ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII RODITOARE

Înfiinţarea unei plantaţii viticole este o lucrare de o deosebită responsabilitate, datorită

investiţiei specifice foarte mari (peste 10.000 Euro/ha), care trebuie recuperată în timp cât mai

scurt, şi caracterului de perenitate a viţei de vie (plantaţia durează 25-30 ani), astfel încât greşelile

făcute la înfiinţare, se repercutează pe o durată foarte lungă de timp.

Verigile tehnologice aplicate trebuie să asigure utilizarea şi exploatarea eficientă a

terenului, racordarea acestuia la utilităţile locale (drumuri, energie, apă etc.) şi realizarea unei

eficienţe economice ridicate, în condiţiile protejării mediului ambiant şi respectării legislaţiei în

vigoare (Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole nr. 244/2002,

Legea privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi

materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante

agricole nr. 75/1995 şi normele de aplicare ale acestora).

Înfiinţarea plantaţiilor viticole se face pe baza proiectelor de înfiinţare şi întreţinere a

plantaţiilor viticole până la intrarea pe rod, întocmite de către staţiunea de cercetare viticolă care

deserveşte zona sau de alte unităţi de specialitate, dar vizate de staţiunile viticole, care cuprind

studii climatice, pedologice, hidrologice, privind eroziunea solului, pe baza cărora să se justifice

alegerea terenului, urmate de măsurile tehnologice propuse privind organizarea internă a

terenului, amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere, amplasarea perdelelor de

protecţie, amenajarea antierozională, amplasarea construcţiilor,

asigurarea necesarului de apă potabilă şi tehnologică, pregătirea terenului pentru plantare,

alegerea soiurilor altoi-portaltoi şi amplasarea lor pe teren, sistemul de cultură, distanţele de

plantare, forma de conducere şi tipul de tăiere, pichetarea terenului, plantarea viţei de vie şi

întreţinerea plantaţiei până la intrarea pe rod.

Proiectele de înfiinţare a plantaţiilor viticole cuprind şi devize de cheltuieli privind

realizarea investiţiei pe ansamblu şi pe capitole de cheltuieli, graficul de realizare etapizată a

investiţiei şi de recuperare a cheltuielilor.

Organizarea şi amenajarea terenului pentru cultura viţei de vie

Aceasta urmăreşte utilizarea raţională a fondului funciar dpdv tehnic şi economic.

Lucrările de organizare a terenului cuprind:

- stabilirea şi amplasarea unităţilor teritoriale de lucru,

- a reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere şi a rampelor de trecere sau

acces,

- amenajarea reţelei de alimentare cu apă,

- stabilirea şi amplasarea construcţiilor,

- amenajarea antierozională,

- stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor provenite din

scurgerile de suprafaţă.

Stabilirea şi amplasarea unităţilor teritoriale de lucru

Unităţile teritoriale de lucru în plantaţiile viticole sunt:

- parcela

- tarlaua

- - trupul

- şi masivul viticol

Parcela, este cea mai mică subunitate teritorială de lucru.

- În zonele de şes şi pe platouri cu pante uniforme de cca 4% parcelele au suprafaţa maximă

de 3- 5 ha.

- Pe dealuri, cu relief frământat şi pe pante peste 15% suprafaţa parcelelor variază între 1-3

ha.

-Parcela trebuie să prezinte o formă dreptunghiulară sau pătrată, dar poate

avea, uneori, formă de trapez, romb şi, mai rar, de triunghi, în funcţie de

relieful terenului;

- În cadrul unei parcele trebuie să se cultive un singur soi (portaltoi), să

se utilizeze aceeaşi formă de conducere şi acelaşi tip de tăiere a butucilor,

pentru executarea unitară a lucrărilor de întreţinere, recoltare etc

Tarlaua, este subunitate a trupului viticol, este formată din 3-8 parcele, uneori mai multe şi

are suprafaţa de 1,6-50 ha în în funcţie de panta terenului.

- Ptr a se putea utiliza economic mijloacele mecanizate de lucru, tarlaua trebuie sa aibă, pe

direcţia rândurilor, lungimea de 500-1000 m.

- În cadrul tarlalelor se cultivă un singur soi (portaltoi) sau soiuri aparţinând

aceleiaşi direcţii de producţie, cu cerinţe asemănătoare faţă de factorii

tehnologici.

Trupul viticol, are suprafaţa cea mai mare a masivului viticol şi este constituit din mai multe

tarlale, inclusiv de celelalte elemente necesare exploatării terenului (drumuri, alei, zone de

întoarcere, construcţii etc.); are, în mod obişnuit, 100-150 ha, dar se poate extinde pe 400-500

ha.

Masivul viticol cuprinde întreaga suprafaţă plantată cu viţă de vie a unei

societăţi, localităţi sau zone şi cuprinde mai multe trupuri viticole, delimitate

de alte categorii de folosinţă, văi, culmi, căi de comunicaţii etc. Suprafaţa

masivului viticol depăşeşte, de regulă, 1000 ha.

Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere

- Reţeaua de drumuri trebuie să asigure transportul diferitelor materiale

necesare procesului tehnologic şi a recoltei de struguri la centrele de

prelucrare, precum şi accesul în bune condiţii a agregatelor agricole pentru

executarea lucrărilor mecanice.

- Suprafaţa lor nu trebuie să depăşească 3-4% din suprafaţa alocată

plantaţiei. Drumurile trebuie să fie amenajate corspunzător (înierbate,

pietruite, asfaltate), încât să fie practicabile tot timpul anului, indiferent de

condiţiile de climă, să fie racordate la reţeaua de drumuri din zonă, iar panta

longitudinală a acestora să nu depăşească 10%.

După importanţa şi rolul pe care îl îndeplinesc, reţeaua de drumuri cuprinde:

-drumuri principale,

- drumuri secundare,

- alei şi poteci.

Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m,

care să permită circulaţia în două sensuri; sunt amplasate pe firul văii sau pe

cumpăna apelor, deservesc un trup sau un masiv viticol şi fac legătura cu

centrele de prelucrare a strugurilor, cu sediul societăţii şi cu reţeaua de

drumuri comunale. Pentru a fi practicabile tot timpul anului, drumurile

principale se consolidează prin betonare sau asfaltare.

Drumurile secundare (drumuri de exploatare) se proiectează, în cazul

terenurilor în pantă, pe direcţia curbelor de nivel; au lăţimea de 4-5 m,

delimitează tarlalele pe latura lungă a acestora şi asigură transportul de la

drumurile principale la parcele. Distanţa dintre ele este, în funcţie de

înclinarea versanţilor, cuprinsă între 100 şi 300 m. Trebuie să aibă panta

longitudinală de 3-4%, în zonele umede să fie prevăzute în partea din amonte

cu

canale de colectare şi evacuare a apelor şi se consolidează prin pietruire. Pe

drumurile secundare, circulaţia se desfăşoară într-un singur sens; de aceea,

trebuie prevăzute cu platforme pentru depăşire.

Aleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelăîntrerup rândurile

pe direcţia deal-vale, şi fac legătura între parcele şi drumurile secundare; au

lăţimea egală cu distanţa dintre rânduri şi permit numai circulaţia cu piciorul;

se menţin în permanenţă înierbate

Zonele de întoarcere sunt fâşii de teren late de 6 m, sau de 2 ori lungimea

agregatului care se rezervă la capetele tarlalelor, pentru a servi la

întoarcerea agregatelor.

Amenajarea reţelei de aprovizionare cu apă

Prin proiectele de înfiinţare se stabileşte necesarul de apă pentru

tratamentele fitosanitare, erbicidare, fertilizare foliară, procesul de vinificaţie

şi pentru consumul gospodăresc, precum şi resursele şi posibilităţile de

aducţiune a apei la locul de consum.

Sursele de apă utilizate în mod frecvent sunt: cursurile de apă,

izvoarele, apele freatice, apa din precipitaţii, colectată prin canalele de

preluare a excesului de apă, reţeaua de apă potabilă a localităţii. La

înfiinţarea plantaţiei, odată cu studiile întreprinse, se încearcă depistarea

unor surse noi de apă, care se iau în considerare la amenajare.

Pentru siguranţa debitului necesar apa poate să fie stocată în bazine de mare

capacitate amplasate pe cote mai înalte din cadrul plantaţiei de unde să poată fi distribuită

gravitaţional prin hidranţi la intersecţiile dintre 2-4 parcele.

Stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor pluviale

Apa provenită din precipitaţii nu se infiltrează în totalitate în sol. Apa neinfiltrată în

sol creşte în funcţie de pantă, formează torenţi şi determină grave eroziuni de adâncime. In

acest sens, devine necesară evacuarea dirijată a surplusului de apă. Aceasta se realizează cu

ajutorul unei reţele de evacuare care cuprinde: canale de coastă, şanţuri de drumuri, debuşee

şi colectoare de pe firul văilor.

Stabilirea şi amplasarea lucrărilor de amenajare antierozională

Viţa de vie datorită plasticităţii ei ecologice se cultivă pe o gamă variată de terenuri,

dar o găsim în special pe terenurile improprii altor culturi, deci în zona colinară, unde se

impun măsuri ameliorative.

Prin care să se prevină şi să stopeze procesele de eroziune, să contribuie la ridicarea stării de

fertilitate a solului şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor.

Pe terenurile cu panta de până la 4-5 % nu sunt necesare lucrări deosebite de

amenajare deoarece procesul de eroziune este foarte redus; pe terenurile cu panta de 6-12 %

se întrebuinţează lucrări antierozionale ca: executarea rândurilor paralel cu direcţia

curbelor de nivel, măsuri corecte de agrotehnică antierozională, biloane., benzi înierbate,

canale de evacuare a apelor ş.a.

Pe terenurile cu pantă mai mare de 12 %, până la 24-25 %, amenajarea terenului se face în

terase cu platforme. Prin terasare se micşorează panta generală a versantului, se ameliorează

regimul hidrologic al solului şi se îmbunătăţesc condiţiile de vegetaţie şi de exploatare a

plantaţiilor viticole. Terenul care se terasează trebuie să aibă un sol suficient de profund, care

să permită executarea teraselor. Nu se terasează terenurile cu soluri subţiri (sub 50 cm),

formate pe roci tari.

Tipuri de terase: - terase cu platformă (înclinată în sensul pantei cu 3-5, până la 8%

şi taluz din pământ consolidat prin înierbare –Podg Ştefăneşti, Drăgăşani,

Târnave; cu platformă orizontală sau înclinată cu zid de sprijin din piatră- Miniş,

Pietroasele, Murfatlar; înclinate cu platforma largă- Huşi, Dealu Mare;)

- tip banchetă, care necesită cele mai mici cheltuieli de realizare şi au cea

mai mare suprafaţă utilă.

Amplasarea construcţiilor

Ca dimensionare şi amplasare construcţiile depind de mărimea exploataţiei viticole. Ele se

împart în două grupe: - construcţii tehnologice (includ crama, pivniţa, respectiv combinatul

sau o zonă de vinificare, platforme tehnologice, hale de sortare, depozitare temporară a

strugurilor de masă, depozite de materiale,

remize de maşini, ateliere de reparaţii ş.a.)

- şi construcţii social-economice (includ sediul central al unităţii sau sedii de fermă, cantine,

dormitoare, magazii etc).

Amplasarea construcţiilor trebuie să se facă pe cât posibil în centrul exploataţiei, pe terenuri

stabile fără pericol de alunecări, ferite de inundaţii sau scurgeri de torenţi şi uşor accesibile

prin căile de circulaţie tot timpul anului.

PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU PLANTARE

Pregătirea terenului are scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi

dezvoltare a viţelor plantate, parcurgerea rapidă a perioadei de tinereţe,

susţinerea capacităţii de producţie a butucilor pentru o perioadă cât mai

lungă de timp şi cuprinde următoarele lucrări:

- defrişarea şi modelarea terenului,

- odihna (repauzarea) solului,

- fertilizarea de bază,

- desfundarea

- şi nivelarea terenului.

Defrişarea şi modelarea terenului.

Prin defrişat este eliminată vegetaţia lemnoasă existentă pe teren: arbori, arbuşti,

butuci etc. În cazul defrişării unei plantaţii viticole bătrâne, butucii vor fi scoşi cu cea mai

mare parte a sistemului radicular, avându-se în vedere posibilitatea ca unii butuci să fie

afectaţi de boli virotice sau cancer bacterian, maladii care ar putea fi transmise la noua

plantaţie prin intermediul nematozilor. Lucrarea de defrişare se execută mecanizat, cu utilaje

adecvate: tractoare pe şenile (S1500, S1800) echipate cu lamă de buldozer, gheare de

scarificare, greblă de adunat cioate, agregate pentru transportul materialului lemnos etc.

Modelarea (nivelarea) terenului reprezintă lucrarea de uniformizare a pantei

versantului, prin umplerea unor mici depresiuni şi desfiinţarea unor ridicături de teren, pentru

crearea de condiţii uniforme de creştere a butucilor de viţă de vie, desfăşurarea normală a

organizării terenului şi posibilitatea exploatării raţionale a plantaţiei. În funcţie de condiţiile

pedolitologice şi microrelieful terenului, nivelarea se face cu sau fără decopertarea solului,

avându-se grijă să se păstreze stratul fertil de sol pe adâncimea de maximă dezvoltare a

sistemului radicular (0-60 cm). Când se prevede aplicarea irigării, se va realiza o pantă

uniformă pe direcţia rândului de 0,5-3%, în funcţie de metoda de irigare.

Odihna (repauzarea) solului este necesară în cazul înfiinţării unei plantaţii viticole

pe terenuri ocupate anterior cu viţă de vie. Pe asemenea terenuri, ca urmare a monoculturii

îndelungate, s-au acumulat în sol substanţe toxice, boli virotice şi bacteriene. Datorită

consumului excesiv al unor elemente minerale se manifestă unele carenţe nutritive, are loc

scăderea fertilităţii şi deteriorarea structurii solului. Toate acestea determină aşa-numita

„oboseală“ a solului. Replantarea imediată a acestor terenuri conduce la o prindere slabă a

viţelor plantate şi, ulterior, la o creştere şi dezvoltare necorespunzătoare a acestora.

Replantarea cu viţă de vie se face numai după o perioadă de 3-4 ani de odihnă a solului, pe

durata căreia are loc îmbunătăţirea (refacerea) structurii, fertilităţii, însuşirilor fizicochimice,

eliminarea toxinelor etc. În această perioadă, terenurile respective sunt încadrate în

evidenţa funciară la categoria „terenuri în pregătire“ şi se cultivă cu plante

furajere anuale sau perene. Perioada de odihnă a solului este necesară şi în cazul terenurilor

amenajate prin terasare, pe care se realizează o amestecare a orizonturilor de sol, cu aducerea

în multe situaţii la suprafaţă a materialului parental şi înrăutăţirea însuşirilor fizico-chimice

ale solului, în special în partea de amonte a platformei. Rezultate bune, atât pe terenurile

plantate anterior cu viţă de vie, cât şi pe cele terasate, s-au obţinut prin cultivarea timp de trei

ani cu lucernă, numărul de goluri apărute după plantare a scăzut cu 44% faţă de plantarea

imediată, după defrişarea viilor bătrâne sau terasare, iar producţia de struguri, în primii ani de

rodire, a fost cu 13% mai mare. Masa vegetativă care rezultă la

cosire trebuie să rămână parţial sau total pe sol, pentru îmbunătăţirea conţinutului solului în

humus şi uniformizarea fertilităţii acestuia, în special pe terenurile terasate.

Fertilizarea de bază. Plantaţiile viticole se înfiinţează cu precădere pe terenuri în

pantă, erodate, pe nisipuri slab solificate, de cele mai multe ori cu un conţinut redus în humus

şi elemente nutritive accesibile plantelor, iar prin lucrările de amenajare antierozională se

aduc la suprafaţă straturi slab aprovizionate. Din aceste considerente, la care se adaugă

consumul mare de elemente nutritive al viţei de vie şi longevităţii

plantaţiilor, este necesară îmbunătăţirea stării de aprovizionare a solului, înainte de lucrarea

de desfundat, prin fertilizarea de bază cu administrarea de îngrăşăminte organice şi chimice.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face pe baza cartării agrochimice a solului, conţinutul

optim de elemente nutritive este următorul: N total 0,1-0,2%, fosfor mobil P-Al 30-50 ppm,

potasiu mobil K – Al 120-200 ppm.

În general, la fertilizarea de bază se administrează doze de 40-60 t/ha gunoi

de grajd; acestea pot ajunge la 120 t/ha, dar nu trebuie să fie mai mici de 25

t/ha.

Fertilizarea chimică.

Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică este obligatorie,

pentru completarea necesarului de elemente nutritive. Dozele de

îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de nivelul de aprovizionare a

solului pe adâncimea 0-40 cm. Se administrează îngrăşăminte chimice cu

mobilitate redusă, cu fosfor şi potasiu. Dozele de fosfor variază între 150 şi

200 kg/ha P2O5/ha, iar cele cu potasiu între 200 şi 250 kg

K2O/ha (tab. 12).

Îngrăşămintele organice şi chimice se împrăştie în strat uniform pe suprafaţa

solului, utilizând utilaje specifice (MIG-5, MA-3,2), după care se încorporează

în sol prin desfundat.

Pe solurile la care pH-ul înregistrează valori mai mici de 6 este necesară

corectarea acidităţii prin administrarea amendamentelor calcaroase: piatră

de var măcinată, praf de var, spumă de defecaţie rezultată în industria

zahărului, etc. Dozele de amendamente se stabilesc în funcţie de suma

bazelor schimbabile (SB) şi gradul de saturaţie în baze (V%) (tab. 8.8) şi sunt

cuprinse, în general, între 2 şi 15 t/ha Ca CO3.

Aplicarea amendamentelor favorizează refacerea structurii solului, creşte

eficacitatea îngrăşămintelor şi îmbunătăţeşte rezistenţa butucilor faţă de

bolile criptogamice, faţă de ger şi secetă.

Administrarea amendamentelor se face prin împrăştiere pe suprafaţa solului

cu mijloace mecanice, urmată de încorporarea acestora prin desfundat.

Dezinsecţia solului. Pe solurile infestate cu larve dăunătoare (Melolontha

sp.,Agriotes sp.), înainte de desfundat se aplică, prin împrăştiere pe suprafaţa

solului un insecticid specific: Counter 5G (40 kg/ha), Furadan 5 G (40 kg/ha),

Vydate 5G (30 kg/ha)etc.

Pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, pe care s-a semnalat prezenţa

bolilor virotice, a cancerului bacterian, sau atunci când replantarea terenului

se face fără respectarea timpului de pauză, se recomandă combaterea

nematozilor (Xiphinema sp.), principalii vectori ai acestor boli, utilizând unul

din produsele: Mocap 10G (60 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha) etc.

Combaterea buruienilor. Sunt recomandate, erbicide totale pe bază de

glyphosate pe terenurile infestate cu diverse buruieni perene din

genurile Agropyron (Elymus), Cynodon, Agrostis, Sorghum,Calamagrostis,

Cirsium, Convolvulus, Symphytum etc., combaterea acestora.

După recoltarea plantei premergătoare se execută o arătură adâncă la

25-30 cm, urmată de două lucrări de discuit, prin care rizomii şi drajonii

buruienilor perene sunt fragmentaţi în bucăţi mici. După creşterea

buruienilor perene, care ating lungimea de 50-60 cm (luna august-

septembrie), se face un tratament cu unul din erbicidele indicate.

Desfundatul se realizează după 30-40 zile, timp necesar ca substanţa

activă să se transloce în organele subterane ale buruienilor perene.

Desfundarea terenului constă în mobilizarea adâncă a solului, cu

inversarea orizonturilor şi încorporarea îngrăşămintelor, prin care creşte

capacitatea de înmagazinare a apei şi de solubilizare a elementelor

nutritive, se intensifică activitatea microflorei utile, se îmbunătăţeşte

regimul termic şi de aeraţie al solului în zona de formare şi răspândire a

rădăcinilor, care pătrund la adâncime mare în sol, conferind plantelor

rezistenţă la secetă şi ger.

Adâncimea de desfundare este, în general de 50-60 cm, şi se reduce

până la 40-45 cm, în situaţia în care orizonturile inferioare ale solului sunt

bogate în calcar, care, adus la suprafaţă, ar depăşi rezistenţa portaltoiului

folosit, sau formate din straturi argiloase, impermeabile, roci dure etc. În

aceste situaţii, desfundarea trebuie completată prin una sau două lucrări

de subsolaj (în cruce) la adâncimea de 60-70 cm, prin care are loc

spargerea orizonturilor impermeabile, creşterea capacităţii de

înmagazinare şi infiltrare a apei în sol, afânarea solului în profunzime,

răspândirea în adâncime a substanţelor nutritive, creîndu-se, în acest

mod, condiţii favorabile dezvoltării rădăcinilor în orizonturile inferioare.

Adâncimea de desfundare creşte până la 80 cm pe solurile profunde,

permeabile, situate mai ales în zonele secetoase, şi chiar până la 100 cm

pe nisipuri.

Desfundatul se execută mecanizat, cu plugurile balansiere pentru

desfundat PBD-60.

Calitatea desfundării se apreciază prin observarea de ansamblu a

terenului desfundat, care trebuie să prezinte brazde uniforme, paralele,

relativ egale între ele, şi prin verificarea adâncimii de desfundat, avându-

se în vedere că volumul solului desfundat creşte cu 20-25% faţă de solul

nedesfundat.

Nivelatul desfundăturii. În urma lucrării de desfundat, terenul rămâne

denivelat, vălurat, cu mici depresiuni; de aceea, pentru uşurarea lucrării

de pichetat, plantarea şi menţinerea viţelor la aceeaşi adâncime, precum

şi facilitarea lucrărilor ulterioare din plantaţie, înainte de pichetat se

execută lucrarea de nivelat, utilizând nivelatorul tractat NT-3,2 şi grapa cu

discuri GD-3,2 în agregat cu grapa cu mărăcini.

În situaţia în care plantaţia este încadrată într-un sistem de irigaţie, la

nivelatul terenului se realizează o pantă longitudinală a terenului (pe

lungimea rândului) de 0,5-3,0%, în funcţie de metoda de irigare

preconizată.