte multebiblioteci. Marin Şara a fost spiritul viu al activităţilor acestuilăcaş care s-a remarcat şi s-a bucurat de susţinerea multorinstituţii de cultură judeţene şi naţionale.Marin Şara trebuie recompensat pentru că, chiar şi lavenerabila sa vârstă, nu a depus armele, este la fel de activ caînainte. Primitivismul cu care a fost atacat, acuzele care i-aufost aduse de către „un grup de intelectuali” sunt josnice.228Marin Şara nu merita aceste mizerii, la capătul unei activităţide o viaţă închinată cărţii. Nu ştiu, deşi pot bănui, cine esteacel „grup de intelectuali” pe care nu i-am întâlnit prininstituţiile de cultură reghinene, instituţii care se detaşează deinstituţiile similare din judeţ.Îi bănuim complexaţi, frustraţi în micimea şineputinţele lor, „luptători” anonimi împotriva unui om albibliotecii, căruia, oricâte „hibe” i-am găsi, nu-i putem ignoradevotamentul cu care s-a pus în slujba cărţii, rezultatele pecare le-a avut de-a lungul anilor.Cândva, inevitabil, Marin Şara nu se va mai afla laconducerea Bibliotecii Municipale „Petru Maior” din Reghin.Nu doar că îi vom simţi lipsa, dar nu va fi deloc uşor deînlocuit. Oricât ar împroşca cu noroi „grupul de intelectuali”.229

RĂTĂCIND PRINTRE CUVINTEO jigodie cu păr pe limbă şi cuib de păsări sub ţeastănu găseşte alt lucru mai bun de făcut decât să pună subsemnătura mea un text infam pe site-ul publicaţiei „Zi de zi”,

aducând grave jigniri lui Lazăr Lădariu.Sigur, substituirea de identitate e un fapt penal, iarmoral este un gest de cea mai joasă speţă, fără precedent înpresa mureşeană.Curajul anonimului nostru de a a-l insulta pe LazărLădariu folosindu-se de numele meu este pe măsuraspecimenului care încă merge în patru labe.Solicit celor în drept să se autosesize şi să cearăpublicaţiei, să li se pună la dispoziţie date pentru identificareainfractorului, iar conducerii zirului să şteargă de pe site aceltext.*

DESPRE CREIERUL DE BROASCĂMotto:„Atenţie, mama proştilor rămâne mereu gravidă”AnonimCum să-i spui unei cucoane rătăcitoare printre cuvinteşi gazete, că-i proastă? Nu e deloc cavalereşte!Dar ce să-i spui, când se leagă de burta cuiva că i-acrescut, (ca pe o gravă vină), decât c-aşa e cu burţile,câteodată, mai cresc, de la o vârstă. Din păcate, creieraşul ei sesbârceşte, atrofiindu-se, pe zi ce trece. Nu mai creşte. Scade,scade şi tot scade, până ajunge la nivelul celui de broască. Şiatunci tot orăcăie!230

ARTA MISTIFICĂRII ŞI PLĂCEREAMANIPULĂRIIO cucoană incapabilă să judece lucrurile în realitatealor a început de câţiva ani o campanie, chipurile, de salvare apatrimoniului. Nu-i dăm numele cucoanei, un ne mânjim pixulcu numele ei. E binecunoscută în lumea cârcotaşilor, azburătoarelor care se mută dintr-un cuib în altul.Între alte acţiuni ale sale se numără şi aceea de punereîn cârca mea a unor vinovăţii pe care va trebui să ledovedească în instanţă. Plângerea penală a fost depusă,urmează restul!Între demonstraţiile cucoanei se află şi situaţia bisericiide lemn de la Mura Mare. Dacă ar fi avut calităţi jurnalistice şis-ar fi documentat cinstit, ar fi aflat care este istoria bisericii şinu s-ar mai fi isterizat fără noimă. Oricum, situaţia bisericii delemn de la Mura Mare rezultă şi din atitudinea specialiştilorfaţă de ea, în timp: „Până în a doua jumătate a secolului XX,bisericuţa de lemn din Mura Mare nu a fost luată în seamă deliteratură de specialitate. Lista monumentelor istorice din anul1955 nu o aminteşte, la fel cum a fost omisă şi deinventarierile realizate în anii 1962-1965”. (Ioan Eugen Man,Biserici de lemn din judeţul Mureş, monumente de artăpopulară românească, Ed. Reîntregirea, 2004, pp. 165-166.)Starea în care a ajuns biserica de lemn de la Mura Mare

a fost consemnată într-un proces verbal, pe care-l vom pune ladispoziţia instanţei, proces verbal datând din 1997, cu cinci aniînainte de a veni eu la Direcţia pentru Cultură, şi cu cinci aniînaintea apariţiei Legii 422, care vizează monumenteleistorice. Aşadar:PROCES VERBAL“Încheiat azi, 1 septembrie 1997, cu ocazia predăriipreluăriiParohiei Teleac, cu filiile Mura Mare şi Mura Mică.231Cu această ocazie a fost formată o comisie de constatare,alcătuită din următoarele persoane: Protopop Beldean Teodor,Preotul Deac Gheorghe (ca predător), preotul Şulea Viorel (capreluător), dl. Lung Grigore – epitrop, şi dl. Matei Teodor –crâsnic.Deplasându-ne la Biserica de lemn, cu hramul “SfinţiiArhangheli”, din sec. al XVII-lea, aflată în cimitirul din dealdin filia Mura Mare, s-au constatat următoarele:-biserica are acoperişul distrus în proporţie de100%-turla bisericii este înclinată şi se poate prăbuşi înorice moment-stâlpii de susţinere şi grinzile sunt putrezite-pictura de pe pereţi este compromisă, nu se maidisting icoanele sfinţilor, ci doar nişte pete deculoare, datorită faptului că a fost spălată de ploi şiinfiltraţiiMenţionăm faptul că începând cu anul 1990, biserica afost vizitată, fotografiată, dată pe postul TVR, în ideea de a seaduna fonduri pentru restaurare(…) (Eu, Nicolae Băciuţ, caredactor la TVR, înainte de a avea obligaţii instituţionale, cu12 ani înainte de a veni la Direcţia pentru Cultură, m-amantrenat în acţiuni de salvare a bisericii de la Mura Mare –n.m. N.B.)Filia Mura Mare este în imposibilitatea de a suportacheltuieli de restaurare (dacă se mai poate salva ceva?!),datorită faptului că parohia este compusă din 30 familii devârstnici, pensionari, bolnavi.”(…)Mura Mare, 01.09.1997, Urmează semnăturile,ştampilele*232E limpede că situaţia în care a ajuns biserica de lemnde la Mura Mare are cauze multiple, iar starea de degradare nuare nicio legătură cu calitatea mea actuală.Toată humea ştie, înafară de cucoana cu pricina, căpentru lucrările de intervenţie, reparaţii, restaurări la bisericilede lemn e nevoie de bani, ori aceşti bani, ca şi în cazul de laMura Mare, nu pot fi adunaţi de la credincioşi, iar fondurilealocate de la buget, având în vedere starea generală a

monumentelor din România, au cam lipsit mereu. A se vedeaşi finanţările prin PNR (Plan Naţional de Restaurare).Deţinătorii de clădiri monumente istorice sunt ceicare au responsabilitatea întreţinerii lor, nu Direcţia pentruCultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, care nu arefonduri alocate de la buget pentru astfel de intervenţii. Darcucoana un ştie aceste detalii, e incapabilă să înţeleagălegislaţia în domeniu, ca să se dumirească cine areresponsabilităţi şi care sunt sursele de finanţare pentruprotejarea patrimoniului.Cât despre ceea ce am făcut eu pentru bisericile delemn din judeţul Mureş, sunt alţii în măsură să vorbească, nucineva pentru care bunul simţ e facultativ.Restul, în instanţă.233CUPRINSLINIA DE DIALOGNICOLAE BĂCIUŢ:„Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă”/7MELANIA CUC:“Talentul este talantul pe care Dumnezeu ţi l-a dat casă-l înmulţeşti într-o viaţă”/34DANIEL DRĂGAN:„Noi am trăit în miezul unui ev aprins”/43ROMULUS FENEŞ: “În artă toţi se cred sau se vor vulturi”/53GEORGE FILIP:„Nu-i da, Doamne, omului, soarta emigrantului”/63VALENTIN MARICA:„Cum ai putea fi un astfel de scriitor (trezitor)dacă nu cuprinzi în scrisul tău esenţe de viaţă şi dacă nu naşti viaţă?/69LUCIAN VASILIU:« Eu, unul, am deschis, pentru supravieţuire, unATELIER DE POTCOVIT INOROGI! «/82GEORGE VULTURESCU:„Am fost fericitul salahor al unui vis depoet”/89RAFTSERAFIM DUICU, UN CRONICAR AL CLIPEI/101UMBRA LUI LAZĂR, LA TÂRGU-MUREŞ/106 PE BAZĂ DELECTURĂ/109FRĂMÂNTĂRI ÎN BIBLIOTECĂ/112CĂRŢI ŞI VIAŢĂ/114PĂDURE, DRAGĂ... POEZIE.../116VOCAŢIE ŞI CREDINŢĂ/119ZIUA CÂND S-A PRĂBUŞIT CERUL/121LADA DE ZESTRE /125ISTORIE ŞI PICTURĂ/127CULTURĂ ŞI ISTORIE/129DESCOPERIREA LUI SEVER SUCIU/131VĂMILE ARTEI/134ADEVĂR ŞI NOSTALGIE/136SUB SEMNUL TRADIŢIEI/138LA UMBRA NISIPULUI/139UN JURNAL DE SENTIMENTE/141ÎNTÂLNIREA CU POEZIA/143FUGĂ SPRE SINE/144ADINA SZASZ, „ARIPI DE FLOARE”/146MUREŞUL CULTURAL ŞI ARTISTIC/147ANUL EDITORIAL 2009/150234POIANA LUI IOCANDE CE-L MAI SĂRBĂTORIM PE EMINESCU?/157NOBEL DUPĂ NOBEL/159

PROFESORUL/161UNIVERSITATEA „ECHINOX”/163EXISTĂ DOUĂ ECHINOXURI DIFERITE?/166ACASĂ LA BACOVIA/169DESPĂRŢIREA DE NOICA/171MANTAUA UITĂRII/173DESCOPERIND PE DARIE MAGHERU/176SUB SEMNUL LUI LABIŞ/178CÂND SCRISUL DEVINE CARTE/180LITERATURA PATRIOTICĂ/182LANSĂRI DE CARTE/184BIBLIOTECA VIRTUALĂ/186LECTURI DE VACANŢĂ/188POEZIA NAIVĂ/190NEVOIA DE TEATRU/193NUMELE DUPĂ NUME/195PUŢIN RESPECT, DACĂ SE POATE!/197TÂRGUMUREŞENI LA TÂRGU-MUREŞUL DIN CHIŞINĂU/199CULORI SUB CERUL GRECIEI/201VÂRSTELE CREAŢIEI/203BISERICILE DE LEMN – CREDINŢĂ ŞI BUNĂ CREDINŢĂ/204PREOTUL, DINCOLO DE AMVON/207CRUCEA DIN FEREASTRĂ/209ICOANE ŞI OBIECTE DE CULT/211ICOANA – FRUMOSUL SACRU/214CEL MAI BĂTRÂN OM DIN LUME/217DIRECŢIILE DE CULTURĂ FĂRĂ CULTURĂ/218FATA LU’ TATA/221COPIII, VACANŢA ŞI TELEVIZORUL/223GĂRZI DE CORP/225CURAJUL DIN UMBRĂ/227RĂTĂCIND PRINTRE CUVINTE/229DESPRE CREIERUL DE BROASCĂ/229ARTA MISTIFICĂRII ŞI PLĂCEREA MANIPULĂRII/230235

EDITURA NICO236

Nicolae Baciut e un om fericitZi de zi: (E.M.): 10 decembrie 2009Azi, omul de cultură care se autocaracterizează “un inscare şi-a făcut de cap, a îndrăznit să citească inimaginabilde mult şi şi-a dat seama că a citit atât de puţin încât şi-arlua cărţi cu el şi pe lumea cealaltă, a îndrăznit să visezeatât de mult, încât, ca să-şi implinească visele, ar trebui săifie îngăduită încă o viaţă, a îndrăznit să creadă că prinscrisul său ar putea face lumea mai bună măcar cu olacrimă, a tipărit multe cărţi, ale lui şi ale altora, a făcutreviste, a pus la cale proiecte şi acţiuni culturaleneobişnuite, ca să-i trezească din amorţire până şi pe ceicare au condamnat cultura la moarte prin ardere pe rug”-Nicolae Băciuţ împlineşte 53 de ani. Directorul DirecţieiJudeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul CulturalNaţional Mureş, Nicolae Băciuţ se consideră “un omfericit, fiindcă i-a fost dat să călătorească prin lume atâtcât să-i înţeleagă mai bine rosturile" şi să găsească

Cuvântul care să-l mântuie. De aceea, de ziua lui, cei dragiîi transmit la mulţi ani şi o lungă călătorie prin lume!

1NICOLAE BĂCIUŢÎnapoi, la viitor!2Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiBĂCIUŢ, NICOLAEÎNAPOI LA VIITOR/ Nicolae Băciuţ. - Târgu-Mureş:Editura Nico, 2010ISBN 978-606-546-044-7;821.135.1.09Coperta aparţine autorului,după o fotografie de Ioan AstalusEDITURA NICOStr. Ilie Munteanu nr. 29540390 Târgu-MureşApărut 2010Copyright ©Nicolae Băciuţ 2010Culegere şi tehnoredactare Sergiu Paul BăciuţFormat 16/61x86, coli tipo 14,75Tiparul executat la INTERMEDIA GROUPTârgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57ROMÂNIA3

NICOLAE BĂCIUŢÎNAPOI LA VIITOREDITURA NICO45

LINIA DE DIALOG6

NICOLAE BĂCIUŢ„Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă”/7MELANIA CUC“Talentul este talantul pe care Dumnezeu ţi l-a dat casă-l înmulţeşti într-o viaţă”/34

DANIEL DRĂGAN„Noi am trăit în miezul unui ev aprins”/43ROMULUS FENEŞ“În artă toţi se cred sau se vor vulturi”/53GEORGE FILIP„Nu-i da, Doamne, omului, soarta emigrantului”/63VALENTIN MARICA„Cum ai putea fi un astfel de scriitor (trezitor) dacănu cuprinzi în scrisul tău esenţe de viaţă şi dacă nunaşti viaţă?/69LUCIAN VASILIU« Eu, unul, am deschis, pentru supravieţuire,un ATELIER DE POTCOVIT INOROGI! «/82GEORGE VULTURESCU„Am fost fericitul salahor al unui vis de poet”/897

NICOLAE BĂCIUŢ„Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă”Acest dialog e prelungireaunei întâlniri literare cu elevi dela Gimnaziul de Stat “MihaiViteazul” din Târgu-Mureş,unde, după un potop deîntrebări, am încheiat unarmistiţiu: să-mi trmită întrebăriîn scris, la care eu să le răspund,publicând răspunsurile într-ocarte. Curiozitatea copiilor a fostpe măsura vârstei lor. Mi-autrimis 33 întrebări. Întâmplător?- Răspunzând la o întrebare a dumneavoastră,Nicolae Steinhardt a spus: “Cred că românul e foarte bunobservator: inteligent, greu de dus cu aparenţele, treaz,sesizând iute. Are toate însuşirile necesare unui adevăratcălător adică observator”.Cartea dumneavoastră “America, partea nevăzutăa lunii” dovedeşte că aveţi toate calităţile călătoruluidespre care vorbea monahul de la Rohia, dar şi faptul căaţi fost, imediat după anul 1989, în SUA.E acest loc un tărâm de basm populat doar cu eroipozitivi sau există şi lucruri urâte, care nu v-au plăcut?- America e un loc de basm, care are şi lucrurifrumoase şi lucruri urâte. Nu e o lume perfectă, dar ea este debasm. Însăşi devenirea ei este de basm! Gândiţi-vă că ea acrescut în cinci secole, ca în poveste, cât n-au crescut alţii în ozece! America nu are doar eroi pozitivi, se ştie bine, dar ceimai mulţi eroi ai săi gândesc pozitiv. America a fost mereu un

spaţiu deschis, cu toate limitările ei, dinainte şi de după acel8fatidic 11 septembrie. A fost un tărâm visat de mulţi. Iar atuncicând se visează e firesc ca imaginarul să depăşească realitatea.Asta nu înseamnă că sunt două Americi diferite – una rea şiuna bună. Există o singură Americă, cu de toate. În imensitateaei geografică, ea a oferit alt orizont visurilor, dar şiîmplinirilor. Gloria şi decăderea stau foarte aproape una de altaîn America. Poţi deveni celebru peste noapte, poţi să-ţi pierzicelebritatea într-o clipă.Americanii ştiu să-şi preţuiască valorile, “eroii”, darasta nu înseamnă că le tolerează orice. Să ne gândim la cazuricelebre şi nu prea îndepărtate. Michael Jackson ar fi unuldintre acestea! Ca să vă preiau cuvintele întrebării: el e un“erou” pozitiv care şi-a arătat şi cealaltă faţă. Dar rămâneinegalabil în muzica sa!America nu poate fi rezumată însă în câteva fraze. Euam scris două cărţi despre America, dar încă n-am reuşit decâts-o pipăi!Oricum, eu îi sunt îndatorat şi recunoscător Americii.Sunt ceea ce sunt şi datorită experienţei mele americane.America m-a ajutat să înţeleg lumea în care trăiesc şi să măînţeleg pe mine.-Aţi spus în acelaşi interviu ca “scriitorul româncontemporan n-ar trebui să aibă complexe şi faţă deliteratura occidentală ar avea chiar un ascendent”.Se poate spune acest lucru atâta timp cât limbaromână e atât de puţin cunoscută în străinătate?Traducerile pot surprinde toate subtilităţile textuluiromânesc?- Aţi pus degetul pe o rană deschisă. Afirmând acestlucru, am avut în calcul faptul că, din fericire, noi cunoaştem,printr-o politică sănătoasă a traducerilor, cărţile importante aleliteraturii universale. Dacă alţii nu ne cunosc pe noi, noi îicunoaştem pe ei, avem aşadar posibilitatea să comparăm încunoştinţă de cauză. Păcatul e însă nu că noi traducem tot ce9merită tradus, ci că alţii nu ne traduc pe noi în limbi decirculaţie, pentru a fi cunoscuţi şi pentru a fi luaţi în calcule.Poate că e important şi necesar să “exportăm” temporarmilitari români în Afganistan, Irak sau mai ştiu eu unde. Dardacă am ţine un an acasă trupele acestea, cu economiile făcuteam putea începe un program sănătos de traduceri, începând dela a crea “şcoli” de traducători, pe banii Statului Român, caapoi cu lucruri bine traduse să trecem la cealaltă etapă, atipăririi, la edituri de prestigiu, ca să continuăm cu o politicăsubtilă de promovare a valorilor noastre literare.Sigur, traducerile sunt şi... “trădări”. Sunt, uneori,lucruri nu neapărat intraductibile, dar care n-au ecoul într-oaltă limbă cum îl au în limba română, cu particularităţile ei,

pentru că o traducere nu înseamnă simplă echivalare lexicală.Iar metafora nu e o simplă chestiune de cuvinte. În memoriacuvintelor noastre este multă poezie, pe care noi o percepem,dar e greu de perceput de alţii. Eminescu, care ar fi trebuit săstea, de pildă, la aceeaşi masă cu Goethe, nu are notorietateaacestuia, pentru că traducerile n-au reuşit, cu puţine excepţii,să treacă dincolo de cuvinte. Nu văd de ce Blaga ar fi maiprejos decât Ungaretti, de ce Geo Dumitrescu n-ar putea fiegal cu Whitman, de ce Nichita Stănescu ar fi mai puţin preţuitdecât Eugenio Montale!!Noi ştim care e valoarea altora, citiţi în traducere sau înoriginal, alţii nu ştiu care e valoarea noastră. În fişierelebibliografiice ale bibliotecilor din universităţi celebre din lumenu se găsesc prea multe referinţe la literatura română, aceastanu este inclusă în sumarul unor cursuri despre literaturauniversală, iar timpul trece în defavoarea noastră, oricâtesperanţe ne punem că, totuşi, odată, vom fi şi noi descoperiţi.Lumea e prea grăbită să privească în faţă, nu mai preaare timp să se uite înapoi. Vedeţi însă, noi avem problemeacasă, în primul rând. În viaţa literară, care, rareori a creatcondiţii favorabile pentru promovarea unor cărţi, a unor10scriitori. De-aceea nu avem încă niciun premiu Nobel pentruliteratură. Când unui scriitor român îi apar la orizont şanse depromovare, apar “binevoitorii” care sapă vârtos până lademolare. Noi creăm confuzie şi derută în mediile literare şieditoriale interne. Ce să mai înţeleagă cei de-afară?-Aţi afirmat undeva că scriitorul român n-a căzut înpăcatul de a scrie literatură de consum. Ce înţelegeţi prinliteratură de consum?- După esteticieni, lucrurile sunt simple. Dupăeconomia de piaţă, sunt şi mai simple. Raportul cerere – ofertăinduce şi “consumul”. Iar consumul se ghidează după altecriterii decât valoarea. Poate intra în calcul ambalajul, moda. Ela modă Sandra Brown? Nu contează valoarea! O promovareinteligentă a dus la un succes mare de consum, de câştig,fiindcă asta s-a dorit, câştigul financiar, nu cel literar.Literatura de consum are limitele cititorului ei. Un cititormediocru va citi literatură mediocră. Aceasta îl satisface, înaceasta se regăseşte. Aceasta îi umple timpul liber şi poatechiar îi creează iluzia condiţiei sale... erudite.Literatură de consum a fost şi proza poliţistă. Am spusa fost, ea a făcut şi la noi carieră, s-a vândut în tirajeameţitoare. Ce-a rămas în urma ei? Praf şi pulbere! Niciscriitori, nici cititori. Fiindcă literatura de consum te îngraşă,adună ţesut adipos, dar nu face nimic la “etajul superior”.Consumatorii de literatură de... consum sunt aziconsumatori de telenovele. Sunt cei care urmăresc mii deepisoade dintr-un serial, dar pierd şirul naraţiunii, nu cunoscnumele personajelor. E consumul de... telecomandă. Literatura

de consum e un drog pentru cei care nu au un punct de sprijinreal. Nu înseamnă că trebuie condamnaţi – nici scriitorii, nicicititorii de literatură de consum. Până la un loc ei sunt benigni.Nu fac bine, dar nu fac nici rău. Cititul nu dăunează gravsănătăţii. Oricum, fac mai mult decât cei care citesc doar listede meniuri prin localuri.11Există reţete de succes pentru literatura de consum, iarnoi, în elanurile integrării noastre în lumea civilizată, deprindemfoarte uşor lucrurile... necivilizate. Literatura de consum epusă şi la noi în brazdă. Pe ici, pe colo, a şi început să răsară.Ea va aduce “roadă”, dacă se va găsi cine să se ocupe deaceastă (sub)cultură: autori, editori, librari, cititori. Dacă voruda, vor prăşi, vor secera la timp, o să aibă ce culege. Dar e unfel de a semăna furtună şi de a culege doar slabe adieri devânt!-Aţi spus în “ Autoportret”: “Eu sunt cel ce sunt /născut într-o limbă / locuind în cuvânt.” Cât de importanteste cuvântul pentru dumneavoastră? V-ar fi plăcut să vănaşteţi într-o altă limbă decât limba română?-Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă. Limbaromână e patria mea, aş spune odată cu Nichita Stănescu.Chiar dacă nu are notorietatea şi circulaţia altor limbi, limbaromână îmi oferă destule resurse din care să-mi extrag propriulmeu minereu – cel literar, cel cotidian. E limba în care ştiu săiubesc şi nu ştiu să înjur. Limba în care visez.Fiecare limbă e frumoasă în felul ei, dar mă mulţumesccu a mea, nu trag cu ochiul la o altă limbă şi nici nu mă lassedus de o alta, mai tânără (?) şi mai chipeşă!De fapt, cred că nu te poţi naşte decât într-o singurălimbă. O singură limbă îţi poate fi mamă adevărată, celelalte,oricât de bune, rămân de adopţie, au o ruptură de sânge întretine şi ele. Cred în magia limbii materne, cea pe care aideprins-o din gângurit. Din suptul de la sân şi nu din suptul dinsticlă. Indiferent câte “stele “ ar avea!- Ştim că l-aţi cunoscut pe Nichita Stănescu. Era opovară să stai în apropierea unei asemenea personalităţisau o bucurie? De ce?- Nu, era un imens privilegiu. O şansă. Dacă stai lângăo tufă de trandafiri, oricât de frumoase sunt florile, ai puteachiar mirosi a trandafir, te-ai putea simţi chiar “la înălţime”,12dar rămâi, de fapt, foarte jos! Dar lângă un brad, mereu simţinevoia să aspiri la înălţime. Spre trandafir priveşti în jos, sprebrad îţi înalţi privirile. După cei ai simţit mirosul florii detrandafir, e obligatoriu să simţi mirosul crengii de brad.Trandafirul, cu toată frumuseţea sa, respiră aerul poluat.Bradul e mai ferit de acest aer, el se hrăneşte doar din tăriaînălţimilor.Stând în preajma lui Nichita Stănescu poţi învăţa lecţia

despre înălţare, “lecţia despre cerc”.Ştiţi ce mă sperie acum, încercând să vă răspundîntrebărilor voastre? Că sunt mai bătrân decât Nichita, că deabiaacum, apelativul “bătrâne”, cu care mi se adresa, e real. Ecutremurător de real.-Domnule Băciuţ, ştim că într-o vreme aţi fost omde televiziune. Noi ne petrecem mult timp în faţatelevizorului. În cartea “Aproape, departe” consideraţi că“Televiziunea are darul de a-ţi da cu o mână şi de a-ţi luacu două”. V-aţi referit doar la acei care lucrează la TV saudoar la cei care privesc la TV?-Fireşte, m-am gândit în primul rând la cei careconsumă TV pe pâine, care sunt dependenţi de telecomandă.Televiziunea e un rău necesar. Cei de azi n-au trăit privaţiuneade TV şi nici surogatul de TV care ne era servit înainte de1989, când timpul de emisie ajunsese la două ore. Erau douătelejurnale, despre relizările şi împlinirile măreţe ale epocii,elogiile, omagiile aduse celor mai “iubiţi conducători”. Întreele, ca într-un sandwich, erau reportaje despre înfăptuiri şiîmpliniri ale “epocii de aur” şi secvenţe din “CântareaRomâniei”. Aceasta era televiziunea pe care o consumam noi.Sigur, eu simplific lucrurile şi le privesc cu detaşare, dar atuncitoată această ofertă TV era terorizantă, sfidătoare, ofensatoare.Atunci era un exces. Nici azi, când fiecare canal deteleviziune emite 24 ore din 24, nu e altfel, chiar dacă, laantipod, e tot ofertă în exces. Şi orice exces duce la13subproduse de televiziune, la emisiuni, programe facile, multede gust îndoielnic, ca să nu zic de prost gust, toate aflate lavânătoare de telespectatori, care, nu-i aşa, aduc rating, iarratingul aduce publicitate, publicitatea înseamnă bani, iarpentru unii, patroni de televiziuni, banii aduc fericirea. Cecontează că emisiunile sunt de... “canal”, că ele trebuie săumple timpul alocat, cu orice preţ, ajungând, fireşte laemisiuni fără niciun preţ. Zero, emisiuni de doi bani, multedezbateri de maidan, de ţaţe, de despicat inutil firul în patru, cuanalişti politici pe măsură moderatorilor.Cunosc televiziunea din interiorul ei. Am slujit-oaproape un deceniu şi jumătate. A fost viaţa mea, pasiuneamea, cât s-a mai putut face televiziune normală, fără presiunieconomice, politice, mai ales politice. Pentru că televiziunile,dar în primul rând televiziunea publică, au fost remorcapoliticului. Iar în aceste condiţii, cei angajaţi în televiziune, şimă refer exclusiv la cea publică, trebuiau să corespundăpolitic, să fie subordonaţi politicului, să accepte manipularea.Uneori, era atât de străvezie manipularea, căci directorulemisiunilor informative îşi gândea politica jurnalelordezbătând-o pe-ndelete, în plimbări la şosea cu trimisul puterii.Televiziunea, în ansamblul ei, a ajuns să fie dupăchipul şi asemănarea telespectatorului. Pentru că

telespectatorul a fost format de televiziuni, pas cu pas, dupămetoda picăturii chinezeşti – telenovele, manele, emisiunimaraton cu personaje dubioase, « vedete » de cartier...În toată această nebunie cu zeci de canale deteleviziune, poţi avea senzaţia că televiziunea îţi dă cu o mânăceva, pentru că nu toate producţiile de televiziune sunt de ...canal. Mai sunt şi emisiuni digerabile, pentru care merită săstai în faţa ecranului. Dar e nevoie de discernământ, decapacitatea de a alege, de a opta, de a renunţa.Altfel, televiziunea îţi ia cu două mâini ce ţi-a dat cu omână. Nu doar că îţi mănâncă timpul, dar te şi deformează, te14deturnează. Televiziunea poate face dependenţă, pentru că efoarte comod să stai în fotoliu, acasă, chiar şi moţăind, săurmăreşti programe după programe, într-un ghiveci din care,până la urmă, nu se alege nimic. Decât că a mai trecut o zi. Şiasta se poate repeta, ritualic, zi de zi. Într-un fel de a tăiafrunze la câini.Emisiunile culturale au devenit rarităţi, iar la televiziunilecomerciale accidente. Pentru că ele sunt “plicticoase”, nufac rating. Educaţia nu intereseză pe afacerişti. Câştigul edeviza. Cum să fie interesaţi de emisiuni culturale patroni fărăcultură? Într-o ţară ca a noastră doar TVR Cultural e puţinpentru a acoperi nevoiele reale de cultură.Şi fiindcă e democraţie, nu, nimeni nu mai are niciuncontrol asupra televiziunilor. Fiecare face ce-i trece prin cap.Din păcate, multe din căpăţânile care fac programe, emisiuniTV sunt goale.-În aceeaşi carte aţi afirmat că “pentru scriitor celmai mare curaj a rămas curajul de a scrie”.De ce îţi trebuie curaj ca să scrii?- Pentru că îţi trebuie curaj ca să te lupţi cu o lumecare, în cea mai mare parte a ei, este ostilă cititului, lecturii,culturii. Câţi mai avem alocat în bugetul de timp al unei zile,cititul, mersul la teatru, la concert ? Ce trebuie să facăscriitorul ca să-i fie cititorul frate ? Pentru că, scriind, scriipentru cineva. Pentru că simţi că cineva are nevoie, aşteaptăcuvântul tău scris.Că, dincolo de marea literatură a lumii, cititorulaşteaptă să se regăsească cu toate ale lui, cu lumea lui, înoglinda literară a acestor timpuri. Pe lângă Homer,Shakespeare, Esenin, Nichita Stănescu, poate că cititorulaşteaptă de la un scriitor contemporan cu el să-i traducă încuvinte ceea ce se întâmplă cu el, cu lumea în care trăieşte.Pentru că scriitorul e un martor. El depune mărturie pentruviaţa contemporanilor săi, iar un martor trebuie să aibă curajul15să spună adevărul. Nu să fie istoricul clipei, de asta se ocupăalţii, ci de istoria sentimentelor, emoţiilor.Pentru că există o continuă « judecată de apoi ».

Ai nevoie de curaj ca să-ţi asumi o condiţieprofesională din care nu se poate trăi, care, deşi trebuie să fiepe primul plan, e activitate în afara programului de lucru, eactivitate de timp liber.-Întorcându-vă în timp, vă puteţi vedea elev în clasaa VII-a aşa cum suntem noi azi? Ce vise aveaţi atunci?Câte s-au împlinit?-Pentru mine, clasa a VII-a a fost o cumpănăexistenţială, o vamă la care am plătit foarte mult. Mi-ampierdut mama. Era în aprilie 1970. Am rămas orfan, la o vârstăla care poate ai cea mai mare nevoie de afecţiunea maternă,tocmai pentru că începi să simţi că nu mai eşti copil, că intri încalculele lumii altfel, ţi se dă un buletin, ai “identitate”. Deatunci,cred că nu am mai fost copil. M-am maturizat pestenoapte.În clasa a VII-a, după acel eveniment, nu aveam niciunvis. Nici măcar lacrimi. Am plâns câteva zile în şir, până mi-asecat izvorul lacrimilor. De-atunci lacrimile mi s-au scurs doarîn mine, nu mi-au mai brăzdat obrazul. N-am mai plâns pânăîn 1995, la moartea tatălui. Dar erau altfel de lacrimi.Tot ce-mi doream atunci era să am putere să merg maideparte, să pot să lupt, să nu mă las îngenunchiat, copleşit, săîndeplinesc visele mamei, care ne dorea, pe mine şi pe fratelemeu, Grigore (Didi) să ajungem oameni cu carte, pentru că eane-a întreţinut pasiunea pentru citit, pentru învăţătură. După cestingeam becul, continuam să citesc sub plapumă, la luminalanternei ! Până acolo ajunsesem cu flacăra cititului. Nuscăpam niciun moment de răgaz ca să mai citesc câteva pagini.Îmi luam cărţi cu mine peste tot. Nu puteam concepe să stau şisă tai frunză la câini. Când mergem undeva, unde era deaşteptat, îmi puneam câte o carte la spate, sub cureaua16pantalonilor, ori cărţile de format mic, A6, din colecţia « Celemai frumoase poezii », le puneam în buzunarul de la piept alcămaşei. De multe ori, se răcea mâncarea la masă până mădecideam să mă opresc din citit, sau continuam să citesc şi întimp ce mâncam. Da, poate că acesta era visul meu nenumit :să citesc cât mai mult ! Nu ştiu cât s-a împlinit din el, dar miarmai trebui câteva vieţi ca să citesc măcar cât mi-am propus.Asta va fi una din marile mele regrete, că îmi vor rămânemulte cărţi necitite, ori unele pe care nu le-am recitit !-Care era atitudinea şi relaţia dumneavoastră cuprofesorii? Vă plăcea să învăţaţi? Ce materii preferateaveaţi?-Sigur, marea mea pasiune era literatura, chiar dacă namavut întotdeauna profesori pe măsura pasiunii mele. Niciprofesori care să înţeleagă că eu nu puteam să citesc ce doreauei, ci ceea ce doream eu, rămânând adesea de programa şcolarăsau mergând înaintea ei, cu alte lecturi. Nu mi-au plăcutlecturile “obligatorii”, ci lecturile “suplimentare”.

De pildă, pe cronicari nu i-am citit cu adevărat decâttârziu, în anii facultăţii, când am descoperit, graţie profesorilormei, în special Ion Vlad, cu care care făceam “Teoria lecturii”,cum să-i citesc. Au fost profesori pe care i-am venerat,profesori care m-au iubit, dar şi profesori care n-au ţinut contde pasiunea mea, cu care am intrat într-un fel de conflict tacit,ale căror ore erau pedeapsă, pentru că ei nu înţelegeau sădistribuie selectiv informaţia, în funcţie de interesul pentru omaterie sau alta, ori, pur şi simplu, nu aveau vocaţie dedascăli, mergeau la serviciu ca să aibă o leafă, nu ştiau să seapropie de elevi, în funcţie de disponibilităţi, capacităţi. Măpasionau şi istoria şi geografia, îmi plăcea engleza, dar îmiplăcea şi chimia, în special cea anorganică, botanica, zoologia,anatomia, biologia, dar şi algebra şi geometria.Chiar eram interesat să-mi formez o cultură generală,să înţeleg lumea în care trăiam, să-i înţeleg originea,17traiectoriile. Am făcut şi eu destule călătorii imaginare, pânăcând am reuşit să le transform în realitate.Nu mi-a plăcut niciodată tocitul, învăţatul mecanic, casă pot fi recompensat cu note maxime. Doream să înţeleg ceeace citesc, să pot reproduce “cu vorbele mele”, ceea ce ajunseseadesea în contradicţie cu exigenţele unor dascăli. Ciudat,fiecare dascăl crede că materia lui e cea mai importantă şitrebuie să ştii tot, de parcă fiecare ar dori să fii ceea ce este el.N-am fost un rebel, dar mi-am dozat singur porţiile din fiecaredisciplină, mi-am luat singur atât cât îmi trebuia, nu cât mi secerea. Şi nu cred c-am greşit. Ceea ce mi-am luat ca “merinde”pe drum mi-a folosit. Şi n-am acceptat ca “bagajul” să măcocoşească!-Spuneţi-ne numele colegului de bancă din clasa aVII-a sau numele unui prieten apropiat din aceeaşi clasă.Mai ţineţi legătura cu el?-Nici nu ştiu cum am ajuns coleg de bancă cu MirceaPanait, în clasa a VII-a. Oricum, a fost decizia dirigintei, MariaGhingheli, profesoară de muzică. Cu siguranţă că ea a simţit“armonia” dintre noi. Şi Mircea era bun la învăţătură, eramdestul de aproape, nici el nu era bistriţean, venise cu familia dela Dej. Cred că şi acest lucru a contat, făceam, cumva, frontcomun pentru a putea fi integraţi într-un colectiv care seformase în clasa a V-a, în timp ce eu, mă transferasem doar laînceputul clasei a VII-a în acea clasă, alături de alţi doichintelniceni, Mariana Munte Pop şi Liviu Sebeştian.Din păcate, drumurile noastre s-au despărţit. MirceaPanait a ajuns la Liceul « Andrei Mureşanu », iar eu la Liceul« Liviu Rebreanu » din Bistriţa. Ne-am mai înâlnit, din când încând, dar de aproape trei decenii nu mai ştim nimic unul dealtul. Cum, de altfel mai ştiu foarte puţin despre colegii dinGenerală. Mulţi au urmat facultăţi, iar repartiţiile ne-auîmprăştiat prin toată ţara şi prin toate profesiunile. Sunt însă

18singurul filolog. Dintre toţi colegii de clasă din Generală şi dinLiceu.-Ne puteţi povesti o “trăznaie” pe care aţi făcut-o încopilărie? Care erau jocurile preferate?-Am fost şi eu copil şi nu mi-am refuzat nicio trăznaie,până la moartea mamei. Atunci m-am cuminţit. Am devenitmai “serios”, mai retras, m-am mai potolit. Am intrat în zodialui “râsu’plânsu’”.În fiecare din noi există însă un Nică al PetreiCiubotariul. Am şi eu “Amintirile (mele) din copilărie”. Amfăcut şi eu multe din cele făcute de Nică, dar şi destule în plus.O “trăznaie” în genul lui Nică a fost aprinderea unei clăi defân, în care ne-am pus, cu fratele meu, cartofi la prăjit. Şi neam“prăjit”, am simţit şi noi binefacerile “calului Bălan”. Mammai jucat de multe ori cu focul, şi la propriu şi la figurat.- Când aţi ştiut sigur că veţi fii scriitor? Cine a fostcel care pentru prima dată v-a spus că aveţi talent literar?- Am început, în anii de grădiniţă, prin a dori să mă factată. Mă jucat cu fetiţa vecinilor, de-a “mama şi de-a tata”. Mamjucat apoi “de-a învăţătorul”, “de-a doctorul”... şi amsfârşit prin a mă juca “de-a scriitorul”. Şi, uite-aşa, din joacă înjoacă, chiar am ajuns scriitor.Talent literar, dar mai ales artistic, mi-a detectat chiarînvăţătoarea din clasa I, Maria Rusu, care mă punea să recitpoezii, să interpretez “momente” din Caragiale, poezii deCoşbuc; am fost şi prinţul Calaf din “Prinţesa Turandot”, deCarlo Gozzi... M-am visat şi Giani Morandi, după ce am văzutfilmul “În genunchi mă-ntorc la tine”...O altă Marie, Maria Drăgan, profesoara de română dela Şcoala Generală nr. 1 din Bistriţa, mi-a cerut să scriu cincipoezii pentru nu mai ştiu ce concurs literar pentru elevi.Simţise ea că am... talent pentru scris. Am luat-o în serios şiuite unde am ajuns!?19Dar “ambiţia” de a scrie o am de la fratele meu, care ascris şi el poezii. Eu am început să scriu, pentru că vroiam să-idemonstrez că, deşi eram cu doi ani mai mic decât el, şi euputeam să scriu poezii ca el. Cred însă că el avea mai multtalent decât mine. Dar m-a lăsat pe mine să vindec sufletele şiel şi-a asumat să vindece trupurile!-Vă mai amintiţi prima poezie pe care aţi scris-o?Unde aţi debutat?-Cred că era în primăvara în care eram în clasa a VI-aşi versurile pe care le-aş putea pune la începutul începuturilor,deşi am mai “liricizat” destul în compunerile mele literare, arfi “Tu, ghiocelul mult iubit,/ Privit şi sărutat a mia oară,/ Tudintr-a noastră dragoste ai înflorit,/ La începutul cald, deprimăvară”. Ele mi-au rămas în memorie, nu cred că le am peundeva scrise. Oare chiar eu le-am scris?

Cât despre debutul literar, după ce am publicat maimulte articolaşe în presa judeţeană, în “Ecoul”, primele poemele-am publicat în revista Liceului “Liviu Rebreanu” dinBistriţa, “Zări senine”, la solicitarea colegei mele de clasă,deja poetă “consacrată”, Domniţa Petri, poeme care au apărut,cam în aceeaşi perioadă, şi în “Îndrumătorul cultural”, dinBucureşti, graţie unui poet, fiu de mare matematician, TraianLalescu, pe care-l întâlnisem în “luna cărţii la sate”, înfebruarie 1975, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa,unde, la invitaţia scriitorilor prezenţi, câţiva tineri din sală neamcitit “producţiile” literare.-Care este perioada din viaţa de elev care acontribuit cel mai mult la formarea dumneavoastră?(învăţământ primar, gimnazial sau liceal).-Fiecare perioadă şi-a avut rolul şi rostul ei. A fost untraseu în trepte, în fiecare etapă am acumulat câte ceva.Fireşte, în liceu atmosfera literară era mai prielnică afirmării,manifestării, aveam şi cenaclu literar, eram câţiva împătimiţi aiscrisului : Domniţa Petri, Cleopatra Lorinţiu, Nicolae Borşa...20mai erau câţiva care au cochetat cu scrisul, dar numai aucochetat, erau dintre cei « buni la Română », dar care se parecă nu aveau chemare pentru scris.Din « echipa » de atunci, am mai rămas « activi » doareu şi Cleopatra Lorinţiu. Domniţa Petri a absolvit Automatica,a mai publicat un volum sau două de versuri, a plecat în SUA,în California, la San Francisco mi se pare, dar cred că aînghiţit-o ţara de adopţie care, probabil, i-a dat prosperitate,dar i-a cam tăiat din porţia de poezii. Mă doare sufletul însăpentru ea, pentru că era şi talentată şi deşteaptă şi frumoasă....-Aţi afirmat: “n-am avut niciodată maeştri, cinumai modele morale.” O parte din cei pe care îienumeraţi ca modele morale v-au fost la un moment datprofesori. Am două întrebări: ce deosebire există întremaeştri şi modele morale? Credeţi că nu e demodat să nealegem modelele morale din rândul profesorilor?- Ca să ai un maestru trebuie să fi acceptat ca ucenic, săte înhami la o relaţie în care trebuie să ştii să primeşti ceea ceţi se dă, să te înscrii pe un traiect dirijat. Ori eu mi-am asumatdin start o condiţie nonconformistă, în care mi-am decis singurce e mai potrivit pentru mine, alegându-mi însă modele, dupăpofta inimii mele. Modele morale, modele literare, la care amucenicit din proprie voinţă, luând ce credeam eu că mi sepotriveşte – am ucenicit la Eminescu, la Blaga, la Bacovia, laNichita Stănescu, la Ioan Alexandru.... Am avut modele pe ceicare m-au integrat în spaţiul Echinoxului: Ion Pop, MarianPapahagi, Ion Vartic, dar şi pe câţiva dintre profesoriiFilologiei clujene: Ioana Em. Petrescu, Ion Vlad, LiviuPetrescu. Ca apoi să mă agăţ cu încredere de Romulus Guga,Mihai Sin şi, nu în ultimul rând, de N. Steinhardt, care mi-a

marcat decisiv destinul. De la unii am învăţat cum să fiu, de laalţii cum să scriu.L-am avut mereu aproape, prin lecţiile pe care mi le-a“predat”, chiar dacă nu era profesor, pe Virgil Raţiu, scriitor21bistriţean, care m-a ajutat să nu rătăcesc atunci când era foarteuşor de rătăcit în literatură, când ademenirile ideologice erauprecum capcanele de prins animale sălbatice în pădure,făcându-te captiv, ca să te poţi apoi vinde şi răscumpăra,vânzându-ţi conştiinţa.Cărţile pot fi cele mai importante modele demne deurmat. Dacă există şi cărţi vii, profesori, chiar dacă nu suntscriitori, dar pot face legătura cu cărţile, ei pot fi bune modele,inclusiv morale.De fapt, cred că cine trece de şcoală fără să aibă şansasă se “lipească” de cineva, nu-i va fi prea uşor mai departe,dacă simte nevoia să se sprijine pe cineva, să aibă modele, săse confrunte/verifice cu cineva. Şcoala, incluzând studiileuniversitare, cred că reprezintă ultimul tren pentru o astfel deraportare. Ştiţi cum e, în unele situaţii se introduc curse speciale– ele mai pot fi utile, se mai poate urca şi călători în ele.-Câtă sensibilitate îţi trebuie ca să auzi cum ninge?(Un vers al dumneavoastră conţine această imagine: “săauzi cum ninge...” ).- Nu ştiu de câtă sensibilitate e nevoie, dar trebuie să-ţidoreşti ”să auzi cum ninge” şi atunci s-ar putea să auzi cumninge şi să simţi căldura fulgului care se topeşte în palmă, peobrazi, pe buze, atunci când vrei să cunoşti gustul fulgilor.Simţul, mirosul, auzul, văzul sunt un arsenal al raportării lalumea pe care vrem s-o înstăpânim.Ploaia e mai uşor de auzit. Nici măcar nu-ţi trebuiesensibilitate pentru asta. Dar câtă poezie aduce “zgomotul”stropilor de ploaie!-Cât timp din viaţă trăieşte poetul “singurând”?- Toată viaţa poetul trăieşte ”singurând” pentru sine,pentru alţii.- Ştim că aţi împlinit vârsta de 50 de ani. Timpul ”acrescut” în urma dumneavoastră şi copilăria a rămas22undeva, departe. Este într-adevăr copilăria cea mai fericităvârstă?-Nu, e doar o metaforă o astfel de credinţă. Fiecarevârstă are ”fericirile” ei. Fericirea din copilărie diferă de altefericiri, are notele ei distincte, irepetabile, dar nu văd de cefericirile fiecărei vârste nu s-ar putea legitima prin unicităţi şiirepetabilităţi.Sigur, e o anume fericire, care nici măcar nu semanifestă, e în subconştientul nostru, aceea în care timpulcreşte nu în urma, ci în faţa noastră, când nu simţim timpul,povara lui, când timpul nu e o ”noţiune inventată” ca cu a ei

putere să ne ţină în jug, cum ar zice poetul.N-aş mai vrea să fiu copil, dacă drumul care mi s-araşterne nu ar fi acelaşi cu cel pe care l-am parcurs până acum.Cu bune, cu rele, mi-am luat porţia mea de timp şi-imulţumesc lui Dumnezeu pentru ce şi cât mi-a dat. Nu vreau oaltă viaţă în schimb. Mă mulţumesc cu aceasta!-“Poezia e inspiraţie dar şi îndelungă trudă” (N.Băciuţ – Convorbiri cu N. Steinhardt). Pentrudumneavoastră scrisul e trudă, bucurie sau în egalămăsură şi una şi alta?-Înainte de toate e bucurie. O bucurie atât de mare încâtte face să nu mai simţi truda pe care o presupune scrisul.Transpiraţie, nu glumă! Aşa cum credea şi Goethe: 1 la sutăinspiraţie, 99 la sută transpiraţie.Cărţile nu se scriu singure şi nici nu te poţi opri dinscris pentru că tocmai ai terminat o carte pe care o consideribună.Fiecare zi e altă zi pentru scris. Eu mă simt fericit înzilele în care scriu şi mă simt vinovat faţă de mine atunci cândmă risipesc în tot felul de îndeletniciri şi nu mai ajung la masade scris. Oricât aş recupera, clipa trecută e pierdută, fiindcăfiecare clipă îşi are lumina ei, nicio alta nu-i e egală.23Dar pentru cărţi mai ai nevoie şi de un respiro în caresă trăieşti.-Cum vi s-ar părea viaţa dacă vi s-ar înterzice săscrieţi?- Acum aş putea spune chiar că viaţa mea nu ar maiavea rost dacă nu aş mai putea scrie. Un scriitor spunea“Doamne, înainte de a-mi lua dragostea, ia-mi viaţa” –translând, aş spune “Doamne, înainte de a-mi lua harul de ascrie, ia-mi viaţa”. Unor oameni li s-a luat la un moment datdreptul de a scrie. Mă gândesc la închisorile comuniste în careau fost aruncaţi zeci de scriitori români în epoca stalinistă.Mulţi au continuat să scrie în gând, să le ceară şi altora sămemoreze ce au scris – mă gândesc aici la Nichifor Crainic,care îi dicta unui coleg de celulă, părintele Filaret Gămălău,poezii pe care le scria pe unde putea, inclusiv pe tălpi deîncălţăminte.Dacă m-ar împiedica aici, pe pământ, cineva să scriu,aş scrie cu cuvinte pe cer!-Sunteţi autorul unui volum de poezii numit“Nostalgii interzise”. Cine ne poate interzice nostalgiile?-Acel volum era unul care cuprindea şi texte interzise,scoase de cenzură din volumele publicate anterior, darconţinea şi texte în metrică clasică. Formulă dezavuată demulţi autori şi de destui critici, care considerau depăşită,expirată formula clasică. Ori eu aveam plăcerea de a căutaarmonii ale fiinţei mele în structuri clasice. Acel volumcuprindea “nostalgii interzise”, poeme care duc cu ele

nostalgia iambilor săltăreţi...Nu dau credit celor care îngrădesc libertatea de a fi tuînsuţi, ca scriitor, care obligă la mode şi modele.Dacă te respecţi, nimeni nu-ţi poate interzice să scriicum vrei. Problema e să scrii bine!24-Se întâmplă să rescrieţi un text de foarte multe oripână când sunteţi mulţumit de el? Care dintre cărţilescrise vă este mai dragă şi de ce?- Mai rescriu texte. Nu foarte multe şi nu foarte mult.Mai degrabă modelez texte, « corectez » texte scrise la primamână şi dintr-o suflare. Pentru că eu cred în inspiraţie, cred înclipele acelea în care până şi porii se deschid mai larg sprelume, spre a o încăpea toată în mine şi a o restitui mai bună,mai frumoasă. Eu cred în scrisul care schimbă lumea. Chiardacă doar un sigur om spune că l-a schimbat scrisul tău, te poţiconsidera un scriitor împlinit.Toate cărţile mele îmi sunt dragi. Altfel nu lepublicam. Chiar dacă unele sunt mai inspirate, altele mai puţininspirate. Dar în toate am pus dragul meu de a fi, în toate ampus suflet. Sunt cărţi pe care aş putea să spun că mă reprezintăîntr-un mod mai convingător. Dar toate sunt ale mele şi nu mile reneg. Ele ne arată aşa cum suntem, când în urcare, când încoborâre. Nimeni nu poate scrie doar capodopere. Am învăţatsă ne mulţumim şi cu mai puţin.-Care este scriitorul român pe care îl apreciaţi celmai mult?- Nu există un scriitor pe care să-l apreciez “cel maimult”. Există mai mulţi scriitori faţă de care mă simt legat, nuprin biografia, ci prin opera lor, care mi-a stat la căpătâi. Uniisunt scriitori importanţi, alţii sunt mari caractere. Cu unii credcă am afinităţi. Există doi scriitori la care mă raportez:Bacovia şi Nichita Stănescu. Dacă vreţi, ei s-ar număra printrecei pe care îi apreciez cel mai mult!Scara proprie de valori nu coincide cu “scările” multorcritici şi istorici literari, care par mai degrabă dispuşi săderuteze decât să ierarhizeze. A se vedea ultimele două istoriiliterare, cea a lui Nicolae Manolescu şi cea a lui Alex.Ştefănescu, care au criterii care scapă printre degetele eticiinormele esteticii. Care pun în aceeaşi retortă politica cea de25toate zilele cu cea literară, ideologia lui Vanghelie cu ideologialui Băsescu, dacă nu cumva am amestecat şi eu, fără criteriilimpezi, ideologiile. Boală mai veche la români, dar care-i lasăpe cititorii de bună credinţă în convalescenţă prelungită şi fărătratament adecvat.Norocul meu e că nu i-am întrebat pe astfel de critici şiistorici literari care sunt valorile la care eu să mă raportez. Mile-am ales singur şi chiar am sentimentul confortului.-Nu credeţi că un scriitor care trăieşte în Bucuresti

are o şansă în plus de a se face cunoscut? V-a bătutvreodată gândul să vă stabiliţi în Capitală?-Sigur, trăind în Capitală ai alte şanse de vizibilitate.Poţi fi mai repede şi mai uşor cunoscut. Dar a te face cunoscutnu este în raport de cauzalitate cu valoarea.Adrian Copilul minune e foarte cunoscut. Ca şi OanaZăvoranu... Dar lista e îngrozitor de lungă.Pe astfel de liste se află puţini scriitori, iar aceştia, dacăsunt cunoscuţi, nu sunt cunoscuţi pentru opera lor literară, cipentru gălăgia lor “talk show”-itoare. Mulţi îi cunosc peMircea Dinescu, Stelian Tănase, Ion Cristoiu, Alex Ştefănescuşi alţi deţinători de minute “pe sticlă” în calitate de moderatoride emisiuni. Prea puţini sunt cei care ştiu ceva şi despre operaunor personaje ale vieţii literare care apar des la televizor. Şinu ştiu dacă neapărat poziţia avută ca “formatori de opinie”avantajează opera literară a acestora. Poate că unii, dincuriozitate, ar putea să spună: “Ia să văd eu cum scrie ăsta dese dă mare toată seara la televizor!” Dar ar putea să spună şi“N-aş citi ce scrie omul ăsta care toată seara bate apa-n piuă latelevizor şi se dă priceput la toate!”Soarta scriitorului contemporan este însă destul deingrată, atât în provincie, cât şi în Capitală.Prea puţini sunt cei care se afirmă prin mijloaceliterare, mai mulţi sunt cei care recurg la tot felul de cârje încare să se sprijine ca să ajungă în lume.26Ba chiar sunt împinşi spre compromisuri, în căutareaunor soluţii existenţiale, pentru că nu se poate trăi din scris înRomânia. Din păcate, se poate irosi mult prea mult timp pentrucâştigarea pâinii de toate zilele, ca să mai rămână timp şi starepotrivită pentru scris.Te poţi însă la fel de bine rata şi în Capitală şi înprovincie.Nu m-a tentat Bucureştiul niciodată. Am avut oferte,unele de-a dreptul tentante, care puteau să-mi asigure bani şiputere, dar am preferat provincia. N-aş fi putut câştiga înCapitală, cât aş fi pierdut. În general, nu-mi plac aglomeraţiilede niciun fel. Nu mi-ar plăcea să mă frec toată ziua demărimile literare ale...zilei. Parcă, păstrând puţină aură demister, de distanţă, preţuirea nu-şi pierde din strălucire. Dacăte tragi toată ziua de brăcinar cu mari scriitori la o cafea, dacăvezi micile meschinării cotidiene ale unor scriitori, dacă ştiiprea multe din viaţa de zi cu zi a unor scriitori, nu ştiu dacă arede câştigat interesul pentru opera acestora. Deşi parcă scriitoriis-au înstrăinat unii faţă de alţii, au devenit mai singuri, maiegoişti, poate s-au cam înstrăinat şi de cititori.Pentru mine, capitală literară este Târgu-Mureşul. Lamales şi m-a ales. Şi nu l-aş da pe nicio altă Capitală dinlume, chiar dacă viaţa literară nu e deloc roz-bombon, ca să nuzic că e de-a dreptul derutantă, dezarmantă, cu singurătăţi,

vanităţi, orgolii, ambiţii, mitocănii, după modelul “central”. Eo parte care se aseamănă cu întregul. Nu e nevoie să mergi înCapitală ca să ai parte de toate acestea. E mai ieftin şi maiaccesibil în provincie.Sigur, în provincie se poate face şi mult zgomot pentrunimic. Unor opere literare minore să li se cânte pe partituricritice majore. Prieteniile literare, cumetriile critice sunt la felde dăunătoare, precum sunt şi de benefice, peste tot.27Rămâne ceva însă dincolo de geografiile literare:talentul. Îl poţi risipi oriunde. Valoarea, până la urmă, tot seafirmă, chiar dacă n-are parte de notorietate pe măsură.Dar nici Capitala şi nici provincia nu te pot facetalentat dacă nu eşti, niciuna nu-ţi asigură posteritate, dacăprezentul/trecutul e străveziu.Creangă era un mare pişicher. Nu de la el am preluat cadogmă o vorbă din bătrâni – “Decât codaş în oraş, mai bine însatul tău fruntaş!”-Are scriitorul timp liber? Cum şi-l foloseşte?-Fiecare scriitor îşi gestionează timpul cum doreşte,cum crede de cuviinţă. Nu poţi să stai tot timpul scriind, maitrebuie să şi trăieşti. Fiecare are o viaţă a lui, personală,dependentă de... vecinătăţi. Ai de făcut faţă unor nevoi,obligaţii cotidiene, care înseamnă... experienţă, dar care potaduce şi uzură multă, irosire de timp.Dar e scrisul o meserie de timp liber? E doar un hobbysau chiar e o meserie, chiar dacă nenormată, neplătită, fărăstăpân!?Scriitorul are dreptul la muncă, fără să i-o cearănimeni. El e şi producător şi patron. El nu poate face grevă,chiar dacă face parte din vreun sindicat. El nu poate să aibăniciun fel de revendicări salariale. Pentru că el nu are leafă,nu-l plăteşte nimeni. Ba ajunge să plătească pentru faptul căscrie. Dacă vrea să fie publicat. Pentru că cei mai mulţi plătescpentru ca scrisul lor să ajungă la cititor. E paradoxal. El,făuritorul de opere, trebuie toată viaţa să dea. Să dea de la eltimp, bani, energie, ca să primească în schimb ce? Glorie,nemurire? Sau să-şi vindece măcar bietul suflet de bolilevremurilor...Când un scriitor are timp liber, acesta devine timp descris. Şi-atunci, scriitorul nu mai are timp liber. Când serespectă, un scriitor, dacă are nişte clipe de răgaz, în care nupoate scrie, atunci ceea ce face nu trebuie decât să fie hrană28pentru scrisul său. Această hrană este, pentru cei mai mulţi,cititul, călătoriile.Un aparent timp liber nu poate fi văzut înafarascrisului, care e o stare atât de complexă, care nu se poatereduce strict la timpul fizic petrecut la masa de scris. Ştiţi oanecdotă cu un ţăran care stă pe o bancă şi, fiind întrebat dacă

“cujetă la ceva”, el răspunde sec: “Numa’ stau”. Un scriitoradevărat nu poate doar să stea, niciodată.Eu nu am timp liber! Niciodată!- Domnule Nicolae Băciuţ, aţi publicat nu demult“O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”.Ce înseamnă pentru dumneavoastră interviul? Cărui poetcare a trăit înaintea dumneavoastră i-aţi lua un interviu?-Eu n-am luat interviuri decât unor poeţi care... au trăitodată cu mine. Celor care au trăit înaintea mea n-am putut săle iau interviuri, deşi, vai, ce aş mai fi stat la taifas cu Bacovia,pe o bancă din Bacău, sub o salcie pletoasă, în parcul oraşului.Mai în glumă, mai în serios, putem lua interviuri şiunora care au trăit înaintea noastră. Interviuri imaginare,fireşte, în care noi să punem întrebări şi noi să dăm răspunsuri.Dacă vrem să facem exerciţii publicistice, ne putem juca de-ainterviul: putem pregăti nişte întrebări şi apoi să căutămrăspunsuri în opera celui intervievat. Poate fi chiar credibil unastfel de interviu, “spontan”, “natural”. Cu puţină fantezie şiun scenariu bine articulat, poate fi realizat un astfel de dialogcu orice scriitor.Pentru mine, interviul este însă altceva. E nevoie decunoaştere, e nevoie de a deschide uşi, ferestre, porţi, spreteritorii care nu pot fi cunoscute doar din cărţi.Când fac un interviu, în primul rând vreau să mălămuresc pe mine în anumite probleme legate de un scriitor, deopera, de biografia lui, de poziţia lui faţă de realitateaimediată, politică, culturală etc. Dar îmi imaginez nu doar căeu sunt, la rândul meu, scriitor, interesat de ceva anume, ci eu29sunt un cititor obişnuit, care are curiozităţile lui, nu neapăratpentru a clarifica o operă, fiindcă dacă aceasta n-a fostclarificată exclusiv prin scriitura ei, niciun appendice nu opoate completa, explica...Nu trăim însă prea uşor în registrul monologului.Avem nevoie de dialog. Nu e totuna cu cine dialoghezi,indiferent de temă. Dar a dialoga nu e sinonim cu a intervieva.Doar a pune întrebări nu înseamnă a face un interviu.A lămuri însă cele două concepte, interviu, dialog, nu eo treabă de... interviu, nici în formula particulară aîntrebărilor... scrise.-Este poezia ceva sfânt pentru dumneavoastră?- A scrie pentru mine înseamnă har, dar, rugăciune,jertfă, închinare, spovedanie, mântuire.. Există multă sfinţenieîn poezie, chiar dacă, spune Cioran, în “Lacrimi şi sfinţi”,“Sfinţenia în sine nu e interesantă, ci numai vieţile sfinţilor;procesul prin care un om renunţă la sine şi apucă pe căilesfinţeniei...” O sfinţenie care te face să poţi vedea cu inima,urmându-l tot pe Cioran: “De aceea o înţeleg prea bine peCaterina Emmerich, când ne spune că ea vede prin inimă!Acesta e văzul sfinţilor”. Poezia îţi dă în licăr de sfinţenie, o

clipă din viaţa sfinţilor.-Domnule Nicolae Băciuţ, vă mai este dor deNichita Stănescu? De ce?- Da, mi-e dor de Nichita Stănescu, pentru că suntemfoarte săraci fără Nichita Stănescu, cel viu, cel care avea aurăşi-şi purta poezia ca pe un sceptru.El era o instituţie, al reprezenta autoritatea poetului şipoeziei, măreţia poetului.De la el încă n-a mai apărut un mare poet, nu să-i fieegal, dar măcar să fie ambasadorul lui Eminescu. Să impunărespect şi preţuire, să salveze un statut, condiţia de poet, care aavut parte de marginalizări, umilinţe, dispreţ, desconsiderare.Prin demisii morale, prin compromisuri, prin trădări – şi cei30care ar mai fi putut purta aură s-au complăcut să stea doar înlumina reflectoarelor, fără să fie ei înşişi lumină.Sunt mulţi poeţi buni, dar lipsesc cei de statura luiNichita Stănescu. Cum să nu-ţi fie dor de el?-Aţi afirmat în 1988, făcând o translaţie, că “SecolulXXI va fi un secol al Poeziei sau nu va fi deloc”. Maicredeţi acum – când secolul XXI a început – în acest lucru?- Secolul XXI încă nu şi-a găsit nici ritmul, niciidentitatea. Pluteşte în derivă. Sigur, afirmaţia mea era ometaforă, era un mesaj, măcar pentru ceea ce înseamnă limbaromână pe lumea asta. Pe noi, doar poezia ne poate salva.Adică sfinţenia, cum vă spuneam mai înainte. Nu vedeţi că-iplin de Iude, că cei care ar trebui să ne decidă soarta suntcampioni ai fariseismului, au făcut sport din minciună, hoţie...Secolul XXI trebuie să se întoarcă la valorile umaniste,trebuie să se întoarcă cu faţa spre dicţionarul de sentimente şisă nu rămână cu ochii pironiţi pe radarul conturilor din bancă.Secolul XXI a început prin hăituiri, conflicte, tensiuni,la scară mică precum şi la scară mare. Şansa lui e să devină unsecol cultural, unul care să scoată îngerul din om, nu maimuţa.-În finalul volumului “Muntele Athos din MunteleAthos” aţi afirmat că mai aveţi a-i adresa multe întrebăriMuntelui Athos şi că el mai are multe să vă spună, lăsândastfel să se înţeleagă că vă veţi mai întoarce. Aţi reuşit sărevedeţi muntele Athos? Cărei dimensiuni – spirituale saustrict geografice a muntelui – i-aţi adresa întrebări?- Nu, n-am mai fost la Muntele Athos, dar a fost el tottimpul cu mine! Dorinţa de a revedea Muntele Athos e foartemare, ca şi teama de a nu rata înălţimea întâlnirii prime cu el.A fost atâta forţa duhovnicească pe care am simţit-o petraseele lui, încât n-aş vrea să cobor sub această candelă.Dacă voi mai avea încă o dată şansa întâlnirii cuMuntele Athos, voi fi un alt pelerin. Unul care ştie ce are de31făcut, cum trebuie pregătită o astfel de întâlnire. Deşi a fostatâta frumuseţe în inocenţa şi firescul primei întâlniri.

Aş şti, a doua oară, ce întrebări să-i pun, ce să-imărturisesc. Fiindcă răspunsurile ar veni din rugăciune şispovedanie, nu din interogaţie.Mai e ceva – la Muntele Athos există şansa săîntâlneşti sfinţi în carne şi oase. Vă imaginaţi, să poţi să stai devorbă cu sfinţii?-Care este locul din România care mai are ceva a văspune şi căruia i-aţi adresa întrebări?- Locul naşterii mele. Mi-a rămas dator, i-am rămasdator. Nu ştiu dacă am mai spus asta, dar în SUA, bântuit despaime de moarte, uimit şi nedumerit de lumea americană, miamscris primul meu testament, pe care l-am ascuns încăptuşeala geamantanului. Dorinţa mea era, dacă mi s-ar fiîntâmplat ceva, să fiu îngropat acasă, lângă mormântul mamei,al tatei, al fraţilor mei care au murit la puţină vreme dupănaştere, ca să mă nasc eu şi fratele meu.M-aş mai duce o dată pe toate traseele copilăriei, “Pelazuri”, în “Bunguri”, “Subcoastă”, “Între ape”, i-aş mai trăiîncă o dată sărbătorile unui an, cele din copilărie, aş mai facecărări prin zăpada mai mare decât mine, aş mai pescui încă odată de-a lungul malurilor, de “la coturi” până “la pod”, aş maigăbui la rădăcini peşti, aş mai pescui noaptea, la lumina“focărului”, aş mai fura pebeni şi lubeniţă din grădina de“după vale”, căpşuni din grădina lui Pletosu, pere de la Gusti,aş urca pe cărările din lanurile de “mălaie” până la vie, să simtaroma strugurilor în pârgă, aş patina pe luciul îngheţat alŞieului, aş sănia “sub coastă” şi mi-aş încerca schiurile făcutede mine, pe dâmb, la “Maior”. Aş mai aprinde o claie de fân,ca să-mi pun nişte cartofi la copt, m-aş cuibări în clăile de fân,aş mai dormi în şură, pe fânul plin de miresmele câmpului. Num-aş mai opri din întrebări. Pentru că nici eu nu ştiu câte “dece”-uri mi-au rămas fără răspuns?!32-Care erau lecturile preferate ale copilului NicolaeBăciuţ?- “Baronul Münchausen”, “O mie şi una de nopţi”,“Legendele lumii”, de Alexandru Mitru, ca apoi să sar laCoşbuc, Bacovia, Labiş, Aldoux Huxley, Giovani Papini,Dostoievki, Tolstoi... Dar citeam tot ce-mi pica în mână, eramun devorator de cărţi. Citeam, fără discernământ, cărţile de labiblioteca şcolii, cele pe care ni le dădea un profesor dinvecini, Grigore Măgheruşan, care preda istorie, şi graţie căruial-am descoperit pe Spartacus. Istoria m-a fascinat întotdeauna.-Care din numeroasele activităţi pe care ledesfăşuraţi vă este mai aproape de suflet? Fără care din elesimţiţi că viaţa ar fi mai puţin frumoasă? (poet, profesor,publicist, conducător al destinelor Culturii mureşene ).- Toate-mi sunt aproape de suflet, toate-mi sunt dragi,pe toate le fac cu plăcere, chiar şi atunci când trebuie să-mimuşc buzele de neputinţă...

Aş putea să mai slăbesc turaţia într-o parte sau alta, darn-aş putea renunţa la scris. La dialogul cu cititorii, pe toatecăile şi prin toate mijloacele.Dac-am ajuns să fondez o revistă, “Vatra veche”,nemulţumit de ceea ce se întâmplă în publicistica culturalămureşeană, tipărind-o pe banii mei!?Şi încă mai am deschidere la nou. Nu cred că amepuizat toate formele de manifestare.Nu degeaba am fondat, la Bistriţa, cu un grup deprieteni scriitori, Clubul Internaţional de Cultură “Boema”!-Vreţi să adresaţi un gând sau un îndemnadolescenţilor de azi?- Un gând? Ce să alegi din câte ar fi de transmisadolescenţei? Cred că ceea ce ar trebui, înainte de toate să facăadolescenţii, e să nu se risipească, să dea adolescenţei ce e aladolescenţei, să nu încerce să rămână cantonaţi în copilărie,dar nici să sară prea repede în maturitate.33Adolescenţa are nişte taine şi chei de care depinde oviaţă întreagă. E cea mai frumoasă vamă a unui destin! Când ţise pare că toată lumea e a ta!1 noiembrie 2009MATEŞ ANDREI, SOARE RUXANDRA, STUPAR OCTAVIA,CSEGEDY KRISZTINA, CHIBELEAN DIANA, LUPŞAMĂDĂLINA, BÂNDILĂ IOANA, CIOBAN OANA,CIOLOBOC ADELINA, SZASZ FLORINA, SABĂU DANA,COSTEA LAURA, POP PAUL-MIRCEA, COSTEAMĂDĂLIN, DOGAR CĂTĂLIN, PROF. ROZALIA TRUŢA34

MELANIA CUC“Talentul este talantul pe care Dumnezeu ţi l-adat ca să-l înmulţeşti într-o viaţă”-Aţi debutat cupublicistică şi aţi pus în slujbaacesteia o mare parte din energiaşi talentul dv., timp de aproape ojumătate de veac, de la debutuldin 1962. Ce v-a atras sprepublicistică, a fost ea otrambulină pentru descoperirealiteraturii?- Am debutat publicistic la16 ani, deşi primele poezii le-amtrimis redacţiei revistei pentrucopii, Luminiţa. Pe atunci, aveam 7sau 8 ani. Aşadar, a fost invers. Maiîntâi literatura, apoi jurnalismul...în cazul că acele mostre de talentnativ se puteau numi poezii.

Nimic nu este întâmplător pe lume - în copilărie, amavut privilegiul să locuiesc în casa bunicilor dinspre mamă.Acolo, cei care aveau grijă de educaţia mea erau şi unchiul şicu mătuşa, Mihai şi Margareta Arsene, doi dascăli de modăveche, care îşi luau misia de educatori foarte în serios. Înserile lungi de iarnă, ei citeau ziarele, revistele la care erauabonaţi. Apoi redactau ştiri din sătucul nostru pierdut printrecolinele transilvane şi le trimiteau la diferire redacţii din Clujsau din Bucureşti. Mătuşa era profesoara de limba rusă şicorespondent voluntar la Krestianca, o revistă pentru femei,cu redacţia la Moscova. Eu eram cea care aşteptam poştaşul,deschideam plicurile cu antentul, cu ştampila aceea care măfascina teribil. Trăiam ca într-un miraj, fabulam, continuam35firul poveştii unor scriitori-ziarişti, despre care aflam căexistau în oraşele pe care le localizam numai pe hartă. Dincealaltă parte a mesei, la care-mi făceam lecţiile, buniculSimion îmi hrănea imaginaţia cu poveşti din primul Mondial.Nu-mi spusese nimeni clar, dar intuiam că eu nu voi rămâneţărancă, că voi pleca într-o bună zi la oraş să mă fac, nudoamnă, ci scriitoare.Citeam tot ce îmi pica în mână, de la broşurile deeducaţie sanitară, pe care le aducea felcerul, ce lua masa lanoi, la Esenin şi Tolstoi, ce să nu mai spun : Ostrovschi etc.Mătuşa mă hrănea cu pâine unsă cu margarină şi marmeladăde 6 lei kg, dar mai ales, cu literatură adevărată, rusească.În 1962, eram elevă la Şcoala Tehnică Horticolă, deunde am trimis un articol la Făclia. A apărut în săptămânaurmătoare, la pagina pentru Tineret. Am fost chemată lacancelarie şi muştruluită. Nu pentru conţinut, ci pentru că nuluasem “avizul” directorului.Eram o rebelă în ceea ce privea scrisul, aveaminiţiativă. În rest, eram destul de timidă. Nu-mi amintesc sămă fi susţinut, să mă încurajze, careva din familie. Mai mult,râdeau de visele mele şi ceea ce mă făcea să sufăr, dar să scriumai departe era patima, căruia nu-i găsisem încă numele,corespondentul. Nici colegii nu erau mai înţelegători cu oadolescentă care scria versuri în loc să tocească la Biologie.Intuiam că nu sunt ca celelalte 33 de fetiţe din clasa noastră.Nu mă preocupa defel lumea lor, viitorul palpabil şi o meseriecare ar fi putut să-mi aducă avere.-Aţi făcut presă scrisă, radio, televiziune – caredintre acestea a fost mai “prietenoasă” cu aspiraţiileliterare ale Melaniei Cuc?-Dacă privesc în urmă, cred ca marea mea dragoste afost Radioul. După ce rămăsesem săptămâni, luni şi anisingură cu mine în faţa unei coli de hârtie, scriind poezie,Radioul mi-a deschis apetitul pentru a relaţiona cu un public36pe care îl simteam foarte aproape de mine. Prin emisiunile de

la Radio România, am devenit mai sigură pe exprimare, pecontextul în care-mi scriam ideile. Am cunoscut acolointelectuali rasaţi, radiofonişti de valoare, dintre care i-aşaminti pe Titus Vâjeu, Iuliu Ţundrea, Elena Calciu Petrescu.Dar, datorez presei scrise stilul meu personal, pe care, uniicritici de artă l-au numit reportaj literar, un fel de struţo–cămilă, cu care reuşeam să scap de lozincile de la acel timp,să mă strecor printre furcile caudine ale cenzorilor şi să publicfrecvent în reviste literare cu notorietate naţională, cum ar fiLuceafărul.Era un joc cu ei, dar şi cu mine însămi, un puzzle dinmetafore şi ... cred că aşa am ajuns să fiu stăpână pe mine, sănu-mi fie frică de Cuvinte.-Cum a fost intrarea în literatură? Ce speraţi de laea? Care e diferenţa dintre visurile tinereţii şi realizărileliterare? Împlinirile şi neîmplinirile ei!?-Este pentru prima dată când fac această destăinuire.Am păstrat-o ani lungi în tainiţa sufletului... De ce? Acum măamuză, am atâtea de dat, încât nu m-aş supăra prea tare dacăcineva şi-ar însuşi din textele mele. Dar la începuturi, altfelstăteau lucrurile... Debutul editorial a fost o adevăratăGoglgotă. Urcam, cădeam, urcam cu crucea mea în spinare.Trebuia să debutez în 1973 la editură de elită, darcăreia nu-i voi da numele aici, când într-o zi, răsfoind o revistăliterară, la fel de faimoasă, dau peste trei din poemele melecare erau deja în manuscris. Semnătura era a unui poet cuşapte cărţi la activ şi redactor într-o instituţie culturalăserioasă. Am fugit la redacţia cu pricina şi aşa am aflat căpoemele mele fuseseră preluate din carte, care urma să-i aparărespectivului scriitor. Coincidenţă, la aceeaşi editura unde şieu aveam depus manuscrisul.Nu are sens să dezvolt toată odiseea, cert este cărespectivul poet, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că acum37nu mai este printre noi - a recunoscut că a încurcat“borcanele” şi, drept compensaţie, mi-a promis cu martori,că... mă va trece în Testamenul său literar. Nu ştiu dacă s-a şiţinut de cuvânt. Timpul şi timpurile ne-au despărţit.Nu l-am urât, nu i-am purtat ranchiună. Atâta a putut.Dacă am ceva de reproşat, i-aş reprosa fostului Preşedinte alUSR de atunci, un domn scriitor care azi nu mai locuieşte înRomânia. Domnia sa a făcut tot ce a putut să mă intimideze, sămă facă să mă simt inferioră unui om care, la urma urmei, îmifurase 30 de poeme. Numai că era un scriitor cu 7 cărţi,membru PCR şi USR, în timp ce eu eram o debutantă.Nu merita să mă bat cu morile de vânt. Am încuiataceastă poveste tristă în sufletul meu. Poate mi-a ajutat înrăstimp, m-a făcut mai puternică şi mai sigură că într-o zi voireuşi. Nu văd nicio diferenţă marcantă între ceea ce am visat,adolescentă fiind, şi ceea ce am realizat până acum. Eu aveam

Destinul în palmă. Îl citeam de când mă ştiu în fiecare zi, asta,literar vorbind.-V-aţi manifestat literar şi în Capitală şi înprovincie. Unde v-aţi simţit mai în largul dv?-Cred că nu se pune problema, când vine vorba deCapitală şi de provincie, de un antagonism neapărat. Euaparţin mesei la care scriu ! Asta este totul. În Bucureşti, undeam locuit amar de ani, eram ocupată să-mi câştig pâineazilnică, să-mi cresc copiii, făcând meserii care nu eraucompatibile cu ceea ce ştiam că trebuia să rezolv pe pământ.Scriam continuu, pe un colţ de masă de bucătărie, în tramvaichiar… O mulţime de cioburi de poeme, pe care rareori leduceam până la capăt. Am aruncat la tomberon zeci de dosarecu poeme sau cirone de poeme. Mai am două, în sertar, din1972, pe care le păstrez ca amintire a zbuciumului meu deatunci.38Făceam şi jurnalism, doar colaborări până în 1990. Dedata asta, jurnalismul mă pregătea pentru proza care începeamsă o scriu.Trăiam ca tot poporul, normal, nu luam masa larestaurantul de la Uniunea Scriitorilor. Mergeam la un singurCenaclu, unul dintre cele mai bune din Bucureşti. Dezbaterilenoastre erau ample, furtunoase chiar. Aşa m-am format.A fost perioada în care am cunoscut scriitori mari,despre care vorbim, din păcate, tot mai puţin azi. Am legatprietenii pentru o viaţă, cu tinerii scriitori de atunci şi care azi,ca şi mine, au rafturi de cărţi şi…au încărunţit. Sunt cele maifrumoase relaţii de prietenie pe care le am, cele din Bucureşti,au rezistat peste ani. Cu unii dintre ei mă întâlnesc rar, dar ştiucă sunt acolo şi ne bucurăm unii de alţii când avem un succesliterar. Noi nu am ars etape. Suntem generaţia sandviş, ca săzic aşa. Când eram tineri nu aveam loc de ,,maeştri” - mulţidintre ei fără strop de talent. Azi, lăsăm pârtia liberă pentrutinerii care se pare că nu au timp să aştepte. Din fericire,aveam şi tineri scriitori buni şi foarte buni..-Nici în privinţa genurilor literare n-aţi fostrestrictivă – aţi scris şi poezie şi proză, eseistică, aţi scris şiliteratură pentru copii.. Ce a determinat o aşa diversăabordare ?-Nu mi-am impus un anumit gen literar, nici chiar unstil propriu, Totul a venit de la sine. După ce am scris tomuride poezie, 99 la sută nepublicată vreodată, am înţeles că, defapt, eu am exersat ca un pianist la clape, pe sintagme. Nufiecare poem al meu era şi o simfonie bună de spectacol. Amsimţit că nu am suficient spaţiu pentru a mă desfăşura în limitape care mi-o impunea imaginaţia mea, în poeme.Am trecut de la poem, prin reportaj literar, direct laroman. În vara lui 1989, urma să-mi apară, la CarteaRomânească, primul roman. Redactor de carte fiindu-mi una

dintre cele mai mari romanciere ale României, Gabriela39Adameşteanu. Dar, a venit revoluţia şi, ca toţi românii, şi euam luat-o de la capăt cu publicatul cărţilor.Am intrat în jurnalistica dură, care mă seca biologic.Spiritual, mă încărcam cu experienţe, ca într-o iniţiere.Fusesem moartă şi înviam.În scris, încerc teme şi genuri diverse, trăiesc în timpişi spaţii diferite. Cred că este un privilegiu. Talentul estetalantul pe care Dumnezeu ţi l-a dat ca să-l înmulţeşti într-oviaţă. Nu ştiu dacă aşa cum am procedat eu a fost bine sau rău.A fost un mod de viaţă.-Mulţi amână asumarea condiţiei de scriitor,pentru când speră să aibă mai mult timp, ca să constate cădeşi ajung să aibă timp, e prea târziu, că nu mai existămotivaţiile care ar fi existat cândva. Trăiţi o a douatinereţe, sunteţi foarte harnică, scrieţi ca un adevăratprofesionist. Ce vârstă credeţi că e cea mai generoasăpentru scris ?-Eu cred, simt că un scriitor nu are vârstă, nu are genmasculin sau feminin. El ori există ori nu există. Sigur că esteşi o vârstă de aur a creatorului, când e sigur pe sine, adică ...nu îi mai pasă de ce va spune lumea când îi va citi cărţile. Sedescătuşează, este gata să se certe cu Dumnezeu Însuşi pentruo idee. Vârsta asta, de aur, diferă de vârsta biologică, de la unindivid la altul.Eu nu scriu pentru o ,,motivaţie” - deşi oricerecunoaştere este mai mult decât binevenită, o primesc cubraţele deschise. Mă bucură, mai ales atunci când vine de laoameni dinafara sferei literaţilor. Şi critica o primesc binişor.Uneori este de-a dreptul neserioasă. Scriu, îşi dau cu părereafără să fi citit cartea. Atunci mă supăr, pentru o zi, poate două,apoi, îmi zic că... criticul acela îşi face şi el meseria cumaterialul clientului, şi dacă se joacă cu vorbele ca să-i sarăscântei de pe limbă, apoi, chiar e treaba lui, face spectacol.Blestemul şi bucuria mea este să SCRIU! Asta contează.40-Vă consideraţi un autor răsfăţat sau nedreptăţit decritica literară?-Este o chestie de nuanţă. Azi, ca şi mereu, criticii nusunt Dumnezeul Literaturii pe planeta Pământ. Sunt oameni cucapricii dar şi cu o doză de subiectivism clar. Şi eu, când vreausă îi fac o bucurie unui poet, deşi nu sunt foarte convinsă deharul său, îl laud totuşi de îi merg fulgii. Scriitorul bun sauprost este colegul meu şi nu îi pot da eu peste mână.Criticul de meserie, în schimb, ar trebui să fieechidistant, să aibă răbdare să citească filă cu filă. Să compare,să pună în context toată opera unui scriitor, atunci când scriedespre acela. Unii o fac, alţii scriu cronicile de mântuială.Personal, am cronici incredibil de bune, de la oameni

care nu m-au văzut niciodată, de la oameni la care nu le-amtrimis eu cartea respectivă. Le-a căzut în mână, au citit-o, le-aplăcut şi au scris despre ea la superlativ.Alţi critici, din fericire pentru mine, unul la sută dincei care au scris până azi despre cărţile mele, sunt duri, facpraf o carte care, pe celălalt taler al balanţei critici literare decalitate, se bucură de aprecieri.Asta e. Scriitorul este personaj public. Un critic poateavea sau nu avea dreptate. Nici cartea nu-i ecuaţie-grilă. Este olume.-“Ut pictura poesis” – vi se potriveşte, prindescinderile în lumea artelor plastice. Ce reprezintă icoanapentru dv., dar pictura... “laică”?-În conştiinţa mea, eu am rămas încă antheică, iubescmersul cu picioarele desculţe prin iarbă. De aceea, dragosteamea pentru icoanele pe sticlă este doar o tradiţie, pe care amîncercat s-o pun la locul ei unde a fost, în satul meu dinTransilvania.Şi în carţile mele şi în pictură trăiesc normal, cu sfinţiidin vopseluri şi din litere. Este lumea în care mă învârt atâtatimp cât cred în ceea ce fac. Aş vrea să se spună despre mine41că sunt un scriitor care şi pictează, nu invers. Dar cine maiştie....Cert este că, uneori, am o proză picturală, redau spaţiulrespectiv cu motive ce ţin de tuşa unui pictor. Sunt doar unîntreg, un om cu mai multe aripi, ca heruvimii... dar nu suntînger.-Prin circumstanţe biografice, din când în când,aveţi posibilitatea să priviţi spre literatura română dindepărtare. Cum se vede literatura română din Canada?Dar cum se simte literatura română în Canada, având învedere că aici trăiesc şi se manifestă literar mai mulţiscriitori, (auto)exilaţi?-Firea mea mereu născocitoare, avidă de locuri şioameni necunoscuţi, de comunităţi mai mult decât interesantepentru o frescă de istorie culturală, mă face să ţin legătura cuzeci de scriitori de pe întreg Mapamondul. Cei mai mulţidintre ei sunt români la origini.O parte consistentă din acest pluton plăteşte tribut greuDorului de Acasă. Scrie doar pentru că aşa se apropie deadevărul imbatabil, de spaţiul natal. Limba română este înacest sens, valoroasă. Ei sunt poeţii care scriu pentru albumulde familie.Apoi, sunt scriitorii cu misiune clară, care ştiu că şi peun iceberg în Alaska dacă s-ar afla, ar scrie, nu pot altminteri.Ei sunt cei puternici, cu vână de românitate şi talent frust,harnici şi care vor lăsa ceva în urmă. Au meserii diferite, darscriu cu acel patos care ne uneşte, fraţi întru limba română,întru Iisus.

Avem avangardişti în literatura de limbă română înSuedia, Canada, SUA, Australia, dar şi oameni pârjoliţi dedorul de-a vorbi în limba maternă şi pentru că nu au cu cinevorbi, scriu pe româneşte.Un eşantion mediu este format din scriitori care aurămas la nivelul unei literaturi asumate în momentul în care au42plecat din ţară. Între timp, literatura română a evoluat.Important este să se scrie, să se comenteze ceea ce se scrie şică România literară, privită de pe meridianele şi paraleleTerrei, este vie, activă ca un vulcan.Plec spre Canada în zilele următoare, aş vrea să stauochi în ochi cu colegii mei scriitori de la Asociaţia dinQuebec, cu cei de la Observatorul din Toronto - nu va fiposibil pentru că este iarnă grea, canadiană, şi acolo distanţelefizice sunt mai greu de acoperit. Îmi rămâne, în schimb,Internetul. Sunt aici! Noi, scriitorii, suntem naţionali şiuniversali, ca orice societate secretă... Aşa şi trebuie.3 ianuarie 201043

DANIEL DRĂGAN„Noi am trăit în miezul unui ev aprins”– Consideraţi că aţi avut o biografie aparte, maiplină de neprevăzut decât a confraţilor din generaţiadumneavoastră?– Biografia întregii mele generaţii, a fiecăruia dintreconfraţi, a fost zbuciumată şi plină de neprevăzut. Chiar dacănu noi am fost făptuitorii, noi am văzut revoluţia, ea sub ochiinoştri s-a săvârşit. Sub ochii noştri dilataţi de uimire, despaimă, de naivă sau de entuziastă încântare. Am văzutcăruţele cu steaguri sfâşiate şi însângerate, convoaiele răniţilorşi mutilaţilor de război. Am văzut trenurile foamei, am văzutmulţimi dezlănţuite strivind în picioare hărţi, vechi înscrisuri,steme şi însemne ale regalităţii. Noi am trăit în miezul unui evaprins şi nu puţini sunt cei care i-au dat sinceră şi generoasăvamă, după cum sunt şi alţi confraţi care, nu doar din vina lor,şi-au ars la vâlvătăile acestui ev vârfurile aripilor cu care, apoi,n-au mai reuşit vreodată să zboare. Fiecare am avut un tată, ununchi, un vecin sau un prieten drag la tribună ori în temniţă,dar cei mai mulţi au cunoscut la fel de bine şi una, şi alta,44pentru că între ele nu era decât un singur pas. Dacă a fost saunu mai plină de neprevăzut biografia mea, faţă de a confraţilormei, e greu de spus, dar şi mai greu de dovedit. Tata, ars de viuîntr-un accident de muncă sub privirile îngrozite ale mamei şisurorii mele în vârstă de nouă ani, lupta pentru bucata de pâinea fiecărei zile, chiar înainte de a prinde la gât cravata roşie,apoi munca de zugrav la treisprezece ani, aceea de ziarist (înredacţia unui ziar raional) la numai paisprezece ani, vor fimarcat în vreun fel drumul meu în viaţă. Este sigur că soarta a

fost dură cu noi.– Şi care ar fi partea bună a lucrurilor, care estepartea de câştig a acestui destin?– Preţul adevărului. Am învăţat cât de greu este să afli,să păstrezi şi să rosteşti adevărul.– Ce a însemnat momentul „Şcoala de literatură” înbiografia dumneavoastră? Cum vă apar acum, peste timp,rostul, consecinţele unei astfel de şcoli?– Eu am făcut parte din ultima promoţie (1953–l955) aŞcolii de literatură şi critică literară „Mihail Eminescu” aUniunii Scriitorilor. Dau numele întreg al instituţiei pentru cămulţi tineri n-au avut cum să-l afle. Ea funcţiona în frumoasaclădire din Kiseleff nr. 10. Promoţia mea era alcătuită din 13studenţi. Cea anterioară, a lui Labiş, era mult mai numeroasă,aproape treizeci. S-a scris mult şi în toate felurile despreaceastă experienţă. Vreau doar să remarc:1. În anii când eu am urmat cursurile acestei şcoli,dogmatismul depăşise deja punctul său culminant şi vremeaera în curs de încălzire treptată. Explozii de bucurie însoţeaureapariţiile editoriale: Rebreanu! Topârceanu! Am apucat săvăd, încă student fiind, semnăturile lui Arghezi şi Bacovia înrevistele literare. Blaga apărea cu traduceri din literaturauniversală. Se afirmaseră deja Preda (Desfăşurarea şiMoromeţii, volumul I) şi Eugen Barbu (Groapa). Călinescustrălucea în vâlvătăile stârnite de apariţia romanului Bietul45Ioanide, iar Horia Lovinescu ieşea, dezlănţuind pasiunile, cuLumina de la Ulmi. Mai era mult, foarte mult până laCongresul al IX-lea, dar pragul acela se apropia pas cu pas.2. Nu cred nici astăzi să-i fi dăunat cuiva faptul de a sefi aflat laolaltă, cu casă, masă şi bani de cheltuială berechet,zece, douăzeci sau treizeci de talente (reale sau presupuse).Era un cenaclu în şedinţă continuă. Ţineau prelegeri Vianu,Călinescu, Camil Petrescu. Ne vizita Sadoveanu. E drept că einu puteau da talent nimănui şi nici n-au dat. Dar nici n-au luatnimănui talentul. Iar cine a vrut să studieze, a putut-o face maibine ca oriunde în timpul acela. Programa analitică nu era cunimic mai dogmatică decât cea a Facultăţii de Filosofie sau aFacultăţii de Filologie. Biblioteca Şcolii punea la dispoziţiacelor interesaţi chiar şi cărţi altfel interzise circuitului public.În afară de asta, contrabanda cu cărţi „avangardiste” sau„decadente” prolifera. Nimeni nu şi-ar fi permis să ţină doarpentru sine Florile răului sau Florile de mucigai aduse subpalton de la anticarul Sterescu. Ele treceau din mână în mână.Am avut ocazia să aflu acolo adevăruri pe care, afară, multmai târziu le-aş fi aflat. Am avut ocazia să citesc acolo cărţi pecare, afară, le-aş fi citit mult prea târziu.Doresc să afirm limpede şi fără niciun ocol: nu suntadeptul unor astfel de şcoli. Eu cred că toată societatea trebuiesă fie o mare, adevărată şi liberă şcoală de literatură, că

valorile naţionale şi universale nu trebuie să circule pe subpalton, sau într-un mic acvariu, într-o rezervaţie la şosea. Darpentru vremi ca aceea de atunci, Şcoala de literatură îmi apareşi astăzi drept un fapt util şi generos.– „Biografia artistului, spune Nicolae Manolescu în„Contradicţia lui Maiorescu”, îşi pierde sensul în operalui”. Cum vedeţi dumneavoastră raportul operă/biografie?– O mulţime de gură-cască se adună şi comenteazăfaptul divers de la etajul x: doi tineri se iubeau, părinţii eraucontra şi tinerii s-au sinucis. Pentru sute de oameni, acest46eveniment care le traversează biografia este un fapt banal.Unul însă scrie Romeo şi Julieta. Cred că biografia unuiscriitor are exact atâta importanţă câtă reuşeşte să treacă viabilîn operă. Nu vreau să polemizez cu Manolescu (feri,Doamne!). El are în vedere, dacă ţin bine minte, nevoiaexegetului de a elimina referinţele biografice ca fiind surse deimpuritate. După ce a pictat pe zid imensa grotă, artistul aintrat în grotă şi n-a mai ieşit de acolo niciodată. Dacă prinoperă, viaţa artistului îşi pierde sensul sau îşi capătă sens,rămâne o chestiune de pură speculaţie. Important este ca grotaîn care intră artistul să fie propria sa operă şi nu o grotăoarecare din miocen.– Ce loc ocupă „ASTRA” în biografia dv?– În primăvara lui 1965, am fost luat din scutece şi dusrepede-repede în sala unde se ţinea Conferinţa organizaţieiregionale de partid... să iau cuvântul. Eram secretarul Filialeidin Braşov a Uniunii Scriitorilor şi prezidiul a socotit cătrebuie să se rostească şi cei care scriu. A fost pentru prima (şipentru ultima) oară când mi s-a dat cuvântul într-un asemeneafor. Nimeni nu mi-a zis ce să spun. M-am gândit să evocrevista noastră mult dorită. Am pledat pentru ea. Cuvântarea sapublicat în ziarul „Drum nou”, iar revista a apărut, nuimediat, ci în anul următor, rod al unei frumoase şimemorabile strădanii. După doi ani, am părăsit conducerea„ASTREI”, unde m-am reîntors abia în 1980. Am regăsitrevista devenită între timp un biet supliment trimestrial alziarului „Drum nou”. Ne-am suflecat iarăşi mânecile. A fostînsă mult mai greu să refacem o revistă deteriorată decât nefusese la început să înfiinţăm una nouă. Mărturisesc, piedicilecele mai mari le-am întâmpinat din partea scriitorilorbraşoveni care cereau ca revista „să fie a braşovenilor”, adicăsă fie „a judeţului nostru”, a „culturii braşovene”, să publicenumai localnici şi, dacă se poate, să se publice tot ce scriu ei.Am avut nevoie de câţiva ani buni ca să-i conving că noi nu47avem o cultură „judeţeană” şi alta „municipală” şi alta etc.,etc., ci o singură cultură naţională, şi că a desena pe hartaliteraturii noastre ziduri, îndiguiri, fortăreţe înseamnă abantustaniza cultura şi literatura, ceea ce ar fi o crimă – asta

dacă n-ar fi, din fericire, imposibil. Am dorit ca „ASTRA” sădevină o instituţie braşoveană de rang naţional, să militeze, caşi vechea „Asociaţiune transilvană”, pentru unitatea princultură a neamului nostru, ţel nepierit şi nepieritor. Dacă amreuşit, nu înseamnă că reuşita este deplină şi definitivă. Unastfel de ţel cere o neistovită lucrare. M-am bucurat să simtalături de umărul meu umărul voinic al tinerilor şi pot să spuncă bucuria îmi este dată. Chiar dacă unii dintre ei, descurajaţide insuccese personale, împinşi de orgolii deşarte, de ambiţiianacronice imposibil de satisfăcut sau decepţionaţi de propriilemele greşeli şi slăbiciuni (că am destule!) m-au părăsit pentruo zi, pentru un an… alţii şi alţii s-au alăturat între timp, aşaîncât nu cred că „ASTRA” este printre revistele bătrâne, cidimpotrivă. Petru mine „ASTRA” este ceea ce este pentru noitoţi: o şansă. Şansa de a servi cultura română. Ce oferă„ASTRA” slujitorilor ei? Foarte puţin. Ce pretinde „ASTRA”slujitorilor ei? Foarte mult. Nu ne-ar ajunge timpul să vorbimdespre câte pretinde „ASTRA” de la oamenii ei.– Sunteţi implicat în fenomenul publicisticromânesc nu numai ca redactor-şef al „ASTREI”. Ceaspecte apreciaţi că sunt tratate insuficient în presanoastră literară şi care cele cărora li se dă o atenţienejustificată?– Cel mai acut simt lipsa unor dezbateri sincere,autentice, pe problematica literaturii de azi, a raporturilor ei cusocietatea, a statutului social al scriitorului. În ciuda apeluluirepetat pe care secretarul general al partidului îl face cătredezbaterea curajoasă, deschisă, principială a problematiciisociale (inclusiv culturale) noi, unii redactori-şefi, necomplăcem în atmosfera călduţă şi liniştită a aerului48nevânturat. Ne mulţumim să publicăm în continuare opiniicare seamănă una cu alta leit şi exprimă cel mai adesea unsingur punct de vedere, cel al redactorului-şef. Ne temem detot ce este puţin mai altfel. Nu opus (Doamne fereşte!), ci doarmai altfel spus. Cred că vom aboli acest obscurantismdogmatic şi, cu cât o vom face mai repede, cu atât mai bine.Pentru a fi reală, unitatea are nevoie de diversitate, odiversitate care să exprime diversitatea lumii în care trăim şicare nu se reduce doar la opţiunile noastre strict personale.Unitatea pe care un redactor-şef maniheist o impune este falsăpentru că este nesinceră şi vătămătoare; pentru că egalizarea şiuniformizarea sunt duşmanii procesului dialectic de creştere.Cred, de asemeni, că revistele de cultură şi chiar revisteleliterare trebuie să facă loc dezbaterii nu numai pe teme destrictă specialitate, ci şi unei tematici privind cadrul social încare se desfăşoară fenomenele artei, iar fenomenul culturalromânesc să-l studieze şi să-l prezinte în context internaţional,aşa cum se şi află de fapt.– Cum vedeţi legătura dintre reportaj şi epic?

– Între reportaj şi epică este o diferenţă mai mare decâtîntre oricare dintre genurile beletristice. Reportajul estegazetărie, răspunde unor necesităţi diferite şi unei legislaţiiestetice diferite de proza de ficţiune. Ucenicia jurnalistică aunui prozator poate fi benefică până la un punct: ea oferă uncontact cu forme diverse de viaţă, cu aspecte de un maredinamism social, cu tipuri, reacţii, psihologii şi fenomenologiiumane extrem de diverse. Ea poate fi, în cazul cel mai bun,sursă de inspiraţie, prilej de activare a fanteziei şi inventivităţiiepice a prozatorului. Practica jurnalistică zi de zi faciliteazăcomunicarea pe un registru comun, dar sărăceşte, cel maiadesea, limbajul. Reporterul, azi, este tutelat de grija de a fibine şi fără echivoc înţeles, precum şi de o permanentăsenzaţie că trebuie să comunice maximum de informaţie în cât49mai puţine cuvinte. Desprinderea de gazetărie este, tocmai deaceea, un proces dificil şi foarte dureros.– L-aţi simţit ca atare?– L-am simţit. Efortul acesta mi-a luat zece ani demuncă şi mi-a marcat irevocabil primele trei cărţi.– Anton Cosma, în „Romanul românesccontemporan”, vă include la capitolul „Realismul” (1.Realismul obiectiv, 2. Romanul de observaţie socială). Câtsocial poate „digera” romanul? Câtă actualitate? Cât real?Care sunt riscurile fidelităţii?– Văd că nu mă vânaţi foc cu foc, ci în rafală. Nu-miadresaţi o întrebare, ci un adevărat snop de întrebări, ocascadă. Încerc să vă răspund punct cu punct. Anton Cosma naputut citi toate cărţile cuprinse în încercarea sa de a realiza opanoramă a romanului de azi. El se bazează, în multe cazuri,pe ce au scris alţii despre scriitorii analizaţi. În ce mă priveşte,am senzaţia că s-a lăsat prea mult influenţat de cronicapublicată de Al. Piru la romanul meu de debut. Preia şiconfuziile geografice ale lui Al. Piru. După romanul Doi oridoi, am mai scris vreo şapte-opt cărţi şi cei care au analizatultimele mele scrieri sunt departe de părerea lui Anton Cosma.Cât priveşte cantitatea de „social” pe care ar putea-o digeraromanul, eu cred că dilema nu se află în registrul lui cât, ci înregistrul lui cum. De la realismul balzacian cu veleităţifaustice, când autorii tindeau spre poziţia de cronicari(secretari ai societăţii timpului lor), virajul s-a făcut, cum binese ştie (Marcel Proust, Kafka, Joyce), prin abandonareaambiţiei de a afla şi descrie misterele societăţii şi prinasumarea de către scriitori a funcţiei de secretari ai propriuluilor destin, ai propriei existenţe. Damnaţi, proscrişi, eroici, darmai niciodată constructivi, aceşti secretari ai abisuluiindividual au creat, au lansat şi au perfecţionat metode şiunelte de investigare a universului uman şi de exprimare adramelor de conştiinţă care nu coincid cu vechile metode şi50

unelte. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă există sau nu oincompatibilitate structurală între investigarea misteruluiindividual şi investigarea misterului social. Oare nu pot fi elepuse în aceeaşi ecuaţie? Oare relaţia interumană (socială) nupoate fi privită şi studiată simultan cu abisul personalităţiiimplicate? Lumea este cea pe care o are în cap scriitorul(Kafka), dar şi cea pe care o află şi o descoperă în relaţie cumediul. Cred că viitorul aparţine sintezei. Sinteză posibilă maiales dacă observăm că cele două tendinţe nici nu sunt categoricdespărţite. E de ajuns să ne amintim de Dostoievski pentru aobserva cât de plin este spaţiul dintre ele. O viziuneconvergentă şi interogatoare ar putea fi răspunsul şi laîntrebarea ce şi la întrebarea cât şi la întrebarea cum.Privind realul, depinde ce accepţiune dăm termenului.Există tentaţia de a califica drept realitate materialitatea lumiişi toată factologia unanim observabilă, lăsând pe nedrept afarăceea ce este abstract şi mai ales ceea ce este subiectiv. Gândulomului (autorului), visele lui, grijile, obsesiile nu sunt şi ele totrealitate? La întrebarea asta a răspuns, încă acum un sfert deveac, Roger Garaudy. Tot ce este real se poate constitui înmaterie potenţială a operei literare. Dar materia nu este deajuns, după cum pentru a clădi o casă nu este suficient să avemţiglă şi cărămidă. D. R. Popescu a scăpat undeva o vorbă mare:pe mine nu mă interesează realitatea, ci adevărul. Creaţia neapare ca un act de îndârjită sondare în realitatea dinamică şipoliformă, căutând adevărul uman şi chipurile sale cele maitulburătoare şi mai convingătoare din perspectiva unui ţelînalt.– Care sunt şansele experimentelor în proză,motivaţia lor? Ce ne puteţi spune despre rezultateleexperimentelor prozatorilor (încă?!) tineri?– Când tenorul vine la rampă, el nu „experimentează”în faţa publicului. El îşi cântă aria. Dacă poate.Experimentările, vocalizele, opintelile au rămas la cabină. Le51ştie doar el. Noi tot mai des numim eşecurile cu un termenblând: „experimente”. Recunosc dreptul de a experimentatuturor tehnologilor şi chiar oamenilor de artă. Dar una estecreaţia de artă şi altceva este experimentul. Despre Luceafărulnu zicem că este un experiment şi nici despre Hamlet. Nicidespre Iliada şi Odiseea. Ele nu sunt „experimente”, ci creaţiiautentice, adică reuşite, ale spiritului uman. Dar oare Homer,Shakespeare, Eminescu n-au experimentat? Oare ei,revoluţionând arta cuvântului, n-au înfrânt limite, dogme,superstiţii? De ce, atunci, nu zicem despre Hamlet că este unexperiment? Tocmai pentru că a depăşit faza. Pentru mine,Groşan, Nedelciu, Gogea, Horasangian, Moceanu sunt autoride proză, nu producători de „experimente”. Ei nu măinteresează decât ca prozatori, nu ca „experimentatori”. Deşisunt convins că şi ei experimentează, după cum Eminescu,

Caragiale şi toţi cei care au introdus o ordine nouă în ordineaexistentă, făcând din fiecare filă a operei un început, auîncercat, au experimentat, au şters şi au rescris. Simplific,desigur, dar nu cred că experimentul poate deveni o categorieestetică şi cu atât mai puţin un criteriu al artei sau o justificareonorabilă a artistului. Prozatorii tineri (încă) au adus un sufluproaspăt în viaţa literară, iar în librării există cărţi din caretimpul va avea cu siguranţă de ales. Dorinţa unora dintre ei dea obţine o cât mai rapidă celebritate ţine de o anumită fervoarejuvenilă şi nu mi se pare condamnabilă. Judecata De Apoi aprozatorilor tineri este foarte departe şi, până la ea, ei, mai alesei, mai au încă multe de spus.– Citiţi critica prozei? Cum apreciaţi modul în caree receptată şi evaluată proza contemporanilor?– Citesc critica prozei obligat de situaţia mea de şef derevistă. Altfel nu cred că am un interes special. Mi se paresuperficial receptată proza contemporanilor, iar evaluările,când nu sunt evazive, şovăielnice şi confuze, sunt atât depărtinitoare, contradictorii, diferite şi chiar hazardate că, dacă52cineva în loc să citească proza ar citi numai ce se scrie despreproză, ar avea o imagine cu totul tulbure şi de neînţeles. Cutoate acestea, socotesc necesar să se scrie chiar şi aşa decâtdeloc. O apă tulbure e mai puţin rea decât o apă stătută. Astanu înseamnă că nivelul actual al criticii este cel maxim posibilşi că n-ar mai fi nimic de sperat. Cred că o generaţie nouă decritici îşi va contura în curând personalităţile şi că judecăţile eivor fi mai limpezi şi mai tranşante. Oricum, generaţia mea vaputea fi mai bine studiată din afară decât dinăuntru, iar pentruun prozator, adevărata evaluare critică nu se poate face decâtdupă ce a rostit ultimul său cuvânt.– Cum apreciaţi receptarea şi evaluarea de cătrecritică a prozei dumneavoastră?– Cu două excepţii, toate revistele au publicat cronici şirecenzii la cărţile mele. Trebuie să recunosc însă că numai dedouă-trei ori pe an se întâmplă să simt, citind ce se scrie despremine, că vârful peniţei m-a atins cu adevărat. Şi, îmbucurător,cele mai adecvate rostiri le aflu la tinerii critici literari. Lipsade unanimitate nu mă sperie. Nu am suferinţe de geniuneînţeles şi nu aştept vorbe mari la unison. Am mai multăîncredere în ziua de mâine. Această încredere se întemeiază pedetaşarea în timp de care beneficiază, de regulă, criticapostumă. Este o încredere care conţine şi emoţia caracteristicăunui examen, inclusiv teama.– Sunteţi cunoscut ca prozator, dar nu vă e străinănici experienţa lirică. De ce, când recurgeţi la poezie?– Ceea ce numiţi experienţă lirică, pentru mine estemodul firesc de a exista. Întrebarea dumneavoastră conţine omare doză de indiscreţie, dar nu pot ocoli răspunsul, chiar dacămi-ar fi plăcut să apar mai modest: eu cred că am o structură

lirică. Dar pentru că şi poeţii (serioşi) trebuie să aibă o meserie(serioasă), eu mi-am ales-o pe aceea de prozator.( „Vatra” nr. 224, noiembrie 1989)53

ROMULUS FENEŞ“În artă toţi se cred sau se vor vulturi”Romulus Feneş a absolvitInstitutul de arte plastice„Nicolae Grigorescu" dinBucureşti, avîndu-1 ca profesorde specialitate pe AlexandruBrătăşanu şi beneficiind declimatul favorabil instaurat deCorneliu Baba, Al. Ciucurencu,Eugen Scbileru, Catul Bogdan,arh. Anton Dîmboianu, LiviuCiulei, Radu Penciulescu şi alţii.A semnat scenografia la circaşaizeci de spectacole la TeatrulNaţional din Târgu-Mureş şi laalte teatre din ţară şi a fostrăsplătit cu premii, atât înconfruntări din ţară cât şi dinstrăinătate. Printre piesele lacare ţine mai mult se numără „Nevestele vesele dinWindsor", de W. Shakespeare, „Dansul sergentuluiMusgrave", de John Arden, (costume), „Vedere de pepod", de Arthur Miller, „Două ore de pace" şi „.Piticul dingrădina de vară" d eD. R. Popescu, „Tragedia omului", deMadach Imre, „Moliere", de Bulgakov, „Noapteacabotinilor", de Romulus Guga, „Insula", de M. Sebastian(montat în Iugoslavia), „Cum vă place", de W.Shakespeare, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită",de Bertholt Brecht, „Ciocârlia", de Jean Anouilh etc.Ca preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici - filialaMureş, strădania lui e aceea de a fi folositor celorlalţicolegi. E o funcţie pe care o consideră că nu-i dă dreptul la54nimic în plus, pentru că, susţine Romulus Feneş, „nuexistă şef în ale artelor şi şef peste artişti”. ScenografulRomulus Feneş are un cuvânt important de spus înscenografia românească contemporană.-Pentru un scenograf, teatrul reprezintă terenulpropice de afirmare. Teatrul din Târgu-Mureş oferă acestcadru, fiind, pentru o perioadă, un teatru puternic şi novator.Cum era teatrul atunci şi cum e el acum? De ce are nevoieun teatru pentru a-şi respecta firma?-A existat o mare perioadă de efervescenţă a teatruluiromânesc. Putem afirma că a fost o perioadă a unor foarte mari

regizori, scenografi, actori, dar regizorii au fost cei care auimprimat un dinamism şi un suflu special teatrului românesc,afirmându-1 puternic pe plan mondial. Şi în acest contextstimulator, Teatrul Naţional din Târgu-Mureş era unul dintrecele mai valoroase teatre. Climatul era de muncă, dăruire,pasiune. Serii întregi de absolvenţi din institutele de teatru dinBucureşti şi Târgu-Mureş au trecut prin acest teatru,afirmându-se şi desăvârşindu-se. Din totalul de actori de primălinie pe care i-a furnizat Teatrul Naţional din Târgu-MureşCapitalei s-ar putea alcătui în Bucureşti un teatru excelent. Cea creat această stare de spirit atât de favorabilă?, mă întreb eu.În primul rând, la acea dată, la acest teatru, pe lângă regizoriiGheorghe Harag, Dan Micu, aici au lucrat practic cei mai buniregizori şi scenografi din România.-Căutările dv. în scenografie şi în teatru şi-au găsitecou şi în ideea „Teatrului din curte". Cum s-a ajuns laacest teatru şi ce îşi propune el?-Ştim bine că arhitectura spaţiului de spectacol a jucatun rol important în arta spectacolului. Clădirea din primajumătate a secolului al XVIII-lea, pusă recent la dispoziţiaUniunii Artiştilor Plastici, Filiala Târgu-Mureş, prin grija şigenerozitatea organelor judeţene de partid şi de stat, cudestinaţia „Ateliere de creaţie", are o curte interioară cu o55dispoziţie spaţială şi cu o acustică deosebite. Meritul nostru afost acela de a descoperi că în acest spaţiu s-ar putea realiza untip de spectacol inedit. Intenţionăm de fapt să înfiinţăm primulteatru al Uniunii Artiştilor Plastici. Programul artistic alacestui teatru se va baza pe cultivarea cu precădere a imaginii,fără a înţelege prin aceasta montări fastuoase. Aici ar urma săse joace piese scrise anume pentru acest teatru, Romulus Gugalucrând deja la o piesă de deschidere, pentru că Romulus Gugaa fost cucerit de idee şi simte din plin că spaţiul de joc poateavea efecte şi determina concepţii noi de scriitură a teatruluidramatic.În niciun caz, în acest spaţiu nu vreau să facemspectacole în aer liber doar pentru motivul că în sălile de teatruar putea fi prea cald. Vom lucra după principiul economic alFondului plastic, principiu care cultivă autofinanţarea, dândlibertatea compartimentului de concepţie a spectacolului săinvite actorii pe care îi consideră potriviţi, de la TeatrulNaţional din Târgu-Mureş, de la Institutul de teatru şi de la alteteatre din ţară, criteriul unic fiind cel al talentului şi dăruirii şinicidecum al realizării unei norme sau al vreunui beneficiufinanciar substanţial, satisfacţia rămânând cea a împlinirilorartistice. Distribuţia va fi alcătuită la toate compartimentele înmod special pentru fiecare spectacol. Stagiunea ar urma săînceapă în luna mai şi să se termine la sfârşitul luniiseptembrie. Se vor realiza trei sau patru premiere, iarconcentrarea textului va fi suplinită de suma tuturor

mijloacelor de expresie posibile. La realizarea elementelor dedecor şi a costumelor îşi vor aduce contribuţia toţi artiştiiplastici care au ateliere în această clădire. De fapt, totul nu vafi decât un atelier foarte complex, un spaţiu al experimentuluiartistic divers. Restul se va cristaliza în timp.-Stimate Romulus Feneş, vă propun un subiect careeste, doar în aparenţă, limpede. E vorba despre un fenomencare nu poate fi neglijat în complexitatea fenomenului56cultural românesc: arta amatoare. Evident, să restrângemsfera la arta plastică. Care sunt pericolele ce pândesc acestfenomen, atunci când locul lui nu e bine înţeles, când o bunăintenţie e deturnată spre un vad propice diletantismului.Cum vedeţi relaţia artă plastică amatoare - artă plasticăprofesionistă, artist amator - artist profesionist?-Nu există decât o singură artă. Şi aceasta stă subsemnul unei singure embleme: valoarea. Ce e frumos şi pozitivîn încurajarea fenomenului plastic, pe care hai să-1 numim„amator" numai din necesităţi metodologice, e faptul că elatrage oamenii spre artă. A crea însă, a fi în situaţia de a creami se pare a fi un termen, un fapt de care trebuie să neapropiem cu răspundere, cu evlavie şi nicidecum cu frivolitateşi cu intenţia mascată de a acoperi un gol al unuia sau altuia înplanul vieţii sociale, în plan profesional, când profesia este altadecât cea care presupune creaţia şi, dacă vreţi, ne referimnumai la creaţia plastică. Al doilea aspect al implicării de masăîn actul creaţiei este înscrierea în fenomen, în cel plastic, areceptorului, a beneficiarului actului de cultură. Orice epocă, şimai ales cea socialistă, obligă la o atitudine de cunoaştere şi derespect faţă de actul de creaţie. Mişcarea de amatori stă cuatât mai mult sub semnul unor astfel de deziderate.-Să rămânem tot la aceste valenţe. Vă rog, încercaţi sădelimitaţi totuşi sfera acestora pentru a ne spune dacă înarta plastică românească există fenomenul de amatorism laprofesionişti?-Am spus că nu există decât o singură artă. Cu toateacestea, adevărul nu poate fi ocolit. Există şi acest fenomen,dar atunci nu mai avem de a face cu artişti, întrebarea e dacăartist profesionist e cel care dispune de diploma de Institut deartă sau e acela care se dedică cu trup şi suflet, cu sau fărădiplomă, cu sau fără studii de specialitate? Profesionist e celcare e membru al Uniunii Artiştilor Plastici? Artist şi creatorse poate numi numai acela care, cu talent şi har, după mult57studiu, muncă şi căutări, e creator de stil, cel ce se poateexprima printr-o viziune proprie, o viziune nouă, originală.Dar ce-ar fi să privim relaţia parafrazându-l peCălinescu din una din memorabilele-i tablete în care spunea căgăina şi vulturul sunt zburătoare. Puse pe aceeaşi stâncă, laaceeaşi înălţime, fiecare va zbura după putere. Numai că în

artă toţi se cred sau se vor vulturi. Să nu uităm însă lungimeaaripilor. În nici un caz nu putem aceepta să înveţe găinavulturul cum să zboare.În concluzie, pentru a lămuri care e locul artistuluiamator în ansamblul peisajului cultural, sunt convins că nu seurmăreşte şi nu i se cere acestuia, indiferent ce profesie aravea, să-1 înlocuiască pe pictor sau pe sculptor. Voi avea însăo mare admiraţie şi stimă pentru acei oameni, indiferent deprofesie, care, din pasiune şi plăcere, vor picta sau vor sculptaşi care vor vizita cu mai multă înţelegere o expoziţie sau unmuzeu, se vor apropia cu mai multă dragoste faţă de artă. Totaşa cum va trebui să-i admirăm pe acei artişti profesionişti carevor cerceta pretutindeni şi vor descoperi mai ales printre tineriadevărate talente, pe care le vor îndruma apoi spre artă, spremuncă şi studiu, nelăsându-se astfel niciun talent să piară.Aceasta este o sacră datorie a fiecărui artist adevărat.Artistului amator nu-i putem cere mai mult decât poate,cum nici tipografului nu-i putem cere să şi scrie cărţile careurmează să le tipărească. (Chiar dacă uneori o face şi el!).-Există o provincie a artei plastice şi o capitală a ei?Nu numai din perspectivă geografică, ci şi din perspectivavalorii?-Cartierul general rămâne tot Capitala. Dar în condiţiilefavorabile ale dezvoltării artelor şi culturii din patria noastră,un mare câştig mi se pare a fi apariţia şi dezvoltarea unorputernice centre de cultură în provincie. Situarea în provincie aunor institute de arte plastice la Cluj-Napoca şi Iaşi, a unuiConservator în fiecare din aceste oraşe, a unui Institut de teatru58la Târgu-Mureş, stabilirea unor artişti aici sau în alte centre,filialele Uniunii Artiştilor Plastici din Cluj-Napoca, Iaşi,Târgu-Mureş, Oradea, Timişoara şi altele au contribuit ladesăvârşirea fenomenului cultural naţional.Bineînţeles, supremaţia valorică şi numerică îi revineCapitalei. Acolo se produce sinteza tuturor eforturilor, atuturor căutărilor artistice de pe cuprinsul ţării noastre. Dealtfel, cu bună ştiinţă este în aşa fel organizată UniuneaArtiştilor Plastici din România. Marele examen îl dă atâtartistul din provincie cât şi cel din Capitală în sălile dinBucureşti şi mai ales la sala Dalles, în cadrul unor democraticeexpoziţii republicane.Nu cred că o expoziţie, să zicem de textile, dinBucureşti, ar fi completă şi ar avea strălucirea necesară fărăAna Lupaş din Cluj-Napoca şi Ana Tamas din Târgu-Mureş.Şi exemplele ar putea fi numeroase.Dezavantajul de a lucra în provincie e că nu te afli încentrul vulcanului, ci pe marginea lui.Oricum, în Capitală se produce marea emulaţie a arteicontemporane. Cu cât Capitala e mai departe, cu atât aspiraţiacă odată vei putea expune alături de confraţii pe merit suspuşi

din Capitală e mai puternică. Tot aşa cum pentru un scenografdin provincie a monta un spectacol în Capitală rămâne şiaspiraţia lui capitală.-Pentru că tot suntem la drum (provincie — capitală— şi restul lumii), care credeţi că este şansa absolventului deinstitut de arte plastice în drumul său de la repartiţie sprelocul în care „a nimerit" în urma unei atât de relative medii?-Uniunea Artiştilor Plastici dă tânărului absolventposibilitatea de a se manifesta public, având dreptul să expunăalături de artiştii consacraţi, bineînţeles dacă întruneştecriteriile juriului. Dar cele mai bune şanse absolventul le are încadrul unor expoziţii de grup trecute sub auspiciilecenaclurilor tineretului. Căutările tinerilor şi experimentele lor59sunt fericite dacă se produc în climatul specific al generaţiilorrespective. Şi mai e un lucru. Cine nu-şi respectă pasiunea seratează, inferent dacă e repartizat în Capitală, într-un cătunizolat, într-o întreprindere.-Vă propun să continuăm „drumurile". Ce loc credeţică ocupă documentarea artistului plastic, contactul lui cumarile creaţii ale altor civilizaţii în drumul căutării de sine şial definirii de sine ca artist moral cu înalte responsabilităţi?-Fenomenul artistic naţional a fost şi este într-o strânsăinterdependenţă cu cel universal, cu condiţia ca noi să pornimspre restul lumii de la izvoarele noastre specifice. Brâncuşi,pornind de la Hobiţa spre Paris, pornea dintr-un spaţiu decultură de mare vigoare. El pornea spre lume cu aceaîncărcătură, cu acea zestre spirituală pe care avea să o ducăapoi la culmi universale, deschizătoare de drumuri în sculpturauniversală. Drumul lui spre Paris a fost un drum dedocumentare. Mergând pe jos, el nu făcea altceva decât săînţeleagă restul lumii. Poate nu lipsa acelor bani de tren l-afăcut să meargă pe jos, cât dorinţa, nevoia de cunoaştere directă.El a ajuns la acea sinteză documentându-se şi învăţândmereu. Să nu uităm că se întoarce la Târgu Jiu pentru a duracelebrul triptic: Masa tăcerii, Poarta sărutului, Coloanarecunoştinţei fără de sfârşit. El, de fapt, prin aceastăîntoarcere în acelaşi loc, dă o dimensiune universalăspiritualităţii româneşti după ce a văzut, a înţeles şi a cercetatrestul lumii. Arta lui e universală pentru că în primul rând seclădeşte pe naţional. Drumul lui este un drum al marilorrestituiri.-Dar să ne întoarcem „acasă", acasă în sensul că săne întoarcem la scenografie, domeniu în care vă manifestaţişi în care credeţi cu patimă. Cum vedeţi dv. scenografia ca oartă care poate defini o conştiinţă artistică?-Scenografia poate fi privită, ca fenomen artistic, înmulte feluri, chiar ca o artă dependentă de ceilalţi factori ai60spectacolului. Şi, totuşi, scenograful se poate exprima pe sine

şi în acelaşi timp poate exprima autorul, intenţia regizorului,eforturile actorilor etc.Dar pentru a rămâne la ideea de drumuri pe care aţienunţat-o, am să vă spun următoarea poveste. Locul acţiunii:un cătun situat într-o văgăună la poalele Ţibleşului, spre carenu ducea niciun drum. Probabil un loc de refugiu în care viaţase desfăşura în aceleaşi forme neschimbate de secole.Personajul: o bătrână analfabetă, de nouăzeci şi ceva de ani, penume Varvara, care a fost dusă o singură dată la Năsăud decătre mirele ei, în ajunul nunţii. (Soţul ei s-a întors din primulrăzboi mondial pe jos, din Italia). Ştim bine, costumul tinerelorfete, când sunt duse la joc, e foarte colorat şi ornamentat. Şiştim că acest costum va parcurge, odată cu vârsta, odeposedare de bogăţii a ornamentului şi, pe măsură ce femeiaînaintează în vârstă, el devine cromatic tot mai sobru,culminând prin a fi doar alb şi negru.Întrebând-o pe bătrîna Varvara de ce pe costumul ei numai sunt culori şi flori, mi-a răspuns: „Pentru că eu, domnule,sunt deja trecută peste deal. Am ajuns în valea de dincolo".Deci, spectacolul care s-a jucat era viaţa, iar decorul un deal pecare bătrâna l-a urcat, a ajuns pe creştet şi apoi l-a coborât.Această idee o găsim şi în Oedip, în celebra ghicitoare şi încelebrul răspuns. E vorba despre vârstele omului. Şi mai estevorba de relaţia dintre acţiunea desfăşurată pe decor sau îndecor şi evoluţia cromatică a costumului, de acea sinteză,rămânând de a fi doar alb şi negru.Această poveste conţine răspunsul la multe dinîntrebările şi frământările scenografului.Scenografia şi-a câştigat dreptul de a fi, pe lângă alteatribute, purtătoare de mesaj şi generatoare de metaforeesenţiale ale actului teatral.-În afară de teatru şi scenografie mai puteţi fi întâlnitşi în ipostaza de preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici,61Filiala Târgu-Mureş, a treia filială ca număr de artiştiplastici din România. (În paranteză fie spus, aveţi cel maimodest birou pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată. El ecompus doar dintr-un scaun pe care staţi uneori şi niştefotolii pe care stau cei care vin cu probleme). Cum vedeţi, dinaceastă postură, mişcarea plastică târgumureşeană? Cumvedeţi condiţia artistului plastic în aspectele care o definesc?-În primul rând, în faţa artiştilor şi a artei, chiar şi cel pussă-i conducă, aşa-numitul „preşedinte", trebuie să stea înpicioare. Şi acel scaun este doar pentru un respiro. Susţin că nupoate exista un şef al artiştilor. Cel investit cu această funcţietrebuie să aibă bunul simţ de a se considera tovarăşul lor dedrum, de căutări artistice, de frământări, şi care, investit defapt cu încrederea celorlalţi, se străduieşte de a le uşura efortul,marele efort al creaţiei artistice, creându-le condiţii. În niciuncaz, aşa-numitul preşedinte al artiştilor nu-i va învăţa pe

aceştia cum să-şi realizeze creaţia, pentru că fiecare artisttrebuie să se manifeste liber, în conformitate cu concepţia saucu idealul său artistic.Dacă cel investit cu această funcţie e dotat cu un spiritde bun organizator, el va proceda la a crea fiecăruia, repet,fiecăruia, condiţii materiale corespunzătoare, pentru că nuputem anticipa evoluţia unui artist. Fiecare artist trebuie săposede un atelier, bani pentru a-şi acoperi investiţiile pe careartistul plastic trebuie să le facă în actul de creaţie. Dacă unuiscriitor îi este de ajuns talentul, un condei şi un caiet, artistulplastic are nevoie de marmură, lemn, bronz, lână, culori, rame,pensule, pânză, la care se adaugă regia atelierului, transporturi— şi toate acestea trebuiesc suportate uneori din leafa unuiprofesor de desen şi să nu uităm că mulţi îşi distrug uneorisinguri lucrările după ce au investit în ele trudă şi materiale şisperanţe, neconsiderându-le demne de a fi expuse.Uniunea Artiştilor Plastici, prin organismul ei economic,Fondul Plastic, vine în întâmpinarea artistului, susţine62efortul său de investiţie financiară în actul de creaţie. Statul,prin Consiliul Culturii, prin politica de achiziţii şi comenzi delucrări de artă, a sprijinit şi va sprijini cu siguranţă şi încontinuare acest efort financiar. Uniunea Artiştilor Plastici,autofinanţându-se, realizează fonduri din munca artiştilor, vineapoi şi le re-turnează tot în folosul lor sub diverse forme, de laîmprumuturile şi ajutoarele de creaţie, până la excursiile destudii din ţară şi străinătate, tabere de creaţie, pensii etc.,creând astfel artistului român un statut social demn.Şi noi, la Târgu-Mureş, am promovat ori continuăm săpromovăm producţia de obiecte de artă aplicată destinatevânzării prin reţeaua de magazine a Fondului Plastic. Maiexact, e vorba de cultivarea design-ului în cadrul U.A.P. Caresunt efectele economice ale acestei creări şi reproduceri deobiecte de artă (să le numim astfel)? Artistul, şi nu spun unlucru nou, concepând şi realizând un obiect şi obţinând banidin vânzarea lui, este ferit de tentaţia de a-şi vinde arta desuflet. Am întâlnit cazuri în care unii pictori talentaţi pictaucompoziţii în funcţie de unele conjuncturi sau de date dincalendar, abordând uneori tematici asupra cărora se documentausuperficial, pur şi simplu neînţelegând evenimentulşi pictând la metru pătrat ori cu ochii pe calendar. Practica adovedit că este mai demn să concepi, să produci şi să vinzi unobiect de artă aplicată decât să pictezi sau să sculptezi fărăconvingeri.Arta de suflet trebuie ferită de orice tentaţii.-Şi după acest periplu în problematica artistuluiplastic, cum aţi defini drumul lui?-Singurul drum al artistului român rămâne acel DEALdin peisajul nostru mioritic; uneori el poate deveni dealulGolgotei, dar urcându-l şi privindu-l apoi din cealaltă VALE, o

să-i poţi vedea creştetul cu sentimentul că laşi pe culmea lui opiatră cioplită cu jertfă pentru altarul artei româneşti.Târgu-Mureş, decembrie 1982—ianuarie 1983, Vatra, 198363

GEORGE FILIP„Nu-i da, Doamne, omului, soartaemigrantului...”George Filip s-a născut laTuzla, judeţul Constanţa, la22 martie 1939. Este fiul luiPandele şi al Floarei,strănepoată a marelui poetOctavian Goga. Urmeazăşcoala primară în comunanatală, iar liceul l-a continuatla Bucureşti.Datorită atitudinii saleneagreată de „democraţiaromânească” a acelor timpurişi a propagării genului depoezie „incomodă”, a fostjudecat public la TurnuSeverin şi arestat.În 1977, după alţi ani de privaţiuni şi suferinţe, s-a înscrispe lista pentru drepturile omului şi a cerut protecţia Ambasadeiamericane. În urma aceste acţiuni, i s-a intentat un nou procespublic, care a avut loc la Tuzla.Şi-a facut debutul în România, cu 4 volume pe tematicidiferite.A părăsit ţara la 7 ianuarie 1979. După peregrinări înAustria, Germania şi Franţa, se stabileşte în Canada.Alegând Montrealul ca oraş de reşedinţă, poetul s-anumărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fostredactor la ora de radio în limba română, redactor la revistamulticulturală HUMANITAS şi director cultural laTeleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.64Cărţi publicate: Matematica pe degete, 1974 /Anotimpul legendelor, 1975 / Desant satiric, 1976 / Drumuride baladă, 1977 / Zei fără armuri, 1989 / Poemes sur feuillesd'erable, 1998 / Era confuziilor, 1993 / Din taine, 1999 /Diana, 2002 / '89 Poeme îndoliate, 2002 / Văd lumina, 2003 /La planet plate - Poemes, 2004 / Singur împotriva destinului,2004 / Aezii privesc, 2005 / Zilele săptămânii, 2005 / Dinoglindă, 2005 / Ţara din lacrimă, 2006.*Nu-l cunoşteam pe George Filip. Mi l-a adus în “cale”tânărul scriitor Darie Ducan, “exilat” pentru o vară, de bunăvoie şi de drag de ducă, în Canada. După ce i-am trimis câteva

numere din “Vatra veche”, am rămas într-un dialog sporadic şişucar, poetul de peste ocean fiind mereu bine dispus şi pus pevorbit în dodii. În 19 decembrie 2009, după ce i-am trimisVatra veche 1/2010, George Filip, îmi scrie: “STIMATEPRIETEN, Am de spus trei lucruri :1- revista voastră aîmpărţit românismul în două hălci : prima şi...a doua. 2- nicivorbă de frăţietate între ăi de-acasă şi ĂI goniţi de-acasă... 3-încă nu v-aţi prins, oameni buni, căcărtărescu ăsta este o nouăcacialma ?!? Stima lui George FILIP – Montreal. LA MULŢIANI !”Uşor contrariat, i-am răspuns: “Nu fiţi aşa de aspru,domnule Filip. N-am nici puterea şi nici preocuparea de aîmpărţi românismul. Vatra veche, de-aia e vatră veche, vrea săfie una pentru toţi. Dacă nu reuşesc, nu e doar vina mea!Sărbători fericite, N. Băciuţ”.Nici George Filip nu s-a lăsat învins: “Cam ai dreptate,cred că sunt un COPIL cam gelos. Crezi că-mi este uşor să văcitesc, să vă admir, să vă iubesc, iar eu să nu fiu chiarniciodată printre voi? Dacă găseşti o soluţie, te voi iubi camereu şi spre mai mereu... George FILIP – Montreal. PS: Nu-ida, Doamne, omului soarta emigrantului...”65După un astfel de PS, am luat mănuşa aruncată: “O,câte ar fi de spus! Nu vreţi să scrieţi despre soarta emigrantuluiromân? Mai sunt destui care văd roz în faţa ochilor cândvorbesc de emigraţie!”“Ba o să-ţi scriu tot ce doreşti. Fă un interviu cu mine,pune-mi cele mai crunte întrebări şi va ieşi o perlă !!! DarieDucan m-a mirosit...niţel, sunt cam al dracu’ ! Peste două oremă văz cu baba Stela Popescu. Iar au venit cu cerşeala. Ei, cicăasta e dragoste reciPorcă de neam. Să te văz cum te dai lamine... Cu drag, George FILIP”.Şi m-am dat: “Vă trimit zece întrebări pentru uninterviu de nota zece”.Şi cum bătea la uşă Crăciunul, i-am scris lui GeorgeFilip, întrebându-l de sănătate şi de soarta întrebărilor.“Pă gerul aista crunt, îmi răspunde poetul, are prioritateŢUICA, dar eu: cu-o mână beau, cu una gândesc, cu alta scriu,iar cu cealaltă fac politică. Ne sunteţi cam dragi !George şi Maria-Sa.”Dar, peste câteva ceasuri, au venit şi răspunsurile.*- George Filip a trăit mai bine de trei decenii în exil.Care e distanţa dintre visul şi realitatea exilului?GF: Ce-ntrebare este asta, domnule reporter ? Parcă maiîntreba cât fac, adunate, un ghiştoc, un poem şi-un cangur.Visul şi realitatea sunt două substantive incompatibile. Desprece distanţă vorbeşti ? Nu există nicio distanţă. Visul este onoţiune abstractă iar realitatea nu se poate dimensiona. Bine...hai să-ţi joc în voie. Visul meu suprem a fost întotdeauna să

cunosc, să devin şi să culeg fructe şi bucurii de celebritateantumă.Dar n-a fost să fie aşa. Vecinii de rasă umană nu dorm.Cum te simt că gândeşti, că-ţi lărgeşti niţel orizontul, te-acuzăcă vrei să trădezi turma şi mi te devoră îndată. Dacă scapi - şiunii mai scăpăm, începe visul să se înfiripe. În epoca66primitivă, dacă şchiopătai niţel, erai îndată halit de obşte. Încomunism, la toate tentativerle de vis, primeam acelaşirăspuns: nu se aprobă. În drăguţul ăsta de capitalism îmbuibatde hrană şi incult, dacă ai vreun vis de vânzare sau de etalat,primeşti o replică mai parşivă : trebuie să te adaptezi, să aştepţibrevetele şi alte alea... şi visezi aşa până crăpi. Cât desprerealitate, să nu mai vorbim.Realitatea nu există. Noi oscilăm într-o mişcarebrowniană şi ne supunem, pe de-a rândul, unor legi dictatorialecare n-au nimic comun cu nicio realitate. Deci : realitatea esteo himeră !-E plină planeta de români. Înainte era un gest deluptător, de eroism, să emigrezi. De bună voie sau silit deregim. Dar azi, de ce mai emigrează românii, ce spun cei careajung în exil acum?-Emigrarea este prin excelenţă o formă de manifestarea legii fundamentale a filozofiei: CUNOAŞTEREA. Tot cevieţuieşte pe această planetă - emigrează: plante, dihănii,oameni. Românii au plecat şi pleacă de-acasă după codrulminim de mămăligă şi după pricopseală. Emigranţii români auajuns în Americi înainte de anul 1900. Unii s-au statornicitprin lumea asta liberă. Dar cei mai mulţi se-ntorc acasă cucâţiva dolari la chimir şi cu cuferele doldora de pânzeturi,ţoale şi alte alea. Mihnea Ciuntitul s-a întors din China fărănas... dar cu câţiva gologani în pungă. Badea-Cârţan s-a dus laRoma pe jos şi s-a întors cu-n sac de înţelepciune. Ceauşescuse-ntorcea mereu cu contracte înrobitoare dar şi cu acţibilduri,jucărele şi bibelouri ciordite de prin marile hoteluri. Leana luis-a-ntors de la curtea Angliei cu o haină de hermină, cadorisităchiar de naiva de regină!Regele Mihai s-a întors în ţară după un ocean de ani şide tăcere, ca s-o mărite pe Margareta cu DUDĂ ăla şi să-şiredobândească acele castele ale domeniilor regale, dar nu de elmuncite sau plătite.67După sărmana INVOLUŢIE din 1989, eu m-am întorsacasă cu o chită groscioară de dolăraşi, gata să-mi slujescPatria. Dar fraţii, cumnatele, nepoţii, logodnicele şi confraţiipoeţi m-au lefterit în mare grabă. M-am întors la Montrealgraţie Crucii roşii internaţionale, care m-a pus în avion laBelgrad şi m-a readus ACASĂ, adică în Canada mea deadopţie.-Există exiluri « reuşite » şi exiluri « ratate » ?

-Am mai spus-o : în exil se adaptează cel mai uşoroamenii fără coloană vertebrală, fără trăsături demne decaracter. Pentru aceştia scopul fundamental este MAŢUL. Şipe aici obezitatea este la modă.Exilaţi rataţi devin doar tâmpiţii sau, arare, mariivisători. Aici nu ne lipseşte nimic pentru a minţi că suntemfericiţi. Căci, ce-i pasă unei găini dacă ciuguleşte prin bălegarla Tuzla sau la Montreal ? Tot un drac !Avea dreptate Marx când spunea că omul este cel maipreţios capital. Da, aşa este, dar în occident, nu în comunismullor sifilitic. Aici, elementul uman este bine hrănit, pus la jug şiomul trage. Comuniştii nu-şi hrănesc bine slugile şi d-aia s-ampotmolit.-Care e povara cea mai grea a unui exilant ?-Scurt: dorul de rădăcini, dorul de casă. Nu-i da,Doamne, omului soarta emigrantului...-E exilul românesc diferit de alte exiluri? Se spune căromânii din exil nu sunt uniţi, nu se ajută etc. Care ar fimetehnele exilanţilor români?-Pe aici competivitatea este sinonimă, ba chiar seconfundă, cu goana după ciolan.Divide et impera... noi suntem divizaţi de la origini,plus imbecilizarea în masă, comunistă.Ce? În Ţară nu este la fel ? România este ocupată deromâni, nu doar alţii ne toarnă otravă-n strachina naţională.Iată, acestea toate sunt metehne, dacă asta doreşti să-ţi spun.68-În ce măsură se mai raportează emigranţii la ţaramamă? Şi când n-o mai fac, de ce n-o mai fac?-Interesul poartă fesul. Cei care pot îşi duc agonisealade pe aici - acolo, şi-o fac exagerat pe grandomanii. Cei care-şiuită ţara de origine sunt nişte înnăscute excremente sociale,care n-au niciun fel de scrupule. Unde-i bine, adică trai pevătrai, acolo le este patria.-Ce şanse are un scriitor să-şi împlinească destinul înexil?-Niciun scriitor nu şi-a îndeplinit niciodată destinulnicăieri pe această Terra.Cunoşti mata vreun scriitor care a declarat pe patulmorţii că închide ochii fericit?!-Ce-şi reproşează “exilatul” George Filip?-Îmi reproşez că n-am aripi, să mă duc pe Parnas, cănu-s râmă, să mă duc la Dl. Dracu’ şi să nu zic hop înainte de asări şanţul... vieţii.-De ce s-ar întoarce un exilat acasă? De ce nu s-armai întoarce ?-Un exilat se întoarce acasă doar când este învins.Prinţesa Caragea, Regele, Paul Goma, poetul Ilie Constantinetc...-Dacă v-aţi afla din nou în momentul 7 ianuarie 1979,după ce aţi aflat ce a fost exilul, ce decizie aţi lua ?

-Mi-aş lua bilet de avion numai pentru dus, nu conteazăpe ce coajă a Pământului. Şi m-aş întoarce acasă numai înmomentul în care aş fi sigur că în România s-ar face şi oREVOLUŢIE adevărată, la care să mă urc eu pe baricadă, nurahaţii de dinescu, păunescu, iliescu, cărtărescu, manolescu...Mulţumesc pentru onoare, coane...Decembrie 200969

VALENTIN MARICA„Cum ai putea fi un astfel de scriitor (trezitor) dacănu cuprinzi în scrisul tău esenţe de viaţă şi dacă nunaşti viaţă?”-Câtă literatură atâta viaţă şicâtă viaţă atâta literatură. În cefel se regăseşte scriitorulValentin Marica în acest „joc”de cuvinte?- Sugestiv „joc” de cuvinte;un generic al creaţiei literare. Cumam citi altfel Luntrea lui Caron,spre exemplu? Cum am înţelegecuvintele lui Caragiale despre cumvedea monstruos şi sufereaenorm? Uneori aflăm mai bine dinliteratură despre deznădejde, spreexemplu, decât din manifestăricotidiene. Deznădejdea din viaţă,în alcătuirile scriitorului, nu seschimbă, dar e spusă altfel. Uneori mai atenuat, alteori maidramatic, de fiecare dată simţind nu efemerul clipelor de viaţă, civeşnicia cuvintelor. În Spovedaniile unui copil al secolului, operalui Alfred de Musset, dacă vorbim de deznădejde, personajulOctave, care mărturiseşte deznădăjduit cum a fost cuprins de„boala secolului”, este Musset însuşi într-un halou al tainei.Dragostea, indignarea, îndoiala, singurătatea, iluminarea aparţindeopotrivă vieţii şi literaturii, cuvântul literar preluându-le fondultainic. Poetul Cristian Popescu mărturisea că, dacă ar simţi odistanţă între viaţă şi poezie, ar renunţa să mai scrie, aşa cumrenunţă la banii pe care îi dă cerşetorului de pe treptele catedralei.Pot reformula întrebarea...? Cât inefabil atâta viaţă şi câtăviaţă şi inefabil atâta literatură? Dacă scriitorul îmbogăţeşte, cum70se spune, vederea, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul lumii, el naşteviaţă, miracol, credinţă, trezire sau, dacă nu le naşte pe acestea, celpuţin le nuanţează ca inefabil. Trecerea vieţii în literatură şiînţelegerea literaturii ca viaţă ţin de inefabil. Am scris o carte,urmează să fie tipărită, care se numeşte Poemele Zoreniului, fiindinvocat numele satului meu şi inefabilul lumii de acolo, de lafântâna din care se lua apa pentru sfinţirea aghiazmei până la ochii

bufniţei din clopotniţa bisericii. Manuscrisul de jad este carteamorţii Cezarei. Accept teritoriul acesta, în locul poeziei deînţărcat emoţia, cum spunea Marin Sorescu. Dacă îmi amintescbine, în dialogurile cu tine, Nicolae Băciuţ, exprima N. Steinhardtideea scriitorului trezitor. Cum ai putea fi un astfel de scriitor,dacă nu cuprinzi în scrisul tău esenţe de viaţă şi dacă nu naştiviaţă?- Cum şi-a descoperit Valentin Marica plăcerea/bucuriascrisului? Cum a descoperit Valentin Marica poezia?- Din mirare, din teamă, precum Grigore Vieru, apoi dindurere şi din înminunare. Voi ilustra prin poeticitatea aparte pecare o poartă în lume Zoreniul în care mi-am învelit primii ani deviaţă. Eram cu vitele pe un deal, părinţii pe un altul, la căpălit sausecerat, şi când venea vremea mare, cu fulgere şi ploi dese, îmi eraatât de teamă să nu li se întâmple ceva rău părinţilor şi atunciimprovizam rugăciuni, pe care acum mi le amintesc ca pe niştebuchete de lumini aruncate spre acoperişul cerului. Erau un fel dedescântece, fără să ştiu atunci ce e descântecul. Poate erau primelemele poeme, ritualuri de îmbunare. Mai departe, mi s-a întâmplatsă uit la o serbare din primele clase poezioara, reuşind să spuncuvinte prin care umpleam golul de memorie, uimit fiind deisprava mea. Apoi, o percepţie mai elevată asupra poeziei amavut-o, tot la vârsta aceea, la nunţile şi înmormântările din sat.Totul era aievea şi totul nu era aievea. O lume se aşterneafascinant peste alta, cuvinte altfel spuse peste cele obişnuite,oamenii mi se păreau mai înalţi, drumul ţării parcă era mai drept,iarba în care se aruncau ritualic boabe de grâu şi în care se spărgea71blidul de lut tremura ca de frig, satul întreg se răsfăţa, parcălegănându-se sau se îmbrobodea într-o tăcere imensă ş.a.m.d.Fiecare dintre aceste creaţii era şi o nouă naştere a mea care-midădea putere, voinţă şi credinţă în Dumnezeu. Momentele aceleaerau săgetate de mirare, de teamă, dar erau înminunări. Mai târziu,le-am găsit comentariul adecvat. Când am realizat interviuri cuLeo Butnaru, la Lancrăm sau la Chişinău, aflasem de la acestscriitor profund că poezia este civilizare prin înminunare.Desigur, încă n-am descoperit Poezia, căci nu am descoperitdesăvârşirea şi veşnicia. De aceea, tot spun Povestea maguluicălător în stele... E încă un joc de-a v-aţi ascunselea. Şi Poezia seascunde de mine, şi eu mă ascund de ea, apoi iar stăm împreună,împuţinând lutul şi lărgind cărarea duhului, stând lângă FântânaBlanduziei să tot întinerim speranţele şi iubirea; fără de care clopotdogit suntem...- Ţi-a marcat cineva destinul literar? În bine, în rău!?- În rău, nu! În bine, poetul Mihai Ursachi. Mi-a publicat ungrupaj de versuri în revista „Cronica” în 1970. Spunea MihaiUrsachi despre Semn de întrebare, Ipoteză sau Ziua cu stradăalbă, câteva dintre poemele mele: Este ceea ce se cheamă poeziefrumoasă, topită în lumina copilăriei şi decantată în lacrima fiuluirisipitor. A fost debutul meu literar. Cum scriam acum 39 de ani?

Dacă vrei să mă vezi noaptea / scufundă-te în mare / potrivescacolo zarurile / pentru o nouă lumină / dacă nu-ţi voi spune nimic/ întoarce-te repede / deasupra mea / marea îşi mângîie trupul / şivrea să fie singură. Încrederea pe care a avut-o Mihai Ursachi înpoezia mea m-a marcat, cu atât mai mult cu cât îl preţuiam pemarele poet, nefiind întâmplătoare apropierea mea de revistaCronica. M-au întărit, în anii studenţiei, aprecierile bunilor meidascăli, Mircea Muthu, Mircea Zaciu, Mircea Tomuş. Dacă ar fifost comunismul mai blând, aş fi rămas la Cluj, pentru că aveamdosarul aprobat de rectorat pentru a rămâne asistent universitar,dosar anulat în ziua repartiţiei (era în 1972!), prin dispoziţiaCabinetului II al CC. Destinul meu literar ar fi fost cu totul altul.72Am venit la Târgu-Mureş, unde am fost dascăl, apoi jurnalist, fărăsă întrerup scrisul. Am publicat poezie şi proză. Să fac trimiteristricte la numerele din Vatra, Steaua, Tribuna unde am publicatproză cu un tandru pseudonim? A urmat prietenia literară, delungă durată, cu poetul Nicolae Băciuţ, prietenie ce mi-aînfrumuseţat, prin cuviinţă şi exigenţă, destinul literar editorial.Ar fi putut să-mi marcheze destinul literar Romulus Guga.Mi-a ascultat o intervenţie la o sesiune de comunicări a SocietăţiiFilologilor despre George Călinescu, m-a invitat în redacţiarevistei Vatra, prezentându-mă criticului literar Dan Culcer şipropunându-mi o colaborare. Acolo s-a oprit totul, ... nu din cauzalui Romulus Guga şi nici din cauza mea.- Ai marcat, la rândul tău, destinul unor scriitori?- Înainte de a-mi publica eu cărţile (am debutat editorial lavârsta de 46 de ani) le-am fost multor tineri dascălul de literaturăromână şi editorul, publicându-le plachete de versuri la EdituraCezara Codruţa Marica din Târgu-Mureş, în urma concursurilorliterare naţionale iniţiate de Fundaţia Culturală „Cezara”, Joculde-a ziua cea bună şi Vreme trece, vreme vine. Vorbesc de tinericu isprăvi de caracter, pentru care cuvântul rodeşte în respectulpentru cultură şi frumuseţea limbii române. Am iniţiat seria decarte Prima verba, debuturi editoriale, în care au apărut: CostinaZehan cu Abur albastru, Cornelius Nicolae Borzan cu Amurgulnimănui, Laurenţiu Blaga cu Rai de ocazie, alături de Neputinţă şiuntdelemn de Andreea Conţiu, Ziua de absenţă de MelaniaStejărean, Tristeţea din fericire de Varo Eniko, Chemare nestinsăde Hadrian V.Conţiu, ca să citez doar câteva titluri. Editarea afost însoţită de multe dialoguri literare cu autorii, de analize petextul poetic, de îndemnuri la rigoare. Acestor cărţi le-am deschisşi viaţă spre cititor, prin lansări, prezentări, dezbateri, cronici înpresă. Spun că poate le-am marcat celor citaţi mai sus destinulliterar, întrucât ei nu au rămas la prima carte, cea de debut,făcându-şi, cu răspundere, o biografie literară, foarte departe derumoarea vorbelor deşarte. Nu i-am amăgit, i-am îndemnat să fie73visători, în accepţiunea superioară a termenului (visul acela careîncheagă sufletul, cum spunea Lucian Blaga), i-am îndrumat spre

lecturi esenţiale, spre ne-grabă, spre bun-simţ şi consecvenţă înexerciţiul literar. Le reamintesc ceea ce spunea, cu atâta subtilitate,Nicolae Steinhardt: Talentul e în situaţia militarului în uniformă:se cade să se supravegheze când iese în oraş.- Ce-a favorizat, ce-a împiedicat evoluţia ta literară? Eprovincia inconfortabilă pentru afirmarea unui scriitor?- Anii de liceu şi apoi Clujul universitar au favorizatevoluţia mea literară. La Sărmaşu, unde eram licean, distinşiiprofesori Tamara şi Dan Rebreanu mi-au pus în faţa ochilorIstoria literaturii române de la origini până în prezent a luiGeorge Călinescu, ediţia princeps din 1941. Acolo, la Sărmaşu, înanii de liceu, citeam Gazeta literară, alături de talentatul meucoleg într-ale literaturii, scriitorul de acum, Iulian Dămăcuş,„copiindu-l” pe colegul nostru mai mare, poetul de acum, IonMircea.Anii studenţiei au fost descoperitorii marilor opere literare.Prin cursurile domnilor Ion Vlad, Mircea Zaciu, Dumitru Pop,Elena Dragoş, Achim Mihu, Mircea Tomuş, Ştefan Bitan, prinseminariile domnilor Mircea Muthu, Ion Vartic, Ioana Em.Petrescu, Ion Şeuleanu, Liviu Petrescu, Doina Curticăpeanu,Carmen Vlad, am descoperit fascinaţia operei literare, adâncimileei prin lecturi repetate, prin conspecte sau lucrări de seminar.Alături de profesorii mei clujeni am învăţat să citesc cu adevărat,să înţeleg şi să asimilez, să scriu şi să vorbesc respectând valorileliterare şi stilistice ale limbii române, corectitudinea limbii,expresivitatea ei. La Cluj, eram într-o capitală a culturii. Clujul,atunci, avea strălucire, iar eu am luat din ea pentru toţi anii vieţii.Provincia e inconfortabilă prin complexele ei de inferioritateşi prin felul în care acestea se manifestă. Tocmai în provincievicleniile timpului literar sunt mai aprige. Aici, dezbinarea e maivizibilă şi inepţiile potentaţilor sufocante. Lenevia spiritului şifalsa valoare ajung mai repede în amvon. Unele aşa-zise întâlniri74culturale sunt penibile. Boala provinciei, o boală a platfuşilor, arevagi şanse de vindecare. Dar, să nu ne înrăim sufletul, vorba unuipersonaj din proza lui Marin Preda. Mai bine să punem sufletul săvorbească despre Dumnezeu. Căci lumea nu se va schimba în binefără înălţarea spirituală a fiinţei. Personajul Bach din MoarteaDomnului Platfus a lui Romulus Guga numeşte o lume a deşeuluice claustrează vitalitatea fiinţei. Trăim ridicol de puţin, în dureriinevitabile, dar cel mai deranjant este că unii trăiesc morţi printrenoi şi aceştia, neînţelegându-se, ne strică viaţa.- E viaţa culturală mureşeană bună conducătoare deliteratură? Ce crezi că o defineşte? E ceea ce aştepţi de la ea?De ce te-ai transferat în Asociaţia Scriitorilor din Cluj?- În mică parte, da! În mare parte, nu! Cei care ar trebui săaducă rebeliunea spiritului împotriva barbariei cotidiene (vorbalui Norman Manea) se izolează în apatie, devenind activi doar îna-i ataca pe cei care, foarte puţini la număr, menţin afişul deactualitate culturală sau de dezbatere culturală. Susţinem, Nicolae

Băciuţ, la Târgu-Mureş, în judeţul Mureş şi mai departe,actualitatea culturală, împreună cu o mână de oameni, între aceştiapoetul Lazăr Lădariu, şi suntem huliţi. Este reacţia cea maiprostească posibilă. Unui timp cultural trebuie să-i amplificiprobitatea şi demnitatea intelectuală. Prin hulire i le diminuezi.Nume mari din cultura noastră au apreciat expoziţia Icoana dinfereastră vernisată la Ministerul Culturii şi Cultelor, artişti plasticide renume au lucrat în Tabăra internaţională de sculptură în sarede la Praid, atâţia poeţi s-au afirmat la Festivalul Naţional dePoezie Religioasă „Credo”, iniţiative ale Direcţiei de CulturăMureş, pe când scriitori şi publicişti din Târgu-Mureş, ştiind deaceste succese remarcabile, şi-au împotmolit limbile şi pana în apatăcerii. Apoi, în viaţa culturală mureşeană dispare erudiţia,eleganţa intelectuală, cordialitatea. În locul lor, vin, la scenădeschisă, indiferentismul, îndepărtarea de esenţe, comentariulflecar, trăncăneala. Târgu-Mureşul este un oraş universitar, dartocmai universitarii lipsesc din viaţa culturală. Dacă cineva ar face75acum o cercetare pe tema implicării universitarilor, a celor dindomeniul filologiei, bunăoară, în viaţa publică, concluziile ar fidezolante. În viaţa judeţului Mureş sunt în totalitate absenţi. Suntscriitori, critici literari, poeţi, care nu au fost văzuţi niciodată lavernisaje, la concerte, la premierele teatrale, la reuniuni culturaleimportante sau scriitori care de 10-15 ani nu şi-au mai aşezatnumele pe vreo carte. Nu exemplul acesta l-au dat Romulus Guga,maestrul Ion Vlasiu sau Serafim Duicu. Aş dori, desigur, să potvorbi de un generic cultural al Târgu-Mureşului, de idee culturală,atitudine şi rigoare culturală. Pe secvenţe mai mici, lucrurile stauşi altfel. Filarmonica şi Teatrul Ariel, Biblioteca Judeţeană,Uniunea Artiştilor Plastici şi Asociaţia Artiştilor Plastici, Muzeulde Etnografie şi Artă Populară sunt mai vizibile. Iar în judeţulMureş, Casa de Cultură „George Enescu” din Reghin, Casa deCultură „Eugen Nicoară” şi Biblioteca „Petru Maior”, deasemenea din Reghin. Teatrul Naţional din Târgu-Mureş este întruninacceptabil regres, revista Vatra apare rar, Universitatea deArtă Teatrală şi Institutul de cercetări socio-umane „GheorgheŞincai” sunt instituţii în umbră. E regretabil că nu menţinmanifestarea şi trăirea culturală autentică, atractivă, permanentă.Li se adaugă Asociaţia Scriitorilor din Târgu-Mureş, apatică şidezorganizată. Ca să nu trăiesc viaţa literară după cum bate vântul,m-am transferat la Cluj, o filială cu adevărat vie, cu un mareprofesionist şi om în fruntea ei, scriitoarea Irina Petraş. Lareuniunile literare, îmi întâlnesc foştii profesori de la LitereleClujene şi foştii colegi, oameni care chiar vor să refacă lumeaaceasta oloagă în care trăim. Cum să cobor în teacă fără luptă? Eun vers din lirica lui Romulus Guga...- Dacă ai fi istoric literar, ce-ai scrie despre ValentinMarica? Cât de (ne)drepte au fost dicţionarele literarecontemporane cu scriitorul Valentin Marica? Cu literaturaromână?

- Dacă aş fi istoric literar...Chiar sunt. Studiile mele despreCantemir, Agârbiceanu, Pavel Dan, Alice Călugăru, apoi cele76despre Eminescu, Blaga, Octavian Goga, Rebreanu, unelecuprinse în volume, studiile de folclor, între care o cercetare legatăde Lioara, un obicei din ciclul primăverii din zona Beiuşului şiVaşcăului, studiile despre Vasile Netea, Elie Miron Cristea suntpagini de istorie literară împotriva urâtei neştiinţe, venind din ceeace Samuil Micu numea „cuvântarea minţii”, înspre a înţelege dacăiaste rândul bine şi cum să cade întocmit şi făcut. Spiritul ŞcoliiArdelene şi spiritul astrist au fost identificate în exegezele mele,ceea ce mă bucură. Preluând întocmai întrebarea,... dacă aş fiistoric literar aş spune despre Valentin Marica că are în fişe,comentarii, schiţe una dintre cele mai migăloase lecturi, cred, aIstoriei ieroglifice, că a avut răbdarea să compare, într-un studiuamplu, variantele Ţiganiadei, că s-a ocupat de piesa de teatruuitată, de genul Canalia lui N.D.Cocea sau Fereastra de IosifNaghiu.Despre dicţionare... Spune-mi cine sunt autorii dicţionarelorşi istoriilor literare şi îţi spun cum sunt acestea. În unele, spiritulcritic e dâmboviţean prin definiţie, tocmai însufleţiţii cu acestspirit vorbind, cinic, despre acţiunea de distrugere în literaturaromână. Repetăm prea mult două nume bucureştene ale genului.De ce nu comentăm mai mult Literatura română contemporană aIrinei Petraş sau scrierile de gen ale lui Ion Simuţ, Aurel Sasu,Mircea Ghiţulescu? Sau cărţile lui Ion Vlad, Mircea Muthu,Mircea Tomuş? Cred că dacă trăia Laurenţiu Ulici aveam acum oaltă imagine a istoriei literare. Ceea ce începuse cu Generaţia 70era mai aproape de ordinea pe care o dorim în critica literară.Dicţionarelor şi istoriilor de azi, care au împărţit lumea literară şipe cea a cititorilor în tabere, nu le neg importanţa, nicioriginalitatea. Le refuz răutatea. Eu sunt filolog, publicist, scriitorprin şcoala de la Cluj. Cum poţi să-i diminuezi acesteia opera, sănu-i recunoşti rolul decisiv în cultura română? Călinescu poartămarea greşeală de-a nu-i recunoaşte lui Liviu Rebreanu pe deplinmeritele literare. Greşelile de acest fel continuă.77În altă ordine de idei, dar răspunzând la întrebare, măgândesc cât de uşor e aşezată literatura română în jocul hazardului.A făcut-o România literară. Le-a dat criticilor literari cea maiciudată temă de casă: Scrieţi, în ordine valorică descrescătoare,numele celor mai importanţi 10 poeţi ai literaturii române dintoate timpurile, fiind puse în competiţie toate timpurile poezieiromâne, de la Dosoftei la Nichita Stănescu, de la Budai Deleanu laTudor Arghezi, de la Heliade Rădulescu la Gellu Naum. Doresc sădetaliez pentru a arăta cât de facil privim spre lucrurile cuadevărat importante.Juriul (comisia de examinare) criticilor literari şi-a intratsurprinzător de repede în rol şi a început notarea: punctat IonBarbu, depunctat Blaga, punctat Macedonski, depunctat Vasile

Voiculescu şi tot aşa până la încâlcirea dureroasă a aprecierilor.Sunt afişate liste ale premianţilor, din care lipseşte Lucian Blaga,bunăoară. Pe examinatori îi simt bucuroşi că dansează pe fire deaţă, chiar făcând jonglerii printre notele de la 10 la 1, cu piatra şicuţitul în mână, aşa cum le-a cerut România... literară. Rând perând, Eminescu ia 7 sau 8, uneori 10, la concurenţă cu VasileGârneţ. Poeţilor Marin Sorescu, Vasile Voiculescu, Şt.AugustinDoinaş, Ileana Mălăncioiu nu li se acordă note de trecere.Pantomina a învins. S-a tras cu praştia în turnurile de azur alepoeziei române. În final: 312 puncte pentru Eminescu, 151 pentruBacovia, 119 pentru Nichita Stănescu, 51 pentru Dimov, 45 pentruMacedonski. În topuri intră muzica uşoară, în clasamente intrăfotbalul, punctaje primesc rezidenţii la textele grilă. Poeţii nu potfi înghesuiţi în săli de examene, decât atunci când România...literară o ia razna.- Nu există profesiunea de scriitor, decât la modulformal. Nimeni nu angajează scriitori. Nu se poate trăi dinscris. Scriitorul trebuie să-şi găsească o slujbă care să-i asigureexistenţa. Paradoxal, la noi, scrisul e o treabă de timp liber.Cum ai vedea tu condiţia ideală a scriitorului român?78- Să vorbim de pâinea scriitorului? E mai mică, dar din grâucurat...O societate normală îşi cuprinde valorile, scriitorii, artiştiietc. în marele respect şi de aici lucrurile au echilibru, consistenţă,echitate. Cum suntem în anormalitate, nenorocul nostru de preamultă vreme, toate se întâmplă pe dos. Scriitorul este umilit desocietatea în care creează. În astfel de împrejurări, el trebuie să seredefinească, el pe el însuşi, câştigând continuu respectulcititorului de bună credinţă. Întâlnirea permanentă a scriitorului cupublicul este obligatorie în ziua noastră. Emoţia şi inteligenţascriitorului, arderea şi bunul-simţ al acestuia, felul în care numeşteomul şi viaţa, trebuie comunicate „pe viu”, face-a-face cu cititorul.Retragerea în turnul de fildeş e demult perimată. RomancierulDoru Munteanu relata despre o întâlnire a scriitorilor participanţila un colocviu de literatură cu elevii, aceştia fiind miraţi căscriitorii sunt oameni vii, având percepţia că scriitori sunt numaicei morţi. Gândindu-mă la prezenţa vie a scriitorului în societate şiîn lumea scriitoricească sau, dimpotrivă, la absenţa scriitorului,îmi amintesc de o scrisoare pe care Gorki i-o trimite lui Cehov,prin care îl întreba dacă să vină sau nu la Moscova. Cehov îirăspunde că la Moscova e învălmăşeală, că scriitorii îşi revarsăinvidia şi vrăjmăşia, că mai bine e să fii într-un loc retras, liniştit,dar în acelaşi timp îl cheamă pe Gorki la Moscova, spunându-i căscriitorul se formează acolo unde e pulsul vieţii. Am fost laîntâlniri cu cititorii în sate mureşene dintre cele mai retrase dincalea zgomotului cotidian şi, după un timp, întâlnindu-mă cu ceiprezenţi la acele întâlniri literare, mi-au reprodus cuvintele sauchiar din versurile pe care le-am citit acolo. În asemenea momentescriitorului i se dă binecuvântare; într-o clipă, într-o frântură dedialog, la un colţ de stradă. În faţa unor asemenea momente, de

multe ori paginile jurnalelor literare sau tiradele în spaţii publicepălesc. Şansa scriitorului stă în respingerea lenei spirituale, aimposturii, a plafonării, indolenţei, minciunii. Când e talent şişcoală, când ai puterea să pui castele pe aripi de porumbel, scrisulo să aibă cap şi coadă, miez şi sens şi se va auzi, vorba79dramaturgului, în larg. Faptul că omul este mai puţin dispus laeforturi culturale, că timpul se macină în nimicuri, în teama deinteligenţă, că ziua e hora incerta, a conflictelor de tot felul şi adeziluziilor, nu-l pot împiedica pe scriitor să fie respiraţia pâinii şivinului din cuvânt; făcând bătături la suflet pentru ca Dumnezeusă nu fugă din noi. Undeva am mai scris cuvintele acestea...Imi ceriertare că le repet...- S-a vorbit despre complexele literaturii române. Cecomplexe are scriitorul român? De ce are complexe?- Literatura română nu e suficient cunoscută. Tirajelesărăcăcioase, lipsa unei critici de întâmpinare, peiorativizarea,acordarea de şanse subculturilor, toate pun în primejdie literaturaromână. Urmăriţi cum suntem reprezentaţi la târgurileinternaţionale de carte şi mai aveţi o imagine despre şansele realeale literaturii române. Mari critici români nu au cărţi traduse înOccident. Poetul sau prozatorul român publică greu sau deloc laedituri importante din Europa. Editurile noastre sunt în schimb,spre meritul lor, mai generoase cu scriitori ai lumii. Poate că artrebui să ţinem mai mult la reciprocitate. De asemenea, realizareaunor antologii de anvergură ar putea impune mai uşor numeimportante ale literaturii noastre pe alte meridiane culturale. Aici,pasul de melc e ucigător. Lucian Blaga şi Nichita Stănescu nu aufost cunoscuţi la timp, literatura română pierzând şanse aleprestigiului. Avem mult de recuperat şi chiar trebuie să ne grăbim.- Te-ai decis să susţii un doctorat. Oare un scriitor cuoperă recunoscută, nu ar trebui să primească acest titlupentru opera sa? Dascăli mediocri, care scriu toată viaţa osingură lucrare, cea de doctorat, îşi flutură peste tot diplomade doctor... Mari scriitori n-au doctorate...-Marii scriitori au opere mari. Dacă un doctorat esteconsiderat un superlativ absolut, Craii de Curtea-Veche a luiMateiu Caragiale este un superlativ absolut. Îi mai trebuieromancierului titlu de doctor...? În măsura în care este la o catedrăuniversitară care impune obligativitatea titlului ştiinţific. Unui80mare scriitor, cu o operă validată de critică şi cititor, personalitateculturală de excepţie, tocmai prin prestigiul literar i se dă de fapt,onorific, titlul de doctor. Ar însemna acesta pentru Joyce mai multdecât Ulisse sau pentru Steinhardt mai mult decât JurnalulFericirii? De multe ori diploma de doctor e numele neputinţei nu aputinţei intelectuale. În teza de doctorat se poate plagia şi seplagiază din plin. În Pădurea spânzuraţilor sau în Cel mai iubitdintre pământeni este exclus. Cred că Premiul Opera Omnia,Premiul Naţional „Mihai „Eminescu”, Premiile Academiei

acordate scriitorilor au unicitatea şi nobleţea pe care nu o arediploma de doctor, în ultima vreme compromisă prin practicimeschine. Doctoratul s-a banalizat prin uşurinţa cu care se obţine.Poate că marii scriitori nici nu şi-l doresc, aşa cum este elîmpământenit în ziua noastră.-Încotro crezi că se îndreaptă literatura? Dar scriitorulromân? Ce şanse mai are literatura între atâţia consumatoride timp liber?-Dacă societatea se îndreaptă spre hăurile prăpastiei,literatura urmează acelaşi sens de mers? Cred că literatura îşiurmează ordinea sa divină. Când scriitorii, chiar dacă sunt trădaţi,nu se trădează pe ei înşişi şi ies în faţa atâtor superiorităţi false şivanităţi cu adevăruri eterne. L-am întrebat pe Ştefan AugustinDoinaş, într-unul dintre cele mai deosebite interviuri din carieramea de reporter-radio, când este poetul trădat şi mi-a răspuns căatunci când se trădează el însuşi, când face doar versuri, fără să leridice la demnitatea expresiei. Adevărata vocaţie a scriitorului îlpoate apăra de vicleşugurile finitului, de vremelnicie şi receptareidioată.Unii anunţă dispariţia fastuoasă a literaturii, moartea ei sau,în numirea lui Richard Millet, dezvrăjirea literaturii. Sunt aduseargumente, între acestea convieţuirea literaturii derizorii cu marealiteratură, subculturile aduse la rang de culturi dominante, ununivers ficţionalizat prin debandadă mediatică care se dispenseazăde ficţiunea literară. Tonul deceptiv e învins de scriitorii care cred81în marile opere literare ce se vor scrie („călăuze” în opinia luiMihai Sin), autentificând ieşirea omului din agitaţia furibundă atuturor stupizeniilor. Omul şi romanul sunt teritorii de recucerit,povestea poate fi reinventată, după ce romanul a fost o aventură ascriiturii prin confesiuni înfumurate, cum consemnează acad.Eugen Simion. Marea miză a literaturii va fi romanul, iar ascriitorului român aşezarea în propria-i divinitate. A nu te lăsahărţuit de pătimaşele voci ale zilei. Lui Mihai Sin nu i s-arecunoscut adevărata valoare a romanului Quo vadis, Domine...Unele din intervenţiile critice mai mult decât răutăcioase arată căautorii lor nu au citit romanul. Desigur, scriitorul nu e învins, dar emâhnit. Deşi, la Târgu-Mureş, consumatorii de timp liber, cum îinumeşti, s-au dovedit interesaţi de roman, devenind cititoriinteligenţi şi corecţi. Literatura va stagna poate prin neloialitateacriticii, dar merge înainte prin aceşti cititori inteligenţi şi corecţi.Am prezentat cărţi (eram împreună, Nicolae Băciuţ) la Reghin,Sighişoara, Iernut, Târnăveni, Sărmaşu în săli arhipline. Autoriierau prestigioşi prin biografia lor literară şi umană. Cu tristeţea căprea mult trebuie să fie scriitori pe cont propriu. Îşi scriu opera, oeditează prin fonduri proprii, îşi asigură desfacerea cum pot. Emarea pierdere, irecuperabilă, că instituţional valorile adevărate nusunt promovate. M-aş încumeta să spun chiar că nu sunt îngrijite.O ţară care nu are grijă de valorile spirituale se urâţeşte, neavând,de fapt, iubire.

Noiembrie 2009,Vatra veche 12/200982

LUCIAN VASILIU« Eu, unul, am deschis, pentrusupravieţuire, un ATELIER DE POTCOVITINOROGI! «- La anii tăi, scriitorulromân de mai ieri aveaasigurată... „clasicizarea”. Măgândesc şi la perioadainterbelică, dar mai ales lascriitorii de după anii şaizeci.La 50 de ani era asigurattraseul spre... nemurire: cărţiîn Biblioteca pentru toţi, încolecţia „Cele mai frumoasepoezii”, ba chiar locuri înmanualele şcolare...Cum ai califica situaţiade azi? E nedreaptă cuscriitorii ajunşi la maturitate? E frustrant că, cu miciexcepţii, autori trecuţi în al şaselea deceniu de viaţă şi cu ooperă cât de cât conturată, încă stau la coadă la...eternitate?-Drag şi vechi prieten echinoxist, la anii mei dedialoghist nu mă gândesc la eternitate decât când mă aflu înbiserică sau în cimitir...Bine că există manuale, ca în vremea junimistului dascălşi învăţător, Ion Creangă, el însuşi autor, coautor de manualeşcolare... alternative. În copilăria mea, învăţam 5-7 copii peacelaşi manual rufos şi sovietizat, la ţară, într-un sat de pecolinele Tutovei (între Bârlad, Bacău şi Vaslui).83Rostul scriitorului este de moderator, de cumpănitor!Astfel văd eu înţelepciunea, în sens clasic... Bine că nu maistăm la coadă cu maşinile de scris, pentru înregistrareoficială...-După o criză a Dicţionarelor literare, ne aflăm, iată,într-o „avalanşă” de dicţionare. Mai poate istoricul şicriticul literar face faţă la „potopul” editorial? Fără avorbi despre tirajele cărţilor, de difuzarea lor... Mai poateface el o panoramă corectă/cinstită a literaturii românecontemporane?Unde s-ar situa scriitorul Lucian Vasiliu în acestorizont de aşteptare? A fost un răsfăţat sau unmarginalizat al istoriilor literare?- Evit, cât pot, să vorbesc despre mine însumi. M-amstrăduit, decenii, să scriu cu onestitate şi demnitate. Uneori am

şovăit... Nu am fost uşă de biserică. M-am situat, cu smerenie,de regulă, în câmp cultural explicit (de la cărţi şi revisteculturale până la năucitoarea administraţie culturală, muzealpatrimonială).Mă bucură avalanşa de instrumente de lucru (dicţionare,enciclopedii, antologii, panorame, istorii...). E semn dematuritate şi de normalitate pentru o cultură! Apreciezeforturile cercetătorilor, cărturarilor, editorilor devotaţi dinBucureşti, Cluj, Braşov, Piteşti, Timişoara, Chişinău sau Iaşi.Mi-ar trebui pagini întregi să elogiez nume, echipe, instituţii(indiferent de prezenţa sau absenţa mea în asemenea tipuri delucrări esenţiale pentru o cultură).Uneori am fost răsfăţat şi acest lucru nu mi-a făcut bine!Sunt pentru o critică literară de tip Programul revistei „Dacialiterară“ (Kogălniceanu, 1840). Una lucidă, argumentată...- Ce a adus veacul de după decembrie 1989 în Iaşulliterar? Ce i-a luat acestuia? Se simte Iaşiul Capitală sauprovincie literară?84-Schimbările l-au readus pe celestul magistru MihaiUrsachi tocmai din America! Între multe schimbărispectaculoase, mare mi-a fost bucuria să văd reînfloriteBISERICA, dialogul, toleranţa, comunicarea şi cuminecarea,dreptul la asociere liberă, la călătorie, la studii în străinătate...Şi câte altele! Am putut, astfel, să ajung la Cernăuţi, unde tatălmeu a fost student la Teologie, în anii ’30 ai secolului trecut...I-am descoperit şi redescoperit pe românii de pretutindeni, dela Matei Vişniec la Leo Butnaru. Pe filoromâni precum ErlingScholler (Norvegia – traducătorul lui Ion Creangă), pe DingChao şi Gao Xing (China), pe Adam Sorkin (SUA). Şi câţialţii, români şi străini...Astfel am reuşit, în urbea Mitropolitului Dosoftei, săreluăm revista „Dacia literară“, să fondăm Societatea Culturală„Junimea ’90“, să pornim Târgul de Cărţi Librex, să lansămZiua Poeziei la Iaşi (statornic, de Bunavestire! În urmă cu... 17ani!), să articulăm un bun Festival româno-canadian deliteratură „Ronald Gasparic“ şi câte altele...Din păcate, Decembrie 1989 ne-a adus şi multe lucrurirele, inclusiv droguri şi boschetari, dar, mai rău, lipsă decaracter şi multă impostură!Ce i-a luat Iaşului? Între altele: spiritul creştin-meditativ(suntem asediaţi de mercantili, de lanţuri la gât, de ghiuluri, desuficienţă şi ignaritate), i-a luat multe talente (care au căutatlocuri mai bune de exprimare în alte spaţii), l-a deposedat deliniştea fertilă a străzilor patriarhale (ca pretutindeni, presăratede crâşme, invadate de maşini), i-a luat parte dintremonumente (unele retrocedate discutabil, altele părăginite sauadministrate de figuri improvizate)... Multe ar fi de scris!-„Provincie literară” a ajuns, la un moment dat, oetichetă pe borcane cu produse expirate sau fără termen degaranţie. A ajuns o etichetă spăimoasă, depreciativă, soră

cu nonvaloarea sau cu gama minoră, fiind tratată, ca atare,privită de sus, cu dispreţ şi compătimire.85Ca să însemni ceva, musai trebuie să iei caleaCapitalei, să câştigi capital, să-ţi faci... imagine.De la Rebreanu la Marin Preda, de la Coşbuc la IoanAlexandru, scriitori din lumea largului românesc s-auputut face auziţi de-abia după ce au ucenicit la moara descriitori a Capitalei.Dar Blaga a rămas în „provincie”, Steinhardt s-aretras la mănăstire...Există un mit al Capitalei, un miraj al acesteia, cumexistă un stigmat al provinciei. Nici nu poţi scrie provinciecu P mare!De ce rămân, totuşi, unii, în provincie? – iată oprefaţă lungă la o întrebare scurtă: tu de ce ai rămas înprovincie?-Bucureştiul este şi Capitală şi Provincie. N-are rost săargumentez, politic vorbind. Cultural, aş spune că şi Clujul,Sibiul sau Iaş(i)ul sunt şi Centru şi Margine! Şi Iaşul şi Iaşiul!Contează şi rămân lucrurile valoroase, nu cele care ţin de unfel de trufie conjuncturală...Am făcut 2 ani de şcoală (postliceală) în Bucureşti,plecat fiind din Bârlad (Baaadul cezarivănescian). Târguljuneţii mele (oraşul lui Tache, Ianke şi Cadâr). La Bucureşti,am terminat ca şef de promoţie. Puteam să rămân în Capitală.La repartiţie am avut 7 posturi, la alegere. Profesorii mărăsfăţau. Un unchi deja bucureştenizat voia să mă însoare cu odâmboviţeancă de origine... maghiară, care mă plăcea... Amoptat pentru Iaşi! Tatăl meu mă crescuse în cultul oraşelorBucureşti, Iaşi şi Cernăuţi.Deşi nu aveam pe absolut nimeni în urbea clasicilor, amrămas aici, dormind în subsoluri insalubre, schimbând maimulte gazde... Într-un târziu, am primit un fel de „garsonieră“(1977-1983). Ce fericire culturală specială am împărtăşit, înacea improvizată locuinţă, cu dialoghişti, opinişti precum LucaPiţu, Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel, Dan Petrescu, Sorin86Antohi, Liviu Cangeopol, Mariana Codruţ, Nicolae Panaite,Dorin Spineanu, George Bădărău ş.a. Boemi, nărăvaşi,superiori vremurilor!Sunt un vasiliu-bacovian-birlic! Ar fi interesant să-iîntrebăm pe copiii noştri dacă se simt „capitalişti“ la Roma,Paris sau Madrid, „provinciali“ la Cracovia, Salonic sauVeneţia...-Mulţi scriitori români, şi înainte şi după decembrie1989, au fost ispitiţi de politică! Nu te-au curtat politicienii,partidele?Trebuie să se implice scriitorul român în politică?Cum ai aprecia experienţele în politică ale

scriitorilor, din ’90 încoace?- În anii ’80 ai secolului trecut am făcut un fel de politicăde nevoie. Tatăl meu, preot de ţară interbelic, murise pe fondulTezelor din 1971. Am fost primit cu greu în UTC. În PCR amintrat târziu (riscam să pierd postul de muncă, de muzeografliterar). Speram, cu alţi colegi şi amici juni şi mai puţinconformişti, să reformăm, din interior, partidul... De-aletinereţii şi de-ale lumii valuri!Scriitorul cată a se implica politic. Explicit sau implicit,zgomotos sau discret, interesat sau dezinteresat. În Coreea (deNord sau de Sud), în Cuba sau în România (de Est sau deVest), în Cehia sau Slovacia...Am fost un entuziast al anilor ’90, cu Alianţa Civică(Ana Blandiana, Romulus Rusan, Alexandru Zub, MihaiUrsachi ş.a.), cu încercările lui Laurenţiu Ulici şi ale echipeisale de intelectuali lucizi... Acum, navighez între deşertăciuneşi speranţă...-Înainte, meseria de scriitor nu era în nomenclatorulde funcţii. Acum e. Dar poate fi scrisul o meserie din carese poate trăi?Cu ce ar trebui să se ocupe scriitorul, ca să poată trăi,dar să mai aibă şi timp de scris?87-În anul de graţie 2009 e mai greu de marcat şi demarcatautorul / condeierul / scriitorul... Este mult amatorism,veleitarism, impostură. Confuzie de valori...Suntem, în acelaşi timp, expuşi, visători (idealişti),spirite civice, dar şi umiliţi de cei cu „palate“. Suntemcultivatori ai limbii materne (din ce în ce mai hăhăită,hahalerizată, insultată)... Suntem şi jurnalişti (trăim cu ziua,dar şi trăim ziua – îi căutăm sensul, îi exprimăm clipa,unicitatea expresivă). NU mercenari ai cotidianului, cijurnalişti, să zicem, culturali... Aşa ne-am trezit după mareaPace EST-VEST!Cunosc puţini scriitori care trăiesc din scris. De exemplu,Shakespeare, Gogol, Caragiale... Eu, unul, am deschis, pentrusupravieţuire, un ATELIER DE POTCOVIT INOROGI!-Pe cine se mai poate sprijini scriitorul de azi, lanevoie? E Uniunea Scriitorilor un „sindicat” pentru...liniştea/neliniştea scriitorlor?-În vremuri grele (şi când nu au fost asemeneatimpuri!?), creatorii se solidarizează. Opera rămâne exprimarepe cont propriu, fie că vorbim despre compozitor sau despreartist plastic. Ne amintim, în plan naţional, de grupările numiteŞCOALA ARDELEANĂ, JUNIMEA, SOCIETATEASCRIITORILOR (sărbătorim 100 de ani de asociere!). Pe fondsindical, profesional, civic...Uniunea Scriitorilor de astăzi, alte asociaţii, ligi, fundaţiide utilitate publică, dacă au management de calitate, potasigura un anumit confort creatorului contemporan (a se vedea

suplimentul de pensie, indemnizaţiile de merit, lecturilepublice...). Se poate mult mai mult. Legislaţia europeană estefertilă, stimulatoare (a se vedea Programul de la Lisabona).Deficitari suntem noi, aici, acasă (deşi pe fond de reuşiterecente, în teatru, film, media)...-Sunt scriitori care se plâng că nu mai au stare descris, că era mai provocator, mai antrenant înainte de88decembrie 1989. Că interdicţiile de tot felul erau maistimulatoare. Tu unde te situezi?-Mă irită impostura, stupiditatea, ridicolul! Scriuîmpotriva lor, în principal. Împotriva politizării excesive (deieri şi de azi). Cred în Dumnezeu, în Lege, în Creativitate.Detest mercenarii, stricătorii de limbă şi tradiţii, noii ciocoi...-Te numeri printre scriitorii care nu s-au mulţumit săse exprime într-un singur gen!? Care sunt avantajele, caresunt capcanele „scriitorului total”?-Scriu în mai multe registre. Când cred că am ceva despus. Mai ales în parohia Poeziei, Regina marginalizată,neglijată, mereu ameninţată cu dispariţia...-Pentru cine se mai scriu azi cărţi? Dar mâine? Cinevor mai fi cei care vor citi cărţi, ce cărţi vor alege săcitească? Ce pericole ameninţă viitorul literaturii?-Odinioară, mă citea Mama (a plecat după Tata, laDomnul)... Mă citesc, oarecum condescendent, soţia, cei 2copii şi prietenii care mi-au mai rămas. Pentru mâine, Domnulştie...Iunie 2009(Vatra veche 7/2009)89

GEORGE VULTURESCU„Am fost fericitul salahor alunui vis de poet”-”Poetul şi administratorul” –o formulare celebră a lui VirgilMazilescu. Cât este poetul GeorgeVulturescu şi administrator şi cât îlajută administratorul pe poet?-Îţi răspund de la obraz că”administratorul poate s-o sfecleascăîn orice moment”, cum bine zice VirgilMazilescu, dar poetul nu sfârşeşteatunci când intră în „administraţie”, ci doar când se lasă„administrat”. În „administraţie” el poate spori cultura, poateface interferenţe între domenii ale culturii, poate reclădi şipune în lumină valori. Nu mă ajută cu nimic „directorul” caresunt la Cultura judeţului Satu Mare, prietene Băciuţ. E unpahar gol, o formă fără fond: eu, scriitorul, i-am dat„administratorului” consistenţă, valoare, sens. Ministerul

Culturii şi administraţia locală m-au vrut mereu un fel de„socotitor”, responsabil al unui „ghişeu” prin care flutură hârtiipentru recensăminte electorale. Ştii bine, ca şi mine, că aceastăproblematică a patrimoniului este o gogoaşă politică înspatele căreia se ascund interesul unor firme, afaceri şi bani.Adevărul e trist: cum poate opri „administratorul” care suntdărâmarea unei clădiri când firma agresoare este finanţatoareapartidului X? Când aprobările pentru renovări şi clasări suntcumpărate de geambaşii locali direct de la zarafii dinBucureşti? I-am dat sânge, forţa mea creatoare, mi-a supt sevacelor mai buni ani din viaţă, ca un vampir, „administratorul”.Şi drept răsplată m-au demis, prin fax, fără nicio „judecată”faţă către faţă, oameni care n-au lucrat în cultură, care n-au90ştiut niciodată ce am făcut eu la Satu Mare… Ştii care ediferenţa dintre mine şi ei? Acest vers al aceluiaşi poet: „eucând mă trezesc dimineaţa mai arunc afară două trei lopeţi/de pământ reavăn, dar primarul cum îşi începe activitateaprietene?” (mică istorie sumbră…)-Administrezi o publicaţie, “Poesis”, care existăprin poezie, fiind una dintre puţinele publicaţii româneşticare se ocupă în aşa măsură de poezie şi lumea sa. Ce i-aasigurat notorietate acestei publicaţii? Ce ar putea-ofalimenta?-Nu te laşi de termeni manageriali – a „administra”, a„falimenta”? Îmi amintesc că Ivo Andrić spunea cât de adâncăşi străveche este neîncrederea tuturor „oamenilor faptei” faţăde fantezie - şi de tot ce vine de la ea -, dar toţi profită de peurma ei! În arta de-a visa nu sunt falimente: Poesis, poeteNicolae Băciuţ, este un vis: desenez titluri, aşez pe paginătexte, schimb coperţile, răspund la telefon şi scrisori, cerarticole, poeme, traduceri, interviuri, iată, de 20 de ani! Nu amavut „redacţie” plătită niciodată. Am fost fericitul salahor alunui vis de poet: să fie la Satu Mare o „revistă de poezie”…-A devenit poezia o chestiune de provincie, de vremece poeţi importanţi nu mai fug ca mai ieri spre Capitală,se mulţumesc cu inconvenientele provinciei, dar nici numai mizează pe miracolul Capitalei? Te-a tentat vreodatăsă te “dezrădăcinezi”, să dai Satu Mare pe Bucureşti?-Nu am făcut revista ca să fug cu ea (pe aripile ei?) dinProvincie, ci să aduc – prin ea, pe aripile ei – literatura, poeziade valoare la Satu Mare. Sunt de „stil vechi”, greoi, ca bătrâniiardeleni care voiau abecedare aici, gimnazii, atenee populare,muzee, casine române. Satu Mare a fost o pepinieră – de aicise pleacă spre alte zări (Grigore Maior ca să îmbogăţeascăşcolile Blajului; Vasile Lucaciu să facă din ŞişeştiiMaramureşului un sanctuar; Aloisie Ludovic Tăutu ca să fieConsilier Ecleziastic şi să îngrijească tipărirea întregii91corespondenţe papale de la Vatican; Dimitrie Sfura să devină

prefect de studii la Preparandia din Oradea Mare unde-l are castudent pe Iosif Vulcan; Ioan Silviu Selagianu la Beiuş,profesor, de unde corespondează cu Eminescu; Otilia Marchiş– Cozmuţa ca să devină secretara lui Anatole France şi să iapremiul „Femina” la Paris; Costa Carei, Valentin Strava şiOctavian Şireagu la Cluj şi Bucureşti, unde vor face reviste şivor traduce scriitorii maghiari din Transilvania; Gh. Bulgăr,Livia Bacâru şi Gabriel Ştrempel ca să îngrijească ediţii şi sălucreze la Institutele şi Biblioteca Academiei din Bucureşti;Radu Enescu la Oradea, ca să îmbogăţească panoplia de la„Familia”… etc.). Aşadar, din provincia Sătmar se pleacăpurtând („pe aripi de albine”?) polenul acestor spaţii şi unii semai întorc, adeseori, pe scut. Exemple ţi-aş putea da de laVasile Lucaciu (hăituit, neluat în seamă după alegerile din1920, se retrage bolnav şi neagreat, la casa parohială din SatuMare, aşteptându-şi doar sfârşitul. Precum scria într-oscrisoare: „...Nu am pe nimeni. În luptele mele am avut celpuţin duşmani, acum, la bătrâneţe, nu mai sunt băgat în seamăşi nu mai am nici duşmani măcar...”), până la poeţii GeorgeBoitor şi Grigore Paul, care după accidente/sinucideri au fostaduşi în cimitirile din satele lor – Supur şi Cămârzana...-“Înainte”, “Cântarea României” a produs o inflaţiede scriitori... de masă. Nici “capitalismul” de azi nu a fostzgârcit, prin mecanismele economiei de piaţă, a creatcondiţii pentru o altă inflaţie de scriitori. Ce pericole aduceaceastă inflaţie?-M-aş feri de termenul „inflaţie” ca termen normativ.Nu tot ce e mult e rău (Nu zicem niciodată „e inflaţie de steleîn seara asta”...). Rău e când cantitatea – plasată prost încontext – devine pârghie valorică. Problema cu numărul„mare” al cărţilor proaste – a revistelor cu vipuri şi politicienirăsfiraţi pe plaiul cu boi sau cu orice suportă hârtia -, nu esteatât circulaţia lor, cât cauţionarea lor, trecerea lor dintr-o92categorie a „drepturilor omului” (homosexualitate, feminism,secte religioase, minorităţi şi regiuni culturale) într-o categoriea valorii. Aici ar fi de lucru: în termeni de „ecarisaj”, mă rog,de criterii, în „capitalismul” pieţei de care vorbeşti.Cu inflaţia din perioada „Cântării României” ce să maifaci acum ? Sunt operante criteriile de azi asupra celor de ieri ?În cea mai recentă Istorie a literaturii (N. Manolescu) este locpentru M. Beniuc, Nina Cassian, Maria Banuş, Eugen Barbu,Ion Gheorghe, Titus Popovici, Aurel Baranga, AdrianPăunescu, dar nu sunt incluşi Adrian Marino, GabrielaMelinescu, Marin Mincu, Ioan Em. Petrescu, Ion Mircea, NoraIuga, Liviu Petrescu etc. Cum să nu prolifereze cocleala (asta e„inflaţia”, prietene, un sentiment de greaţă), matrapazlâcul,accesul la graţie doar prin apartenenţă la redacţii şi edituri. Dareste acesta un „pericol” dacă ştii să-ţi alegi tabăra?-Într-o producţie anuală de mii de titluri noi de

carte, cum se mai descurcă critica literară? Dacă luăm încalcul tirajele modeste, difuzarea precară, ce şanse mai areo evaluare apropiată de adevăr? Şi criticii sunt oameni, nupot citi tot ce se scrie? Nu e şubredă o scară a valorilor înaceste condiţii? Pot fi ignorate, nebăgate în seamă cărţiimportante din considerente tehnice? Dar din considerenteextraliterare?-Nu am timp pentru critica literară ca „instituţie” normativă(castă, grup de presiune, jurii pentru târguri internaţionale,traduceri, proiecte financiare). Unii critici m-au introdusîn antologiile lor, alţii nu; unii m-au comentat în istoriile şistudiile lor, alţii nu. Nu sunt „făcut” de critică, nu sunt întreţinutde ea, nu ştiu să trăiesc şi să scriu pentru a fi în graţiilecuiva. E o onoare să fi fost de câteva ori în viaţă în preajmaunor critici de o mare onestitate şi probitate profesională. Ca şimeseria vechilor acari din staţiile de triaj, meseria de criticdispare încet, încet: nu că tablourile de comandă sunt maisigure, ci pentru că sunt „mutifuncţionale”...93Sigur că orice considerent „tehnic” nu trebuie explicatprin considerente „extraliterare”, dar aş arăta cu degetul spredoi critici: unul care, deşi pretinde că ţi-a citit cartea, scriedoar despre cum vrea el să fie poezia ta; celălalt care acceptăsă facă parte dintr-un juriu naţional şi dă verdicte de pe cele 5-7 cărţi ale editurii care-l promovează, precum cocoşul ar puteascoate un cucurigu „naţional” de pe grămada de moloz dintr-ocurte oarecare. În aceste cazuri laşi lehamitea aceearomânească să băltească: „şi criticii sunt oameni...”-Ştim cu toţii că s-a făcut “politică literară” la greu,la noi. Cum mai funcţionează azi găştile, grupurile? Ce-ipoate aduna, ce-i poate despărţi azi pe scriitori?-Nu mă interesează „găştile” literare/ politice. Le văd„la lucru” peste tot, îi poţi deosebi. Nu merită un „studiu decaz”, dar sunt de luat în seamă „energiile” care debordează înunele grupări (nu în cele care devin „găşti”), tendinţele carepot fi un pas înainte. Este ciudat, Nicolae Băciuţ, că înliteratura noastră orice grup se „oficializează” repede şi-idispare aerul tare, ozonat, al accesului la idee. Arenagrupurilor de azi e doar socialul, nu secretul, miracolul dedincolo de ecran. Uite, un „manifest” precum cel al lui VasileBaghiu (himerismul) putea crea o confrerie de iniţiaţi. Nimeninu vrea drumurile sălbatice, netrasate, stâncoase. Toţi doresc„cărarea cea dreaptă” spre o Meka apropiată, cu un aer casnic,gospodăresc, cel mult o sală de academie.Aşadar ce ne poate uni azi? Neoexpresionismul? Parabolicul?Ludicul? Background-ul? Ego-ficţionarii? Apocalipticatextului?... Dacă mă gândesc bine, nici statutul pe care l-amvotat, de curând, pentru Uniunea Scriitorilor, nu ne-a preaadunat: au ieşit la iveală disfuncţionalităţi, grupuri de presiune,jurii comandate, fonduri care nu ajung la filiale, oboseală,

greaţă de parveniţi.Şi, în fond, de ce atâta dramă? Muntele e la îndemânădacă vrei să-l urci, iar marea e un lac cu multe bărcuţe…94-Se scrie mult, se publică mult, chiar dacă uneori întiraje simbolice. Se mai citeşte, însă? Cine mai citeşteliteratură, cu atâta ofertă concurenţială pentru clipele derăgaz?-Sunt mai multe lucruri de luat în considerare. Se scriemult? Ia să vedem: Ion Mureşan n-a publicat de câţiva ani;Florin Iaru îşi tot amână romanul; Nichita Danilov, PetruCimpoeşu publică câte un volum pe an, ca să dau cîtevaexemple. Criticii literari abia dacă scot un volum la 2 ani.Ideea că se publică mult vine din altă parte: editurile – care nuse respectă – publică orice, oricât şi pe oricine. Nu, prietene,scriitorul român nu e mai prolific ca altădată… Uite, miemi-e dor de un volum de Marta Petreu (n-a mai publicat poeziedin 2006 de la Scara lui Iacob, (Ed. C.R.) Angela Marinescudin 2006 (Limbajul dispariţiei, Ed. Vinea), Ion Mircea din2004 (Prororoca, Ed. C.R.).Despre cine citeşte azi este iar de discutat. Şi mai alesce se citeşte azi. Să nu-mi spui că volumele „erotice” ale luiEmil Brumaru – care cică s-au vândut – vor conta în ansambluloperei sale! Ştim ce se vinde azi şi ne dăm imediat seamacine citeşte. Dar criticii literari crezi că sunt „la zi” cuapariţiile scriitorilor contemporani? Una dintre cele maivehemente observaţii aduse Istoriei lui N. Manolescu estechiar acesta: n-a mai urmărit evoluţia scriitorilor de lângă el …Dacă vrei să ştii, în ce mă priveşte, îţi spun: eu îi citescpe scriitorii români. Le caut cărţile, la târguri (pentru că laSatu Mare nu se difuzează unele apariţii editoriale), leurmăresc receptarea critică şi mă bucur în „ceasurile mele derăgaz” de reuşitele lor. Trist ar fi să credem că sunt cărţi doarpentru clipe de răgaz: nu clipa de răgaz o caut, de interval, dedincolo de ecran, ci clipa provocatoare la lectură ca la uneveniment crucial. Aştept, mereu, cărţile care să mă jupoaie,care să-mi crească precum nişte dinţi din creier în timp cecitesc, ca să pot muşca cu ei merele vieţii şi ale morţii…95-Unii scriitori, dincolo de “administraţie”, s-auimplicat şi în politică, fără a face figură aparte întrepoliticieni! De ce ratează scriitorul în politica românească?-Cred că e greşit să spunem că „s-au implicat în politică”.Corect este: unii scriitori s-au salvat în politică, pliindu-se, căptuşindu-se. Spune-mi: ce mai era azi Păunescu fărămandatul de deputat? Ce a ales să fie azi Dinescu, cel cu securistla poartă, dacă nu în fruntea dosarelor de la CNSAS? Nu saimplicat Ana Blandiana în alegerea lui Emil Constantinescuîn pofida lui Nicolae Manolescu? Ce s-a câştigat? Ce s-ar fiputut câştiga? Scriitorul român e un mazilit în politică, ca-ntrun

ev mediu prelung în care e nevoie de un firman de aiurea.Am fost contemporani - doar fizic, cu trup de legumă – cucele mai grave agresiuni asupra limbii române în Basarabia,Ucraina, Serbia, Ungaria. S-a semnat vreo petiţie – măcar – descriitori? Erau în viaţă vreo câţiva care puteau ridica vocea.Dar unii erau în avionul lui Iliescu, alţii în cel al luiConstantinescu, alţii în cel al lui Băsescu.De ce ratează scriitorul român în politică? Dar oare„ratează”? În celebra scenă a preşedintelui Băsescu şi afilosofului G. Liiceanu, acesta nu s-a simţit umilit când primulom al ţării i-a spus că preferă „tinichigii”. Era filosoful de faţăsau doar „administratorul” de la Humanitas? În fond, nu aveadreptate N. Manolescu să-l introducă în Istoria sa pentru„manifestul havelian” Apel pentru lichele şi Uşa interzisă? Euşor să te desparţi de Noica (ideea peratologiei) şi mai greusă-ţi găseşti propria limită...-E scriitorul un personaj incomod pentru epoca sa?E un tolerat? E un profitor? Care e condiţia... ideală ascriitorului român contemporan?-Scriitorul de azi este un mare caraghios: se lasă„recitat” fără să fie scos la rampă din fundul sălii; se lasăinclus în manuale, studii, antologii fără să fie retribuit – doarpentru fericirea de-a fi „selectat”; îşi lasă înlocuite cărţile,96ideile de trei rânduri în presă; se lasă furat de atribuţiilepedagogice şi de vizionar al vremii sale. Incomod zici? Vezipe cineva să-l tragă de mânecă pe un preşedinte care spune căsunt mai importanţi „tinichigii” decât „filosofii”? L-ai văzut peG. Liiceanu, pe M. Cărtărescu cum au sărit să-l apere, că doar„altceva a vrut să spună”! Nu, prietene, scriitorul nu mai eincomod: e măsurat şi găsit „corespunzător” pentru InstitutulY, pentru Parlamentul Z, pentru Ministerul X … A fost vreunscriitor (şi erau destui) incomod în Parlamentul României? Acerut editarea operelor lui Caragiale (că despre Eminescu nuspun nimic, pentru că „nu dă bine” în Europa) în locul afişelordizgraţioase de la alegeri? A cerut cineva ca timbrul literar(vezi perioada interbelică) să fie achitat la scară naţională? Nu.Toţi se războiesc cu trecutul comunist. Acum se poate. Acumau curaj. Au prezentul nu ni-i mare?Dar noi, cei câţiva scriitori de la „instituţiile deconcentrate”care am fost schimbaţi prin fax la o comandă politică?Am luptat, am demascat încălcarea legii funcţionarului public?Nu, am tăcut, n-am vrut să se ştie că scriitorii nu conteazăîn sistem. Las că nici Uniunea Scriitorilor n-a scos uncuvânt, nu era „în chestie”. Preşedintele e plecat în slujbă laUNESCO, va veni doar la alegeri. Regret să spun: scriitorul deazi e tolerant, profitor, laş, se gudură ca toţi din jurul nostru.Suntem ocupaţi: fugim acasă să scriem. Suntem scriitori desâmbătă, de duminică (Am furat ideea de la prietenul AdrianAlui Gheorghe). În rest: suntem soldaţi de nădejde ai epocii

noastre...-Se ştie că puţini scriitori pot trăi exclusiv dinscris!? Din ce-ar putea trăi scriitorul ca să poată şi scrie,fără să facă compromisuri şi fără să-şi irosească timpul pecare l-ar putea folosi pentru scris?-Dragă prietene, scriitorul trebuie să poată trăi dinscrisul său. Asta e singura alternativă pentru care ar trebui săne batem, ca scriitori. Mă uit în jur şi-mi fac cruce: ştiţi că sunt97lefuri şi funcţionari pentru probleme „de cultură” la primării,consilii judeţene? De ce n-ar fi corect să fie, acolo, scriitori? Agândi strategia culturală, etnografică, reţelele de conexiunidintre etnii, microregiuni, istorii identitare şi turism cultural fărăscriitori? Dar puzderia de publicaţii locale (jurnale, pliante,broşuri, foi electorale, afişe şi reclame)? E atâta agramatism înziarele de pe tarabe (naţionale sau locale), atâta „cultură” depub-uri, de şuşanele „mondene”, atâta inflaţie de vip-uri al căroratu este doar datul în stambă şi trasul fermoarului. Dar lapuzderia de posturi locale (câte 5/7 posturi într-un orăşel), TV,radio, cine este angajat? Sau: acum sunt la modă cărţile „religioase”,monografiile despre mănăstiri, şcoli, localităţi, instituţii.Dacă nu transpare nicio vocaţie din aceste rânduri, măcarcorectura, stilizările ar trebui să treacă pe sub ochii unuiscriitor!Şi mai sunt universităţile. Acum 2-3 ani, la Congresulde Poezie de la Botoşani, Al. Muşina a propus înfiinţarea unuipost de „poet laureat” al universităţilor, care ar putea avea unrol cheie în gestionarea unor evenimente de creaţie culturală,de promovare a unor lecturi cu autorii. Desigur, lecturile. Seplătesc undeva? La teatre, la Case de cultură, la radio sau TVsau la serile din cafenele? Da, prietene, scriitorul ar putea trăidin toate acestea şi din altele. Dar toate aceste atribuţii i-aufost răpite, însuşite de veleitari şi tele-jurnalişti, prezentatorişi referenţi care citează după ureche împrăştiind agramatisme.Dar, tot atât de adevărat e că şi scriitorul de azi se lasă furat,redus la o voce din culise, redus la un text-caşcaval din carepoate oricine să-şi însuşească un rând, să-l dea pe blog, să „tragă”din el o interpretare. Dacă unul a ajuns plătit pentru textulsău, el nu va mai protesta pentru celălalt scriitor. Câte salariiiau unii scriitori? Câţi trăiesc doar din ajutorul social? Solidaritatea,drepturile apărate prin asociaţii ar fi o soluţie, dar...-Visul unui scriitor este să fie citit de cât maimultă... lume. Şi spun « lume », gândindu-mă că unei98literaturi îi stă bine să călătorească şi în alte limbi. Ai fosttradus, ai publicat traduceri în “Poesis”. Noi suntem mariimportatori. Nu cred că ne-au scăpat netraduse mari cărţiale literaturii universale. De ce nu suntem şi noi traduşi pemăsura valorii literaturii române?-E adevărat: am trăit din „traducţiuni”, suntem o

literatură în care s-a „importat”. A şi fost, acest lucru, înfavoarea noastră în anii comunismului. Dar acum, în vremea„din urmă”, a deschiderii europene, suntem mai atenţi săimportăm reţete, teme, mixaje, seriale comerciale, nu maisuntem atenţi la fondul valorilor. De aici şi slabul succes alcărţilor noastre în străinătate. Dar şi mai slab este PR-ulediturilor noastre, programele oferite de instituţii care ar trebuisă ne reprezinte – tendinţele literare, individualităţi, valorispecifice – în străinătate (I.C.R. –ul, de pildă). Dacă te uiţi lalista de „aleşi” ai acestor instituţii se vede, cu ochiul liber, căîn ultimii ani au fost scoşi ca „reprezentativi” doar câtevanume, din cei apropiaţi, dintr-o clientelă care doar rareori ne-afăcut cinste. Mulţi autori se descurcă pe cont propriu –accesând programe, intrând în legătură cu scriitori, traducători.Astfel de relaţii directe am încurajat şi eu la/ prin „Poesis” cuscriitori din Ungaria, Ucraina, Serbia, Germania, SUA. N-amfost surprins să nu aud o vorbuliţă în România, acasă, despreaceste rezultate: nu făceam parte din nicio gaşcă, din niciunprogram finanţat de comisiile „unice”, aşa că …Dar, într-o zi, voi izbândi, singur, precum sunt lamasa de scris…Târgu-Mureş,17 februarie 2008 – Satu-Mare, 11 august 2009(Vatra veche 8/2009)Foto: George Vulturescu, la Păltiniş, lângă vila încare a stat în ultimii patru ani de viaţă Constantin Noica (8august 2009 – foto: N. Băciuţ)99

RAFT100

SERAFIM DUICU, UN CRONICAR ALCLIPEI/101UMBRA LUI LAZĂR, LA TÂRGU-MUREŞ/106PE BAZĂ DE LECTURĂ/109FRĂMÂNTĂRI ÎN BIBLIOTECĂ/112CĂRŢI ŞI VIAŢĂ/114PĂDURE, DRAGĂ... POEZIE.../116VOCAŢIE ŞI CREDINŢĂ/119ZIUA CÂND S-A PRĂBUŞIT CERUL/121LADA DE ZESTRE /125ISTORIE ŞI PICTURĂ/127CULTURĂ ŞI ISTORIE/129DESCOPERIREA LUI SEVER SUCIU/131VĂMILE ARTEI/134ADEVĂR ŞI NOSTALGIE/136SUB SEMNUL TRADIŢIEI/138LA UMBRA NISIPULUI/139

UN JURNAL DE SENTIMENTE/141ÎNTÂLNIREA CU POEZIA/143FUGĂ SPRE SINE/144ADINA SZASZ, „ARIPI DE FLOARE”/146MUREŞUL CULTURAL ŞI ARTISTIC/147ANUL EDITORIAL 2009/150101

SERAFIM DUICU, UN CRONICAR ALCLIPEIDupă Paralaxe critice,Editura Nico, 2007, din biografialiterară a lui Serafim Duicu se mairestituie o parte însemnată, cearisipită, în sensul cel mai bun alcuvântului, în paginile preseicotidiene judeţene, „Articole ceîntregesc astfel portretul cărturaruluiSerafim Duicu, generând ceea ceîndrăznim să numim polifoniavocilor celui care s-a aplecat şi avibrat la tot ceea ce însemnafenomen cultural, ştiinţific, social”,după cum precizează îngrijitorul ediţiei, prof. Valerica Duicu.Este o carte recuperată, pe care nu a gândit-o autorulîntr-o astfel de structură, dar care cred că este definitoriepentru ceea ce înseamnă junalismul cultural în presa localăcotidiană, care îţi poate impune nu doar rigori stricte, ci îţipoate face şi cu ochiul spre o anume lejeritate critică, dar şispre concesii induse de categoriile de cititori neomogene înnivelul educaţiei culturale, care sunt receptorii mesajului critic.Serafim Duicu a dovedit că a ştiut să se adaptezerigorilor tipului de jurnalism cultural local, fără compromisuriinutile, fără să scape adjectivele din lesă şi fără să lase verbelesă zburde în voie.Constrâns de rigorile de spaţiu şi mai puţin de celeideologice, Serafim Duicu s-a dovedit a fi fost „librarul deserviciu”, atent la cele mai semnificative apariţii editoriale, lanivel naţional, dar şi la tot ceea ce apărea sub semnăturaautorilor locali. Sunt inevitabile afinităţile elective, selecţiile102impuse prioritar şi în termeni de eleganţă critică, dincolo defireştile exerciţii de retorică admirativă cu bonusuri alelocalismului creator.Sute de cărţi trecute prin lectura critică a lui SerafimDuicu au avut parte şi de promovarea în presă, în succinterecenzii, în care era inevitabilă radiografia diagnostic, etichetalapidară, şarja critică didactică.Îngrijitorul ediţiei, prof. Valerica Duicu, s-a dovedit

foarte scrupulos şi, cu reflexe arhivistice, a trecut prin sită anibuni de publicistică culturală, înregistrând aproape tot ceea cea purtat semnătura lui Serafim Duicu şi, într-o combinaţie decronologie şi tematică, a oferit un veritabil portret de cronicaral clipei, de martor complice al fenomenului cultural înansamblu, al celui literar cu preponderenţă.Cele zece capitole sunt ca un fel de zece porunci aleunei conştiinţe literare publice, care şi-a asumat rol nu doar depromotor, ci şi de inevitabil ecolog cultural, dispus laderatizări editoriale, incluzând şi arsenalul acid alintransingenţei, într-o exigenţă morală, dar şi moralizatoare.De unde şi „formele neliniştii”, sintagmă care impune o anumegestualitate critică.Serafim Duicu aborda cu lejeritate orice subiectcultural, era bine documentat, valorifica informaţiile însusţinerea unei idei, într-o argumerntaţie lapidară elegantă.„Dârz, hotărât, discret, sincer, atent cu prietenii,vehement şi necruţător cu duşmanii, dublat de girul calităţiiunui intelectual de ţinută, cu vrednica-i trudă, a fost reazem denădejde al culturii naţionale şi, deopotrivă, al BisericiiNeamului”, cum îl caracterizează patetic Lazăr Lădariu înPrefaţa cărţii, Serafim Duicu şi-a dat măsura capacităţii salede a vedea cultura în orizontul ei larg şi de a puncta elementelecare definesc o geografie literară bine delimitată.Nu avea complexe în faţa nici unui gen literar. GrigoreAlexandrescu, Sadoveanu, Al. Macedonski, Alecsandri,103Şerban Cioculescu, Ion Agârbiceanu, Cincinat Pavelescu,Neculce, Cezar Petrescu, Cantemir B.P. Hasdeu, LucianBlaga, Dimitrie Stelaru, Ovidiu Papadima, Dumitru Păcurariu,Marin Preda, Ion Apostol Popescu, Florin Manolescu, MarcelBreazu, Dan Hăulică, Ovidiu Bădina, Titus Dumitru-Popa,Corneliu Albu, Stelian Neagoe, Mircea Eliade, GeorgeCălinescu, Augustin Buzura, Constantin Zărnescu, AdrianPăunescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, DanGrigorescu, Mathila C. Ghyka, Constantin Noica, ŞtefanOdobleja, Petre Ţuţea, Dumitru Popescu, dar şi autori locali,ca Romulus Guga, Alexandru Toşa, Valentin Borda, IonBuzaşi, Lazăr Lădariu sunt doar câţiva dintre cei care au trecutprin sita critică a cronicarului literar, fie pe un segmentbiografic, fie într-o perspectivă a integralităţii. Aborda culejeritate şi poezia şi proza şi teatrul şi critica şi istoria literară.Nu avea inhibiţii de niciun fel. Şi nici prejudecăţi. Aveacapacitatea de a detecta cu uşurinţă note distinctive oriacorduri stridente într-un repertoriu beletristic, opiniile saleavând nerv, forţă, putere de convingere. Putea face investigaţiipe spaţii înguste, dar avea şi capacităţi de analiză şi sinteză pespaţii ample.„Serafim Duicu înclina spre analiza zonei literare subzodia calmului, nicidecum prin nostalgii de inchizitor”, mai

observă cu pertinenţă Lazăr Lădariu.Demersul publicistic al lui Serafim Duicu e al uneiconştiinţe critice responsabile, preocupată de starea de sănătatea culturii, de moştenirea culturală, de scara de valori, denesubordonarea ierarhiilor literare culiselor.A ştiut să vadă pădurea de copaci, a pus în balanţăcontribuţiile localismului creator cu valorile naţionale, dândprieteniei ce-i al prieteniei, dar şi literaturii ce e al literaturii.Într-un oraş cu o armată de critici literari, SerafimDuicu rămâne singurul până acum care a avut o viziuneintegratoare, care nu a privit cu dispreţ suveran valorile locale104în devenire, încurajându-le şi situându-le acolo unde le eralocul printre valorile contemporane.Păcat că Serafim Duicu nu şi-a valorificat talantul criticcu mai multă aplecare, că nu i-a acordat mai mult timp, că s-alăsat ademenit şi confiscat, într-un fel, de condiţiaanimatorului cultural. S-a simţit responsabil în misiunea pecare şi-a asumat-o, a sacrificat energii care ar fi putut să fiefolosite în teritoriul criticii. Pentru că Serafim Duicu aveavocaţie de critic şi acest lucru se va vedea mai bine şi atuncicând încă o carte de critică, cuprinzând texte publicate în presaliterară va vedea lumina tiparului.Această carte este o panoramă verosimilă afenomenului literar românesc din ultima jumătate de secol dinmileniul trecut, cu valorile actualităţii, dar şi cu recuperările şirestituirile necesare, cu reevaluările inevitabile.Foarte inspirat titlul cărţii, un generic cuprinzător înconcreteţea şi metafora sa, susţinut şi de o copertă mai multdecât sugestivă, cu trimiteri spre un spaţiu matrice al deveniriiautorului, unul la care s-a raportat mereu.105

UMBRA LUI LAZĂR, LA TÂRGUMUREŞExistă o mistică a umbrei,poate chiar plecând de la biblicul„nu te sprijini de umbră”. Fascinaţiaei i-a adus încărcături simbolice,mărturie a fiecărui timp alînţelegerii. Pentru umbră şi suflet,indienii Americii de Nord aveau învocabular, ca şi multe limbi afroasiatice,acelaşi termen. Dar, înculturile arhaice, umbra a fostconsiderată şi dublul persoanei, caîntruchipare a sufletului despărţit detrup.Despre nemuritorii chinezi, se credea că ei nu lasă umbrăpe pământ, în timp ce oamenii muritori aveau pentru umbrărespect, dar şi o teamă mistică.Umbra a fost privită însă şi ca ipostază a morţii, ca dublu

devitalizat, eu descărnat, imaterial - „lumea umbrelor”.Imaginarul mito-poetic asimilează umbra ca reflectare aimaginii omului, contur întunecat al unei fiinţe sau al unuilucru proiectat pe o suprafaţă luminată. Umbra e privită şi calipsă a luminii sau porţiune din spaţiu unde nu ajunge lumina.Ea e şi sinonim simbolic, chiar dacă atenuat, al întunericului,sumbrului, culorii negre, al ameninţărilor ascunse. Aşa auapărut „omul din umbră”, „vânătorii de umbre”...„Când murim, spune Lucian Blaga, în Cuvinte pe stelafunerară, nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră”.În această dimensiune a umbrei se situează şi Naştereaumbrei, cartea lui Lazăr Lădariu, chiar dacă nu suntem în faţaunei abordări programatice, ca preponderenţă tematică, cât mai106degrabă în faţa unei metafore integratoare a unei lumi deproximitate. Oricum, pentru Lazăr Lădariu, umbra e dublul, cuprioritate cea care se naşte în rigistru nocturn: “La luminalunii/ stau de vorbă/ cu umbra mea;// „Vin ploile” – îmi zice şitace -,/ vine şi focul/ prin tăcerea fagilor tineri,/ am văzut şinorii / mai trişti decât o corabie,/ doar puterea luminii/cunoaşte sunetul cuvintelor/ prin tăcerea grădinii pierzânduse;//noaptea pustiului/ cu noaptea vorbeşte,/ când trec/ bărcilecu pânze ale cerului,/ de aer suspendate;// salamandrele în auz/au focul şi/ vântul;// „vin ploile/ şi fulgerul va-ncremeni/ pecer” – îmi zice umbra,/ la lumina lunii;// stau de vorbă cu ea/până, din nou,/ se luminează de ziuă.” (Stau de vorbă cuumbra). Mai mult, în viziunea lui Lazăr Lădariu, umbra areautonomie, independenţă, faţă de trup: “Umbra mea prinpăduri rătăceşte,/ caută seminţele începutului călător,/ cândtăriile se spală/ în culoarea vântului”. (Doar singur izvorul laizvor se întoarce). Sau “Am văzut,//domol trecând dealul,/umbra mea,/înaltă, subţire, albuie spre gri,/şi n-am mairecunoscut-o,/în amurg,/aşa cum era,/ străină demult,/pe altetărâmuri plecată”. (Domol trecând dealul)Ba chiar, într-o reciprocitate integratoare, ea are atâtdimensiune reală cât şi metafizică, „De pe celălalt mal,/ tristă,umbra mă priveşte”. Când „celălalt mal” are şi semnificaţiegeografică şi mistică. Sau: “Privesc umbra subţire/ cum treceînot apa morţilor,/ cum intră tăcută-n mormintele/ dealului defulger tăiat;//după atâtea pribegii/ prin pustia cu chip de pară,/câinii aşteptării o latră;// în urma ei/ o ceaţă vine, tiptil,/ vulperoşcată/ prin litania deşerturilor.” (Umbra). „Trecere, peire,umbră, vis”, ar spune Eminescu.Umbra are şi temporalitate, are trecut, are prezent, areconsistenţă reală, dar geneza ei rămâne o taină: „dar nu măîntreba/ de unde-mi vine umbra”.Însufleţirea nu e doar a umbrei, cum bine observa uncritic, Elena M. Cîmpan, ci şi “muntele vine spre mare,107frunzele privesc, vânturile povestesc, citesc manuscrise,

copacii admiră păsările, dimineaţa sărută iarba, în haine dearlechin vine seara”, într-o corespondenţă a trăirilor şisimţurilor cu lumea umană, într-o consubstanţialitate aemoţiilor, într-o exuberanţă imagistică, într-un răsfăţ alviziunilor.Această nouă ontologie a inanimatelor capătă consistenţăcompensatorie, devine nouă poetică. Dar poetul rămâneobservator al cotidianului, din care reţine semnele prin careacesta îşi pierde echilibrul.Retorica religioasă îşi continuă şi în acest volumaccentele remarcate imperativ odată cu „Litaniile cerului”.Naşterea umbrei este, ca bună parte din poezia lui LazărLădariu, confesiune discretă şi atitudine, împăcare mioritică şiseninătate sacrală, asumare a jertfei, în altarul cuvintelor.A 12-a carte a lui Lazăr Lădariu, la care se adaugă celedouă etape de antologie, ultima, Vâslele timpului, un popasliric la 70 ani, are câştigurile experienţei poetice, ale vârstei,ale conştiinţei literare. Există o ritmicitate asumată, oreligiozitate a întâlnirii cu cititorii, prin poezie, anuală, fărărestricţii, dar şi fără angajamente cantitative. Pentru că LazărLădariu are exigenţele sale editoriale la care nu abdică. De laCâmpuri cosite de ceaţă, 1985, la Naşterea umbrei, 2009,poezia sa şi-a definit un teritoriu pe care nu-l poate revendicanimeni, cu repere care fac din autor un poet (re)cognoscibil,într-o dinamică literară vămuită de toate bunele şi relele uneilumi în căutare de sine. Reiterarea unor simboluri, de la„câmpuri de ceaţă” la „şarpele casei” întăreşte imaginea destăruinţă asupra unor repere care nu-şi pot epuiza sensurile.O instanţă critică necoruptă, nedeturnată de la menireaei, va acredita fără reţineri poezia lui Lazăr Lădariu, situând-oîn faţă, între poeţii care s-au format în jurul revistei „Vatra” şiîntre care se remarcă drept singurul alergător de cursă lungă,responsabil de menirea sa, pe care şi-a asumat-o fără108menajamente. Chiar dacă poetul, în solidaritatea lui culturală,declară şi că poate spune tuturor că a „avut parte desingurătate”, că a putut câştiga detaşare, când „istoria obosită/îmi întoarce spatele”. (Acum pot spune), cum detaşat şiîngăduitor îl priveşte şi pe cel care îl pândeşte la colţ (Tiptilmă strecor ca lumina difuză).Poetul nu poate pune punct poeziei, pentru că „cu teamade dimineaţă în braţe/ neodihna mărilor/ aduce cheileadâncului/ pentru un nou cântec”. (Cu teama de dimineaţă).Ediţia a fost îngrijită, cu aceleaşi rigori şi exigenţe ca latoate volumele postdecembriste ale lui Lazăr Lădariu, deMariana Cristescu, cea care a gestionat şi “umbra” cărţii,coperta, inspirat realizată de Andrei Balint.Un inventar editorial şi succinte referinţe critice daurotunjime acestei cărţi elegante, din toate punctele de vedere.109

PE BAZĂ DE LECTURĂCritica literară e un gencare şi-a pierdut mult dinprestanţă după ce, de atâtea ori, aufost „prinşi” critici că au scriscronici, recenzii despre cărţi pecare nu le-au citit, cel mult le-aurăsfoit în grabă, decredibilizândastfel lectura critică, judecăţile devaloare, bază sigură a falselorierarhii.Norocul multor cărţi vinedin lipsa de interes a cititorului celde toate zilele faţă de opiniacritică. Revistele literare se citescmai puţin decât îşi imaginează criticii la rubricile de criticăliterară, gusturile cititorilor fiind mai degrabă manipulate decampanii mediatice sau de abile strategii de promovare a unorcărţi, autori.Cărţile de critică literară îşi au teritoriile de investigareadesea restricţionate fie de proasta difuzare a cărţii, dublată desupraproducţia editorială, fie de bugetul de timp pe care îl areun critic literar pentru o întreprindere prost sau deloc plătită.Orice demers critic îşi autoimpune criterii proprii deselecţie a cărţilor supuse analizei. Între acestea, cel pe care şi-lasumă Elena M. Câmpan în „Pe bază de lectură”, este una demaxim subiectivism: o relaţie faţă la faţă cu autorul unei cărţi.Unii dintre noi primim cărţi de la autori, cu autografe fel defel, de la cele de reţetă, la cele pline de amabilităţi şi elogii.Sigur, e greu să cazi în capcana unor astfel de„avansuri”, dar e un gest de minimă politeţe să citeşti o carteprimită în dar.110„Pe bază de lectură” este o astfel de carte, carerăspunde unor provocări de civilitate tot mai rar întâlnite. E undisconfort, poate, să te aleagă cărţile şi să nu le alegi tu, dar ţise dă şi o responsabilitate a exerciţiului critic, care trebuie săaibă puterea de a face abstracţie de o relaţie personală, punândînainte moralitatea critică.Poate că în astfel de situaţii, criticul are şi reflexe alereprimării unor porniri de radicalitate, poate îşi controleazămai strict verbul, poate administează mai nuanţat adjectivele,poate e dispus la mai multă civilitate, atunci când judecă ocarte a unui autor cu care-şi intersectează zilnic paşii.Există, în astfel de circumstanţe, compromisurinecesare, pe care „instanţa critică” le adoptă sau le respinge.Elena M. Cîmpan face concesii cu măsură, oricât de generoasăeste, ca să nu inducă o falsă situare ierarhică, e cinstită şi cu eaînsăşi şi cu autorul, nu are prejudecăţi, nu are interese. Elena

M. Câmpan este un critic diplomat. Îşi construieşte discursulcritic cu eleganţă, cu foarte multă atenţie la detalii, pentru caansamblul să fie bine definit, evaluat. Instrumentele critice aleElenei M. Cîmpan sunt „laparoscopice”, făcându-se inciziifără să se producă răni profunde, în aşa fel încât operaţia să fieeficientă şi “pacientul” să-şi revină repede.Lecturile ei sunt pe bază de bună credinţă, „recenziile”sunt cinstite, „prezentările” ponderate, comentariile aplicate.Întâmpinări care respectă textul literar, nu-i caută nod înpapură, îi descoperă punctele forte, dar nu ignoră verigileslabe. E un diagnostician riguros, exact, dar nu spunepacientului doar ce ar vrea acesta să audă.Rostirea critică are căldură, oricâtă fermitate i-amdetecta, are cursivitate, e narativă, simplă, clară, concisă,refuză preţiozităţi pretins academice, intră în rezonanţă cuobiectul lecturii. Se vede bucuria lecturii. O lectură destinsă,fără încrâncenări. E o citire pe bază de iubire, nu de ură,111dispreţ ori plictiseală. Cu atât mai puţin pe bază de ... sarcinăde serviciu. În plus, criticul are umor, ironie benignă.E o situare în calmul receptării, al valorilor, neviciat dejocuri de politică literară.Există afinităţi elective în universul lecturii criticedecupat din producţia editorială curentă, există entuziasmeprospective, se pun etichete inspirate pe produsele citite, se facaprecieri memorabile, atât în desenul stilistic cât şi în substanţalui.Elena M. Câmpan, prin Pe bază de lectură, îşi poatelua diploma de agent literar, unul cu vocaţie, pus în slujbacărţii, punând preţ acesteia, fără să-i sperie nici pe cititori, nicipe autori.Trecută prin experienţa poeziei, a prozei, a jurnalului, apublicisticii, Elena M. Cîmpan e o voce critică de ultimă oră,care trebuie ascultată. Debutul ei în critică, în volum, culectura a 28 de autori şi a patruzeci de cărţi, e garanţia căviitoare ori trecute cărţi vor intra pe mâini critice bune.112

FRĂMÂNTĂRI ÎN BIBLIOTECĂCâţi dintre împătimiţii lecturiinu şi-ar dori să poată să stea cât maimult din viaţa lor în bibliotecă,incurabili devoratori de carte,disperaţi că, pe măsură ce trecevremea, trebuie să accepte fatalitateacă doar o mică, o foarte mică partedin ceea ce ar fi vrut să citească va ficitit - pentru că “timpul vieţii escurt”, cum ar zice poetul, şi tot maipuţin rămâne pentru lectură. Pentruunii, „cartea bate viaţa”, trăiesc în

ficţiune mai mult decât în realitate.Puţini au şansa însă să stea toată viaţa în bibliotecă,ajungând să se pună în slujba cărţii. Aparent, e un privilegiu,dar, după opt ore de administrare a cărţii, mai rămâne puţinăenergie şi pentru lectura cărţilor, pentru condiţia de cititordetaşat de obligaţiile profesionale.În plus, ne întrebăm adesea care mai e rostul, care elocul cărţii în orizontul culturii, de ce se mai citeşte, cineciteşte, cum se citeşte, care sunt alternativele la cartea noastrăcea de toate zilele, cea tipărită pe hârtie, cu care ne-am născutşi am crescut, cât de acerbă e concurenţa cu cartea electronică?Şi cine va ieşi biruitor?Despre problemele bibliotecii îşi pune întrebări şiîncearcă să dea răspunsuri şi Liliana Moldovan, în cartea sa dedebut, intitulată sfios, “Indiscreţii în bibliotecă”.( Antologie destudii şi eseuri, Text îngrijit şi prefaţă de Nicolae Băciuţ,Postfaţă de Doina Popa, Preşedinte ANBPR, Editura Nico,2009).113Liliana Moldovan îşi asumă cu responsabilitatecondiţia de bibliotecar preocupat de “rostul cărţii în orizontulcultural al omenirii”.Bine informată, minuţios documentată, lucrarea sa arecomplexitate într-un orizont extins al analizelor şiinterpretărilor, al dialogului despre destinul cărţii, într-oincursiune prin timpurile cărţilor, filosofia lecturii şi sociologiamentalităţilor. „Biblioteconomica” - Aspecte teoretice şipractice ale managementului de bibliotecă, Introducere înfilosofia comunicării şi teoria lecturii, Amprente jurnalistice :articole, eseuri, interviuri şi note de lectură – sunt cele treipaliere ale cercetării, evaluării fenomenului pe care îlgenerează cartea.Lucrarea Lilianei Moldovan vine în întâmpinareanevoilor specialiştilor, dar şi a beneficiarilor serviciilor oferitede bibliotecă. „Deconspiră” ce este dincolo de relaţiabibliotecar-cititor, ce e în „culise”, de câtă artă e nevoie pentrua face din bibliotecă un loc râvnit, căutat, dincolo de toatedistorsionările ofertelor cotidiene, de ce eforturi umane,financiare e nevoie pentru a menţine prestigiul bibliotecii, la cemijloace trebuie să recurgă pentru a-şi promova „produsele”,serviciile, pentru a crea parteneriate cu cititorii, spre beneficiulacestora din urmă.Din demersurile acestei cărţi răzbate bucuria autoareide a fi un mijlocitor între cele două Lumi, cea a cărţii şi cea acititorului. Până la urmă, “Indiscreţiile…” Lilianei Moldovansunt un elogiu adus cărţii, lecturii, cititorului.Cu siguranţă, un bibliotecar de talia Lilianei Moldovanface bine ideii de serviciu public în slujba cititorului, ideii depromovare a cărţii. Pentru că, oricât de paradoxal ar păreaunora, dincolo de a fi ceea ce mâncăm, salvarea vine din a fi

ceea ce citim.114

CĂRŢI ŞI VIAŢĂExistă între vocaţiile fărăde preţ, cea educaţională, care aremulţi chemaţi şi puţini aleşi.Între dascălii de vocaţie,Florica Z. Costea mai are şi unacut simţ civic, unul deintransigenţă şi fermitate, alimperativului atitudinal, care nusuportă concesii şi nici scuze.Întreaga retorică didacticăa fost articulată pe douăcomponente consubstanţiale,cartea şi viaţa, într-o competiţie amodelelor umane şi profesionale.Într-o provincie nu dintre cele mai generoase, cu olume dezurbanizată încă înainte de urbanizare, misiuneadascălului a impus accente particulare, de împăcare amodernităţii cu tradiţionalul.Florica Z. Costea a avut o viaţă „de roman”, cum leplace unor femei să spună, dar cărţile au dat mereu sens acesteivieţi, din ele a respirat aerul care să-i dea putere şi să o facă săpoată privi înainte cu încredere şi înapoi fără mânie.Din viaţă şi din cărţi, Florica Z. Costea a constituit ocarte a vieţii, pe care a deschis-o, cu generozitate şi altruism,spre a fi de învăţătură şi altora.Floricăi Z. Costea i-a plăcut să dădăcească, săcicălească, poate pe unii până la agasare, pentru a-şi impunepreceptele morale în care a crezut şi care au ajutat-o să treacăvămile mai aspre ale vieţii.Apoi, s-a străduit, neputând să citească doar pentrusine, să împărtăşească din lumina cărţii, până şi celor care s-arfi mulţumit şi cu semiîntunericul.115Autoarea acestei cărţi e convinsă, apoi, că informaţiapotenţează educaţia.Această carte este un manual de educaţie rapidă,asemeni manualelor pentru învăţarea limbilor străine,considerând educaţia o limbă esperando a civilizării şimodelării umane.Iar aceasta nu are o limită de vârstă, fiind ceea ce înlimbaj de lemn numeam cândva, „educaţie permanentă”.Nu suntem în faţa unei perspective academice, selecţiatextelor fiind una de uz cotidian şi general.Nu sunt oferte de minimă rezistenţă, ci de maxim bunsimţ.În modestia ei, dar şi în luciditatea tuturor vârstelor,Florica Z. Costea şi-a definit laconic întregul său traseu

existenţial: „Nu pretind a fi cineva, dar m-am luptat toată viaţasă nu rămân doar ceva”.116

PĂDURE, DRAGĂ... POEZIE...Pe Grigore Avram l-amperceput, de la primele acordurilirice pe care i le-am descoperit, cape un continuator al unor lirici depe valea Telciului, George Roş şiLuca Onul, a căror muzicalitatedin versuri reverberează şi în acest„Cuib” poetic, chiar dacă el esituat pe o altă vale, cea aSomeşului Mare. Autorul nu-şirefuză însă amprenta locului,oricât de răspândite geografic ar fi„aventurile” sale lirice – Bistriţa,Sângeorz Băi, Vişeu de Sus, Cluj-Napoca, Baia Mare, Borşa, Telciu, Sărăţel, spre Bucureşti,Antalya, şi oricât de atipice ar fi circumstanţele caredeclanşează rostirea poetică: ziua de naştere a soţiei, aDaianei, ajunul sacrificatului porcului, după sacrificatulporcului, la concursul de schi, în tren... Oricât biografic însăam repera în această poezie, el nu iese din limitele.... discreţiei.Poemele sunt din „producţia” nici a unui an (18 august2008 – 20 iulie 2009), unele texte sunt foarte... fierbinţi, deabiascoase din cuptorul creaţiei.De aici o notă care defineşte întregul univers poetical lui Grigore Avram – spontaneitatea. Există apoinaturaleţe, firesc în verbul poetic al lui Grigore Avram, odemocraţie a cuvintelor, care nu-şi refuză condiţia, niciparfumul neaoş, regional, ba chir şi-l punctează ca marcă deidentitate.Poezia închide pentru Grigore Avram, între coperţilesale, un dosar existenţial, e un jurnal al trăirilor – a se vedea117datarea riguroasă a scrierii fiecărui poem, ceea ce depunemărturie pentru credinţa în inspiraţie poetică. Poemele salesunt născute, iar nu făcute, cu o mare uşurinţă a versificaţiei,ele sunt expresia exponenţială a emoţiei, a trăirii clipei îndimensiunea sa poetică.Scrisul, o spune autorul în Autoportretul de la finelecărţii, e o datorie pe care o are pentru spaţiul natal, la care sereferă cu patetism, unul de factură păunesciană, faţă de careare responsabilităţi neimpuse şi de la care nu aşteaptărecunoaştere. Dacă e să-l plasăm într-un context literar, atunciar trebui să-l înscriem într-o serie care-i include pe GheorghePituţ, Radu Cârneci, Anatolie Paniş..., şi ei... silvicultori labază, dar care n-au trădat pădurea asumându-şi să trăiască şisub semnul poeziei. De fapt, nu sunt incompatibilităţi între

cele două lumi, iar referirile la profesiunea cea de toate zilele aautorului sunt de ordin strict biografic. Cu adevărat, însă,Grigore Avram e mai aproape de Octavian Goga, de IoanAlexandru, pentru ceea ce înseamnă matricea spiritualătransilvană.La cei 45 de ani ai săi (născut la 13 februarie 1964,comuna Maieru, judeţul Bistriţa-Năsăud), Grigore Avram şi-aurmat şi destinul poetic, deşi formaţia sa, oricâtă încărcăturăpoetică ar avea (Doctor în domeniul fundamental silviculturădin 2002) e departe de lumea literară, cu ale sale vânturi,valuri, altele decât freamătul... codrului.„Lacrima nopţii”, Editura Interprint, Cluj Napoca –2000, „Rugi”, Editura „George Coşbuc”, Bistriţa – 2005 şi„Sub cerul gol”, Editura „Eikon”, Cluj Napoca – 2008, suntcărţile în care Grigore Avram a încercat să dea contur unuiunivers poetic distinct, lipsit de complexe provinciale, autorulurmându-şi chemarea detaşat, rupt de strategii şi aranjamenteliterare, de generaţii, promoţii...Critica literară a aplicat o etichetă – „neotradiţionalism”– poeziei sale, ea nu are însă nimic peiorativ în118ea, nu-i decât o înscriere într-o ordine a istoriei literare, careînregistrează, la zi, toate modele poetice, de la cele clasice lacele avangardiste, de la limbajele pudice la stridenţă lexicală,cu accente vulgare până la pornografic.Grigore Avram are însă o lume a sa, pe care şi-orevendică şi pe care şi-o populează cu nostalgii şi vise. Cupoezie. Poezie adevărată. Neo-tradiţionalistă în formă,modernă în verbul său.119

VOCAŢIE ŞI CREDINŢĂIndiscutabil, părinteleProtopop Gheorghe NicolaeŞincan se numără printre ceicare au chemare pentrumisiunea preoţească. O facecu har, cu râvnă, pilduitor,oferind celor care-l ascultăbucuria cuvântului binerostit,care are toate şansele săajungă la sufletulcredincioşilor.Sigur, există şi datenaturale, părintele protopopGheorghe Nicolae Şincan arevocaţie, dar nu s-a împăcatcu atâta. Cuvântul lui inspirat are în spate ceasuri de taină, derugăciune, de lecturi, de trăiri. Şi-a respectat, condiţiaadăugând mereu câte o filă destinului său.Până la aceste „Ferestre către cer şi lume”, părintele

protopop Gheorghe Nicolae Şincan a mai aşezat în raftulcredinţei noastre strămoşeşti şi alte lucrări care s-au dovedit demare folos celor care cred, precum şi celor care vor să-l(re)descopere pe Dumnezeu.Preacucernicul părinte protopop găseşte pentru toţi„cuvinte potrivite”, oferind în acelaşi timp şi modele, înrezonanţă cu ceea ce înseamnă cerul şi lumea pentru cei de azi,fiind al credinţei noastre dintotdeauna, dar şi al nevoilor ei deacum.Predici pentru toate duminicile şi sărbătorile religioasede peste an, meditaţii la Săptămâna Mare, cuvinte dereculegere, pilde, ilustraţii, povestioare se constituie într-o120„fereastră” prin care putem privi înlăuntrul nostru, putem privilumea care ne-a fost dat s-o însoţim, dar şi cerul spre care săne înveşnicim.Biografia preacucernicului părinte protopop NicolaeGheorghe Şincan a adunat de toate – şi bucurii şi suferinţe şiamărăciuni şi speranţe. Această carte e o sărbătoare înbiografia sa, una care încununează două decenii de păstorireprotopopială la Târgu-Mureş. O fereastră spre alte zări, sprealte etape.Dacă părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan nuar fi ales calea preoţiei, cu siguranţă ar fi fost scriitor. Pentrucă stăpâneşte cu măiestrie arta povestirii. Dar oare, scriitorul,într-un fel, nu este puţin şi el preot?121

ZIUA CÂND S-A PRĂBUŞIT CERULTentaţia jurnalului îicuprinde pe cei care călătoresc,autori de notorietate saugrafomani, călători simpli darreactivi emoţional, dornici să-şiconsemneze trăiri inedite,puternice, pentru că o călătoriedevine sursa unor întâlniriadmirabile cu locuri, oameni.Dinicu Golescu, unuldintre pionierii jurnalului decălătorie în literatura română,spunea că, având ocazia săcălătorească în Europa, aobservat că toţi companionii săi îşi consemnau impresiile,impuls de care se lasă antrenat, dând astfel ,,Însemnareacălătoriei” (Buda, 1826), o carte care nu şi-a pierdut firescul,nici actualitatea. O carte ca un turnesol al unei experienţe, darea a fost scrisă şi pentru a face cunoscute compatrioţilorcivilizaţii la care puţini au avut acces.Jurnal de călătorie, la noi, au scris şi Dinicu Golescu şiI. Codru-Drăguşanu şi Geo Bogza, Ana Blandiana şi Adrian

Păunescu, ca să cuprindem un arc mai mare de timp, fiecaredin motivaţii proprii, în formule personale şi cu contribuţii maimult sau mai puţin semnificative pentru ilustrarea genului.Scriitorul român, de la Dinicu Golescu încoace, a scrisjurnal de călătorie şi dintr-o şansă de a vedea lumi cu propriiochi şi ca o obligaţie morală de a mărturisi astfel deexperienţe. Mai târziu, I. Codru-Drăguşanu scrie ,,Pelerinultransilvan”, în urma călătoriilor din 1835-1844 în Austria,122Italia, Germania, Franţa şi Anglia. Dar şi Alecsandri e un autorde jurnale de călătorie, scrise la înălţimea artei literare dinpoezia şi teatrul său. În „Arta prozatorilor români”, TudorVianu apreciază ,,lăcomia cu care soarbe impresiile în tottimpul călătoriei sale, darul de a reţine esenţialul, pătrundereapsihologică, umorul care fac din I. Codru-Drăguşanu o figurăaproape unică în vremea sa.”, considerând că ,,dacă princălătorul romantic Alecsandri s-a introdus în prozaromânească pitorescul exotic, prin pelerinul transilvan I.Codru-Drăguşanu domeniul nostru literar s-a îmbogăţit cuexotismul moral”.Laurence Sterne distinge mai multe categorii decălători: leneşi, iscoditori, melancolici, înfumuraţi, mincinoşi.Noi avem călători, autori de jurnale, din toate categoriile şiceva pe deasupra! ,,Se crede că românii sunt sedentari, scrieEugen Simion, comentând o carte postumă de călătorii a luiMarin Sorescu, aşa am crezut şi eu până ce am cercetat culuare-aminte însemnările de călătorie ale logofeţilor şicărturarilor din secolul al XIX-lea şi am observat că,înţelegând spiritul veacului, ei pornesc deodată spre Europa…românii vor să iasă din inerţia răsăriteană pe măsură ce deprindgustul de călătorii. Jălalnicul Dinu Golescu este un exempluelocvent”.Jurnalul de călătorie depinde de mulţi parametri - şi demiza călătoriei, de timpul ei, de durata ei, de trasee, depregătirea ei, de companioni. S-au scris jurnale de călătorieurmându-se trasee naţionale, dar cele mai multe s-au scrisdespre peregrinări dincolo de vămile noastre. Se poate scrie cuartă, ca Alecu Russo, de pildă, despre o călătorie în munţiiMoldovei, dar parcă e altceva să scrii despre Viena, Paris,Roma, Veneţia...Impactul emoţional dus până la euforie în timpul uneicălătorii se poate transforma, acolo unde există har, în123veritabilă pagină de literatură, rămânând mai mult un ghid înlumile interioare şi mai puţin unul geografic, turistic.Propriile informaţii, intersectate cu cele obţinute dinmers, se pot coagula realist sau ficţional.Jurnal de călătorie este şi „Cartea Oltului”, a lui GeoBogza, dar şi „Impresii de călătorie” a lui George Călinescu.Confesiunea, mărturisirea din jurnalele de călătorie au devenit

proză poetică, crescând prestigiul genului, oricum în căutarede sine.În spaţiul literar mureşean, primul jurnal de călătorieeste „America, partea nevăzută a lunii”, de Nicolae Băciuţ, subaceeaşi semnătură apărând şi primul jurnal de călătorie în ŢaraSfântă, „Sacru şi profan în Ţara Sfântă” (2005). La un intervalde patru ani, Valentin Marica aduce o nouă mărturie acălătorului iniţiatic în Ţara Sfântă, „În apa Duhului”. Jurnalulde călătorie, graţie posibilităţilor românilor de a călători, de arecupera decenii de interdicţii, a explodat, devenind aproapemodă.Între primii români care scriu jurnal de călătorie dinŢara Sfântă se numără şi Dimitrie Bolintineanu, în 1853,acesta urmând trasee mai extinse, care au inclus Smirna,Samos, Rodos, Alexandria, Tripoli, Beirut, Iafa, Ierusalim, cuMuntele Măslinilor, grădina Ghetsemani, apoi Iordanul, ValeaIerihonului, Marea Moartă, Betleem. Jurnalul său, în registruiniţiatic, spune Vianu vrea ,,să ne instruiască, nu numai să necomunice viziunile şi impresiile sale.”Acestea sunt trasee clasice, pe care le urmează cei maimulţi pelerini români în Ţara Sfântă, de-a lungul anilor, unmaximum care poate fi oferit într-un interval echivalent cu celal genezei, şapte zile, cât au în medie durata pelerinajele deazi.Nu mai mult a durat nici călătoria lui Romeo Soare înIsrael, comprimată, memorialistic, în „Ziua când s-a prăbuşitcerul”, o carte la graniţa formulelor scripturale. Pentru că124autorul nu adoptă postura seismografică de înregistrare aintensităţii trăirilor călătoriei. El se mulţumeşte cu ipostazadocumentaristului, care culege informaţii, ca apoi să le coleze,completeze cu date din surse diverse. El realizează un corpuscare să cuprindă o imagine monografică a Israelului, cuinserturi fie în ideea jurnalului, fie în cea a memorialisticii.Rigoarea informaţiei şi abundenţa datelor sunt, cu siguranţă,completări postfactum al călătoriei.Obişnuit cu dialogul din textele sale epice şi din teatru,Romeo Soare introduce şi în această panoramă un personaj,atoate ştiutor, Tomer David, ghid în realitate, dar în jurnal epersonajul omniscient, cel care exonerează pe autor de oriceresponsabilitate în ceea ce priveşte eventualele erori deinformaţie.E o tehnică eficientă, cu toate riscurile ei, inclusivacela de a crea iluzia confiscării ghidului de autor, pentru caresusţine adevărate conferinţe de prezentare, ceea ce intră îndezacord cu realitatea, inducând o uşoară senzaţie de fals. Dar,important nu e neapărat procesul de producţie, cât rezultatul.Ori cred că „Israel – ziua când s-a prăbuşit cerul” este exact ceşi-a propus – un fals jurnal de călătorie, impersonal, amestecde informaţie istorică, geografică, economică, o reconstituire

ficţională a întâlnirii cu Ţara Sfântă. De fapt, ceea ce observăcu onestitate Constantin Mustaţă în Prefaţa cărţii: „RomeoSoare, călătorul prin Ţara Sfântă, devine în paginile acesteicărţi un ghid a cărui voce te cucereşte!”Fiecare autor de jurnale în Ţara Sfântă are Israelul lui.Fiecare reţine ce şi cât poate. Cei care sunt prea atenţi însă lacifre riscă să treacă pe lângă emoţia unor întâlniri care te întorcnu doar într-un trecut al istoriei credinţei, dar te şi înalţă încredinţa ta. Atât cât o ai şi cât poţi s-o trăieşti în astfel delocuri.125

LADA DE ZESTRENu ne putem pune de-acurmezişul mersului istoriei.Vrem, nu vrem, ne place, nu neplace, sunt lucruri care pierdtrenul vremurilor, rămân în urmă,sunt îngropate în uitare,indiferenţă, inutilitate, considerateca fiind depăşite, neconforme curitmul în care orizonturile decunoaştere îşi deschid baierele.Ne purtăm ca în faţa uneifatalităţi, neputincioşi, învinşi,acceptând sub ochii noştritransformări pe care nici mintea, nici sufletul nu le puteauconcepe mai ieri.Mulţi dintre noi încă mai avem în adâncul fiinţeinoastre cuibărite timpuri care sunt acum, şi la propriu şi lafigurat, dintr-un alt veac, mult mai îndepărtat însă decât cel pecare l-am însoţit în unduirile sale.Mulţi mai întoarcem privirea, încărcaţi de nostalgie,spre orizonturi trecute, cu regrete că n-am putut opri timpul înloc, că n-am putut conserva clipa şi am lăsat să se piardă, să sestrice comori care păreau de-o seamă cu veşnicia.Fireşte, ne întrebăm ce mai putem face, cine trebuie săfacă ce-i de făcut, cum să facă, pentru a mai păstra ceea ce semai poate păstra, pentru a restitui măcar prin cuvânt ceea ceam irosit, prea grăbiţi să fim pe placul vremurilor!?Satul nostru nu mai este demult ceea ce a fost, s-a lăsatademenit de ispite şi a căzut în păcatul de a se pierde pe sine,devenind altceva, difuz, confuz, nici Paradis, nici Infern, olume în căutarea propriei identităţi, îmbătrânită, sedusă şi126abandonată. Ne rămâne să căutăm cu înfrigurare, teamă,speranţă, în lada de zestre, să vedem dacă a mai rămas cevabun acolo, de purtat, de arătat lumii, care vrea să nerecunoască, să ne cunoască, aşa cum suntem în datele care s-auadunat de-a lungul istoriei.Dar cum trebuie umblat în lada de zestre să nu se

destrame şi ce-a mai rămas? Mai are cine să caute cu migală,cu răbdare, cu grijă pentru a nu ne scăpa încă o dată printredegete aurul moştenirii noastreMaria Borzan şi Roxana Maria Man şi-au asumat curesponsabilitate să scoată la lumină zestrea spaţiului mureşean,unul dintre cele mai pregnate în bogăţie şi diversitate.Suntem în faţa unei cercetări temerare, îndrăzneţe, întrocontinuitate a unor demersuri atât teoretice cât şi practice, dea pune în valoare un trecut identitar. Mai mult, demersulcercetării a ieşit din canon, provocând totodată o reîntoarcerenu doar emoţională, ci şi pragmatică, spre redescoperireasatului tradiţional în datele lui fundamentale, cele care pot ficonvertite în termeni economici, posibil dinam de reîncărcarea unor energii pe nedrept neglijate.„Portul, limba, obiceiurile, atât cele din viaţa de familiecât şi obiceiurile calendaristice” au intrat sub lupa cercetătorilor,convinşi fiind că încă nu e totul pierdut, că, oricât lococupă pesimismul, partea încă plină a paharului adună tării dincare satul tradiţional poate renaşte, măcar pe spaţii înguste, dardecisive în a menţine entuziasmul şi speranţele celor care nuvor să depună armele.Cartea celor două cercetătoare este ea însăşi o ladă dezestre. Adună între coperţi o lume inconfundabilă, pusă înecuaţie cu prezentul, care încă nu s-a decis ce să facă cutrecutul. Cercetarea de faţă e şi monografie şi dicţionar, e şirecuperare şi restituire, e şi invitaţie de a privi spre trecut, darşi semnal de alarmă în privinţa viitorului lăzii de zestre, în caremai există zestre.127

ISTORIE ŞI PICTURĂDupă “bisericile delemn” şi “satul săsesc”, temeasumate programatic, LiviuŞtef mai trece o “vamă”, cea aCetăţii medievale a Sighişoarei.O temă îndrăzneaţă, careduce cu ea povara atâtor imaginiplastice, realizate ieri şiazi de artişti de toate calibrele,fără însă a putea vorbi de lucrărimemorabile. E paradoxal,dar Cetatea medievală încă nuşi-a găsit pictorul care să-i“scrie” istoria pe pânză.Picturalitatea cetăţii medievaleîl subjugă pe artist, îi impune metafore ale culorii pecare însă nu le poate despărţi de memoria afectivă. Oricare local Cetăţii poate fi decupat plastic, fiecare îşi are relevenţa şisemnificaţia sa culturală, istorică, poate să însemne ceva.

Rămâne pictorului să găsească acel ceva, care să facă diferenţaspecifică între real şi pictură. Notorietatea Cetăţii impunepictorului să facă cu ochiul adevărului arhitectural, să nutrădeze “originalul”, dar rămâne emoţia artistică să dea tonul,să încline balanţa.Cetatea medievală e şi aceeaşi şi mereu alta. Fiecareanotimp decontează altfel preţul peisajului, luminile şi umbreleîşi schimbă mereu strălucirea, în arşiţa verii, în limpezimeaaerului sub reflexele zăpezii, în moliciunea bacoviană atoamnei, ori în unduirile verdelui naturii în primăvară. Într-unfel e cetatea în goliciunera iernii şi altfel la umbra deasă aarborilor care stau de strajă la ziduri de cetate, ici şi colo.128Mai e apoi dinamica spaţiului – între austeritatea,pustiul decorului şi animarea lui cu personaje. Dar cepersonaje s-ar potrivi Cetăţii medievale? Cele cu timp sau celefără de timp? Care e dimensiunea temporală cea mai potrivităpentru a defini cetatea în spiritul şi istoria ei? Liviu Ştefoptează pentru varianta renunţării la prezenţa umană, oricâtpitoresc ar putea induce vestimentaţia de epocă. Străziîntortochiate, alei îngrămădite între ziduri, ori siluete zvelte deturnuri sau biserici nu sunt puse în relaţie cu dimensiuneaumană, rămânând arhitecturii să-şi aroge dreptul de fiinţe, deviaţă.Cetatea medievală a Sighişoarei rămâne o provocare, otemă deschisă, care nu-şi epuizează interpretările. Un ciclu delucrări şi albumul corespondent sunt un fapt de cultură pe careLiviu Ştef şi l-a asumat cu temeritate, îndrăzneală, respect,responsabilitate. Pentru că e prima încercare coerentă, deansamblu, de a transcrie plastic peisajul unui spaţiu medievalcu atâta istorie. O încercare abordată fără complexe, nu şi fărăezitări, dar autorul şi-a îndeplinit programatic scopul. Elpropune o viziune credibilă, viabilă. O cetate medievală carepoate să reziste atât la testele de fidelitate, cât şi la celeartistice. Liviu Ştef a rezonat la spectacolul culorii, la misticageometriilor, a simţit vibraţiile peisajului medieval, aducândtimp şi dând timp compoziţiilor sale.Autorul s-a detaşat de locuri comune, de mituri denotorietate, a ales simplitatea şi sinceritatea rostirii plastice,într-un echilibru al monumentalului cu banalul.Încrezător în misiunea sa, Liviu Ştef adaugă încă ofaptă meritorie în biografia lui de artist, o faptă care are toateşansele să ducă la (re)descoperirea unui loc, a unei istorii, aunei civilizaţii care nu se lasă îngenunchiată de vremuri.129

CULTURĂ ŞI ISTORIEReghinul este singuruloraş din spaţiul mureşean, careşi-a asumat o... “epopee” acercetării. Ceea ce la început

reprezenta o miză pe termenscurt a devenit... tradiţie, datoriemorală faţă de cultura,spiritualitatea, istoria acestorlocuri, nu în sens limitat, cicuprinzător, cu deschideri,ramificaţii spre zonele deinterferenţă. Iar istoriaReghinului nu e nici ea de icicolo,dacă avem în vedere că sauadunat 780 de ani în cârcaoraşului, o durată care obligă, îndeamnă la cercetare,recuperare, restituire, pentru a înţelege mai bine prezentul,pentru a prefigura mai pragmatic viitorul.Oameni, locuri, instituţii de ieri şi azi sunt trecute prinfiltrul analizei unor temerari ai adevărului istoric, care aucontribuit la realizarea şi acestui al nouălea volum alReghinului cultural, apărut datorită unui angajamentresponsabil al profesorului Marin Şara, directorul BiblioteciiMunicipale “Petru Maior” din Reghin, care, cu tenacitate şiscrupulozitate, a antrenat energii ştiinţifice şi creatoare,încununând un destin profesional, dând consistenţă uneibiografii de bibliotecar dedicat cu trup şi suflet cărţii,comunităţii care l-a învestit cu încredere, câştigându-şi unbinemeritat prestigiu.Cele nouă volume din “Reghinul cultural” pot fiasimilate fără orgoliu ca operă de autor pentru Marin Şara,130prin dimensiunea şi semnificaţiile sale, iar pentru colaboratoriisăi exerciţiu de respect pentru istoria şi valorile acestor locuri,pentru adevăr.Document important pentru istoria naţională, Reghinulcultural a reuşit să adune mărturii şi mărturisiri care vor dasocoteală pentru ceea ce a însemnat devenirea şi definirea unuispaţiu geografic, economic, social, cultural, spiritual.Extinderea pe care şi-a asumat-o demersul ştiinţificeste benefică pentru reliefarea interferenţelor şi determinărilorreciproce într-un spaţiu dinamic, influent, care a jucat adeseaun rol central în evoluţia evenimentelor în zonă.Studiile, articolele, materialul ilustrativ, adunate peparcursul a aproape trei decenii au ţinută, rigoare,constituindu-se într-o veritabilă monografie a zonei.Fireşte, încă n-a fost spus totul, mai există teme caremerită aprofundare, mai există subiecte abordate parţial sauchiar necercetate.Reghinul cultural a netezit drumul pentru întreprinderiviitoare, pentru abordări noi, care să valorifice informaţiile depână acum, pentru colaborări ale unor cercetători tineri, carevin cu forţe proaspete, cu mentalităţi neviciate de niciun fel deideologii şi prejudecăţi.

131

DESCOPERIREA LUI SEVER SUCIUPe Sever Suciu l-amcunoscut în anii în care lucramla Televiziunea Română. Înperioada în care emisiunile deŞtiri ale TVR-ului încă nufăceau alergie la cultură şi încare Paul Şoloc şi CornelRoşianu, director, respectivredactor-şef al Departamentuluide Actualităţi pe atunci,devenit Departamentul EmisiunilorInformative (DEI) maiapoi, acceptau ştiri culturaledin provincie, inclusiv laJurnalul de la ora 20,00, îmi căutam subiecte de relevanţănaţională. Aşa am dat de Sever Suciu, un personaj interesantşi prin biografia şi prin opera sa.Sever Suciu ilustra cât se poate de bine forţa talentuluicare învinge obstacolele vieţii, care îşi caută vaduri deexprimare. Modest, simplu, bonom – acestea au fost primeleimpresii despre un om pe care l-a găsit trebăluind în grădinacasei de pe strada Narciselor nr. 18 din Târnăveni, bucuros deoaspeţi, dispus să stea la taifas.Un om fragil, mic de statură, dar cu o înfăţişaremaiestuoasă, cu barba sa stufoasă, albită de ani şi vremi,semănând, într-un fel cu Brâncuşi.Nu puteai crede că acest om avea doar şapte clase, căviaţa i-a trecut în salahorie, câtă vreme discuţiile cu el făceauproba unei culturi filosofice consistente, a unei culturiplastice surprinzătoare. Dobândise înţelepciune prin trudădiscretă, în ceasurile libere după munca istovitoare din132Combinatul chimic târnăvenean, “cetate a chimiei” mai ieri,ruină azi.Dar şi putere de a îmblânzi lemnul şi piatra, de aarmoniza culorile în căutarea armoniei expresiei plastice. Nici“pictor sau sculptor naiv”, nici “artist amator” nu suntsintagme care să i se potrivească. Pentru că nu era nici naiv,nici amator, în sensurile cotidiene ale termenilor. Era“amator” doar în accepţiunea îndrăgostirii, iubirii lui faţa deartă.Sever Suciu era un sculptor aparte. El lucra împreunăcu natura, de la care lua materia primă deja într-o formăîncărcată de expresivitate – trunchiuri de copaci care eleînsele, în “sălbăticiunea” lor, spuneau ceva, artistuluirevenindu-i misiunea să nuanţeze, să particularizeze metaforaplastică. Povestea! Pentru că cele mai multe sculpturi ale luiSever Suciu sunt “poveşti”, istorii ale fiinţei în căutarea

devenirii şi definirii sale.“Pomii vieţii” sale au pe fiecare ramură o poveste,ieşită de sub tăişul daltei, în mânuirea calmă, fărăîncrâncenări. Sculpturile sale sunt de o frapantă modernitate,care se hrăneşte benefic din tradiţie, redescoperind-o.Casa lui, până la un loc, la fel cu celelalte, a primitdistincţie de atelier, fiind înstăpânită şi păzită de sculpturile înpiatră, spre stradă, ca un fel de zid de cetate babiloniană, cuterasa înspre curte şi grădină în care artistul şi-a ţinut aproapepersonajele sale tot timpul vieţii, ca nişte tovarăşi de dialog.Viaţa lui Sever Suciu, “îngropată” la marginea provinciei, afost un centru al lumii. O lume pe care a populat-o cu viselesale în lemn, piatră şi culoare, o lume care s-a intersectat cuuimirea şi admiraţia celor care i-au trecut pragul, oamenisimpli, vecini, uşor contrariaţi, dar şi scriitori, oameni decultură, atraşi de mirajul artei unui om frate cu sinceritatea,nu doar cu codrul din care aducea lemn, piatră, culoare.133Poate că Sever Suciu a fost risipitor cu sine, nu şi-aacordat atenţia pe care o merita capacitatea lui de a rostuilumea prin limbajul artei.Exista şi riscul ca lucrările lui să rămână marginalizate,ba chiar să se prăpădească în timp şi spaţiu, dacă nuera gândul bun al unui poet, “paznic de far”, Răzvan Ducan,care a făcut gestul pe care-l binemerita arta lui Sever Suciu.Aşa s-a constituit o galerie permanentă, cu cele maireprezentative lucrări ale lui Sever Suciu, în holul Casei deCultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni, punându-se încircuitul de valori o operă plastică meritorie, unică în felulsău, inegalabilă pentru întreaga istorie culturală a unui oraş deprovincie, care nu poate decât să fie mândru de acest“cetăţean de onoare” al său.Unii se întrebau ce-ar fi putut împlini, ca artist, SeverSuciu, dacă ar fi urmat “şcoli înalte”? E greu de spus! Dareste grăitor şi ceea ce a ieşit din mâinile şi sufletul său, careşi-au găsit hrana din instinctul nevoii de cunoaştere. Dar şi derostire.Sever Suciu a ajuns să ţină aprinsă torţa artei plasticeîn Târnăveni.O parte dintre lucrările lui se constituie acum într-ogalerie de artă care înnobilează imaginea unui oraş bulversatîn toate încheieturile sale, în care şi cultura e adesea pusă lazid de oameni complexaţi, incapabili să înţeleagă menireafaptului de cultură, pe care-l strâng în menghina unor intereseadministrative sau de partid, oricare ar fi acesta, oricâtădescendenţă neo- ori criptocomunistă ar avea.Valuri de tot felul vor veni şi vor trece. Arta adevăratăva rămâne, iar antologi “Pomul vieţii” se vrea o addenda lapaşaportul de liberă trecere a artei lui Sever Suciu prin lumilemai mult sau mai puţin ostile artei, mai mult sau mai puţin

dispuse să tolereze arta, mai mult sau mai puţin capabile s-oînţeleagă.134

VĂMILE ARTEIAsociaţia ArtiştilorPlastici Mureş continuă sădepună mărturie pentrueforturile membrilor săi dintrunan, într-un... Anuar careîncepe să intre în tradiţia acesteifrenetice instituţii. E ofrumoasă spovedanie a„păcatelor” artistice ale unorcăutători de comori, cuînzestrări diferite, cu orizonturienergetice dinamice, dar şi cuun puternic sentiment desolidaritate de breaslă, caredefineşte tot mai puţine grupăriculturale.Anuarul Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş vine săafirme şi să confirme valori, atât individuale cât şi de grup.Pentru că dacă acest Anuar a fost posibil, meritele sunt atâtindividuale, ale mentorului administrativ, Ilarie Opriş, cât şiale celui artistic, Vasile Mureşan, care au făcut posibiledescoperiri şi redescoperiri ale unor haruri, care s-au pututmanifesta ca individualităţi, dar şi ca echipă, în numeroaseregistre, de la expoziţii personale la cele de grup, de la taberede pictură naţionale la cele internaţionale, în căutarea numeluipropriu artistic, dar şi a unor sensuri existenţiale şi artistice.Anuarul nu face decât să reflecte o atmosferă de lucrustimulatoare, competitivă, fără complexe ori orgolii fărănoimă, una a înţelegerii dar şi a exigenţei, pentru fiecare nivelde exprimare, pentru că Asociaţia nu şi-a îngăduit să închidănimănui uşa în nas. A acordat fiecăruia şansa sa, iar această135şansă a fost mereu completată de oferte care au sporitambiţiile, care au deschis căi de afirmare tuturor. A datfiecăruia sentimentul că e loc pentru toată lumea, că fiecare aredreptul să-şi facă cunoscute emoţiile artistice, că fiecare areceva de spus, că fiecare trebuie apreciat şi valorificat laînălţimea artei sale.Până la urmă, Anuarul poate fi privit şi ca un„dicţionar de evenimente”, dar şi ca unul de... sentimente. E oresponsabilitate asumată de cei care ştiu care e preţulmemoriei culturale, care ştiu ce înseamnă să aduni între coperţide carte împliniri, speranţe, zbateri artistice, dialoguriculturale, care ştiu cât de important e să marchezi traseeledevenirii artistice, să continui dialogul şi după ce o expoziţieşi-a închis porţile şi după ce o tabără trece din prezent în

nostalgii, în aşteptări pentru alte posibile admirabile întâlniriartistice.Arta înseamnă pentru mulţi terapie – atât pentru ceicare creează, cât şi pentru cei care beneficiază de produsulartistic. În acest sens, aş spune că dacă Asociaţia ArtiştilorPlastici e o şcoală, atunci Anuarul e un manual, unul deutilitate imediată, dar şi unul fără termen de expirare, unulcare-şi înmulţeşte binele an de an, prin noi pagini.Din păcate, nu sunt multe instituţii, nici măcar printrecele cu pretenţii, care să manifeste interes pentru acest soi de„rapoarte”, dări de seamă, fie din indiferenţă, fie dinnepricepere.Artiştii din cadrul Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureşau conducătorii pe care îi merită, iar Ilarie Opriş şi VasileMureşan au vocaţie pedagogică, de conducători, dar şi arta dea da... artei durată, de a da răstimpului timp, aură de istorie. Iaristoria unei comunităţi e de neimaginat fără paginile de istoriaartei. Locale. Dar pentru fiecare artist plastic există un "axismundi".136

ADEVĂR ŞI NOSTALGIEIstoria unei localităţi mici,oricât de neînsemnată ar părea eala prima vedere, este foarteimportantă nu doar pentru acelspaţiu, ci pentru un întreg princare poate fi mai limpedeperceput impactul unorevenimente majore la nivel zonalşi chiar naţional.Căpuşul de Câmpie nu eun capăt de lume – a intrat şi el înritmul evoluţiei civilizaţieiarealului transilvan, cu notelesale particulare şi cu contribuţiasa, nu o dată, greu de ignorat.Pentru căpuşeni, Petru Maior nu este doar unul de-allocului, care a dat faimă locuitorilor de aici, ci şi un simbol, unmodel de a fi în istorie. Dar pe lângă nume referenţiale, aici autrăit oameni simpli, a fost mereu o masă de anonimi care auîncercat să-şi ducă cu demnitate crucea care le-a fost dat s-opoarte.Despre ei mai ales încearcă să depună mărturie aceastălucrare, în registru monografic, pe care doi dascăli, LuciaStavilă şi Mihai Stavilă, au realizat-o în timp, adunând cumigală şi acribie informaţii, documente, prin care să ofere unrotund identitar.Nu e un demers uşor, pentru că el, oricâtă iubire delocurile natale şi nostalgie ar presupune, reclamă rigoare şi

respect faţă de adevărul istoric, adevăr nu o dată greu dereperat în ceaţa atâtor vremi tulburi.137Amploarea şi diversitatea datelor i-au obligat pe autorisă îşi delimiteze cercetarea în două opuri, unul care se opreştela 1948, iar celălalt care ţinteşte să aducă informaţia la zi, cumult mai multe şi mai accesibile surse de documentare.Această lucrare e o veritabilă radiografie a unui spaţiurural transilvan, văzut în dinamica sa şi în momentele salesemnificative.Autorii şi-au împărţit responsabilităţile în funcţie decompetenţe şi pasiuni, dar întregul este opera unui fructuos“parteneriat” familial, care a permis o permanentă consultareşi modelare a datelor culese.E o responsabilitate pe care nu mulţi şi-o asumă,conştienţi de imperativele deontologice pe care le presupune oastfel de cercetare.Lucia şi Mihai Stavilă au realizat o construcţie binestructurată, echilibrată în întregul ei, onorantă pentru condiţiade dascăli, slujitori nu doar ai catedrei, ci şi ai istoriei, canevoie interioară de definire, de localizare în timp şi spaţiu aunei civilizaţii rurale din care au făcut parte dintotdeauna, încare s-au integrat, în care au acceptat să se manifeste netentaţide confortul oraşului, mulţumiţi de ceea ce a putut oferi cuzgârcenie satul aflat mereu la răscruci de istorie şi mereu lacheremul sacrificiilor.Prin lucrarea lor, Lucia Stavilă şi Mihai Stavilăîmbogăţesc patrimoniul satului românesc, scot Căpuşul înlume cu acte de identitate “legale”.138

SUB SEMNUL TRADIŢIEIGabriella Costescu debuteazăcu această carte, după câtevaprezenţe literare în presă, la concursurişi într-o antologie de poeziereligioasă. E o decizie amânatămereu până a se ajunge ca poeziasă fie luată pe cont propriu, cudetaşare faţă de orice fel de aliniereşi afiliere literară.Autoarea descoperă rostireapoetică într-o căutare a resorturilorsale existenţale, între aspiraţii şirenunţări, între iluzii şi dezamăgiri.Gabriella Costescu traduce în limba poeziei trăirile eiintime, atinse de mişcările tectonice ale unui eros care nuacceptă îngenuncherea. E multă sinceritate şi simplitate înconfesiunile lirice ale autoarei, e lipezime şi strălimpezime, erefuz al înfrângerii, e credinţă în împlinire şi mântuire. E oluptă a sinelui cu sinele, dar şi cu ceea ce i se refuză dintr-o

lume a idealităţii care ţinteşte spre desăvârşire. Melancolii şinostalgii, revolte şi neînţelesuri se intersectează în spaţiul pecare Gabriella Costescu l-ar popula cu iubire şi speranţe.Autoarea e o romantică rătăcită din alte vremi, are alt cod devalori decât cel pe care i-l oferă o epocă neconformă cu modulei de a înţelege şi a-şi asuma lumea, în coordonatele eidefinitorii. Dragostea e reabilitată şi reinventată, dintr-oimperioasă nevoie de echilibru interior, agresat de sentimenteperiferice, de superficialitate. Gabriella Costescu, cu orice risc,rămâne în retorica din dimineaţa poeziei, cu imagini înbalansul metaforei când de aparenţă vetustă, când deîndrăzneală, acurateţe, prospeţime. Autoarea avea nevoie deaceastă „Lacrimă de liliac”, pentru a se întâni cu poezia.139

LA UMBRA NISIPULUIŞtefan Veşcari ilustreazăo categorie aparte de poeţi. Unapentru care discreţia estedeopotrivă artă de a fi şi artăpoetică.Îl cunosc pe ŞtefanVeşcari de mai bine de treidecenii, din anii multor elanuri şiaşteptări creatoare, pe când„dădea târcoale” cu timiditateprin cenaclurile bistriţene, giratede tribunişti, cu autori pregătiţi deafirmare – Cleopatra Lorinţiu,Domniţa Petri, Virgil Raţiu, Emil Dreptate, George Roş, IonMoise, Adriana Rodica Barna, Luca Onul, Alexandru CristianMiloş, Veturia Mureşan, Vasile Dâncu... Fiecare şi-a urmatmai mult sau mai puţin chemarea, şi-a împlinit cât s-a pututdestinul literar. Doar Ştefan Veşcari a rămas „Dezbrăcat deumbră”, publicând rar şi timid – din teamă, din prudenţă, dinneîncredere?!Revederile noastre, în fugă, prin Bistriţa literară, îmiconfirmau doar că Ştefan Veşcari a rămas „în miezul unui evaprins” al poeziei, că a decis, totuşi, să-şi publice un volum depoezie, că pregăteşte un altul, situat tot în mirajul umbrei,metaforă încăpătoare pentru încercările sale de a înţelegelumea şi de a se percepe pe sine în vârtejul acesteia, subsemnul unei dorinţe limpezi: „vânt,/ umbră de nisip/ risipeştenmine,/ firul de apă/ strecurat în sălcii./ gol, în braţele serii/voi veni/ la împărţirea râurilor/ aşteptând dincolo de maluri/dumnezeiasca umbră/ văzută şi nevăzută/ a soarelui alunecând/140în iarba de mult cosită/ ........./ Aşteptare/ în lebedele iernii”(Dorinţa).Ştefan Veşcari se scrie pe sine, cu umbra sa, dincolo deumbra nisipului, într-o împăcare senină, nu neapărat şi

resemnată, cu viaţa: „anii obosiţi,/ paşii treziţi/ târâie trupul./umbra mi-e palidă/ chipul zbârcit/ între tâmple/ cerândîndurare/ pentru o clipă/ de deşertăciune/ orb pipăi trecutul./sparg geamul/ ce mă separă de lume”.O poezie de introspecţie, dar şi de nevoie de integrare,de dialog cu lumea, cu ea şi umbra sa. Într-o retorică aşezată,calmă/caldă, în care şi umbra îşi are viaţa sa.Aşteptarea şi amânarea n-au fost nefertile pentru poetulŞtefan Veşcari. Se vede şi în „Umbra de nisip”, o nouă etapă aaventurii sale lirice. Care se detaşează nu prin anverguraorizontului, cât prin profunzimea tainei sale.141

UN JURNAL DE SENTIMENTEIleana Maria Beleaneste un nume cu totul nou peterenul căutărilor poetice. Namîntâlnit-o la întâmplăriliterare, deşi, e sigur că în acestan s-a aflat într-o sală debibliotecă la o lansare de carte,undeva într-o margine delume, ori a ajuns în posesiaultimei mele cărţi de poezie,“Singurând”, pe care aparcurs-o până la contopire.Rareori mi-a fost dat ca vreuncititor al cărţilor mele să seregăsească într-atât în poezia mea încât să-i declanşeze oirepresibilă dorinţă de a scrie. Temele cărţii mele erau şitemele vieţii ei, trăirile din poemele mele se confundau cutrăirile sale.Şi Ileana Maria Belean s-a apucat de scris, la căpătâi cu“Singurândul” meu. S-a sprijinit în acest volum ca într-untoiag. Cu inserturi, cu ecouri din această poezie şi-a construitpropriul univers poetic, croşetând o lume din firele desprinsedintr-o altă lume. Colajul nedeclarat e perceptibil însă pentrucel familiarizat cu poezia mea.N-am avut însă nicio clipă sentimentul unui demersepigonic, ci al unei construcţii ingenioase, care a recurs la unspaţiu poetic în care autoarea s-a simţit în largul său.În nici două luni, Ileana Maria Beldean a scris o carte,de parcă asta ar fi făcut de-o viaţă. A ars ca o flacără întrupoezie. “Vreau să le public pe toate, mi-a mărturisit cu spaimă,pentru că nu cred că voi mai scrie. Aceasta va fi poate singuramea carte!”142Ceva s-a întâmplat în adâncul acestei fiinţe, frumos şiînduioşător, sublim şi tragic, încât nu poţi decât să treci cuînţelegere peste nesiguranţa sau inocenţa unor rostiri.“Jumătate fără nume” e un « dicţionar de sentimente »,

un jurnal de nici şapte săptămâni, 6 iunie – 19 iulie 2009, încare autoarea a avut revelaţia cuvântului poetic, în care adescoperit virtuţile cuvântului care poate conserva emoţia, carepoate vindeca nostalgii, care poate mărturisi despre trăirinebănuite în viaţa unui om. O întâlnire tainică cu cuvântul carezămisleşte: “Cuvântul mă face vie,/şi mă vrea de soaţă!(Supărată sunt, Doamne)Dincolo de poezia pe care o conţine, această carte e undocument de viaţă, unul care confirmă că în fiecare dintre noiexistă poezie, dar nu toţi o descătuşăm, nu toţi o eliberăm, maidegrabă o sufocăm între atâtea tentaţii cotidiene.Ileana Maria Beldean e un om simplu, un croitor, lapropriu, dar şi la figurat. Zi de zi înveşmântează cu arta sagoliciunile trupului uman, îngăduindu-şi însă o dată să punăveşmânt poetic şi cuvintelor sale.Pentru Ileana Maria Belean, “Jumătate fără nume” e oţinută de gală.143

ÎNTÂLNIREA CU POEZIADupă Ştefan Fuli,dispărut prematur şi nedrept,Niculiţă Chiş Brânzeanu esteal doilea poet ţigan din judeţulMureş. „Pălmaş” o viaţă, cutoate cele şapte clase primareale sale, Niculiţă ChişBrânzeanu s-a străduit sărecupereze la bătrâneţe ceeace viaţa nu i-a oferit la tinereţe– timpul poeziei.Autodidact, chiar fărălecturi sistematice, nu însă şifără lecturi fundamentale,Niculiţă Chiş Brânzeanu a început să descifreze semnele lumiiprin codul poeziei.O face cu naturaleţe, cu sinceritate, cu elanuri, aparentvetuste, fiind deopotrivă contemporan cu Eminescu, cuArghezi, cu Nichita Stănescu.Fiindcă el interpretează sensurile lumii pe toate clapelepoeziei, ignorâd istorii literare, regăsindu-se în teme şi formulepoetice care ţin de timpi istorici diferiţi.Poezia lui Niculiţă Chiş Brânzeanu are frumuseţe şigravitate... columbeană.America poeziei, descoperită de Niculiţă ChişBrânzeanu, merită atenţia şi înţelegerea noastră.144

FUGĂ SPRE SINEDiana Ola vine înspreliteratură cu entuziasmul unei

vârste, dar şi cu timiditatea şinonşalanţa unui timp în căutareapropriei identităţii.Vine după ce a câştigatcâteva premii la concursuri depoezie, care i-au certificattalentul, care au depus garanţiepentru un destin literar asumat cuconştiinţa scrisului, sfidândprejudecăţi şi complexe. Dar i-audat şi curaj, încredere în forţelesale. Până la a o aduce în praguldebutului editorial, cu acest Şifonier cu fluturi, (Editura Nico,2009, coperta Petre Căpriţă) în care şi-a adunat textele cu caresă iasă în lume.E un debut precoce, cum obişnuim să spunem, dupăalţi adolescenţi mureşeni, Darie Ducan, Andrei Vornicu, careau reuşit nu doar să confirme, ci şi să se afirme, Darie Ducanfiind, la nici 20 de ani, primit în Uniunea Scriitorilor.În cazul Diana Ola, nu suntem în faţa unei intrărizgomotoase în literatură, ba chiar credem că e exagerat dediscretă, raportat la zgomotul pe care adolescenţa îl produce deo vreme, ca un paravan dincolo de care nu se întâmplă nimicdeosebit, unde nu există mize, ci doar aşteptări fără orizont.Lumea poeziei, a însemnărilor literare semnate deDiana Ola nu e spectaculoasă, e calmă, e caldă, e delicată,încărcată de emoţii şi de sinceritate. Încă nu e contaminată derelele lumii, e pură, cu inocenţa unui anotimp specific.145Structura cărţii nu urmează curgerea cronologică ascriiturii. Textele sunt amestecate, trăirile poetice sunt într-unbalans lăsat liber, cu urcuşuri şi suişuri.Deşi cerneala copilăriei nu s-a uscat de mult pe jurnalulsău, Diana Ola are nostalgia copilăriei. Iar paşii pe teritoriuladolescenţei îi face când cu sfială, când cu uimire, când cuuşoare tente moralizatoare, atitudinale. Când cu unduiriironice. Un civism se insinuează subtil în textele sale.Diana Ola doreşte să spună, să se spună, într-ocontinuă „fugă spre sine”, într-o imperioasă nevoie decomunicare.Cât de departe va ajunge spre sine, depinde numai deea.Dacă va avea şansa să aibă în preajmă companioni pemăsură, atunci va putea să găsească şi calea/căile spre sine.146

ADINA SZASZ, „ARIPI DE FLOARE”Adina Szasz, cu „Aripi defloare”, Editura Nico, 2009, îşicontinuă periplul cunoaşteriilumii prin puterea şi mirajul

metaforei. Ea vine să confirme că„fenomenul poetic de laTârnăveni” nu a fost un accident,ci o stare reală, antrenată de ceicare mai cred în poezie, mai credîn cuvântul care zideşte.Dincolo de orice stângăcieinerentă vârstei, semn al inocenţeişi purităţii poetice, Adina Szasz,la al doilea volum al său, confirmă investiţia de speranţă cucare am creditat prima sa carte.Scrie şi poezie şi proză, îşi exersează instrumentelescrisului cu dezinvoltura specifică vârstei, fiind doar elevă înclasa a V-a.Ea deschide seria de cărţi ale celor care anul trecut,elevi în clasa a IV-a, de la Gimnaziul de Stat „Avram Iancu”din Târnăveni, au surprins prin elanurile lor creatoare şi cărţiletipărite.147

MUREŞUL CULTURAL ŞI ARTISTICJudeţul Mureş, cu cei nici600.000 locuitori, are încă unpotenţial cultural care nu poate fiignorat, oricât ar părea dediminuat interesul pentrucultură, pe de o parte, iar pe dealtă parte oricât de precară ar fisusţinerea financiară.Instituţii importante decultură, cu un trecut prestigios,îşi desfăşoară activitatea înjudeţul Mureş, cu finanţarejudeţeană sau locală.Două teatre (TeatrulNaţional, cu cele două companii,“L. Rebreanu” şi “Tompa Gabor”) şi Teatrul pentru Copii şiTineret “Ariel”, “Teatrul 74”, o Filarmonică de Stat, unAnsamblu Folcloric Profesionist “Mureşul”), un MuzeuJudeţean, (cu secţii de arheologie, istorie, artă, etnografie,ştiinţe naturale), un Muzeu de istorie în Cetatea Medievală aSighişoarei, un Muzeu de istorie la Târnăveni, un MuzeuEtnografic la Reghin, un Muzeu Etnografic privat, la IdicelPădure, amenajat de rapsodul popular Rafila Moldovan, oBibliotecă Judeţeană (cu Biblioteca Teleki, care adăposteştevalori inestimabile, cu biblioteci de cartier), două galerii deartă (una pentru profesionişti, Sălile UAP de la PalatulCulturii, şi alta pentru amatori, Galeria “Unirea”, la care seadaugă şi spaţiile nonconvenţionale, Galeria “Deisis”, GaleriaBCR, Galeria Radio, Galeria “Club I”, Galeria “Izvorul” etc.),

cu o Casă de Cultură “Mihai Eminescu” în Târgu-Mureş, altedouă la Reghin: “Eugen Nicoară”, “G. Enescu”), case de148cultură, aşezăminte culturale la Târnăveni, Luduş, Iernut, treibiblioteci municipale (Reghin, Sighişoara, Târnăveni),biblioteci orăşeneşti la Luduş, Iernut, Sovata, Sărmaşu,Sângeorgiu de Pădure, Ungheni, un Centru Judeţean pentruConservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, trei revistede cultură, “Vatra”, “Vatra veche” şi “Lato”, o Asociaţie aScriitorilor, o Uniune a Artiştilor Plastici, o Asociaţie aArtiştilor Plastici..., numeroase ONG-uri care au în domeniullor de activitate cultura - “Astra”, Fundaţia “Cezara Codruţa”,Fundaţia “Şcoala Ardeleană”, Fundaţia Culturală “VasileNetea” etc. – cam asta ar fi, în mare, zestrea instituţionalămureşeană care şi-a asumat gestionarea culturii.Numărul celor implicaţi în fenomenul culturalmureşean este apreciabil, chiar dacă sălile de spectacole numai au spectatori ca pe vremuri. E mai comod statul în fotoliucu telecomanda în mână. Din păcate, înafară de TVR Cultural,puţină cultură mai e prezentă în puzderia de programe aleatâtor televiziuni... comerciale, care au invadat piaţa timpuluiliber.E adevărat, nici ofertele culturale ale instituţiuilor decultură nu mai sunt întotdeauna la un nivelul pretenţiilor...Care mai e orizontul de aşteptare al culturii, încondiţiile în care finanţarea instituţiilor de cultură, finanţareaproiectelor, programelor, acţiunilor culturale este în suferinţă,pe de o parte, iar pe de altă parte, interesul pentru cultură alreceptorilor şi-a schimbat radical parametri?Oricât de pesimişti am fi, trebuie văzută şi partea plinăa paharului, “rezistenţa prin cultură” căpătând semnificaţii pecare nu le bănuiam nici înainte de decembrie 1989.Mai există entuziaşti, mai există animatori culturali –specie pe cale de dispariţie - mai există interes al unoradministraţii care să menţină cultura, nu la aparate, ci vie,antrenantă. Fără cultură, cum s-a spus adesea, devenim uşor,din popor populaţie!149Un segment al vieţii culturale care nu trebuie neglijateste promovarea, capitol la care mai avem destule datorii.“Reperele culturale mureşene” au apărut cinci ani larând, 2001 - 2005, ca apoi, proiectul să intre în stand by, dinlipsa susţinerii financiare.Nici acum lucrurile nu stau pe roze. Ne-am asumat însăreluarea acestui proiect pe cheltuială proprie, convins fiind căavem această obligaţie morală pentru un domeniu pe care îlslujim şi faţă de care avem responsabilităţi, fără să trebuiascăsă ne abţinem de la cuvinte mari.Am solicitat public instituţiilor de cultură să participela reluarea “Reperelor culturale mureşene”. Cei care au

răspuns sunt prezenţi cu datele actualizate, la ceilalţi ampreluat, acolo unde am găsit, informaţii aflate pe site-urileoficiale.Depinde de fiecare conducător cât de preocupat maieste pentru destinul instituţiei pe care o păstoreşte, ce înţelegedin promovarea actului de cultură, din nevoia de parteneriate,pentru că, nu ştiu câtă valabilitate are în politică, dar în cultură“doar împreună vom reuşi” are valenţe nebănuite.Beneficiarul actului de cultură este parte integrantă aculturii – el, destinatarul, e foarte important. Cel maiimportant.Cultura are nevoie de respect şi acesta trebuie să pleceîn primul rând de la cei care fac cultură sau răspund de cultură.Şi-atunci pot fi emise pretenţii şi faţă de cel căruia i seadresează mesajul cultural.150

ANUL EDITORIAL 2009La Târgu-Mureş, auapărut în 2009 peste osută de titluri de carte,cu autori mureşeni dintoate generaţiile, dar şiautori din vecinătăţilejudeţului.Piaţa cărţii afost dominată deEditura Nico, cuaproape o sută de titluritipărirte – poezie, proză, critică literară, teatru, carte pentrucopii, carte ştiinţifică.Vedetele lui 2009 au fost Lazăr Lădariu şi ValentinMarica, ambii în an aniversar – 70, respectiv 60 ani -, eitipărind cărţi importante pentru biografiile lor literare.Lazăr Lădariu, cu antologia Vâslele timpului, a oferit opanoramă a liricii sale, pe care a completat-o, spre sfârşitulanului, cu un volum de inedite, Naşterea umbrei.Valentin Marica şi-a pus în vitrina aniversară volumeleLa fântâna îngerilor, poeme, (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca), Ceasornic de lut, poeme, (Editura Casa Cărţii deŞtiinţă), Vânători de inefabil, interviuri literare, (Editura CasaCărţii de Ştiinţă), Nicolae Băciuţ – Cina din cuvânt, critică şipublicistică literară, Editura Nico, Conjugarea verdelui,publicistică, Editura Nico.Nicolae Băciuţ a publicat la Editura Nico ediţii noi,revizuite şi adăugite, din Singurând, poeme, N. Steinhardt,Între lumi – dialoguri cu Nicolae Băciuţ, precum şi volumelede publicistică, La Răsărit de Apus, Linia de orizont, iar în151colaborare cu Răzvan Ducan, volumul Sever Suciu – Pomulvieţii.

Despre cărţile lui Nicolae Băciuţ au apărut două studiimonografice - Dan Mucenic, Luxul lecturii. Cărţile lui NicolaeBăciuţ, şi deja amintitul volum al lui Valentin Marica, NicolaeBăciuţ – Cina din cuvânt, critică şi publicistică literară,Editura Nico.Poezia şi-a continuat seria de apariţii editoriale semnatede copii, din cadrul “fenomenului” Târnăveni, dintre cei careau tipărit volume individuale în 2008, în 2009 şi-au publicatîncă câte o carte Adina Szasz, Aripi de floare, Didia Degerat,Paşi spre viaţă, Raluca Giuluşan, Trădare, şi Sergiu Şaim,Toboganul de vise, toţi elevi în clasa a VI-a.Au debutat cu cărţi de poezie la Editura Nico Diana Ola,Şifonierul cu fluturi, Ileana Maria Belean, Jumătate fărănume, Mircea Dorin Istrate, Har-deal, (care a mai publicatîncă un volum de versuri, Urma), Niculiţă Chiş Brânzeanu,Între smerenie şi orgoliu, Simion Cioată, Steaua infinitului,Gabriella Costescu, Lacrima de liliac, Katalin Cadar, Refugiuîn poem, şi poeta ţărancă Rafila Moldovan, Poezii din suflet.Din poezia postumă a lui Ştefan Fuli, a apărut volumulCalvarul rugului, Cornelia Jinga Hetrea a publicat două cărţide versuri, Liniştea din fereastră şi De la Dumnezeu pentruDumnezeu. Broderii psalmice, Elena M. Cîmpan, Poezianoastră cea de toate zilele, Rodica Puia, Carol Puia, Vitralii şimozaic, Georgeta Măluţan, Complexul Penelopa, Dumitru D.Silitră, Printre ecouri, Ioan Găbudean, Se anunţă fericire,Lucreţia Bucur Inţa, Cântece chiherene, Dorin Borda, Magiaclipei, Irisz Menyei, Şi îngerii iubesc, Mircea Miculi, Fluturide lumină, Grigore Avram, Cuib, Iosif Albu, Stindardulnostru-i demnitatea, Elena Fecioru Scânteioară, Poezii.Au apărut şi câteva antologii: Poeme cu îngeri,Antologia Concursului Internaţional de Creaţie „VeronicaMicle”, Ediţia a XII-a, 2008, Mamă sub pleoapă de cer,152poezie pentru copii, antologie de prof. Codruţa Băciuţ, Toţiluceferii colindă, antologie literară îngrijită de prof. MarianaCheţan, a Concursului cu acelaşi nume, Fantezia copilăriei,poezie, proză, antologie de Carmen Lihăt.Proză scurtă a tipărit, ca debutantă, Anamaria Ionescu,Camera obscură, iar Samuel Cernovits, al doilea său roman,Viaţă în dar, Julien Tănase, Jurnalist… „Made In Romania”!,Cornel Marcu, Comnenii, Melania Cuc, Dantelă deBabilon. Din Chişinău, au publicat două romane, Elen Garaz,Love and Age, şi Victor Răzmeriţă, Cătuşele mancurtizării.Andrei Balint, debutează cu un Jurnal.În maghiară, a apărut romanul Csernovits Sámuel,Ajándékélet.Teatrul înscrie în inventarul său o nouă piesă,Prerogativele lui Dumnezeu, a patra piesă publicată de tânărulpoet şi dramaturg Darie Ducan.Critica literară s-a evidenţiat prin debutul Cristinei Sava,

cu Receptarea poeziei în clasele primare, prin debutul luiCornel Sâmpălean, cu Eseuri şi evocări. O restituire necesară,o recuperare a criticii şi istoriei literare publicată în presacotidiană de Serafim Duicu a fost Formele neliniştii, volumîngrijit de Valerica Duicu.Publicistica a adus în rafturi cărţi de Ilie Şandru, Altemăşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă…, IoanBurdulea, Viaţa ca o telenovelă, Aurel Raţiu, Povestiri dinumbra cercurilor olimpice, Aurel Raţiu, Tarfin Todea, Dincolode microfon, Confesiuni, Ioan Burdulea, Culisele sufletului.A fost reeditată lucrarea lui Ioan Eugen Man Biserici delemn din judeţul Mureş şi tot acesta a publicat volumul II dinTârgu-Mureş, Istorie urbană, ambele lucrări fundamentalepentru evaluarea patrimoniului mureşean.Un elogiu cărţii, lecturii au adus în volumele lor FloricaZ. Costea, Din viaţă şi cărţi ...., Dimitrie Poptămaş, Reflecţii153despre carte, bibliotecă, lectură, Liliana Moldovan, Indiscreţiiîn bibliotecă.Marin Şara a publicat un nou volum din Reghinulcultural, iar Dimitrie Poptămaş, Ţara fagilor.Foarte harnică în domeniul pedagogic a fost GabrielaŞandru, care a publicat, în engleză, lucrările Fruit-Mania, Funat the Zoo, Fun on the Farm, Fun on the Road, Noah’s Ark,Veggies, Please, toate cărţi de colorat, precum şi cărţile FuntasticEnglish 1, 2, 3 şi 4. Carte de uz şcolar au mai publicatDiana Scridon, I Play But I Learn English, Nina Ioja, Carteacu mămăruţe, Nicoleta Crişan, Saveta Lateş, Natalia Hărşan,Grădiniţa – o lume de basm... creată cu ajutorul tapiseriilor,Maria Tereza Socol, Dascăli şi elevi de ieri şi azi din Şăulia,Irisz Menyei, Camera cu jucării, Daciana Nemeş, Stimulareacreativităţii elevilor din ciclul primar la limba şi literaturaromână, Iulia Bumbu, Dansul modern în ciclul primar, înv.Rodica Mureşan, înv. Ana Simionescu, Pritetenii luiMelcuşor, prof. ing. Mihai Gherghel, Examenul debacalaureat 2009, proba scrisă, prof. Nicolae Pavelescu,Probleme de matematică – gimnaziu şi liceu, iar Dorin Borda,Ilarie Gh. Opriş, au continuat seria Dascăli mureşeni, cu vol.IV şi V.Din zona universitară, Eva Szekely, la EdituraUniversităţii “Petru Maior”, a publicat Didactica (re)lecturii, oabordare programatică.Cercetarea mureşeană a materializat editorial douăstudii: Valer Pop, Ioan N. Maloş, şi cercet. şt. Maria Borzan,drd. Roxana Maria Man, Din zestrea ţinutului mureşean.S-au publicat şi monografii, între care Mihai Stavilă,Monografia localităţii Căpuşul de Câmpie, judeţul Mureş, înv.Mihail Moldovan, prof. Mihai Stavilă, înv. Lucia ZamfiraStavilă, primar Mihai Morar, Monografia localităţii Lueriu,judeţul Mureş, dir. prof. Maria Csatlos Blaga, dir. adj. prof.

Angela Sigmirean, institutor Delia Todoruţ, prof. Gabriel154Adrian Daroşi, prof. Daniel Liviu Tun, Monografia Topliţei,înv. Dorina Luca, Biserica Ortodoxă Filpişu Mic. File demonografie. Gheorghe Vicol, cu Legende din ValeaGurghiului, aduce o contribuţie la valorificarea patrimoniuluiimaterial din zonă.Unică în felul ei e lucrarea protopopului Gh. NicolaeŞincan Ferestre către cer şi lume, Predici, meditaţii, cuvintede reculegere, pilde, ilustraţii, povestioare. Interesantă şi utilăe şi lucrarea prof. Rozalia Brândaş şi pr. Ilie Bucur, 1001cugetări, Antologie, III.Artele plastice au fost prezente prin Liviu Ştef,Sighişoara medievală în pictură, şi Ilarie Opriş, VasileMureşan, Marcel Naste, Asociaţia Artiştilor Plastici, Anuar.Tot 2009 înregistrează apariţia unei noi reviste literare,Vatra veche, lunar care a început cu 20 pagini, ca numărul 12să ajungă la 88 pagini şi foarte multe materiale în aşteptare, cucolaboratori locali dar şi din întreaga lume, din Australia pânănCanada..Toate aceste lucrări au avut parte de lansări, autorii loravând numeroase întâlniri cu cititorii.Am putea concluziona, doar prin aceste cărţi, la care maipot fi adăugate şi altele, că a fost un an editorial bogat, dincare, cu siguranţă, timpul va avea ce să cearnă.Valorile, cu sau fără voia criticii de cumetrie, se vorimpune. Niciodată nu va fi prea târziu pentru recunoaştereavalorii.155

POIANA LUI IOCAN156DE CE-L MAI SĂRBĂTORIM PE EMINESCU?/157NOBEL DUPĂ NOBEL/159PROFESORUL/161UNIVERSITATEA „ECHINOX”/163EXISTĂ DOUĂ ECHINOXURI DIFERITE?/166ACASĂ LA BACOVIA/169DESPĂRŢIREA DE NOICA/171MANTAUA UITĂRII/173DESCOPERIND PE DARIE MAGHERU/176SUB SEMNUL LUI LABIŞ/178CÂND SCRISUL DEVINE CARTE/180LITERATURA PATRIOTICĂ/182LANSĂRI DE CARTE/184BIBLIOTECA VIRTUALĂ/186LECTURI DE VACANŢĂ/188POEZIA NAIVĂ/190NEVOIA DE TEATRU/193NUMELE DUPĂ NUME/195PUŢIN RESPECT, DACĂ SE POATE!/197TÂRGUMUREŞENI LA TÂRGU-MUREŞUL DIN CHIŞINĂU/199CULORI SUB CERUL GRECIEI/201VÂRSTELE CREAŢIEI/203

BISERICILE DE LEMN – CREDINŢĂ ŞI BUNĂ CREDINŢĂ/204PREOTUL, DINCOLO DE AMVON/207CRUCEA DIN FEREASTRĂ/209ICOANE ŞI OBIECTE DE CULT/211ICOANA – FRUMOSUL SACRU/214CEL MAI BĂTRÂN OM DIN LUME/217DIRECŢIILE DE CULTURĂ FĂRĂ CULTURĂ/218FATA LU’ TATA/221COPIII, VACANŢA ŞI TELEVIZORUL/223GĂRZI DE CORP/225CURAJUL DIN UMBRĂ/227RĂTĂCIND PRINTRE CUVINTE/229DESPRE CREIERUL DE BROASCĂ/229ARTA MISTIFICĂRII ŞI PLĂCEREA MANIPULĂRII/230157

DE CE-L MAI SĂRBĂTORIM PEEMINESCU?Iată o întrebare pe care a adresat-o un tânăr jurnalistunui dascăl de limba şi literatura română. Nu cunosc răspunsulcare a fost dat unei astfel de întrebări, care, atunci când vinedin parte unui tânăr mai poate fi înţeleasă ca inocenţă, dar cândvine din parte cuiva care se vrea purtător de opinie, atunci,desigur, apar serioase semne de întrebare legate deprofesionalismul pretinsului gazetar.L-aş fi întrebat pe acesta dacă s-a rugat cu o searăînainte şi dacă da, de ce se mai roagă, doar s-a rugat o dată, numai e nevoie să repete rugăciunea!?De fapt, oficial, îl omagiem pe Eminescu în douămomente de calendar – 15 ianuarie şi 15 iunie. I se poate păreacuiva că e cam mult pentru ceea ce filosoful numea „omuldeplin al culturii române” sau „poetul nepereche”. Poate credecineva că Eminescu are nevoie de omagiile noastre? Oare nunoi avem nevoie de binecuvântarea lui?! Nu noi ar trebui să nedeclarăm privilegiaţi că avem în cultura română un astfel decărturar?De fapt, poate că n-ar trebui să-l omagiem doar de douăori pe an, ci să-l omagiem în fiecare zi, nu „slăvindu-l deneînţeles, ci sărutându-i versul”, cum ar spune NichitaStănescu.Iar omagiul suprem care poate să-i fie adus luiEminescu este să fie citit, să nu ajungă să fie mai mult citatdecât citit. Pentru că mulţi exclamă: „Da, Eminescu eLuceafărul poeziei româneşti, e cel mai mare poet român altuturor timpurilor”, dar nu-şi amintesc când l-au citit ultimadată, iar lecturile din anii de şcoală sunt o amintire îndepărtată.De-abia pot să spună câte ceva dintr-o romanţă pe versurieminesciene.158Fiecare vârstă îl citeşte şi îl descoperă altfel peEminescu, el trebuie citit şi recitit nu doar ca poet, ci şi caprozator, dramaturg, gazetar. El încă mai poate fi nu doarprofesorul nostru bun de literatură, ci şi profesorul nostru bun

de viaţă.Noi îmbătrânim, opera lui nu. Îşi păstrează actualitatea,ca orice operă monumentală.Oricât de agresivi ar fi detractorii contemporani ai luiEminescu, ei nu pot demola edificiul său cultural. Mă mirăcum nişte pigmei, cu sau fără papion, îl aruncă în debarauaculturii pe Eminescu, promovând în schimb tot felul de geniide cartier.Mă miră cum au tupeul să pună sub semnul îndoieliigustul literar şi judecata unor mari critici ai istoriei literaturiiromâne, cum vor să ardă pe rug o bibliotecă de exegezăeminesciană. Despre niciun alt scriitor român nu s-a scris atâtde mult cât s-a scris despre Eminescu. Oare de ce? Nu putemocoli o astfel de întrebare! S-au înşelat toţi aceşti comentatoriai scrisului eminescian? Eminescu n-a dus niciodată lipsă dedetractori, de care însă s-a ales praful, nu le mai ştie nimeni denume.Eminescu îşi aşteaptă cititorii, îi aşteaptă pe cei carevor să se desopere pe ei înşişi prin opera eminesciană.Eminescu e păstorul cel bun, care nu te lasă să rătăceşti.Că Eminescu e încă citit şi că e citit bine, m-amconvins citind şi ascultând câţiva elevi care s-au confruntatîntr-un concurs „Cuvinte ce exprimă adevărul”. M-am convinscă sensibilitatea generaţiei tinere intră în rezonanţă cu operaeminesciană, că operei sale îi sunt găsite chei noi deinterpretare şi înţelegere. Mai mult, în cadrul aceluiaşiconcurs, la secţiunea interpretare, am ascultat versuleminescian interpretat cu emoţie şi incandescenţa vârstei. Aşapoate fi sărbătorit Eminescu, aşa poate fi omagiat Eminescu.Pentru că ziua lui Eminescu trebuie să fie în fiecare zi.159

NOBEL DUPĂ NOBELPoate că unii vor sări în sus de mândrie naţională şi vorspune: în sfârşit, am primit Nobelul pentru literatură! Poate căe o urmă de adevăr, fiindcă, dacă e să ne luăm dupăCertificatul de naştere, Herta Müller este (ori măcar a fost)româncă, dar dacă ne luăm după actul ei de identitate, ea estecetăţean german. Fiecare va fi mândru, în felul lui, românul şigermanul, cu partea lui de Herta Müller.Nouă ne-a fost oferită până acum doar câte o jumătatede Nobel, câte o faţă a medaliei, căci George Emil Palade(Medicină, 1974) şi Elie Wiesel (pentru Pace, 1986) nu maierau cetăţeni români atunci când au primit această distincţie.Faţă de români, Comitetul Nobel a rămas dator, anedreptăţit mari personalităţi, din multe domenii de activitate.De-ar fi să numim doar scriitorii care n-au ajuns pelista Nobelului (de la Rebreanu la Arghezi, de la Blaga laNichita Stănescu, de la Marin Sorescu la Ana Blandiana…,dintr-o listă în care ar intra multe nume, mai importante decât

cele laureate cu Nobel) şi ar trebui să ne simţim frustraţi (erasă scriu furaţi) de o recunoaştere la care am fi fost îndreptăţiţi.Poate că mai avem o scamă de satisfacţie la PremiulNobel pentru literatură pe 2009. O satisfacţie amară, ce-i drept– în literatura ei se regăseşte şi sufletul românesc, aşa cum afost el de chinuit în colivia sa.Dar mă întreb eu, ca un naiv, oare dacă Herta Müller arfi scris aceleaşi cărţi şi ar fi trăit doar în România şi ar fi scrisdoar în română, ar mai fi luat Premiul Nobel? Răspunsul îlştim cu toţii, îl certifică şi cei care dau certificate literare: "Nuar fi avut acest avantaj, dacă rămânea şi scria în România",declara Nicolae Manolescu.Şi-atunci ce-i rămâne scriitorului român? Să scrie înengleză, în franceză, în spaniolă, în italiană, în... germană? Că160cu traducerile stăm prost, nu de azi de ieri. Şi nu doar cutraducerile, ci şi cu promovarea, că avem destule exemple încare românii nu s-au sprijinit între ei, mă refer la scriitori,atunci când a fost vorba de aspirat la vreo medalie... literară.Ne mai putem consola cu faptul că nu doar românii aufost ignoraţi de Comitetul Academiei Regale Suedeze, cea careface şi desface baierele pungii Nobelului. Amos Oz, cel carefusese cotat pe primul loc în topul casei de pariuri Ladbrokersla categoria Premiul Nobel pentru Literatură, Ian McEwan,John Updike, Philip Roth sau Joyce Carol Oates ar fi doar ceide anul acesta care ar putea să-şi declare dezamăgirea că nu aufost ei cei aleşi.Dar noi? Câte aşteptări înşelate în recunoaşterea unormerite nu avem?! Şi ce ne-a rămas? Aşteptarea. Doaraşteptarea. Poate că odată îşi va întoarce şi Nobelul faţa cătreliteratura română.Să ne rugăm să mai fie în viaţă cei pentru care s-arpregăti Nobelul literar!161

PROFESORULE greu de imaginatFilologia clujeană a aniloroptzeci fără Ion Vlad. Temut deunii, fiindcă era aspru, veneratde alţii, printre care mă număr,pentru alfabetizarea pe care afăcut-o cu noi pe tărâmul teorieiliteraturii, în anul I de facultate,când eram şi dezorientaţi şisperiaţi de faima exigenţeiprofesorului, dar şi dornici săînvăţăm ceea ce nu am învăţat în şcolile de până atunci. Cu elam desluşit cât e „Lectura – un eveniment al cunoaşterii”(titlul uneia din cărţile sale, apărută în 1977), dar şi care epreţul lecturii, al relecturii, pentru un filolog.

A despărţit repede grâul de neghină, iar un grup decolegi ne-am găsit în Profesorul nostru omul providenţialpentru intrarea în fascinanta lume a lecturii, într-o perioadă încare, încet, încet, cititul era un gest maxim de libertate, odelimitare de programele ideologizante care ne erau servite totmai insistent şi mai agresiv la radio şi televiziune, decearşafurile de teze şi antiteze de la Bucureşti, din „Scânteia”,„România liberă”, „Scânteia tineretului” şi din întreaga presăde partid centrală şi judeţeană.Aşa am învăţat cum să citim, ce să citim, ca acestmeşteşug să fie cu adevărat o frumoasă şi de folos zăbavă.Discursul teoretic era însoţit de o retorică de orator,care nu ţinea cont de faptul că amfiteatrele nu mai erau plinede studenţi ca altădată – noi eram doar 25 în an, la „Românăprincipal”.162M-am raportat întotdeauna la Profesorul Ion Vlad cuadmiraţie şi preţuire, pentru că ne-a scurtat drumul spre cărţi,spre miezul lor, scutindu-ne de bâjbâiri, de rătăciri păguboase.Profesorul s-a retras discret din tumultul vieţii literare,parcă scârbit şi dezamăgit de ceea ce se întâmplă cu destinulscriitorului în... capitalism.Spre bucuria mea, am dat de adresa de email aProfesorului şi i-am trimis Vatra veche. Recunosc, nu măaşteptam la vreun răspuns. E greu de imaginat octogenari caresă renunţe la uneltele clasice de scris, să dea maşina de scris pecalculator.Aşa am realizat că în această toamnă Profesorul bate80 de ani pe muchie. Şi că e acelaşi spirit ardent pe care l-amcunoscut acum trei decenii.Aş spune, chiar cu riscul de a nu fi original, darapelând la mai bătrânii mânuitori de metafore, că-i sărut inima.O inimă generoasă cu cei care şi-au respectat opţiuneafilologică, cu întregul conţinut semantic al termenului.Câţiva dintre noi am învăţat de la Profesorul nostru sănu ne fie teamă. Poate c-ar fi scris la fel de încărcaţi de emoţiedespre Profesorul nostru şi cei plecaţi prea devreme dintre noi,colegii Cosette Hogea şi Mircea Benţea, cei care stăteam înprimele rânduri pe frontul lecturii, poate că şi Mircea Raţiu,Silvia Balea, rătăciţi acum prin lumea largă, poate şi alţii carel-am simţit pe Profesor că investeşte în noi încredere şisperanţă.Dinspre mine, dinspre ei, gândurile noastre de respectîncărcate de timp şi nostalgii pentru Profesorul care a mizat penoi.163

UNIVERSITATEA „ECHINOX”Am scris adesea despre „Echinox”, cu nostalgie, cuorgoliu, pentru că viaţa mea, aşa cum e ea, cărţile mele, aşacum sunt, bune/rele, multe/puţine, au fost marcate de ceea ce

eu continui să numesc Universitatea „Echinox”, o universitatecare nu a eliberat diplome, pe care n-a acreditat-o niciunminister, pentru că ea s-a acreditat singură, distingându-seîntre instituţiile care n-au fost îngenunchiate de comunişti, nicimăcar atunci când aceştia credeau c-au pus-o în genunchi, lacolţ, drept pedeapsă pentru libertatea asumată ca necesitateînţeleasă.Să ai în preajma ta oameni ca Ion Pop, MarianPapahagi, Ion Vartic, să ai în spatele tău, în caseta redacţionalăpe Adrian Popescu, Dinu Flămând, Petru Poantă, EugenUricaru... (lista e deschisă), să ai aproape pe Emil Hurezeanu,Marta Petreu, Ion Mureşan, Andrei Zanca... (şi, iar, listarămâne deschisă!), zău, e un privilegiu, o onoare, o şansă carenu ţi se dă decât o dată în viaţă.Iar eu am beneficiat de această şansă, iar tot ceea ce aurmat, ceea ce am reuşit să fac a stat sub aura acestei distincţii,daţi-mi voie să fiu patetic, nobiliare.Şcoala „Echinox” a fost deschisă pentru toţi studenţiicare şi-au ales Clujul universitar ca să studieze, dar sita a fostfoarte deasă, ştacheta foarte sus ridicată, fără concesii, fărăcompromisuri. Opera o selecţie severă, de-aceea revista nu adat rateuri. S-a impus promoţie după promoţie, fiecare cu notedistinctive, chiar dacă s-a urmat „firul roşu” impus de cei treidascăli şi la catedră şi în redacţie.Faima pe care şi-a câştigat-o revista „Echinox” nu doarîn mediul universitar, ci în întreaga mişcare publicisticăculturală românească, a făcut ca o colaborare la revistă să fie164nu doar un certificat de valoare, ci şi unul de recunoaştere, deidentitate culturală.Revedeţi „cimitirul elefanţiilor”, cum obişnuiam sănumim caseta redacţională care includea numele tuturor celorcare au trecut prin redacţie, şi veţi constata că sunt foartepuţine pierderi pe drum, că cei care au trecut pe la „Echinox”aveau din start ceva de spus în cultura română şi vama„Echinox” odată trecută acorda şanse reale de afirmare. Puţinidintre echinoxişti, din vina lor sau a sorţii, n-au împlinitdestine literare.Am făcut ucenicie de gazetar la „Echinox”, am trăitbucuria facerii fiecărui număr aproape patru ani, am respirataerul tipografiei clujene, unde eram primiţi cu simpatie şiînţelegere, mai ales atunci când nu reuşeam să predămnumărul la timp la tipar, dar aveam pretenţia de a ne fi tipăritrepede, din cine ştie ce nevoi culturale. Corectura şpalturilor,corectura în pagină a revistei ne făcea să ne simţim, pe cei maimulţi, responsabili de misiunea pe care o aveam deşi, încondiţiile de atunci, litera în plumb s-a dovedit adeseaneprietenoasă, pentru că îndreptând o greşeală, la reculegere,ne trezeam cu mai multe. Dar cititorul accepta să îndrepteerorile de corectură la citire, ştiind că eram ucenici şi învăţam

inclusiv din greşeli.„Echinoxul” ne-a învăţat şi ce înseamnă voluntariatul,bucuria apariţiei fiecărui număr ţinând loc de orice plată şirăsplată. Mai mult, nu aveam niciun fel de reţinere în a fidifuzori, tot voluntari, de revistă, iar cu prietenul DorinSerghie făceam adevărată salahorie pentru ca revista să ajungăşi la cititorii clujeni, dar şi la cei din ţară şi străinătate, pentrucă noi făceam şi operaţiunea de împachetare a revistelor pentrudifuzarea prin poştă.Redacţia „Echinoxului” era spaţiul nostru protector, înclădirea de la Jozsa Bela, locul în care ne retrăgeam după165amiezele, unde aveam maşină de scris şi unde puteam rămânepână se închidea poarta principală a clădirii.Era sala mea de lectură, în week end-uri, cu linişte şirăcoare când afară era cald şi cu caloriferul duduind în zilelede iarnă.Redacţia era loc de întâlnire, după ce ne retrăgeam dela „Arizona” ori de la facultate.Nu abuza nimeni de condiţia de echinoxist, care tefăcea mai responsabil în amfiteatrele facultăţii, unde nu teputeai prezenta oricum. Erai, doar, echinoxist, un blazon caretrebuia respectat, cinstit.Prin „Echinox” ne-am cunoscut noi între noi, studenţiifilologi şi nu numai, dar ne-am cunoscut cu colegii optzecişti,în triunghiul magic Bucureşti, cu al său Cenaclu de Luni, Iaşi,cu „Dialogul” şi „Opinia studenţească”, şi Cluj.Întâlniri literare, tabere studenţeşti, dupa-amize şi seride cenaclu, festivaluri studenţeşti – prin toate eram purtaţi devalurile „Echinoxului”. Aşa i-am întâlnit pe Traian T. Coşovei,pe Mircea Cărtărescu, pe Matei Vişniec, pe Mariana Marin,Elena Ştefoi, Ion Bogdan Lefter, pe Lucian Vasiliu, LiviuAntonesei Mariana Codruţ, Dorin Popa, pe atâţia alţii. Tot prin„Echinox” am ajuns la Nicolae Manolescu, Ştefan AugustinDoinaş, Ana Blandiana, la Romulus Guga, cel care mi-a întinspuntea pentru a ajunge la „Vatra”, la un an după terminareafacultăţii, ceea ce era o minune, mai ales că povara stagiaturiide trei ani în învăţământ era ca o piatră de moară la gâtultuturor aspiraţiilor şi viselor literare.Mie „Echinoxul” mi-a marcat fericit destinul literar. Îidatorez totul, fiindcă fără el n-aş fi fost nici pe departe ceea cemidoream să fiu. M-a născut a doua oară, m-a protejat, m-aîncurajat, m-a făcut puternic şi nu voi putea niciodată să-lrăsplătesc pentru ceea ce mi-a hărăzit.166

EXISTĂ DOUĂ ECHINOXURIDIFERITE?Există o literatură echinoxistă şi un „brand” Echinox.Dar nu în sens programatic, nu în termenii în care în modcurent definim un „brand”.

Se ştie, Echinoxul a fost o stare de spirit, una care s-apus în opoziţie cu alinierea ideologică, colaboraţionismul,compromisul necesar/inevitabil.Echinoxul nu a produs autori pe bandă rulantă, nu areprodus la xerox un anume tip de literatură. Echinoxul a datpersonalităţi puternice, distincte, bine individualizate.Despărţirea de Echinox, la absolvirea facultăţilorclujene, în principal a Filologiei, nu a produs traume, nu a dusdecât în puţine cazuri la rătăciri.Bobârnacul echinoxist a făcut ca echinoxiştii să serăspândească peste tot în ţară, dar şi în străinătate, şi să deatonul atitudinal acolo unde s-au „implementat”. Puţine revisteliterare nu au avut echinoxişti în echipele lor redacţionale,oricum, cele mai importante au avut: Tribuna, Steaua,Transilvania, Familia, Argeş, Amfiteatru... sunt doar câtevadintre revistele în care echinoxiştii au dat tonul, după anii ’70şi până în decembrie 1989.Eugen Uricaru, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic,Petru Poantă, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Cristoiu,Emil Hurezeanu, Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan,Ion Mureşan, Marta Petreu, Andrei Zanca, Iulian Boldea,Cristina Felea, Mircea Benţa... Iată, pe sărite, din valuridiferite, echinoxişti referenţiali, care s-au distins şi care s-auimpus acolo unde au decis să se manifeste.Există un „cimitir al elefanţilor”, cum a fost numitcolţul de pagină echinoxistă care pune în şir indian, în ordinealfabetică, pe toţi cei care au trecut prin redacţia revistei de la167apariţie până astăzi. Treceţi în revistă acele nume şi veţiconstata că literatura română contemporană ar fi mult maisăracă şi mai tristă fără ei.Există un Dicţionar Echinox, datorat lui HoreaPoenaru, s-a relizat o antologie de poezie echinoxistă, operalui Ion Pop, sunt, apoi, poate miile de cărţi tipărite deechinoxişti.Unii au încercat să identifice note comune aleechinoxiştilor, acele date care i-ar uni. Un exerciţiu dificil,care nu a dat rezultatele vizate, fiindcă echinoxiştii nu seamănădecât foarte puţin între ei.Nicio istorie cinstită a literaturii române nu poate însăignora revista Echinox şi pe echinoxişti. De fapt, cu puţine şipitoreşti excepţii, Echinoxul şi ai săi s-au bucurat de o foartebună primire. Îmi amintesc o afirmaţie a lui Laurenţiu Ulici,prin 1979, care declara revista Echinox drept cea mai bunărevistă de cultură din ţară.Datorez foarte mult Echinoxului. A apărut în viaţa meaatunci când aveam mai mare nevoie de el, în primele luni defacultate. M-a integrat rapid, mi-a dat responsabilităţi majore,până la cea de secretar responsabil de redacţie, cea mai mareresponsabilitate acordată redactorilor studenţi, urmându-i „la

tron” lui Emil Hurezeanu.Echinoxul m-a ferit de rătăciri, m-a ferit de ademenirileideologice, mi-a aşternut covorul roşu la întâlnirea culiteratura, mi-a dat paşaport de liberă circulaţie în literaturaromână.Mi-a dat temeiuri să mă consider mai mult absolvent alUniversităţii Echinox, decât al Facultăţii de Filologie.Cu siguranţă, eram cu totul altul dacă în viaţa mea nuar fi fost Echinoxul. Am avut dascăli admirabili, oameni caremi-au dat încredere, care mi-au deschis porţile literaturii.168Cred că Echinoxul a avut mereu parte de o imaginebună, iar pentru mulţi autori, calitatea de echinoxist a ajunschiar un certificat de garanţie.Inevitabil, actualul Echinox nu mai seamănă cu cel deieri! Viaţa noastră de azi nu mai seamănă cu viaţa noastră deieri. Viaţa studenţească e alta, presa literară e cu totul altcevadecât era înainte de decembrie 1989.Echinoxul de azi nici n-ar mai fi putut urma calea pecare a trasat-o „celălalt” Echinox. Până la urmă, poate că suntdouă Echinox-uri diferite. Chiar dacă poartă acelaşi nume.Sunt doi fraţi, au aceeaşi părinţi, dar au trăit în lumi diferite. Şidiferenţele sunt inevitabile. Revista trebuia să se adapteze lanoile ritmuri şi orizonturi sociale şi culturale. Primul Echinox adevenit istorie, noul Echinox trebuie să-şi definească notelecare să-l distingă, să-l recomande în învălmăşeala publicaţiilorliterare şi culturale de azi.Mă număr printre puţinii care au colecţia întreagă avechiului Echinox şi o bună parte din numerele nouluiEchinox.Mă simt la fel de legat de ele, mă regăsesc în acestereviste, mă simt un copil al Echinoxului. Unul care-şi iubeşteşi respectă şi părinţii şi fraţii şi nepoţii şi....169

ACASĂ LA BACOVIAMi-a trebuit mai bine de o jumătate de veac ca să ajungacasă la Bacovia. Cu atât mai mare bucuria însă, pe cât delungă a fost aşteptarea. A fost o întâlnire binecuvântată de unalt împătimit de Bacovia, Ileana Mălăncioiu, chiar dacă a fostpe o vreme nebacoviană. Am stat câteva clipe la masa de lucrua lui Bacovia şi mi-aş fi dorit, măcar atât, să fiu Bacovia. Celale cărui versuri le-am murmurat de la primele “scânteigalbene” descoperite în “plumbul” său.Am descoperit că Bacovia nu era nici pe departe cel pecare ni l-au “servit” dascălii noştri, după manuale încăîncrâncenate. Deşi Bacovia nu are nevoie de niciun dascăl – sepredă singur. Aşa-l re-descopăr mereu, la neîntreruptele lecturide bună voie şi sub orizontul vârstelor noi/vechi.Poate că n-aş fi ajuns însă la Bacovia acasă, aş mai fiamânat această întâlnire – din sfiiciune, teamă – dacă n-ar fi

fost “Avangarda secolului XXII”, festivalul de poezie al luiVictor Munteanu.Nu ducem lipsă de festivaluri. Ceea ce, spredezamăgirea unora, susţin nu doar că nu e rău, ci că e foartebine. Mai ales după însingurarea/înstrăinarea noastrăpostdecembristă, cu deturnări şi confiscări de tot felul. Noi, ceicare scriem, avem nevoie de festivaluri, literatura are nevoiede festivaluri, cititorii au nevoie de festivaluri. Chiar dacă mise pare că “festival” e prea puţin spus pentru nişte“(ad)mirabile întâlniri” literare. (Ad)Mirabile pentru că altfelgreu ajungem să ne întâlnim – nu e timp, nu sunt bani,obstacole minore, dar decisive – noi, scriitorii, între noi, săfacem “schimb” de cărţi, să ne admirăm mustăţile încărunţitesau să admirăm “damele de altădată”, cum ar spune Păstorel.170E o minimă “recompensă” pe care o primesc scriitorii,cei neplătiţi pentru cărţile lor decât după ce ajung la pensie, e(răs)plata pentru nevoia de a nu fi... singur, singur, singur...Îmi spunea cu ani în urmă un poet bucureştean, citândun poet moscovit, că “scriitorii trebuie să trăiască întrescriitori”. Un festival e un fericit prilej ca scriitorii să trăiascăîntre scriitori, dincolo de cei cu care, mai mult întâmplător,poate că-şi intersectează căile cotidiene.Dacă şi doar pentru atât s-ar organiza “festivaluri” şiacestea s-ar justifica cu prisosinţă. Pentru că avem nevoie deîntâlniri, de solidaritate, de mărturii şi mărturisiri.Avangarda XXII ne-a oferit de toate, din toate câteceva. Cu nostalgii şi entuziasme, cu dezamagiri şi speranţe.Bacovia ne-a adunat pe toţi, cu puterea lui seducătoarede-a risipi singurătatea celor care mai cred în mistuitoareaforţă a cuvântului care zideşte, dincolo de avangarde, dincolode... postmodernisme de tot felul.171

DESPĂRŢIREA DE NOICAAm strania senzaţie că centenarul naşterii lui Noica (12iulie 1909, Vităneşti, judeţul Teleorman) a trecut pe lângă noimult prea departe de ceea ce ar fi binemeritat cel care ne-amarcat pe mulţi dintre noi, cel care a făcut „şcoală”.Am dat târcoale, în 1986, la Păltiniş, locuinţei sale, amsperat că va ajunge la Saloanele Culturale „Rebreanu” de laBistriţa, alături de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ori SorinVieru, cei care au avut şansa să-i fie, până la un loc, discipoli.Ca o recompensă, peste ani, am călătorit împreună cu părinteleRafail Noica, fiul lui Constantin Noica, în Ţara Sfântă. L-amprivit, în timp ce rostea cuvinte de învăţătură, pilde, istorioarepelerinilor cu care eram, ca şi cum l-aş privi pe părintele său,încercând să regăsesc în trăsăturile feţei, în rostirea cuvintelorimaginea lui Constantin Noica.Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu, una dinlecturile făcute pe nerăsuflate în primul meu an la Vatra, 1983,

mi-a dat curaj, la un moment dat, să-l întreb pe N. Steinhardtdacă nu se gândeşte la o şcoală la Rohia, similară celei de laPăltiniş.A refuzat gândul cu sfiiciune şi modestie, spunându-mică nu se ridică la înălţimea lui Noica.Noica ne-a rămas, însă, peste timp („Răscumpăraţivremea, căci zilele sunt rele”, spunea Apostolul Pavel în Efes,V,16) cu toată opera lui, cu toată biografia lui, cu toateaşteptările noastre.Mă pregătesc să ajung la Păltiniş, la schitul lângă careşi-a dorit să-i fie mormântul, în gând, în primul rând cu„Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii alespiritului contemporan, cartea sa din 1978, an în care a apărutşi Sentimentul românesc al fiinţei, cărora le-au premers altedouă lucrări care ne-au marcat devenirea - Eminescu saugânduri despre omul deplin al culturii româneşti şi –172Despărţirea de Goethe, apărute în 1975, cu care începeam,abia ieşiţi din adolescenţă, să desluşim alfabetul filosofiei şiculturii româneşti.Cred că Noica riscă să ajungă în situaţia altor marispirite ale vremii – e mai mult citat decât citit, iar sintagmecelebre moşite de filosoful de la Păltiniş au ajuns să fie citatede chemaţi şi nechemaţi, cu rost şi fără rost, cu logică şi fărălogică, cu o religiozitate demnă de textele biblice, dar preapuţini sunt cei care se întorc la opera lui cu adevărat recitind-oşi răscitind-o, făcând-o parte a „povestirii despre om”, a„devenirii întru fiinţă”.Mă pregătesc să urc la Păltiniş, să urc Douăzeci şişapte de trepte ale realului. Înainte de a urca prima oară laMuntele Athos, mă întrebam dacă sunt pregătit pentru o astfelde incursiune întru, pentru această urcare cu care să pot coborîîn adâncul fiinţei mele?Mă întreb acum, cum ar trebui să mă pregătesc pentruîntâlnirea cu Constantin Noica, după atâtea tentative eşuate şidupă atâtea întâlniri fericite cu opera lui?173

MANTAUA UITĂRIINu l-am cunoscut pe Tudor Balteş. Am venit la Târgu-Mureş la un an după ce el nu mai era. Plecase grăbit,neîmplinit. O vreme l-am simţit prezent, fiind evocat şi invocatde câţiva scriitori care i-au fost apropiaţi. Apoi, încet, încet, caşi cum n-ar fi existat niciodată, Tudor Balteş a dispărut de peradarele literaturii mureşene, îngropat şi el, ca şi AntonCosma, adânc, cu ingratitudine, în uitare. Libertatea câştigatăşi visată a adus unora şi libertatea de a uita. Unii sunt uitaţi şide revista pe altarul căreia au ars şi care, după dispariţia fizică,aproape că i-a scos din circuit şi pe Romulus Guga, pe SerafimDuicu, pe Radu Ceontea, ca şi pe alţi zeci de scriitori vii, pe unprincipiu ipocrit, al judecăţii critice prin omisiune, ca şi cum

dacă nu ar fi pomeniţi, ei nici n-au existat, nici nu există.Dumitru Mureşan urmează şi el, odată cu plecarea din Târgu-Mureş, acelaşi destin al uitării. Sau ce să mai spunem defaptul că sunt aproape două decenii de când despre cărţile luiMihai Sin nu se mai scrie în revista în care a fondat-o ?! Saudespre cărţile lui Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, RăzvanDucan, Dumitru D. Silitră, Sorina Bloj, Darie Ducan... Lista ejenant de lungă, prea lungă. E ca şi cum aceşti autori n-ar scrieşi ar trăi la Târgu-Mureş ! Măcar o rubrică de « Micapublicitate », în care cărţile multor scriitori mureşeni să fiemenţionate, ar putea cei care s-au trezit pe cap cu o pălăriecare le-a căzut pe ochi!„Facerea de bine la români”, ar putea spune un mucalit,pentru că e greu de mascat un adevăr la îndemâna oricui:puţini dintre scriitorii mureşeni de azi, cei care contează, n-auieşit de sub mantaua unei stări de spirit impusă de RomulusGuga, de Mihai Sin, de sub mantaua unei reviste care nu doarcă a adunat şi a concentrat energii, dar a dat şi un sens multordestine literare ale locului.174Tudor Balteş a făcut parte din garnitura cea dintâi, ceacare a dus revista Vatra foarte sus, între cele mai prestigioasepublicaţii literare predecembriste. S-a aflat nu în faţă, pe liniafrontului, rolul lui fiind impus şi de condiţia socială,profesională, neavând educaţie universitară. Activitatea lui detraducător face însă dovada unei conştiinţe literare cu o culturătrudnic asimilată, printre meandre profesionale mai alesinconfortabile, de uzură fizică şi psihică.A restitui acum o parte a activităţii literare a lui TudorBalteş este un gest care trebuie apreciat ca atare, chiar dacărepunerea sa măcar în circuitul localismului creator va avea detrecut destule vămi, destule prejudecăţi.Fire fragilă şi retractilă, după cum îl trădează poemelesale, Tudor Balteş a trăit şi scris în registrele discreţiei şidelicateţii, refugiindu-se în teritorii lirice mai degrabăindiferente decât ostile, bântuite de efuziuni elegiace,nostalgice.. Cu siguranţă, poetul nu-şi găsise locul şi ritmul pemăsura nevoilor sale lăuntrice. S-a situat mai degabă într-unorizont de aşteptare calm, al împăcării, cu arhitectura clipeieşuată în arheologia sa. Poezia sa s-a confundat cu biografiasa, cu neliniştile, căutările sale.Nu a reuşit să-şi câştige nici măcar încrederea în sine,în condiţia asumată, cea de poet, după cum recunoaşte cuamărăciune: „Literatura nu-i o treabă prea serioasă/ E aproapejenant să spui că eşti poet/ că ai o îndeletnicire a căreiexistenţă/ e atât de îndoielnică” (Sarcofag de aer).Poezia sa, de o viaţă, ajunge doar acum la cititor.Târziu şi încet, într-o lume prea grăbită ca să mai aibă timp săprivească spre trecut şi prea indiferentă faţă de un prezentdeturnat de la rosturile sale fundamentale.

Ce-i drept, nici şansle poeziei nu erau percepute prearoz: „Poeţilor nu le plac poeziile/ nu le plac discuţiile, bodegileşi cafenelele/ dar îşi petrec timpul scriind poezii/ şi purtândnesfârşite discuţii în bodegi şi cafenele.// Poeţii sunt veseli şi175generoşi - / trişti sunt doar în poemele lor/ trişti sunt după unvis - / o stelară beţie/ când mahmureala le face singurătateainsuportabilă/ trişti sunt doar după o noapte de scris/ când s-austrâns în jur maldăre rupte de hârtie.// Poeţii/ (copii teribili aisecolului)/ cutreieră cu pingele tocite străzile/ pavând trotuarulcu ritmuri de stanţe/ ridicând baricade, înălţând sus drapelul/zdrenţuit pe alocuri/ al nestrămutatei speranţe.// Poeţii aubuzunarele căptuşite cu stele/ şi vântul le smulge din buzunarepoemele/ risipindu-le pe canale, laolaltă cu frunzele/ laolaltăcu ambalajele, gunoaiele străzii.// Cu toată gloria lumii – înploaia/ fără sfârşit de noiembrie - // Astfel, poetul se leapădăde sine/ se leapădă de poemele sale/ (de otrăvitoarea lorbucurie)/ înfingând steagul istovitei literaturi/ pe o corabie dehârtie”. (Poetul se leapădă).Aceasta e arta poetică a lui Tudor Balteş, la un prag nudeparte de „lepădarea de lume”, (textul a fost scris în 1978, ela murit un an mai târziu) în care sunt concentrate viziunilepoetice ale unui autor în căutarea unei identităţi, inclusivpoetice.E imposibil de estimat care ar fi fost traseul său poetic,dacă timpul ar mai fi avut răbdare cu sine. Ar fi avut 76 de aniîmpliniţi. Poate că l-ar fi înghiţit valurile în faţa cărora păreamai degrabă nedoritor să înoate poetic, aşa cum s-a întâmplatşi cu alţi congeneri ai săi.A lăsat însă un dosar existenţial, o mărturie desprenevoia de a traduce speranţele într-o limbă pe înţelesul celorcare ştiu care e preţul vieţii.176

DESCOPERIND PE DARIE MAGHERUNu l-am cunoscut pe Darie Magheru. Mi-era un numeabsolut străin. Poate că e şi vina mea, deşi sunt atâţia scriitoriîn ţara asta despre care ştim foarte puţine sau chiar nimic. Dinatâtea motive. Binecuvântate sau nu.Dacă autorii sunt în viaţă, mai există o şansă. Dacă nu,slabă nădejde, fiindcă avem darul de a fi risipitori cu valorile şide a le îngropa repede în uitare, grăbiţi, înrobiţi de atâteaurgenţe, priorităţi ale vieţii.O întâmplare fericită m-a dus la Săcele. Acasă la DarieMagheru, deşi acesta nu mai e demult între noi. A avut însă oşansă: sora sa, Olga Lascu, care, chiar dacă pentru un spaţiugeografic limitat, îi păstrează vie memoria, cu emoţie,veneraţie, patetism.Dacă vremurile au fost nedrepte cu el înainte dedecembrie 1989, nereuşind să-şi publice decât puţin din ce-ascris, cele de după sunt mult mai nedrepte, pentru că, deşi

acum există o operă postumă publicată, critica literară, deîntâmpinare sau nu, e prea grăbită, prea ocupată cu cine ştie cemărimi ale zilei aflate pe val, ca să mai aibă răgaz să seoprească asupra acestui scriitor, pentru a cărui valoare depunegaranţie Octavian Soviany, ale cărui gusturi literare şi-auverificat de atâtea ori rafinamentul. Tot el ne ajută săînţelegem până la urmă destinul nedrept al lui Darie Magheru,care “s-a născut la 25 octombrie 1923 la Lunca Câlnicului, acopilărit la Săcele (localitate ce va fi evocată în paginileromanului Cărămida cu mâner în ipostaza unui Macondobahic, în linii de caricatură grotescă şi sângeroasă) şi a studiatarta dramatică la Academia regală din Bucureşti şi Institutul deTeatru “Matei Millo” din Iaşi, printre profesorii luinumărându-se George Vraca şi Ion Manolescu. În perioada1950-1951, face puşcărie politică; a fost actor la Braşov,Ploieşti (sub directoratul lui Toma Caragiu), Arad, Botoşani şi177l-a jucat pe Ion din Năpasta, rol care i-a atras aprecierile şiprietenia lui Emil Botta. În 1960, a fost exclus din UniuneaScriitorilor (filiala Braşov) în urma unui raport al lui PetreSălcudeanu pe motiv că... mânca gândaci şi, deşi reprimitulterior, va avea toată viaţa statutul unui marginal şi se vabucura de atenţia specială a Securităţii. A dus existenţa unuifrondeur singuratic, care i-a dat cu tifla, de nenumărate ori,establishment-ului totalitar. Moartea sa a survenit la 25octombrie 1983, în împrejurări nu foarte limpezi, care lasădeschisă ipoteza sinuciderii”.Iată o succintă biografie care şi impresionează şi intrigăşi care face cu atât mai mult nefirească nerecuperarea cuadevărat a scriitorului şi includerea lui în circuitul de valoricontemporane ale literaturii. Mai ales că biografia lui sesprijină şi pe o operă literară căreia Mihaela Malea Stroe i-aconsacrat o teză de doctorat intitulată Darie Magheru. Traseetragice de la Sisif la Pygmalion.Din fericire, există la Săcele o Casă memorială “DarieMagheru” şi o o soră care se luptă pentru memoria fratelui său,printre altele putând să-i rostească pe dinafară multe dinpoemele sale.Am mai făcut o constatare la Casa Memorială “DarieMagheru”: cât de mult s-au înstrăinat scriitorii. Dacă altădatăne găseam timp şi mijloace să batem ţara în lung şi-n lat,acum, doar mai mult din întâmplare şi tot mai puţini scriitoriies din graniţele unui judeţ. Pare ridicol, dar deplasarea unuisingur scriitor, pentru două zile într-o altă localitate costă mult– casă, masă, transport, eventual o îndemnizaţie de conferinţă,cheltuieli pe care nu şi le pot permite mulţi. Şi-atunci nutrebuie să ne mai mire nici că ajungem să ne cunoaştemscriitorii între noi atât de puţin, nici că nu ne prea circulăcărţile între noi.Ce ne mai salvează Internetul, altfel, fiecare rămâne la

casa lui!178

SUB SEMNUL LUI LABIŞ„Caietele mălinene”, apărute la cea de-a XLI-a ediţie aConcursului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, includ un„inventar” al tuturor ediţiilor, începând cu 1969. Nu ştiu săexiste un festival atât de venerabil, nu doar prin longevitate,cât prin prestanţă. Aş vrea să risc chiar şi să afirm că e cea maiimportantă competiţie literară pentru autori nedebutaţi învolum. Mă îndreptăţeşte atât lista componenţei juriilor, cupreşedinţi ca: Dragoş Vicol, Virgil Teodorescu, Dimitru RaduPopescu, Mircea Radu Iacoban, Radu Cârneci, George Bălăiţă,Ion Horea, Andi Andrieş, Anghel Dumbrăveanu, LaurenţiuUlici, Sergiu Adam, Gheorghe Tomozei, AnghelDumbrăveanu, Adrian Dinu Rachieru, Ion Beldean, NicolaeCârlan, Marius Tupan, Marcel Mureşen, Eugen Simion, uniipreşedinţi la mai multe ediţii. Chiar dacă în privinţa unor numeavem suficiente rezerve, în spatele lor, ca membri, s-au aflat,compensatoriu, mulţi dintre cei mai importanţi scriitori românicontemporani.Zeci de concurenţi, ediţie de ediţie, aşteptauconfirmarea Juriului, o confirmare care, de cele mai multe ori,era şi... consacrare. Un premiu la Festivalul „Labiş” era odistincţie de nobleţe, iar prin sita juriului a trecut aproape toatăfloarea optzecistă. Consultând listele premianţilor, pe lângăinevitabilele întâlniri pasagere cu poezia, există o sumăsubstanţială de autori care au confirmat justeţea judecăţii devaloare a juriilor şi care şi-au asigurat, prin premiile obţinute,şi un suport motivaţional în plus pentru aspiraţiile literare,pentru speranţele de afirmare.Constantin Ştefuriuc, Emil Dreptate, Carolina Ilica,Ioana Crăciunescu, Gheorghe Crăciun, Constantin Pricop,Paul Balahur, Dan Verona, Domniţa Petri, Virgil Raţiu,Cleopatra Lorinţiu, George Vulturescu, Gellu Dorian, Emilian179Marcu, Gabriel Stănescu, Elena Ştefoi, Ioan Evu, LucianVasiliu, Matei Vişniec, Nicolae Panaite, Nichita Danilov,Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe,Cassian Maria Spiridon, Nicolae Băciuţ, Ioan Vieru, DinuOlăraşu, Ruxandra Cesereanu, Horea Gârbea sunt doar câtevadin numele care au trecut prin sita acestui concurs, loralăturându-li-se alte zeci de nume noi care, peste ani, ar puteasă-şi găsească consacrarea.Spiritul lui Labiş s-a ridicat deasupra prejudecăţilor şietichetelor, menţinând sus ştacheta competiţiei literare,detaşând acest concurs de la Mălini de atâtea şi atâtea cumetriilocale cu pretenţii de întreceri literare.Concursul de Poezie „Nicolae Labiş” a fost însă şi unadintre cele mai bune oferte pentru cunoaştere, pentru dialogliterar. Întâlnirile admirabile de la Mălini, Suceava, dar şi din

alte locuri care deveneau repere ale traseelor de... documentarepentru scriitori, au ţesut prietenii literare, au creat o atmosferăpropice disputelor pe teme literare, lansărilor de cărţi,recitalurilor poetice.M-am simţit mereu ocrotit de spiritul lui Labiş. Poatecă şi coincidenţa de a mă fi născut în seara zilei din 1956, încare el n-a putut invinge „pasărea cu clonţ de rubin”, să-mi fidat acest sentiment. Cred că Labiş trebuie recuperat. Existăsuficiente argumente că el era un poet la răscruce de vremuri şiideologii, care însă a avut puterea să elibereze lirismul dinînchisoarea de lozinci care se credeau literatură.180

CÂND SCRISUL DEVINE CARTEO întrebare firească adresată unui editor este „De cetipăreşte cărţi?” Un răspuns la fel de firesc, fără ocolişuri, arputea fi: „Editarea de cărţi e o afacere!” Dar răspunsul acestanu l-ar putea da foarte mulţi editori, pentru că e o afacere doarcând intră în reţetă numărul mare de exemplare tipărite,exemplare vândute, reţeaua de difuzare, numele autorilor,calitatea tipăriturilor, promovarea apariţiilor editoriale.Doar pentru câteva edituri din România editarea decarte aduce profit. Pentru cei mai mulţi e doar un exerciţiu desupravieţuire, prin care se speră să se recupereze cât mairepede cheltuielile şi să rămână un profit, cât de mic, darprofit. Să nu fie editorul în pierdere.Pentru cele mai multe edituri, tiraje de 500 deexemplare sunt astronomice. Ori, sub acest număr deexemplare, la problemele difuzării şi recuperării sumelor de lalibrari, rămân puţine speranţe pentru editor, atunci când îşiasumă el şi difuzarea. Dar acest lucru îl preiau autorii, carerecurg la toate artificiile, mai mult sau mai puţin ortodoxe,pentru a-şi vinde măcar o parte din cărţile tipărite. Pe multe ledăruiesc, mai fac schimb de cărţi autorii între ei, ca altădatăpionierii timbre, cărţi poştale, vederi etc.Oricum, scriitorul e singurul neplătit în circuitulpunerii în circulaţie a unei cărţi. Tipograful e plătit, librarul eplătit, poştaşul e plătit, autorul e… „ciordit”. Fiindcă Legeadreptului de autor şi a drepturilor conexe, aşa cum a fostconcepută, e curată literatură de ficţiune. Probabil că a fostscrisă de un scriitor romantic. Ca să nu spun naiv.De ce se tipăresc, altfel, cărţi, dacă ele nu sunt unbussiness? Simplu: „Pentru că se scriu cărţi”. Iar cine scriecărţi nu face gimnastica mâinilor şi-a minţii de dragulmenţinerii în formă. Mai vrea să şi tipărească opurile pe care lenăscoceşte din mintea şi din inima sa.181Dar în România, cu excepţia unor norocoşi, se ştiu ei!,care reuşesc să primească subveţii, sponsorizări etc., cei maimulţi autori scot cărţi pe bani proprii. În câteva zeci deexemplare, care ajung, mai toate, la rude, prieteni... Mai rămân

poate câteva şi pentru cititorul cel de toate zilele, la cel caremai intră în librării, care se interesează de noutăţi, care ecurios ce mai scriu autorii locali... dacă aceştia cutează să dealibrăriilor cărţi...Din păcate, din cauza unor astfel de circumstanţe, potrămâne pe lângă masa ospăţului criticii şi cărţi care ar merita oaltă soartă decât ignorarea din necunoaştere.Mai salvează, într-o mică măsură, cunoaşterea,circulaţia cărţii, tehnologia la zi, cea care promovează cartea înformat electronic. Dar cine citeşte o carte de 300 pagini pemonitorul calculatorului/ laptopului? Nu sunt mulţi îndrăzneţi,curajoşi sau măcar rezistenţi la un astfel de supliciu.Dar editorii nu disperă, nici autorii, nici cărţile lor. Cutoţii mai speră că mai rămâne o rază care să lumineze cărţilelor, ca să fie văzute de cititori, ca să fie citite.O carte necitită e mai tristă decât un om trist.Citiţi, citiţi, citiţi, nu e vremea de irosit viaţa cutelecomanda în mână. Încă nu e totul pierdut!182

LITERATURA PATRIOTICĂLiteratura patriotică – iată o temă pentru care a cursmultă cerneală, pentru care s-a bătut multă monedă şi de cares-au folosit vruţi şi nevruţi, de pe urmele căreia s-a profitat cuvârf şi îndesat.Dar adevărata literatură patriotică n-are nimic încomun cu slugărnicia ideologică, cu înregimentarea de partid.Patriotismul e o stare care îşi are loc şi în literatură, aşa cumare loc în viaţa noastră de toate zilele. Fără a se face paradă dinaceasta şi fără a se pretinde răsplată. Patriotismul e un fel de afi, un fel de a trăi, iar literatura patriotică e un mod de a nelegitima. E ca şi credinţa – dacă o ai nu trebuie să ţi-o fluturi!A-ţi iubi neamul, a-ţi iubi ţara nu pot fi nici laudă, darnici acuză. A scrie literatură patriotică nu exclude însăvaloarea. Iar patriotismul nu va putea salva niciodată literatura.A scrie cuvinte fundamentale nu înseamnă a facecompromisuri estetice, sub paravanul sentimentelor patriotice.Dar cât patriotism suportă literatura pentru a nu se golide conţinut? Câtă istorie suportă literatura pentru a nu-şi punesemnul egalităţii cu documentul. Dar istoria nu e exclusiv„bunul” istoricilor, cum literatura ar putea fi apanajul exclusival scriitorilor. Dar dacă istoricii n-au dreptul moral sa facăliteratură când scriu istoria, scriitorul poate să topească întiparele literaturii şi istorie şi patriotism. Istoria înseamnăadevăr, literatura poate fi şi istorie şi adevăr, dar mai arenevoie pe lângă toate acestea de ceva pentru ca ea să nu cadăîn facil, în derizoriu, în retorică goală. Ca să rămână, literaturapatriotică are nevoie şi de talent, ca de aer! Literaturapatriotică îşi poate îngădui patetisme, înflăcărare, pentru căacestea fac parte din arsenalul firesc al genului.

Iosif Albu, acum, când cei mai mulţi se cred preaeuropeni ca să se mai considere şi ceea ce sunt, români, îşi183încercă puterile creatoare vorbind despre istoria naţională,despre repere ale ei, despre cei care au însemnat ceva deosebitpentru cursul acestei istorii.Fie că e vorba despre un scenariu de spectacolinteractiv, declarativ, frust, fie că e vorba de poeme, Iosif Albuaduce un elogiu eroismului în istorie, propune o „lecţie deistorie”. Pentru că el simte că istoria trebuie învăţată, trebuieştiută, ca să ştim cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Propunemodele din istorie. Pentru că avem nevoie de modele, ca dePăstor, ca să nu rătăcim.184

LANSĂRI DE CARTELansările de carte sunt ca o nunta într-o căsătorie. Seoficiază/oficializează o relaţie cu cititorii. Deşi nu-i de dorit caviaţa unei cărţi să fie ca şi căsătoria... Fidelitatea scriitoruluifaţă de cititorul său ar trebui să fie una care să nu ducă la...divorţ.Unii dintre scriitori fac spectacol din lansările cărţilorlor, alţii preferă discreţia. Orizontul în care se manifestălansările este întins şi divers. Fiecare după mofturi. Pentru căsunt şi cărţi care intră şi circulă în lume fără să fie lansate, deşiscriitorii şi editorii ar trebui să ştie că lansarea unei cărţi e ocomponentă obligatorie a promovării, a vânzării unei cărţi.Pentru că nu acelaşi lucru înseamnă o carte pentru scriitor şieditorul său. Dacă pentru primul e mai ales un câştig sufletesc,Legea dreptului de autor fiind o ficţiune pentru scriitori, pentrual doilea e o afacere din care trebuie să câştige. Ori, cevenerabil truism, reclama e sufletul comerţului! Editorul, maiales prin librari, vinde o... marfă, oricât de straniu li s-ar păreaunora termenul de “marfă”.Sigur, nu de lansare depinde soarta unei cărţi. Ocampanie de promovare este complexă, cere bani, ori cei maimulţi scriitori şi editori nu se pot... lansa în astfel de campanii.De altfel, tiraje de 2-300 exemplare dintr-o carte nu prea aunevoie de campanii. Pe multe le dăruieşte autorul (care numaiel ştie cum face rost de bani să-şi tipărească o carte!), iarpuţinele care ajung în librării nu sunt o afacere cât sunt unorgoliu, de înţeles altfel, al autorului de a se găsi şi în rafturilede librărie. Cât se vinde şi când se recuperează banii, asta ealtă poveste. Dar noi nu vorbim de cărţi... de răsunet, ci decărţile noastre cele de toate zilele, semnate de autori dinprovincie, care se mulţumesc cu faptul că au reuşit să-şitipărească o carte, chiar dacă aceasta se difuzează pe ariilimitate, rareori trecând graniţele judeţene.185E greu de crezut că momentul lansării e unul deevaluare critică. La lansare se face mai ales critică de

întâmpinare, îngăduitoare, generoasă. Ce mai, la lansare, toatecărţile sunt bune! N-am prea am auzit pe mulţi – şi, slavăDomnului, am fost la sute de lansări de carte – să-l critice peautor în public, chiar în prima zi a întâlnirii unei cărţi cucititorii. Istoria critică vine după lansare, dacă “prezentatorii”fac şi pasul următor, de a publica recenzii, cronici desprecărţile despre care au vorbit public. Grav e când scriitorii selasă îmbătaţi de apa rece a momentului lansării, când“prezentatorii” sunt aleşi de autori, dintre cei care să-i“garanteze”, asigure, laudele. E, până la urmă, momentullansării unei cărţi un pact cu diavolul criticii literare, deşi nucriticii literari sunt cei care asigură trecerea punţii unei cărţicătre cititori. Scriitorii se lansează ei între ei, criticii literariadevăraţi, de meserie, fiind o specie aproape pe cale dedispariţie în multe locuri. Pentru că, să fim realişti, cine maiare timp să citească măcar o mică parte din ceea ce se publicăşi să mai şi scrie despre ce citeşte?! Mai ales că lectura criticăa unei cărţi cere timp, redactarea unei recenzii/croniciînseamnă şi timp şi talent, iar cu banii primiţi pe o cronică nuse plăteşte nici cafeaua şi curentul consumate pe durata...procesului de “fabricare” a unui text de critică literară. Noroccă criticii literari nu mai trebuie să şi cumpere cărţile desprecare scriu, căci le primesc cu autografe siropoase de la autori.Dar, indiferent de valoarea unei cărţi, lansarea faceparte din reţetă. Depinde cine şi cum o administrează. Clienţipentru lansări se găsesc, măcar pentru paharul cu licori dedupă.186

BIBLIOTECA VIRTUALĂ„Scriitorul român în biblioteca virtuală” a fost titlulunei competiţii pentru liceeni, menită să aducă mai aproape şimai uşor scriitorul român de cititorul său tânăr, prin mijloacelecele mai accesibile acestuia, cele oferite de Internet.Eminescu şi Bacovia, Nichita Stănescu şi AdrianPăunescu, dar şi optzeciştii au beneficiat de site-uri gândite deelevi pentru elevi şi nu numai, dacă avem în vedere că au fostsite-uri care îi vizează şi pe profesori, ca utilizatori aiimaginaţiei, inventivităţii unor adolescenţi.Elevii au înţeles că şansa accesibilităţii, şi în teritoriileliteraturii, o asigură Internetul. În primul rând, pentru cătimpul pe care tinerii îl alocă lecturii nu mai e ca altădată, cândpuţine alte oferte îi „ademeneau”, iar inconvenienteledeplasării la bibliotecă nu sunt încurajatoare pentru cei caremai au „obiceiul” lecturii. În plus, mai e şi riscul ca o cartecăutată, la tirajele la care se tipăresc astăzi cele mai multetitluri, să nu fie găsită. Cititorul vrea, în varianta că este încăutarea unei cărţi la bibliotecă, să afle, din baza de date aacesteia, postată pe Internet, dacă aceasta este sau nudisponibilă, fără să mai fie necesar să se ducă la bibliotecă

înainte de a şti dacă va găsi cartea de care are nevoie. Sigur,mulţi ar vrea să găsească o carte în format electronic. Deşi, egreu de imaginat că cineva se apucă de citit o carte de, săzicem, 300 de pagini, pe monitorul calculatorului. Până laurmă, tot cartea „clasică”, pe suport de hârtie, ar putea fipreferată.Unii îşi pun întrebarea dacă biblioteca tradiţională vasupravieţui concurenţei cu biblioteca virtuală, ori ea vadeveni… muzeu? „Conservatorii” vor susţine că nimic nupoate îngropa cartea „clasică”, în timp ce „virtualiştii” cântădeja prohodul cărţii… de hârtie.Până una alta, cele două tipuri de carte vor merge braţ187la braţ, se vor completa una pe alta, în căutarea cititorului. Celde toate zilele, care are puterea să lase telecomanda din mână,confortul fotoliului sau al patului, şi să „scotocească” prinrafturile bibliotecii sau să navigheze pe Internet în căutareaunei cărţi. Pentru că cititorul de „profesie”, cel care are lecturaîntre „obligaţiile” de serviciu, are o atitudine particulară faţăde carte, indiferent de suportul pe care e realizată.M-a surprins pragmatismul celor care au realizat siteuridespre scriitorii români. Pentru că ei au vizat toate capitolelecare i-ar putea interesa la clasă, de la datele biografice lareferinţele critice, de la texte unor opere la albume fotograficeale unor autori, de la analize literare la aspecte legate de potenţialeteme pe care le-ar viza concursurile şcolare, examenele deadmitere. Interesant e şi felul în care s-au constituit „echipele”de lucru, care au adus laolaltă elevi pricepuţi la informatică şielevi iubitori de literatură, fiecare cu partea lui de contribuţie.Juriul, prezidat de prof. Aurora Stănescu, inspector despecialitate la Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, având încomponenţă pe Nicolae Băciuţ, (Direcţia Judeţeană pentruCultură), Csiki Emese (Biblioteca Judeţeană Mureş), ClaudiuGorea (Colegiul Naţional „Papiu”), Cifo Şorand (ColegiulNaţional „Unirea) a acordat Premiul I pentru un site MirceaCărtărescu (Colegiul „Unirea”), Premiul II pentru un siteNichita Stănescu (Colegiul „Unirea”), Premiul III pentru unsite „Scriitori români în biblioteca virtuală” (Grup Şcolar„Electromureş), Premiu special pentru un site Nicolae Băciuţ(Colegiul „Unirea”), precum şi patru menţiuni.O astfel de experienţă ar merita extinsă, aplicată lascriitorii contemporani, iar în plan zonal, scriitorii ar puteabeneficia de o altă vizibilitate, de un alt impact, dacă ei ar aveaastfel de site-uri, dacă ele ar fi gestionate de o instituţiepublică, de preferat bibliotecile judeţene. Relaţia dintrescriitori şi cititori nu stă pe loc şi e în folosul ambelor părţi săvalorifice oferta tehnologică de ultimă oră.188

LECTURI DE VACANŢĂPentru câţi dintre noi vacanţa/concediul, printre atâtea

posibile şi imposibile planuri, nu înseamnă şi visul de a citi,măcar o parte din ceea ce s-a adunat în timp, în raft, şi aşteaptărândul la lectură. Cărţi amânate, lecturi aşteptate pot intra înarsenalul de vacanţă/concediu.Mai ales după ce timpul pentru lectură a fost confiscatde alte tentaţii, mult mai facile! Dar ce mai poate însemnalectura? Relaxare? Informare? Umplerea unor timpi morţi?Mi-a rămas în minte icoana unei studenţii insetate de lectură,conturată de aserţiunea profesorului nostru de „Teorialecturii”, Ion Vlad, care decretase lectura ca „eveniment alcunoaşterii”!Dar cine mai citeşte azi, cât citeşte, cum citeşte, de ceciteşte, dar mai ales, ce citeşte?Mă voi limita la o anume vârstă a lecturii, cea maiavidă de cunoaştere şi care pune lectura în cumpăna nevoilorpersonale, a exigenţelor didactice.La fiecare sfârşit de an şcolar, profesorii ne dădeau olistă de „lecturi obligatorii”. Era destul de dezarmantimperativul „obligatorii”, care are iz de dictatorial, de impuscu forţa. Eu aş înlocui sintagma „lecturi obligatorii” cu „lecturisuplimentare”, acele lecturi care vin în prelungirea lecturilorimpuse de bibliografia şcolară, lecturi care să completeze, săarmonizeze teritoriul lecturii. Dacă „lecturile obligatorii” erauînsoţite şi de exigenţa realizării unui „rezumat”, fenomenulrespingerii lecturilor lua proporţii îngrijorătoare. Pentru călectura de plăcere era înlocuită cu lectura ca ameninţare. Capedeapsă. Cum să mai încapă bucuria, plăcerea lecturii înastfel de situaţii? „Verificarea” lecturii prin rezumat era falsă,fiindcă industria copierii rezumatelor nu putea în astfel decircumstanţe decât să ia amploare. Sigur, efortul era mai mare,189în absenţa lui „copy/paste”, formula magică azi nu doar pentrurezumate, ci pentru orice fel de referat, ba chiar pentru lucrăride licenţă şi de doctorat. Lecturile de cărţi au fost înlocuite culecturile de rezumate, de „povestea” pe scurt a unor opereliterare!? La ce pot folosi astfel de rezumate, cred că nici ceicare le dictează n-ar putea să spună.Şi-atunci ce l-ar putea să facă pe un tânăr în vacanţă, pelângă multe altele, să şi citească? Cine ar putea spune care arputea fi lecturile de vacanţă? Profesorii? Prietenii? Părinţii?Oricum am lua-o, tot e nevoie de „îndrumare”, de o selecţie,pentru că, totuşi, vara e scurtă, vacanţa e scurtă, iar obligaţiileşcolare se prăbuşesc ameninţător peste orice tentaţie a lecturii.Sigur, încurajaţi de imaginare drepturi ale democraţiei,destui elevi cer să nu li se mai dea niciun fel de teme devacanţă, cu atât mai puţin lecturi obligatorii. Vacanţa ar trebuisă fie, în viziunea unora, o rupere completă de orice ar amintide studiu, de lectură. Vin şi psihologii şi aduc şi ei argumentecă elevii nu ar mai trebui să se „obosească” cu activităţinedistractive. Sport, excursii, discoteci, baruri etc. etc. Despre

citit nu se suflă o vorbă. Ca să nu se obosească cumvaodraslele, să fie extenuaţi la începerea unui nou an şcolar.Şi, totuşi, cine scapă lectura vara, de exil? De abandon?190

POEZIA NAIVĂS-a încetăţenit, devenind operaţională, o sintagmă care,în aparenţă, are conotaţii peiorative: pictura naivă.În realitate, pictura naivă a făcut carieră, şi-a câştigatun binemeritat loc în galeria artelor plastice, a valorilorplastice. Pictura naivă a creat valoare, a dat nume referenţialepentru mişcarea plastică, a adus prestigiu naţional şiinternaţional, îmbogăţind tezaurul nostru cultural.Mă întreb dacă n-ar fi posibilă şi în literatură osintagmă în acelaşi registru: poezia naivă? Poezie naivă, înaceeaşi accepţiune axiologică precum şi în cazul picturii, fărănimic depreciativ în ea, ba dimpotrivă, ca o distincţie, ca omarcă de identitate.De ce am recurs la această sintagmă?Provocat de un Festival al poeţilor populari, am stăruitpuţin asupra înţelesurilor sintagmelor poet popular, poeziepopulară, pentru a evalua în ce măsură sunt ele acoperitoarepentru o realitate estetică.Sintagmele poet ţăran, poet muncitor au fost o remorcăideologică, pentru acreditarea ideii că poezia e « produs alîntregului popor », într-o tentativă de uniformizare în jos aliteraturii, a creării de confuzie, a minimalizării valorilorautentice.Sigur, sunt sintagme aberante, care au cel multrelevanţă sub aspect sociologic, clarificând condiţia socială apoetului. Dacă am accepta astfel de sintagme ar trebui săvalidăm încă multe altele: poet medic, poet profesor, poetinginer, ori poet elev, poet student, poet pensionar etc. Ori e laîndemâna oricui să constate că nu pot fi posibile astfel deetichete. Poezia are sau nu are valoare, indiferent de statutulsocial al poetului. Oricum, nu există profesionişti şi amatori înpoezie, pentru că nu există instituţii academice care să formeze191poeţi, să acorde diplomă/licenţă de poet, cu atât mai mult săpoată fi angajat cineva cu o diplomă de absolvent al uneiFacultăţi de Poezie.Poet popular are însă semnificaţii pe care nu le putemaplica autorilor care au individualitate bine definită, au unnume, pentru că poetul popular, ca şi poezia popularăpresupun oralitate. Poezia populară, în accepţiuneadicţionarului e un produs literar anonim şi colectiv, setransmite prin viu grai.Aceste trăsături exclud ca viabilă sintagma poet ţăran.Sigur, dacă nu facem distincţia că autorul este... naiv,ori că e creator din mediul rural, fără educaţie academică, oricejudecată critică poate fi drastică, până la desfiinţarea literaturii

care poartă semnătura unor astfel de autori. Cum să pui unpoet cu educaţie universitară, cu o cultură poetică, pe lângă uncreator cu câteva clase de şcoală, fără cultură şi educaţieestetică? Cum să-i judeci cu aceeaşi unitate de măsură.Nu poţi pune poezia adunată de Alecsandri în celebaralucrare Poezii populare ale românilor, lângă poezia unorautori care îşi spun sau li se spune poet popular sau poet ţăran.Eu nu vreau să demolez vreun mit, nu vreau să ofensezpe cineva, eu vreau doar să încerc să găsesc o sintagmă maipotrivită pentru ceea ce înseamnă elanurile creatoare ale uneicategorii sociale marginalizată din punct de vedere cultural. Eadevărat, că şi satul de acum nu mai e cel de altădată, căfolclorul de acum începe să fie doar amintire.Am publicat recent culegeri de folclor, de pe VăileMureşului, Gurghiului, Beicii. Poate sunt ultimele zvâcniri aletrecutului. Trecut din care să mai poată fi adunată poeziepopulară, folclor. Pentru că cei care au crescut în perioadastalinistă, care au trăit, unii dintre ei, cu folclor stalinist, numai reprezintă niciun fel de interes literar.192Locul poeziei populare a fost preluat de creaţia unorautori care au orgoliul autorului, publică volume de versuri, lesemnează. Ori astfel de creaţii nu mai pot fi creaţii populare.Cred, de aceea, că o sintagmă precum “poezie naivă”este mai adecvată pentru a defini poezia unor autori caretrăiesc şi creează în mediul rural, care sunt, de fapt, exponenţiiunor elanuri creatoare la care face apel lumea satului, pentru acuprinde în ritmuri lirice, nevoile unei tradiţii împinse spremanelizare? Încă se mai improvizează texte pentru momentelenunţii, pentru verşurile de la înmormântări...Autorii unor astfel de texte, mai mult sau mai puţininspirate, reuşite, valoroase, nu mai sunt creatori populari, însensul categoriilor estetice uzuale. Pentru că ei au nume,creaţiile lor sunt personale...193

NEVOIA DE TEATRUAm visat să devin actor. Am iubit scena şi atunci când nuştiam cu ce se mănâncă actoria. Primul rol pe care l-am jucat afost Prinţul Calaf, din piesa Prinţesa Turandot, de CarloGozzi. A fost o punere în scenă fascinantă, la o vârstă, nuaveam nici opt ani, la care nu mulţi pot depăşi emoţia pe care oaduce întâlnirea cu publicul, şi într-o perioadă, 1963, când încănu ieşisem din chingile proletcultiste.Copilul din mine s-a simţit actor şi într-o dramatizaredupă O scrisoare de la Muselim Selo, de George Coşbuc,prin 1966, la centenarul poetului.Cu Virgil Raţiu, Radu Macrea, Felicia Dandea, la ClubulTineretului din Bistriţa, pe la mijlocul deceniului opt, jucam în„Preşul”, de Ion Băieşu, ca apoi, recitam pe scenă “Mistreţulcu colţi de argint”, de Ştefan Aug. Doinaş, la Festivalul Artei

şi Creaţiei Studenţeşti, de la Timişoara, ediţia 1979, trupa dincare făceam parte să fie distinsă cu Premiul I, pentru un montajdin poezia românească, pus în scenă de Gelu Cârlig.Cu Ion Cristoiu făceam „Foaia festivalului”, Gong, la unFestival de Teatru de la Târgu-Mureş.În apropierea scenei am rămas şi cu teza de doctorat, înlucru, care are în vizor trei monştri sacri ai teatrului: Caragiale,Ibsen şi Cehov.Am rămas credincios şi Festivalului Naţional de TeatruProfesionist de la Bistriţa, fiind prezent la toate cele cinci ediţiiale sale.Am descoperit interes pentru teatru şi, surprinzător,prezenţa masivă a tineretului în sala de spectacol, aproaperesimţind ca frustrantă absenţa unui teatru profesionist laBistriţa.Cu Dorel Cosma, Cornel Udrea, artizanii acestuiFestival, am concluzionat că s-au copt condiţiile pentru194înfiinţarea unui teatru profesionist la Bistriţa, că 2010, la 125ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu (secretar literar la teatruldin Craiova, în 1911, an în care editează, împreună cu MihailSorbul, şi revista Scena, director al Teatrului Naţional dinBucureşti, între 12928 -1929 şi 1940-1944, autor de teatru –Apostolii, Plicul, Cadrilul, Osânda, Jidanul), ar putea avealoc premiera unei piese a Teatrului Municipal „LiviuRebreanu” din Bistriţa. Iată o siglă care îl omagiază pe LiviuRebreanu, care onorează oraşul Bistriţa şi care răsplăteşte unpublic generos cu aplauzele.La ediţia a şasea a Festivalului Naţional de TeatruProfesionist de la Bistriţa, din noiembrie 2010, TeatrulMunicipal „Liviu Rebreanu” ar putea primi botezulspectatorilor!195

NUMELE DUPĂ NUME“Pierderea” numelui nu e un lucru care să ne laseindiferenţi. Sunt, uneori, motive justificate pentru schimbareanumelui. E greu să accepţi un nume nefericit, care îţi poatecrea probleme, fiind subiect de batjocură, ironii. Dar e delicatşi să accepţi să te cheme Nicolae Iorga ori Lucian Blaga orimai ştiu şi eu ce nume, ale căror coincidenţe pot creadisconfort, pentru că astfel de nume aproape că au căpătatvaloare de unicat.Schimbarea numelui nu e un lucru simplu, dincolo deoperaţiunea tehnică, juridică. Pentru că un nume purtat anteriorduce cu el documente, iar apelarea la ele atrage menţiuniobligatorii de schimbarea numelui.Nu suntem vinovaţi de numele primite, dar de câte oriunii nu sunt tentaţi să-şi schimbe numele!?Un motiv aparte de schimbare a numelui este căsătoria,iar în tradiţia noastră, femeia ia numele bărbatului. Nu se prea

ştie cum s-a ajuns la o astfel de cutumă – să fie de vină„matriarhatul”, textul biblic („femeia trebuie să fie supusăbărbatului”)? Mai sunt şi parteneri care-şi iau ambele nume –şi pe cel propriu şi pe cel al soţului/soţiei. Rar, dar se întâmplă,sunt bărbaţi care renunţă la propriul nume, preferându-l pe celal soţiei. Se mai întâmplă şi ca fiecare soţ să-şi păstrezenumele. Dacă în primele cazuri poate fi vorba de iubire, derespect, de supunere, gestul unei femei care refuză numelesoţului ce poate fi: frondă, independenţă, iubire... cerebrală?Orgoliu?Un nume nou, cel de soţie, poate părea chiar oschimbare de identitate, nu doar de statut. Cu un nume noupoţi deveni alt om. Un complex de trăiri se repoziţionează înviaţa cea de toate zilele, de la obişnuinţa de a răspunde la noul196nume şi până la grija de a semna cu acesta şi nu cuprecedentul.Poate însă afecta în vreun fel, emoţional, o rocadă anumelui?Cu ce sentimente se întoarce o femeie la vechiul nume,după divorţ, dacă decide astfel? Dar dacă se recăsătoreşte şimai schimbă încă o dată numele?!Ce să facă însă copiii, care provin din familii divorţate?Al cui nume să-l preia? Dacă ajung la „mama” vor lua numeleacesteia, iar dacă rămân la „tata” îşi păstrează vechiul nume?Când căsătoria are loc târziu, când numele soţieiînseamnă ceva, şi-a câştigat notorietate, schimbarea acestuia arproduce multe inconveniente. De aceea se poate ajunge ladouă nume, la două identităţi: numele din acte şi numele descenă.Un caz particular de schimbare de nume e în cazulartiştilor, care, nu de puţine ori, îşi aleg un pseudonim, care săaibă mai mult impact decât numele din acte.Iată câteva exemple: Dan Barbilian – Ion Barbu, Ion N.Theodorescu – Tudor Arghezi, George Andone Vasiliu -George Bacovia, Otilia Valeria Coman - Ana Blandiana... Întradevăr,numele noi au avut alt impact, au fost inspirat alese, aufost transformate din nume în renume.Dar, dacă ar fi să ne consolăm shakesperian, am spune,pur şi simplu: “What's in a name? That which we call a rose./By any other name would smell as sweet.”197

PUŢIN RESPECT, DACĂ SE POATE!Uniunea Scriitorilor şi-a scos la bătaie, ca şi Preşedinţia,scaunul pentru preşedinte. După ce se va şti cine a trecut înturul II, pentru Cotroceni, Uniunea Scriitorilor se pregăteştepentru turul I.Bătălia pentru Peşedinţia Uniunii Scriitorilor are mizeleei, beneficiarii ei.Eu nu aştept nimic de la alegerea viitorului preşedinte al

US. Tot eu va trebui să-mi scriu cărţile, să plătesc cotizaţia,timbrul literar. Cam asta este treaba fiecărui scriitor – să deaUniunii, fără să aştepte nimic de la ea! Ce să aştepte? Premiiliterare? De o bună vreme acestea sunt aranjate, în cea maimare parte dintre situaţii. Juriile nu citesc cărţile pe care lepremiază, pentru că ar avea prea multe de citit, iar metodologianu prevede nişte etape, nişte criterii. Ca să primeşti premiupentru o carte, trebuie să-ţi trimiţi cartea. Să admitem că dincele câteva mii de apariţii editoriale ale unui an, doar o sutăajung la juriu. Când va putea acesta citi atâtea cărţi, în aşa felîncât fiecare membru de juriu să fie în cunoştinţă de cauzăatunci când optează pentru o carte sau alta.Nu suntem naivi, se ştie că o astfel de procedură dejurizare este imposibil de aplicat. Şi-atunci îşi fac loc altecriterii, cele mai multe străine principiului valorii.Nicolae Breban, Ştefan Agopian, Dan Mircea Cipariu,Nicolae Manolescu – sunt câţiva dintre pretendenţii la jilţulUS. Unii au nume, alţii au ambiţii – cât despre putirinţă, amspune, după proverb, „ce mai chichirez gâlceava”?Instituţia aceasta şi-a pierdut încet autoritatea şicredibilitatea, punându-se doar în slujba unui grup restrâns,faţă de numărul de membri pe care îi are.Uniunea Scriitorilor a fost acuzată că nu comunică, nu-şiface publice acţiunile, mai ales cele care antrenează şi finanţe.198Cine ar putea reforma, moderniza această structură, nicisindicală, nici ONG-istă, în aşa fel încât ea să devinăfuncţională, să fie recunoscută, susţinută ca reprezentativă?Are nevoie Preşedinţia de un nume sau de un bunmanager? Scriitorii cu pretenţii au eşuat, nu neapăratlamentabil, dar nu s-au ridicat la înălţimea numelor.Eu nu vreau nimic de la Uniunea Scriitorilor. Măcar decei bolnavi, bătrâni şi cu probleme locative să se îngrijeascăUniunea Scriitorilor, să fie măcar o instituţie caritabilă pentrucei care au nevoie de solidaritate.Cândva, calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor îţiaducea un anume prestigiu. Eu n-am folosit niciodatălegitimaţia de membru US.Ba, parcă, totuşi, aş vrea ceva – puţin respect, dacă sepoate!199

TÂRGUMUREŞENI LA TÂRGUMUREŞULDIN CHIŞINĂU„Doru mi-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de ofereastră” – sunt versuri la care facem adesea apel atunci cândvorbim de Basarabia, atâta vreme cât mai există un zidnefiresc care ne desparte.Simţim nevoia de fereastră şi nu doar de una prin carezidul să îngăduie priviri pe furiş, dinafară înăuntru sau

dinăuntru înafară, ci una prin care să privim până când„înafară” devine „înăuntru”. Doar „înăuntru”. Un „înăuntru” alpatriei de cuvinte care aspiră să fie coincidentă cu patria depământ.Până atunci, ne rămâne să ne arătăm deschis unii altoraceea ce suntem şi ce aspirăm să fim.Noi ne-am regăsit, cu uimire şi bucurie, în „Târgu-Mureşul” din Chişinău, unde am intrat, într-o „Săptămână auşilor deschise”, după ani buni de aşteptare în care „Târgu-Mureşul” şi-a căutat identitatea.„Târgu-Mureş” – Biblioteca „Târgu-Mureş” dinChişinău are o nouă identitate. Una nu doar elegantă, cum nise arată la prima vedere, ci şi una încărcată de bogăţie a cărţii,bine etalată şi generos oferită celor dornici de lectură. Adicătot ceea ce-i trebuie cărţii pentru o întâlnire benefică cucititorii săi.Claudia Şatravca, părintele acestui locaş de cultură, areuşit să dea strălucire şi atractivitate unei biblioteci născutădin frăţietate şi solidaritate, din cărţi aduse an de an dinbibliotecile mureşenilor. Aduse cu drag, cu credinţa că ele îşivor găsi prietenii şi aici, că şi aici cuvântul românesc este la elacasă, ca o stare a fiinţei unui neam care merită reîntregirea, cao recompensă, fie şi târzie, a atâtor ani de despărţire, aşteptări,luptă şi suferinţă.200„Târgu-Mureşul” din Chişinău şi-a pus haină nouă. Ohaină frumoasă, care i se potriveşte de minune, una care aratăşi drag de carte şi drag de limba română.Toate cărţile de aici sunt ambasadori ai limbii riomânepentru limba română, până când Ambasada Română de laChişinău nu va mai fi necesară.În „Târgu-Mureşul” din Chişinău cărţile sunt la eleacasă, iar noi, târgu-mureşenii care am dus carte nouă în casănouă, ne-am simţit acasă.201

CULORI SUB CERUL GRECIEIO lume mai aproape – iată un generic posibil pentru oexpoziţie cu lucrări care înscriu în colţul lor de memorieLeptocaria, august 2009. O expoziţie care pune într-oconfruntare benefică orizontul realului cu cel al memorieiafectiveDacă poezia, cum ar spune Nichita Sănescu, se naştedin fiinţa sentimentului, pictura nu e mai prejos. În cazullucrărilor realizate la Leptocaria, de artişti plastici mureşeni,din cadrul Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş, pictorii au avutde ales între nostalgia/obsesia unei idei, a unei imagini şiprovocarea unui loc, încărcat de istorie dar şi de un seducătorpeisaj.Ca poet, e foarte greu să creezi un univers imagistic careacţie imediată la un astfel de orizont emoţional. Ca pictor,

din fiinţa sentimentului, ideea picturală poate fi ca un caltroian spre sinele însuşi. Pictorul are în faţă o lume de imaginiputernice şi un univers afectiv. Ce are prioritate, cui să-icedeze pictorul – stării de spirit indusă de spectacolulimagistic care se derulează privirii ori redescoperirii sineluiîmpovărat de memorie?Ce poate fi decisiv, inspiraţia de moment sau revelaţiaunei metafore vechi care nu şi-a consumat efectul?Spontaneitatea ca reacţie la real sau finalizarea unei obsesiinematerializate?Sunt dileme ale actului de creaţie pus în starea de a semanifesta. Un scriitor are un alt orizont de aşteptare. Rebreanuscria în jurnalul său, după ce marile sale capodoperecâştigaseră notorietate, că a stat o noapte întreagă în faţa coliialbe de hârtie şi nu a scris niciun rând.Ce face pictorul, în faţa pânzei albe, pregătit să opopuleze cu o lume de idei şi imagini? Pictează peisaj, se lasă202sedus de culoare, de mişcarea aerului peste întinsul albastru, seîntoarce cu spatele spre mare şi priveşte clipa cotidiană înderularea ei, se întoarce în trecut şi recuperează de acoloimagini, emoţii, metafore?O tabără de creaţie literară e mai puţin eficientă – eapoate fi un cadru al dezbaterii, al teoretizării, pe când o tabărăde creaţie plastică e una a materializării unui gând princuloare. Sau măcar e o etapă a schiţelor, a pregătirii pentru ceva urma.Pictorul poate da durată clipei, programatic. Aşa s-aîntâmplat şi la Leptocaria, unde s-a conturat un fenomen atâtcu valoare estetică cât şi cu valoare de sociologie a artelor.Într-un fel se mobilizează un pictor în solitudine şialtfel când în preajma lui e o mişcare creativă, dar şi de criticăplastică. Conştiinţa estetică se situază într-o altă stare, într-unalt angajament, când judecata critică e activă, e permanentă,controlează actul de creaţie. E pe-aproape!Eu cred că această psihologie a creaţiei într-un cadruorganizat schimbă raporturile cu sinele şi cu lumea. Creaţiaîntr-un astfel de context poartă amprenta circumstanţelor. Carenu pot fi decât favorizante, prin tipul de mobilizare, deconcentrare pe care le implică.E o interferenţă emoţională diferită. Tipul de reacţie laun cadru natural inedit imprimă altă direcţie decât un cadrufamiliar.E căutată starea de spirit care favorizează emoţiaartistică. Ori Leptocaria un astfel de prilej a fost, de a creareverberaţii creative noi. Adăugând încă o pagină memorabilăîn jurnalul artelor plastice mureşene.203

VÂRSTELE CREAŢIEIPe un ton alarmist, mulţi anunţă moartea literaturii,

mulţi condamnă copiii că nu mai scriu, că nu mai citesc, căsunt robii calculatoarelor, discotecilor, barurilor etc.Poate că există şi o astfel de faţă urâtă a copilăriei,tinereţii. Dar ea nu e specifică doar acestor ani. Ea a existatdintotdeauna şi va avea întotdeauna de plătit vamă.Există însă şi copii frumoşi, interesaţi nu doar de citit,ci îşi dau ei înşişi drumul elanurilor lor creatoare, demonstrândcă nu s-au robotizat, că au sensibilitate, curăţenie sufletească.Un concurs de creaţie literară şi eseu, la nivel local, mapus în faţa unui vraf de manuscrise. „Niciodată toamna nu fumai frumoasă” a fost un pretext liric şi eseistic pentru mulţicopii. Iulia Georgiana Moldovan, Maria Medeea Constantinescu,Cristina Naşca, Mara Romonţi, Alexandra Bucur, LauraIoan Jimbu, Ramona Strete, Doina Pocan, Andreea Vajda,Rareş Urzică, Anca Morar, Andrea Kereki, Cristina Brad,Veronica Budai, Camelia Bianca Adamoşi, Teodora OtiliaCorneanu, Anca Chiorean, Teodora Varo, Ioana Stângaciu,Claudia Sârbulescu, Bogdan Halaţiu, Tamara DenisaChebuţiu, Monica Burian, Carina Ştefania Petculescu, Ana-Daria Moga, Claudia Roxana Rus, Hilda Şumălan, TeodoraOtilia Corneanu, Roxana Călugăru, Bendriş Teodora ş.a. suntnume care au şansa să ajungă „un nume adunat pe-o carte”.Mai e un aspect, deloc de neglijat, care are lafundamentul său o garanţie proverbială: „Omul sfinţeştelocul”. Aceşti copii au profesori care la rândul lor aupreocupări literare, antrenează creativ elevii. Aşa că, tot înlinia proverbelor, aş spune, parafrazând, „Spune-mi ceprofesori ai, ca să-ţi spun cine eşti”!Există o vârstă a creaţiei, care n-are nicio legătură cuanul naşterii. Dar parcă nicio vârstă nu pune mai frumoasearipi creaţiei cum pune tinereţea!204

BISERICILE DE LEMN – CREDINŢĂ ŞIBUNĂ CREDINŢĂInteresul pentru soarta bisericilor de lemn este legitim,iar responsabilitatea în privinţa stării în care se află are unpunct de plecare cert: proprietarul. Fiindcă doar acesta aredrepturi depline asupra acestui patrimoniu.Acest lucru poate că ar fi trebuit să-l ştie şi cel care aaruncat, „la plesneală”, o întrebare preşedintelui TraianBăsescu, la întâlnirea avută recent la Târgu-Mureş, în cadrulunei dezbateri privind România anului 2020: „Ştiţi că înjudeţul Mureş sunt 50 biserici de lemn în diverse stadii dedegradare?” Preşedintele i-a răspuns sec că nu ştie, dar că îl vainforma pe ministrul Culturii şi pe ministrul Turismului...A fost un răspuns pe măsură la o întrebare care pe câtpărea de responsabilă, pe-atât era de... derutantă, ca să nu spunipocrită. Sigur, acele biserici de lemn, unele monumenteistorice, trebuie reparate, trebuie restaurate, trebuie întreţinute.

Dar cine s-o facă? Statul? Guvernul? Parlamentul? Autorităţilelocale? Proprietarul? Pentru aceasta e nevoie de bani. Nu credcă se aştepta cineva ca Preşedinţia să aloce fonduri pentruaceste monumente.Proprietarul, conform Legii 422/2001, este cel dintâiresponsabil de întreţinerea clădirilor monumente istorice,inclusiv a bisericilor de lemn cu acest statut. Nu MinisterulCulturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (chiar dacă anualsunt alocate sume pentru finanţarea lucrărilor de reparaţii,restaurare, conservare etc., pentru un număr relativ mic demonumente) trebuie să finanţeze lucrările pe care le reclamămonumentele istorice, ci proprietarii lor. Aceştia pot solicitasprijin de la diverse nivele, dar în primul rând de la autorităţileadministraţiei publice locale. Ei trebuie să ştie, conform art. 39din lege, că „Contribuţia financiară a consiliilor judeţene,205municipale, orăşeneşti şi comunale, după caz, poate să acopereintegral sau parţial costul lucrărilor de intervenţie asupramonumentelor istorice care fac parte din grupa B, precum şi,individual sau prin cofinanţare, costul lucrărilor de protejare amonumentelor istorice care fac parte din grupa A, aflate peteritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective. (3)Contribuţia financiară a statului şi a autorităţilor administraţieipublice locale poate fi asigurată prin cofinanţare, precum şi înparteneriat, inclusiv cu proprietarul sau cu alte persoane fizicesau juridice”.Sumele alocate de la buget pentru intervenţii lamonumente istorice în ultimii douăzeci de ani suntnesemnificative în raport cu nevoile. În aceste condiţii,proprietarilor le revine responsabilitatea de a se îngriji demonumente. Bisericile de lemn sunt proprietatea enoriaşilor,aceştia au şi obligaţia de a finanţa lucrări de întreţinere,reparaţii etc., de a atrage finanţări atunci când comunităţile nupot să suporte astfel de cheltuieli – de regulă, astfel de bisericise află în localităţi rurale cu populaţie săracă, îmbătrânită, iarîn unele cazuri în localităţi în care există şi biserici de piatră,iar celor de lemn nu li se mai acordă atenţia cuvenită.Pentru cei care se străduie din răsputeri să acuzeDirecţia pentru Cultură că e vinovată de starea fizică proastă încare se află unele biserici de lemn din judeţul Mureş, lereamintim că instituţia nu are alocate în buget fonduri pentruintervenţii la monumente istorice. Cum din 2005 nu are alocatăla buget nicio sumă pentru programe, proiecte, acţiuniculturale! Mai mult, la serviciul monumente istorice, Direcţiaare ca personal 2 consilieri, ambii ingineri de profesie.Situaţia bisericilor de lemn din judeţ este monitorizatăde Direcţia pentru Cultură, iar cei care au iniţiative înatragerea de fonduri pentru biserici de lemn aflate în starecritică se vor bucura de tot sprijinul nostru logistic. Trebuieabandonate însă abordările pătimaşe, emoţionale, lipsite de

206realism. Cu toţii am dori să existe fonduri pentru a sprijiniintervenţiile la bisericile de lemn aflate în suferinţă. Şi dacă arexista fonduri la buget, acestea ar fi, cu siguranţă alocate – şide ministerul de resort şi de consiliile judeţene, municipale,orăşeneşti, comunale...Cine a avut de unde a dat din puţinul avut. S-a împărţitsărăcia. Sunt localităţi în care nu doar bisericile de lemn suntîn suferinţă, ci şi şcolile, dispensarele...Trebuie să se ştie însă că pentru orice intervenţie lamonumentele istorice e nevoie de un certificat de urbanism şide avize pentru eliberarea autorizaţiilor de construcţii, daracestea pot fi solicitate exclusiv de către deţinătorii demonumente, inclusiv biserici de lemn. Nicio organizaţieneguvernamentală, instituţie etc. nu poate să se substituieproprietarilor, cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.În abordarea problemelor cu care se confruntăbisericile de lemn e nevoie şi de credinţă dar şi de bunăcredinţă.207

PREOTUL, DINCOLO DE AMVONLocul de muncă al preotului e în biserică – iată oafirmaţie care a făcut istorie, chiar dacă, de-a lungul timpului,acel spaţiu a fost prea strâmt pentru ca preotul să poată să-şiîndeplinească misiunea sa. Apropierea preoţilor de credincioşiiparohieni a depăşit nu doar întâlnirea din biserică şi din caselecredincioşilor, de Bobotează, preotul fiind în mijloculparohienilor şi la evenimente importante din viaţa fiecăreifamilii – botezuri, înmormântări etc. Dar preoţii intră în caselecredincioşilor şi pentru nevoi speciale, pentru spovedanie,îmbărbătări pentru cei aflaţi în suferinţă.Timpul de „muncă” al preotului nu se reduce laliturghiile duminicale şi de sărbători religioase. El participă laslujbele zilnice, la utrenii, la vecernii, la slujbe deînmormântare, la botezuri, la cununii, vizitează bolnavi etc.Fiindcă preotul este cel mai prezent în familiile decreştini decât oricare alt „oficial”. Nici primarii, nici dascăliinu sunt atât de interesaţi de viaţa fiecărei familii cum e preotul.E răutate multă, ignoranţă în acuzele că preotul munceşte doaro zi pe săptămână. O spun cei neduşi pe la biserică, cei... libercugetători, care încă-şi mai păstrează la loc de cinste carnetulroşu de partid.Preotul, de obicei, a fost/ este o persoană respectabilăîn comunitatea pe care o păstoreşte. Mai mult sau mai puţinavut. Care a trebuit să trăiască din „munca” sa, de cele maimulte ori prost salarizată, rămasă la latitudinea contribuţieicredincioşilor. Sigur, îmi veţi spune, să nu-i plângem pe preoţi.Pe unii să nu-i plângem, dacă parohiile pe care le păstorescsunt bogate, au mulţi credincioşi care sunt activi în viaţareligioasă.

Dar sunt şi destui preoţi care slujesc în comunităţi mici,cu credincioşi îmbătrâniţi, săraci. Nu le este uşor unor astfel depreoţi. Pe unii, după ce şi-au primit parohiile pământul înapoi,208i-am întâlnit la săpat, cu palme noduroase de bătături, la cositşi strâns de fân, la cules de porumb, i-am văzut ca gospodari,muncind, neaducând astfel niciun prejudiciu imaginii publice apreotului. Ba, dimpotrivă, ei apar ca un model pentrucredincioşi. Biserica nu a condamnat niciodată munca, dacă ecinstită.Noi nu suntem însă obişnuiţi cu imaginea unui preot însalopetă, după ce ne-am obişnuit cu el în sutană. Şi, în general,nu am vrea să-l vedem pe preot decât în sutană.Am văzut mai ieri opinii vehemente că bisericaortodoxă, chiar la vârf, încearcă să găsească surse de câştigînafara activităţii specifice bisericii. Aceştia nu se întreabă însăce cheltuieli presupune astăzi întreţinerea bisericii, ceînseamnă să finanţezi o televiziune religioasă, care apărăvalorile creştine, o protejează de manelizarea existenţială, careexistă fără a fi o televiziune comercială, deci fără publicitate.Subiectul suportă dezbateri extinse, nuanţări, precizări.E insuficientă o ... „fereastră” pentru un astfel de subiect.E de ajuns, sper, o... amintire americană. Ajuns eu cubursă în SUA, în 1990, mi-am căutat o biserică în care să mărog, şi cum singura biserică ortodoxă pe care am găsit-o, laEmmaus, Pennsylvania, era ucraineană, m-am dus acolo.Comunitatea ortodoxă nu era foarte mare şi includeacredincioşi din mai multe localităţi, care se cunoşteau între ei,prin ceea ce însemnau întâlnirile de socializare de la biserică,de după liturghii. Am fost integrat repede în aceastăcomunitate, iar preotul, „father Kahle”, m-a integrat, într-unfel şi în familia sa, astfel am descoperit că, în afara activităţiireligioase, father Kahle era vânzător, în propriul său magazinde instrumente muzicale.Avea un business din care trăia onorabil. Spre onoarealui, spre onoarea bisericii.209

CRUCEA DIN FEREASTRĂÎn urmă cu un an, laLăpuşna, la castelul de vânătoareal regelui Carol al II-lea, lângăMănăstirea Sf. Nicolae, monumentistoric de secolul al XVIIIlea,se configurau elementeleunei metafore generoase, „Icoanadin fereastră”, plecând de la unproiect de tabără de pictură deicoane. S-au pus atunci la lucru zece iconari (Călin Bogătean,Marcel Naste, Klara Balazs, Emilia Manole, Marina KulcsarPirvu, Veta Pascu, Ana Sălăgean, Elena Costinaş, Melania Cuc,

Floarea Vultur) fără a avea foarte limpede finalitatea. Ultimeledouă nume chiar au ieşit din proiect, printr-o individualizarecontrară viziunii asumate. Ferestrele casei mele, din lemn, cucâte trei ochiuri fiecare, ca ferestrele tradiţionale de la ţară, de„altădată”, s-au dovedit provocatoare pentru pictura de icoană ca„fereastră deschisă între pământ şi cer”, aşa cum a fost eadefinită de unii teologi. Fereastra „materială” a devenit, într-unentuziasm bine temperat, suport ideal pentru „vama” dintrepământ şi cer! Icoanele realizate atunci au îndreptăţit investiţiade speranţă. Grupul de iconari, reconsiderat în formula C.Bogătean, M. Naste, Klara Balazs, Raluca Focşan, EmiliaManole, Codruţa Băciuţ, Marina Kulcsar Pirvu, Veta Pascu, AnaSălăgean, Elena Costinaş, cu acelaşi manager de proiect, NicolaeBăciuţ, a decis continuarea proiectului, la Mănăstirea Doamnei,de lângă Topliţa, dar a decis şi schimbarea de registru stilistic şitematic, fără a abandona “fereastra” ca suport al picturii. După omoşire socratică, am stabilit ca generic al proiectului “Cruceadin fereastră”, sintagmă susţinută de faptul că fereastratradiţională conţine în spaţiul ei crucea, dar şi ochiurile sticleirămâneau ideale pentru pictura de icoane. Mai mult, s-a210valorificat semnul crucii din spaţiul ferestrei, înlocuindu-separtea centrală din lemn, cercevelele, cu scânduri mai late,pentru a se putea picta pe ele Răstignirea lui Iisus. Icoanele dinfereastră restrângeau temele la cea a crucii. S-a plecat de laizvod şi, cu toate rigorile şi exigenţele canonice, nucleul de bazăal grupului de iconari (M. Naste, Klara Balazs şi C. Bogătean) acreat noi compoziţii iconografice, condiţionate şi de formatulferestrelor. Reconfigu-rarea compoziţională, păstrându-seelementul tradiţional, a permis realizarea unor icoane noi, într-obenefică intersectare a tradiţiei cu modernitatea. Spaţiul “icoanelordin fereastră” a fost populat cu sfinţi: Mântuitorul Isus,Maica Domnului, împăraţii Constantin şi Elena (care, la 326 audescoperit Crucea Răstignirii de pe Golgota), Petru şi Pavel,îngeri, heruvimi, serafimi... Totul sub semnul crucii – pentru căne naştem cu binecuvântarea ei şi ne mântuim prin ea, ne însoţeşteviaţa prin botez, cununie, moarte, simbolizează “arborelevieţii”, după Mircea Eliade, e “ deschisă ca un arbore care urcăde pe pământ în cer”, e “arborele vieţii plantat pe Golgota”, ecopac veşnic ce “stă în mijlocul cerului şi al pământului, sprijinăcu tărie Universul” (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilorreligioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 367).Obiceiuri fundamentale ale satului tradiţional au recurs lasemnul crucii – nimic din viaţa religioasă a creştinilor nuexclude crucea pe tot traseul existenţial al omului. Semnul cruciise face în rugăciune, ca rugă şi mulţumire, la bine şi la rău. Eleste protector. Nu se putea ca tocmai semnul crucii să nu fieinclus în demersul picturii de icoane, într-o variantă inedită,nemaivalorificată artistic în aceşti termeni până acum.Ne asumăm această metaforă, ne-o însuşim ca pe un

brand, pe care îl vom proteja prin rigorile OSIM-ului, fără săvedem în asta trufie, lipsă de modestie. Ne asumăm “Crucea dinfereastră”, ca şi “Icoana din fereastră”, cu smerenie, considerândcă Dumnezeu ne-a ales pe noi să ducem prin artă şi credinţăaceastă cruce.211

ICOANE SI OBIECTE DE CULTO expoziţie sub acest generic, “Icoane şi obiecte decult” ar putea părea o cuminte aşezare în ordinea firească acredinţei şi artei, într-o ritualică întâlnire cu istoria care îşiconsolidează sensurile din tradiţie.Poate că ideea unei astfel de expoziţii aşa s-ar fimaterializat, dacă n-ar fi existat o mirabilă întâlnire, cea încare moşirea, în sens socratian, a adus o iluminare a gândului.Gând care a deschis tradiţiei moderniate, insignifiantuluisemnificaţie majoră, sintagmei uzate, strălucire nouă şiorizont. Pentru că “icoana din ferastră”, ca formulă, a căpătatconsacrare prin relaţia unanim acceptată, teologic şi metaforic,a comunicării în ambele sensuri cu absolutul. A privirii princare necuprinsul capată cuprins, departele devine aproape,nevăzutul este văzut.Icoana, în general, şi-a căpătat, dincolo de oricecontroverse, legitimitate şi timp, dacă luăm ca argument aceaprimă reprezentare dumnezeiască materializată în chipul luiCristos, de pe marama Veronicăi. Prima icoană, dacă vreţi.212Iar Sfântul apostol şi evanghelist Luca, întruchipândchipul Maicii Domnului în icoană, a transmis şi mesajul şiîndemnul de a da cinstire chipului dumnezeiesc. Care înveacuri a fost şi cuvânt, a ţinut de cuvânt, pentru cei pentrucare imaginea dumnezeiască era singura evanghelie.De aceea, icoana a fost şi căutare a lui Dumnezeu şiîntâlnire cu Dumnezeu în toate dimensiunile sale pământeşti şicereşti. Icoana rămâne ceea ce susţinea şi Sfântul IoanDamaschinul, fereastră spre cer. Icoană este şi rugăciune şispovedanie.Prin “icoana din fereastră”, Grupul de artă religioasă“Deisis” a încercat să-l caute pe Dumnezeu, aducând laolaltăcerurile şi pământurile în chenarul multiplu, în care partea nuexclude întregul ci, dimpotrivă, îi dă substanţă.“Icoana din fereastră”, cu fericita prelungire în “Cruceadin fereastră”, scoate această expoziţie din tradiţie, îi dămodernitate, fără să trădeze tradiţia, canonul. Această parte aexpoziţiei nu exclude întregul, ci îi dă distincţie, unicitate. Înplus, consfinţeşte un registru bine plăcut lui Dumnezeu,“împreună lucrarea”, pentru că, deşi avem autori, avem nume(Marcel Naste, Klara Balazs, Călin Bogătean, Marina Kulcsar,Veta Paşcu, Ana Sălăgean, Emilia Manole, Codruţa Băciuţ,Raluca Focşan, Elena Costinaş) lucrările nu-şi revendicăindividualităţile, rămânând o operă comună, a complementarităţii,

iar istoria va reţine această abordare ca pe o virtute.Mai mult, acest nou registru iconografic sporeşte şivalenţele religioase şi pe cele estetice. Fără excluderi, pentrucă, dacă icoana s-ar vrea doar artă, ea ar fi foarte săracă, dacănu chiar lipsită de sens, oricâtă ţinută estetică ar avea. Icoanase încarcă de semnificaţii prin conţinutul ei. Icoană “laică”,dacă acceptăm această apropiere terminologică – e pictură pesticlă sau pe lemn şi nimic mai mult.Ori valoarea lucrărilor din seria “Icoana din fereastr㔺i “Crucea din fereastră” vine din această dublă distincţie în213consubstanţialitatea abordării – credinţă şi artă, încântare aochiului, a sufletului, prin contemplarea dumnezeiescului.Am remarcat în primul rând aceste lucrări, pentru căele au forţa exponenţială a valorilor individuale. Şi fiindcă toţicei care sunt implicaţi în seria de proiecte “Deisis” suntpersonalităţi artistice distincte.Personalităţi care îşi definesc trăsăturile cu pregnanţă –Marcel Naste, în “Prapurii” săi, de inspirată şi subtilăsimbolistică, dar şi în lucrările de revigorare a formeibizantine, Călin Bogătean în icoanele pe lemn, rafinatăreconstituire a luminii dumnezeieşti în chipuri şi spaţiiîncărcate de mărturie şi mărturisire religioasă, Klara Balazs, înicoanele sale pe sticlă de vibrantă respiraţie şi reverberaţiecromatică, Raluca Focşan, în armonii noi ale culorii şi înîndrăzneli ornamentale, Roxana Bogătean, în caligrafiile salepurtătoare de inocenţă şi puritate, Emilia Manole, în icoanelesale pline de căldura rugăciunii, Elena Costinaş, în deschideriambiţioase, tot mai performante, spre teme şi compoziţii demare dificultate, Marina Kulcsar, în tot mai pregnantele şiconvingătoarele sale mesaje iconografice... Şi am puteaidentifica note personale pentru mulţi dintre cei care expun şicare gravitează în jurul Grupului “Deisis”.La toţi se simte bucuria redescoperirii icoanei ca mesajmistic şi trăire religioasă. Ca responsabilitate de a duce maideparte şi de a îmbogăţi o moştenire care înnobileazădeopotrivă arta şi credinţa.214

ICOANA – FRUMOSUL SACRUIcoana a cunoscut un reviriment în ultima vreme, totmai mulţi fiind cei interesaţi să descopere icoana, atât caobiect sacru, cât şi ca obiect de artă.Dacă cu ceva secole în urmă, în Transilvania,Iernuţeniul, cel puţin prin Popa Sandu (într-o serie care includecentre ca Nicula, Scheii Braşovului, Mărginimea Sibiului, Lazşi Lancrăm, Maierii Alba Iuliei, Ţara Oltului şi Făgăraş,Margău) era un centru al creaţiei de icoane, încontemporaneitate, acest statut şi l-a adjudecat Târgu-Mureşul.De la chipul Mântuitorului de pe mahrama Veronicăi,la Maica Domnului cu pruncul în braţe, imortalizată de

Evanghelistul Luca, ca începuturi, icoana a câştigat teren înciuda tuturor ostilităţilor, pentru că ea nu a întreţinut oveneraţie obiectuală, ci una sacrală.Momentul 1681, al pictării pe lemn de către părinteleLuca de la Iclod, a icoanei Maicii Domnului, îndrumătoarea,Hodigritia, dublat de cel al miracolului lăcrimării dintre 15februarie şi 12 martie a anului 1699, a însemnat declanşareaunui fenoment al picturii de icoane pe sticlă, în primul rânddintr-o imperioasă nevoie interioară a credincioşilor de a aveamai aproape chipuri ale sfinţilor. Era modul prin care chipuriledumnezeieşti erau coborâte pe pământ pentru a-i ajuta pecredincioşi să-şi înalţe cât mai mult inima la ceruri. MaicaDomnului cu Pruncul, Îndrumătoare, Îndurerată, Dulce-Iubitoare sau Împărăţită, Iisus Hristos, Împărat sau cu viţa,Iisus şi Ioan copii, Sfânta Treime, Sfinţii Arhangheli Mihail şiGavriil, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfinţii Ilie, IoanBotezătorul, Trei Ierarhi, Nicolae, Haralambie, Gheorghe,Dimitrie şi Teodor, Sfintele Ana şi Paraschiva, NaştereaDomnului, Botezul şi învierea au fost principalele teme aleiconografiei populare transilvănene. Autorii de icoane au fost215şi preoţi dar şi ţărani, a căror viziune naivă, fără rigorianatomice sau de proporţionalitate, a creat o lume fascinantă înorizonturile ei compoziţionale şi cromatice. Culorile naturaleau dat o dimensiune inegalabilă acestor creaţii plastice.Izvoadele perpetuau măcar în parte registrul canonic alreprezentării, dar aportul personal şi-a pus amprenta pe ceea ceputem numi diversitate în unitate. Limbajul plastic al icoaneloreste naiv, e echivalentul folclorului. Dar câtă profunzime nuregăsim în naivitate, soră bună cu sinceritatea, atât în icoanecât şi în folclor?!George Calinescu aprecia fără rezerve icoanele:„Icoanele pe glajă sunt foarte multe de o rară frumuseţeartistică, muzeele şi oamenii de gust le strâng cu grijă, istoriciide ărtă le studiază”.Astăzi, se pictează foarte mult icoane, aparent într-osupraproducţie. Supraproducţia este însă doar acolo undescade exigenţa, unde cantitatea confiscă orice participareafectivă, exclude orice emoţie, fie ea artistică, fie religioasă.Spuneam că Târgu-Mureşul poate fi considerat uncentru contemporan pentru icoană, şi dacă forţăm puţinlucrurile, putem chiar admite că există o şcoală, cu sensuri noi,fireşte, de iconari.Între reprezentanţii acestei şcoli, câteva nume sedetaşează, dând prestanţă unui fenomen care nu mai poate ficontestat: Călin Bogătean, Marcel Naste, Klara Balazs, ElenaCostinaş, Marina Kulcsar, Veta Paşcu, Emilia Manole – ca săamintesc doar câteva nume din Grupul de Artă religioasă„Deisis”, precum şi Rodica Pop, Maria Gliga, Ioan Şulea,Lucia Călinescu şi lista poate continua.

Klara Balazs reprezintă cea mai spectaculoasă integrareîn mişcarea picturii de icoane mureşene. A învăţat foarterepede arta picturii icoanelor, în aşa fel încât uşor şi-a depăşitdascălul, reuşind să-şi definească notele proprii: eleganţadesenului, simţul cromatic, rafinamentul compoziţiei,216expresivitatea fizionomiilor într-un registru al tradiţiei, dar cumărci indubitabile de identitate. Există o lumină a icoanelorKlarei Balazs, care vine din trăirea cathartică a picturii.Lucrările sale degajă căldură spirituală, au forţă ideatică. Elesunt deopotrivă artă şi sacralitate, miză pe care şi-a impus-o cuexigenţă. Modelele icoanelor Klarei Balazs sunt predominantcele de la Nicula cu preponderenţele cromatice consacrate, cuornamentica specifică. Autoarea îşi îngădiuie multe contribuţiipersonale care, în discreţia lor, nu scot icoana din rigorileerminice.Prin expoziţia de la Sala „Deisisi”, de la PalatulCulturii din Târgu-Mureş, Klara Balazs realizează o sinteză aunui traseu în urcare valorică continuă, confirmând darul şiharul cu care a fost înzestrată.217

CEL MAI BĂTRÂN OM DIN LUMELa începutul anilor nouăzeci, a trebuit să-mi solicitPaşaport de serviciu, facilitate pe care mi-o dădea calitateamea de corespondent TVR care, dincolo de filmările pe toatecoclaurile de acasă, mai avea parte şi de alte... coclauri maiîndepărtate.Cu Paşaportul meu de serviciu am trecut multe vămi –peste mări şi ţări, uneori cu maşina beneficiind şi de benzi maipuţin aglomerate, fără să mai trebuiască să stau cu ceasurile lagraniţă, atunci când nu doar că mulţi români plecau din ţară,făcând cozi nesfârşite, dar vameşii aveau o vigilenţă comunistămoştenire, dacă nu erai „atent” cu ei.Nici aceştia însă, nici alţii, „capitalişti”, n-au sesizat căprin faţa lor trecea un om de o vârstă venerabilă, de peste 130ani. Cel puţin aşa scria în Paşaportul meu: născut la 10decembrie 1856.Aşadar, după acte, eram un om care a fost contemporancu Eminescu, Caragiale..., în timpul vieţii mele având loc şiRăzboiul de independenţă şi cele două conflagraţii mondiale...De fapt, de ce să aibă dubii la anul de naştere, cândrestul datelor erau OK?O eroare hazoasă, ar spune cineva, pe măsuraheirupismului cu care se eliberau paşapoarte de serviciu înRomânia postdecembristă.Dar rămâi mut, când aceeaşi dată de naştere o confirmăşi o publicaţie bistriţeană, care, la rubrica ei „Calendar,decembrie 2009”, scrie negru pe alb: 10 decembrie 1856, s-anăscut Nicolae Băciuţ (poet).Nu-mi rămâne decât să-mi asum această vârstă şi de la

înălţimea anilor mei, 153, să vă transmit salutul celui maibătrân om din lume!218

DIRECŢIILE DE CULTURĂ FĂRĂ CULTURĂUna dintre măsurile cele mai păguboase pentru culturaromână a fost retragerea calităţii de operator cultural direcţiilorjudeţene pentru cultură, în flagrantă contradicţie cu însăşi siglainstituţională, restrângându-se importanţa, prestigiul şi rolulacestor instituţii la probleme de administrarea patrimoniului, şiîn acest caz, însă, într-un registru fără coerenţă şi autoritate.Centralizarea finanţării proiectelor culturale la nivelcentral a dus la un dezechilibru al fenomenului cultural,fondurile de administrare cheltuite de Fondul CulturalNaţional fiind inutile şi ar putea fi redistribuite acţiunilor,programelor, proiectelor culturale.Alocarea fondurilor pentru manifestări culturale lasolicitarea ONG-urilor şi a instituţiilor de cultură ar trebuipreluată de către direcţiile pentru cultură, care pot mai bine şimai eficient evalua nevoile locale şi capacităţile şicredibilitatea unor ONG-uri.Rămân descoperite foarte multe manifestări culturalecare reclamă fonduri minimale – afişe, programe de sală,deconturi deplasări, indemnizaţii de conferinţă etc. care nu auasigurate nevoile minimale, dincolo de posibilităţile de aatrage fonduri prin sponsorizări, în condiţiile în care legeasponsorizării nu e de natură să motiveze firmele săsponsorizeze acţiuni culturale.Finanţarea doar a 3-4 acţiuni mari la nivelul unui judeţpe durata unui an este foarte puţin şi face şi mai mare prăpastiadintre cei care oferă evenimente culturale şi cei carebeneficiază de ele.Atribuţiile direcţiilor judeţene ar trebui să sporească înacest fel, pe segmentul cultură, creându-se un alt tip de relaţie– colaborare/consultare/îndrumare, în aşa fel ca legătura dintreaceste instituţii să aibă şi o bază legală, dar şi să se219materializeze în parteneriate viabile, nu formale, şiorganizatoric şi financiar.În absenţa unei viziuni de ansamblu asupra mişcăriiculturale dintr-un judeţ, printr-o instituţie coordonatoare – fărăa se încălca autonomia instituţională – se produc dereglări îndinamica ofertei culturale, cu perioade de sufocare, urmate deperioade moarte. Coordonarea de la nivelul direcţiilorjudeţene, din perspectiva elaborării programelor, proiectelor şiacţiunilor culturale, ar permite o derulare a vieţii culturale maiapropiată de nevoile comunităţilor locale. Atomizarea într-omultitudine de centre decizionale e similară cu mesajul dinproverbul „copilul (în cazul nostru cultura) cu mai multemoaşe rămâne cu buricul netăiat”.Cultura coordonată de persoane mai mult sau mai puţin

calificate descurajează competiţia, valoarea, făcând locmanelizăriii, superficialităţii şi formalismului cultural.Mai mult, cred că problemele instituţiilor de cultură dela nivelul judeţelor ar trebuie gestionate de direcţiile de culturăşi nu de Consiliile judeţene sau locale.Câtă vreme alocările sunt de la buget, nu văd de ceacestea nu ar putea fi administrate de către direcţiile decultură, care oricum există, şi ar fi desfiinţate serviciile decultură ale consiliilor judeţene, care, oricum, nu fac decât sădistribuie fondurile primite de la buget.S-ar câştiga în coerenţă, în consistenţă şi în eficienţă.S-ar echilibra ţintele culturale între instituţiile profesionistecare furnizează cultură pentru toate categoriile de beneficiari,şi instituţiile locale de cultură care atrag, formeazăconsumatori de cultură, asigură teren de manifestarecategoriilor care au preocupări de creaţie dar care, firesc, nuajung să capete statut instituţional.Adresabilitatea culturii nu trebuie restrânsă ci,dimpotrivă, extinsă la categorii cât mai largi, cultura fiind ceacare poate creşte gradul de civilizaţie al poporului.220Aşadar, trebuie întărite capacitatea şi rolul direcţiilor decultură, asigurat suportul legislativ pentru ca încasarea unorobligaţii de plată (către Fondul Cultural, taxa de timbru etc.) săse facă la nivel local, de către direcţiile de cultură, iar sumelesă fie folosite la nivel local. Controlul poate fi asigurat maieficient în aceşti termeni, iar sumele încasate ar putea creşte şis-ar întoarce spre beneficiarii actului de cultură.Nerevizuindu-se Statutul actual al direcţiilor de cultură,ele rămân simple ficţiuni, atât sub aspect cultural cât şi înprivinţa cultelor.221

FATA LU’ TATAMi se pare exagerată şi disproporţioinată atenţia care seacordă cazului Eba. Zeci de ceasuri de dezbateri TV, râuri decerneală, campanii concertate îndreptate împotriva lui TraianBăsescu, acuze înfierbântate pentru că Elena Băsescu a adunatvoturi şi a ajuns europarlamentar. Traian Băsescu e pus la zid,fiindcă fiica sa vrea să facă politică. De parcă fiii/fiicele unorpoliticieni n-ar mai trebui să pună mâna pe politică, să se joacecu o jucărie la care are acces şi nerodul şi academicianul.Sigur, noi avem spaimele noastre, româneşti, încă nemai urmăreşte teroarea clanului Ceauşescu.Într-o democraţie, nu văd însă care ar fi problema?Cum ar fi ajuns fiul lui George Bush preşedinte, la noi, dacălucrurile se judecă cu astfel de unităţi de măsură?Nu discutăm aici care e valoarea de politician a EleneiBăsescu, cum nu judecăm aici nici clasa politică, croită, înmare parte, din acelaşi material ca şi Elena Băsescu. Dacă ar fisă dea teste de gramatică a limbii române, de doctrine politice,

mulţi politiceni ar rămâne repetenţi. Discutăm aici unprincipiu: acela de a nu discrimina, a nu priva pe fiii/fiicelepoliticienilor, de a-şi urma părinţii într-ale politicii. E un dreptal lor, e o opţiune a lor.E clar că a început campania pentru prezidenţiale şi searuncă în luptă întreg arsenalul de care se dispune, iar uniigazetari fac mercenariat şi sunt puşi în solda celor care vor săajungă la Cotroceni în locul lui Traian Băsescu.Nu ştim cât rău sau cât bine va face Elena Băsescu înParlamentul European!? Dar ce vor face ceilalţi? Ce au făcutcei care au fost până acum în Parlamentul European? De ce nus-au inflamat “instanţele” care vor să taie şi să spânzure înpresa românească, la accederea în Parlamentul European a luiTökes Lászlo, ştiute fiind declaraţiile şi politica pe care o face222acesta? De ce nu s-au inflamat de vremea pierdută degeaba demulţi parlamentari europeni de la noi, a căror voce nu s-a auzitnici murmurată ?!Campania declanşată de o doamnă care răspunde lanumele de Pippidi împotriva Elenei Băsescu a avut impactulinvers decât cel scontat. Demonizarea Elenei a creat o reacţiede solidaritate a unei categorii largi de electori, dacă luăm încalcul scorul obţinut la alegeri.Mediatizarea intensivă a cazului Băsescu de către“zgomotoşii” noştri (ar putea-o demonstra orice cercetare desociologia şi psihologia receptării), nu face decât să-i aducăprofit de imagine “victimei”. Ştiu şi politicienii foarte bine că,decât ignorarea lor, mai bine publicitatea negativă, altfel ei nuexistă, nu ştie lumea de ei.Elena Băsescu a devenit una dintre cele maimediatizate personaje din lumea politică şi tot răul care i seface va fi spre binele ei.În politică, dezbaterile savante şi acuzele cu morgăacademică trec pe deasupra unei importante categorii deelectorat şi prin victimizarea insistentă a unui personaj politicnu se face decât să-l arunce pe acesta în braţele salvatoare,pline de compasiune.Succesul electoratului, ca şi al politicienilor, nu vinedin valoarea lor, cât vine din numărarea voturilor. Câţicandidaţi cu “nume” n-au rămas pe dinafara alegerilor şi câţiimpostori într-ale politicii nu s-au situat în fruntea listelor?Câte voturi de academicieni n-au contat şi câte voturi deanalfabeţi n-au impins politicieni în faţă?Cât despre Elena Băsescu, nu văd de ce nu i s-ar acordaşi ei o şansă? Şi-apoi să vedem cât preţuiesc “succesurile” ei!223

COPIII, VACANŢA ŞI TELEVIZORULLa o întâlnire literară cu copiii, una din zecile deîntrebări care mi-au fost adresate se referea la locultelevizorului în viaţa cea de toate zilele. "Ştim, suna

întrebarea, că într-o vreme aţi fost om de televiziune. În cartea“Aproape, departe” consideraţi că “Televiziunea are darul dea-ţi da cu o mână şi de a-ţi lua cu două”. Noi ne petrecem multtimp în faţa televizorului. V-aţi referit doar la acei carelucrează la TV sau doar la cei care privesc la TV?" O întrebareincitantă, la care se putea răspunde pe spaţii largi, se putea"dezbate" la TV ceasuri întregi, fiindcă, în toată naivitatea ei,ea este legitimă. Şi faţă de cei din televiziune, dar mai ales faţăde cei dinafară, telespectatorii, în primul rând cei care aziconsumă TV pe pâine, care sunt dependenţi de telecomandă.Televiziunea e un rău necesar. Cei de azi n-au trăitprivaţiunea de TV şi nici surogatul de TV care ne era servitînainte de 1989, când timpul de emisie ajunsese la două ore.Erau două telejurnale, despre relizările şi împlinirile măreţe aleepocii, elogiile, omagiile aduse celor mai "iubiţi conducători".Între ele, ca într-un sandwich, erau reportaje despre înfăptuirişi împliniri ale "epocii de aur" şi secvenţe din "Cântarea României".Aceasta era televiziunea pe care o consumam. Sigur,eu simplific lucrurile şi le privesc cu detaşare, dar atunci toatăaceastă ofertă TV era terorizantă, sfidătoare, ofensatoare.Atunci era un exces. Nici azi, când fiecare canal de televiziuneemite 24 ore din 24 nu e altfel, chiar dacă la antipod, e tot ofertăîn exces. Şi orice exces duce la subproduse de televiziune, laemisiuni, programe facile, multe de gust îndoielnic, ca să nuzic de prost gust, toate aflate la vânătoare de telespectatori,care, nu-i aşa, aduc rating, iar ratingul aduce publicitate, publicitateaînseamnă bani, iar pentru unii, patroni de televiziuni,banii aduc fericirea. Ce contează că emisiunile sunt de... "ca224nal", că ele trebuie să umple timpul alocat, cu orice preţ, ajungând,fireşte la emisiuni fără niciun preţ. Zero, emisiuni de doibani, multe dezbateri de maidan, de ţaţe, de despicat inutil firulîn patru, cu analişti politici pe măsura moderatorilor.Cunosc televiziunea din interiorul ei. Am slujit-oaproape un deceniu şi jumătate. A fost viaţa mea, pasiuneamea, cât s-a mai putut face televiziune normală, fără presiunieconomice, politice, mai ales politice. Pentru că televiziunile,dar în primul rând televiziunea publică, a fost remorcapoliticului. Iar în aceste condiţii, cei angajaţi în televiziune, şimă refer exclusiv la cea publică, trebuiau să corespundăpolitic, să fie subordonaţi politicului, să accepte manipularea.Uneori, era atât de străvezie manipularea, căci directorulemisiunilor informative îşi gândea politica jurnalelordezbătând-o pe-ndelete, în plimbări la şosea cu trimisul puterii.Televiziunea, în ansamblul ei, a ajuns să fie după chipul şiasemănarea telespectatorului. Pentru că telespectatorul a fostformat de televiziuni, pas cu pas, pe formula picăturiichinezeşti - telenovele, manele, emisiuni maraton cu personajedubioase, "vedete" de cartier... În timp ce emisiunile culturaleau fost trimise în exil. În toată această nebunie cu zeci decanale de televiziune, poţi avea senzaţia că televiziunea îţi dă

cu o mână ceva, pentru că nu toate producţiile de televiziunesunt de ... "canal". Mai sunt şi emisiuni digerabile, pentru caremerită să stai în faţa ecranului. Dar e nevoie de discernământ,de capacitatea de a alege, de a opta, de a renunţa.Altfel, televiziunea îţi ia cu două mâini ce ţi-a dat cu omână. Nu doar că îţi mănâncă timpul, dar te şi deformează, tedeturnează. Televiziunea poate face dependenţă, pentru că efoarte comod să stai în fotoliu, acasă, chiar şi moţăind, săurmăreşti programe după programe, într-un ghiveci din care,până la urmă, nu se alege nimic. Decât că a mai trecut o zi. Şiasta se poate repeta, ritualic, zi de zi. Într-un fel de a tăiafrunze la câini...225

GĂRZI DE CORPExistă un mit al gărzilor de corp. Că au beneficiat deele persoane care chiar trebuiau apărate, că şi-au „tras” gărzide corp tot felul de fiţoşi, parveniţi, maidanezi... Oricum,rămâi siderat când citeşti: „15 gărzi de corp au păzitînmormântarea copilului familiei P...”. De cine, Doamne,trebuia apărată o înmormântare? Dar ce mai contează durereacând cineva vrea să arate că el e CINEVA!?În schimb, Salman Rushdie, condamnat la moarte înIran, condamnare valabilă şi azi, a venit în România, în 2009,fără gărzi de corp!Cât de eficiente sunt gărzile de corp s-a văzut în cazullui Berlusconi şi al Papei. Primul a fost zdrobit în plină figură,în timp ce gărzile de corp probabil că jucau bâza! Iar în cazulPapei, nici credinţa, nici gărzile de corp n-au putut opri dorinţaunei credincioase de a ajunge şi a-l pune la pământ pe ÎntâiulStătător al Vaticanului!La ce mai sunt bune atunci gărzile de corp? Pentruimpresie artistică, pentru intimidare, dacă tocmai la cele maiînalte nivele acestea s-au dovedit neputincioase, adormite,lipsite de vigilenţă, cu toate sârmele vârâte în urechi, cu totarmamentul din dotare, cu toată pregătirea lor fizică. Pentru că,nu-i aşa, băieţii din gărzile de corp sunt tot unul şi unul, flăcăibine legaţi, muşchiuloşi, frumoşi, bine hrăniţi, odihniţi...Probabil, şi foarte bine plătiţi, pe măsura misiunii încredinţate,a riscului asumat! Pentru că, nu, ei trebuie să facă din piepturizid în jurul celui apărat! Desigur, e impresionant când înpreajma nu ştiu cărui şef de stat de nu ştiu unde vezi gărzi decorp înarmate, cu mitralierele la vedere şi cu degetul petrăgaci! Sau să vezi în preajma lui Gaddafi, liderul libian,femei pe post de gărzi de corp! Presa semnala că în vizita dinFranţa, din 2007, Muammar Gaddafi şi-a facut o intrare în226forţă la Paris, unde a venit cu „o cămilă, un cort şi 30 de femeibodyguard, virgine se spune”.Oferta de muşchiuloşi e deja foarte mare şi la noi. Cinevrei şi cine nu vrei, la cine te-aştepţi şi nu te-aştepţi, de la

vedete apărute peste noapte, la patroni de firme şi firmuliţe,are „la colţuri” protecţie vie! Gata oricând să-şi dea viaţa!Aflăm că „O agenţie de turism din Marea Britanieoferă gărzi de corp înarmate suporterilor care vor însoţi echipanaţională de fotbal la Cupa Mondială din Africa de Sud”.Noroc că noi n-avem treabă pe-acolo!Prin Parlamentul României s-au făcut ceva valuripentru gărzile de corp, Radu Mazăre, primarul Constanţei, şiLudovic Orban, pe când era ministru al Transporturilor (2008),au dezbătut utilitatea acestora. Şi des-bătute au rămas gărzilede corp!Oricum, gărzile de corp de pe plaiurile mioritice camşomează, căci nimeni nu atentează la cei pe care-i păzesc,fiind, mai degrabă, cărători de genţi pentru aceştia. Ori brute,de multe ori, când se supără pe vreun „presar” care întinde unmicrofon spre stăpânul său!Eu sunt hotârât pentru totdeauna. O să-mi car singurgeanta!227

CURAJUL DIN UMBRĂN-am dus niciodată lipsă de delatori, de detractori,direct interesaţi sau plătiţi, mercenari mărunţi care-şi vândserviciile oricând, oricui, pentru un blid de linte.Au făcut epocă cei care semnau „un grup de tovarăşi”şi din cauza cărora au fost umplute cu oameni nevinovaţimulte puşcării.„Tovarăşii” de mai ieri au şi azi urmaşi, chiar dacă s-aumai cizelat, cred ei, şi semnează „un grup de intelectuali”. Un„grup”, adică unu, maximum doi tovarăşi, care se antreneazăîn acţiuni de „atitudine civică”, care se ascund după „curajulanonim”, acum când libertatea de exprimare se poartă labutonieră.Un astfel de „grup de tovarăşi/intelectuali” şi-a „strânsrândurile”, să atace înfierbântaţi o redută în care nu sunt semnecă au intrat prea des: Biblioteca Municipală „Petru Maior” dinReghin.Nu coborâm la nivelul lor de „intelectuali” pentru a-lapăra pe Marin Şara. Pe Marin Şara îl apără activitatea sa, pecare i-o cunosc de mai bine de 25 ani şi pe care aurecompensat-o cu distincţii instituţii autorizate să evaluazemunca. Între biblioteci din judeţul Mureş, BibliotecaMunicipală „Petru Maior” a fost cea mai activă, mai dinamică,cu cele mai multe acţiuni cu cartea, care s-au bucurat de multeori de o foarte consistentă audienţă, de care nu au parte multebiblioteci. Marin Şara a fost spiritul viu al activităţilor acestuilăcaş care s-a remarcat şi s-a bucurat de susţinerea multorinstituţii de cultură judeţene şi naţionale.Marin Şara trebuie recompensat pentru că, chiar şi lavenerabila sa vârstă, nu a depus armele, este la fel de activ ca

înainte. Primitivismul cu care a fost atacat, acuzele care i-aufost aduse de către „un grup de intelectuali” sunt josnice.228Marin Şara nu merita aceste mizerii, la capătul unei activităţide o viaţă închinată cărţii. Nu ştiu, deşi pot bănui, cine esteacel „grup de intelectuali” pe care nu i-am întâlnit prininstituţiile de cultură reghinene, instituţii care se detaşează deinstituţiile similare din judeţ.Îi bănuim complexaţi, frustraţi în micimea şineputinţele lor, „luptători” anonimi împotriva unui om albibliotecii, căruia, oricâte „hibe” i-am găsi, nu-i putem ignoradevotamentul cu care s-a pus în slujba cărţii, rezultatele pecare le-a avut de-a lungul anilor.Cândva, inevitabil, Marin Şara nu se va mai afla laconducerea Bibliotecii Municipale „Petru Maior” din Reghin.Nu doar că îi vom simţi lipsa, dar nu va fi deloc uşor deînlocuit. Oricât ar împroşca cu noroi „grupul de intelectuali”.229

RĂTĂCIND PRINTRE CUVINTEO jigodie cu păr pe limbă şi cuib de păsări sub ţeastănu găseşte alt lucru mai bun de făcut decât să pună subsemnătura mea un text infam pe site-ul publicaţiei „Zi de zi”,aducând grave jigniri lui Lazăr Lădariu.Sigur, substituirea de identitate e un fapt penal, iarmoral este un gest de cea mai joasă speţă, fără precedent înpresa mureşeană.Curajul anonimului nostru de a a-l insulta pe LazărLădariu folosindu-se de numele meu este pe măsuraspecimenului care încă merge în patru labe.Solicit celor în drept să se autosesize şi să cearăpublicaţiei, să li se pună la dispoziţie date pentru identificareainfractorului, iar conducerii zirului să şteargă de pe site aceltext.*

DESPRE CREIERUL DE BROASCĂMotto:„Atenţie, mama proştilor rămâne mereu gravidă”AnonimCum să-i spui unei cucoane rătăcitoare printre cuvinteşi gazete, că-i proastă? Nu e deloc cavalereşte!Dar ce să-i spui, când se leagă de burta cuiva că i-acrescut, (ca pe o gravă vină), decât c-aşa e cu burţile,câteodată, mai cresc, de la o vârstă. Din păcate, creieraşul ei sesbârceşte, atrofiindu-se, pe zi ce trece. Nu mai creşte. Scade,scade şi tot scade, până ajunge la nivelul celui de broască. Şiatunci tot orăcăie!230

ARTA MISTIFICĂRII ŞI PLĂCEREAMANIPULĂRII

O cucoană incapabilă să judece lucrurile în realitatealor a început de câţiva ani o campanie, chipurile, de salvare apatrimoniului. Nu-i dăm numele cucoanei, un ne mânjim pixulcu numele ei. E binecunoscută în lumea cârcotaşilor, azburătoarelor care se mută dintr-un cuib în altul.Între alte acţiuni ale sale se numără şi aceea de punereîn cârca mea a unor vinovăţii pe care va trebui să ledovedească în instanţă. Plângerea penală a fost depusă,urmează restul!Între demonstraţiile cucoanei se află şi situaţia bisericiide lemn de la Mura Mare. Dacă ar fi avut calităţi jurnalistice şis-ar fi documentat cinstit, ar fi aflat care este istoria bisericii şinu s-ar mai fi isterizat fără noimă. Oricum, situaţia bisericii delemn de la Mura Mare rezultă şi din atitudinea specialiştilorfaţă de ea, în timp: „Până în a doua jumătate a secolului XX,bisericuţa de lemn din Mura Mare nu a fost luată în seamă deliteratură de specialitate. Lista monumentelor istorice din anul1955 nu o aminteşte, la fel cum a fost omisă şi deinventarierile realizate în anii 1962-1965”. (Ioan Eugen Man,Biserici de lemn din judeţul Mureş, monumente de artăpopulară românească, Ed. Reîntregirea, 2004, pp. 165-166.)Starea în care a ajuns biserica de lemn de la Mura Marea fost consemnată într-un proces verbal, pe care-l vom pune ladispoziţia instanţei, proces verbal datând din 1997, cu cinci aniînainte de a veni eu la Direcţia pentru Cultură, şi cu cinci aniînaintea apariţiei Legii 422, care vizează monumenteleistorice. Aşadar:PROCES VERBAL“Încheiat azi, 1 septembrie 1997, cu ocazia predăriipreluăriiParohiei Teleac, cu filiile Mura Mare şi Mura Mică.231Cu această ocazie a fost formată o comisie de constatare,alcătuită din următoarele persoane: Protopop Beldean Teodor,Preotul Deac Gheorghe (ca predător), preotul Şulea Viorel (capreluător), dl. Lung Grigore – epitrop, şi dl. Matei Teodor –crâsnic.Deplasându-ne la Biserica de lemn, cu hramul “SfinţiiArhangheli”, din sec. al XVII-lea, aflată în cimitirul din dealdin filia Mura Mare, s-au constatat următoarele:-biserica are acoperişul distrus în proporţie de100%-turla bisericii este înclinată şi se poate prăbuşi înorice moment-stâlpii de susţinere şi grinzile sunt putrezite-pictura de pe pereţi este compromisă, nu se maidisting icoanele sfinţilor, ci doar nişte pete deculoare, datorită faptului că a fost spălată de ploi şiinfiltraţiiMenţionăm faptul că începând cu anul 1990, biserica afost vizitată, fotografiată, dată pe postul TVR, în ideea de a se

aduna fonduri pentru restaurare(…) (Eu, Nicolae Băciuţ, caredactor la TVR, înainte de a avea obligaţii instituţionale, cu12 ani înainte de a veni la Direcţia pentru Cultură, m-amantrenat în acţiuni de salvare a bisericii de la Mura Mare –n.m. N.B.)Filia Mura Mare este în imposibilitatea de a suportacheltuieli de restaurare (dacă se mai poate salva ceva?!),datorită faptului că parohia este compusă din 30 familii devârstnici, pensionari, bolnavi.”(…)Mura Mare, 01.09.1997, Urmează semnăturile,ştampilele*232E limpede că situaţia în care a ajuns biserica de lemnde la Mura Mare are cauze multiple, iar starea de degradare nuare nicio legătură cu calitatea mea actuală.Toată humea ştie, înafară de cucoana cu pricina, căpentru lucrările de intervenţie, reparaţii, restaurări la bisericilede lemn e nevoie de bani, ori aceşti bani, ca şi în cazul de laMura Mare, nu pot fi adunaţi de la credincioşi, iar fondurilealocate de la buget, având în vedere starea generală amonumentelor din România, au cam lipsit mereu. A se vedeaşi finanţările prin PNR (Plan Naţional de Restaurare).Deţinătorii de clădiri monumente istorice sunt ceicare au responsabilitatea întreţinerii lor, nu Direcţia pentruCultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, care nu arefonduri alocate de la buget pentru astfel de intervenţii. Darcucoana un ştie aceste detalii, e incapabilă să înţeleagălegislaţia în domeniu, ca să se dumirească cine areresponsabilităţi şi care sunt sursele de finanţare pentruprotejarea patrimoniului.Cât despre ceea ce am făcut eu pentru bisericile delemn din judeţul Mureş, sunt alţii în măsură să vorbească, nucineva pentru care bunul simţ e facultativ.Restul, în instanţă.233CUPRINSLINIA DE DIALOGNICOLAE BĂCIUŢ:„Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă”/7MELANIA CUC:“Talentul este talantul pe care Dumnezeu ţi l-a dat casă-l înmulţeşti într-o viaţă”/34DANIEL DRĂGAN:„Noi am trăit în miezul unui ev aprins”/43ROMULUS FENEŞ: “În artă toţi se cred sau se vor vulturi”/53GEORGE FILIP:„Nu-i da, Doamne, omului, soarta emigrantului”/63VALENTIN MARICA:„Cum ai putea fi un astfel de scriitor (trezitor)dacă nu cuprinzi în scrisul tău esenţe de viaţă şi dacă nu naşti viaţă?/69LUCIAN VASILIU:« Eu, unul, am deschis, pentru supravieţuire, unATELIER DE POTCOVIT INOROGI! «/82GEORGE VULTURESCU:„Am fost fericitul salahor al unui vis depoet”/89RAFT

SERAFIM DUICU, UN CRONICAR AL CLIPEI/101UMBRA LUI LAZĂR, LA TÂRGU-MUREŞ/106 PE BAZĂ DELECTURĂ/109FRĂMÂNTĂRI ÎN BIBLIOTECĂ/112CĂRŢI ŞI VIAŢĂ/114PĂDURE, DRAGĂ... POEZIE.../116VOCAŢIE ŞI CREDINŢĂ/119ZIUA CÂND S-A PRĂBUŞIT CERUL/121LADA DE ZESTRE /125ISTORIE ŞI PICTURĂ/127CULTURĂ ŞI ISTORIE/129DESCOPERIREA LUI SEVER SUCIU/131VĂMILE ARTEI/134ADEVĂR ŞI NOSTALGIE/136SUB SEMNUL TRADIŢIEI/138LA UMBRA NISIPULUI/139UN JURNAL DE SENTIMENTE/141ÎNTÂLNIREA CU POEZIA/143FUGĂ SPRE SINE/144ADINA SZASZ, „ARIPI DE FLOARE”/146MUREŞUL CULTURAL ŞI ARTISTIC/147ANUL EDITORIAL 2009/150234POIANA LUI IOCANDE CE-L MAI SĂRBĂTORIM PE EMINESCU?/157NOBEL DUPĂ NOBEL/159PROFESORUL/161UNIVERSITATEA „ECHINOX”/163EXISTĂ DOUĂ ECHINOXURI DIFERITE?/166ACASĂ LA BACOVIA/169DESPĂRŢIREA DE NOICA/171MANTAUA UITĂRII/173DESCOPERIND PE DARIE MAGHERU/176SUB SEMNUL LUI LABIŞ/178CÂND SCRISUL DEVINE CARTE/180LITERATURA PATRIOTICĂ/182LANSĂRI DE CARTE/184BIBLIOTECA VIRTUALĂ/186LECTURI DE VACANŢĂ/188POEZIA NAIVĂ/190NEVOIA DE TEATRU/193NUMELE DUPĂ NUME/195PUŢIN RESPECT, DACĂ SE POATE!/197TÂRGUMUREŞENI LA TÂRGU-MUREŞUL DIN CHIŞINĂU/199CULORI SUB CERUL GRECIEI/201VÂRSTELE CREAŢIEI/203BISERICILE DE LEMN – CREDINŢĂ ŞI BUNĂ CREDINŢĂ/204PREOTUL, DINCOLO DE AMVON/207CRUCEA DIN FEREASTRĂ/209ICOANE ŞI OBIECTE DE CULT/211ICOANA – FRUMOSUL SACRU/214CEL MAI BĂTRÂN OM DIN LUME/217DIRECŢIILE DE CULTURĂ FĂRĂ CULTURĂ/218FATA LU’ TATA/221COPIII, VACANŢA ŞI TELEVIZORUL/223GĂRZI DE CORP/225CURAJUL DIN UMBRĂ/227RĂTĂCIND PRINTRE CUVINTE/229DESPRE CREIERUL DE BROASCĂ/229

ARTA MISTIFICĂRII ŞI PLĂCEREA MANIPULĂRII/230235

EDITURA NICO236

Nicolae Baciut e un om fericitZi de zi: (E.M.): 10 decembrie 2009Azi, omul de cultură care se autocaracterizează “un inscare şi-a făcut de cap, a îndrăznit să citească inimaginabilde mult şi şi-a dat seama că a citit atât de puţin încât şi-arlua cărţi cu el şi pe lumea cealaltă, a îndrăznit să visezeatât de mult, încât, ca să-şi implinească visele, ar trebui săifie îngăduită încă o viaţă, a îndrăznit să creadă că prinscrisul său ar putea face lumea mai bună măcar cu olacrimă, a tipărit multe cărţi, ale lui şi ale altora, a făcutreviste, a pus la cale proiecte şi acţiuni culturaleneobişnuite, ca să-i trezească din amorţire până şi pe ceicare au condamnat cultura la moarte prin ardere pe rug”-Nicolae Băciuţ împlineşte 53 de ani. Directorul DirecţieiJudeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul CulturalNaţional Mureş, Nicolae Băciuţ se consideră “un omfericit, fiindcă i-a fost dat să călătorească prin lume atâtcât să-i înţeleagă mai bine rosturile" şi să găseascăCuvântul care să-l mântuie. De aceea, de ziua lui, cei dragiîi transmit la mulţi ani şi o lungă călătorie prin lume!

NICOLAE BĂCIUŢ„Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă”Acest dialog e prelungireaunei întâlniri literare cu elevi dela Gimnaziul de Stat “MihaiViteazul” din Târgu-Mureş,unde, după un potop deîntrebări, am încheiat unarmistiţiu: să-mi trmită întrebăriîn scris, la care eu să le răspund,publicând răspunsurile într-ocarte. Curiozitatea copiilor a fostpe măsura vârstei lor. Mi-autrimis 33 întrebări. Întâmplător?- Răspunzând la o întrebare a dumneavoastră,Nicolae Steinhardt a spus: “Cred că românul e foarte bunobservator: inteligent, greu de dus cu aparenţele, treaz,

sesizând iute. Are toate însuşirile necesare unui adevăratcălător adică observator”.Cartea dumneavoastră “America, partea nevăzutăa lunii” dovedeşte că aveţi toate calităţile călătoruluidespre care vorbea monahul de la Rohia, dar şi faptul căaţi fost, imediat după anul 1989, în SUA.E acest loc un tărâm de basm populat doar cu eroipozitivi sau există şi lucruri urâte, care nu v-au plăcut?- America e un loc de basm, care are şi lucrurifrumoase şi lucruri urâte. Nu e o lume perfectă, dar ea este debasm. Însăşi devenirea ei este de basm! Gândiţi-vă că ea acrescut în cinci secole, ca în poveste, cât n-au crescut alţii în ozece! America nu are doar eroi pozitivi, se ştie bine, dar ceimai mulţi eroi ai săi gândesc pozitiv. America a fost mereu unspaţiu deschis, cu toate limitările ei, dinainte şi de după acel8fatidic 11 septembrie. A fost un tărâm visat de mulţi. Iar atuncicând se visează e firesc ca imaginarul să depăşească realitatea.Asta nu înseamnă că sunt două Americi diferite – una rea şiuna bună. Există o singură Americă, cu de toate. În imensitateaei geografică, ea a oferit alt orizont visurilor, dar şiîmplinirilor. Gloria şi decăderea stau foarte aproape una de altaîn America. Poţi deveni celebru peste noapte, poţi să-ţi pierzicelebritatea într-o clipă.Americanii ştiu să-şi preţuiască valorile, “eroii”, darasta nu înseamnă că le tolerează orice. Să ne gândim la cazuricelebre şi nu prea îndepărtate. Michael Jackson ar fi unuldintre acestea! Ca să vă preiau cuvintele întrebării: el e un“erou” pozitiv care şi-a arătat şi cealaltă faţă. Dar rămâneinegalabil în muzica sa!America nu poate fi rezumată însă în câteva fraze. Euam scris două cărţi despre America, dar încă n-am reuşit decâts-o pipăi!Oricum, eu îi sunt îndatorat şi recunoscător Americii.Sunt ceea ce sunt şi datorită experienţei mele americane.America m-a ajutat să înţeleg lumea în care trăiesc şi să măînţeleg pe mine.-Aţi spus în acelaşi interviu ca “scriitorul româncontemporan n-ar trebui să aibă complexe şi faţă deliteratura occidentală ar avea chiar un ascendent”.Se poate spune acest lucru atâta timp cât limbaromână e atât de puţin cunoscută în străinătate?Traducerile pot surprinde toate subtilităţile textuluiromânesc?- Aţi pus degetul pe o rană deschisă. Afirmând acestlucru, am avut în calcul faptul că, din fericire, noi cunoaştem,printr-o politică sănătoasă a traducerilor, cărţile importante aleliteraturii universale. Dacă alţii nu ne cunosc pe noi, noi îicunoaştem pe ei, avem aşadar posibilitatea să comparăm încunoştinţă de cauză. Păcatul e însă nu că noi traducem tot ce

9merită tradus, ci că alţii nu ne traduc pe noi în limbi decirculaţie, pentru a fi cunoscuţi şi pentru a fi luaţi în calcule.Poate că e important şi necesar să “exportăm” temporarmilitari români în Afganistan, Irak sau mai ştiu eu unde. Dardacă am ţine un an acasă trupele acestea, cu economiile făcuteam putea începe un program sănătos de traduceri, începând dela a crea “şcoli” de traducători, pe banii Statului Român, caapoi cu lucruri bine traduse să trecem la cealaltă etapă, atipăririi, la edituri de prestigiu, ca să continuăm cu o politicăsubtilă de promovare a valorilor noastre literare.Sigur, traducerile sunt şi... “trădări”. Sunt, uneori,lucruri nu neapărat intraductibile, dar care n-au ecoul într-oaltă limbă cum îl au în limba română, cu particularităţile ei,pentru că o traducere nu înseamnă simplă echivalare lexicală.Iar metafora nu e o simplă chestiune de cuvinte. În memoriacuvintelor noastre este multă poezie, pe care noi o percepem,dar e greu de perceput de alţii. Eminescu, care ar fi trebuit săstea, de pildă, la aceeaşi masă cu Goethe, nu are notorietateaacestuia, pentru că traducerile n-au reuşit, cu puţine excepţii,să treacă dincolo de cuvinte. Nu văd de ce Blaga ar fi maiprejos decât Ungaretti, de ce Geo Dumitrescu n-ar putea fiegal cu Whitman, de ce Nichita Stănescu ar fi mai puţin preţuitdecât Eugenio Montale!!Noi ştim care e valoarea altora, citiţi în traducere sau înoriginal, alţii nu ştiu care e valoarea noastră. În fişierelebibliografiice ale bibliotecilor din universităţi celebre din lumenu se găsesc prea multe referinţe la literatura română, aceastanu este inclusă în sumarul unor cursuri despre literaturauniversală, iar timpul trece în defavoarea noastră, oricâtesperanţe ne punem că, totuşi, odată, vom fi şi noi descoperiţi.Lumea e prea grăbită să privească în faţă, nu mai preaare timp să se uite înapoi. Vedeţi însă, noi avem problemeacasă, în primul rând. În viaţa literară, care, rareori a creatcondiţii favorabile pentru promovarea unor cărţi, a unor10scriitori. De-aceea nu avem încă niciun premiu Nobel pentruliteratură. Când unui scriitor român îi apar la orizont şanse depromovare, apar “binevoitorii” care sapă vârtos până lademolare. Noi creăm confuzie şi derută în mediile literare şieditoriale interne. Ce să mai înţeleagă cei de-afară?-Aţi afirmat undeva că scriitorul român n-a căzut înpăcatul de a scrie literatură de consum. Ce înţelegeţi prinliteratură de consum?- După esteticieni, lucrurile sunt simple. Dupăeconomia de piaţă, sunt şi mai simple. Raportul cerere – ofertăinduce şi “consumul”. Iar consumul se ghidează după altecriterii decât valoarea. Poate intra în calcul ambalajul, moda. Ela modă Sandra Brown? Nu contează valoarea! O promovareinteligentă a dus la un succes mare de consum, de câştig,

fiindcă asta s-a dorit, câştigul financiar, nu cel literar.Literatura de consum are limitele cititorului ei. Un cititormediocru va citi literatură mediocră. Aceasta îl satisface, înaceasta se regăseşte. Aceasta îi umple timpul liber şi poatechiar îi creează iluzia condiţiei sale... erudite.Literatură de consum a fost şi proza poliţistă. Am spusa fost, ea a făcut şi la noi carieră, s-a vândut în tirajeameţitoare. Ce-a rămas în urma ei? Praf şi pulbere! Niciscriitori, nici cititori. Fiindcă literatura de consum te îngraşă,adună ţesut adipos, dar nu face nimic la “etajul superior”.Consumatorii de literatură de... consum sunt aziconsumatori de telenovele. Sunt cei care urmăresc mii deepisoade dintr-un serial, dar pierd şirul naraţiunii, nu cunoscnumele personajelor. E consumul de... telecomandă. Literaturade consum e un drog pentru cei care nu au un punct de sprijinreal. Nu înseamnă că trebuie condamnaţi – nici scriitorii, nicicititorii de literatură de consum. Până la un loc ei sunt benigni.Nu fac bine, dar nu fac nici rău. Cititul nu dăunează gravsănătăţii. Oricum, fac mai mult decât cei care citesc doar listede meniuri prin localuri.11Există reţete de succes pentru literatura de consum, iarnoi, în elanurile integrării noastre în lumea civilizată, deprindemfoarte uşor lucrurile... necivilizate. Literatura de consum epusă şi la noi în brazdă. Pe ici, pe colo, a şi început să răsară.Ea va aduce “roadă”, dacă se va găsi cine să se ocupe deaceastă (sub)cultură: autori, editori, librari, cititori. Dacă voruda, vor prăşi, vor secera la timp, o să aibă ce culege. Dar e unfel de a semăna furtună şi de a culege doar slabe adieri devânt!-Aţi spus în “ Autoportret”: “Eu sunt cel ce sunt /născut într-o limbă / locuind în cuvânt.” Cât de importanteste cuvântul pentru dumneavoastră? V-ar fi plăcut să vănaşteţi într-o altă limbă decât limba română?-Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă. Limbaromână e patria mea, aş spune odată cu Nichita Stănescu.Chiar dacă nu are notorietatea şi circulaţia altor limbi, limbaromână îmi oferă destule resurse din care să-mi extrag propriulmeu minereu – cel literar, cel cotidian. E limba în care ştiu săiubesc şi nu ştiu să înjur. Limba în care visez.Fiecare limbă e frumoasă în felul ei, dar mă mulţumesccu a mea, nu trag cu ochiul la o altă limbă şi nici nu mă lassedus de o alta, mai tânără (?) şi mai chipeşă!De fapt, cred că nu te poţi naşte decât într-o singurălimbă. O singură limbă îţi poate fi mamă adevărată, celelalte,oricât de bune, rămân de adopţie, au o ruptură de sânge întretine şi ele. Cred în magia limbii materne, cea pe care aideprins-o din gângurit. Din suptul de la sân şi nu din suptul dinsticlă. Indiferent câte “stele “ ar avea!- Ştim că l-aţi cunoscut pe Nichita Stănescu. Era o

povară să stai în apropierea unei asemenea personalităţisau o bucurie? De ce?- Nu, era un imens privilegiu. O şansă. Dacă stai lângăo tufă de trandafiri, oricât de frumoase sunt florile, ai puteachiar mirosi a trandafir, te-ai putea simţi chiar “la înălţime”,12dar rămâi, de fapt, foarte jos! Dar lângă un brad, mereu simţinevoia să aspiri la înălţime. Spre trandafir priveşti în jos, sprebrad îţi înalţi privirile. După cei ai simţit mirosul florii detrandafir, e obligatoriu să simţi mirosul crengii de brad.Trandafirul, cu toată frumuseţea sa, respiră aerul poluat.Bradul e mai ferit de acest aer, el se hrăneşte doar din tăriaînălţimilor.Stând în preajma lui Nichita Stănescu poţi învăţa lecţiadespre înălţare, “lecţia despre cerc”.Ştiţi ce mă sperie acum, încercând să vă răspundîntrebărilor voastre? Că sunt mai bătrân decât Nichita, că deabiaacum, apelativul “bătrâne”, cu care mi se adresa, e real. Ecutremurător de real.-Domnule Băciuţ, ştim că într-o vreme aţi fost omde televiziune. Noi ne petrecem mult timp în faţatelevizorului. În cartea “Aproape, departe” consideraţi că“Televiziunea are darul de a-ţi da cu o mână şi de a-ţi luacu două”. V-aţi referit doar la acei care lucrează la TV saudoar la cei care privesc la TV?-Fireşte, m-am gândit în primul rând la cei careconsumă TV pe pâine, care sunt dependenţi de telecomandă.Televiziunea e un rău necesar. Cei de azi n-au trăit privaţiuneade TV şi nici surogatul de TV care ne era servit înainte de1989, când timpul de emisie ajunsese la două ore. Erau douătelejurnale, despre relizările şi împlinirile măreţe ale epocii,elogiile, omagiile aduse celor mai “iubiţi conducători”. Întreele, ca într-un sandwich, erau reportaje despre înfăptuiri şiîmpliniri ale “epocii de aur” şi secvenţe din “CântareaRomâniei”. Aceasta era televiziunea pe care o consumam noi.Sigur, eu simplific lucrurile şi le privesc cu detaşare, dar atuncitoată această ofertă TV era terorizantă, sfidătoare, ofensatoare.Atunci era un exces. Nici azi, când fiecare canal deteleviziune emite 24 ore din 24, nu e altfel, chiar dacă, laantipod, e tot ofertă în exces. Şi orice exces duce la13subproduse

subproduse de televiziune, la emisiuni, programe facile, multede gust îndoielnic, ca să nu zic de prost gust, toate aflate lavânătoare de telespectatori, care, nu-i aşa, aduc rating, iarratingul aduce publicitate, publicitatea înseamnă bani, iar

pentru unii, patroni de televiziuni, banii aduc fericirea. Cecontează că emisiunile sunt de... “canal”, că ele trebuie săumple timpul alocat, cu orice preţ, ajungând, fireşte laemisiuni fără niciun preţ. Zero, emisiuni de doi bani, multedezbateri de maidan, de ţaţe, de despicat inutil firul în patru, cuanalişti politici pe măsură moderatorilor.Cunosc televiziunea din interiorul ei. Am slujit-oaproape un deceniu şi jumătate. A fost viaţa mea, pasiuneamea, cât s-a mai putut face televiziune normală, fără presiunieconomice, politice, mai ales politice. Pentru că televiziunile,dar în primul rând televiziunea publică, au fost remorcapoliticului. Iar în aceste condiţii, cei angajaţi în televiziune, şimă refer exclusiv la cea publică, trebuiau să corespundăpolitic, să fie subordonaţi politicului, să accepte manipularea.Uneori, era atât de străvezie manipularea, căci directorulemisiunilor informative îşi gândea politica jurnalelordezbătând-o pe-ndelete, în plimbări la şosea cu trimisul puterii.Televiziunea, în ansamblul ei, a ajuns să fie dupăchipul şi asemănarea telespectatorului. Pentru cătelespectatorul a fost format de televiziuni, pas cu pas, dupămetoda picăturii chinezeşti – telenovele, manele, emisiunimaraton cu personaje dubioase, « vedete » de cartier...În toată această nebunie cu zeci de canale deteleviziune, poţi avea senzaţia că televiziunea îţi dă cu o mânăceva, pentru că nu toate producţiile de televiziune sunt de ...canal. Mai sunt şi emisiuni digerabile, pentru care merită săstai în faţa ecranului. Dar e nevoie de discernământ, decapacitatea de a alege, de a opta, de a renunţa.Altfel, televiziunea îţi ia cu două mâini ce ţi-a dat cu omână. Nu doar că îţi mănâncă timpul, dar te şi deformează, te14deturnează. Televiziunea poate face dependenţă, pentru că efoarte comod să stai în fotoliu, acasă, chiar şi moţăind, săurmăreşti programe după programe, într-un ghiveci din care,până la urmă, nu se alege nimic. Decât că a mai trecut o zi. Şiasta se poate repeta, ritualic, zi de zi. Într-un fel de a tăiafrunze la câini.Emisiunile culturale au devenit rarităţi, iar la televiziunilecomerciale accidente. Pentru că ele sunt “plicticoase”, nufac rating. Educaţia nu intereseză pe afacerişti. Câştigul edeviza. Cum să fie interesaţi de emisiuni culturale patroni fărăcultură? Într-o ţară ca a noastră doar TVR Cultural e puţinpentru a acoperi nevoiele reale de cultură.Şi fiindcă e democraţie, nu, nimeni nu mai are niciuncontrol asupra televiziunilor. Fiecare face ce-i trece prin cap.Din păcate, multe din căpăţânile care fac programe, emisiuniTV sunt goale.-În aceeaşi carte aţi afirmat că “pentru scriitor celmai mare curaj a rămas curajul de a scrie”.De ce îţi trebuie curaj ca să scrii?

- Pentru că îţi trebuie curaj ca să te lupţi cu o lumecare, în cea mai mare parte a ei, este ostilă cititului, lecturii,culturii. Câţi mai avem alocat în bugetul de timp al unei zile,cititul, mersul la teatru, la concert ? Ce trebuie să facăscriitorul ca să-i fie cititorul frate ? Pentru că, scriind, scriipentru cineva. Pentru că simţi că cineva are nevoie, aşteaptăcuvântul tău scris.Că, dincolo de marea literatură a lumii, cititorulaşteaptă să se regăsească cu toate ale lui, cu lumea lui, înoglinda literară a acestor timpuri. Pe lângă Homer,Shakespeare, Esenin, Nichita Stănescu, poate că cititorulaşteaptă de la un scriitor contemporan cu el să-i traducă încuvinte ceea ce se întâmplă cu el, cu lumea în care trăieşte.Pentru că scriitorul e un martor. El depune mărturie pentruviaţa contemporanilor săi, iar un martor trebuie să aibă curajul15să spună adevărul. Nu să fie istoricul clipei, de asta se ocupăalţii, ci de istoria sentimentelor, emoţiilor.Pentru că există o continuă « judecată de apoi ».Ai nevoie de curaj ca să-ţi asumi o condiţieprofesională din care nu se poate trăi, care, deşi trebuie să fiepe primul plan, e activitate în afara programului de lucru, eactivitate de timp liber.-Întorcându-vă în timp, vă puteţi vedea elev în clasaa VII-a aşa cum suntem noi azi? Ce vise aveaţi atunci?Câte s-au împlinit?-Pentru mine, clasa a VII-a a fost o cumpănăexistenţială, o vamă la care am plătit foarte mult. Mi-ampierdut mama. Era în aprilie 1970. Am rămas orfan, la o vârstăla care poate ai cea mai mare nevoie de afecţiunea maternă,tocmai pentru că începi să simţi că nu mai eşti copil, că intri încalculele lumii altfel, ţi se dă un buletin, ai “identitate”. Deatunci,cred că nu am mai fost copil. M-am maturizat pestenoapte.În clasa a VII-a, după acel eveniment, nu aveam niciunvis. Nici măcar lacrimi. Am plâns câteva zile în şir, până mi-asecat izvorul lacrimilor. De-atunci lacrimile mi s-au scurs doarîn mine, nu mi-au mai brăzdat obrazul. N-am mai plâns pânăîn 1995, la moartea tatălui. Dar erau altfel de lacrimi.Tot ce-mi doream atunci era să am putere să merg maideparte, să pot să lupt, să nu mă las îngenunchiat, copleşit, săîndeplinesc visele mamei, care ne dorea, pe mine şi pe fratelemeu, Grigore (Didi) să ajungem oameni cu carte, pentru că eane-a întreţinut pasiunea pentru citit, pentru învăţătură. După cestingeam becul, continuam să citesc sub plapumă, la luminalanternei ! Până acolo ajunsesem cu flacăra cititului. Nuscăpam niciun moment de răgaz ca să mai citesc câteva pagini.Îmi luam cărţi cu mine peste tot. Nu puteam concepe să stau şisă tai frunză la câini. Când mergem undeva, unde era deaşteptat, îmi puneam câte o carte la spate, sub cureaua

16pantalonilor, ori cărţile de format mic, A6, din colecţia « Celemai frumoase poezii », le puneam în buzunarul de la piept alcămaşei. De multe ori, se răcea mâncarea la masă până mădecideam să mă opresc din citit, sau continuam să citesc şi întimp ce mâncam. Da, poate că acesta era visul meu nenumit :să citesc cât mai mult ! Nu ştiu cât s-a împlinit din el, dar miarmai trebui câteva vieţi ca să citesc măcar cât mi-am propus.Asta va fi una din marile mele regrete, că îmi vor rămânemulte cărţi necitite, ori unele pe care nu le-am recitit !-Care era atitudinea şi relaţia dumneavoastră cuprofesorii? Vă plăcea să învăţaţi? Ce materii preferateaveaţi?-Sigur, marea mea pasiune era literatura, chiar dacă namavut întotdeauna profesori pe măsura pasiunii mele. Niciprofesori care să înţeleagă că eu nu puteam să citesc ce doreauei, ci ceea ce doream eu, rămânând adesea de programa şcolarăsau mergând înaintea ei, cu alte lecturi. Nu mi-au plăcutlecturile “obligatorii”, ci lecturile “suplimentare”.De pildă, pe cronicari nu i-am citit cu adevărat decâttârziu, în anii facultăţii, când am descoperit, graţie profesorilormei, în special Ion Vlad, cu care care făceam “Teoria lecturii”,cum să-i citesc. Au fost profesori pe care i-am venerat,profesori care m-au iubit, dar şi profesori care n-au ţinut contde pasiunea mea, cu care am intrat într-un fel de conflict tacit,ale căror ore erau pedeapsă, pentru că ei nu înţelegeau sădistribuie selectiv informaţia, în funcţie de interesul pentru omaterie sau alta, ori, pur şi simplu, nu aveau vocaţie dedascăli, mergeau la serviciu ca să aibă o leafă, nu ştiau să seapropie de elevi, în funcţie de disponibilităţi, capacităţi. Măpasionau şi istoria şi geografia, îmi plăcea engleza, dar îmiplăcea şi chimia, în special cea anorganică, botanica, zoologia,anatomia, biologia, dar şi algebra şi geometria.Chiar eram interesat să-mi formez o cultură generală,să înţeleg lumea în care trăiam, să-i înţeleg originea,17traiectoriile. Am făcut şi eu destule călătorii imaginare, pânăcând am reuşit să le transform în realitate.Nu mi-a plăcut niciodată tocitul, învăţatul mecanic, casă pot fi recompensat cu note maxime. Doream să înţeleg ceeace citesc, să pot reproduce “cu vorbele mele”, ceea ce ajunseseadesea în contradicţie cu exigenţele unor dascăli. Ciudat,fiecare dascăl crede că materia lui e cea mai importantă şitrebuie să ştii tot, de parcă fiecare ar dori să fii ceea ce este el.N-am fost un rebel, dar mi-am dozat singur porţiile din fiecaredisciplină, mi-am luat singur atât cât îmi trebuia, nu cât mi secerea. Şi nu cred c-am greşit. Ceea ce mi-am luat ca “merinde”pe drum mi-a folosit. Şi n-am acceptat ca “bagajul” să măcocoşească!-Spuneţi-ne numele colegului de bancă din clasa a

VII-a sau numele unui prieten apropiat din aceeaşi clasă.Mai ţineţi legătura cu el?-Nici nu ştiu cum am ajuns coleg de bancă cu MirceaPanait, în clasa a VII-a. Oricum, a fost decizia dirigintei, MariaGhingheli, profesoară de muzică. Cu siguranţă că ea a simţit“armonia” dintre noi. Şi Mircea era bun la învăţătură, eramdestul de aproape, nici el nu era bistriţean, venise cu familia dela Dej. Cred că şi acest lucru a contat, făceam, cumva, frontcomun pentru a putea fi integraţi într-un colectiv care seformase în clasa a V-a, în timp ce eu, mă transferasem doar laînceputul clasei a VII-a în acea clasă, alături de alţi doichintelniceni, Mariana Munte Pop şi Liviu Sebeştian.Din păcate, drumurile noastre s-au despărţit. MirceaPanait a ajuns la Liceul « Andrei Mureşanu », iar eu la Liceul« Liviu Rebreanu » din Bistriţa. Ne-am mai înâlnit, din când încând, dar de aproape trei decenii nu mai ştim nimic unul dealtul. Cum, de altfel mai ştiu foarte puţin despre colegii dinGenerală. Mulţi au urmat facultăţi, iar repartiţiile ne-auîmprăştiat prin toată ţara şi prin toate profesiunile. Sunt însă18singurul filolog. Dintre toţi colegii de clasă din Generală şi dinLiceu.-Ne puteţi povesti o “trăznaie” pe care aţi făcut-o încopilărie? Care erau jocurile preferate?-Am fost şi eu copil şi nu mi-am refuzat nicio trăznaie,până la moartea mamei. Atunci m-am cuminţit. Am devenitmai “serios”, mai retras, m-am mai potolit. Am intrat în zodialui “râsu’plânsu’”.În fiecare din noi există însă un Nică al PetreiCiubotariul. Am şi eu “Amintirile (mele) din copilărie”. Amfăcut şi eu multe din cele făcute de Nică, dar şi destule în plus.O “trăznaie” în genul lui Nică a fost aprinderea unei clăi defân, în care ne-am pus, cu fratele meu, cartofi la prăjit. Şi neam“prăjit”, am simţit şi noi binefacerile “calului Bălan”. Mammai jucat de multe ori cu focul, şi la propriu şi la figurat.- Când aţi ştiut sigur că veţi fii scriitor? Cine a fostcel care pentru prima dată v-a spus că aveţi talent literar?- Am început, în anii de grădiniţă, prin a dori să mă factată. Mă jucat cu fetiţa vecinilor, de-a “mama şi de-a tata”. Mamjucat apoi “de-a învăţătorul”, “de-a doctorul”... şi amsfârşit prin a mă juca “de-a scriitorul”. Şi, uite-aşa, din joacă înjoacă, chiar am ajuns scriitor.Talent literar, dar mai ales artistic, mi-a detectat chiarînvăţătoarea din clasa I, Maria Rusu, care mă punea să recitpoezii, să interpretez “momente” din Caragiale, poezii deCoşbuc; am fost şi prinţul Calaf din “Prinţesa Turandot”, deCarlo Gozzi... M-am visat şi Giani Morandi, după ce am văzutfilmul “În genunchi mă-ntorc la tine”...O altă Marie, Maria Drăgan, profesoara de română dela Şcoala Generală nr. 1 din Bistriţa, mi-a cerut să scriu cinci

poezii pentru nu mai ştiu ce concurs literar pentru elevi.Simţise ea că am... talent pentru scris. Am luat-o în serios şiuite unde am ajuns!?19Dar “ambiţia” de a scrie o am de la fratele meu, care ascris şi el poezii. Eu am început să scriu, pentru că vroiam să-idemonstrez că, deşi eram cu doi ani mai mic decât el, şi euputeam să scriu poezii ca el. Cred însă că el avea mai multtalent decât mine. Dar m-a lăsat pe mine să vindec sufletele şiel şi-a asumat să vindece trupurile!-Vă mai amintiţi prima poezie pe care aţi scris-o?Unde aţi debutat?-Cred că era în primăvara în care eram în clasa a VI-aşi versurile pe care le-aş putea pune la începutul începuturilor,deşi am mai “liricizat” destul în compunerile mele literare, arfi “Tu, ghiocelul mult iubit,/ Privit şi sărutat a mia oară,/ Tudintr-a noastră dragoste ai înflorit,/ La începutul cald, deprimăvară”. Ele mi-au rămas în memorie, nu cred că le am peundeva scrise. Oare chiar eu le-am scris?Cât despre debutul literar, după ce am publicat maimulte articolaşe în presa judeţeană, în “Ecoul”, primele poemele-am publicat în revista Liceului “Liviu Rebreanu” dinBistriţa, “Zări senine”, la solicitarea colegei mele de clasă,deja poetă “consacrată”, Domniţa Petri, poeme care au apărut,cam în aceeaşi perioadă, şi în “Îndrumătorul cultural”, dinBucureşti, graţie unui poet, fiu de mare matematician, TraianLalescu, pe care-l întâlnisem în “luna cărţii la sate”, înfebruarie 1975, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa,unde, la invitaţia scriitorilor prezenţi, câţiva tineri din sală neamcitit “producţiile” literare.-Care este perioada din viaţa de elev care acontribuit cel mai mult la formarea dumneavoastră?(învăţământ primar, gimnazial sau liceal).-Fiecare perioadă şi-a avut rolul şi rostul ei. A fost untraseu în trepte, în fiecare etapă am acumulat câte ceva.Fireşte, în liceu atmosfera literară era mai prielnică afirmării,manifestării, aveam şi cenaclu literar, eram câţiva împătimiţi aiscrisului : Domniţa Petri, Cleopatra Lorinţiu, Nicolae Borşa...20mai erau câţiva care au cochetat cu scrisul, dar numai aucochetat, erau dintre cei « buni la Română », dar care se parecă nu aveau chemare pentru scris.Din « echipa » de atunci, am mai rămas « activi » doareu şi Cleopatra Lorinţiu. Domniţa Petri a absolvit Automatica,a mai publicat un volum sau două de versuri, a plecat în SUA,în California, la San Francisco mi se pare, dar cred că aînghiţit-o ţara de adopţie care, probabil, i-a dat prosperitate,dar i-a cam tăiat din porţia de poezii. Mă doare sufletul însăpentru ea, pentru că era şi talentată şi deşteaptă şi frumoasă....-Aţi afirmat: “n-am avut niciodată maeştri, ci

numai modele morale.” O parte din cei pe care îienumeraţi ca modele morale v-au fost la un moment datprofesori. Am două întrebări: ce deosebire există întremaeştri şi modele morale? Credeţi că nu e demodat să nealegem modelele morale din rândul profesorilor?- Ca să ai un maestru trebuie să fi acceptat ca ucenic, săte înhami la o relaţie în care trebuie să ştii să primeşti ceea ceţi se dă, să te înscrii pe un traiect dirijat. Ori eu mi-am asumatdin start o condiţie nonconformistă, în care mi-am decis singurce e mai potrivit pentru mine, alegându-mi însă modele, dupăpofta inimii mele. Modele morale, modele literare, la care amucenicit din proprie voinţă, luând ce credeam eu că mi sepotriveşte – am ucenicit la Eminescu, la Blaga, la Bacovia, laNichita Stănescu, la Ioan Alexandru.... Am avut modele pe ceicare m-au integrat în spaţiul Echinoxului: Ion Pop, MarianPapahagi, Ion Vartic, dar şi pe câţiva dintre profesoriiFilologiei clujene: Ioana Em. Petrescu, Ion Vlad, LiviuPetrescu. Ca apoi să mă agăţ cu încredere de Romulus Guga,Mihai Sin şi, nu în ultimul rând, de N. Steinhardt, care mi-amarcat decisiv destinul. De la unii am învăţat cum să fiu, de laalţii cum să scriu.L-am avut mereu aproape, prin lecţiile pe care mi le-a“predat”, chiar dacă nu era profesor, pe Virgil Raţiu, scriitor21bistriţean, care m-a ajutat să nu rătăcesc atunci când era foarteuşor de rătăcit în literatură, când ademenirile ideologice erauprecum capcanele de prins animale sălbatice în pădure,făcându-te captiv, ca să te poţi apoi vinde şi răscumpăra,vânzându-ţi conştiinţa.Cărţile pot fi cele mai importante modele demne deurmat. Dacă există şi cărţi vii, profesori, chiar dacă nu suntscriitori, dar pot face legătura cu cărţile, ei pot fi bune modele,inclusiv morale.De fapt, cred că cine trece de şcoală fără să aibă şansasă se “lipească” de cineva, nu-i va fi prea uşor mai departe,dacă simte nevoia să se sprijine pe cineva, să aibă modele, săse confrunte/verifice cu cineva. Şcoala, incluzând studiileuniversitare, cred că reprezintă ultimul tren pentru o astfel deraportare. Ştiţi cum e, în unele situaţii se introduc curse speciale– ele mai pot fi utile, se mai poate urca şi călători în ele.-Câtă sensibilitate îţi trebuie ca să auzi cum ninge?(Un vers al dumneavoastră conţine această imagine: “săauzi cum ninge...” ).- Nu ştiu de câtă sensibilitate e nevoie, dar trebuie să-ţidoreşti ”să auzi cum ninge” şi atunci s-ar putea să auzi cumninge şi să simţi căldura fulgului care se topeşte în palmă, peobrazi, pe buze, atunci când vrei să cunoşti gustul fulgilor.Simţul, mirosul, auzul, văzul sunt un arsenal al raportării lalumea pe care vrem s-o înstăpânim.Ploaia e mai uşor de auzit. Nici măcar nu-ţi trebuie

sensibilitate pentru asta. Dar câtă poezie aduce “zgomotul”stropilor de ploaie!-Cât timp din viaţă trăieşte poetul “singurând”?- Toată viaţa poetul trăieşte ”singurând” pentru sine,pentru alţii.- Ştim că aţi împlinit vârsta de 50 de ani. Timpul ”acrescut” în urma dumneavoastră şi copilăria a rămas

Cezarina Adamescu - Carti Aniversare Ale Lui N Baciut

CRÂMPEIE DE LUMINĂ ÎN REPERE DE CULTURĂ ŞI INFORMARE CĂRŢI ANIVERSARE – NICOLAE BĂCIUŢ, 55

Nicolae Băciuţ, „Presa culturală mureşeană contemporană. Reviste, jurnalişti, repere, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011 Considerată drept cea de a patra putere în stat, presa, şi în speţă – jurnalistica, atunci când este făcută cu profesionalism contribuie în mod esenţial la formarea unei viziuni asupra societăţii în ansamblu şi a individului în special. Toate fenomenele petrecute în Agora, trec prin ascuţişul presei cotidiene, indiferent dacă e vorba de presa scrisă, ori de audio-vizual. Nu este om care să nu fi recurs la aceste mijloace de informare, clasice ori moderne, ca să afle noutăţi, ştiri despre ce se mai întâmplă în lume. Pentru scriitori ea este modalitatea cea mai la îndemână pentru a se documenta în vederea alcătuirii unui text cu un subiect care să intereseze. Spaţiul limitat al ziarului, revistei, altor publicaţii de presă, oferă, atât scriitorului, cât şi cititorului putere de sinteză, concizie, capacitatea de selecţie din noianul informaţional a acelor ştiri care să capteze atenţia şi interesul cititorului. Mânuirea condeiului trebuie să fie însă, desăvârşită. Ideea lui Nicolae Băciuţ de a alcătui o istorie a presei culturale mureşene contemporane cuprinzând reviste, jurnalişti, repere, este una cât se poate de fericită, atât prin ineditul ei, cât şi prin necesitatea încadrării printre domeniile de referinţă ale literaturii româneşti, pe o plajă destul de generoasă. Autorul menţionează în “Prolegomene” – la începutul lucrării: “Istoria presei culturale mureşene nu are un trecut nici foarte bogat, nici foarte îndepărtat, cauzele acestei stări trebuie căutate în circumstanţele istorice, deloc confortabile pentru populaţia românească şi, implicit, pentru presa culturală de expresie română. Fenomenul presei culturale mureşene nu a fost cercetat în complexitatea sa, fiind abordate fragmentar ori tangenţial analize ale acesteia, istoria presei culturale româneşti nefiind de niciun veac”. Cu toate acestea, nume ilustre de intelectuali, şi-au manifestat prezenţa, în lipsa presei locale, colaborând la publicaţiile ardelene ori de peste munţi: Zorile, Gazeta de Transilvania, Foaie pentru minte, inimă si literatură, Telegraful Roman, Transilvania ş.a” După Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – precizează Nicolae Băciuţ, “se ivesc si zorii presei mureşene, pe fondul schimbărilor radicale

survenite în structura populaţiei, dar şi în configurarea instituţiilor de învăţământ şi cultură. Şcolile sunt mediul cel mai propice de antrenare a unor preocupări jurnalistice şi culturale, iar primele publicaţii apar chiar sub egida unor instituţii de învăţământ.” Autorul trece în revistă principalele publicaţii din această perioadă de început a presei culturale mureşene. Câteva nume s-au impus, cu toate acestea, în răspândirea crâmpeielor de lumină jurnalistică, “între care Ioanichie Olteanu (1923 – 1997), mai târziu redactor-şef al revistei Viaţa Romanească (1974 – 1990), Francisc Păcuraru (1920 –1997), Aurel Holircă (1911 – 1982), Traian Dragoş (1924 – 1963), Ion Horea (1929 -), redactor la Gazeta literară/Romania literară (1968 – 1990), Aurel Gurghianu (1924 – 1987), redactor la Almanahul literar (1950 – 1953), Steaua (1954 –

1987) s-au manifestat şi publicistic şi literar, grupaţi fiind în cercul literar Mureşul. Viaţa literară şi publicistică se reconfigurează abia din 1957, o dată cu înfiinţarea Cenaclului „Liviu Rebreanu”, cu o activitate care a depăşit trei decenii, perioadă în care a coagulat energiile creatoare care au alimentat presa literară mureşeană şi naţională. În plus, acesta a creat cadrul favorabil aspiraţiilor autorilor mureşeni de a avea o publicaţie proprie”. Precizările şi cronologia strictă a lui Nicolae Băciuţ sunt deosebit de importante pentru istoria literară românească, dar mai ales, pentru crearea contextului favorabil naşterii şi inserării revistelor actuale de cultură în spaţiul cultural mureşean: “Multă vreme, în spaţiul mureşean, publicistica culturală a găsit teren de manifestare în paginile cotidianului Steaua roşie, organ al Comitetului Judeţean de Partid Mureş, care a găzduit de-a lungul anilor, pe cei mai importanţi autori mureşeni, cei care, în cele din urmă, vor reuşi să editeze revista de cultură Vatra, apărută în aprilie 1971, redactor-sef fiind Romulus Guga. Exerciţiile de publicistică culturală care au favorizat apariţia revistei Vatra au fost găzduite de Cadran mureşean,(1969-1970) publicaţie efemeră, apărută ca supliment al cotidianului Steaua roşie, dar care a demonstrat că există suficiente forţe locale care să justifice apariţia unei publicaţii culturale la Târgu-Mureş”. De la revista “Vatra” – putem vorbi de o presă culturală viabilă, cu tradiţie şi longevitate, care a ridicat numele Judeţului Mureş la cele mai înalte culmi: “Vatra, publicaţie cu un program ambiţios, şi-a asumat condiţia de continuatoare a prestigioasei reviste Vatra, foaie ilustrată pentru familie, editată de Caragiale, Slavici, Coşbuc, în perioada 1894 -1896. Revista Vatra, serie nouă, cum apare pe frontispiciul ei, este cea mai longevivă

publicaţie „social-culturală” din istoria presei mureşene. Ea s-a impus în peisajul publicistic românesc de la bun început, distincţia ei fiind dată în parte de cei care au condus-o până azi: Romulus Guga (1971 – 1983), Cornel Moraru (1983 – 2007), Virgil Podoabă, din 2007 până azi”. Şi cine putea să pledeze pentru revista “Vatra” mai bine decât actualul redactor-şef, care nu precupeţeşte nimic pentru a-i da o formă şi un conţinut ce poartă pecetea celor care au zămislit-o, dar şi a celor care o duc astăzi mai departe, dedicaţi trup şi suflet, acestui important reper de cultură. Ceea ce este curios şi cu adevărat remarcabil e că, în paginile ei regăseşti nume importante ale culturii româneşti, nu numai din spaţiul mureşean, dar de pe tot cuprinsul ţării şi din afara graniţelor ei. Nicolae Băciuţ specifică faptul că: “Indiscutabil, perioada de glorie a revistei a fost cea de sub conducerea lui Romulus Guga, scriitor care a reuşit să situeze revista în elita publicaţiilor culturale româneşti”. Sunt menţionate şi alte reviste culturale post-decembriste care şi-au înscris numele în istoria presei mureşene: “După decembrie 1989, elanurile publicistice au înregistrat mai multe publicaţii culturale. Prima, revista social-culturală Alpha, sub direcţia lui Nicolae Băciuţ, a apărut la începutul lui 1990, având o viaţă scurtă, doar de 1 an. Revista a apărut iniţial ca supliment al revistei Vatra, apoi ca publicaţie a primei Case de Editură „Alpha”, apărută după 1990 la Târgu-Mureş”. (…) Ca suplimnet al revistei Vatra, apare şi Vatra copiilor (1990 – 1992), sub coordonarea Ana-Mariei Crişan”. Sunt trecute în revistă şi alte publicaţii din această perioadă în acelaşi spaţiu. “Gazeta Reghinului, a apărut ca subliment cultural al revistei Vatra, sub coordonarea lui Nicolae Băciuţ şi având ca redactor-sef pe Marin Sara, director al Bibliotecii Municipale „Petru Maior” din Reghin. Revista apare lunar din 1990, fiind, practic, cea mai longevivă publicaţie culturală postdecembristă, chiar dacă aria ei de cuprindere a fost restrânsă, având viaţa culturală reghineană ca principal obiectiv de ilustrare. Un entuziast al publicisticei culturale mureşene s-a dovedit a fi Nicolae Băciuţ, care, rămânând redactor al revistei Vatra, fondator şi director al revistei social-culturale Alpha, coordonator al Gazetei Reghinului, şi-a mai antrenat energiile şi în coordonarea altor publicaţii, în care fenomenul cultural-artistic, literar mureşean şi-a găsit teren bun de afirmare”. Nu e mai puţin important de semnalat faptul că: “În acelaşi timp, din 1990 încoace, cotidianul Cuvantul liber a găzduit săptămânal câte două

pagini de cultură (coordonatori Mariana Cristescu, respectiv Nicolae Băciuţ)”. Din 2007, apare lunarul de cultură „Târnăveniul cultural”, redactorşef Răzvan Ducan, editat de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş (cu sprijinul lui Nicolae Băciuţ) şi Casa Municipală de Cultură “Mihai Eminescu” Târnăveni. Însă momentul crucial pentru publicistica actuală este apariţia din 2009, luna martie, a revistei “Vatra Veche”, “fondator şi redactor-sef Nicolae Băciuţ, director de onoare Mihai Sin, ca o reacţie la abandonarea vieţii culturale mureşene, după 1990, de către direcţiile succesive ale lui Cornel Moraru şi Virgil Podoabă”. Nu trebuie uitat rolul important “în ilustrarea şi promovarea vieţii literare şi cultural artistice mureşene de limba română pe care l-a jucat şi Televiziunea Română, al cărei corespondent, Nicolae Băciuţ, între 1991 şi 2003, a realizat reportaje şi emisiuni culturale, pe TVR 1, TVR Cluj, TVR Cultural şi TVR Internaţional. De asemenea, Studioul Teritorial de Radio Târgu-Mureş care a inclus în programele sale numeroase şi diverse emisiuni culturale, secţia culturală având în redactorul Valentin Marica, senior editor, un harnic şi atent realizator de emisiuni culturale”. Şi după o asemenea generoasă prezentare, ce ar mai fi de adăugat? Ca mentor al publicaţiei actuale, urmărind modelele iniţiale, Nicolae Băciuţ face o prezentare istorică a revistei “Vatra” – în studiul: “I. Reviste culturale mureşene contemporane representative”. Având conştiinţa lucrului temeinic întocmit, Nicolae Băciuţ prezintă date importante privind componenţa colegiului redacţional al revistei “Vatra” – apărută în aprilie 1971, programul revistei, schiţat în linii mari în editorialul “Cuvinte de început”, amintind dezideratele şi programele înaintaşilor întemeietori ai revistei. Printre liniile de forţă ale acesteia, se numărau: patriotismul, iubirea de adevăr, spiritul critic lucid. De asemenea, cu discernământ şi profesionalitate, Nicolae Băciuţ, extrage din paginile istoriei presei româneşti, date importante despre fondatorii revistei. „Poetul era apreciat deja ca scriitor şi acumulase şi în munca de redacţie o bogată experienţă. În momentul constituirii definitive a colectivului redacţiei, Coşbuc era destinat să fie elementul de bază, cum va mărturisi Slavici în Amintirile sale: „Când noi, Caragiale, Coşbuc şi eu, am luat cu C. Sfetea, înţelegerea să publicăm Vatra, ne puneam nădejdea în Coşbuc, pe care-l ştiam înzestrat cu multe şi mari destoinicii şi totodată şi muncitor. Editorul rămânea deci răzămat numai în Coşbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coşbuc,

numai el, şi mai ales mulţumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită şi azi cu plăcere”. Tot din aceeaşi sursă, aflăm şi elemente din articolul program al “Vetrei”, precum şi categoriilor de cititori cărora li se adresa: „Vatra”, se arăta în articolul program, a apărut ca o reacţie „împotriva antreprenorilor literari”, a „neguţătoriei de vorbe” pe care o reprezenta o mare parte din revistele timpului, împotriva „demoralizării care se propaga în cercuri din ce în ce mai largi” şi împotriva cosmopolitismului care începuse să domine miscarea literară românească. În numele acestui program, „Vatra” avea să publice timp de doi ani şi jumătate - ultimul său număr a apărut la 15 august 1986 - o viguroasă literatură patriotică şi socială, dedicată cu predilecţie maselor largi de cititori, pagini din istoria poporului român, studii şi creaţii din domeniul folclorului şi al limbii populare, aspecte din viaţa societăţii româneşti îmbibate de o tumultoasă sevă realistă, cercetări de istorie literară, note de călătorie, precum şi substanţiale cronici asupra vieţii literare, artistice şi culturale ale românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor”. Interesant de remarcat diversitatea tematică a articolelor şi creaţiilor literare apărute în revista acelor ani. “Vatra” a constituit şi o platformă şi o tribună a marilor idealuri româneşti întru apărarea limbii, tradiţiei şi specificităţii, fiinţei naţionale româneşti. Falanga de aur a scriitorilor mureşeni aveau să-şi găsească aici, o platformă sigură de afirmare. “În 1894, an în care s-a judecat la Cluj marele proces al memorandiştilor, „Vatra” a luat cu energie apărarea acestora, publicând, pe lângă numeroase ştiri şi comentarii asupra procesului, poeziile de luptă şi de solidaritate patriotică

ale lui George Coşbuc (In opressores) şi Petre Dulfu (Cu flori, cu ramuri verzi). Rolul „Vetrei” a fost astfel un rol de îndrumare literară, patriotică şi socială, un rol fecund, cu largi implicaţii în viaţa culturală şi politică a ţării, „Vatra” fiind fără îndoială una din marile reviste ale secolului trecut”. Nici revista “Vatra, serie nouă” nu este departe de idealurile întemeietorilor ei: “Dacă numele de Vatra îşi avea încărcătura sa simbolică pentru cei care au conceput-o, ca „organ literar pentru toţi romanii”, nici pentru cei care au fondat seria nouă a revistei la Târgu-Mures, numele de Vatra nu era mai puţin încărcat de semnificaţii, mai ales că revista apărea într-o zonă în care nu de mulţi ani se desfiinţase Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, iar mişcarea culturală românească a fost mereu încorsetată.

Revista Vatra, serie nouă, în acest context sociopolitic şi administrativ, prelua multe din misiunea primei serii: „Aşa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să ajungem la stabilitate şi unitate, şi în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie şi unitate numai dacă vom ţine, în toate lucrările noastre, seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea şi de a simţi, de firea lui, care e pretutindeni aceeaşi”. Nicolae Băciuţ ne prezintă cu generozitate, din istoricul acestei reviste, amănunte importante: date de identificare, format, componenţa redacţională, platforma program, receptarea în revistele culturale din ţară, acreditarea “Vetrei” de către nume de prestigiu din literatură, ceea ce implică o responsabilitate deosebită a colectivului de redactori şi a corespondenţilor revistei, dar sunt specificate şi unele titluri de articole mai importante. Dar, fără statura morală desăvârşită a semnatarilor şi a colectivului redacţional, fără profesionalismul lor, nu s-ar fi ajuns la un asemenea nivel de reprezentare. Cultura, arta, apar din perfecţiune şi de aceea, scriitorii care au obligaţia morală de a fi nişte perfecţionişti. De asemenea, Nicolae Băciuţ subliniază şi lucrurile mai puţin plăcute pe care le-au întâmpinat sau care s-au creat de-a lungul existenţei revistei: “Dacă în Vatra, seria Romulus Guga, şi parţial seria Cornel Moraru, până la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut, autorilor locali li se acorda un spaţiu generos, acesta s-a retrâns brutal în ultimii 15 ani, creând confuzie şi derută în rândul scriitorilor mureşeni, care s-au văzut excluşi chiar din revista care ar fi trebuit să-i susţină şi să-i promoveze. Nici instituţiilor de cultură mureşene nu le-a mai fost acordat, în aceeaşi perioadă, decât cu zgârcnie spaţiu, diametral opus atitudinii pe care aproape două decenii şi jumătate revista a avut-o faţă de acestea. A dispărut şi rubrica „Documentele continuităţii”, iar colaboratorii de altădată din acest domeniu au fost abandonaţi. Dacă înainte de 1989, materialele despre viaţa religioasă au lipsit, după 1990, numărul acestora a crescut substanţial, cu un plus pentru cultul greco-catolic, consecinţă a problemelor pe care acesta a început să le pună. Din redacţia de dinainte de 1989, în 2010 nu a mai rămas nimeni, garnitura nouă de redactori, imprimând o politică radical diferită de cea care a consacrat şi impus revista în constiinţa publică”. Continuând expunerea istoricului revistei, Nicolae Băciuţ ajunge la revista “Vatra Veche” martie 2009, redactor-şef Nicolae Băciuţ, director de onoare Mihai Sin, redactori, corespondenţi. “Ideea apariţiei acestei reviste este a lui Nicolae Băciuţ, tot mai nemulţumit de felul în care revista Vatra, seria 1971, gestiona fenomenul

cultural mureşean, marginalizat, minimalizat, pe de o parte, confiscat pe de altă parte de grupul care gravita în interiorul şi în jurul revistei. A fost reacţia firească a acumulării în timp a nemulţumirilor, a frustrărilor, a dezamăgirii pentru felul în care revista s-a îndepărtat de programul ei, de spiritul care a impus-o în constiinţa publică, devenind o revistă în bună măsură străină de spaţiul cultural pe care trebuia să-l ilustreze. Revista apare ca o reacţie la schimbarea de atitudine a revistei după anii 90, reluînd rubricile cu care s-a impus revista Vatra sub direcţia lui Romulus Guga (1971 – 1983). Sub semnătura REDACŢIA, „Noua Vatră veche” este justificarea apariţiei noii publicaţii: „Această nouă „Vatră veche” apare din

dorinţa celor care, trăind în acest spaţiu de cultură şi civilizaţie, doresc să se regăsească în paginile unei publicaţii în care s-au regăsit aproape două decenii”. În articolul “De la “Vatra” veche la noua “Vatra veche”, în Vatra veche, nr. 1, martie, 2009, se subliniază de către autorul articolului, Nicolae Băciuţ: „La 75 de ani de la apariţia ultimului număr al „Vetrei” de la Bucureşti, a apărut pe plaiurile mureşene, animată de intenţii asemănătoare, o nouă „Vatră”, se spune în Vatra veche. Ea nu are în fruntea ei scriitori de importanţa lui Slavici, Caragiale şi Cosbuc, dar a adunat în jurul său o întreagă pleiadă de scriitori tineri - poeţi, prozatori, publicişti, istorici, oameni de artă - ale căror nume circulă de câţiva ani prin paginile celor mai de seamă publicaţii literare şi politice româneşti, unii dintre ei, prin volumele publicate, ajungând chiar şi la o evidentă notorietate”. O nouă falangă de scriitori îşi vor lăsa semnăturile în paginile “Vetrei Vechi”. “Unei echipe noi, mult promiţătoare prin tinereţea şi prin talentele ei, i se adaugă însă şi un program nou care, fără a nesocoti valoroasele tradiţii ale „Vetrei” de odinioară, se inspiră din năzuinţele şi imperativele zilei de astăzi, din largile perspective ale viitorului, întocmai aşa cum Slavici, Caragiale şi Cosbuc s-au inspirat din imperativele zilei de atunci”. Dacă Vatra din 1894 avea în redacţie nume de notorietate literară, Vatra din 1971 avea o echipă tânără, în plină dorinţă de afirmare. Vatra veche recuperează nume marginalizate de Vatra seria C.Moraru, V. Podoabă, între care Mihai Sin, Nicolae Băciuţ, Lazăr Lădariu şi Valentin Marica, dar atrage şi nume noi, din generaţii diferite şi atât din ţară cât şi din străinătate.

Vatra veche este iniţiativă privată, Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE, preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ. Ea apare atât tipărită pe hârtie, cât şi în format electronic, fiind difuzată, după informaţiile editorilor, la peste 1500 adrese electronice”. Nicolae Băciuţ aduce informaţiile aggiornamento, până în momentul actual, finele anului 2011, ca un corolar al acestei activităţi culturale de înaltă ţinută: “La finele lui 2011, caseta redacţională avea următorul conţinut: Directori de onoare: MIHAI SIN, ADAM PUSLOJIC, Redactor-sef adjunct VALENTIN MARICA, Redactori: Cezarina Adamescu, Eugen Axinte, A.I.Brumaru, Mariana Cheţan, Elena M. Cîmpan, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Darie Ducan, Răzvan Ducan, Eugen Evu, Alexandru Jurcan, Mioara Kozak, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, Bianca Osnaga, Mihaela Malea Stroe, Ioan Matei, Menuţ Maximinian, Liliana Moldovan, Marcel Naste, Cristian Stamatoiu, Daniel Stan, Gheorghe Sincan, Victor Stir; Corespondenţi : Raluca Andreea Chiper (Spania), Claudia Satravca (Chisinău), Flavia Cosma (Canada), Mirela Corina Chindea (Italia), Andrei Fischof (Israel), Ovidiu Ivancu (India), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), Gabriela Mocănaşu (Franţa), Ionela van Rees-Zota (Germania), Dwight Luchian-Patton (SUA), Raia Rogac (Chişinău), Adriana Yamane (Japonia)”. O altă secţiune importantă a cărţii de faţă vizează: “Figuri emblematice ale presei culturale mureşene”. Şi seria acestor figure emblematice începe, bineînţeles, cu Mihai Sin – directorul de onoare al revistei Vatra Veche. El este prezentat de Nicolae Băciuţ astfel: “…după Romulus Guga, Mihai Sin e vetristul care a reuşit să dea contur şi proeminenţă unei opere literare bine articulate – proză scurtă, romane, publicistică”. Un alt nume proeminent, semnatar al Vetrei Vechi este Lazăr Lădariu: “Deşi a colaborat la revista Vatra încă de la primul număr, Lazăr Lădariu n-a lucrat niciodată în redacţia revistei pe care a susţinut-o cu fervoare. Esenţialmente poet, Lazăr Lădariu a fost şi un frenetic jurnalist, o bună parte din activitatea sa jurnalistică având ca reper cultura”. El are parte de un portret pe măsura râvnei şi profesionalismului său, fără cusur: “Dacă ar fi să definim în câţiva parametri publicistica lui Lazăr Lădariu, printre aceŞtia s-ar număra francheţea, incandescenţa rostirii,

imparţialitatea, patetismul, intuiţia, fermitatea, intransingenţa, dar şi eleganţa verbului, grija pentru construcţie în volute largi. Articolele sale sunt pledoarii pentru verticalitate, moralitate, normalitate. Lazăr Lădariu e o instanţă imparţială, mereu de partea adevărului, oricât ar supăra în stânga sau în dreapta. Temele cărţilor sale de publicistică sunt de un orizont extins, dar cele predilecte sunt cele politice, de acută actualitate, nu de martor, cum ar putea induce în eroare titlul uneia dintre cărţile sale, ci de participant activ, în linia întâi. Spaţiul temporal pe care-l scanează cu verbul publicistic Lazăr Lădariu este al unei întregi istorii naţionale, întersectată cu momente ale prezentului. Intervalul din care autorul extrage depoziţiile sale jurnalistice cuprinde preponderent ultimele două decenii, un interval de mari zbateri sociale, politice si culturale”. Despre Nicolae Băciuţ ca şi jurnalist şi redactor şef al prestigioasei reviste culturale, s-au spus şi scris atâtea lucruri minunate, încât orice cuvânt mi se pare superfluu. El este scriitorul şi publicistul prin excelenţă. Valentin Marica, poet, istoric literar, jurnalist, editor, cadru didactic, “este figura cea mai proeminentă a presei audio din spaţiul muresean, fiind totodată implicat în numeroase proiecte editoriale, inclusiv de publicistică culturală scrisă”. Şi despre Mariana Cristescu orice cuvânt ar fi de prisos. Cu toate acestea, împrumutăm cuvintele lui Nicolae Băciuţ, în prezentarea ei în acest context publicistic al “Vetrei Vechi”: “Mariana Cristescu a făcut deopotrivă presă audio şi presă scrisă. De mai bine de două decenii şi jumătate însă, s-a pus în slujba presei culturale, susţinând, în calitate de şef de secţie la cotidianul “Cuvântul liber”, o pagină săptămânală de cultură, la care s-au adăugat alte sute de articole legate de fenomenul cultural, artistic, literar”. Cartea „Presa culturală mureşeană contemporană. Reviste, jurnalişti, repere” – marcând, pe de o parte, aniversarea revistei „Vatra Veche”, dar şi vârsta de 55 de ani a actualului redactor şef, Nicolae Băciuţ, rămâne ca o mărturie istorică a publicisticii contemporane, continuatoare de tradiţie culturală, o pagină importantă în cultura românească din spaţiul mureşean, încărcat de semnificaţii, dând o însemnătate naţională, însuşi conceptului de jurnalism cultural actual, dar reprezintă şi o matrice spirituală în care se regăsesc autori de certă valoare literară şi

ENTENAR STEINHARDT. NICOLAE STEINHARDT. INTRE LUMI. CONVORBIRI CU NICOLAE BĂCIUŢ (CRONICĂ DE CEZARINA ADAMESCU)

Autorul articolului: Cezarina Adamescu       Articol publicat la data de: 18.07.2012      Alte articole de acelasi autor

CENTENAR STEINHARDT. O CARTE A TRĂIRII ŞI A MĂRTURISIRII: SIHASTRUL DE LA ROHIA -   Nicolae Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu    Nicolae Băciuţ, Ediţia a V-a (Revăzută şi adăugită), SEMĂNĂTORUL, Editura Online, februarie 2010   I.   

Cine nu-i cunoaşte biografia şi opera postumă a Parohului de la Rohia are acum un prilej binecuvântat de a-l afla pe autorul „Jurnalului fericirii” - conceput mental în închisoare unde ispăşea o vină imaginară şi anume, faptul că nu şi-a trădat prietenii.   Evreul convertit la ortodoxie în spirit ecumenic, botezat de părintele Mina Dobzeu în celulă, cu „apă viermănoasă şi cu Duh rapid” – devenit după eliberarea din 1964, exemplu de creştin şi aflându-şi liniştea în umbra luminoasă a mănăstirii maramureşene, un om cu o minte ascuţită şi cu un spirit înalt, care ne-a lăsat o moştenire nepreţuită: cuvintele sale, devenite axiome, iată-l acum, evocat de profesorul Nicolae Băciuţ, cel care a avut privilegiul de a-l întâlni şi a coresponda cu această personalitate zdrobitoare a culturii româneşti. Documentele inedite din cartea aceasta, stau mărturie.   Mărturisesc că l-am iubit enorm pe părintele Nicolae, că m-a fascinat într-atât încât, neavând una din cărţile lui, am fost nevoită s-o împrumut şi s-o citesc/ înregistrez pe casete audio, pe care le-am ascultat până le-am învăţat pe de rost. Mărturiile lui, concretizate în întrebările pe care i le punea Zaharia Sângeorzan, erau ale unui vizionar care vedea lumea mileniului trei condusă de haidamaci şi de lichele, în timp ce intelectualii români ajungeau la limita subzistenţei. El mi-a oferit modelul sfinţeniei, spunând că sfinţenia (citez din memorie) – nu constită în zilele noastre în a te urca pe un stâlp şi a trăi acolo, ori a te refugia într-o peşteră, mâncând rădăcini şi bând apă doar din izvor, sfinţenia contemporană înseamnă, a trăi în mijlocul lumii, în vacarmul lumii, şi a-i accepta pe oameni aşa cum sunt, cu toate calităţile şi defectele lor. Aceasta este adevărata sfinţenie, la fel cum, bucuria perfectă în viziunea Sfântului Francisc înseamnă, a te considera cea mai neînsemnată persoană, a-l urma pe Isus Cristos răstignit şi sărac şi a-i duce crucea, aidoma lui Simon din Cirene, fiul lui Rufus, pe Via Crucis.   Un sihastru (retras de bunăvoie din lume) – care, în mod paradoxal, era înconjurat de lume, căutat, consultat în probleme duhovniceşti.    „Părea mai degrabă rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau să-i fie aproape – îl priveau şi-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt” - îl prezintă Nicolae Băciuţ în textul care ţine loc de Prefaţă. Poate Constantin Noica mai trezea aşa un interes din partea discipolilor săi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ori studenţii de la filozofie care veneau la Păltiniş doar ca să stea de vorbă cu filozoful.   Ori Petre Ţuţea care atrăgea şi el ca un magnet valuri de curioşi care veneau să stea de vorbă cu el, deşi bolnav şi bătrân, să-i afle părerea în legătură cu mersul societăţii. Oameni diferiţi structural, dar care erau animaţi de aceeaşi dragoste pentru Dumnezeu, pentru cultura românească, pentru neam, pentru Istorie, pentru limba română.    

Cine a avut şansa să-i vadă, fie şi pentru câteva clipe, se poate considera privilegiat. Şi Nicolae Băciuţ chiar este un asemenea om. Sunt perfect în asentimentul său că a recurs la stratageme nevinovate pentru a-i capta atenţia şi a-l cunoaşte mai bine, şi eu aş fi procedat la fel, dincolo de timiditatea sufocantă care mă caracterizează: aş fi sfărâmat barierele temerilor şi m-aş fi înfăţişat (în scris) acestui mare gânditor vizionar, spunându-i tot ce am pe suflet, aşa cum a făcut semnatarul cărţii de faţă, spre şansa noastră, a celor care acum, ne înfruptăm din dulceaţa gândirii lui: „Cum n-am avut şansa să mă apropiu prea mult de N. Steinhardt – erau toate locurile ocupate, aş spune acum, cu amărăciune – am recurs la un mod mai puţin obişnuit de a-l cunoaşte, dincolo de scrisul său, pe acest Sfânt: am început să-i scriu şi apoi să-l „provoc”, scrisoare după scrisoare, cu câte „un lot” de întrebări”.   Aşa aş fi procedat şi cu părintele arhimandrit Ilie Cleopa, şi cu marele duhovnic Teofil Pârâianu pe care am avut şansa să-l văd la câteva întruniri cu publicul în urbea mea, dar nu am avut curajul să mă apropii. În schimb i-am sorbit cu nesaţ cuvintele şi mi le-am notat cu grafit, direct pe inimă.   Şi mai mărturisesc că din totdeauna m-au atras magnetic cărţile de memorialistică, jurnale, corespondenţă, evocări şi biografii, pe care le găsesc şi acum captivante. Le citesc cu cea mai mare plăcere cu mai multă râvnă decât romanele de acţiune, cărora, în cele din urmă le uit subiectul şi personajele.   O lume în altă lume. O picătură de lume. O lume despre altă lume. O lume „între lumi”.   Şi iată că-mi amintesc cuvintele Mântuitorului: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta. Faceţi parte din ea, dar nu sunteţi ai lumii.” Este cheia de la care trebuie să pornim în lecturarea remarcabilului volum oferit de Nicolae Băciuţ despre Părintele Nicolae de la Rohia.   În condiţiile vitrege de comunicare epistolară pre-revoluţionară, când pereţii aveau urechi, când corepondenţa şi intimitatea intelectualilor erau violate, cei doi întreţin o legătură spirituală pe calea scrisului. Materialul acesta inedit este deosebit de preţios pentru că relevă, nu atât caracterul ferm şi demn al semnatarilor scrisorilor, cât, curajul şi eroismul cu care înfruntau ostilitatea regimului, deosebit de vigilent în ceea ce priveşte „apărarea integrităţii partidului” şi a conducerii.   „Această carte mai este, deopotrivă, gestul unui tânăr scriitor care l-a iubit şi preţuit pe N. Steinhardt, pe cel care a trăit voluptatea vieţii prin voluptatea lecturii, voluptatea trăirii prin voluptatea credinţei”, spune Nicolae Băciuţ – într-o frază admirabilă care conţine chintesenţa lucrării.   Volumul mai conţine şi trei alte documente rare: dialoguri cu apropiaţii Părintelui Nicolae, Alexandru Paleologu, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, ultimul fiind un discipol

care a alcătuit şi o minunată carte evocatoare despre N. Steinhardt şi s-a îngrijit de opera postumă a duhovnicului.   Gânduri, concepte, idealuri, profesiuni de credinţă, toate adunate în scrisorile-interviu pe care Nicolae Băciuţ le adresa părintelui Nicolae. Aria tematică a epistolelor este deosebit de diversă, legată de biografie, viaţă, profesiune, cultură, cărţi etc. atât cât se puteau formula în acea perioadă de sinistră glorie a regimului totalitar şi datează încă din anul 1986, apoi anul 1987, având locaţii diferite, cu doar câţiva ani înainte de plecarea marelui duhovnic la cele veşnice.   Cei doi, la iniţiativa profesorului Băciuţ, îşi propun, prin dialogul lor să descifreze „câteva din semnele lumii”. Profesorul se întreabă, firesc, „câtă biografie a intrat în cărţile sale? Câtă viaţă atâta literatură!” Dar practic, se iscau zeci şi zeci de întrebări dintr-una singură, în valuri concentrice, pe care, nu întotdeauna le putea adresa, din motive lesne de înţeles, dar şi dintr-un imens respect şi preţuire pe care le purta omului spiritual şi duhovnicului, pe care nu-l poţi întreba orice.   Ideea este că, „Opera în sine stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă” - nu biografia face opera şi nici opera nu creează biografii anume, deşi sunt legate. Opera transcede orice fel de biografie, cu condiţia să fie remarcabilă. Nicolae Băciuţ îi „smulge” mărturisiri preţioase:   „Mărturisesc: nu mă pândeşte deloc dorinţa multor amatori de literatură de a şti , spune Nicolae Steinhardt şi continuă: „dar atenţia mi se concentrează asupra operei şi persoana scriitorului o disting mai mult în penumbră, estompată oarecum în aura textului, în ei luminos”.   În virtutea acestei convingeri, el a oferit foarte puţine date biografice contemporanilor săi, în diverse reviste culturale. „Am arătat acolo (în revista Opinia „studenţească– n.n.) cât de hotărâtoare a fost pentru mine întâlnirea cu Predoslovia la Întuneric şi lumină de Al. Brătescu-Voineşti. (...) Păşind de la literar la existenţial, nu ascund că am fost adânc marcat de anii 1959-1964”.   Picături nestemate din gândirea steinhardt-iană sunt presărate pe tot parcursul convorbirilor dintre cei doi, inclusiv din documentele inedite, scrisori, dialoguri, mărturii. În toate îl regăsim pe filozoful culturii universale Nicolae Steinhardt, pe teologul şi pe monahul creştin care a împletit în chip fericit vorba cu fapta, a cărui biografie de excepţie îl plasează în rândul persoanelor care au suferit pentru dreptatea, idealul şi credinţa lor. Un suferitor desăvârşit, un creştin care s-a jertfit până la capăt pentru a-şi urma Modelul Suprem, pe Isus Cristos.   Însă, aşa cum a mărturisit, „Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă, ea „scapă” biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o, mai bine zis”.   

Cine ar fi crezut, văzând şi răsfoind „Jurnalul fericirii” că autorul a conceput cartea în cea mai neagră perioadă a vieţii sale, în condiţii sordide, supus la umilinţe de neînchipuit, bolnav, torturat, supus anchetelor timp de mulţi ani la rând, silit să nu doarmă, înjosit şi chinuit în fel şi chip, că acolo, în mijlocul iadului, acest om de excepţie şi va găsi pacea şi fericirea, acea linişte şi împăcare pe care numai Isus Cristos ţi le pot oferi şi nu aşa cum le oferă lumea?   Deşi este o carte de memorialistică, având personaje şi însemnări reale, ea poate fi considerată din toate punctele de vedere o capodoperă a genului, a literaturii concentraţionare, o mărturie zguduitoare despre abuzurile care s-au făcut în regimul trecut, despre suferinţa umană împinsă până deasupra limitelor suportabile, dar, în acelaşi timp, despre solidaritatea care s-a creat între oameni de caracter, oameni de o tărie morală şi demnitate exemplare. Aceştia au rezistat ororilor puşcăriilor comuniste doar fiindcă aveau o motivaţie trainică. Şi aceasta le-a fost de ajutor.    În dialogul închegat între cei doi intelectuali de marcă, sunt definite şi explicate concepte, categorii, termeni uzitaţi în cultură, în telogie, în filozofie, în artă. Erudiţia Părintelui Nicolae de la Rohia este copleşitoare, intimidantă. El oferă prototipul intelectualului de rasă dintre cele două războaie mondiale, vorbitor al câtorva limbi de circulaţie internaţională, citind cărţi în original, cultivându-se în orice împrejurare, hrănindu-şi spiritul cu cele mai prestigioase capodopere ale culturii şi civilizaţiei universale. Şi e destul să amintim volumul „Escale în timp şi spaţiu” (editura Cartea Româneaască, Bucureşti, 1987 – n.n.), ori, „Între viaţă şi cărţi” , ca să ne dăm seama de erudiţia lui, ori volumul „Primejdia mărturisirii”.   Se remarcă la Nicolae Steinhardt, în convorbirile sale cu discipolii şi cu unii prieteni, nu tonul didactic, ci acela de om sfătos, pilduitor în varii împrejurări, încât, orice amintire, orice istorisire ieşită din gura sa, deveneau parabole, legate de alte şi alte istorisiri din întreaga lume. A fost şi a rămas un spirit enciclopedist.   Linia sa directoare în viaţă şi-a expus-o, nu o dată, ci de fiecare dată, dar, viz-a-viz de sintagma lui Constantin Noica, „performanţă culturală” a tinerilor aspiranţi la glorie, el spunea: „Performanţele culturale”? Da, desigur, da, mă rog. Mai degrabă aş pune accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută (cum îmi place a zice), de etică artistică şi umană. Pricini de întristare şi dezamăgire sunt multe. Dar am încredere şi nu încetez a trage nădejde. Sentimentele pe care tinerii ar trebui să le cultive cu precădere? Al libertăţii şi al respectului de sine. Apoi să nu uităm, talentul nu-i o marfă bună de pus în circulaţie şi destinată vânzării; talentul nu-i un bun interschimbabil; drept vorbind, nu-i proprietatea celui talentat; e un depozit; nu e o marfă, e o taină, un sacrament cum spun catolicii. Trebuie dat la rodire cu grijă multă şi cuviinţă. Sau ca să vorbim în termeni mai puţin făloşi: talentul e în situaţia militarului în uniformă: se cade să se supravegheze când iese în oraş”.   Iar în legătură cu destinul unui scriitor şi cum se poate rata acesta, Nicolae Steinhardt a avut o părere tranşantă: 

  „Depersonalizarea, acesta-i pericolul de moarte. Nu cantitatea, nu succesul, nici chiar desăvârşirea stilistică ori nativă, important e să fi spus ce avea de spus, tot ce avea de spus, a se fi luptat cu el însuşi, cu „întâmplările”; important e a nu sfârşi copleşit de regrete, melancolie şi căinţă”.   De fapt, orice frază, propoziţie, cuvânt rostite de Steinhardt, dovedeau chizbuinţă, pricepere, discernământ, răspundere, temei, valoare, judecată temeinică, îngăduinţă, cultură dusă la înălţimile elitismului şi, în acelaşi timp, deschidere către celălalt şi mai ales, modestie.    Un om modest, cinstit şi drept. Un om de toată isprava. Părintele Nicolae. O emblemă a românismului autentic. Pe care-l obseda, la vârsta de 70 de ani, următoarea întrebare: „Ce întrebare mă obsedează în prezent? Aceasta: care-i soarta sinei, a sufletului după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului meu după ce voi muri? (Nu uitaţi: adineaori vă spuneam că am împlinit şaptezeci de ani în 1982”).   Cele cinci scrisori document trimise domnului Nicolae Băciuţ în vara şi toamna anului 1986 de la Rohia, dezvăluie un Steinhardt cu o căldură sufletească aparte, cu un cult deosebit al prieteniei şi al legăturilor spirituale şi culturale de înaltă calitate. Modul de adresabilitate este plin de reverenţă şi relevă o educaţie aleasă şi o anumită artă şi măiestrie epistolară. O altă trăsătură de caracter admirabilă a lui Nicolae Steinhardt a fost fermitatea în convingerile sale şi neadmiterea vreunui compromis:   „Vă rog să fiţi atent la textul trimis Consiliului. Pot fi ştersături, dar nu admit pentru nimic în lume adaosuri ori schimbări de sens. Contez pe vigilenţa şi buna Dv. credinţă. N'aş vrea să-mi fie modificate gândurile. Mai bine: să nu apară! Fireşte că nu mă opun la scoaterea unor pasaje ori la f. mici modificări de termeni.   Cu multă şi aleasă afecţiune,   N. Steinhardt”.   Conştient că opera sa, tipărită sau nu, va constitui pentru români o moştenire valoroasă, Nicolae Steinhardt nu a admis niciodată să fie modificată. În acest sens, îi atenţiona pe redactori şi pe colaboratori să tipărească textul aşa cum fusese conceput.   Foarte generos cu scriitorii, în chip deosebit cu cei tineri, Părintele Nicolae îi încuraja şi-i promova în demersurile lor literare, scriind despre ei şi răspunzându-le cu bunăvoinţă şi generozitate la scrisori. Unul din numeroasele gesturi de generozitate scriitoricească, a fost acela de a scrie o cronică despre cartea domnului Băciuţ „Muzeul de iarnă”, apărut la Dacia, în 1986, text publicat în revista Tribuna 50/1986), ce relevă abilităţile de critic şi istoric literar ale părintelui. 

  „Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereţilor mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbărbător şi atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri. Numai în anii '20 s-au mai închinat vocabule aşa convinse şi fierbinţi Poemului. Pune-ţi masca şi vino ... sună asemenea unui îndemn din vremea suprarealismului începător. Aşa fiind, firesc e ca rolul de frunte la Nicolae Băciuţ să-l joace cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat respect, care-l răpesc în euforie şi-l supun caznei”. (Două texte poetice)   O caracteristică a textului critic steinhardt-ian este folosirea persoanei a I-a plural cu referire la sine, în loc de persoana a I-a singular, gest de reverenţă şi curtoazie, caracteristic unei persoane bine crescute, al cărei cod etico-moral şi de bune maniere, este desăvârşit.   Continuând interviul epistolar, Nicolae Băciuţ îi solicită părintelui de la Rohia să-i vorbească despre cea mai îndepărtată imagine a copilăriei sale, iar acesta îi evocă imagini din primii ani de viaţă, chipurile părinţilor, al tatălui, a cărui trăsătură principală de caracter era curajul, al mamei, care se remarca prin bunătate sufletească, modele desăvârşite pentru copilul Nicu.   „Tata a fost un om curajos, de la el deţin convingerea că suprema calitate a omului e curajul, că fără curaj toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul „merde” al lui Cambourne la Waterloo. Tata: „Vezi să nu mă faci de râs, să nu fi jidan fricos, să nu te caci în pantaloni”.   Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul „jidan fricos”. La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate.   Iar maică-mea era poreclită Bunătate. Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr („zahăr cubic”) cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor”.   O altă calitate morală a părintelui Nicolae a fost sinceritatea. El dezvăluie cu multă franchute şi fără menajamente ori subterfugii de prisos, amănunte despre sine care pe alţii i-ar dezavantaja. Dar, transpunând totul într-un fin umor şi o autoironie de înaltă clasă, toate aceste presupuse defecte ale sale, despre care vorbeşte, deveneau la el, calităţi. Totodată el zugrăveşte cu o căldură aparte, chipul prietenului său din tinereţe Manole Newman, „un ovrei conservator, român „de dreapta”, deştept foc, băiat cult, intrasingent şi necruţător, care m-a vindecat de consumarea opiului. 

  Opiul fiind, fireşte, acel din definiţia lui Raymond Aron: le socialisme est l'opium des intellectuels. Fecior de mici burghezi din Olteniţa, se considera român absolut (şi era: prin grai, înfăţişare, caracter, impetuozitate, înţelepciune). Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice şi al realităţii. Mi le-a dezvăluit fără menajamente”.   Dialogul continuă cu evocarea primei sale învăţătoare, doamna de Branzky, o personalitate originală şi puternică.    „Vorbea vreo opt limbi, citise toate cărţile, avea un caracter de fier şi o inteligenţă sclipitoare.   Cartea ei de căpătâi era Cântecul Nibelungilor. Cred că îl ştia pe dinafară şi că, în taină, se închina zeilor Walhallei.    Mi-a dat între 8 şi 12 ani, să citesc capodoperele literaturii universale, toate, fără cruţare, pe nerăsuflate: Tasso, Camoens, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ariosto, H. St. Chamberlain, Homer, Vergiliu, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, Saint-Simon, Chaucer ... admirabilă, nemaipomenită femeie, al cărei elev am avut nemeritata cinste să fiu. Îmi acordase prietenia şi încrederea ei. A dispărut brusc din viaţa mea (ca Mary Poppins) – nu o uit nici o clipă”.   Aici trebuie să deschid o paranteză imaginară şi să mărturisesc un lucru. Se întâmplă ceva ciudat cu mine personal pe parcursul lecturării acestei remarcabile cărţi. Dacă, citind vreo carte, sunt nerăbdătoare să ajung la final, să văd ce se întâmplă, pe aceasta o vreau nesfârşită, pentru a mă putea înfrupta şi gusta din ea pe îndelete, cât mai mult. Ca pe o ciocolată cu lapte şi alune, care-ţi place mult dar din care vrei să păstrezi aroma şi deliciile şi pentru a doua zi. Şi de aceea nu guşti decât cu pătrăţica.   Între lumi - cartea domnului Nicolae Băciuţ despre Nicoale Steinhardt, este pentru mine o astfel de delicatesă rară.   Cu infinită modestie şi cu o anumită măreţie a smereniei, Nicolae Steinhardt mărturiseşte prietenului său despre „semnificaţiile multiple ale lui a scrie”:    „–– Încă nu le-am înţeles, e aici un mister pe care nu mă sfiesc a-l numi cutremurător.   Vorbirea şi scrisul – pentru o specie parcă rătăcită în imensităţi galactice – reprezintă desigur mijloace de solidarizare şi mângâiere, un soi de „refugiu”. Ele ne leagă unul de altul, ne îngăduie să credem că avem un rost în cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii şi sufletului – ne îngăduie să nădăjduim că nu suntem sortiţi numai a deveni material absorbit în final de o gaură neagră”. 

  Tot în contextul scrierilor Părintele Nicolae oferă informaţii autobiografice despre experienţa cutremurătoare pe care a trăit-o în închisoare, ceea ce l-a îndemnat să scrie mai târziu „Jurnalul fericirii”, precum şi peripeţiile prin care a fost nevoit să treacă din pricina acestui manuscris.   „Se cuvine să-ţi mărturisesc: îmboldit de bunul şi dragul meu răposat prieten Dinu Pillat, am scris, în 1969 – 1971, o relatare a trecerii mele de la iudaism la creştinism şi a procesului „lotului intelectualilor mistico-legionari” din care m-am pomenit a face parte. Relatarea a luat în mare măsură înfăţişarea unei autobiografii şi proporţiile unui destul de voluminos manuscris. În urma unui denunţ, manuscrisul (intitulat Jurnalul fericirii) mi-a fost confiscat de Securitate în 1972. În 1975, în urma intervenţiei Uniunii Scriitorilor, mi-a fost restituit, spre a-mi fi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului. Cele spuse de mine mai sus apar, mai pe larg şi-n altă formă, în Jurnalul fericirii.   Se cădea să-ţi fac această mărturisire.   Confiscarea cea de a doua, din 1984, se datorează tot unui denunţ, al unor scriitori care au vizitat biblioteca mănăstirii Rohia şi-au înştiinţat organele de drept că ea constituie „o filială a Europei Libere” (aceasta fiindcă au găsit aici volume de Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu etc. oferite mie când am fost la Paris în 1979 –1980, şi aduse legal în ţară.)   Dar, destul. Poate că te-am vindecat de ideea continuării unui dialog cu un fost bandit şi client statornic al Securităţii.   Cu sinceră afecţiune şi alese simţăminte,   N. Steinhardt”   P.S. 2   Câţiva spirişti: Mircea Eliade, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Al. Paleologu, Alex Elian (elenist, bizantinolog, istoric), Alex. Ciorănescu, Dinu Pilat, Bedros Horasangian, Barbu Brezianu, Octavian Paler”.   Se cuvine să fac o precizare. În această prezentare uzitez mult citatul original pentru tinerii care nu cunosc aceste amănunte şi n-au avut încă şansa de a-l citi pe Nicolae Steinhardt.   Se ridică probleme de critică şi istorie literară deosebit de pertinente şi cât se poate de actuale. La întrebarea: „Prin ce credeţi că s-ar putea manifesta curajul criticului?” – Nicolae Steinhardt răspunde: „cât priveşte talentul criticului, cred   

că stă în capacitatea de a admira (Andre Gide) şi în puterea discernământului.” Iar cât priveşte obstacolele care ar sta în calea criticului pentru a formula o judecată de valoare, acelaşi Nicolae Steihardt spune în modul său direct:    „–– Principalele: frica, incultura, graba, spiritul de gaşcă, lipsa de bun gust (noţiune delicată), necunoaşterea trecutului (spre a putea determina ce este cu adevărat nou), lipsa de informaţii, lipsa sensibilităţii contemporane ... Nu pot fi înşirate complet de multe, multiple şi diverse ce sunt”. La care adaugă puţin mai târziu: „-–– Mai întâi să adaug la răspunsul precedent: invidia, răutatea, complezenţa ... ”   Totodată, cărturarul precizează: „Criteriul adevărat e al calităţii, nu al firmei. Textul literar se poate făli numai cu meritele sale intrinsece, nu cu apartenenţa la o tabără sau alta.”   -va urma-