indrumar de criminalistica jandarmi

COORDONATOR

General de brigadă dr. CRÎNGUŞ Ion

AUTORI

Maior DRAGOMIR Ilie

Căpitan NIŢU Adrian Locotenent BOALBEŞ Marian

ÎNDRUMAR DE CRIMINALISTICĂ PENTRU JANDARMI

Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative BUCUREŞTI, 2008

EDITOR:

INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI ROMÂNE Centrul de Documentare şi Pedagogie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi - Bucureşti: Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, 2008 Bibliogr. ISBN 978-973-745-069-2 343.9

– Ediţia I /2008 –

DESTINAT EXCLUSIV PERSONALULUI JANDARMERIEI ROMÂNE

EDITAT 01.05.2008 _ COD ÎCJ – II/08

Copyright © Jandarmeria Română_2008 All rights reserved

Copierea, modificarea parţială sau în totalitate a conţinutului precum şi multiplicarea sau comercializarea publicaţiei ca atare sunt interzise.

CENTRUL DE DOCUMENTARE ŞI PEDAGOGIE

Strada Jandarmeriei nr. 9-11, Sector 1, Bucureşti Telefon/fax: 0040 21-3198041

Metropolitan: 1-16553, 1-16555 [email protected]

[email protected] [email protected]

– 3 –

ARGUMENT

Îndrumarul de criminalistică pentru jandarmi, elaborat în vederea realizării unui sistem juridic unitar în cadrul unităţilor din Jandarmeria Română, se adresează specialiştilor din domeniu, constituindu-se într-un instrument de lucru adaptat cerinţelor şi particularităţilor caracteristice activităţii.

În cadrul secţiunilor menţionate, este abordată, într-o manieră riguroasă sub aspectul prevederilor legale, problematica corespunzătoare unor categorii importante de activităţi în acest domeniu, a căror tratare s-a impus ca urmare a importanţei şi frecvenţei acestora.

Cuprinsul îndrumarului reuneşte, prezentate într-o formă integrată, terminologia de specialitate, unele proceduri, modelele şi cerinţele standard privind forma şi conţinutul documentelor specifice.

Materia de specialitate este sistematizată într-o formă optimă, în vederea facilitării utilizării îndrumarului, conform necesităţilor fiecărui domeniu de activitate.

Având în vedere nevoia reală a unei lucrări de acest gen considerăm că aceasta oferă oportunităţi în planul desfăşurării performante şi organizate a activităţii în cadrul structurilor de profil ale unităţilor Jandarmeriei Române. De asemenea, apreciem că efortul nostru de a veni în sprijinul specialiştilor care îşi desfăşoară activitatea în domeniul juridic se constituie într-un început favorabil, însă perfectibil în domeniu. În acest sens, având în vedere perspectiva modificării prevederilor actelor normative cu incidenţă asupra materiei, dar şi a valorificării experienţei dobândite în practică, iniţiativa colegilor în sfera actualizării, completării şi/sau diversificării unor aspecte de importanţă din cadrul problematicii de specialitate, este binevenită pe parcursul activităţii.

– 5 –

CUPRINS

1 Consideraţii generale privind criminalistica……………………..... 9 1.1. Noţiunea şi obiectul criminalisticii………………………………. 9 1.2. Sistemul criminalisticii……………………………………….…... 13 1.3. Activitatea criminalistică în Jandarmeria Română………..…... 16

1.3.1Cadrul legal şi conceptual privind desfăşurarea activităţii criminalistice în îndeplinirea misiunilor specifice Jandarmeriei Române...................................

16

1.3.2 Metodologia organizării şi desfăşurării activităţii criminalistice în Jandarmeria Română………………… 18

1.3.3 Metodologia constatării infracţiunilor de către jandarmi………………………………………………...…. 23

1.3.4

Aspecte privind activitatea criminalistică desfăşurată pe linia constatării faptelor antisociale săvârşite pe timpul sau în legătură cu un joc sau cu o manifestare sportivă…………………………………..………………...

33

1.3.5 Speţe din practica judiciară a Jandarmeriei Române… 41 2 Identificarea criminalistică…………………………..…….…………... 65 2.1. Noţiunea, obiectul şi importanţa identificării criminalistice….. 65 2.2. Etapele identificării criminalistice……………………….……...... 68 2.3. Felurile identificării………………………………………..………. 73

2.4. Metoda examinării comparative folosită în identificarea criminalistică……………………………………………….……... 74

3 Fotografia judiciară……………………………………………………... 76 3.1. Fotografia judiciară – noţiune, importanţă şi clasificare………. 76

3.2. Fotografia judiciară operativă la faţa locului – procedee de fotografiere, genurile fotografiei judiciare operative la faţa locului…………………………………………………………….…

79

3.3. Filmul şi videofonograma judiciară……………………………… 89

3.4. Investigarea faptelor şi documentarea probelor cu ajutorul fotografiilor judiciare……………………………………………… 92

– 6 –

4 Planşa fotografică şi schiţa locului faptei……………………….…. 95 4.1 Planşa fotografică…………………………………………..……. 95 4.2 Schiţa locului faptei………………………………………………. 97

5 Urmele criminalistice– noţiune şi clasificare…………………….… 105 5.1. Noţiunea de urmă în sens criminalistic………………………… 105 5.2. Clasificarea generală a urmelor……………………………….… 107 5.3. Conceptul de mijloc material de probă……………………….… 118

6 Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în legătură cu urmele………………………………………………………………..… 120

6.1. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în legătură cu urmele………………………………………………………….. 120

6.2. Căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea în sens criminalistic a urmelor în stare latentă…………………………. 135

6.3. Procedee şi tehnici criminalistice de ridicare a urmelor şi mijloacelor materiale de probă………………………………..… 141

6.3.1. Procedee şi tehnici de ridicare a obiectelor purtătoare de urme…………………………………...… 144

6.3.2. Procedee şi tehnici de ridicare a urmelor formă…..… 144

6.3.3. Procedee şi tehnici criminalistice de ridicare a urmelor materie ......................................................... 150

6.3.4. Particularităţi ale ridicării anumitor categorii de urme criminalistice ……………………………….…………… 151

6.3.5. Particularităţi în ridicarea unor urme ale obiectelor 155

7 Trusele criminalistice universale şi specializate………………..... 163 7.1. Trusa criminalistică universală………………………………….. 163

7.2. Folosirea materialelor din trusa criminalistică universală la executarea operaţiunilor tehnico-criminalistice……………..… 165

7.3. Întreţinerea truselor criminalistice…………………………....... 165 8 Cercetarea criminalistică a urmelor papilare……………………… 167 8.1. Noţiunea şi importanţa urmelor papilare…………………….… 167 8.2. Modul de formare şi clasificarea urmelor de mâini…………… 169 8.3. Desenele papilare…………………………………………..…… 170

8.4. Mijloacele tehnice şi procedeele de relevare a urmelor papilare de pe diferite suporturi…………………………...……. 174

8.5. Ridicarea urmelor papilare de pe diferite suporturi………….…..... 177 8.6. Elementele individuale de identificare în dactiloscopie………. 181 8.7. Regula celor 12 puncte coincidente…………………………….…. 188

– 7 –

9 Amprentarea persoanelor……………………………………………. 190

9.1. Baza legală a activităţii criminalistice de amprentare a persoanelor de către jandarmi………………………………….. 190

9.2. Situaţii în care se impune amprentarea………………………... 191 9.3. Amprentarea persoanelor………………………………….…… 191

9.4. Reguli ce trebuie respectate cu ocazia amprentării persoanelor………………………………………………….…… 192

10.

Urme create de încălţăminte, de mijloace de transport şi de instrumentele de spargere………………………………………….. 194

10.1. Noţiuni generale privind modul de formare şi importanţa acestor urme…………………………………………………… 194

10.2. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce trebuie executate în legătură cu aceste categorii de urme………………………… 199

10.3. Obţinerea modelelor pentru comparaţie………………..……. 205

10.4. Probleme ce pot fi rezolvate de către specialişti sau experţi…………………………………………………………..... 206

11 Urmele create prin folosirea armelor de foc……………..………... 207 11.1. Balistica judiciară – noţiune şi importanţă…………………..... 207 11.2. Urmele principale………………………………………..……... 208 11.3. Urmele secundare ale împuşcăturii……………………..……. 211

11.4. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce trebuie executate în legătură cu urmele armelor de foc……………………………. 213

11.5. Problemele ce se pot rezolva prin examinarea armelor de foc şi ale urmelor acestora………………………………….… 220

12 Urmele biologice…………………………………………………….…. 223 12.1. Noţiunea şi importanţa urmelor biologice…………………..... 223 12.2. Categorii de urme biologice…………………………………… 224

12.3. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în legătură cu urmele biologice…………………………….……. 224

12.4. Probleme care se pot rezolva prin examinarea urmelor biologice……………………………………………………….…. 235

13 Identificarea persoanelor după semnalmente……………….……. 236 13.1. Semnalmentele anatomice……………………………............. 236 13.2. Semnalmentele dinamice (funcţionale) ………………..…...... 247 13.3. Semnele particulare……………………………………….……. 250 13.4. Mijloace tehnice şi procedee de alcătuire a portretului robot…. 253 13.5. Cartotecile informatizate care utilizează semnalmentele…… 257

– 8 –

14 Cercetarea la faţa locului…………………………………………...... 261 14.1. Noţiunea şi importanţa cercetării la faţa locului……….……. 261

14.2. Primele măsuri ce trebuie luate de către jandarmii care sosesc primii la faţa locului……………………………............ 264

14.3. Pregătirea şi efectuarea cercetării la faţa locului…………… 265 14.4. Fazele cercetării la faţa locului………………………………... 269

14.5. Activităţile desfăşurate de către specialistului criminalist cu ocazia cercetării la faţa locului……………………………….. 272

14.6 Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului……………....... 273 15 Capcanele criminalistice…………………………………………….… 277

15.1. Noţiunea şi importanţa capcanelor criminalistice…………... 277 15.2. Tipuri de capcane tehnico-criminalistice………………….… 279

15.3. Condiţiile şi factorii ce trebuie să existe pentru organizarea unei capcane tehnico-criminalistice…………………….…..... 281

15.4. Organizarea unei capcane criminalistice chimice…………... 283 Bibliografie selectivă………………………………………………..…. 291

– 9 –

1. Consideraţii generale privind criminalistica 1.1. Noţiunea şi obiectul criminalisticii În orice societate, apărarea ordinii de drept este posibilă prin activităţi

de prevenire şi combatere eficientă cu metode ştiinţifice a faptelor antisociale, respectându-se dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi.

De aceea, este evidentă necesitatea existenţei unui sistem ştiinţific coerent, destinat investigării faptelor penale.

În România, ştiinţa care ajută la descoperirea faptelor penale, la identificarea şi urmărirea cu operativitate a infractorilor este denumită „CRIMINALISTICĂ”.

Apariţia criminalisticii ca ştiinţă de sine stătătoare coincide cu apariţia, la sfârşitul sec. al XIX-lea, a „Manualului judecătorului de instrucţie” al lui Hans Gross.

Aşa cum apariţia dreptului a însemnat o necesitate istorică, tot astfel s-a făcut simţită nevoia căutării unor mijloace care să asigure posibilitatea aflării adevărului sau identificarea celor vinovaţi, altfel decât printr-un sistem de probaţiune empiric sau religios.

Referitor la evoluţia criminalisticii în ţara noastră, se cuvine subliniat faptul că, încă de la apariţia acestei ştiinţe la sfârşitul secolului al XIX-lea, au existat preocupări efective ale unor oameni de ştiinţă în sensul elaborării şi introducerii de elemente de criminalistică în procesul judiciar, remarcabile prin originalitatea lor.

Încă din secolul al XIX-lea, în timpul domniei lui Nicolae Şuţu, îşi face apariţia, la Iaşi, o lucrare intitulată „Reguli ce urmează a se păzi în privegherea şi cercetarea vinovaţilor”, cuprinzând unele elemente de ordin tactic şi metodologic.

În 1879, în România începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea ce a situat ţara noastră pe unul din primele locuri în Europa în domeniul criminalisticii.

Primul serviciu de identificare judiciară se înfiinţează în anul 1895, serviciu ale cărui rezultate au fost mai puţin notabile din cauza folosirii unui

Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– 10 –

sistem greoi de identificare, constând într-o fişă antropometrică, care conţinea şi impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă, inclusiv fotografia din faţă şi din profil a infractorului. Pentru perfecţionarea procesului de identificare s-a recurs la dactiloscopie şi, în anul 1909, prof. dr. Mina Minovici, pe baza cercetărilor proprii, obţine primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele mâinii.

Paralel cu dezvoltarea dactiloscopiei, se întreprind studii vizând iniţierea unor metode de cercetare criminalistică a falsurilor în înscrisuri şi de identificare a persoanei după scris.

Putem aminti, în acest sens, lucrarea prof. dr. Mina Minovici, „Falsul în documente şi fotografia în serviciul justiţiei” (1900) sau „Tratatul de grafologie şi expertiză în falsuri” (1910) al criminalistului Mihail Moldoveanu.

După primul război mondial, oameni de ştiinţă ca Henri Stahl şi Mihail Kernbach se apleacă cu atenţie asupra posibilităţilor de perfecţionare a expertizei grafice şi a falsului în înscrisuri.

Începând cu anul 1930, activitatea în domeniul criminalisticii devine mai complexă, fiind aprofundată cercetarea ştiinţifică în traseologie, dactiloscopie şi balistică judiciară. Rezultatul acestor cercetări a făcut obiectul lucrării „Elemente de poliţie tehnică”, publicată de dr. Constantin Ţurai în anul 1937.

În primii ani postbelici, odată cu asigurarea unei dotări corespunzătoare a organelor de cercetare şi urmărire penală, se înfiinţează institute şi laboratoare de specialitate în preocupările cărora au intrat nu numai problemele practice, dar şi cercetarea ştiinţifică criminalistică. Astfel, în anul 1956 a fost înfiinţat Institutul de Criminalistică al Procuraturii Generale şi în 1958 a Laboratorului Central de Expertize Criminalistice de pe lângă Ministerul Justiţiei, laborator ce îşi constituise structuri interjudeţene la Bucureşti şi Cluj. Un moment important este reprezentat de înfiinţarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratul General al Miliţiei.

Până în anul 1980, rezultatul cercetării ştiinţifice şi, în general, al activităţii acestor instituţii se concretizează într-un număr de lucrări de specialitate, cu un caracter aplicativ.

Ulterior însă, din cauza uzurii fizice şi morale a mijloacelor tehnico-ştiinţifice, a lipsei de interes manifestat de vechiul regim, rezultatele au fost mai puţin notabile, întreg domeniul investigaţiei criminalistice intrând într-un con de umbră. Secolul XXI coincide cu introducerea treptată a celor mai moderne metode de investigaţie, în special sub aspect tehnico-ştiinţific, paralel cu o restructurare a organizării laboratoarelor de specialitate şi, mai ales, a sistemului de urmărire penală. Aceasta foloseşte metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice în cercetarea locului săvârşirii infracţiunilor şi la examinarea probelor şi mijloacelor de probă prin expertize criminalistice şi constatări tehnico-ştiinţifice, dispuse în condiţiile legii.


– 11 –

Criminalistica s-a format şi dezvoltat din cerinţele muncii practice de luptă împotriva fenomenului infracţional şi s-a impus prin aportul deosebit de util şi valoros în activitatea de urmărire penală şi de judecată.

Această ştiinţă nu are în vedere doar descoperirea infracţiunilor şi probarea vinovăţiei, ci şi studierea cauzelor generatoare ale diferitelor genuri de infracţiuni, propunând măsuri, mijloace tehnice şi procedee ştiinţifice de prevenire a acestora.

Din analiza teoriei şi practicii judiciare în domeniu se desprinde definiţia criminalisticii considerată drept „ştiinţa care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, precum şi procedee tactice destinate descoperirii, fixării, examinării şi interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor şi a altor încălcări ale legii, identificării făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul penal şi prevenirii faptelor antisociale”.

Într-o altă definiţie, criminalistica este considerată ştiinţa care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor.

Fiecare jandarm, indiferent de specificul compartimentului unde este încadrat, trebuie să dispună de cunoştinţe teoretice şi practice de criminalistică.

Obiectul criminalisticii Fiind disciplină de sine stătătoare destinată descoperirii şi cercetării

infracţiunilor în scopul aflării adevărului într-o cauză penală, criminalistica are obiect propriu de studiu care presupune desfăşurarea unor activităţi pentru:

a) elaborarea de metode şi mijloace pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunii, a instrumentelor folosite, a mijloacelor de transport, a fenomenelor fizico-chimice, în scopul identificării făptuitorilor şi obiectelor care poartă sau creează urme;

b) elaborarea unui sistem de metode şi procedee specifice, având la bază folosirea logicii şi psihologiei judiciare, precum şi a altor ştiinţe aplicate pentru prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, în scopul obţinerii unor rezultate optime cu cheltuieli minime de efort, mijloace şi timp;

c) studierea practicii judiciare în scopul valorificării şi fundamentării ştiinţifice a experienţei tuturor organelor abilitate în investigarea infracţiunilor;

d) elaborarea de măsuri şi metode specifice pentru prevenirea infracţiunilor;

e) adaptarea la necesităţile proprii a unor metode specifice altor ştiinţe: fizică, biologie, chimie, matematică, informatică, medicină, genetică etc.;


– 12 –

f) cunoaşterea fenomenului infracţional şi a evoluţiei acestuia, precum şi a modurilor de operare folosite la săvârşirea faptelor penale, în scopul identificării celor mai eficiente metode de prevenire şi combatere;

g) asigurarea efectuării în mod organizat, operativ şi oportun a tuturor activităţilor de urmărire penală.

Pentru realizarea scopului criminalisticii în activitatea practică trebuie respectate următoarele principii cu aplicabilitate generală:

1. principiul legalităţii – presupune respectarea cu stricteţe a dispoziţiilor legale în vigoare, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, urmărindu-se în acest fel ca nicio persoană care a încălcat legea să nu se sustragă de la răspunderea pentru fapta comisă şi să nu rămână nepedepsită şi nicio persoană nevinovată să nu fie cercetată şi pedepsită pe nedrept;

2. prezumţiei de nevinovăţie trebuie privit din prisma investigării criminalistice în sensul că sunt interzise orice încercări de stabilire cu orice preţ şi în orice mod a vinovăţiei unei persoane;

3. obiectivităţii dictează ca în activitatea de administrare a probelor să nu se pornească niciodată de la idei preconcepute, administrând atât probe în acuzare, cât şi probe în apărarea celui învinuit, apelând la toate posibilităţile oferite de ştiinţa şi tehnica modernă pentru lămurirea tuturor împrejurărilor cauzei;

4. aflării adevărului presupune reflectarea exactă a realităţii obiective în concluziile desprinse de organele judiciare prin intermediul probelor;

5. fermităţii impune manifestarea unui adevărat cult pentru adevăr şi hotărâre pentru a asigura tragerea la răspundere penală a celor ce au comis fapte penale;

6. necesităţii şi oportunităţii – organele judiciare trebuie să întreprindă doar acele măsuri care sunt strict necesare pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorilor, iar administrarea probelor în cauză să nu fie tergiversată;

7. operativităţii impune luarea tuturor măsurilor pentru ca faptele ce constituie infracţiuni să fie constatate la timp, iar tragerea la răspundere penală a autorului să se facă, cât mai aproape de momentul comiterii lor;

8. conspirativităţii solicită păstrarea cu stricteţe a secretului privind activităţile desfăşurate şi a rezultatelor obţinute, datele referitoare la probele din dosar şi cele privitoare la învinuiţi, inculpaţi, martori etc., fiind confidenţiale.

Alături de aceste principii cu aplicabilitate generală, întâlnim şi alte principii specifice criminalisticii, cum ar fi:

1. procesul investigării infracţiunilor constituie un caz particular de cunoaştere a realităţii obiective;


– 13 –

2. săvârşirea unei infracţiuni determină modificări materiale în mediul înconjurător;

3. orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în timp şi spaţiu;

4. consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce în aceleaşi condiţii aceleaşi efecte;

5. orice persoană ce a comis o faptă penală şi orice obiect folosit la producerea ei pot fi asemănătoare unele cu altele, dar nu pot fi identice decât cu ele însele;

6. există un raport invers proporţional între timpul scurs de la data săvârşirii infracţiunii şi şansele de descoperire a autorului.

1.2. Sistemul criminalisticii Criminalistica reprezintă ştiinţa care elaborează metodele tactice şi

mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor.

Dat fiind scopul acestei ştiinţe, aportul criminalisticii la soluţionarea cauzelor penale se manifestă pe trei planuri: tehnic, tactic şi metodologic - aparent distincte, dar aflate într-o pronunţată legătură.

Tehnica criminalistică Tehnica criminalistică elaborează mijloacele tehnico-ştiinţifice pe care

le aplică organele judiciare şi experţii criminalişti în activitatea de descoperire, fixare, ridicare şi cercetare, interpretare şi examinare, pe teren şi în laborator a urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării făptuitorilor, a victimelor, a armelor, instrumentelor etc., folosite sau produse ale actului ilicit.

În criminalistică se disting trei genuri de mijloace tehnico-ştiinţifice: – tehnica de teren, respectiv mijloacele, metodele şi procedeele

aplicate la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a tuturor materialelor şi mijloacelor de probă. Mijloacele tehnice menţionate se împart în cele de provenienţă proprie criminalisticii, în sensul că sunt elaborate şi utilizate de către specialiştii în domeniu sau pot fi preluate din alte ştiinţe. Cele preluate în marea lor majoritate sunt adaptate specificului şi scopurilor proprii cercetărilor criminaliste.

– mijloacele şi metodele destinate examinărilor criminalistice, efectuate în cadrul expertizei respective a urmelor infracţiunii, a tot felul de surse materiale de probe, în vederea identificării făptuitorului, victimei şi a altor persoane implicate, determinării împrejurărilor în care a avut loc o faptă penală. Expertiza criminalistică reprezintă un domeniu de activitate judiciară


– 14 –

bine determinat şi deosebit de important în stabilirea adevărului într-un proces penal.

– compartimentul tehnic al criminalisticii. Plecând de la cunoaşterea împrejurărilor comiterii faptelor penale, cât

şi de la constatările făcute prin studierea modului de operare al infractorilor, precum şi rezultate din concluziile expertizelor criminalistice, tehnica criminalistică a propus şi realizat diferite dispozitive şi instalaţii care să îngreuneze sau să facă imposibilă săvârşirea unor infracţiuni ori să împiedice producerea consecinţelor dăunătoare ale faptelor penale. În acest sens putem enumera sistemele de pază şi alarmare, capcanele criminalistice, ce pot fi aplicate în locurile şi mediile cu vulnerabilitate, în scopul stopării numărului de fapte penale şi limitarea prejudiciului.

Un rol preventiv îl au şi cartotecile de identificare (modus operandi, a obiectelor furate sau găsite), care contribuie la descoperirea operativă a infractorilor recidivişti şi implicit la împiedicarea lor de a mai comite infracţiuni.

În funcţie de obiectul de studiu, tehnica criminalistică se divide în următoarele subramuri:

a) fotografia judiciară, filmul şi videofilmul – se ocupă de adaptarea, folosirea şi perfecţionarea mijloacelor tehnice şi aplicarea acestora la nevoile judiciare (respectiv tehnica digitală);

b) dactiloscopia judiciară – se ocupă cu examinarea amprentelor digitale, palmare şi plantare în scopul identificării persoanelor;

c) traseologia judiciară, care foloseşte pentru identificarea persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmele lăsate de acestea în diverse locuri sau desprinse din ele şi rămase în câmpul infracţiunii;

d) grafoscopia judiciară (grafica) are ca obiect identificarea autorului după scris şi semnătură, stabilirea autenticităţii unor documente ori bancnote, identificarea falsurilor şi a materialelor scripturale, dar şi identificarea maşinilor de scris, copiatoare ori scanare;

e) balistica judiciară, care studiază urmele lăsate de armele de foc portabile, a muniţiilor, materialelor explozive, determinarea distanţei şi direcţiei de tragere;

f) antropologia judiciară se ocupă cu studierea scheletului uman (în întregime sau parţial) în scopul identificării cadavrelor;

g) portretul vorbit este un sistem de examinare şi identificare a persoanelor sau cadavrelor după semnalmente;

h) fonetica (fonoscopia) judiciară vizează identificarea persoanelor după voce şi vorbire, dar şi a unor obiecte şi fenomene după zgomote specifice înregistrate ocazional.


– 15 –

Tactica criminalistică

Reprezintă segmentul criminalisticii care reuneşte un ansamblu de procedee şi de reguli specifice, destinate efectuării unor acte de procedură sau activităţi procedurale, plecându-se chiar din momentul cercetării la faţa locului.

Partea tactică a criminalisticii este rezultatul studierii şi generalizării practicii judiciare, precum şi al adaptării la necesităţile actului de investigaţie a elementelor de psihologie judiciară. Tactica criminalistică asigură suportul ştiinţific pe baza căruia sunt realizate multe dintre activităţile de investigaţie sau procedurale, cu o rezonanţă particulară în aflarea adevărului, cum ar fi de exemplu, ascultarea învinuitului sau a inculpatului, a persoanei vătămate, a martorilor, efectuarea percheziţiilor, reconstituirilor etc. Aceste reguli îşi găsesc aplicabilitate atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza judecăţii.

La elaborarea procedeelor tactice se va ţine cont de cerinţele legislaţiei procesual penale, de natura şi condiţiile în care se desfăşoară acţiunea procesuală.

Prin intermediul regulilor şi metodelor tactice folosite, faptele penale sunt descoperite şi probate în timp scurt, iar autorii identificaţi cu operativitate.

Folosind aceste reguli, se realizează şi o puternică influenţă educativă atât asupra învinuiţilor şi inculpaţilor în cauză, cât şi altor persoane predispuse la săvârşirea de fapte antisociale.

În cadrul tacticii criminalistice se disting două părţi principale, respectiv principiile generale care stau la baza tuturor activităţilor de urmărire penală şi tactica desfăşurării diferitelor activităţi concrete, cum ar fi: organizarea şi planificarea cercetării penale; cercetarea la faţa locului; reţinerea şi arestarea preventivă; dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor; efectuarea percheziţiilor;

– ridicarea de obiecte şi înscrisuri; ascultarea martorilor, părţii vătămate şi a părţii responsabile civilmente; ascultarea învinuitului sau inculpatului; luarea măsurilor asigurătorii;

– prezentarea pentru recunoaştere, confruntarea şi reconstituirea; – constatarea infracţiunilor flagrante şi altele. Metodologia criminalistică Reprezintă acea parte a criminalisticii care se ocupă cu studierea,

elaborarea şi aplicarea regulilor de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi ţinându-se cont de regulile generale ale tehnicii şi tacticii criminalistice. Ea presupune urmarea unei anumite conduite de către organele judiciare, destinate descoperirii şi administrării probelor necesare dovedirii existenţei sau inexistenţei elementelor


– 16 –

constitutive ale infracţiunii. Metodica criminalistică impune utilizarea tuturor metodelor tehnice şi a procedeelor tactice care îşi aduc aportul pe timpul „anchetei penale”.

În fond, obiectul acestui compartiment al criminalisticii cuprinde: - cunoaşterea modalităţilor de săvârşire a infracţiunilor şi determinarea

obiectului probaţiunii în funcţie de natura faptei; - elaborarea procedeelor de organizare a activităţii de cercetare; - determinarea oportunităţii şi succesiunea acţiunilor procesuale, a

altor activităţi efectuate în cadrul cercetării faptelor penale; - stabilirea aspectelor tactice şi tehnice specifice activităţilor de

cercetare în funcţie de categoria şi modul în care a avut loc fapta penală. Putem menţiona ca exemple metodologia cercetării crimelor şi

delictelor contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanelor, metodologia cercetării crimelor şi delictelor contra patrimoniului, privind criminalitatea organizată şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, mediului înconjurător, la regimul armelor, muniţiilor, materialelor radioactive şi a materiilor explozive şi altele.

Toate cele trei ramuri ale criminalisticii contribuie la combaterea infracţionalităţii, prin însăşi menirea lor care constă în stabilirea stării de fapt în fiecare caz concret.

Putem aşadar să desprindem rolul criminalisticii de a descoperi faptele şi probele, pe care le va cerceta şi interpreta în mod just, astfel încât să prezinte în faţa instanţei o situaţie clară, precisă, bazată pe fapte reale şi pe probe ştiinţifice.

1.3 Activitatea criminalistică în Jandarmeria Română 1.3.1 Cadrul legal şi conceptual privind desfăşurarea activităţii

criminalistice în îndeplinirea misiunilor specifice Jandarmeriei Române

Jandarmeria Română contribuie alături de celelalte instituţii abilitate ale statului la prevenirea şi combaterea cu eficienţă a criminalităţii.

În conformitate cu prevederile art. 19, lit. r din Legea nr. 550/2004, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române şi ale art. 214 din Codul de procedură penală, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române sunt abilitaţi să constate infracţiuni, pe timpul executării misiunilor specifice şi să întocmească actele premergătoare necesare începerii urmăririi penale.

De asemenea, aceştia efectuează fotografii judiciare operative şi înregistrări video la locul faptei, în scopul strângerii de probe şi pentru constituirea dosarului, care trebuie să cuprindă elementele necesare creării convingerii că a fost săvârşită o faptă de natură penală.


– 17 –

Potrivit legislaţiei în vigoare, personalul cu atribuţii pe linie criminalistică din Jandarmeria Română, nu execută la locul faptei, activităţi criminalistice în cauze cu autori necunoscuţi. În situaţia în care se sesizează din oficiu, sau sunt anunţaţi pe orice cale despre comiterea unor fapte de natură penală de către persoane rămase neidentificate, jandarmii care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ajung primii la locul comiterii infracţiunii, vor desfăşura activităţi în sprijinul structurilor specializate ale poliţiei, abilitate potrivit legii, pentru desfăşurarea în acest caz, a activităţii criminalistice.

Activitatea criminalistică în Jandarmeria Română se desfăşoară în conformitate cu prevederile următoarelor acte normative cu incidenţă asupra domeniului:

Nr. crt. ACT NORMATIV CONŢINUT

1.

Codul penal

Infracţiuni contra patrimoniului: art. 208 – furtul; art. 209 – furtul calificat; art. 211 – tâlhăria; art. 213 – abuzul de încredere; art. 215 – înşelăciunea; art. 217 – distrugerea. Infracţiuni contra autorităţii: art. 239 – ultrajul.

2. Codul de procedură penală Art. 214

3. Legea nr. 46 din 19.03.2008 - Codul silvic

Art. 117-121

4.

Legea nr. 550 din 13.12.2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române

Art. 19, lit. r

5.

Legea nr. 4 din 09.01.2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive

Art. 5 alin.(7) şi art. 10 lit. h

6.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23 din 05.03.2008 privind pescuitul şi acvacultura

Art. 67

7.

Ordinul inspectorului general al Jandarmeriei Române nr. 20 din 14.06.2006 pentru aprobarea Metodologiei organizării şi desfăşurării activităţii criminalistice în Jandarmeria Română

Integral


– 18 –

8.

Ordinul inspectorului general al Jandarmeriei Române nr. 21 din 14.06.2006 pentru aprobarea Metodologiei constatării infracţiunilor de către jandarmi

Integral

9.

Manual de proceduri scrise (formalizate) de operare/intervenţie şi de control al activităţii, pentru structurile Jandarmeriei Române, 2007

Partea a II-a Proceduri specifice vol. 3 3. DIRECŢIA ORDINE ŞI SIGURANŢĂ PUBLICĂ b. Serviciul prevenirea şi combatere a criminalităţii PROCEDURĂ (JRO-PCC.12) privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor criminalistice la locul faptei, de către personalul cu atribuţii pe această linie din Jandarmeria Română; PROCEDURĂ (JRO-PCC.13) privind organizarea activităţilor criminalistice, desfăşurate la sediul unităţii de jandarmi, de către personalul cu atribuţii pe linie criminalistică.

1.3.2 Metodologia organizării şi desfăşurării activităţii

criminalistice în Jandarmeria Română

Organizarea activităţii criminalistice şi administrarea mijloacelor de probă la locul faptei

Compartimentul criminalistic din cadrul Serviciului Prevenire şi

Combatere a Criminalităţii coordonează, conduce şi controlează activitatea, pe linie criminalistică, desfăşurată de subofiţerii criminalişti din cadrul compartimentelor de prevenire şi combatere a criminalităţii din Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei, inspectoratele de jandarmi judeţene, grupările mobile şi unităţile speciale de jandarmi.

La nivelul fiecărei unităţi de jandarmi mai sus menţionată va fi nominalizat un subofiţer cu atribuţii pe linie criminalistică care va face parte din echipa operativă care desfăşoară activităţi criminalistice şi procedurale cu ocazia constatării de infracţiuni.

În accepţiunea legii procesual penale desfăşurarea activităţilor criminalistice la locul faptei constituie un procedeu probatoriu care serveşte la administrarea mijloacelor de probă şi conduce, în mod direct, la aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei.


– 19 –

Activităţile criminalistice desfăşurate la locul faptei permit magistraţilor să cunoască mai exact locul unde s-a comis infracţiunea, modul de operare folosit, bunurile, înscrisurile si valorile sustrase, corpurile delicte abandonate la faţa locului, starea şi poziţia acestora, pentru a fi în măsură să formuleze o concluzie justă atât cu privire la modul şi împrejurările comiterii infracţiunii, cât şi cu privire la identificarea făptuitorului.

Prin grija şefului Serviciului Organizare şi Coordonare Misiuni din unităţi mijloacele de tehnică criminalistică (trusă criminalistică, cameră video şi aparat foto) vor fi permanent pregătite şi în stare de funcţionare, în caz de nevoie să fie folosite pentru desfăşurarea activităţilor criminalistice la locul faptei.

Activităţile desfăşurate de subofiţerul cu atribuţii pe linie criminalistică la locul faptei

potrivit competenţei materiale

Echipa operativă din Serviciile/Compartimentele Prevenire şi Combatere a Criminalităţii din care face parte şi subofiţerul cu atribuţii pe linie criminalistică se poate sesiza prin plângere sau denunţ despre comiterea unei fapte. De asemenea, se poate sesiza din oficiu cu privire la comiterea unor fapte de natură penală cu ocazia unor misiuni specifice.

Echipa operativă, din care fac parte ofiţerii judiciarişti ai compartimentului specializat şi subofiţerul criminalist, se deplasează la locul comiterii faptei, ori după caz constată direct fapta, desfăşurând activităţi pe linie criminalistică.

Primele măsuri ce trebuie luate de agenţii constatatori şi subofiţerul criminalist sunt: salvează victimele şi acordă primul ajutor acestora (sarcini prioritare); opreşte din acţiune, prinde şi identifică făptuitorul; identifică martorii oculari; notează şi marchează poziţia iniţială a mijloacelor de probă, schimbările intervenite, persoanele care le-au făcut şi scopul acestora, protejează urmele existente în câmpul infracţional; nu permite niciunei persoane să pătrundă în câmpul infracţional dacă nu are atribuţii pe linie criminalistică, de constatare a infracţiunii flagrante ori de salvare a victimelor.

Fixarea limitelor locului faptei trebuie să cuprindă spaţiul, locul sau încăperea din câmpul infracţiunii, pentru a asigura descoperirea urmelor şi a tuturor mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza.

Pe lângă constatările proprii ale criminalistului, un rol deosebit îl au datele şi informaţiile obţinute de la jandarmii care au ajuns primii la faţa locului, de la persoana vătămată, martorii oculari ori de la persoanele care au sesizat săvârşirea faptei.


– 20 –

Conservarea urmelor la faţa locului înseamnă una sau mai multe operaţii având drept scop păstrarea urmelor infracţiunii şi a obiectelor purtătoare de urme în starea în care au fost găsite şi protejarea lor împotriva oricăror factori distructivi: naturali – condiţiile atmosferice (ploaie, vânt, soare), de mediu etc. sau umani – intervenţia intenţionată (cu un interes) sau involuntară (din neştiinţă, nepricepere, neatenţie, superficialitate) a omului.

Subofiţerul criminalist face conservarea urmelor prin: încadrarea urmei sau obiectului (însemnarea cu cretă albă sau colorată de jur împrejur); marcarea locului unde au fost descoperite obiectele cu ajutorul plăcuţelor indicatoare numerotate, existente în trusa criminalistică; acoperirea, când există pericolul degradării, cu diferite obiecte avute la îndemână sau procurate din zonă: cutii de tablă sau carton, bucăţi de placaj, coli de hârtie, folie de plastic ori polietilenă, ziar, pătură, foaie de cort etc.; îngrădirea urmei, delimitarea locului cu bandă inscripţionată „Jandarmeria – Trecerea oprită” şi paza acestuia prin interzicerea accesului oricărei persoane neavenite.

În situaţia constatării unei fapte de natură penală la care cercetarea la faţa locului este obligatorie, cum ar fi: omor, tâlhărie, accidente de circulaţie, feroviare, incendii, furturi din locuinţe, societăţi comerciale, de auto va fi sesizată urgent prin dispeceratul unităţii de jandarmi, unitatea de poliţie competentă teritorial pentru a efectua cercetarea la faţa locului.

La sosirea echipei operative a poliţiei, după caz, subofiţerul criminalist îl va informa pe şeful echipei despre măsurile întreprinse până în acel moment, modificările aduse în câmpul infracţional, primele date de interes operativ şi va efectua împreună cu echipa poliţiei cercetarea locului faptei.

Executarea de fotografii judiciare-operative şi utilizarea tehnicii video

Fotografia judiciară a locului săvârşirii faptei penale este o

categorie a fotografiei judiciare operative, realizată în cel mai scurt timp pentru fixarea locului săvârşirii infracţiunii, a urmelor, bunurilor, înscrisurilor sau valorilor sustrase, distruse.

Pentru a putea fi exploatată, fotografia judiciară operativă trebuie să redea subiectul fotografiat prin încadrarea corespunzătoare, să fie clară şi să aibă o tonalitate naturală, aceasta nu se retuşează (se setează data şi ora pe aparatul foto dacă acesta are o asemenea opţiune).

Fotografiile judiciare executate la locul faptei de către subofiţerul criminalist, sunt:

a) fotografia de orientare care trebuie să cuprindă întregul loc al faptei, văzut din cele patru puncte cardinale şi repere fixe din teren, care pot fi


– 21 –

găsite acolo şi peste mai mulţi ani de la săvârşirea faptei (atunci când infracţiunea a fost săvârşită într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze căile de acces, intrările şi ieşirile din imobil, numele străzii, numărul casei sau alte elemente de individualizare);

b) fotografia schiţă unitară care cuprinde cât mai multe elemente de la locul faptei unde se folosesc numere de marcare şi elemente de măsură (banda metrică sau decimetrică) şi încrucişată, care se execută cu aparatul succesiv în puncte diferite sau diametral opuse;

c) fotografia la scară a obiectelor principale şi a corpurilor delicte cuprinde pe lângă elementul metric şi un număr de marcare obligatoriu. Este recomandată măsurarea bidimensională a obiectului, prin aşezarea unei rigle (centimetru, ruletă gradată, banda metrică) care să încadreze obiectul pe lungime şi a alteia pe lăţime, acestea trebuind să fie paralele cu laturile obiectului;

d) fotografia de semnalmente care poate fi executată la sediul unităţii de jandarmi prin realizarea succesivă a două fotografii, una din faţă şi una din profilul stânga.

Filmul judiciar reprezintă pelicula cinematografică sau banda videomagnetică pe care se fixează în totalitate sau în parte imaginea şi sunetul unor scene infracţionale. În mare parte, filmul judiciar conţine genurile de imagini şi respectă condiţiile valabile pentru executarea fotografiilor judiciare şi întocmirii planşei fotografice. Subofiţerul criminalist execută:

a) filmarea de orientare prin fixarea tabloului de ansamblu al locului faptei de la o distanţă optimă pentru a cuprinde cât mai mult din ansamblul în care se situează locul săvârşirii faptei (se poate folosi orice ridicătură de teren);

b) filmarea persoanei suspecte se face din cadru fix întâi în întregime, apoi prin transfocare numai bustul, moment în care i se solicită să spună principalele date de stare civilă (nume, prenume, data şi locul naşterii, domiciliul, ocupaţie etc.);

c) în cazul adunărilor publice se filmează cadrul general al locului desfăşurării acestora, se înregistrează persoanele turbulente în prim-plan pentru a fi recunoscute (se setează data şi ora pe ecran).

Pentru o premisă a fotografierii şi filmării exacte şi de calitate a locului faptei este necesar ca subofiţerul criminalist să se concentreze pe deplin asupra muncii sale, fără să fie derutat sau impresionat de evenimentul petrecut.

Fixarea rezultatelor activităţilor desfăşurate la locul faptei

Rezultatele activităţilor desfăşurate la locul faptei se fixează şi se consemnează în procesul-verbal de constatare a faptei penale flagrante, care va fi semnat pe fiecare pagină de toţi membrii participanţi, conform regulilor stabilite de legea procesual penală.


– 22 –

În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată de echipa operativă a poliţiei, subofiţerul criminalist execută următoarele:

a) va solicita consemnarea în conţinutul procesul-verbal de cercetare la faţa locului a tuturor participanţilor la această activitate;

b) va solicita o copie a procesului-verbal de cercetare la faţa locului în vederea constituirii „urmei” dosarului ce va rămâne la compartimentul prevenire şi combatere a criminalităţii;

c) prin adresa înaintată Parchetului împreună cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii şi cu celelalte acte, va menţiona că cercetarea la faţa locului din punct de vedere criminalistic a efectuat-o specialistul criminalist din cadrul poliţiei ( grad, nume, prenume, unitatea).

Specialiştii din cadrul altor instituţii solicitaţi la locul faptei, vor fi menţionaţi nominal în procesul-verbal întocmit şi vor contribui cu datele de specialitate privind activităţile desfăşurate.

Subofiţerul criminalist poate amprenta dactilo-palmar făptuitorii (dacă aceştia sunt de acord şi nu se opun amprentării) pe fişe tip AFIŞ, ocazie cu care trebuie să respecte următoarele reguli tehnice:

a) completarea obligatorie a rubricilor de pe reversul şi aversul imprimatelor tip AFIŞ pe care sunt prelevate amprentele;

b) persoana care urmează a fi amprentată trebuie să aibă mâinile curate şi uscate;

c) repartizarea uniformă cu ruloul a tuşului negru tipografic pe suprafaţa degetelor şi ulterior a palmelor;

d) apăsarea şi rularea completă a suprafeţei degetelor fără întoarcere la punctul de plecare;

e) plasarea desenelor papilare strict în spaţiile delimitate pe formular. Amprentele se prelevă în două exemplare pe fişe dactiloscopice tip

AFIŞ, din care un exemplar se va păstra la Serviciul/Compartimentul Prevenire şi Combatere a Criminalităţii, iar al doilea exemplar se va preda în baza unei adrese Inspectoratului de Poliţie Judeţean, la compartimentul care se ocupă de alimentarea bazei de date AFIŞ.

În termen de 3 (trei) zile de la încheierea activităţilor efectuate la locul faptei, subofiţerul criminalist va întocmi planşa fotografică care conţine fotografii judiciare operative cu aspecte şi mijloace materiale de probă ridicate de la faţa locului, consemnate în procesul-verbal, specificându-se pentru fiecare locul unde au fost găsite.

Pe fiecare fotografie din cuprinsul planşei fotografice, se va aplica ştampila unităţii şi fiecare pagină va fi semnată de subofiţerul criminalist.

Planşele fotografice şi filmările video ce conţin aspecte de la locul faptei vor fi anexate la dosarele instrumentate.


– 23 –

Norme deontologice care trebuie respectate la locul faptei

În cazul în care subofiţerul criminalist sau alt lucrător jandarm ajunge primul la locul faptei, este obligat să respecte anumite reguli de comportament profesional, deontologice, cum ar fi:

a) nu va intra în câmpul infracţiunii, cu excepţia salvării şi acordării primului ajutor victimei, înlăturării pericolelor iminente, conservării urmelor şi mijloacelor materiale de probă în pericol de dispariţie sau distrugere;

b) nu va pune mâna şi nu va atinge niciun obiect, nu va schimba poziţia vreunui corp delict sau instrument folosit la comiterea infracţiunii;

c) nu va fuma şi nici nu va arunca pe jos resturi de ţigări; d) hainele sau alte obiecte de îmbrăcăminte, precum şi alte bunuri nu

se depun în câmpul infracţional; e) nu va folosi telefoanele sau alte mijloace tehnice de la locul faptei; f) nu va acţiona asupra întrerupătoarelor electrice sau a prizelor din

spaţiile care urmează a fi cercetate; g) nu va folosi WC-urile şi nu va deschide robinetele de apă sau gaze; h) nu va comenta şi nu se va lăsa antrenat în discuţii cu persoanele din

rândul curioşilor, în legătură cu fapta săvârşită şi nu va exprima păreri personale;

i) va nota imediat amănuntele esenţiale, poziţia şi starea victimei, în mod special poziţia principalelor obiecte care au legătură cu fapta.

Pentru asigurarea şi păstrarea secretului profesional în cazul intervenţiei pentru luarea primelor măsuri la locul faptei, subofiţerul criminalist trebuie să manifeste o grijă deosebită privind datele, informaţiile şi documentele din categoria celor cărora li s-a stabilit un anume nivel de secretizare şi care au regim special.

Potrivit competenţelor, activităţilor şi operaţiunilor reglementate în prezenta metodologie, subofiţerii care efectuează activităţi criminalistice la locul faptei, de regulă, nu vor mai fi angrenaţi în efectuarea altor misiuni ce ar putea influenţa capacitatea şi operativitatea de intervenţie a acestora.

1.3.3 Metodologia constatării infracţiunilor de către jandarmi

Organizarea activităţii de constatare a infracţiunilor

Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi sunt competenţi material să constate infracţiuni pe timpul executării misiunilor specifice şi sunt obligaţi să încheie actele de constatare stipulate în Codul de procedură penală.

În exercitarea acestor atribuţii ofiţerii şi subofiţerii jandarmi au competenţa teritorială corespunzătoare zonei de responsabilitate a structurii de jandarmi din care fac parte ori sunt detaşaţi.


– 24 –

În cazul constatării infracţiunii flagrante, dacă aceasta este în derulare (urmărirea făptuitorului, continuarea unor verificări privind săvârşirea faptei comise, strângerea de probe etc.) ofiţerii şi subofiţerii jandarmi pot continua acţiunea pe teritoriul de competenţă al altei structuri cu obligaţia de a comunica ulterior acesteia.

Infracţiunile pot fi constatate în flagrant sau în alte condiţii de timp şi loc care nu mai permit asimilarea acestora cu o situaţie de flagrant, stipulate în mod expres de procedura penală.

În raport cu aceste două situaţii ofiţerii şi subofiţerii jandarmi întocmesc actele procedurale, premergătoare începerii urmăririi penale şi respectă termenele de înaintare a acestora către procuror sau organele de cercetare ale poliţiei judiciare la recomandarea procurorului.

Cu ocazia constatării unei infracţiuni, este obligatorie efectuarea următoarelor acte procedurale:

a) întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii privind împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia;

b) consemnarea prin proces-verbal a declaraţiei părţii vătămate şi a sesizării (reclamaţiei) pentru efectuarea verificărilor în cauză;

c) consemnarea prin proces-verbal a declaraţiei făptuitorului, martorului ocular, altor persoane care au fost de faţă sau cunosc despre săvârşirea unei infracţiuni;

d) minorul va fi ascultat prin întocmirea unui proces-verbal de consemnare a celor relatate, în prezenţa părinţilor sau a reprezentanţilor autorităţii tutelare;

e) identificarea şi ridicarea corpurilor delicte care vor fi descrise în detaliu, în procesul-verbal de constatare a infracţiunii sau de ridicare/predare a acestor bunuri se va face cu precizarea că acestea sunt ridicate în vederea continuării verificărilor, sau, după caz, în vederea depunerii la camera de corpuri delicte a unităţii, pentru a fi puse la dispoziţia organelor de cercetare competente;

f) evaluarea pagubelor produse cu ocazia săvârşirii infracţiunii (prin consultarea părţii vătămate sau a specialiştilor) va fi consemnată în procesul-verbal de constatare a infracţiunii sau în conţinutul declaraţiei părţii vătămate sau anexarea la dosar a documentului de evaluare întocmit de specialist, despre care se va face referire în adresa către procuror;

g) efectuarea oricăror alte acte, când legea prevede aceasta: adrese către autoritatea tutelară în vederea efectuării anchetei sociale pentru minorii autori de fapte penale, către I.M.L. pentru efectuarea de expertize; procese-verbale de ridicare a unor documente medicale ale persoanelor ce au comis infracţiuni sau ale victimelor; procese-verbale de ridicare şi lăsare în custodie a


– 25 –

unor bunuri folosite la săvârşirea infracţiunilor, ori de ridicare a bunurilor provenite din săvârşirea infracţiunilor etc.

Predarea persoanelor care au săvârşit fapte de natură penală sau a celor depistate ca fiind urmărite local/general se face în baza adresei de înaintare către parchet sau, după caz, poliţie şi a procesului-verbal de constatare a infracţiunii sau de depistare a persoanei.

În conţinutul adresei de înaintare se precizează: – numele, prenumele şi celelalte date de stare civilă ale persoanei

depistate, – fapta pentru care necesită efectuarea de verificări, – actele premergătoare întocmite în cauză (numărul de file), alte

precizări după caz (bunuri, valori sau înscrisuri etc. ce fac obiectul cauzei), d) existenţa sau inexistenţa unor leziuni corporale ale făptuitorului şi

provenienţa acestora. Supravegherea respectării legii în activitatea de constatare a

infracţiunilor de către ofiţerii şi subofiţerii jandarmi se exercită de procuror. In exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsuri şi dă dispoziţii motivate în scris.

În cazul constatării unei infracţiuni flagrante, ofiţerii şi subofiţerii jandarmi au obligaţia să înainteze deîndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi mijloacele materiale de probă.

Actele încheiate cu ocazia constatării unei infracţiuni se înaintează procurorului sau, după caz, organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, în cel mult trei zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune altfel.

Predarea persoanelor care au săvârşit fapte de natură penală către parchet sau poliţie sau a urmăriţilor se face pe baza unui proces-verbal în care vor fi menţionate toate bunurile, descrise detaliat, ce s-au aflat asupra lor, obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, referiri cu privire la existenţa sau inexistenţa unor leziuni corporale, precum şi justificarea acestora.

Procesele-verbale încheiate cu această ocazie se înregistrează în ziua constatării faptelor şi constituie mijloace de probă, conform prevederilor art. 214, alin. (5) C.P.P.

Pentru infracţiunile constatate de jandarmi pe timpul executării misiunilor specifice, cercetarea locului faptei pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, stabilirea poziţiei ori stării mijloacelor materiale de probă, clarificări privind amplasarea şi situaţia locului sau a altor împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea, se efectuează de către criminaliştii echipelor operative ale poliţiei împreună cu subofiţerii criminalişti din Jandarmeria Română.


– 26 –

În situaţiile în care nu se impune efectuarea cercetării la faţa locului (exemplu: infracţiuni silvice, braconaj piscicol), se efectuează, în mod obligatoriu, fotografii judiciare sau filmări ale locului săvârşirii faptei.

Personalul Jandarmeriei Române are dreptul şi obligaţia să intervină şi în afara orelor de program, a atribuţiilor de serviciu şi a competenţei teritoriale a structurilor din care face parte, atunci când ia cunoştinţă de pregătirea sau de săvârşirea unei infracţiuni, acţionează pentru paza locului faptei, conservarea urmelor, prinderea făptuitorului, ridicarea corpurilor delicte, a celorlalte mijloace materiale de probă şi predarea imediată a autorului autorităţilor competente, în condiţiile legii.

Sesizarea şi luarea primelor măsuri

Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi pot lua cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni prin următoarele modalităţi prevăzute de Codul de Procedură Penală:

a) plângere; b) denunţ; c) din oficiu. Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o

persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Plângerea se poate face în scris sau verbal, personal sau prin mandatar.

Pentru plângerea prin mandatar, mandatul trebuie să fie special, iar procura va rămâne ataşată plângerii.

Plângerea verbală se consemnează de jandarmi într-un proces-verbal. Plângerea se poate face şi de către unul din soţi pentru celălalt soţ

sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plângerea.

Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de către reprezentantul său legal (părinţi, fraţi, ocrotitori legali).

Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege (minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani).

Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar denunţul verbal se consemnează de jandarmi într-un proces-verbal.

Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi se pot sesiza din oficiu cu privire la săvârşirea unor fapte penale pe timpul executării misiunilor specifice.


– 27 –

De asemenea, aceştia pot fi sesizaţi şi de către cadrele de jandarmi care execută misiuni în zona de responsabilitate.

Cadrele de jandarmi care constată în flagrant infracţiuni au obligaţia de a prinde pe făptuitori, de a păzi şi conserva locul faptei, de a identifica martori ori persoane ce pot da lămuriri despre fapta comisă şi de a anunţa şefii ierarhici despre săvârşirea acestora. Aceştia au obligaţia de a întocmi un raport cu privire la cele întâmplate la locul faptei, până la sosirea echipei de constatare, raport ce constituie actul de sesizare şi care se va anexa dosarului întocmit.

În conţinutul procesului-verbal de constatare pot fi trecute şi cadrele care au sesizat infracţiunea, împreună de ofiţerul sau subofiţerul care întocmeşte actul.

Organizarea activităţii de constatare a infracţiunilor flagrante

În conformitate cu art. 465 C.P.P. se consideră flagrantă infracţiunea

descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei

făptuitor, imediat după săvârşirea faptei este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme albe, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

Constatarea infracţiunii flagrante se materializează prin prinderea făptuitorului, în momentul comiterii faptei, la locul săvârşirii acesteia, unde s-a consumat activitatea ilicită ori cât mai aproape de momentul săvârşirii.

Constatarea unei infracţiuni flagrante este o procedură specială a cărui regim particular a fost conceput pentru a răspunde imperativului de urgenţă în investigarea şi probarea unor infracţiuni.

Caracterul special al procedurii de constatare a infracţiunii flagrante îi permite ofiţerului şi subofiţerului de jandarmi:

a) să constate pe loc infracţiunea flagrantă; b) să adune probele făcând verificări în legătură cu fapta; c) să le înainteze imediat procurorului. Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante constituie

actul de începere a urmăririi penale, în situaţia în care, în cauză, urmează a fi aplicată procedura specială de urmărire şi judecată.

Activităţile preliminare constatării infracţiunii flagrante, sunt următoarele:

a) stabilirea naturii faptei ce s-a săvârşit ori este pe cale de a fi săvârşită, frecvenţa acestor fapte în timp şi spaţiu, împrejurările în care se comit, modul de operare al făptuitorilor;


– 28 –

b) cunoaşterea locului, a zonei şi a mediului unde se va desfăşura acţiunea de constatare (căi de acces, posibile căi de retragere ale persoanelor în atenţie, posibile imobile care să poată fi folosite de persoanele vizate pentru a încerca să se sustragă măsurilor legale, structura populaţiei şi posibila atitudine a acesteia faţă de forţele de ordine, cât şi faţă de persoanele în atenţie).

c) cercetarea zonei unde se preconizează desfăşurarea acţiunii de prindere în flagrant, pentru a putea stabili locurile unde vor fi amplasate efectivele şi modul de acţiune al acestora;

d) culegerea unor date şi informaţii despre persoanele implicate sau grupurile de infractori care ar putea să comită infracţiuni (număr, organizare, măsuri de precauţie adoptate, structură pe categorii de vârstă, sex, etc. antecedente, grad de violenţă, mod de reacţie la apariţia forţelor de ordine, posibile legături în zona de desfăşurare a acţiunii – persoane, locaţii etc.);

e) coroborarea datelor şi informaţiilor avute la dispoziţie şi, în raport de acestea, identificarea unor ipoteze de lucru în baza cărora să fie stabilite modalităţi concrete de acţiune, întocmindu-se în acest sens un plan de acţiune;

f) înştiinţarea de îndată a procurorului cu ocazia constatării faptelor de natură penală, a căror competenţă materială revine conform art. 209 C.P.P. acestora;

g) înainte de realizarea dispozitivului de acţiune se va efectua instructajul, ocazie cu care se va face o expunere amănunţită a situaţiei de fapt, în aşa fel încât fiecare jandarm să cunoască ce activităţi va desfăşura în timp şi spaţiu.

Dacă în această fază survin schimbări ale situaţiei, care depăşesc posibilităţile de acţiune şi nu concordă cu perspectivele de finalizare conform planului iniţial, se vor solicita forţe suplimentare sau amânarea acţiunii pentru alt moment operativ prielnic.

Realizarea flagrantului reprezintă momentul cel mai important al acţiunii jandarmilor impunând o eficienţă maximă din partea acestora.

Jandarmii vor acţiona rapid pentru prinderea tuturor persoanelor implicate în comiterea infracţiunii flagrante, identificarea şi reţinerea bunurilor, materialelor, substanţelor sau sumelor de bani (obiectul infracţiunii pentru a se asigura recuperarea prejudiciului).

Pentru realizarea flagrantului există trei posibilităţi de intervenţie: a) înainte de consumarea actului infracţional, ceea ce presupune ca

actele pregătitoare efectuate să permită constatarea tentativei incriminate legal sau ca intervenţia să prevină posibilitatea comiterii unei infracţiuni cu pericol social mai mare;


– 29 –

b) pe parcursul comiterii faptei, când se presupune că în timpul intervenţiei infracţiunea este în curs de derulare. În această fază, jandarmii se expun celor mai mari riscuri, deoarece făptuitorul sau făptuitorii, concentraţi pe finalizarea infracţiunii, sunt pregătiţi să riposteze cu orice mijloace pe care le au la dispoziţie;

c) după consumarea actului infracţional este momentul cel mai prielnic pentru acţiune. În această situaţie jandarmii dispun de avantajul factorului surpriză, deoarece făptuitorii trec printr-un moment de relaxare după derularea infracţiunii în bune condiţii, deci, teoretic, pot fi opriţi şi identificaţi mai uşor. În această fază pot fi identificaţi participanţii, împreună cu obiectele corp delict.

Intervenţia, procedeele şi metodele folosite de jandarmi depind de situaţia concretă de la faţa locului. Astfel, pentru constatarea infracţiunii flagrante se vor desfăşura următoarele activităţi:

a) prezentarea clară a calităţii de jandarm. Prezentarea calităţii trebuie făcută în aşa fel încât să fie auzită atât de făptuitor, cât şi de persoanele din jur. Prin aceasta, cei prezenţi conştientizează că jandarmul acţionează în virtutea sarcinilor şi atribuţiilor de serviciu;

b) oprirea activităţii ilicite şi supravegherea făptuitorului. Aceasta presupune perceperea activităţii desfăşurate de către acesta în momentul intervenţiei;

c) identificarea vizuală a suspecţilor împotriva cărora se va acţiona, precum şi stabilirea activităţii ilicite desfăşurate în momentul constatării;

d) acordarea primului-ajutor, în cazul în care există persoane vătămate; e) identificarea martorilor oculari şi eventual asigurarea sprijinului

persoanelor de bună credinţă prezente la faţa locului. Astfel se pot obţine probe cu privire la activităţile desfăşurate de făptuitor, persoanele care l-au ajutat, locurile unde au fost ascunse bunurile ce au servit sau provin din săvârşirea infracţiunii;

f) stabilirea şi identificarea martorilor asistenţi este obligatorie, iar alegerea acestora se va face, de regulă, dintre persoanele care au observat activităţile desfăşurate de făptuitor, modul de acţiune al jandarmilor şi constatările acestora. În cazul în care nu există posibilitatea identificării de martori oculari, se face această menţiune în procesul-verbal.

g) prinderea şi identificarea făptuitorului, efectuarea controlului corporal preventiv asupra persoanei şi bagajului acesteia, precum şi a controlului autovehiculelor folosite.

Rezultatul acestor activităţi va fi menţionat în procesul-verbal. Fixarea rezultatelor acţiunii se face prin întocmirea unui proces-

verbal de constatare a infracţiunii flagrante. Activităţile desfăşurate vor fi


– 30 –

materializate prin întocmirea primelor acte, iar rezultatele obţinute pot fi fixate şi prin fotografii judiciare operative, filmări, înregistrări pe bandă video-magnetică, schiţe (când este necesar, în funcţie de complexitatea infracţiunii), care se ataşează la procesul-verbal de constatare.

Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante va cuprinde: a) data, ora şi locul unde este încheiat (fără antet); b) gradul, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a încheiat; c) numele, prenumele, datele de stare civilă, actul de identitate,

ocupaţia, adresa de domiciliu sau reşedinţă a martorilor oculari şi asistenţi (când există);

d) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;

f) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale (infracţiuni săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi, gări, precum şi în orice loc aglomerat ) se vor face în conţinutul procesului-verbal;

g) declaraţiile făptuitorului şi ale celorlalte persoane ascultate (parte vătămată, martori asistenţi etc.), se vor menţiona în procesul-verbal la persoana întâi, folosind ghilimele.

Procesul-verbal se citeşte de către făptuitor şi de către celelalte persoane cuprinse în conţinutul actului.

Acestora li se aduce la cunoştinţă că pot formula obiecţii sau precizări cu privire la conţinutul declaraţiilor făcute şi asupra conţinutului procesului-verbal.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, de martorii asistenţi, precum şi de persoanele la care se referă procesul-verbal. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta în procesul-verbal.

În ceea ce priveşte martorii asistenţi, de regulă, aceştia trebuie să fie în număr de cel puţin doi.

Nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză şi cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu ofiţerii sau subofiţerii care efectuează actul procedural.

Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi, care procedează la efectuarea unui act procedural în prezenţa martorilor asistenţi, sunt obligaţi să constate şi să consemneze în procesul-verbal pe care îl încheie date privind identitatea martorilor asistenţi, menţionând şi observaţiile pe care aceştia le fac cu privire la cele constatate şi la desfăşurarea activităţilor la care asistă.


– 31 –

Reguli tactice ce trebuie respectate pentru realizarea unui flagrant: a) dispozitivul va fi stabilit şi se va proceda astfel încât rolul fiecărui

jandarm să fie cunoscut de către toţi participanţii. Dacă jandarmii sunt depăşiţi numeric se poate solicita sprijinul cetăţenilor pentru urmărirea, prinderea, imobilizarea şi luarea măsurilor legale împotriva persoanelor care au comis infracţiuni, conform art. 27, alin. 2, lit. „e” din Legea nr. 550/2004;

b) se va avea în vedere ca în cadrul acţiunii imediate fiecare dintre participanţii la misiune să poată fi recunoscut cu uşurinţă. Acţiunea se execută, de regulă, în uniformă, iar dacă se execută în ţinută civilă jandarmii vor fi instruiţi cu privire la modul de recunoaştere;

c) deplasarea la faţa locului şi comunicarea între jandarmi se va face cu discreţie;

d) supravegherea suspecţilor se va face, dintr-un loc care să asigure protecţia jandarmilor şi posibilitatea de a stabili activitatea desfăşurată în momentul constatării infracţiunii flagrante;

e) jandarmii nu vor rămâne niciodată grupaţi, înaintarea se va face, în general, sub forma arcului de cerc concav, pentru a evita poziţionarea unui coleg pe direcţia axei de tir;

f) jandarmii îşi vor prezenta calitatea şi vor soma făptuitorul să înceteze acţiunile ilicite şi să se supună solicitărilor ce i se adresează;

g) în cazul ameninţării ori a ripostei din partea infractorilor, cu arme albe sau de foc, se va proceda la folosirea mijloacelor tehnice din dotare sau a armamentului, cu respectarea obligatorie a dispoziţiilor legale;

h) în faza dinamică a intervenţiei, suspectul trebuie urmărit şi oprit pentru a nu distruge, ascunde sau abandona corpurile delicte sau produsul infracţiunii iar după imobilizare, făptuitorul va fi apărat de agresiunile martorilor sau ale altor persoane prezente la faţa locului;

i) în situaţia realizării flagrantului şi a prinderii suspecţilor care se află într-un autovehicul, este de preferat ca acţiunea să se realizeze în momentul când maşina nu se află în mişcare. În acest caz se vor lua măsuri simultane de blocare, faţă-spate, lateral şi de acţiune imediată la toate uşile autovehiculului pentru imobilizarea suspecţilor;

j) se va proceda la îndepărtarea curioşilor, prin degajarea rapidă a zonei pentru a preveni formarea de blocaje sau producerea unor evenimente negative, precum şi pentru păstrarea şi conservarea urmelor sau a altor mijloace de probă, de natură să uşureze munca de cercetare la faţa locului;

k) nu se vor atinge şi nu se vor deplasa obiectele de la locul lor, iar atunci când situaţia impune acest lucru, locul va fi marcat şi se va menţiona acest lucru în procesul-verbal;


– 32 –

l) când se acţionează într-o clădire vor fi luate măsuri de blocare a intrărilor şi ieşirilor şi se va interzice accesul persoanelor în perimetrul câmpului infracţional atât în interiorul, cât şi în exteriorul unei clădiri;

m) în cazul infracţiunilor stradale, jandarmul va imobiliza pe suspect, îl va încătuşa şi va executa controlul corporal preventiv asupra persoanei şi bagajului acesteia;

n) se aplică măsura ridicării în vederea confiscării obiectelor periculoase, substanţelor sau armelor deţinute fără drept sau care pot pune în pericol viaţa ori integritatea fizică a jandarmului sau a altor persoane, măsura şi descrierea bunurilor ridicate fiind menţionate în procesul-verbal de constatare.

Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi implicaţi în constatarea infracţiunilor şi în întocmirea actelor premergătoare începerii urmăririi penale nu vor mai fi, de regulă, angrenaţi în efectuarea altor activităţi ce ar putea influenţa negativ operativitatea acestora.

Trimestrial şi de câte ori situaţia impune, activitatea de constatare a infracţiunilor şi de cooperare cu parchetul şi poliţia, va fi analizată de către şefii/comandanţii structurilor de jandarmi.

Obiectele corp delict, obiectele purtătoare de urme şi mijloacele materiale de probă, ridicate de la faţa locului, se păstrează în camera de corpuri delicte, amplasată la sediile unităţilor de jandarmi, la dispoziţia procurorului şi instanţei până la definitivarea cauzei.

Procesul-verbal de constatare a infracţiunii sau după caz plângerea-reclamaţia persoanei vătămate va fi înregistrat(ă) în ziua constatării faptei.

Înregistrarea procesului-verbal (reclamaţiei) se face prin aplicarea numărului pe prima filă a acestuia, din grupa de numere atribuite de către compartimentul secretariat-documente clasificate la începutul anului calendaristic.

Numărul de înregistrare al procesului-verbal de constatare a infracţiunii sau după caz al plângerii-reclamaţiei persoanei vătămate va fi menţionat în „Registrul de evidenţă a lucrărilor penale cu autori cunoscuţi”, ce se va păstra la Serviciul/Compartimentul prevenire şi combatere a criminalităţii, de către subofiţerul cu atribuţii pe linie de contravenţii.

La unităţile unde nu există „Registrul de evidenţă a lucrărilor penale cu autori cunoscuţi”, acesta se înfiinţează prin reconstituire cu date de la 01.01.2006.

Toate actele premergătoare cuprinse în dosarul constituit de către jandarmi vor fi numerotate, cu excepţia adresei de înaintare a dosarului către parchet sau poliţie (după caz), menţionându-se numărul filelor (cifre şi litere) în adresa de înaintare.


– 33 –

Urmele dosarelor întocmite de către jandarmi vor rămâne în evidenţa Serviciilor/Compartimentelor prevenire şi combatere a criminalităţii ce vor fi arhivate conform reglementărilor în vigoare.

1.3.4 Aspecte privind activitatea criminalistică desfăşurată pe linia

constatării faptelor antisociale săvârşite pe timpul sau în legătură cu un joc sau cu o manifestare sportivă

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 4/2008 privind prevenirea şi

combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi jocurilor sportive, în activitatea specifică au survenit o serie de elemente de noutate, cu incidenţă directă în activitatea structurilor de prevenire şi combatere a criminalităţii. Astfel, în cazul competiţiilor sau jocurilor sportive, ofiţerii şi subofiţerii jandarmi sunt abilitaţi material să constate infracţiuni flagrante în conformitate cu art. 465 din Codul de Procedură Penală şi sunt obligaţi să încheie actele de constatare stipulate de art. 214 din acelaşi act normativ. Totodată, aceştia au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi mijloacele materiale de probă.

Actele încheiate cu ocazia constatării unei infracţiuni se înaintează procurorului sau, după caz, organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, în cel mult trei zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune altfel.

Predarea persoanelor care au săvârşit fapte de natură penală sau a celor depistate ca fiind puse sub urmărire se face în baza adresei de înaintare către parchet sau poliţie, precum şi în baza procesului-verbal de constatare a infracţiunii sau de depistare a persoanei în cauză.

În conţinutul adresei de înaintare se precizează, alături de datele obligatorii (numele, prenumele şi celelalte date de stare civilă ale persoanei depistate; fapta pentru care necesită efectuarea de verificări; enumerarea actelor premergătoare întocmite în cauză (numărul de file), alte precizări după caz (bunuri, valori sau înscrisuri etc. ce fac obiectul cauzei); existenţa sau inexistenţa unor leziuni corporale ale făptuitorului şi provenienţa acestora; numărul de înregistrare al dosarului întocmit de către jandarmi şi existenţa înregistrărilor video şi a planşelor fotografice care cuprind fotografii operative, mijloace de probă care se anexează dosarului.

Pentru infracţiunile constatate de jandarmi pe timpul executării misiunilor specifice desfăşurate cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive, cercetarea locului faptei (în sensul dat de prevederile Codului de procedură penală), pentru: descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor acestora, stabilirea poziţiei ori stării mijloacelor materiale de probă, clarificări privind amplasarea şi situaţia locului sau a altor împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea, se


– 34 –

efectuează de către criminaliştii echipelor operative ale poliţiei împreună cu subofiţerii criminalişti din Jandarmeria Română.

Fixarea rezultatelor acţiunii de constatare a faptelor de natură penală şi de prindere a făptuitorilor, se face prin întocmirea unui proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante. Activităţile desfăşurate cu această ocazie, se vor materializa prin întocmirea actelor procedurale prevăzute de legislaţie şi pot fi fixate şi prin fotografii judiciare operative, înregistrări video sau chiar schiţe (când este necesar, în funcţie de complexitatea infracţiunii), care se ataşează la procesul-verbal de constatare.

De asemenea, în cazul constatării unor infracţiuni flagrante, dacă situaţia o impune, la prezentarea calităţii de jandarm se poate utiliza tehnica din dotare pentru efectuarea unor înregistrări video sau fotografii operative, în vederea identificării ulterioare a persoanelor ce prezintă interes operativ.

Obţinerea şi utilizarea înregistrărilor video

1. Efectuarea înregistrărilor video de către structurile de jandarmi de specialitate (cercetare-documentare, prevenire şi combatere a criminalităţii, în speţă de către subofiţerul cu atribuţii pe linie criminalistică, monitorii de securitate):

Pentru această situaţie, avem în vedere particularitatea reprezentată de art. 5 pct. (7) din Legea nr. 4 din 09.01.2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive, introdusă în scopul identificării facile a făptuitorilor cu ocazia desfăşurării competiţiilor şi a jocurilor sportive: „Monitorii de securitate supraveghează comportamentul spectatorilor atât pe traseele de afluire/defluire spre/de la baza sportivă, cât şi în interiorul acesteia, inclusiv prin efectuarea de înregistrări video şi fotografii operative în scopul identificării persoanelor care săvârşesc fapte antisociale.” (monitor: persoană anume desemnată din cadrul unităţii de jandarmi, care are responsabilitatea de a supraveghea comportamentul şi acţiunile suporterilor unui club din zona de competenţă, precum şi relaţionarea acestora cu forţele de ordine);

2. O altă situaţie ar fi efectuarea înregistrării video de către organizator, care va fi pusă la dispoziţia unităţii de jandarmi în conformitate cu prevederile art. 10 alin. 1, lit. i.

Obligaţia organizatorului de a instala în incinta arenei sportive sisteme de supraveghere video a spectatorilor „se aplică în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a legii” (11.05.2008!, conform art. 60 coroborat cu art. 10 alin. 1, lit. h ). Toate aceste înregistrări video şi fotografii operative, realizate în condiţiile prevederilor legii, constituie mijloace de probă pentru soluţionarea cauzelor de natură penală sau contravenţională şi se vor anexa dosarelor întocmite.


– 35 –

Efectuarea recunoaşterilor după înregistrările video sau fotografii operative

Recunoaşterea şi identificarea făptuitorilor în asemenea situaţii se va

materializa prin întocmirea unui proces-verbal prin care se stabileşte identitatea acestora de către agenţii constatatori, în prezenţa martorilor asistenţi sau direct de către martorii respectivi (preferabil).

Efectuarea recunoaşterii şi identificării făptuitorilor se poate face prin: 1. vizualizarea casetei video pusă la dispoziţie de organizator, în

condiţiile art. 10, alin. 1), lit. i, care cuprinde înregistrările video efectuate prin sistemul de supraveghere video instalat în incinta arenei sportive;

2. vizualizarea casetei video care cuprinde înregistrările video efectuate de structurile de specialitate ale unităţii de jandarmi. Nu trebuie uitat aspectul setării orei şi datei la camerele video (aparatele foto digitale ), dacă tehnica permite acest lucru.

3. analiza vizuală a fotografiilor operative efectuate de către personalul structurilor de specialitate din cadrul unităţii de jandarmi.

Acestea implică următoarele variante de consemnare a detaliilor vizualizate, în cadrul procesului-verbal:

varianta I – se consemnează: La minutul ........, secunda ........., până la minutul ........., secunda ........., în imaginile înregistrate se observă o persoană de sex ....., în vârstă de aproximativ ….. ani, ...... (se descriu în ordine, fizionomia persoanei şi apoi îmbrăcămintea, sau orice alte date şi semnalmente de individualizare a acesteia) ........, care a săvârşit următoarele: ….……… (se descriu împrejurarea, locul, faptele săvârşite de către persoana indicată precum şi orice alte date şi fapte care rezultă din conţinutul înregistrării şi prezintă interes pentru cauză)

varianta II – se consemnează: În fotografia cu nr. …........ din planşa care conţine fotografii judiciare, se observă o persoană de sex ....., în vârstă de aproximativ ……... ani, …..... (se descriu în ordine, fizionomia persoanei şi apoi îmbrăcămintea, sau orice alte date şi semnalmente de individualizare a acesteia) ............, care a săvârşit următoarele: ….………..… (se descriu împrejurarea, locul, faptele săvârşite de către persoana indicată precum şi orice alte date şi fapte care rezultă din conţinutul înregistrării şi prezintă interes pentru cauză) …..…

Momentul indicării cu mâna a persoanei turbulente identificate este recomandat a fi surprins prin executarea unor fotografii operative sau unei înregistrări video, activităţi care se vor materializa în realizarea unei planşe fotografice/înregistrări video, pentru anexarea la dosar. Acestea vor întări, alături de celelalte acte procedurale situaţia de fapt respectivă.


– 36 –

Planşele fotografice şi înregistrările video vor respecta normele criminalistice reglementate de prevederile Ordinului Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 20/14.06.2006, privind desfăşurarea activităţilor criminalistice în Jandarmeria Română.

Procesul-verbal de identificare a făptuitorului după înregistrare video (fotografii operative), se încheie separat şi nu trebuie să se confunde cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii şi va cuprinde :

a) data, ora şi locul unde este încheiat; b) gradul, numele, prenumele şi calitatea celor care l-au încheiat; c) descrierea amănunţită a celor constatate în urma activităţilor de

vizualizare în vederea identificării persoanelor după fizionomie şi semnalmente, conform variantelor expuse (identificarea după casetă video pusă la dispoziţie de organizator sau efectuată de jandarmi/planşă fotografică);

d) numele, prenumele, datele de stare civilă, actul de identitate, ocupaţia, adresa de domiciliu sau reşedinţă a martorilor asistenţi şi oculari (când există);

e) numele, prenumele, datele de stare civilă, ocupaţia şi adresa persoanelor identificate şi modalitatea realizării identificării;

f) consemnarea orelor între care a fost efectuată vizualizarea şi condiţiile de timp (la lumina artificială a becului electric);

g) marca, tipul, seria şi numărul aparatului foto utilizat pentru efectuarea fotografiilor operative;

h) menţiunea că mijlocul de probă – caseta vizualizată/fotografia se ridică în vederea efectuării verificărilor şi că se introduce în plic sigilat cu sigiliul tip M.I.R.A., pentru a fi pusă la dispoziţia organelor în drept pentru continuarea cercetărilor;

i) menţiunea că agenţii constatatori, precum şi martorii asistenţi, nu au de făcut obiecţii cu privire la modul cum s-a desfăşurat activitatea şi nici cu privire la cele consemnate în procesul-verbal.

Celelalte reguli de întocmire a acestui proces-verbal sunt cunoscute: – se citeşte de către martorii asistenţi şi de către celelalte persoane

cuprinse în conţinutul actului. Acestora li se aduce la cunoştinţă că pot formula obiecţii cu privire la conţinutul acestuia;

– procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, respectiv de martorii asistenţi;

– în ceea ce priveşte martorii asistenţi, de regulă, aceştia trebuie să fie în număr de cel puţin doi. Nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză şi cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu ofiţerii sau subofiţerii care efectuează actul procedural;

– ofiţerii şi subofiţerii jandarmi care procedează la întocmirea unui act procedural în prezenţa martorilor asistenţi sunt obligaţi să consemneze în


– 37 –

procesul-verbal pe care îl încheie datele privind identitatea acestora menţionând şi observaţiile pe care le fac cu privire la cele constatate şi la desfăşurarea activităţilor la care asistă.

În urma analizei fizionomiei şi a trăsăturilor individuale, persoana care apare în înregistrare/fotografie poate fi identificată şi prin următoarele modalităţi:

a) prin consultarea bazei de date a Jandarmeriei Române, privind persoanele care au fost sancţionate contravenţional pentru tulburarea ordinii publice la competiţii sportive sau privind persoanele potenţial turbulente. Trebuie menţionat faptul că la nivelul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române a fost realizată o aplicaţie – tip bază de date (în prezent este în faza de test la nivelul I.J.J. Constanţa, Prahova, Cluj, Argeş, Vâlcea şi Alba), care va fi alimentată de toate unităţile operative ale Jandarmeriei Române, va putea fi consultată de toate aceste unităţi şi va cuprinde alături de evoluţia infracţiunilor şi contravenţiilor constatate la nivelul Jandarmeriei şi aspecte privind competiţiile sportive, persoane interzise, apartenenţa la cluburi sportive, fotografiile acestora, aplicaţie care, în mod sigur, va veni în sprijinul activităţilor de prevenire şi combatere a criminalităţii.

b) în urma consultării unor albume existente la nivelul Serviciilor sau Compartimentelor de Prevenire şi Combatere a Criminalităţii cu persoanele suspecte de comiterea unor infracţiuni, care au fost luate în evidenţă/identificate.

Ca o sinteză a celor prezentate, activitatea subofiţerului cu atribuţii pe linie criminalistică (sau a ofiţerului de prevenire şi combatere a criminalităţii), este reprezentată de:

– efectuarea de fotografii operative/înregistrări video într-o serie de situaţii, cum ar fi: în cazul producerii unor incidente, agresiuni sau violenţe sau în momentul indicării concrete cu mâna a persoanei turbulente identificate, realizate de martori sau în cazul constatării unei infracţiuni flagrante, la prezentarea calităţii de jandarm, dacă situaţia o impune;

– gestionarea activităţilor de identificare a făptuitorilor după înregistrări video sau fotografii operative, în cazul producerii unor incidente sau agresiuni;

– participarea la redactarea procesului-verbal de identificare a făptuitorului după înregistrare video (fotografii operative).

Elemente metodice privind desfăşurarea activităţii criminalistice pe timpul sau în legătură cu o manifestare sportivă

I. Toate camerele să fie introduse în evidenţele unităţii (din punct

de vedere cantitativ-valoric), prin primirea unui număr de identificare şi avizarea D.G.I.P.I.;


– 38 –

II. În planul de acţiune întocmit, trebuie menţionate: – ce mijloace tehnice se folosesc în timpul misiunii (identificarea

aparatelor foto, a camerelor video); – cine foloseşte aceste mijloace; – activităţile pe care le vor desfăşura posesorii acestor mijloace; – cine va conduce activitatea de stabilire a datei şi orei certe; III. Instructaj şi stabilire a datei şi orei certe: – se încheie proces-verbal prin care se setează data şi ora identice la

toate camerele video şi foto utilizate; IV. Executarea înregistrărilor video şi a fotografiilor operative:

– se execută în limitele misiunii stabilite pentru fiecare lucrător în parte; V. La terminarea misiunii se încheie proces-verbal privind

înregistrările efectuate de către fiecare lucrător în parte, care cuprinde: – se prezintă misiunea; – se prezintă înregistrările video de interes operativ efectuate: la ora....,

am înregistrat o persoană cu următoarele semnalmente……..; – cât durează înregistrarea acestei persoane; – se face menţiune despre aparatul folosit, detalii tehnice, lumină,

durata filmărilor, pe ce suport s-a efectuat înregistrarea (card de memorie, mini DV, DVD, casetă);

– dacă înregistrările prezintă date de interes operativ, suportul se sigilează cu sigiliu M.I.R.A., făcându-se precizarea acestui fapt în procesul-verbal.

VI. În cazul existenţei unei sesizări a organizatorului (prin societatea de pază) sau a unui spectator (dacă nu se depune la poliţie), se numeşte o Comisie prin O.Z.U. pentru vizionarea casetei:

– se întocmeşte un proces-verbal de vizualizare şi identificare a făptuitorului după înregistrare video (fotografii operative);

– dacă persoana se află în situaţia de a fi identificată (nu se trece în procesul-verbal faptul că persoana este identificată în mod sigur, ci din perspectiva posibilităţii identificării acesteia);

VII. Înregistrările efectuate de organizator în stadion – la nivelul acestuia trebuie să existe o situaţie clară a înregistrărilor la

club; – certificarea camerelor utilizate în stadion (dată, oră certe); – toate înregistrările trebuie păstrate în memoria calculatorului; – la cererea unităţii de jandarmi, organizatorul va pune la dispoziţie

înregistrarea video; – organizatorul va menţiona în adresa de înaintare datele de certificare

a înregistrărilor transmise unităţii de jandarmi.

– 39 –

(MODEL)

PROCES-VERBAL de identificare a făptuitorului după înregistrare video

(fotografii operative)

Anul……………., luna…….…………, ziua……., în……………………… .............................. (gradul, numele şi prenumele) …………… din

……… (denumirea în clar a unităţii) ...................., în calitate de agent/agenţi constatator/i desemnaţi să efectueze activitatea de .........................................

Având în vedere verificările efectuate cu privire la .............. (incidentul, agresiunea, sesizarea) .......... din data de………………….., ora…………., care a fost săvârşită cu ocazia desfăşurării ………… (competiţiei, jocului sportiv) ………….. se constată că pentru stabilirea identităţii făptuitorilor se impune constituirea unor mijloace materiale de probă.

Astăzi ……… (data de mai sus) …….., în temeiul art. 94 C. p. p., am procedat la:

varianta I – vizualizarea casetei video ....... (serie şi număr de înregistrare, tipul / modelul) .................... pusă la dispoziţia ............ (denumirea în clar a unităţii) ................. de către ........... (organizatorul competiţiei / jocului sportiv) ……… în condiţiile art. 10, alin. (1), lit. i) din Legea nr. 4/2008, care cuprinde înregistrările video efectuate prin sistemul de supraveghere video instalat în incinta ......... (arenei sportive) ......... la data de ………, între orele ………., cu ocazia desfăşurării ........... (denumirea în clar a competiţie/jocului sportiv) ......

varianta II – vizualizarea casetei video .......(serie şi număr de înregistrare, tipul/ modelul) .................... care cuprinde înregistrările video efectuate de către personalul structurii de specialitate a ........... (denumirea în clar a unităţii de jandarmi) ..............., cu o cameră video ........... (marca, tipul, seria şi numărul) ........, în incinta ......... (arenei sportive) ......... la data de ………, între orele ………., cu ocazia desfăşurării ........... (denumirea în clar a competiţiei / jocului sportiv) .........

varianta III – analiza vizuală a fotografiilor operative efectuate de către personalul structurii de specialitate a ........... (denumirea în clar a unităţii de jandarmi) ..............., cu un aparat foto ........... (marca, tipul, seria şi numărul) ........, în incinta ......... (arenei sportive) ......... la data de ………, între orele ………., cu ocazia desfăşurării ........... (denumirea în clar a competiţiei / jocului sportiv) ..........


– 40 –

În prezenţa martorilor asistenţi: 1)…………………………… în vârstă de … ani, de profesie ………, loc

de muncă …………….., domiciliat în ………......, str. ………………, nr …, bl. ..., sc. ..., et. ..., ap. ..., jud./sector …………, posesor al B.I./C.I. seria ..., nr. ..., eliberat de ………………, C.N.P. .....................… şi

2)………………………………… în vârstă de … ani, de profesie ……, loc de muncă ………….., domiciliat în ………........, str. …………………, nr …, bl. ..., sc. ..., et. ..., ap. ..., jud./sector ………, posesor al B.I./C.I. seria ..., nr. ..., eliberat de ………………, C.N.P. .....................…, am constatat următoarele:

varianta I – La minutul ........, secunda ........., până la minutul ........., secunda ........., în imaginile înregistrate se observă o persoană de sex ....., în vârstă de aproximativ ….. ani, ...... (se descriu în ordine, fizionomia persoanei şi apoi îmbrăcămintea, sau orice alte date şi semnalmente de individualizare a acesteia) ........, care a săvârşit următoarele: ….……… (se descriu împrejurarea, locul, faptele săvârşite de către persoana indicată precum şi orice alte date şi fapte care rezultă din conţinutul înregistrării şi prezintă interes pentru cauză) …………

varianta II – În fotografia cu nr. ........ din planşa care conţine fotografii judiciare, se observă o persoană de sex ....., în vârstă de aproximativ ….. ani, ...... (se descriu în ordine, fizionomia persoanei şi apoi îmbrăcămintea, sau orice alte date şi semnalmente de individualizare a acesteia) ........, care a săvârşit următoarele: ….……… (se descriu împrejurarea, locul, faptele săvârşite de către persoana indicată precum şi orice alte date şi fapte care rezultă din conţinutul înregistrării şi prezintă interes pentru cauză) …………

Din analiza fizionomiei şi a trăsăturilor individuale, persoana care apare în înregistrare/fotografie a fost identificată ca fiind una şi aceiaşi cu persoana care, în urma consultării bazei de date a Jandarmeriei Române ..... (a persoanelor care au fost sancţionate contravenţional pentru tulburarea ordinii publice la competiţii sportive / a persoanelor potenţial turbulente) ..., figurează în evidenţele acesteia, cu următoarele date de stare civilă:

1. .………………………, fiul lui ……..… şi al ………, născut la data de ………, în loc. ………, jud. ………., domiciliat în loc. …….., str. ………………, nr. ..., bl. ..., sc. ..., et. ..., ap. ..., jud./sector ……, posesor al B.I./C.I. seria. ..., nr. ..., eliberat la data de ………… de către ...……….., C.N.P. ………………

2. ............................................. Vizualizarea s-a desfăşurat între orele……………., s-a efectuat la

lumina artificială a becului electric. (după caz) Au fost efectuate fotografii operative cu aparatul foto ...........

(marca, tipul, seria şi numărul) ......... Caseta vizualizată/fotografia se ridică în vederea efectuării verificărilor,

şi se introduce în plicul cu nr. ……………, sigilat cu sigiliul ..... (tip, număr) ....., pentru a fi pusă la dispoziţia organelor în drept pentru continuarea cercetărilor.


– 41 –

Agenţii constatatori, precum şi martorii asistenţi, nu au de făcut obiecţiuni cu privire la modul cum s-a desfăşurat activitatea şi nici cu privire la cele consemnate în prezentul proces-verbal.

Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un singur exemplar.

Agenţi constatatori Martori asistenţi 1. …………………. 1. …………………… 2. …………………. 2. …………………..

1.3.5 Speţe din practica judiciară a Jandarmeriei Române

Speţa nr. 1 La data de 11.06.2007, în jurul orei 0050, efective din cadrul

Inspectoratului de Jandarmi Judeţean -------- , Detaşamentului 4 Jandarmi format din sg. maj. U.A. şi sg. maj. B.L., în timp ce se deplasau din zona conductelor de transport produse petroliere aparţinând S.C. CONPET S.A. Ploieşti către punctul Straja din apropierea localităţii Chilia, judeţul -------, au descoperit o instalaţie artizanală montată pe conductă.

Verificând zona din apropierea conductei petroliere, agenţii constatatori au mai descoperit: o butelie de aragaz, o haină de culoare vişinie din tergal tip jachetă şi într-o sacoşă de culoare neagră din rafie: o cheie metalică reglabilă, un furtun din material plastic transparent, două chei metalice fixe şi un buşon metalic prevăzut cu filet.

După constatarea infracţiunii, sg. maj. U.A. a luat legătura telefonică cu şeful echipei operative din cadrul Compartimentului prevenire şi combaterea criminalităţii şi la informat despre fapta de natură penală constatată. Personalul din echipa operativă, ajungând la faţa locului, au desfăşurat activităţi criminalistice şi verificat zona pentru descoperirea făptuitorilor.

În urma verificărilor efectuate, la aproximativ 700-800 m de locul descoperirii instalaţiei artizanale, au întâlnit doi bărbaţi care se deplasau pe jos către localitatea Verdea, judeţul --------. Trecând la legitimarea acestora, au stabilit că este vorba despre:

1. G.M., fiul lui F. şi E., născut la data de 11.11.1967, în comuna V., judeţul -------, cu domiciliul stabil în satul V., comuna V., judeţul I, C.N.P. 1671111034123, fochist la Spitalul Psihiatric din loc. -----, judeţul -------, şi 2. P.R., fiul lui I. şi V., născut la data de 20.06.1966 în localitatea -------, judeţul -------, domiciliat în satul ------, comuna, judeţul -------, C.N.P. 1660620349714, fără ocupaţie.

Cu ocazia verificărilor efectuate asupra suspecţilor G.M. şi P.R., ei au recunoscut şi declarat cu lux de amănuntul jandarmilor cum au ajuns în acea zonă şi au montat instalaţia artizanală pe conductă, pentru a sustrage produse petroliere.

– 42 –

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE

JANDARMERIA ROMÂNĂ INSPECTORATUL DE JANDARMI JUDEŢEAN OLT

Compartimentul Prevenire şi Combaterea CriminalităţiiNr. 123.456 din 12.06.2007

PLANŞĂ FOTOGRAFICĂ

Cu aspecte de la faţa locului în cazul privind furtul la data de

11.06.2007, prin montarea unei instalaţii artizanale, de produse petroliere din conducta de transport aparţinând S.C. CONPET S.A. Ploieşti, situată pe terenul extravilan al localităţii Făgeţelu, judeţul Olt, de către numiţii G.M. şi P.R., ambii domiciliaţi în localitatea Vedea, judeţul Argeş.

ÎNTOCMIT, Plt. adj.

Nica Vasile

SLATINA – 2007


– 43 –

NESECRET Str. Cazărmii nr. 40, cod poştal 230107

tel. 0249/437901 \\ fax 0249/418920 \\ e-mail [email protected] D:\ORDINE PUBLICA\CRIMINALISTICA\IGJR 05.02.2008 - RĂSPUNS

ORDIN.doc//N.N.//N.M.V.

Foto nr. 1

Foto nr. 2

Foto nr. 1-2. Imagine de ansamblu al locului pe unde traversează conducta de transport produse petroliere aparţinând S.C. CONPET S.A. Ploieşti.


Nica Vasile


– 44 –

Foto nr. 3. Ventilul de refulare la care a fost racordată instalaţia artizanală şi poziţia în care a fost găsită prima butelie tip „PETROM”.

Foto nr. 4. Poarta de acces la aceste ventile, care nu este prevăzută cu sisteme de închidere.


Nica Vasile


– 45 –

Foto nr. 5. Reprezintă cea de-a doua butelie tip „PETROM” găsită la o distanţă de aproximativ 15 metri de prima butelie care pare a fi plină cu produs petrolier.

Foto nr. 6. Reprezintă cheia metalică mărimea 19-22, precum şi dopul metalic prevăzut cu filet care a fost găsit pe capacul ventilului de refulare unde a fost racordată instalaţia artizanală.


Nica Vasile


– 46 –

Foto nr. 7. Fotografia metrică a cheii metalice mărimea 30-32 găsită pe gulerul buteliei tip „PETROM” racordată la celălalt capăt al instalaţiei artizanale.

Foto nr. 8. Săgeata indică capătul instalaţiei artizanale prevăzut cu robinet, precum şi modul cum a fost racordat la ventilul de refulare şi locul unde a fost montat manometrul pentru măsurarea presiunii din conductă.


Nica Vasile


– 47 –

Foto nr. 9. Săgeţile indică celălalt capăt al instalaţiei artizanale prevăzut cu doi robineţi, precum şi modul cum a fost racordată la butelia tip „PETROM”.

Foto nr. 10. Detaliu al hainei tip jachetă şi sacoşa din rafie găsite abandonate la locul faptei.


Nica Vasile


– 48 –

Foto nr. 11. Fotografie metrică a garniturii din cauciuc, cheii reglabile, precum şi bunurile textile găsite în sacoşa din rafie.

Foto nr. 12


Nica Vasile


– 49 –

Foto nr. 13 Foto nr. 12-13. Reprezintă elemente de identificare poansonate pe partea exterioară a celor două butelii tip „PETROM” găsite la faţa locului.

Prezenta planşă fotografică conţine un număr de 7 (şapte) file, în care sunt cuprinse 13 (treisprezece) fotografii judiciare mărimea 9X12, executate cu aparatul foto digital marca SONY, model P 73, pe timp de zi.

ÎNTOCMIT, Plt. adj. Nica Vasile


– 50 –

Speţa nr. 2 La data de 15.04.2008, orele 15.00, în baza datelor şi informaţiilor furnizate de către personalul Compartimentului cercetare documentare, cadrele din cadrul Compartimentului prevenirea şi combaterea criminalităţii, i-au identificat pe numiţii: R.I., fiul lui P. şi P., născut la data de 02.05.1981, în localitatea _____, domiciliat în localitatea Giuleşti, nr. 7 judeţul _______, posesor C.I. seria MA, nr. 153445, C.N.P. 1800502246598, fără ocupaţie, B.O., fiul lui V. şi I., născut la data de 28.04.1968, în localitatea _______, domiciliat în localitatea Giuleşti, nr. 241, judeţul ________, posesor C.I. seria MI, nr. 085091, C.N.P. 1680428241638, fără ocupaţie, F.E., fiul lui Ioan şi Ioana, născut la data de 08.02.1964, în localitatea _______, domiciliat în localitatea ________, nr. 248 judeţul _______, posesor C.I. seria MM, nr. 098055, C.N.P. 1640208241156, fără ocupaţie şi H.A., fiul lui Ş. şi I., născut la data de 03.02.1949, în localitatea ________, domiciliat în localitatea ________, nr. 255 judeţul _________, posesor B.I. seria BK, nr. 796733, C.N.P. 1490203241567, fără ocupaţie. Cei în cauză se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori şi furt de arbori, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 32, alin. 1 din O.G. 96/1998 şi art. 98 alin 4 din legea 26/1996 (Codul Silvic), iar făptuitorul R. I. se face vinovat şi de comiterea infracţiunii de fals privind identitatea, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 293 alin. 1 Cod penal, constând în aceea că: La data de 15.04.2008, cei 4 făptuitori s-au deplasat cu 2 tractoare cu câte o remorcă cu o singură axă, în locul numit „Vârful Fetei” la o distanţă de circa 40 km de localitatea de domiciliu, unde taie de pe picior 9 arbori de esenţă fag verzi şi nemarcaţi de către organele silvice. În jurul orelor 15.30 echipa operativă, deplasându-se pe drumul forestier Runc – Colibi, în dreptul dealului Vârful Fetei, aude sunete specifice de tăiere de arbori cu fierăstraie mecanice. Deplasându-se pe direcţia sunetului, urcând dealul, echipa operativă, este observată de către un cioban care se deplasează la cei 4 făptuitori şi îi avertizează despre prezenţa jandarmilor în zonă. La o distanţă de circa 500 metri de locul de unde au fost tăiaţi arborii de esenţă fag, echipa de jandarmi opreşte un bărbat pentru al legitima. Bărbatul oprit, se prezintă că este un cioban care îşi caută animalele pierdute, dar la cererea jandarmilor de a-i însoţi, la locul de unde s-au auzit sunete de fierăstraie, refuză vehement motivând că se grăbeşte. Echipa operativă ajunsă la faţa locului, constată că tractoarele au fost abandonate, unul dintre acestea era încărcat cu material lemnos gata pregătit pentru transportat, iar celălalt urma să fie încărcat. Lângă tractoare erau traşi


– 51 –

buşteni esenţă fag pe care se observă urme proaspete de tăiere iar în apropierea rampei s-au identificat 9 cioate care corespundeau buştenilor pregătiţi pentru transport. Tractoarele găsite la faţa locului erau încuiate cu lacăte, iar plăcuţele cu numerele de înmatriculare nu se aflau în locurile special amenajate. În continuare, jandarmii trecând la verificarea zonei, au găsit 3 fierăstraie mecanice de diferite mărci şi o secure, ascunse sub frunze. Prin staţia emisie-recepţie se verifică identitatea persoanei întâlnite în apropierea locului faptei dar se constată că aceasta s-a prezentat cu o identitate falsă. O parte din personalul echipei operative s-a deplasat la stâna din apropiere pentru a participa la faţa locului în calitate de martor asistent un cioban unde în prezenţa acestuia s-a întocmit actele premergătoare necesare începerii urmăririi penale şi ridicare în vederea confiscării a ferăstraielor mecanice marca „STHILL” „HUSQVARNA” şi „SOLO” precum şi a unui topor, bunuri care au fost introduse în camera de corpuri delicte a ---------. Pentru identificarea făptuitorilor s-a organizat supravegherea zonei până la data de ------, orele 09.00, cei în cauză nu şi-au făcut apariţia pentru recuperarea tractoarelor. În urma măsurilor specifice întreprinse în data de -------- au fost identificaţi făptuitorii aceştia fiind invitaţi la sediul Secţiei de Jandarmi -------- unde au recunoscut faptele comise, făptuitorul R.I. declarând că şi-a prezentat alte date de stare civilă deoarece i-a fost frică. În data de ------- Ocolul Silvic ------- ne comunică faptul că acesta se constituie parte civilă împotriva celor în cauză, prejudiciul cauzat prin tăierea arborilor de esenţă fag este de ----- lei. În cauză au fost întreprinse următoarele măsuri: --------------. Dosarul cu actele premergătoare întocmite a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria --------- pentru continuarea cercetărilor.

– 52 –

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE

JANDARMERIA ROMÂNĂ INSPECTORATUL DE JANDARMI

JUDEŢEAN MARAMUREŞ

Compartimentul Prevenire şi Combaterea Criminalităţii

NESECRET Ex. nr. Nr. 19456 Baia Mare, 06.04.2008

P L A N Ş Ă F O T O G R A F I C Ă

Cu aspecte de la faţa locului în cazul privind pe numiţii R.I., B.O., F.E. şi H.A., toţi domiciliaţi în localitatea _________________, judeţul ________________, care la data de _________________, s-au deplasat cu două tractoare având asupra lor trei fierăstraie mecanice şi o secure, în locul „Vârful Fetei” aparţinând Ocolului Silvic Baia Mare şi au tăiat arbori nemarcaţi silvic.

ÎNTOCMIT, Sg. maj.

Man Dan

Baia Mare – 2008


– 53 –

Foto nr. 1. Imagine de ansamblu al dealului „Vârful Fetei”.

Foto nr. 2 Locul şi poziţia în care au fost găsite cele două tractoare abandonate de către făptuitori.

ÎNTOCMIT, Sg. maj.

Man Dan


– 54 –

Foto nr. 3

Foto nr. 4

Foto nr. 3 – 4. Părţile superioare a celor două tractoare, de unde proprietarii şi-au demontat plăcuţele de înmatriculare.

ÎNTOCMIT, Sg. maj.

Man Dan


– 55 –

Foto nr. 5. Reprezintă arborii de esenţă fag încărcaţi în remorca tractorului.

Foto nr. 6

ÎNTOCMIT, Sg. maj.

Man Dan


– 56 –

Foto nr. 7

Foto nr. 8

ÎNTOCMIT, Sg. maj.

Man Dan


– 57 –

Foto nr. 9 Foto nr. 6-9. Fotografii metrice a materialului lemnos găsit în remorca tractorului.

Foto nr. 10

ÎNTOCMIT, Sg. maj.

Man Dan


– 58 –

Foto nr. 11

Foto nr. 12 Foto nr. 10-12. Reprezintă locul unde au fost găsite şi identificate cioatele de esenţă fag.

ÎNTOCMIT, Sg. maj. Man Dan


– 59 –

Foto nr. 13

Foto nr. 14

ÎNTOCMIT, Sg. maj.

Man Dan


– 60 –

Foto nr. 15

Foto nr. 16

Foto nr. 13-16. Fotografii metrice a cioatelor de esenţă fag găsite la faţa locului.

ÎNTOCMIT, Sg. maj.

Man Dan


– 61 –

Foto nr. 17. Locul unde au fost găsite fierăstraiele mecanice şi secure.

Foto nr. 18. Detaliu cele trei fierăstraie mecanice.

Prezenta planşă fotografică conţine un număr de 10 file, în care sunt cuprinse 18 fotografii judiciare mărimea 9X12, executate cu aparatul foto digital marca Kodak M.S. 4691 pe timp de zi, iar imprimarea s-a efectuat cu imprimanta color marca Laser Jet - 2007.

ÎNTOCMIT, Sg. maj.

Man Dan

– 62 –

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI

INSPECTORATUL DE JANDARMI JUDEŢEAN HUNEDOARA Nr. 908 435 din 24.04.2008


Cu aspecte de la faţa locului în cazul privind pe numitul SABĂU MARIUS IOAN, în vârstă de 23 de ani, domiciliat în localitatea Cugir, judeţul Hunedoara, care în ziua de 24.04.2008, în jurul orei 12.00, s-a prezentat la ghişeul Băncii Comerciale Române – sucursala Cugir, situată în strada Libertăţii, nr. 43, judeţul Hunedoara, cu o bancnotă contrafăcută în valoare de 200 lei cu intenţia de a cumpăra 50 euro.

ÎNTOCMIT,

Hunedoara - 2008


– 63 –

Foto nr. 1. Imagine de ansamblu a imobilului unde este situat sediul Băncii Comerciale Române – Sucursala Cugir.

Foto nr. 2 ÎNTOCMIT,


– 64 –

Foto nr. 2-3. Fotografia bancnotei de 200 lei, cu care făptuitorul s-a prezentat la bancă cu intenţia de a cumpăra 50 euro.

Foto nr. 4. Fotografie privind pe numitul Sabău Marius Ioan şi persoanele aflate în anturajul lui.

Prezenta planşă fotografică conţine un număr de 4 (patru) file şi un

număr de 4 (patru) fotografii judiciare executate în condiţii de lumină naturală, cu aparatul foto digital , marca „Sony”, procesate pe calculator.

ÎNTOCMIT,

– 65 –

2. Identificarea criminalistică

2.1. Noţiunea, obiectul şi importanţa identificării criminalistice Identitatea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale gândirii

şi, în acelaşi timp, un mijloc important de cercetare a obiectelor lumii materiale, cu largă aplicare la cele mai diverse domenii ale ştiinţei: fizica, chimia, biologia etc., inclusiv criminalistica. Aproape că nu există proces al gândirii care să se situeze în afara principiului identităţii. Cunoaşterea nu se reduce însă la identificare, dar o înglobează ca element constitutiv al unui proces complex şi multilateral.

Identic (de la idem = „acelaşi lucru”, „la fel”, „tot aşa”) este un concept – după unii imposibil de definit – care se aplică la:

a) ceea ce este unic, chiar dacă este cunoscut sub diferite denumiri; b) o persoană sau altă fiinţă, care este „aceeaşi” sau „identică cu ea

însăşi” în diverse momente ale existenţei sale, cu toate schimbările considerabile ce pot interveni. Identitatea este caracterul a ceea ce este identic (unic) sau „proprietatea unui obiect de a fi şi de a rămâne cel puţin un anumit timp ceea ce este, calitatea sa de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale”.

Identitatea concentrează în sine toate însuşirile sau proprietăţile unui obiect, fenomen ori fiinţă şi prin aceasta le deosebeşte de orice alt obiect, fenomen ori fiinţă. identificare prin diferenţiere.

Definind identificarea criminalistică putem afirma că aceasta reprezintă procesul de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene Potrivit principiului de bază al filozofiei lui Leibnitz, denumit „identitatea indiscernabilelor”, două obiecte sau fiinţe reale nu pot fi indiscernabile, adică identice; ele diferă întotdeauna după caracterele intrinseci şi nu numai, după poziţia lor în timp şi spaţiu. Identitatea nu se defineşte doar prin negarea deosebirii şi afirmarea identicului. Ele sunt două concepte care se implică, dar după L. Boisse, „identicul este privilegiat în raport cu diferenţa; diferenţa pură este de neînchipuit“.


– 66 –

Parte integrantă a identificării judiciare, identificarea criminalistică este destinată să servească scopurilor acesteia. Ca urmare, cercetarea criminalistică nu este chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o identitate probantă. Astfel, nu interesează constatarea că încălţămintea infractorului este identică cu sine însăşi într-un anumit moment, ci faptul că, datorită reflectării caracteristicilor sale în urma găsită la locul faptei, ea poate fi identificată ca mijloc de probă.

Însuşirea oricărui obiect de a fi el însuşi şi de a suferi în acelaşi timp un proces de dezvoltare, de a fi egal cu sine însuşi şi de a se deosebi de sine, constituie şi pentru teoria şi practica identificării criminalistice punctul de plecare. Orice obiect este considerat în criminalistică ca un întreg alcătuit din asemănări şi deosebiri.

În identificarea criminalistică conţinutul principal al examinării îl constituie evidenţierea şi aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici individuale similare conducând la identificarea obiectului creator de urme şi implicit la deosebirea totalităţii acestor caracteristici asemănătoare de cele ale altor obiecte. Dacă două obiecte, urme, fenomene etc. se aseamănă, trebuie să se caute în ce sunt identice şi în ce nu sunt, putându-se astfel că asemănarea este indiciul unei identităţi ascunse. Pe de altă parte, şi deosebirile pot avea un rol cognitiv, neconcordanţele dintre obiectele sau urmele comparate contribuind la individualizarea şi delimitarea lor. În literatura de specialitate această modalitate este chiar denumită, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode şi procedee criminalistice, în scopul aflării adevărului în procesul judiciar.

Obiectul identificării criminalistice Obiectelor procesului de identificare criminalistică le sunt proprii două

trăsături esenţiale, şi anume: materialitatea şi legătura cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare, obiect material al identificării criminalistice poate fi orice

persoană, fiinţă sau fenomen, orice element al lumii materiale care se manifestă în spaţiu şi timp, susceptibil de a fi identificat după urmele lăsate în câmpul infracţional. Totodată, obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci şi prin însuşi raportul cauzal cu fapta concretă.

Aceste obiecte ale identificării criminalistice se clasifică în funcţie de unele criterii, între care distingem următoarele:

1. După scopul identificării, obiectele antrenate în procesul identificării se împart în obiecte ce urmează a fi identificate, denumite obiecte scop (de exemplu: persoana infractorului, instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii sau orice alt obiect ce a format o urmă în câmpul infracţional), şi în obiecte ce servesc la identificarea celor de mai sus, denumite obiecte mijloc de identificare (de exemplu: urmele de la locul faptei, precum şi impresiunile


– 67 –

obţinute pe cale experimentală cu obiectele bănuite a fi creat urmele respective). Pistoletul cu care s-a săvârşit omorul reprezintă obiectul scop, iar proiectilele găsite în corpul victimei, împreună cu modelele tip, realizate prin trageri experimentale cu armele bănuite că au fost folosite la săvârşirea faptei, sunt obiecte mijloc.

2. După criteriul căutării şi identificării, obiectele aflate în procesul de identificare criminalistică se clasifică în obiecte căutate, ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite în câmpul infracţional şi obiecte verificate, presupuse că au creat urmele sau reflectările materiale descoperite la locul faptei.

Importanţa identificării criminalistice Comiterea unei fapte cu caracter penal implică – dincolo de aspectele

sociale, economice, juridice – o activitate materială prin care se produc schimbări în mediul cu care autorul vine în contact.

Într-adevăr, simpla prezenţă a omului într-un anumit loc, fie şi statică, dar cu atât mai mult în cadrul desfăşurării unor acţiuni cotidiene, profesionale sau infracţionale, dă naştere unor urme. Aceste urme, în criminalistică, constituie probe.

Stabilirea adevărului în justiţie se realizează prin intermediul probelor. Potrivit art. 63 C.P.P. constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru o justă soluţionare.

Identificarea criminalistică reprezintă numai unul dintre mijloacele de probaţiune admise de lege, una dintre laturile procesului de stabilire a împrejurărilor de fapt. Cu alte cuvinte, probaţiunea include identificarea ca pe una dintre componentele sale, fără a se confunda cu aceasta şi, cu atât mai mult, fără să se reducă la aceasta.

Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în detaşarea obiectului sau a persoanei implicate în fapta cercetată dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. Scopul final îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor etc.), fie direct, după urmele lăsate de părţi ale corpului, fie indirect, prin intermediul obiectelor.

Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice sunt: a) Individualitatea (irepetabilitatea); b) Stabilitatea relativă: După gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi: 1. nemodificabile (desenele papilare); 2. relativ modificabile (scrisul de mână);


– 68 –

3. modificabile în timp (prin uzură) ori modificabile artificial (deghizarea sau ştergerea urmelor).

Reflectivitatea (însuşirea obiectelor de a se reflecta şi a fi reflectate). După natura lor, reflectările pot fi sub forma: 1. urmelor statice, de contur (de stratificare sau de destratificare) ori

dinamice (tăiere, despicare), care redau particularităţile exterioare ale obiectelor şi fiinţelor;

2. deprinderilor (de mers, de scriere); 3. imaginilor mentale (relatate oral, în scris etc.); 4. imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video). În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care

constă într-o modificare de substanţă pe sau într-un obiect, astfel că obiectul creator va fi cel reflectat, iar obiectul primitor cel care reflectă (Lucian Ionescu).

2.2. Etapele identificării criminalistice

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la

particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului, până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenţei generice şi identificarea individuală. Ambele trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua.

Determinarea apartenenţei generice Determinarea apartenenţei generice reprezintă prima etapă a

identificării criminalistice. În cazul unui rezultat pozitiv, adică atunci când se constată că obiectele comparate prezintă aceleaşi caracteristici generale, se continuă examinarea până la determinarea identităţii. Această etapă poate să nu mai fie „etapă”, ci unica operaţie când obiectele comparate se deosebesc, când nu există posibilităţi de individualizare mai aprofundate sau când stabilirea apartenenţei generice constituie un scop autonom al examinării criminalistice.

Practica judiciară şi de expertiză conturează diverse aspecte ale problemei determinării generice. Pe de o parte, este vorba de apartenenţa obiectului la un anume gen, pe de altă parte, de apartenenţa mai multor obiecte la acelaşi gen. În primul caz, expertul trebuie să nominalizeze genul: „leziunea de înfundare a fost creată cu un obiect contondent, având o muchie patrulateră de …cm., gen topor“. În al doilea caz, expertul poate să nu precizeze genul, constatând doar că obiectele sunt de acelaşi fel: „tăieturile de ambele căciuli au fost executate cu acelaşi tip de obiect ascuţit”.


– 69 –

Când se dispune de urmă, genul se stabileşte după reflectarea structurii exterioare a suprafeţei de contact imprimată. Concluzia de apartenenţă generică este formulată de expert fie prin compararea urmei cu unul sau mai multe obiecte suspecte, fie - în lipsa acestora – prin aprecieri bazate pe experienţa sa şi pe colecţiile de referinţă.

Nu este exclus ca însuşi organul judiciar să ceară să se verifice mai multe ipoteze. De exemplu, într-un perimetru de explorări miniere, un copil de 12 ani a tăiat cu cleştele un tub metalic care a explodat, provocându-i răni grave.

În cadrul procesului civil, reclamantul susţinea că tubul metalic reprezenta o capsă – detonator, iar pârâtul – întreprinderea minieră – că acesta era un cartuş de armă.

Pentru determinarea genului obiectului care a explodat, au fost examinate schijele de metal descoperite la locul faptei. Prin analizele efectuate s-a constatat că particulele de metal sunt dintr-un aliaj pe bază de cupru, folosit la confecţionarea materialelor explozibile utilizate în minerit, confirmându-se astfel prima versiune.

Tot ca stabilire a apartenenţei generice, se consideră definirea unui obiect necunoscut prin date cum ar fi destinaţia uzuală, modul de confecţionare, natura materialului, culoarea, dimensiunile.

Pentru substanţele pulverulente, lichide şi gazoase, determinarea naturii lor echivalează cu stabilirea apartenenţei la un anumit gen de substanţe ale căror însuşiri se cunosc.

Într-un caz s-a cerut să se determine dacă resturile de pe căciula învinuitului reprezintă foi de tutun. Examinarea prin cromatografie în strat subţire a extractului din proba recoltată de pe căciulă (P), comparativ cu extractul martor de tutun (M) şi cu nicotina pură (N) a pus în evidenţă categorice deosebiri, ceea ce infirmă ipoteza iniţială. Investigaţiile ulterioare de laborator au condus la concluzia că în realitate era vorba de ţepi de scaieţi.

Trebuie observat că noţiunea de gen este convenţională, ea desemnând de obicei orice unitate şi subunitate taxonomică. De aceea, se impune folosirea unor noţiuni cât mai determinate, în funcţie de natura obiectului şi de posibilităţile de examinare.

Întrucât noţiunile largi (sistemele) înglobează mai multe categorii restrânse (modelele) determinarea apartenenţei generice se restrânge şi ea, căci dacă toate modelele prezintă caracteristicile sistemului, în schimb fiecare model are caracteristici proprii care îl particularizează în raport cu celelalte modele din cadrul aceluiaşi sistem. Este vorba deci de o metodă secvenţială, aglomerativă, ierarhică şi fără suprapuneri, prin care „plecând de la n obiecte considerate a fi n mulţimi distincte, în fiecare etapă se realizează o grupare a


– 70 –

lor în mulţimi care sunt în număr din ce în ce mai mic, ajungându-se în cele din urmă la o singură mulţime, având n elemente“.

Caracteristicile de gen reţinute ca bază de definire şi triere trebuie să fie specifice pentru clasa respectivă şi totodată constante, în aşa fel încât să reprezinte un ansamblu irepetabil la un alt gen de obiecte. În acest sens, am semnalat deja preocuparea criminalisticii pentru determinarea valorii identificatoare a caracteristicilor, ceea ce ne dă măsura în care ar fi posibilă repetarea aceloraşi caracteristici la obiecte de gen diferit. Legat de acest aspect calitativ apare şi cel cantitativ, respectiv al suficienţei caracteristicilor pentru definirea genului.

Cu cât este mai îngustă grupa din care face parte obiectul, cu atât este mai mare problema identităţii. Pe de altă parte, cu cât numărul elementelor comune este mai mare şi cu cât acestea sau o parte din ele sunt mai rare, cu atât se apropie identificarea generică de cea individuală.

O importanţă aparte pentru stabilirea apartenenţei generice o au deosebirile, eterogenitatea obiectelor şi substanţelor comparate. Caracteristicile divergente conţin valoroase informaţii şi diferenţiază obiectele, limitându-se astfel grupa din care face parte. Prin evidenţierea deosebirilor se creează noi categorii pe scara de la individual la general. De exemplu, sângele uman prezintă patru grupe (0, A, B, AB), în funcţie de proprietăţile de aglutinare. Prin punerea în evidenţă a subgrupelor A’ şi A’’ precum şi a factorilor aglutinogeni (M, N, H, Q, Rh etc.), cercul persoanelor suspecte se restrânge considerabil.

Utilitatea practică a primei faze din procesul identificării constă în aceea că deschide posibilitatea eliminării acelor obiecte, fiinţe ori fenomene din sfera cercetării, care nu au trăsăturile de grup respective şi orientării atenţiei asupra unei sfere mai restrânse de exemplare, în care se află şi cel căutat, adică obiectul scop.

Identificarea individuală Etapa finală a identificării criminalistice o constituie identificarea

exemplarului concret al obiectului sau a fiinţei căutate. Pe lângă meritul de a defini exact scopul şi sarcina identificării criminalistice, termenul include noţiunea de „individual”, esenţă şi calitate sine qua non a identificării. Aşa cum am arătat, lucrurilor şi fiinţelor le sunt proprii caracteristici care există în mod obiectiv şi care, în procesul interacţiunii lor ocazionate de săvârşirea faptei penale, se reflectă sub forma unor imagini materiale. În această situaţie, identificarea individuală apare ca un raport între obiectul ce acţionează şi oglindirea sa.

Identificarea obiectului individual se întemeiază pe complexul tuturor caracteristicilor care, luate separat pot fi întâlnite şi la alte obiecte. Pe cale de


– 71 –

consecinţă, potrivit teoriei identificării criminalistice, nu este suficientă acceptarea postulatului universalităţii individualului, ci se cere a fi demonstrată în fiecare caz. A individualiza un obiect concret înseamnă a găsi, a determina caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelalte obiecte asemănătoare, caracteristice privite ca o totalitate identificatoare.

Problema individualizării în expertiza judiciară nu se pune deci, numai pe plan general, ca fundament ştiinţific al posibilităţii teoretice de desprindere al unui exemplar singular dintr-un grup de obiecte, ci implică întotdeauna un aspect practic, şi anume stabilirea concretă a raportului de identitate.

Necesitatea individualizării prealabile a urmelor şi obiectelor este impusă de necesitatea obţinerii datelor şi informaţiilor ce urmează a fi comparate, realizându-se în acest fel sarcina cercetării de identificare: trecerea de la grupe mai largi de obiecte la grupe tot mai înguste, până la descoperirea obiectului concret creator de urme.

Impedimentul major al individualizării obiectului căutat, deci de identificat, constă în limitarea informaţiilor conţinute de imaginea sa reflectată. Acest neajuns poate fi în parte complinit prin însumarea informaţiilor rezultate din mai multe surse. Stabilirea provenienţei comune a mai multor reflectări, chiar incomplete, dar legate cauzal, sporeşte considerabil posibilităţile de individualizare. În acest sens, menţionăm individualizarea după reflectări succesive, paralele şi reciproce.

Individualizarea după reflectări succesive permite mărirea volumului de informaţii datorită multiplicării numărului de reflectări produse de obiectul căutat. De pildă, o anvelopă îşi imprimă profilul la fiecare rotire, o cărare de paşi reproduce de mai multe ori aceeaşi talpă, o ştampilă este aplicată pe mai multe acte acelaşi deget lasă multiple urme.

Individualizarea după reflectări paralele are loc când pe un singur obiect primitor (suport) s-au imprimat mai multe componente ale aceluiaşi obiect creator: degetele aceleiaşi mâini, diversele părţi ale corpului omenesc, diferite obiecte de îmbrăcăminte ale aceleiaşi persoane etc.

Individualizarea după reflectări reciproce se aplică la interacţiunea obiectelor, fiecare dintre acestea căpătând o dublă calitate; de obiect creator şi de obiect primitor. Aşa se întâmplă când se loveşte sau se forţează cu ranga o încuietoare: instrumentul vulnerant lasă urme de contur identificabile traseologic şi prelevă urme-materie din masa obiectului atins.

Fundamentul metodologic al individualizării îl constituie categoriile de necesitate şi întâmplare. Dacă necesitatea desemnează însuşirile şi raporturile care au un temei intern, decurgând din esenţa lucrurilor, întâmplarea desemnează însuşiri şi raporturi care au un temei extern, fiind neesenţiale. Şi


– 72 –

totuşi, pentru identificarea criminalistică sunt esenţiale. Mai mult decât atât, în unele cazuri identificarea obiectului concret nici nu ar fi posibilă fără elemente întâmplătoare.

Spre deosebire de necesitate, care ţine de legile dezvoltării, întâmplarea nu are o modalitate de desfăşurare obligatorie. Ea acţionează şi se manifestă în individual, fiind caracterizată prin mutaţii, variaţii sau devieri. Totalitatea lor prefigurează „chipul” individual al fiecărui obiect ori fiinţă, reflectă aceleaşi însuşiri şi caracteristici datorită cărora acestea pot fi deosebite de toate celelalte asemănătoare lor.

Pe lângă raportul necesitate – întâmplare există şi un alt tip de legătură care interesează individualizarea, şi anume condiţionarea reciprocă a însuşirilor şi caracteristicilor. Aşa sunt particularităţile interdependente ale structurii externe şi interne ale obiectului sau ale caracteristicilor generale şi speciale ale acestuia.

Deosebirile joacă un rol însemnat şi în etapa identificării individuale. Într-un sens, se poate spune că diferenţierea dă orientarea generală în procesul de individualizare, respectiv de identificare căci, în fond, individualitatea reprezintă o delimitare a lucrurilor analoge prin deosebiri. Pentru ca un obiect să poată fi individualizat pe această cale, trebuie ca deosebirile faţă de alte obiecte din aceeaşi categorie să îndeplinească un minimum de cerinţe – de altfel variabile şi pentru asemănări – şi anume să prezinte o stabilitate relativă şi să alcătuiască o totalitate edificatoare.

Ca orice caracteristică, deosebirea este contradictorie. Pe de o parte, ea se manifestă ca un element opus generalului din care se detaşează obiectul; pe de altă parte, deosebirea constituie o caracteristică proprie a obiectului, graţie căreia îl vom recunoaşte din masa obiectelor similare. Astfel, s-au putut pune în evidenţă diferenţe – este drept, infime – între profilurile standardizate ale tălpilor de cauciuc de-abia ieşite de sub presă. Unele operaţii, cum ar fi turnarea, imprimarea profilurilor antiderapante cu o matriţă sau gravarea cu un pantograf, tăierea etc., produc caracteristici întâmplătoare distincte, care individualizează tălpile noi. Asemenea caracteristici sunt generate, printre altele, de bulele de aer ale poliuretanului din care este confecţionată talpa încălţămintei pentru sport. Conturul şi poziţia craterelor formate de aceste bule sunt variabile, fiind influenţate de factorii fizici, chimici şi mecanici care acţionează în procesul de fabricaţie. Unii autori le consideră doar caracteristici de grup, alţii, pe bună dreptate, caracteristici individuale care, singure sau coroborate cu cele rezultate din purtare, pot sta la baza unei concluzii de identificare a încălţămintei care a lăsat o urmă.


– 73 –

2.3. Felurile identificării Identificarea în criminalistică, după modul reţinerii caracteristicilor

esenţiale, este de trei feluri: a) identificarea după memorie; b) identificarea după descriere; c) identificarea după urmele lăsate.

a) Identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor

esenţiale ale unui obiect, fenomen sau fiinţe, percepute anterior de către o persoană, în anumite condiţii de loc şi de timp şi reţinute până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă, când îi face examenul comparativ. Persoanele reţin caracteristicile esenţiale ale obiectelor, fiinţelor sau fenomenelor prin perceperea nemijlocită o singură dată sau de mai multe ori, la intervale diferite de timp, în condiţii variate privind natura şi gradul de iluminare, distanţa şi unghiul de observaţie. Cu ajutorul memoriei se identifică infractorii văzuţi la locul faptei sau în alte împrejurări, obiectele şi animalele dispărute ori furate, zgomotele de o anumită frecvenţă sau intensitate etc.

b) Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor ori fiinţelor se realizează de către o altă persoană decât aceea care le-a perceput, prin compararea trăsăturilor descrise fie cu obiectul, fiinţa sau fenomenul supus examinării în procesul de identificare, examinându-l nemijlocit, fie cu o altă descriere.

Pe baza descrierii trăsăturilor esenţiale, făcute de martorii oculari şi de victime, sunt identificaţi frecvent infractorii care se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei. Tot după descrierea făcută de victime sunt descoperite de către organele de poliţie, la pieţe, obiectele furate ori pierdute, iar prin confruntarea descrierii unui fenomen de către o persoană cu descrierea unui fenomen asemănător făcută de altă persoană, organele judiciare pot aprecia dacă este vorba sau nu despre unul şi acelaşi fenomen. Astfel, comparând declaraţiile martorilor oculari referitoare la infracţiunea cercetată, organele judiciare apreciază dacă martorii în cauză au fost de faţă la comiterea aceleiaşi infracţiuni sau a unor infracţiuni diferite.

c) Identificarea obiectelor, fenomenelor sau fiinţelor după urmele lăsate

Se întâlneşte mai frecvent în practica cercetării criminalistice. Aceasta se realizează prin comparaţia dintre urmele descoperite la faţa locului şi impresiunile create experimental cu obiectul sau fiinţa bănuită că ar fi lăsat urmele respective.

De exemplu, se vor compara urmele de mâini de pe obiectele de la locul faptei cu impresiunile obţinute experimental de la persoanele suspecte.


– 74 –

Datorită faptului că urmele păstrează, de regulă, cele mai multe detalii ale obiectului creator, această identificare prezintă un grad mai mare de certitudine decât cele precedente.

Se cunoaşte faptul că omul, în funcţie de capacitatea organelor de simţ, de particularităţile mediului ambiant, percepe doar o mică parte din amploarea fenomenului ce se desfăşoară în faţa sa, iar din ceea ce a perceput reţine numai acele detalii, acele secvenţe care îi trezesc mai mult interes sau pe care le înţelege mai bine. În schimb, urmele create reţin, în mod obiectiv, mai multe detalii din obiectul creator sau din substanţa de provenienţă şi, după formare, suferă mai puţine schimbări prin trecerea timpului decât datele percepute şi păstrate în memoria persoanelor până în momentul prezentării lor organelor judiciare.

2.4. Metoda examinării comparative folosită în identificarea

criminalistică Identificarea criminalistică, ca orice proces de cunoaştere a realităţii

obiective, utilizează, pe lângă categoriile fundamentale de ordin filosofic (identitate, mişcare, interacţiune, reflectivitate etc.) o serie de metode de investigaţie. Unele sunt generale, inerente oricărei cercetări ştiinţifice, cum ar fi observaţia, descrierea, experimentul, comparaţia. Trecerea de la necunoscut la cunoscut nu se poate face fără raţionamente care la rândul lor, se bazează pe analiză şi sinteză, abstractizare şi generalizare, inducţie şi deducţie, analogie, silogism, precum şi pe principiile gândirii logice.

Metoda dominantă în identificarea criminalistică o reprezintă compararea. De la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor până la faza finală a aprecierii constatărilor şi a formulării concluziilor, expertul criminalist este obligat să compare permanent caracteristicile, proprietăţile obiectului de căutat cu cele ale obiectului de verificat.

La baza oricărui proces de identificare stă metoda analizei comparative a elementelor caracteristice ale celor două obiecte ce se compară – obiectul scop şi obiectul mijloc. Aceste caracteristici sunt examinate – după cum menţionăm – în interdependenţa lor reciprocă şi în procesul lor de mişcare.

Pentru identificarea de gen, servesc elementele generale care caracterizează o anumită categorie şi un anumit gen de obiecte sau o specie subordonată a acestora, iar pentru identificarea individuală, alături de caracteristicile generale menţionate, se va ţine seama de elementele caracteristice specifice fiecărei individualităţi în parte.

Analiza comparativă a elementelor caracteristice se poate desfăşura prin două procedee şi anume:

– prin compararea directă a elementelor caracteristice ale „obiectului mijloc” al identificării (urma) cu elementele caracteristice ale „obiectului scop al identificării” (obiectul presupus că a creat urma cercetată);


– 75 –

– prin compararea elementelor caracteristice oglindite în urmă cu elementele caracteristice oglindite în alte urme, formate în afara infracţiunii, dar, în mod cert, de acelaşi obiect creator de urmă.

În scopul selectării obiectelor ce urmează a fi examinate comparativ se procedează, mai întâi, la cercetarea separată a caracteristicilor generale şi individuale oglindite în urmă şi apoi la cea a caracteristicilor obiectelor suspecte. Examinarea se va face în funcţie de tipul şi de natura urmelor, cum ar fi, de exemplu urme formă, urme materie, microurme etc.

Examinarea se efectuează, în principal, pe baza unor modele de comparaţie (modele tip) create experimental. De exemplu, se compară mulajul ridicat al „urmei” create experimental cu pantoful presupus a fi lăsat urma la locul infracţiunii.

Pentru obţinerea modelelor de comparaţie este necesar să fie respectate următoarele cerinţe:

a) să se cunoască cu exactitate persoana sau obiectul de la care provin. De exemplu, să se cunoască cu certitudine că impresiunile digitale aparţin persoanei „A” sau că proiectilul model de comparaţie a fost tras cu pistolul model 1974, seria 1234;

b) la obţinerea modelelor de comparaţie să se ţină seama, atât cât este posibil, de condiţiile în care s-a format urma la faţa locului. De exemplu, când unei persoane bănuite i se iau probe de scris trebuie să se aibă în vedere instrumentul cu care s-a scris, poziţia scriptorului (a scris în picioare sau la o masă), natura suprafeţei suportului pe care era aşezată hârtia.

c) urma şi modelele de comparaţie să conţină suficiente elemente caracteristice de individualizare a factorului creator, în principal elemente de ordin calitativ. De exemplu, o urmă digitală ridicată de pe o suprafaţă trebuie să fie clară, şi se va compara cu impresiunea de pe fişa de amprentare, să conţină cât mai multe caracteristici specifice desenului papilar, iar acestea să fie clare.


– 76 –

3. Fotografia judiciară 3.1. Fotografia judiciară – noţiune, importanţă şi clasificare Fotografia judiciară deţine o poziţie particulară bine conturată în

ansamblul investigaţiilor criminalistice. Adaptarea tehnicii fotografice la specificul procesului judiciar a reprezentat, indiscutabil, o necesitate obiectivă, tot aşa cum apariţia criminalisticii, în calitate de ştiinţă judiciară, a fost impusă de nevoia combaterii eficiente a infracţiunilor. România s-a situat printre primele ţări europene care au apelat la serviciile fotografiei judiciare, practicarea ei fiind semnalată încă din anul 1879, de către un serviciu specializat al poliţiei capitalei. Meritul incontestabil al iniţierii primelor reguli cu caracter ştiinţific de executare a fotografiei judiciare – îndeosebi în domeniul identificării persoanelor după semnalmente – revine, în România, lui Nicolae Minovici care, în lucrarea „Manual tehnic de medicină legală”, a tratat un capitol distinct şi anume „Fotografia judiciară”.

Fotografia judiciară face parte din metodele tehnico-ştiinţifice cel mai des folosite în criminalistică atât în activitatea de teren a organelor de urmărire penală, cât şi în munca de laborator a specialiştilor şi experţilor criminalişti.

„Fotografia judiciară reprezintă totalitatea metodelor fotografice aplicate în cercetările criminalistice, atât în munca de teren, cât şi în activitatea de laborator, prin adaptarea la necesităţile de cercetare a metodelor folosite în tehnica fotografică” (Camil Suciu), iar profesorul Emilian Stancu o consideră „ansamblul de procedee tehnico-ştiinţifice, necesare investigării, fixării şi redării rezultatelor cercetării criminalistice sub forma imaginilor fotografice”.

Avantajele cele mai importante care au impus fotografia în activitatea complexă de cercetare a infracţiunilor constau în:

– fidelitate în fixarea şi redarea imaginii locului faptei, a urmelor infracţiunii, a rezultatelor diverselor cercetări criminalistice de laborator atât în radiaţii vizibile, cât şi invizibile;

– obiectivitatea în prezentarea datelor obţinute prin mijloace criminalistice, fixate prin intermediul fotografiei asupra faptei sau persoanei infractorului;


– 77 –

– rapiditatea şi relativa simplitate de executare a fotografiei, ceea ce permite urgentarea anchetei şi de aici, rezolvarea operativă a cazului;

– evidenţa probatorie a fotografiei; – influenţa psihologică pe care o poate avea asupra învinuitului sau

inculpatului, dar şi asupra organelor de judecată. Evidenţiind aceste avantaje, Reiss afirma că „un raport, oricât de

documentat nu va putea reda niciodată oroarea unui asasinat ca o fotografie”. Importanţa fotografiei judiciare rezultă din următoarele: - serveşte ca mijloc de fixare a rezultatelor cercetării criminalistice la

faţa locului, completând procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau ilustrând demonstrativ rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză criminalistică;

- fixează tabloul general al locului comiterii infracţiunii aşa cum el se prezintă în realitate (aspectele consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului vor fi mai uşor înţelese şi interpretate);

- înregistrează unele aspecte şi stări de fapt de la faţa locului, care din cauza unor împrejurări subiective, a dimensiunilor şi aşezării lor, nu au fost percepute de persoanele care au cercetat locul faptei; aspectele respective pot fi sesizate numai la studierea ulterioară a fotografiei care reprezintă tabloul general al locului faptei sau al detaliilor, pentru că pelicula fotografică înregistrează totul în mod obiectiv.

Însemnătatea fotografiei judiciare este subliniată şi de către distinsul criminalist român Camil Suciu: „Aplicarea metodelor fotografice în diferitele activităţi de cercetare criminalistică s-a impus datorită”:

- rapidităţii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane ce interesează cercetarea;

- exactităţii cu care sunt fixate detaliile; - obiectivităţii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele

interpretări subiective; - oglindirii generale a tuturor obiectelor prinse în câmpul fotografiei,

indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acorda pentru moment şi, în sfârşit,

- evidenţei probatorii şi caracterului demonstrativ al oricărei imagini fotografice.”

Să ne reamintim aprecierea lui Confucius: „O imagine valorează mai mult decât 10.000 de cuvinte.”

Tehnici de realizare a imaginii fotografice Tehnicile de realizare a imaginilor fotografice sunt diverse, ele evoluând

în direcţia creşterii calităţii şi acurateţei acestora. Cele mai cunoscute, sunt: a) fotografia clasică: pe film se obţine imaginea negativă a

subiectului, ce trebuie apoi copiată (pozitivată pe hârtie fotografică);


– 78 –

b) fotografia obţinută prin tehnica Polaroid, în care imaginea pozitivă a subiectului se obţine direct pe hârtie fotografică;

c) fotografia digitală este tehnica de fotografiere în care locul peliculei fotosensibile este luat de un suport magnetic (video).

Fotografia digitală a apărut relativ recent, fiind considerată iniţial o alternativă la fotografia clasică, ea permiţând vizualizarea imaginilor pe monitorul unui computer şi stocarea lor în memoria acestuia.

Noile realizări ştiinţifice în domeniul informaticii au impus în ultimii ani fotografia digitală ca fiind cel puţin egal fotografiei analogice, putându-se realiza transferul din suportul digital pe hârtie fotografică.

Asemănări şi deosebiri între fotografia digitală şi fotografia clasică Fără să înlocuiască fotografia clasică, imaginile obţinute pe suport

digital se oferă ca o opţiune viabilă prin prisma operativităţii cu care pot fi realizate, dar şi posibilităţi de transmitere într-un timp foarte scurt dintr-un loc într-altul, prin intermediul poştei electronice.

Clasificarea fotografiei judiciare Datorită activităţilor de urmărire penală foarte variate în care fotografia

îşi găseşte aplicare şi a problemelor pe care le ridică, ea se clasifică în două mari categorii:

a) Fotografia judiciară operativă, executată cu prilejul cercetării locului faptei sau în împrejurări similare se înscrie printre procedeele cele mai importante de fixare a rezultatelor cercetării, reprezentând un auxiliar preţios al procesului verbal (de constatare a infracţiunii, de cercetare la faţa locului). Se execută direct de către criminalişti, în vederea fixării locului faptei, redării obiectelor şi a urmelor infracţiunii sau a persoanelor urmărite ori condamnate, cât şi pentru fixarea diferitelor activităţi de urmărire penală (reconstituirea, percheziţia etc.).

La rândul ei, fotografia judiciară operativă se împarte în: - fotografia judiciară de la faţa locului; - fotografia judiciară de supraveghere operativă; - fotografia judiciară de semnalmente; - fotografia judiciară la reconstituire, la percheziţie, la prezentarea

pentru recunoaştere etc. b) Fotografia de examinare reprezintă un ansamblu de procedee

destinate cercetării în condiţii de laborator a mijloacelor materiale de probă, precum şi a fixării rezultatelor investigării tehnico ştiinţifice a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la locul faptei. Astfel spus, fotografia de examinare elaborează metodele şi mijloacele de examinare a probelor materiale, precum şi de fixare a rezultatelor obţinute. Aceste metode se aplică numai în condiţii de laborator, prin utilizarea unei aparaturi speciale, de către specialişti şi


– 79 –

experţi criminalişti. Acest gen de fotografie judiciară este frecvent utilizat în examinarea urmelor digitale, a înscrisurilor, a urmelor instrumentelor de spargere, a mijloacelor de transport, a urmelor produse de armele de foc şi a altor mijloace materiale de probă, adică a obiectelor care au fost folosite sau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii.

Fotografia judiciară de examinare se clasifică în: Fotografia de examinare în radiaţii vizibile, care, după metoda

folosită, se subclasifică în: – fotografia de ilustrare; – fotografia de comparare; – fotografia de umbre; – fotografia de reflexe; – fotografia de contrast; – fotografia de separare a culorilor. Fotografia de examinare în radiaţii invizibile: – fotografia de examinare în radiaţii ultraviolete; – fotografia de examinare în radiaţii infraroşii; – fotografia de examinare în radiaţii Röentgen, gamma, beta şi

neutronice.

Microfotografia şi holografia 3.2. Fotografia judiciară operativă la faţa locului-procedee de

fotografiere, genurile fotografiei judiciare operative la faţa locului În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, în toate

cazurile când se efectuează cercetarea la faţa locului se pot întocmi schiţe, desene sau executa fotografii, ori alte asemenea lucrări care se vizează şi se anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

Fotografia judiciară la faţa locului serveşte la fixarea tabloului de ansamblu a locului unde s-a comis infracţiunea precum şi a obiectelor purtătoare de urme ori a urmelor infracţiunii.

Judiciar: care ţine de justiţie, privitor la justiţie; judecătoresc; făcut prin autoritatea justiţiei. din fr. judiciaire, lat. judiciarius.

Operativ: care lucrează repede, expeditiv, activ; care are efect (rapid); eficace, eficient; privitor la acţiuni, de acţiune; din fr. opératif.

Un cunoscut criminalist, R.A. Reiss sublinia în anul 1911: „Fotografia judiciară va fi un document... care va reproduce fidel faptele. Ea va permite magistratului însărcinat cu ancheta de a avea în faţa ochilor, în orice moment, imaginea exactă a locului sau a locurilor unde s-a săvârşit crima. Fotografia va constitui un fel de memoriu artificial al magistratului care conduce ancheta.”


– 80 –

Aspecte legislative privind fotografia judiciară operativă În rândurile de mai jos facem trimiterea exactă la actele normative care

reglementează fotografia ca probă, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceasta şi alte aspecte precizate de lege.

Art. 224 – Codul de Procedură Penală (Partea Specială, Titlul I Urmărirea penală, Capitolul IV – Efectuarea urmăririi penale, Secţiunea I – Sesizarea organelor de urmărire penală):

În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Efectuarea actelor premergătoare se impune în vederea strângerii unui minimum de date necesare privitoare la fapta săvârşită şi creării convingerii intime că s-a săvârşit o faptă penală care să justifice începerea urmăririi penale.

Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.

Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Art. 67 – Codul de Procedură Penală Proba trebuie să fie concludentă şi utilă. Art. 109 – Codul de procedură penală Obiectele şi înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi

fotografiate. În acest caz, fotografiile se vizează şi se ataşează la dosar. Art. 64 – Codul de Procedură Penală Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot

servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.

Art. 131– Codul de Procedură Penală Conţinutul procesului verbal de cercetare la faţa locului - în toate

cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.

Procedee de fotografiere În funcţie de natura infracţiunii şi de aspectul locului faptei, fotografierea

se poate realiza prin următoarele procedee: a) fotografierea unitară; b) fotografierea pe sectoare; c) fotografierea pe direcţii încrucişate; d) fotografierea panoramică; e) fotografierea la scară.


– 81 –

Fotografierea unitară se aplică atunci când întinderea locului faptei nu este mare, iar imaginea acestuia se poate înregistra pe un singur clişeu fotografic.

În funcţie de condiţiile concrete existente pe teren, fotografierea unitară poate fi realizată prin folosirea unui obiectiv normal. Dacă distanţa de la care se poate fotografia este mică se va folosi un obiectiv superangular. În cazul în care condiţiile de teren nu permit efectuarea fotografiei din apropiere, se foloseşte teleobiectivul, prin intermediul căruia imaginea subiectului ce

urmează a fi fotografiat va fi apropiată. Fotografierea pe sectoare se aplică atunci când subiectul de

fotografiat are întindere mai mare şi cuprinde mai multe zone, porţiuni (sectoare), iar imaginea nu poate fi înregistrată pe un singur clişeu.

Procedeul constă în fotografierea anumitor porţiuni (sectoare) ale locului faptei, pentru a reda mai bine detaliile. Astfel de situaţii putem întâlni cu ocazia cercetării unui furt dintr-o locuinţă compusă din mai multe încăperi (sectoare) şi în care s-au descoperit urme ale infracţiunii.

Fotografierea pe direcţii încrucişate se execută atunci când subiectul prezintă importanţă, văzut din mai multe părţi.

Această fotografie se execută din 2, 3 sau 4 puncte de staţie diferite. Procedeul se aplică, în special, în cazul accidentelor de circulaţie, când unele obiecte mari le-ar putea acoperi pe cele de dimensiuni mici. De asemenea, se foloseşte şi în cazul fotografierii interiorului unei încăperi, pentru a se obţine imaginile celor patru laturi (pereţi) ale acesteia, eliminând astfel zonele „oarbe”.

Fotografierea panoramică În situaţia în care locul faptei se întinde pe o suprafaţă mare, pentru a

obţine fotografia aspectului său în întregime, la o scară corespunzătoare redării detaliilor, se poate folosi procedeul fotografierii panoramice.

Procedeul fotografierii panoramice constă în executarea succesivă de fotografii, pe porţiuni care, fiind ulterior asamblate, redau imaginea completă a subiectului, la o scară mult mai mare decât fotografia unitară.

Pentru realizarea fotografiei panoramice se aplică două tehnici: panoramic circular şi panoramic liniar.

Tehnica fotografierii panoramic circular, se aplică în cazul subiecţilor ce ocupă o suprafaţă mare (catastrofe, avarii), procedându-se astfel:

– se alege un punct de staţie optim, în aşa fel încât prin rotirea succesivă şi în plan orizontal a aparatului fotografic să se cuprindă întreaga porţiune de teren ce ne interesează; punctul de staţie nu se modifică;


– 82 –

– se fixează aparatul fotografic pe trepied se stabilesc parametrii tehnici de fotografiere (diafragma şi timpul de expunere) şi se instalează firul declanşator;

– se asigură orizontalitatea aparatului fotografic; – se stabileşte prima imagine, se face încadrarea şi se reglează

claritatea acesteia, reţinându-se ultimul reper limită dreapta; – se aduce capul rotativ al trepiedului la poziţia „0”; – se declanşează mecanismul obturator; – se roteşte aparatul fotografic pe trepied până ce obiectul vizat în

limită dreapta ajunge în limită stânga a imaginii, şi se declanşează mecanismul obturator;

– se citeşte pe capul rotativ al trepiedului valoarea unghiului descris de rotirea aparatului între prima şi a doua expunere;

– prin rotiri şi declanşări succesive, se fotografiază subiectul. În cazurile în care la faţa locului nu avem trepiedul, cu rezultate

satisfăcătoare se poate fotografia panoramic circular ţinând aparatul fotografic în mână, rotirea făcându-se cu un unghi stabilit cu aproximaţie prin apreciere.

Rezultate deosebit de bune obţinem cu un aparat fotografic prevăzut cu obiectiv rotativ („ochi de peşte”).

Tehnica fotografierii panoramice liniare, se aplică în cazul subiectelor de lungime mare (necesară încadrării directe) s-ar pierde din detalii. În acest caz, se procedează astfel:

– se stabileşte o linie imaginară paralelă cu suprafaţa subiectului de fotografiat, aflată la o distanţă optimă;

– pe această linie imaginară se alege locul de unde se va fotografia, se fixează parametrii tehnici de lucru (diafragmă şi timp de expunere) şi se execută o primă declanşare, având grijă ca obiectivul aparatului fotografic să fie perpendicular pe suprafaţa subiectului;

– se apreciază lungimea suprafeţei cuprinsă în prima imagine, după care ne vom deplasa cu aparatul spre dreapta cu 2/3 din aceasta şi se va executa următoarea declanşare. Se repetă operaţiunea, până se fotografiază întreg subiectul. Punctul de staţie se modifică.

Fotografierea la scară presupune fotografierea subiectului având alături unitatea metrică (riglă, centimetru de croitorie, ruletă etc.). Acest procedeu se aplică în situaţiile când în cercetarea criminalistică interesează dimensiunile obiectului sau urmei descoperite în câmpul infracţiunii. Pentru ca fotografia judiciară la faţa locului să corespundă scopului urmărit este necesar:


– 83 –

– să redea subiectul fotografiat în dimensiunile caracteristice şi perspectivele corespunzătoare şi să cuprindă toate detaliile necesare;

– să fie clară, să aibă o nuanţă şi o tonalitate naturală. Genurile fotografiei judiciare la faţa locului Printre mijloacele de fixare a locului faptei se numără şi fotografia

judiciară. Aceasta prezintă avantajul obţinerii unei imagini fidele şi complete a situaţiei de fapt, creează condiţii de examinare şi înţelegerea obiectivă şi relativ uşoară a tuturor elementelor, indiferent de importanţa pe care o au în cauză.

Teoria şi practica criminalistică a statuat că la faţa locului este necesar să se realizeze următoarele genuri de fotografii:

1. Fotografia de orientare; 2. Fotografia schiţă; 3. Fotografia obiectelor principale; 4. Fotografia urmelor; 5. Fotografia de detaliu.

1. Fotografia de orientare redă locul faptei în ambianţa topografică a

terenului, cu puncte de reper fixe din vecinătate. O fotografie de orientare corect

executată trebuie să cuprindă, pe lângă locul faptei şi anumite repere, considerate fixe, de exemplu: borne kilometrice, indicatoare de circulaţie, bariere de cale ferată, clădiri, pomi, păduri şi alte elemente de topografie ale terenului. Nu este indicat a se folosi ca repere de orientare grămezi de pietriş, vehicule în staţionare, corturi, căpiţe de fân şi altele de

acest gen, a căror poziţionare este temporară. De asemenea, fotografia de orientare

trebuie să redea elementele topografice care au favorizat pătrunderea la locul faptei sau părăsirea acestuia de către infractor, precum şi verificarea condiţiilor de observare din diferite locuri (căi de comunicaţie, plantaţii etc.).

În funcţie de specificul locului faptei şi de condiţiile configuraţiei terenului fotografia de orientare se poate realiza prin procedeul fotografierii unitare, pe direcţii încrucişate sau panoramic.


– 84 –

Fotografia de orientare se execută înaintea tuturor celorlalte activităţi criminalistice ce se întreprind cu ocazia cercetării la faţa locului, pentru a se realiza înregistrarea exactă a aspectului acestuia, aşa cum l-a lăsat făptuitorul.

2. Fotografia schiţă redă imaginea locului faptei, izolat de mediul înconjurător, precum şi raporturile de poziţie, formă şi mărime în care se află

urmele şi obiectele din câmpul infracţiunii. Pentru realizarea fotografiei schiţă, criminalistul trebuie să numeroteze fiecare urmă şi obiect principal, iar la nevoie se întinde banda metalică. Acest aspect prezintă o deosebită importanţă, întrucât în procesul-verbal de cercetare la faţa locului atunci când se face descrierea obiectului sau a urmei respective, trebuie să indice şi numărul cu care au fost marcate în fotografie, precum şi raporturile de poziţie dintre ele.

De regulă, fotografia se execută cu aparatul situat la înălţimea medie a ochilor (cca. 1,60 m).

Fotografiile schiţă pot fi: unitare; în serie (mai multe fotografii din poziţii diferite), panoramice (liniare sau circulare); fotografii schiţă pe sectoare (care redau porţiuni ale locului faptei cu acelaşi obiectiv, la aceeaşi scară şi în condiţii similare de iluminare); fotografia schiţă încrucişată, care înlătură zonele „oarbe”. Fotografia panoramică liniară se realizează deplasându-se aparatul pe o linie orizontală, iar cea panoramică circulară prin rotirea aparatului pe trepied sau cu aparate speciale care au

obiectiv rotativ. Se recomandă ca obiectele principale, urmele descoperite şi corpurile delicte să fie marcate cu tăbliţe numerotate. De asemenea, cadavrul va fi fotografiat atât în contextul obiectelor aflate în imediata apropiere, cât şi separat;

Fotografia schiţă se poate realiza prin toate procedeele de fotografiere, inclusiv fotografierea la scară.


– 85 –

3. Fotografia obiectelor principale redă imaginea la scară a obiectelor din câmpul infracţiunii. Prin obiecte principale, în sens criminalistic înţelegem obiectele de care s-a folosit făptuitorul la comiterea infracţiunii, cele care sunt produse ale infracţiunii ori poartă urme ale acesteia. Din această categorie, putem enumera: cadavrele, armele, obiectele purtătoare de urme, instrumentele de spargere, mijloacele de transport, inclusiv urmele ca atare etc.

Fotografia obiectelor principale care se execută, de regulă, în faza statică a cercetării.

Fotografia obiectului principal va fi dublată de o fotografie care va reda poziţia acestui obiect în ansamblul câmpului infracţional, precum şi în raport de poziţia sau destinaţia faţă de alte obiecte principale.

La realizarea acestui gen de fotografie judiciară se vor respecta următoarele reguli:

– se numerotează obiectul în ordinea descoperirii;

– fotografia se realizează prin procedeul fotografierii la scară;

– axul optic al obiectivului aparatului trebuie să cadă perpendicular pe obiectul fotografiat;

– lumina să fie uniformă, să nu se producă umbre supărătoare. Pentru obţinerea fotografiei la scară, paralel cu una din laturile

obiectului şi la o distanţă de cca. 0,5 – 1 cm se aşează o riglă gradată sau un centimetru de croitorie (în acelaşi plan cu partea superioară a obiectului).

În cazul când unele obiecte, datorită materialului din care sunt confecţionate, produc reflexe dăunătoare obţinerii unei fotografii de calitate, este indicat a se folosi filtrele de polarizare.

Orice obiect care prezintă importanţă pentru elucidarea cauzei se fotografiază în ambianţa locului şi apoi separat şi de aproape în aşa fel încât, dacă pe el există eventuale urme, să se distingă clar atât acestea, cât şi numărul cu care a fost marcat.

4. Fotografia urmelor redă imaginea la scară a acestora din câmpul infracţiunii.

Urmele, în sens criminalistic, sunt acele modificări materiale create în procesul săvârşirii unei fapte penale de către făptuitor sau de către mijloacele folosite de către aceasta.


– 86 –

Fotografia urmelor se realizează cu respectarea regulilor arătate fotografia obiectelor principale. În situaţia în care avem o urmă de adâncime (ex: urmă de încălţăminte) unitatea metrică se aşează în acelaşi plan cu partea inferioară a urmei de adâncime.

Cu toate acestea, între aceste două genuri de fotografii judiciare există unele diferenţieri:

– în fotografia obiectelor principale trebuie să apară obiectul fotografiat cu toate caracteristicile sale. Atunci când pe obiectul respectiv se găseşte o urmă a infracţiunii, este evident că, în subsidiar, pe fotografie, va apărea şi urma respectivă;

– în fotografia urmelor va apărea, în principal, urma cu toate caracteristicile generale şi individuale, iar în subsidiar părţile învecinate ce aparţin obiectului pe care se află aceasta.

5. Fotografia de detaliu. La examinarea obiectelor principale şi a urmelor, mare importanţă o are înregistrarea detaliilor sau caracteristicilor care le individualizează. Aceste caracteristici se referă la: serii, denumirea firmei producătoare, anumite inscripţii (care se referă la model, tip, an de fabricaţie) formă, culoare, mărime, uzură şi altele.

Fotografiile de detaliu sunt specifice fazei dinamice a cercetării la faţa locului, în care este permisă deplasarea sau modificarea poziţiei obiectelor în vederea punerii în evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor, precum şi a localizării lor pe suprafaţa obiectului.

Fotografierea detaliilor se realizează la scară. Fotografia judiciară trebuie să fie clară, cu o nuanţă şi tonalitate

naturale, bine iluminată, să redea toate detaliile şi să prezinte subiectul în dimensiuni şi perspective corecte. Ea serveşte la fixarea de ansamblu a locului faptei, la delimitarea şi măsurarea acestuia, precum şi la fixarea obiectelor purtătoare de urme.

În practică, mai sunt şi alte activităţi de urmărire penală sau specific poliţieneşti la care se impune efectuarea de fotografii judiciare: percheziţia, reconstituirea, prezentarea pentru recunoaştere, realizarea capcanelor criminalistice etc.

În acest sens, putem aminti: – fotografia de identificare a


– 87 –

persoanelor (de semnalmente); – fotografia de identitate a cadavrelor; – fotografia de supraveghere operativă; – fotografia la reconstituire; – fotografia la percheziţie; – fotografii executate cu ocazia prezentării pentru recunoaştere; 6. Fotografia de reconstituire Această fotografie se face de către organul de urmarire penală cu

ocazia efectuării reconstituirii, în scopul fixării locului respectiv reproduse artificial.

a. Fotografia locului reconstiuirii – oglindeşte întregul loc în care se desfăşoară procesul de reproducere artificială a comiterii infracţiunii.

b. Fotografiile secvenţelor reconstituirii – au ca scop redarea fidelă a celor mai însemnate momente din procesul comiterii faptei, momente reproduse artificial. În cursul efectuării reconstituirii, organul de urmărire penală trebuie să fixeze numai acele secvenţe din procesul reproducerii artificiale a comiterii infracţiunii, prin care se confirmă sau se infirmă anumite susţineri ale făptuitorilor, martorilor ori ale victimelor sau prin care se stabilesc date ce ar putea duce la descoperirea de probe noi.

c. Fotografia de percheziţie – se execută de către organul de urmărire penală în condiţiile de loc şi de timp în care se desfăşoară activitatea tactică respectivă.

La percheziţie se fotografiază: Ansamblul locului percheziţionat – care cuprinde ansamblul locului

respectiv, cu împrejurimile sale întrunind astfel elementele unei fotografii de orientare.

Fotografia ascunzătorii obiectelor descoperite – redă însuşi locul în care au fost găsite obiectele căutate, fără împrejurimile locului respectiv.

Fotografia obiectelor descoperite – cuprinde fiecare obiect în mod izolat. Scopul fotografiei de detaliu al obiectelor găsite la percheziţie este de a reda mărimea exactă, forma şi diferitele lor particularităţi.

d. Măsurători fotografice Unele fotografii judiciare operative trebuie să redea şi dimensiunile

locului fotografiat, ale urmelor sau obiectelor din perimetrul său, distanţa dintre ele. În practică se aplică metode speciale de fotografiere:

Metoda fotografierii la scară – este cea mai simplă. Obiectele sunt fixate astfel încât după fotografie să li se poată stabili dimensiunile în lungime şi lăţime. Ea constă în aşezarea alături de obiectul fotografiat a unei rigle gradate în centimetri, care este fotografiată împreună cu obiectul respectiv. În cazul executării unor asemenea fotografii se vor respecta următoarele condiţii:


– 88 –

aparatul de fotografiat se fixează cu axa optică a obiectivului perpendicular pe planul subiectului şi la mijlocul acestuia, iar rigla gradată să se găsească în acelaşi plan cu obiectul respectiv. În cazul urmelor cu adâncime mare, al obiectelor curbe sau sferice, se foloseşte o riglă sau un metru flexibil, care trebuie aşezat chiar pe acestea.

Practica a demonstrat că este mai bine să se folosească un centimetru cu fondul puţin mai închis (vernil, roz, bleu), decât fondul alb.

Când nu se dispune de un instrument precis de măsurare se poate apela la diverse obiecte cu dimensiuni constante şi cunoscute (standard), ca de exemplu un creion neînceput, o cutie de chibrituri etc., care se fotografiază împreună cu subiectul.

Urma de încălţăminte se fotografiază la scară, punându-se centimetrul în partea laterală interioară a acesteia, la aceeaşi distanţă de călcâi şi talpă. Urmele mijloacelor de transport se fotografiază după ce metrul a fost aşezat atât longitudinal, cât şi transversal, pentru a se obţine simultan atât dimensiunile desenului pe lungime, cât şi lăţimea urmei respective. În cazul corpurilor delicte, centimetrul se aşează paralel cu latura mai lungă a acestora.

Metoda metrică de fotografiere – se aplică la fotografia schiţă şi mai rar la cea a obiectelor principale. Această metoda cunoaşte mai multe variante: fotografierea cu panglica gradată pentru profunzime, fotografia prin utilizarea pătratului, fotografia cu ajutorul unei aparaturi speciale şi în anumite condiţii care este urmată de lipirea fotografiilor obţinute pe nişte formulare metrice confecţionate în acest scop.

Tehnica fotografierii cu ajutorul benzii gradate constă în folosirea unei benzi (scală a distanţelor) cu diviziunile metrice reale. Se poate folosi o bandă din material plastic, pânză etc. Banda, în general, trebuie să aibă o lungime de 7-10 m şi lăţimea de 10-20 cm, iar diviziunile acesteia să fie colorate alternativ în alb şi negru, numerotându-se segmentele albe cu cifrele 2, 4, 6, 8 etc. Această tehnică este indicată în cazul fixării locului infracţiunii, a obiectelor principale şi a urmelor.

Metoda stereometrică – se aplică la executarea fotografiei schiţe metrice, dacă se dispune de aparate special construite în acest scop. Prin ea se obţin imagini spaţiale ale obiectelor, dimensiunile lor şi distanţei dintre ele. Aparatele fotografice stereo au două obiective şi două camere obscure spre a realiza simultan doua fotografii din unghiuri diferite ale aceluiaşi obiect ori ale aceluiaşi spaţiu.

7. Fotografia semnalmentelor Are ca scop înregistrarea persoanelor care au săvârşit o faptă penală,

urmărirea şi identificarea cadavrelor necunoscute, prin fixarea trăsăturilor exterioare.


– 89 –

Fotografiile semnalmentelor se subclasează în: a. Fotografia de identificare a persoanelor Pentru înregistrarea penală a persoanelor se fac două fotografii bust:

una din faţă şi alta din profil. Persoana trebuie să fie cu capul descoperit, fără ochelari, ochii deschişi şi privirea îndreptată înainte, ţinuta corpului şi a capului dreaptă, iar dacă este bărbat să fie şi bărbierit.

Fotografia din faţă trebuie să redea multă claritate particularităţilor feţei, cum sunt: desimea părului, inserţiunea părului în jurul frunţii, mărimea frunţii, forma ridurilor, conturul şi desimea sprâncenelor, mărimea şi poziţia ochilor, lungimea şi lăţimea nasului, forma gurii, grosimea buzelor, poziţia şi forma unor cicatrice sau negi de pe faţă.

Fotografia din profil. Persoana trebuie să aibă urechea descoperită şi ţinuta capului dreaptă. Persoanelor care poartă ochelari ar fi potrivit să li se faca încă o fotografie bust cu ochelari, în poziţiea feţei semi-întoarsă. Totdeauna fotografiile de identificare a persoanelor se fac în condiţii de laborator cu aparate fotografice speciale construite în acest scop. Iluminarea persoanei se realizează cu ajutorul unei surse de lumină dispersată, aşezată în spatele aparatului fotografic. Fotografiile de identificare a persoanelor însoţesc fişa personală a infractorului. În caz de sustragere de la urmărire, fotografiile servesc organelor de cercetare la urmărirea şi descoperirea sa.

b. Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute Acestea se fac în număr de două: una bust din faţă şi alta bust din

profil. Înainte de fotografiere cadavrul este pregătit în acest scop făcândui-se aşa-numita toaletare care constă în: cusutul leziunilor ce deformează faţa, spălarea de sânge, pieptănatul părului, deschiderea ochilor, rujatul buzelor spre a le da un contur precis. Pentru fotografiere cadavrul se aşează dacă se poate pe scaun dândui-se corpului şi capului o poziţie dreaptă cu ochii deschişi, îndreptaţi înainte.

c. Fotografia de urmărire: Aceasta se efectuează în procesul de urmărire activă a persoanelor

care pregătesc săvârşirea unor infracţiuni sau întreprind activităţi de înlăturare, de ascundere a urmelor infracţiunilor deja comise. Această fotografie se face pentru prevenirea infracţiunilor, surprinderea făptuitorilor în flagrant delict şi în cazul când infractorii deja descoperiţi încearcă să sustragă probele.

3.3. Filmul şi videofonograma judiciară „Prin noţiunea de film şi videofonogramă judiciare, într-un sens mai larg

se poate înţelege sistemul ştiinţific-tehnic de captare, imprimare şi prelucrare a imaginii şi sunetului infracţiunii, folosite în scopul prevenirii şi descoperirii


– 90 –

faptelor ilicite, identificării făptuitorilor şi dovedirii activităţii infracţionale” (Ion Anghelescu, Alexandru Barciuc, „Filmul judiciar”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1974).

Filmul şi videofonograma judiciară operative pot fi: • de constatare; • de fixare a locului săvârşirii infracţiunii; • de fixare a percheziţiei, reconstituirii şi prezentării pentru

recunoaştere; • de identificare; • de fixare a ascultării învinuitului, inculpatului, martorului; • de fixare a confruntării; • de fixare a procesului examinării psihiatrice. Filmul şi videofonograma judiciare prezintă următoarele avantaje faţă

de fotografia judiciară: • rapiditatea cu care se pot fixa persoanele şi obiectul în mişcare; • acurateţea înregistrării imaginii şi sunetului; • au un pronunţat caracter ilustrativ pentru anchetă; • posibilităţile de falsificare sunt mai reduse. Filmul judiciar realizează panoramări, travelling, stop cadru. Panoramările se execută din punct fix, prin rotirea aparatului pe un plan

vertical, orizontal sau oblic, pentru prezentarea unui spaţiu mai larg şi urmărirea unui subiect în mişcare.

Travellingul se execută prin apropierea de subiect, când se pleacă de la un cadru şi se fixează punctul de interes prin detaliere; prin depărtarea de subiect, pentru a se ilustra mediul ambiant; prin urmărirea subiectului (paralel cu acesta, în urma ori înaintea lui).

Stopcadrul („îngheţarea” fazelor importante, din unghiuri de vedere diferite) poate fi realizat prin opriri de câteva secunde, refilmări în condiţii de laborator şi filmări după fotografii.

Filmul şi videofonograma judiciar-operative a) Filmul şi videofonograma de constatare Se instalează camere de luat vederi în muzee, mari magazine, săli de

aşteptare, bănci etc. unde se impune o supraveghere în scop preventiv şi constatator. De asemenea, se instalează în intersecţii şi pe traseele aglomerate.

b) Filmul şi videofonograma de fixare a locului săvârşirii infracţiunii:

• Realizarea genericului, pentru crearea cadrului procedural, înainte sau după terminarea cercetării locului faptei.


– 91 –

• Filmarea de orientare pentru fixarea locului săvârşirii infracţiunii în ansamblu, de la o distanţă cât mai mare, cu ajutorul unui obiectiv superangular, preferabil cât mai de sus (de pe clădiri sau din elicopter).

c) Filmarea schiţă fixează locul faptei în totalitate sau pe secţiuni şi se împarte în:

- filmarea schiţă panoramică, liniară sau circulară; - filmarea schiţă încrucişată; - filmarea schiţă pe sectoare. d) Filmogrammetria, ca metodă auxiliară de măsurare a dimensiunilor

din câmpul infracţional, se realizează prin: – filmare bidimensională, pentru reprezentarea la scară a urmelor

infracţiunii. Aparatul de filmat ori camera de luat vederi se aşează perpendicular pe urmă, cu sursa de iluminare dispusă în spate, pentru urmele de suprafaţă sau sub un unghi de incidenţă cuprins între 30-70 grade, pentru urmele de adâncime;

– filmare tridimensională, pentru fixarea imaginii obiectului şi a etalonului (jaloane la spaţii largi, bandă sau riglă gradată în spaţii înguste).

e) Filmarea obiectelor principale (cadavru, arme de foc etc.). Se execută în faza statică a cercetării locului faptei, fără mişcarea

obiectelor, precum şi în faza dinamică. f) Filmarea de detaliu. Se realizează la o scară mai mare decât

dimensiunea reală a urmei sau a obiectului filmat. g) Filmarea urmelor de picioare. Se execută înaintea oricărei

operaţiuni care ar putea conduce la alterarea urmelor, după ce în prealabil s-a trasat axa cărării de urme printre cele două şiruri de urme de paşi.

h) Filmarea urmelor de mâini se realizează după metodele folosite la fotografia judiciară.

i) Filmarea armelor de foc, a armelor albe şi a instrumentelor de spargere:

• se recomandă să se facă din toate unghiurile, pentru amplasarea acestora în câmpul infracţional, evidenţierea dimensiunilor, a formei exterioare şi a caracteristicilor.

• evidenţierea tuburilor, a urmelor de ricoşeu. • urmele instrumentelor de spargere se vor filma în ordinea formării lor. • pentru filmarea microurmelor, aparatul de filmat va fi dispus

perpendicular pe acestea, iar lumina va fi dirijată asupra lor sub forma unui fascicul îngust.

Filmul şi videofonograma judiciare sunt indispensabile: • în cazul filmării cadavrelor spânzurate, îngheţate, ale înecaţilor etc.;


– 92 –

• în cazul unor evenimente deosebite: incendii, explozii, evenimente miniere, catastrofe feroviare, aeriene, maritime şi fluviale; accidente grave de circulaţie rutieră;

• ascultarea învinuitului, inculpatului şi a martorului etc.; • filmarea urmelor în condiţii de laborator: sub radiaţii invizibile; sub

radiaţii monocrome; sub radiaţii policrome; filmarea zonelor iluminate-umbrite; microfilmarea; macrofilmarea; filmarea în procesul prelevării modelelor de comparaţie.

3.4. Investigarea faptelor şi documentarea probelor cu ajutorul

fotografiilor judiciare Pe timpul executării misiunilor specifice Jandarmeriei Române,

jandarmii constată o gamă variată de infracţiuni cum ar fi: furturi, tâlhării, distrugeri, şantaj, ultraj, vătămări corporale, loviri etc.

În toate aceste cazuri, fotografia judiciară operativă (despre care se fac precizări în procesul verbal de constatare a infracţiunii) executată cu prilejul cercetării locului faptei şi a împrejurimilor acesteia este unul din procedeele importante de relevare şi fixare a rezultatelor cercetării, fiind totodată şi un material probatoriu la dosarul cu acte premergătoare întocmit de ofiţerii/subofiţerii jandarmi.

Scopul fotografiei judiciare este de a înregistra un documentar/material probatoriu, despre locul săvârşirii unei fapte penale aşa cum arăta acesta la momentul sosirii criminalistului. Există tehnici şi deprinderi consacrate în literatura de specialitate (aşa cum sunt tratate mai jos – subcapitolul 2.3.) referitor la efectuarea fotografiei la locului faptei.

În activitatea criminalistică, pentru legalitatea obţinerii probelor, trebuiesc respecte câteva aspecte de ordin deontologic, cum ar fi:

a. folosirea mijloacelor de fotografiere şi de realizare a planşelor fotografice cu respectarea actelor normative, precum şi a tuturor regulilor criminalistice de efectuare a lor;

b. procesul-verbal de constatare a infracţiunii, încheiat cu prilejul întocmirii actelor premergătoare, şi planşa fotografică, trebuie să conţină date şi referiri exacte, detaliate, obiective, explicite cu privire la toate fotografiile efectuate şi ataşate la aceasta, precum şi condiţiile tehnice exacte în care au fost realizate fotografiile.

c. între planşa fotografică cu aspecte din câmpul infracţional şi procesul-verbal de constatare a infracţiunii să existe o relaţie de completare reciprocă şi de susţinere a materialului documentar de probare a faptei.

Câte fotografii trebuie executate la faţa locului?


– 93 –

Fotografiile efectuate la faţa locului sunt deosebit de importante pentru investigarea/documentarea unei fapte. Apare deseori întrebarea referitoare la câte fotografii trebuiesc făcute la locul faptei cu ocazia constatării infracţiunii?

Din experienţa acumulată în activitatea criminalistică, putem spune că, atunci când vine vorba despre documentarea/probarea unei fapte prin fotografii, nu există un număr specific de fotografii ce trebuiesc făcute. Întotdeauna depinde de opinia criminalistului de câte fotografii are nevoie pentru a conserva/fixa imaginea locului faptei în forma originală din momentul sosirii acestuia la faţa locului.

Spre exemplu, referitor la numărul de fotografii ce trebuie făcute la faţa locului, având în vedere o cameră standard, criminalistul poate efectua câte o fotografie fiind poziţionat cu spatele, pe rând, la fiecare perete, iar apoi din fiecare colţ al camerei. Astfel se obţin opt fotografii cu imagini diferite ale aceleiaşi camere. Imaginile de relaţionare şi asociere ale probelor, precum şi cele efectuate în detaliu depind de particularitatea dovezilor şi a urmelor activităţii infracţionale ce trebuiesc documentate/strânse.

Ce fel de fotografii trebuie făcute la locul faptei? La scena locului faptei, trebuie avute în vedere trei aspecte/moduri de

fotografiere: a. Se fotografiază câmpul infracţional pentru a se obţine acele imagini

care prezintă întreaga scenă infracţională; b. Se fac fotografii care pot arăta legătura între probele

/urmele/aspectele existente la locul faptei; c. Se fac fotografii în detaliu ale urmelor/probelor/aspectelor rezultate

din activitatea infracţională. Când se fac fotografii de orientare a locului faptei (generale) a unei

case, a unui spaţiu comercial sau a unui vehicul trebuie avut în vedere ca în fotografii să apară ferestrele, uşile şi toate intrările.

Atunci când se procedează la efectuarea fotografiilor în detaliu trebuie avut în vedere faptul că se fotografiază proba aşa cum a fost descoperită la locul faptei, iar apoi se foloseşte un fundal neutru pentru a putea fi scoasă în evidenţă.

Aspecte generale ce trebuie respectate de criminalist cu ocazia efectuării fotografiilor judiciare:

a) fotografiază locul faptei cât mai repede posibil pentru a nu apare modificări în câmpul infracţional;

b) fotografiază prima dată zonele fragile (la care pot apărea modificări în câmpul infracţional datorită imposibilităţii de protejare) de la locul faptei;

c) fotografiază de la înălţimea ochiului pentru a reda o imagine normală/obişnuită;


– 94 –

d) ia întotdeauna fotografii preliminare/generale; e) fotografiază un set complet de imagini procedând la efectuarea de

fotografii din unghiuri şi distanţe diferite; f) fotografiază toate zonele de investigare/documentare a locului faptei,

inclusiv descoperirile constatate; g) fotografiază probele în detaliu; h) fotografiază intrările şi ieşirile existente atât din interior, cât şi din

exterior; i) fotografiază imagini clare. Dacă este posibil se foloseşte unui tripod. j) evită lumina din spate. Aceasta creează siluete şi poate produce

umbre sau neclarităţi; k) foloseşte lumina din lateral pentru a scoate în evidenţă

textura/structura, urmele produse de unelte sau alte iregularităţi de pe suprafeţe. Evită folosirea acesteia când fotografiezi ascunzători, recipiente sau corpuri de mobilă.

l) lumina din faţă este, în mod normal, cea mai bună în munca jandarmului criminalist.

m) flash-ul (lumina artificială) prezintă avantaje de uşurinţă în manipulare şi control.

– 95 –

4. Planşa fotografică şi schiţa fotografică 4.1. Planşa fotografică Planşa fotografică efectuată cu ocazia cercetării la faţa locului,

reprezintă un material de documentare ce cuprinde totalitatea fotografiilor judiciare efectuate în câmpul infracţional/locul faptei precum şi împrejurimilor acestuia şi care sunt concludente în probarea activităţii infracţionale. Despre efectuarea fotografiilor judiciare se fac menţiuni în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante. În acelaşi proces verbal de constatare a infracţiunii flagrante se fac menţiuni referitoare la aparatul de fotografiat folosit la realizarea fotografiilor judiciare, despre condiţiile de lumină şi despre planşa fotografică ce se anexează la procesul-verbal de constatare a infracţiunii.

După prelucrarea materialului fotosensibil şi obţinerea imaginilor pozitive se trece la întocmirea planşei fotografice.

Planşele fotografice pot fi clasificate în trei mari grupe: – planşe fotografice operative; – planşe fotografice demonstrative; – planşe fotografice de informare. Planşa fotografică operativă cuprinde fotografiile realizate cu ocazia

efectuării unor activităţi de urmărire penală: cercetarea la faţa locului, percheziţie, reconstituire, prezentare pentru recunoaştere.

La întocmirea acestei planşe se vor respecta următoarele condiţii de formă şi fond:

– fotografiile se vor realiza, de regulă la dimensiunile de 8,5x11,5 cm. Acestea vor fi clare şi vor reda corect tonalităţile de alb-gri-negru ori nuanţele de culoare;

– fotografiile se vor lipi de hârtie sau carton, în următoarea ordine: fotografii de orientare, fotografii schiţă, fotografii ale obiectelor principale, fotografii ale urmelor şi fotografii de detaliu;

– pe prima filă, la antet, se va trece denumirea instituţiei din care face parte cel care întocmeşte planşa fotografică, precum şi cu ce ocazie a fost întocmită aceasta;


– 96 –

– fiecare fotografie lipită pe planşă va fi ştampilată având în vedere ca impresiunea ştampilei să fie imprimată atât pe fotografie, cât şi pe coala de hârtie pe care s-a lipit fotografia;

– sub fiecare fotografie se vor face menţiuni prin care să se explice ce reprezintă aceasta (detaliile pot fi marcate prin săgeţi);

– după ultima fotografie se va menţiona numărul de file, numărul de fotografii cuprinse în planşă, cu ce aparate, ce material fotosensibil s-a folosit şi în ce condiţii de iluminare s-a fotografiat;

– pe verso-ul fiecărei foi se va scrie „alb” şi se va ştampila; Planşele fotografice vor fi ştampilate şi semnate pe fiecare pagină de către

cel care le-a realizat, iar la final se trece în clar numele celui care a întocmit-o. Planşa fotografică operativă trebuie realizată în aşa fel încât să

completeze şi să concorde cu procesul-verbal întocmit cu prilejul desfăşurării respectivei activităţi de urmărire penală.

Planşa fotografică demonstrativă cuprinde fotografiile judiciare executate cu ocazia efectuării deferitelor examinări în laborator.

Dimensiunile fotografiilor vor fi stabilite în raport de necesităţile demonstrării rezultatelor examinării respective.

Planşa fotografică demonstrativă completează şi ilustrează rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză. La întocmire, se vor respecta, în general, aceleaşi condiţii în cazul planşei fotografice operative.

Planşa fotografică de informare trebuie realizată în condiţii grafice şi de calitate deosebite. Această planşă va cuprinde numai fotografii color (în cazuri excepţionale, se admit fotografii alb-negru), care să ilustreze aspecte deosebite privind neglijenţă gravă, distrugeri cu pagube mari, accidente de circulaţie (sau de altă natură) cu urmări deosebit de grave etc.

Fotografiile cu dimensiunile de 11,5x17,5 cm se lipesc pe carton de bună calitate, cu chenar şi vor fi însoţite de explicaţii scrise.

Pe prima filă se va trece cazul ale cărui aspecte sunt ilustrate prin fotografiile realizate.

În final, nu se vor mai face menţiunile arătate la planşa fotografică operativă.

Această planşă fotografică se înaintează celor care au solicitat-o (şeful unităţii de poliţie, conducerea I.G.P.R. sau a ministerului, primăriei etc.) pe bază de adresă.

Pentru a fi de un real folos, planşa cu fotografii executate cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie să cuprindă toate genurile de fotografie judiciară operativă, în ordine, adică:

– de orientare la faţa locului (fotografii generale); – schiţa locului faptei; – obiectele principale din câmpul infracţiunii (fotografii în detaliu);


– 97 –

– urmele găsite în câmpul infracţiunii (fotografii în detaliu); – alte detalii. Întotdeauna, obiectele principale şi cele care poartă urme precum şi

urmele trebuiesc marcate (numerotate) şi fotografiate metric. Planşa fotografică va avea număr de înregistrare, va fi datată şi va

avea un titlu din care să reiasă: – cu ce ocazie este întocmită; – ce reprezintă; – pentru ce faptă comisă a fost întocmită planşa fotografică; – unde, când şi cine a săvârşit fapta (atunci când se cunoaşte

persoana în cauză). În unele situaţii se poate întocmi şi schiţa locului faptei.

4.2. Schiţa locului faptei

Schiţa se întocmeşte în acele situaţii când este necesară o mai bună înţelegere a amplasamentului urmelor şi a raporturilor de spaţiu în care se află acestea cu celelalte elemente de la faţa locului. La întocmirea acesteia se folosesc semnele convenţionale prevăzute în reglementări interne, iar pentru situaţiile când acestea nu sunt prevăzute, se stabilesc, în mod arbitrar, semne convenţionale care vor fi explicate în legenda schiţei.

Schiţa locului săvârşirii infracţiunii constituie o modalitate de reprezentare grafică a situaţiei de la faţa locului. Prin aceasta se redau în sistem ortogonal-realizarea unor proiecţii obţinute prin trasarea unei perpendiculare de la fiecare punct de proiectat pe planul de proiecţie-elementele esenţiale din câmpul infracţiunii, mărite sau micşorate la scară.

Oricare ar fi modalităţile de reprezentare grafică, schiţa locului faptei ajută la înţelegerea mai exactă a tabloului real al locului săvârşirii infracţiunii, având menirea de a ilustra constatările din procesul-verbal şi de a întregi celelalte mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului.

Pentru ca schiţa locului faptei să formeze o imagine completă şi veridică a situaţiei de la locul săvârşirii infracţiunii, la întocmirea ei trebuie respectate unele reguli, dintre care se pot aminti:

– exactitatea schiţei; – cotarea schiţei; – întocmirea la scară a schiţei; – orientarea schiţei (latura din dreapta a schiţei - spre direcţia nord-sud); – claritatea schiţei; – reprezentarea prin semne convenţionale criminalistice; – individualizarea schiţei (prin menţionarea următoarelor date: titlul,

scara la care s-a întocmit, data, locul şi cauza în care s-a procedat la cercetarea locului faptei şi întocmirea schiţei, numele, prenumele calitatea şi organul din care fac parte membrii echipei de cercetare, semnăturile participanţilor la cercetarea la faţa locului).

– 98 –

MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI

INSPECTORATUL DE JANDARMI JUDEŢEAN VÂLCEA Nr. 654 123 din 11.03.2008


Cu aspecte de la faţa locului în cazul privind pe numitul ION VASILE, în vârstă de 28 de ani, domiciliat în localitatea Horezu, judeţul Vâlcea, care în noaptea de 10/11.03.2008, prin escaladarea gardului şi forţarea cu o rangă metalică a uşii de acces, a pătruns în locuinţa numitului TURCU VASILE, situată în localitatea Călina, strada Primăverii, 27, judeţul Vâlcea, de unde a furat un televizor color marca Amadeus şi un geamantan de culoare închisă din piele, ambele bunuri în valoare de aproximativ 850 lei.

ÎNTOCMIT,

Vâlcea – 2008


– 99 –

ştampilă

ştampilă

Foto nr. 1

Foto nr. 1-2. Imagine de ansamblu a imobilului situat în localitatea Călina, str. Primăverii nr. 27, proprietatea numitului Turcu Vasile.

ştampilă

Foto nr. 3. Imobilul văzut din stradă.

ÎNTOCMIT


– 100 –

ştampilă

ştampilă

Foto nr. 4. Imobilul văzut dinspre grădină.

Foto nr. 5. Uşa de acces în locuinţă. Săgeata indică urmele de forţare găsite la nivelul sistemelor de închidere a uşii de acces.

ştampilă

Foto nr. 6. Detaliu al urmelor de forţare. Fotografia la scară a urmelor de forţare descoperite pe uşa principală de la intrarea în locuinţă.

ÎNTOCMIT ÎNTOCMIT


– 101 –

ştampilă

Foto nr. 7. Reprezintă fotografia schiţă a locului unde au fost abandonate două şurubelniţe şi găsită o urmă de încălţăminte (1 - urma de încălţăminte, 2 şi 3 şurubelniţele).

ştampilă

Foto nr. 8. Fotografia la scară a urmei de încălţăminte.

ştampilă

Foto nr. 9. Fotografia la scară a unei şurubelniţe descoperită în apropierea urmei de încălţăminte.

ÎNTOCMIT


– 102 –

ştampilă

Foto nr. 10. reprezintă fotografia schiţă a camerei în care se afla televizorul reclamat ca furat.

ÎNTOCMIT

ştampilă

Foto nr. 10-11. Aspecte din camera de zi. Săgeata indică comoda de unde se reclamă sustragerea geamantanului din piele şi a televizorului color marca Amadeus.

ştampilă

Foto nr. 12 Partea superioară a şifonierul pe care s-a descoperit o urmă digitală. Săgeata indică locul unde a fost descoperită, fixată şi ridicată urma digitală.


– 103 –

Prezenta planşă fotografică conţine un număr de 6 (şase) file şi un număr de 13 (treisprezece) fotografii judiciare executate cu aparatul fotografic Practica L 2, folosind film AZOPAN PS 21 DIN, în condiţii de lumină naturală şi artificială.

Procesarea negativului s-a realizat cu aparatul de copiat prin proiecţie Magnifax, pe hârtie foto BC 11.

ÎNTOCMIT, (gradul, numele şi prenumele în clar)

ştampilă

Foto nr. 13. Fotografia metrică a urmei digitale descoperită şi ridicată de pe uşa şifonierului.

– 104 –

(MODEL)

– 105 –

5. Urmele criminalistice – noţiune şi clasificare

5. 1. Noţiunea de urmă în sens criminalistic Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, precum şi tot mai larga lor aplicare în

toate sectoarele vieţii economice şi sociale au dat posibilitatea justiţiei să-şi găsească un puternic sprijin pentru îndeplinirea misiunii sale în rezultatele oferite de cercetările ştiinţifice şi tehnice.

Atât în procesul penal, cât şi în procesul civil, prima sarcină pe care o are de îndeplinit organul judiciar este aceea de a stabili exact situaţia de fapt supusă judecăţii. Astfel, în procesul penal urmează să se stabilească dacă infracţiunea s-a săvârşit, în mod real, şi dacă făptuitorul este cel învinuit, precum şi împrejurările în care s-au petrecut faptele. În procesul civil organul judiciar trebuie, de asemenea, să cunoască exact raporturile reale care au dat naştere conflictului de interese dintre părţi.

În desfăşurarea activităţilor specifice cercetării criminalistice se ia în considerare principiul conform căruia, în majoritatea cazurilor, săvârşirea unei infracţiuni presupune prezenţa făptuitorului la faţa locului şi implicit efectuarea de către acesta a unor activităţi ce produc modificări materiale în ambianţa existentă, cunoscute sub denumirea generică de „urme”.

Edmond Locard, un criminalist francez de seamă, afirma: „Este imposibil pentru un răufăcător să acţioneze cu intensitatea pe care o presupune acţiunea criminală, fără să lase urme materiale”.

Din punct de vedere criminalistic, prin urmă se înţelege orice modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea infracţională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite de acesta şi la lămurirea împrejurărilor în care s-a comis fapta penală.

Din practica judiciară s-a desprins ideea că producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei, ea putând


– 106 –

aparţine, în egală măsură, subiectului pasiv al infracţiunii(partea vătămată). Un exemplu în acest sens este dat de petele de sânge sau firele de păr descoperite pe îmbrăcămintea sau corpul agresorului, care aparţin persoanei agresate.

Având în vedere cele de mai sus, putem considera drept urme: – tot ce a rămas material (vizibil sau invizibil) la locul faptei de la

persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea acestuia sau de la mijloacele sau instrumentele folosite de acesta (îmbrăcăminte abandonată de infractor, urme ale diferitelor instrumente de spargere, urmele papilare etc.);

– tot ce s-a ataşat material (vizibil sau invizibil) de la locul faptei asupra făptuitorului, hainelor, obiectelor, mijloacelor sau instrumentelor folosite de acesta la comiterea faptei (ex: particule de sol ataşate de la locul faptei pe încălţămintea infractorului, sânge aparţinând victimei descoperit pe hainele lui etc.);

– schimbările de poziţie ale unor obiecte existente la locul săvârşirii faptei, dacă au legătură cu activitatea infracţională (ex: un fotoliu mutat de la locul lui de către infractor pentru ca acesta să poată ieşi pe geam).

Trebuie reţinut că pentru a putea fi considerate urme în sens criminalistic, modificările materiale trebuie să aibă legătură de cauzalitate cu fapta penală.

Aceasta pentru că la locul faptei, jandarmul poate descoperi o multitudine de modificări, dar el trebuie să le descopere şi să le examineze numai pe cele care au fost create în timpul săvârşirii faptei sau care au legătură cu aceasta, întrucât numai în acest fel se poate ajunge la făptuitor şi la dovedirea vinovăţiei.

Rămânerea la faţa locului a urmelor este determinată de cauze diferite, precum:

– condiţiile în care operează infractorul (timp scurt, dificultăţi de pătrundere etc.);

– starea psihică a făptuitorului în momentul comiterii faptei (frică, emoţie etc.);

– modul de operare, de multe ori specific făptuitorului; – condiţii nefavorabile de iluminare în locul faptei; – necunoaşterea topografiei locului faptei ş.a.m.d. Importanţa studierii tuturor categoriilor de urme rezultă din următoarele

raţiuni: – acestea apar obligatoriu în procesul comiterii infracţiuni; – crearea lor este rezultatul interacţiunii (contactului) dintre factorii

creatori şi cei primitori de urme în timpul săvârşirii faptelor penale.


– 107 –

5.2. Clasificarea generală a urmelor Clasificarea urmelor s-a realizat după mai multe criterii, după cum

urmează: a) După factorul creator de urmă: urme create de om, urme create

de animale, urme create de vegetale, urme create de obiecte, urme create de unele fenomene.

b) După factorul primitor de urmă: urme primite de om, urme primite de animale, urme primite de vegetale, urme primite de obiecte.

c) După esenţa (felul) lor: urme formă; urme materie, urme poziţionale.

d) După mărime: macrourme, microurme. e) După valoarea lor în procesul identificării: urme care furnizează

elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii, urme care ajută la stabilirea apartenenţei de gen, grup, categorie sau specie, urme ce permit identificarea factorului creator.

În continuare vom acorda atenţia cuvenită fiecărei categorii de urme enumerate mai sus.

a) Urmele după factorul creator de urmă Urme create de om Cuprind toate modificările rezultate atât din simplul contact al corpului

omenesc cu elementele componente ale mediului, cât şi din mişcările complexe ale acestuia, iniţiate, deliberate şi coordonate de activitatea cerebrală.

Omul poate crea la faţa locului urme formă şi urme materie. Din categoria urmelor formă fac parte: 1. urmele mâinilor În sens criminalistic se înţeleg acele modificări aduse elementelor

componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului şi victimei cu acestea, în procesul săvârşirii infracţiunii.

Din uriaşa varietate de urme, de cele mai multe ori, pentru urmărirea şi descoperirea infractorului sunt folosite urmele de mâini şi aceasta deoarece în timpul săvârşirii infracţiunii este greu să se evite atingerea cu mâinile a obiectelor.

Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe suprafaţa palmei şi a degetelor a substanţei secretate de piele, substanţă formată din compuşi organici şi anorganici, care nu se evaporă prin trecerea timpului.

Identificarea persoanelor după urmele de mâini se bazează pe varietatea desenului papilar de pe partea anterioară a palmei şi a degetelor, ce se prezintă sub formă de ridicături şi adâncituri.


– 108 –

Urmele lăsate de mâinile infractorului se întâlnesc foarte des în cercetarea locului faptei, pentru că mâinile vin cel mai des în contact cu diferite obiecte, depunând substanţe care au aderat la ele, ridicând materii în stare pulverulentă sau depunând sub formă de urme invizibile resturi de sudoare şi grăsime.

2. urmele picioarelor Prin urme ale picioarelor se înţeleg acele modificări aduse elementelor

componente ale locului faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu acestea în procesul săvârşirii infracţiunii.

3. urmele buzelor Sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor, create

pe diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii unei infracţiuni. 4. urmele dinţilor Prin urme de dinţi se înţeleg modificările aduse elementelor

componente ale locului faptei ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu aceasta. În timpul luptei, pe corpul victimei şi chiar pe cel al infractorului se pot forma urme de dinţi, astfel prezenţa acestor urme indică împrejurările în care a avut loc fapta.

5. urmele urechilor, nasului şi a altor părţi ale feţei şi corpului uman Prin această categorie de urme se înţelege toate acele modificări

aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului şi altor părţi ale feţei şi corpului uman cu ele în procesul săvârşirii unei infracţiuni.

6. urmele sonore ale vocii şi vorbirii În sens criminalistic se înţeleg acele urme produse de aparatul

fenorespirator al omului. 7. scrisul În sens criminalistic scrisul interesează prin faptul că este o formă

specifică a activităţii umane şi el poartă „marca” individualităţii persoanei care îl realizează şi prin intermediul lui se poate ajunge la aceasta.

8. nodurile şi legăturile Nodul, ca manieră de realizare, constituie o urmă a activităţii umane, care

oferă anumite date referitoare la desfăşurarea faptei penale, date ce pot duce la elucidarea unor împrejurări ale ei. Legăturile reprezintă modul cum sunt înfăşurate materialele folosite la realizarea nodurilor (frânghie, laţ, sfoară, sârmă).

Din categoria urmelor materie de natură umană (biocriminalistice) fac parte:

1. Urmele de sânge. Prin urme de sânge se înţelege lichidul extravazat dintr-un sector al aparatului cardiovascular şi depus pe un anumit suport, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.


– 109 –

2. Urmele de salivă. Prin urme de salivă se înţelege lichidul de secreţie a glandelor salivare depus pe diferite suporturi, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

3. Urmele de spermă. În sens criminalistic reprezintă lichidul de secreţie a glandelor sexuale masculine, exteriorizat din cauze fiziologice sau patologice, depus pe diferite suporturi în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

4. Urmele de natură piloasă. Prin urmă de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit de la corpul uman în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

5. Urmele de natură osteologică. Prin urme de natură osteologică se înţeleg oasele şi cartilagiile sau resturile din ele, a căror prezenţă la faţa locului este datorată săvârşirii unei infracţiuni.

6. Urmele altor ţesuturi moi. În categoria urmelor altor ţesuturi moi se includ ţesuturile şi organele de natură umană descoperite la faţa locului şi care au legătură cu săvârşirea unei fapte penale.

7. Urmele de miros. Prin urmă de miros se înţelege dâra formată prin deplasarea unei persoane, în care rămâne mirosul specific al corpului, îmbrăcămintei, încălţămintei acestuia sau altor obiecte aflate asupra sa.

8. Urme create de animale. Prin urme ale animalelor se înţelege totalitatea modificărilor produse în câmpul infracţional de animale a căror prezenţă la faţa locului este în legătură cu săvârşirea faptei penale.

Urmele lăsate de animale pot fi: urme formă şi urme biologice. Din categoria urmelor formă fac parte: 1. Urmele de picioare. Urmele pe care le creează picioarele sunt cele

mai frecvent întâlnite la faţa locului şi au valoare în identificarea animalului sau stabilirea apartenenţei de gen.

2. Urmele de dinţi. Aceste urme prezintă, de asemenea, o pondere însemnată din punctul de vedere al frecvenţei şi al posibilităţilor de descoperire la faţa locului. Mărimea, conformaţia şi dispunerea pe o arcadă a dinţilor diferă în raport cu specia animalului. Forma maxilarelor, prezenţa dinţilor pe ambele maxilare sau numai pe unul, mărimea, conformaţia şi dispunerea acestora pe arcadă diferă în raport cu specia animalului şi uneori cu vârsta acestuia.

3. Urmele de coarne. Sunt mai rar întâlnite la faţa locului, ele putând fi create de un număr restrâns de specii. Forma şi dispunerea pe cap a coarnelor diferă de la o specie de animale la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii, de la un individ la altul.

4. Urmele altor părţi ale corpului animalelor (botul, buzele, abdomenul, genunchiul etc.) – forma şi mărimea lor diferă de la o specie la alta.


– 110 –

5. Urmele sonore. Anatomia, fiziologia şi fiziopatologia aparatului fonator al animalelor presupune o multitudine de particularităţi caracteristice fiecărei specii de animale şi în cadrul aceleiaşi specii, fiecărui exemplar în parte, care îşi lasă amprenta în urmele sonore.

Prin urme biologice de natură animală se înţeleg produsele de secreţie, de excreţie şi resturile de ţesuturi rezultate în procesul săvârşirii unor fapte penale sau în legătură cu acestea.

Astfel, distingem: urmele de sânge; urmele de spermă; urmele de secreţie lactată; urmele de natură piloasă; urmele de miros; alte urme de natură biologică (puf, fulgi, pene, coarne, gheare, copite etc.).

Urme create de vegetale. Prin urme de natură vegetală se înţeleg modificările produse la faţa locului ca urmare a contactului diferitelor plante cu elementele mediului ambiant, modificări apărute în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

Urme ale vegetalelor pot fi: urme formă şi urme biologice de natură vegetală.

Urmele formă de natură vegetală se creează ca o consecinţă a schimbărilor de aspect pe care le provoacă un organism vegetal ori un fragment al acestuia pe un suport cu o plasticitate adecvată.

Urmele biologice de natură vegetală se pot prezenta la faţa locului în diferite ipostaze, cum ar fi: fragmente de plante, tulpini, rădăcini, frunze, flori, scoarţă de copac, fibre de plante industriale, seminţe, lăstari, polen. Acestea diferă în funcţie de următorii factori: natura şi forma suportului, specia, natura organului vegetal, influenţa factorilor de mediu intern, natura activităţii infracţionale, intervalul scurs de la formare şi până la descoperire.

Urme create de obiecte. Prin urme ale obiectelor se înţeleg modificările aduse la faţa locului ca urmare a contractului diferitelor obiecte cu elementele mediului ambiant, modificări apărute în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta (încălţăminte, îmbrăcăminte, instrumente, arme, mijloace de transport etc.).

Urmele încălţămintei se creează prin contactul ce are loc între aceasta şi elementele componente ale locului unde s-a comis fapta penală (sol, duşumea, mobilă, materiale purverulente, covor).

Ele ajută la determinarea drumului parcurs de persoanele ce interesează la identificarea încălţămintei creatoare, precum şi la furnizarea datelor în legătură cu activităţile desfăşurate înaintea, în timpul şi după comiterea infracţiunii.

Urmele obiectelor de îmbrăcăminte. Prin urme ale obiectelor de îmbrăcăminte se înţeleg modificările ce apar pe corpul omenesc sau pe suprafaţa unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a


– 111 –

contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

Urmele instrumentelor. Prin instrumente înţelegem, în sens generic, toate uneltele, sculele, aparatele şi orice alte obiecte care se folosesc la săvârşirea unei infracţiuni (cleşti, ciocane, cuţite, topoare, şurubelniţe, ferăstraie, răngi, leviere etc.).

O importanţă deosebită o prezintă instrumentele de spargere, prin care putem înţelege o varietate foarte mare de obiecte, aparate adaptate sau special construite, precum şi orice corp dur, folosite pentru a înfrânge rezistenţa încuietorilor şi a oricăror mijloace utilizate pentru protecţia şi paza bunurilor. În această categorie de instrumente sunt incluse nu numai cele care folosesc la spargere, în accepţia proprie a cuvântului, ci şi cele care folosesc la tăiere, apăsare, topire etc.

Prin urmare, un număr mare de infractori se va folosi de uneltele cu mânuirea cărora sunt obişnuiţi profesional sau ca amatori şi numai în cazuri mai rare întâlnim spargeri efectuate de rutinaţi în meserie. Lăcătuşul va prefera să acţioneze asupra părţii metalice a unei uşi, tâmplarul asupra părţii din lemn, dar aceasta nu poate constitui un criteriu absolut şi faptul se confirmă mai mult la spărgătorii începători.

Urmele mijloacelor de transport. Prin urme ale mijloacelor de transport se înţelege totalitatea transformărilor materiale produse de mijloacele de transport ori părţi componente ale lor ce apar pe unele obiecte şi corpuri sau în mediul înconjurător, pe timpul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

Urmele create prin folosirea armelor de foc. Urmele armelor de foc sunt acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau pe diferite obiecte componente ale mediului, rezultate în urma producerii împuşcăturii, cu ocazia producerii unei infracţiuni. La crearea acestei categorii de urme participă în mod necesar arma de foc, muniţia şi diferite suporturi (ţinte).

Urmele legăturilor şi nodurilor. Prin urme create de legături şi noduri se înţelege totalitatea modificărilor produse de ele în ambianţa locului faptei, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Prin folosirea legăturilor şi nodurilor se creează urme sub formă de rosături, adâncituri, decolorări sau alte semne pe suporturile cu care au venit în contact.

Scrisul de tipar şi scrisul dactilografiat. Scrisul de tipar şi cel dactilografiat sunt urme ale infracţiunii atunci când au fost executate în procesul săvârşirii acesteia sau în legătură cu ea.

Urmele sonore create de obiecte. Prin urme sonore create de obiecte se înţeleg zgomotele produse de acestea în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu ea.


– 112 –

Urme de produse petroliere. Prin urmă de produs petrolier se înţelege prezenţa lor, în orice cantităţi, la faţa locului, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni ori în legătură cu aceasta. Urmele ce se formează pot apărea sub diverse forme, cum ar fi: picături, mânjituri, pete, scurgeri, dâre, îmbibări, aglomerări.

Urme de material plastic. Urmele de material plastic sunt acelea care provin din obiecte confecţionate din produse plastice sau din semifinite din acest tip şi se află la faţa locului ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

Urme de coloranţi. Existenţa coloranţilor la faţa locului şi exploatarea lor din punct de vedere criminalistic oferă posibilitatea stabilirii împrejurărilor în care s-a comis fapta, a dovedirii prezenţei unei persoane sau obiect oarecare în câmpul infracţiunii, precum şi a explicării anumitor modificări petrecute.

Urme de vopsea. Din punct de vedere criminalistic sunt considerate urme de vopsea substanţele peliculogene ce se desprind de pe diverse suporturi sau se formează pe ele în urma impactului lor cu alte obiecte, în procesul săvârşirii unor infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

Urme de metale. Acţiunea dinamică sub formă de tăiere, forţare etc. dintre două sau mai multe corpuri metalice creează particule din metalele supuse acestor acţiuni. Rezultatul unei asemenea acţiuni – când s-a produs în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta – poartă denumirea de urme metalice.

Urme de soluri şi cenuşă. Urmele de sol sunt acele fragmente aduse la locul infracţiunii – sau dislocate din acesta - pe încălţăminte, îmbrăcăminte ori alte obiecte purtate de făptuitor sau victimă, precum şi de mijloacele de transport folosite în procesul săvârşirii infracţiunii ori în legătură cu acesta.

În incendii, explozii, tentative de distrugere etc., resturile rămase la faţa locului sub formă de cenuşă constituie urme preţioase ce pot servi la determinarea constituenţilor anorganici ai substanţelor arse.

Urme de sticlă. În procesul săvârşirii unei infracţiuni, sticla, indiferent de forma în care se află, poate lăsa urme, fie datorită contactului cu diferite obiecte, corpuri, fie drept consecinţă a unor factori mecanici sau termici.

Urme de hârtie. La faţa locului hârtia poate fi găsită în starea ei naturală (ruptă, tăiată, şifonată, perforată etc.) sau arsă (carbonizată pe toată suprafaţa sau numai parţial).

Urme de cerneluri, tuşuri şi paste de scris. Prin urme de cerneluri, tuşuri sau paste de scris se înţelege prezenţa unor asemenea substanţe la faţa locului, în cantităţi sau forme diferite, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.


– 113 –

Urme de produse textile. Sunt considerate urme de produse textile fragmentele, firele sau fibrele provenite de la obiectele de îmbrăcăminte, de lenjerie, accesorii ale lor sau orice alte obiecte confecţionate din asemenea produse, a căror prezenţă la faţa locului este determinată de săvârşirea unei infracţiuni.

Urme de produse alimentare. Produsele alimentare sunt considerate ca urme atunci când prezenţa lor la faţa locului are legătură cu infracţiunea săvârşită.

Urme de natură pulverulentă. Materialele pulverulente constituie urme atunci când prezenţa lor la faţa locului este determinată de săvârşirea unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

Urme toxice. Prin urme toxice se înţeleg substanţele toxice ca atare, precum şi soluţiile acestora prezente la faţa locului pe diverse suporturi sau recipiente, a căror existenţă are legătură cu infracţiunea săvârşită.

Urme create de unele fenomene Din categoria urmelor create de incendii, explozii şi unele

catastrofe fac parte: Urme create de incendii. Prin urme create de incendii se înţeleg

modificările produse la locul săvârşirii unei fapte penale ca urmare a acţiunii substanţelor incendiare sau altor cauze declanşatoare, a flăcărilor deschise, arderilor mocnite, temperaturii şi a celorlalte fenomene ce însoţesc incendiul.

Urme create de explozii. Prin urme de explozii se înţeleg modificările apărute în compoziţia ori la suprafaţa obiectelor ce explodează şi în mediul înconjurător, modificări care sunt în legătură cu săvârşirea unei fapte penale.

Urme specifice accidentelor şi catastrofelor de cale ferată. Prin urme ale accidentelor şi catastrofelor de cale ferată se înţeleg toate modificările create asupra materialului rulant de cale ferată şi a altor instalaţii feroviare, precum şi asupra persoanelor sau mărfurilor transportate, în timpul şi în legătură cu producerea evenimentelor respective.

Urme specifice catastrofelor aeriene În raport cu cauza producerii catastrofei aeriene, cu înălţimea la care s-

a aflat aeronava, precum şi cu natura locului unde s-a prăbuşit, la faţa locului se creează o serie de urme formă, poziţionale şi materie.

Urme specifice catastrofelor navale. Urmele ce pot fi create în cazul catastrofelor navale sunt deosebit de multiple, acestea putând fi urme formă, poziţionale şi materie.

Acestea trebuie căutate la locul faptei, respectiv locul de cercetat care este reprezentat de locul unde s-a produs catastrofa (sinistrul, incendiul, abordajul) şi cel unde s-a descoperit nava sau epava acesteia, zonă ce include suprafaţa apei ca un plan în continuă mişcare (sub acţiunea vântului, a curenţilor), construcţiile şi aparatele utilizate sau susceptibile a fi folosite ca mijloace de transport pe apă şi porţiunile de uscat adiacente.


– 114 –

b) Urmele după factorul primitor de urmă Urme primite de om. Omul poate primi urme create de toţi factorii

creatori. Astfel de urme sunt: particule de praf, pete de vopsea, vaselină, sânge, urme ale ştrangulării etc.

În cadrul procesului de percepţie omul poate reţine şi unele urme care dispar de la locul faptei odată cu consumarea infracţiunilor, cum sunt: caracteristicile mersului infractorului, culoarea îmbrăcămintei şi obiectelor ce le purta asupra sa, succesiunea activităţilor desfăşurate de făptuitor.

Urme primite de animale. Reprezintă acele modificări produse asupra corpului acestora sub acţiunea factorilor creatori de urme (rănirea, imprimarea pe blană sau pe pielea animalului, intoxicaţii etc.).

Urme primite de vegetale. Constau în: tăieturi, retezături, smulgeri, ruperi sau imprimări de diferite obiecte sau substanţe, pete de sânge, de vaselină etc.

Urme primite de obiecte. Din această categorie putem aminti: urmele de încălţăminte create în teren moale, urmele instrumentelor de spargere în tocul uşii sau geamului, urmele sonore înregistrate, imaginile de pe pelicule foto sau înregistrările video, dacă sunt imagini neprelucrate.

c) Urmele după esenţa (felul) lor Acestea se clasifică în urme formă; urme materie; urme poziţionale. 1. Urmele formă reproduc conturul exterior al factorului creator de

urmă ori linia de rupere a acestuia. În funcţie de procesul de mişcare al celor doi factori, urmele formă se

subdivid în: – urme statice, ce se formează prin apăsare, lovire, presare,

rostogolire, fără ca suprafaţa factorului creator de urmă să alunece pe suprafaţa factorului primitor de urmă în momentul contactului (urmele de mâini formate prin atingerea sau prinderea obiectelor, urmele create de pneurile vehiculelor în timpul rulării, urmele de încălţăminte etc.);

– urme dinamice, ce se formează atunci când suprafeţele de contact ale celor două obiecte – cel creator şi cel primitor de urmă – se află în mişcare unele faţă de altele (urme de derapare, urmele create de ghinturile ţevii pe glonţ, urma creată de topor, ferăstrău etc.)

În raport de modificările aduse factorului primitor, urmele formă se subdivid astfel:

– urme de adâncime, ce se formează prin modificarea în profunzime a obiectului primitor în locul de contact cu cel creator de urmă (urme de încălţăminte sau pneu în solul moale, în zăpadă etc.). Aceste urme pot fi statice sau dinamice.


– 115 –

– urme de suprafaţă, ce se formează numai la suprafaţa obiectului primitor şi apar ca rezultat al unor depuneri sau dislocări de substanţă, fără a schimba forma sau conturul acestuia (urma lăsată de obiectul de scris folosit de infractor la falsificarea paşaportului, urma papilară formată în urma contactului dintre mâna infractorului şi un obiect lucios neşters de praf).

Aceste urme pot fi statice sau dinamice. Urmele de suprafaţă, în funcţie de procesul formării lor, pot fi: – urme create prin stratificare (ex: urma papilară formată prin

depunerea de sudoare pe un obiect lucios, neprăfuit); – urme create prin destratificare (ex:

urma papilară formată prin destratificarea unei cantităţi de praf de pe mobilă).

Dintre cele două categorii de urme, prima categorie are o mai mare valoare în procesul identificării, întrucât la această urmă se pot observa elementele de detaliu ce ajută la identificarea factorului creator.

Urmele formă se mai pot clasifica şi: – vizibile cu ochiul liber (colorate); – latente (invizibile) din cauza sub-

stanţei incolore care le creează (ex: urmele de mâini create prin depunerea de sudoare produse de secreţia glandelor sudoripare şi sebacee de la nivelul pielii, nefiind vizibile cu ochiul liber, deoarece substanţa nu este colorată).

2. Urmele materie Aceste urme cuprind produsele, substanţele sau peliculele de natură

organică sau anorganică descoperite la faţa locului. Astfel de urme sunt: – produsele biologice de natură umană ori animală (sânge, salivă,

spermă, fire de păr etc.); – de natură vegetală (seminţe, crengi, fructe etc.); – substanţe chimice de natură organică sau anorganică (ex: cioburi de

sticlă, particule de vopsea, părţi ale unor obiecte etc.) 3. Urmele poziţionale Sunt reprezentate de schimbările poziţiilor iniţiale ale obiectelor sau

subansamblelor acestora, în procesul săvârşirii unei infracţiuni şi care au legătură cu aceasta (ex: sertar deschis, fereastra găsită în altă poziţie de cum a fost lăsată de partea vătămată, un aparat de bord blocat, schimbătorul de viteze găsit cuplat într-o anumită treaptă de viteză în urma unui accident rutier etc.).

d) Urmele după mărime Acestea se clasifică în : – macrourme, ce reprezintă urmele formă sau materie de dimensiuni

atât de mari încât pot fi descoperite şi examinate cu ochiul liber (urmele de pneuri, de încălţăminte, părţi din obiecte etc.);


– 116 –

– microurmele, acele urme formă sau materie, mici sau foarte mici, a căror descoperire, ridicare şi examinare necesită folosirea unor mijloace tehnice precum: lupa, microscopul, stereomicroscop etc. (ex: striaţiile create de instrumentele de spargere, particulele microscopice de praf, sticlă ori metal etc.).

e) Urmele după valoarea lor în procesul de identificare O primă grupă este reprezentată de urmele care furnizează elemente

pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale comiterii infracţiunii. Sunt acele urme care, deşi nu conţin elemente pentru stabilirea

apartenenţei de gen, contribuie la determinarea naturii activităţilor desfăşurate de făptuitor, a succesiunii şi duratei lor. În această categorie intră urmele poziţionale (fereastra deschisă, acul vitezometrului blocat la o anumită viteză în cazul unui accident de circulaţie, limbile blocate ale unui ceas de mână spart găsit asupra victimei care s-a luptat cu infractorul etc.).

O altă categorie este dată de urmele care ajută la stabilirea apartenenţei de gen, grup, categorie sau specie, adică acele urme ce conţin caracteristici individuale, însă insuficiente identificării factorului creator. În această categorie includem urmele formă dinamice de frânare create de pneul unui vehicul, urme de târâre pe carosabil, urme papilare create în mişcare etc.

Mai există o categorie a urmelor după valoarea lor, şi anume urmele ce permit identificarea factorului creator.

Sunt reprezentate de acele urme care conţin suficiente caracteristici individuale pentru identificarea factorului creator. În acest sens putem aminti: urmele de mâini, de miros, scrisul, urmele ghinturilor ţevii pe glonţ, sângele etc.

Prezenţa urmelor în câmpul infracţiunii nu prezintă nicio valoare dacă acestea rămân necunoscute organului judiciar. Tocmai de aceea, urmele trebuie descoperite şi examinate, apoi trimise la specialişti care în urma examinărilor întocmesc raportul de constatare tehnico-ştiinţifică ori de expertiză criminalistică conferindu-le în acest fel valoare judiciară ca probe.

În laboratoarele de traseologie, prin expertizele şi constatările tehnico-ştiinţifice efectuate se pot rezolva următoarele probleme:

1. identificarea persoanelor după: urmele de dinţi, urmele de urechi, urmele de buze, nas sau alte zone ale feţei;

2. se stabileşte dacă două sau mai multe fotografii reprezintă aceeaşi persoană (expertiză de portret);

3. stabilirea stării de funcţionare a sistemelor de închidere şi asigurare;

4. identificarea instrumentelor folosite la forţarea sistemelor de închidere şi asigurare;

5. stabilirea modului de funcţionare a dispozitivelor folosite la forţarea sistemelor de închidere şi asigurare;

6. identificarea mijloacelor de transport;


– 117 –

7. stabilirea întregului după părţile sale componente; 8. identificarea obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte; 9. identificarea instrumentelor de lovire (contondente, tăietoare,

tăietoare - înţepătoare, tăietoare-despicătoare, înţepătoare); 10. identificarea animalelor după urmele de picioare; 11. identificarea seriilor de identificare a autovehiculelor şi armelor de foc. Schema clasificării urmelor Prezentată în Tratat practic de criminalistică:


– 118 –

5.3. Conceptul de mijloc material de probă Constituie mijloace materiale de probă „obiectele care conţin sau

poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului.

Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii”.

Importanţa mijloacelor de probă admise de lege, dintre care cele privind identificarea criminalistică ocupă un rol important în structura criminalisticii, reprezintă problema centrală a investigaţiilor criminalistice, având ca destinaţie descoperirea şi evidenţierea unor aspecte practice prin modalităţi tehnico-ştiinţifice moderne, capabile să combată eficient orice gen de fapte penale.

În interacţiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relaţia cauzală unde contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperiri şi examinării urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel, atât urme materiale, cât şi urme testimoniale (ideatice) prin valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, conversaţii, sunete, poziţii de obiecte personale, a aspectului, a trăsăturilor etc.).

Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părţi de aeronave, etc. De la urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul produs de explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării şi interpretării lor.

Conform unei enumerări formulate de Barry A.J. Fisher a elementelor ce conferă valoare, urmele (probele) materiale au ca însuşiri:

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie în soluţionarea anchetei.

De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin efracţie sau urmele de violenţă şi leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găsite urme de substanţe volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.

2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezenţa la locul faptei.

Într-un caz de viol suspectul reţinut la scurt timp nu a putut explica prezenţa unor fire de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici.

3. Probele materiale (urmele) pot duce la identificarea certă a autorului unei fapte. ADN , urme papilare, probe biologice etc.

4. Probele materiale pot duce şi la exonerarea unui bănuit. Exemplu: o persoană acuzată de falsificarea unui scris etc. Doi minori au

acuzat un adult că i-ar fi drogat şi molestat. Examinarea unor mostre de sânge şi urină de la minori a probat lipsa în organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut că acuzaţiile au fost inventate întrucât îl urau pe bănuit.


– 119 –

5. Probele materiale pot completa şi confirma mărturiile. Victima unei lipsiri de libertate a reclamat că a fost legată de un calorifer în apartamentul unui bănuit cu un cablu de nailon pe care l-a rupt şi abandonat pe terasa pe unde a reuşit să fugă. La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit în locul indicat de victimă.

6. Un suspect pus în faţa probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar declaraţii complete.

7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale. Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg iar factorul subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse „în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost receptate.

8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluţionarea cauzelor. Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic.

Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din punctul de vedere al relevanţei lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt în acest sens:

1. probe disculpante prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori. (Exemplu: o urma de muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe cămaşa de metal a unui glonţ produse de ghinturile ţevii).

2. probe indicative indică producerea unei anumite fapte (acţiune, fenomen, proces) fără a indica şi autorul (Exemplu: răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe).

3. probe coroborative prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situaţii. (Exemplu: urma pantofului unei anumite persoane indică prezenţa ei într-un anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor).

4. probe determinante care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei) (ADN).

Unii autori subîmpart urmele în: a) probe - dovedind un adevăr; b) indicii - semnul existentei unui fenomen, împrejurări, eveniment etc. Indiferent dacă unii autori acceptă această din urmă subîmpărţire sau nu,

esenţial este a se reţine că prin criminalistică se oferă elemente ştiinţifice cu caracter de certitudine (uneori şi acestea pot cunoaşte o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind împrejurările, timpul, locul, modul, mobilul, scopul, autorul (autorii), unei (unor) fapte.

– 120 –

6. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară

în legătură cu urmele Pentru aflarea adevărului într-o cauză penală, organele abilitate trebuie

aplice principiul rolului activ al organelor judiciare încă din momentul luării la cunoştinţă (direct sau indirect) despre comiterea unei infracţiuni.

Jandarmii care constată fapte ce constituie infracţiuni trebuie să acţioneze, singuri sau alături de echipă operativă de cercetare la faţa locului pentru descoperirea, conservarea, interpretarea, fixarea, ridicarea ambalarea şi transportul urmelor aflate la locul faptei.

Totodată, pentru efectuarea examinărilor criminalistice în condiţii de laborator, jandarmii criminalişti pot crea modele pentru comparaţie de la obiectele presupuse că au creat urma respectivă (ex: amprentarea persoanelor).

În continuare, vom acorda spaţiu suficient fiecărei operaţiuni tehnico-criminalistice enumerate.

6.1. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în legătură

cu urmele În funcţie de natura infracţiunii comise, de particularităţile locului faptei

şi de modul de operare al infractorului, pentru descoperirea urmelor jandarmul va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfăşurării activităţii

infracţionale, parcurgând, atunci când este posibil, cu atenţie traseul infracţiunii. Pe parcursul cercetării, fiecare obiect despre care se presupune că a fost folosit sau atins de infractor va fi examinat cu grijă, pentru a descoperi pe el eventualele urme.

Descoperirea urmelor presupune cercetarea sistematică şi amănunţită a locului săvârşirii unei infracţiunii, prin observare


– 121 –

nemijlocită sau cu ajutorul unor mijloace tehnice. În funcţie de natura şi dimensiunile urmei, pentru descoperire se aplică

unul din următoarele procedee: a) Macrourmele (urmele vizibile) se descoperă cu ochiul liber; b) Urmele latente (invizibile) se descoperă prin folosirea unor

procedee, precum: – cu fascicul de lumină dirijat incident; – cu aparate optice de mărit (microurmele); O parte însemnată a examinărilor criminalistice se face prin tehnica

vizuală. Aceasta presupune mijloace optice cu putere de mărire, permiţând observarea unor detalii caracteristice, a unor elemente deosebite etc.

Aşa cum arată cercetările ştiinţifice, acuitatea vizuală omenească se situează la limita zecimilor de milimetru, sub această limită devenind foarte redusă. Vederea binoculară nu mai permite perceperea spaţială pentru obiectele de dimensiuni microscopice sau pentru detaliile individuale aflate sub această limită dimensională.

Lupa criminalistică este un instrument optic extrem de util şi de largă folosinţă. Poate fi în varianta simplă cu mâner, sau lupa cu piedestal de laborator, poate fi o lupă dotată cu sistem de iluminare şi uneori cu surse de radiaţii UV sau IR. Mai pot fi şi modele binoculare, fixate pe cap şi permiţând mobilitate şi lucrul cu ambele mâini.

Microscopul optic este un instrument foarte utilizat în examinările de laborator, pentru traseologie, balistică, tehnica actelor-falsuri, dactiloscopie.

Tipuri de microscoape optice: a) stereo microscopul – larg utilizat

în examinarea în relief a suprafeţei obiectelor. Oferă o mare claritate în profunzime, chiar dacă nu are o acuitate atât de mare ca şi microscopul clasic.

b) microscopul comparator – este un instrument extrem de util, folosit foarte frecvent în examinările de balistică şi traseologie. Permite compararea a două obiecte din care unul este cel în litigiu – provenit de la locul faptei (glonţ, tub


– 122 –

cartuş, obiect cu urme de spargere, forţare, fire de păr ), iar celălalt provine de la o sursă certă ( armă suspectă, instrument suspect ). Un sistem de prisme permite unificarea imaginilor şi suprapunerea celor două obiecte (urme), compararea realizându-se prin stabilirea continuităţii liniare.

Importantă este iluminarea egală, sub acelaşi unghi, a ambelor obiecte, care se află pe mese distincte de microscopie, sub obiective diferite a căror imagine este apoi unificată , aşa cum am arătat pentru realizarea comparării prin suprapunere.

c) microscoape în spectru invizibil - IR.( infraroşu), UV. ( ultra – violet) destinate în special examinării documentelor falsificate (suspecte), urmelor de tragere cu arme de foc şi unor urme biologice (sperma, sputa etc.).

d) microscoape optice cu destinaţii speciale-pentru măsurarea unor valori unghiulare (ghinturi pe ţeava armei), – pentru măsurarea rugozităţii suprafeţelor, cu grosismente pentru dimensiuni de nivelul milimicronilor.

Microscoape electronice a) prin transmisie permit vizualizarea

structurii interne a probelor, având capacităţi de rezoluţie la nivelul distanţelor interatomice (1, 4 - 3. 1010nm). Funcţionarea lor se bazează pe vizualizarea fluxului de electroni transmis prin secţiuni subţiri de probe (spalturi).

b) cu baleiaj (scanning microscope), metoda este utilizată mai nou în examinarea urmelor biologice, a urmelor de afumare produse de armele de foc. Un spot electronic baleiază proba pe care o pătrunde chiar în grosime. Precizia este mare 0, 5 - 109nm. şi rezoluţia de înaltă definiţie. Laboratoarele moderne utilizează mult tehnica asistată de computere pentru examinări traseologice, balistice, examinarea actelor:

– prin transparenţă; – sub radiaţii U.V., I.R., gamma,

beta, roentgen. Este de remarcat faptul că, folosirea

acestor procedee nu aduce modificări urmelor, în sensul distrugerii sau deteriorării;

– prin relevare, folosind tehnici precum: pudrare, aburire cu vapori de iod,


– 123 –

tratare cu soluţii chimice, afumare; – procedee speciale; – folosirea câinelui de urmă; – folosirea detectoarelor de metale;

de radiaţii, de gaze etc.; – folosirea magnetului şi a

electromagnetului; – folosirea simţurilor organoleptice

(auzul, pipăitul, mirosul, văzul). Conservarea urmelor Conservarea urmelor presupune

luarea tuturor măsurilor necesare pentru protejarea acestora, astfel încât acestea să nu fie distruse sau deteriorate intenţionat sau neintenţionat prin acţiunea diferitelor persoane, a animalelor sau intemperiilor (zăpadă, ploaie, vânt etc.) până când vor fi fixate, ridicate şi ambalate.

Există o serie de procedee ce pot fi folosite pentru conservarea urmelor, în funcţie de natura urmei, locul unde au fost descoperite, precum şi de factorii care pot influenţa integritatea lor(intemperiile naturii).

Distingem următoarele procedee: a) acoperirea urmei cu diferite

obiecte folosind lăzi, cutii, vase, hârtie, scânduri etc.;

b) încercuirea urmei cu cretă, cărămidă etc.; folosirea acestui procedeu atenţionează persoanele să nu calce (atingă) urma respectivă,

oferind în acelaşi timp o mai bună vizualizare pe fotografia sau pe filmul judiciar;

c) jalonarea şi numerotarea urmelor descoperite este o operaţiune ce se poate face înainte sau după încercuire şi constă în ataşarea de numere lângă fiecare urmă şi obiect principal de la faţa locului, în vederea individualizării acesteia;

d) aplicarea unor procedee


– 124 –

speciale, cum sunt: ambalarea obiectelor ce poartă urme de miros, uscarea sângelui la umbră, frigorificarea urmelor biologice, îndiguirea urmelor de adâncime etc.

Interpretarea urmelor În sens criminalistic, interpretarea urmelor reprezintă examinarea

amănunţită a fiecărei urme şi corelarea acesteia cu celelalte elemente din ambianţa locului faptei, în vederea explicării mecanismului formării urmei şi obţinerii unor indicii despre factorul creator şi despre împrejurările comiterii faptei.

La locul faptei, spre exemplu, putem descoperi următoarele categorii de urme:

– de mâini; – ale cărării urmelor de încălţăminte; – create de mijloace de transport; – create de instrumentele de spargere; – de sânge sau de alte substanţe biologice; În urma interpretării urmelor de mâini putem afla unele date privind

numărul persoanelor, activităţile desfăşurate de acestea la locul infracţiunii, vechimea urmei, unele malformaţii la nivelul mâinii etc.

În urma interpretării cărării urmelor de încălţăminte se pot obţine informaţii privind: numărul persoanelor, activităţile desfăşurate de acestea, direcţia reală de deplasare, sexul şi vârsta persoanei care a creat cărarea de urme, unele particularităţi anatomice sau ale mersului etc.

În cazul urmelor create de mijloacele de transport putem obţine date privind: tipul, felul, marca vehiculului, direcţia de deplasare, condiţiile care au favorizat comiterea faptei, unele defecţiuni tehnice, viteza de deplasare, date despre încărcătură etc.

Prin interpretarea urmelor de sânge sau de alte substanţe biologice descoperite la faţa locului, putem afla date referitoare la: natura sângelui (uman sau animal), înălţimea de la care a picat, activităţile infracţionale de la faţa locului, direcţia în care a fost deplasat cadavrul, ce zonă a corpului a fost lezată şi vechimea leziunii etc.

În timpul interpretării urmelor descoperite în câmpul infracţional este indicat, pe cât posibil, ca acestea să nu fie deplasate de la locul lor. Dacă acest lucru nu este posibil, se recomandă ca interpretarea lor să se facă după ce s-a realizat fixarea urmelor descoperite.

Fixarea urmelor La faţa locului săvârşirii unei infracţiuni este necesară fixarea urmelor

descoperite.


– 125 –

În sens criminalistic, a fixa o urmă înseamnă a determina, prin diferite mijloace de probă natura, calitatea, forma, culoarea, amplasamentul, dimensiunile şi poziţia acesteia.

Procedee de fixare a urmelor 1. Prin descriere în: – procesul-verbal de cercetare la faţa locului; – raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză. 2. Cu ajutorul unor mijloace tehnice, precum: – ortografia judiciară; – filmul judiciar; – schiţă; – desen. Descrierea urmelor în conţinutul procesului-verbal de cercetare la faţa

locului, oferă multiple posibilităţi de a arăta toate aspectele constatate cu acest prilej. Astfel, în procesul verbal de cercetare la faţa locului, în funcţie de natura urmelor, se vor descrie aspecte cum sunt: numărul urmelor, amplasamentul, forma, mărimea, culoarea, dimensiunile urmelor sau obiectelor principale, dacă sunt de suprafaţă sau de adâncime, caracteristici ce pot conduce la identificarea lor (marcă, serie, rupturi, zgârieturi etc.).

Fixarea prin descriere în procesul-verbal de cercetare la faţa locului se face respectând următoarele reguli:

– să se precizeze locul descoperirii urmei, indicând distanţele faţă de diferite puncte de reper fixe (uşă, pat, pod, înălţimea faţă de sol, podea etc.);

– să se precizeze cu exactitate natura, dimensiunile, culoarea, tipul, subtipul şi calitatea urmelor şi a factorilor primitori de urme;

– să se descrie condiţiile în care s-au descoperit (exemplu: încăpere întunecoasă, beci umed sau apă, în sol umed etc.);

– să se precizeze starea timpului (vremea): timp senin, vânt, ger, ploaie, ninsoare, căldură etc.

– să se descrie operaţiile tehnico-criminalistice executate la faţa locului (metodele de descoperire, conservare, fixare, ridicare, aplicare şi mijloacele tehnice utilizate).

Exemplu: În partea de jos a cercevelei stânga a ferestrei de la sufragerie, găsită

în poziţia – deschis –, au fost descoperite prin relevare cu praf galben fluorescent 3 urme papilare grupate astfel: 2 urme de tipul bideltic aflate în centrul şi în partea interioară a cercevelei şi o urmă de tipul sinistrodeltic în partea exterioară, aproximativ în dreptul celor din partea interioară. După fotografiere, urmele au fost ridicate cu hârtie folio de culoare neagră, pe spatele căreia au semnat martorii asistenţi, şi ambalată în plicul nr. 2 sigilate cu sigiliul nr. ____.”


– 126 –

Fixarea urmelor în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză se face de către specialistul sau expertul criminalist sau din alt domeniu, în situaţiile în care descoperirea unor urme necesită cunoştinţe de

specialitate din partea unui specialist (ex: stabilirea cauzelor morţii prin expertiză medico-legală, stabilirea alcoolemiei).

În scopul înţelegerii mai uşoare a celor consemnate în aceste mijloace de probă, rapoartele se vor completa cu imagini foto, schiţe şi desene.

Fotografierea şi filmarea se realizează din diferite unghiuri, urmărindu-se fixarea urmelor în raport cu împrejurimile, obiectele

şi celelalte urme aflate în câmpul infracţiunii. În cazul filmării, imaginile vor surprinde şi activităţile pe care le desfăşoară jandarmii pentru descoperirea urmelor.

Schiţa se întocmeşte în acele situaţii când este necesară o mai bună înţelegere a amplasamentului urmelor şi a raporturilor de spaţiu în care se află acestea cu celelalte elemente de la faţa locului. La întocmirea acesteia se folosesc semnele convenţionale prevăzute în reglementări interne, iar pentru situaţiile când acestea nu sunt prevăzute, se stabilesc în mod arbitrar semne convenţionale care vor fi explicate în legenda schiţei.

Schiţa locului săvârşirii infracţiunii constituie o modalitate de reprezentare grafică a situaţiei de la faţa locului. Prin aceasta se redau în

sistem ortogonal-realizarea unor proiecţii obţinute prin trasarea unei perpendiculare de la fiecare punct de proiectat pe planul de proiecţie - elementele esenţiale din câmpul infracţiunii, mărite sau micşorate la scară.

Desenul se foloseşte mai rar, putându-se realiza liber sau prin copiere (ex: deasupra unei urme de încălţăminte, la aproximativ 1 cm, se aşează o bucată de geam, apoi o hârtie de


– 127 –

calc pe care se desenează conturul şi detaliile urmei). Desenul poate să conţină şi locul faptei sau porţiuni din acesta, în

vederea întocmirii schiţei. De regulă, desenul se foloseşte atunci când din anumite motive (lipsa

mijloacelor sau materialelor) nu se poate realiza fixarea prin fotografiere sau video filmare.

Ridicarea urmelor Ridicarea urmelor constituie o activitate obligatorie ce se efectuează

după fixarea lor prin procedeele cunoscute, activitate ce se desfăşoară în faza dinamică a cercetării la faţa locului.

În vederea ridicării urmelor, se pot aplica diferite procedee, luând în considerare următoarea ordine de referinţă:

– ridicarea imaginii urmei prin fotografiere sau filmare;

– ridicarea urmelor odată cu obiectul purtător;

– ridicarea urmei ca atare; – ridicarea prin transferare; – ridicarea cu ajutorul

mulajelor. a) Ridicarea imaginii urmei

prin fotografiere sau filmare este indicată a se aplica înaintea oricărei alte metode de ridicare, deoarece în caz de distrugere sau deteriorare a urmei, să rămână imaginea acesteia.

b) Ridicarea urmelor odată cu obiectul purtător se aplică ori de câte ori este posibil, respectând următoarele reguli:

– obiectul să nu aibă dimensiuni sau greutate mare;

– prin ridicare să nu se distrugă urma şi să nu se producă pagube;

– să nu se împiedice desfăşurarea normală a activităţii la locul respectiv ori să nu se aducă atingere gradului de confort al persoanelor (ex: nu se va ridica uşa ori fereastra casei, volanul maşinii, ci numai urmele descoperite pe ele);


– 128 –

– să nu se pună în pericol viaţa ori sănătatea persoanelor. c) Ridicarea urmei ca atare se aplică în cazul urmelor materie, iar în

funcţie de starea de agregare şi de dimensiunile lor se poate folosi una din următoarele tehnici:

o prinderea cu mâna sau cu penseta (protejată uneori cu vată); o desprinderea sau răzuirea urmelor de pe suportul pe care se află; o prin absorbţie cu pipeta, seringa sau cu tampon steril de vată sau

tifon.

o cu ajutorul magnetului (în cazul metalelor feroase); o prin măturare (cu ajutorul pensulei din păr de porc); o prin decupare (urmele de vopsea impregnate în textile nu pot fi

ridicate decât prin decuparea materialului). În acest caz se va cere, dacă este cazul, permisiunea proprietarului.

În toate tehnicile de ridicare a urmei ca atare se va avea grijă ca prin

ridicare să nu se distrugă şi să nu se modifice urmele.


– 129 –

d) Ridicarea prin transferare se aplică în cazul urmelor formă create prin depunere ori prin detaşare de pulbere de pe suprafeţe dure, ori în cazul urmelor papilare relevate cu diferite pulberi, transferarea realizându-se pe folii adezive. Metoda aceasta se foloseşte doar în situaţia în care ridicarea cu obiectul purtător nu este posibilă şi numai după ce urma a fost fotografiată la scară. Pentru a avea forţă probantă, este indicat ca pe spatele hârtiei folio să se noteze locul de unde a fost ridicată şi să semneze martorii asistenţi.

e) Ridicarea urmelor cu ajutorul mulajelor

Acest procedeu se foloseşte în situaţiile în care în câmpul infracţiunii sunt descoperite urme de adâncime (create de încălţăminte, de mijloace de transport, de instrumente de spargere ori de animale), după fotografierea sau filmarea lor la scară, folosind mulajul de ghips, parafină, plastilină etc.

Ambalarea urmelor Pentru a putea fi protejate pe timpul transportului de la locul ridicării

până la laboratorul criminalistic ori la alte instituţii, urmele se vor ambala în plicuri, pachete, cutii, recipiente etc., în raport de natura fiecăreia (ex: mulajul de ghips în cutii, lichidele în flacoane sterile, hârtia folio cu urmele papilare se ambalează în plicuri).

Ambalarea urmelor ori obiectelor purtătoare de urme se face cu respectarea următoarelor reguli:

– se alege tipul de ambalaj corespunzător naturii urmei; – fiecare urmă se ambalează separat; – ambalajul să asigure protecţia urmei sau obiectului purtător de

urmă; se sigilează ambalajul pentru a înlătura posibilitatea pierderii ori înlocuirii urmei sau obiectului purtător de urmă;

– se etichetează ambalajul, pe etichetă consemnându-se următoarele date: ce urmă conţine, de unde şi când a fost ridicată, semnăturile organului de cercetare penală şi ale martorilor asistenţi (vezi anexa nr. ….);

– dacă se impune, se vor face şi alte menţiuni, cum sunt: „fragil”, „a nu se răsturna”, „a se feri de umezeală” etc.;

Ambalarea urmelor şi a corpurilor delicte are o importanţă deosebită în procesul cercetării locului infracţiunii, deoarece prin procedee şi tehnici specifice se evită distrugerea sau deteriorarea urmelor infracţiunii sau a


– 130 –

obiectelor care au folosit la săvârşirea acesteia, putând fi folosite ulterior la identificarea autorului faptei penale.

Ambalarea urmelor pune probleme dificile, mai ales când sunt fragile, volatile ori perisabile (secreţii biologice, ţesuturi organice, produse petroliere, alimente ş.a.).

Pentru ca obiectele purtătoare de urme să poată fi transportate de la locul faptei la laboratorul de expertiză criminalistică trebuie respectate anumite reguli care s-au fixat în practica de manipulare a acestor obiecte:

– ca regulă generală, orice urmă se ambalează separat în funcţie de locul unde a fost descoperită;

Exemple: – dacă sunt mai multe fire de păr într-un singur loc, se ambalează

separat; – dacă se află un smoc de păr într-un singur loc, se ambalează în

întregime; – dacă sunt fragmente de hârtie se ambalează separat pe teancuri de

fragmente, aşa cum s-au descoperit; – atât petele de sânge, cât şi îmbrăcămintea sau obiectele purtătoare

de urme de sânge se usucă la temperatura camerei înainte de a fi ambalate, pentru a se elimina posibilitatea alterării rapide a urmelor sanguinolente;

– se va evita ambalarea urmelor de sânge (sau a altor urme biologice) în pungi sau saci de plastic;

– ţesuturile organice vor fi ambalate de către medicul legist; – viscerele recoltate de la acelaşi cadavru se introduc în borcane

separate, iar închiderea lor se face ermetic pentru a se evita acumularea gazelor rezultate din putrefacţie;

– indiferent de forma în care se descoperă (solidă, lichidă, pe un anumit suport), toxicele (substanţele ce le conţin) se ambalează separat, în recipiente perfect curate. Capacitatea recipientelor va fi corespunzătoare cantităţii ridicate;

– se interzice ambalarea substanţelor toxice în pungi (plicuri) de hârtie deoarece acestea se pot dezlipi, rupe sau îmbiba cu toxic şi există pericolul ca persoanele care le mânuiesc, necunoscând natura lor, să se intoxice. De asemenea, unele toxice îşi modifică proprietăţile în contact cu aerul, se alterează, se volatilizează, viteza acestor transformări fiind invers proporţională cu cantitatea ridicată;

– obiectele sau produsele vegetale care pot conţine urme toxice nu se usucă înainte de ambalare, deoarece există riscul pierderii toxicelor volatile;

– gazele toxice se ridică de specialişti în recipiente anume destinate; – nu se admite ambalarea hârtiilor arse în recipiente cu vată deoarece

fibrele acesteia aderă la suprafaţa hârtiei şi cu ocazia detaşării lor urmele se fărâmiţează.


– 131 –

Fiecare ambalaj este sigilat şi etichetat. Pe fiecare etichetă se menţionează:

– numărul de ordine; – ce reprezintă; – data şi locul recoltării; – calitatea; – numele şi semnătura celui care a ridicat-o şi ale martorilor asistenţi; – viza organului de urmărire penală. Particularităţi specifice ambalării unor obiecte purtătoare de urme

papilare Ambalarea obiectelor purtătoare de urme papilare: – bucăţile sparte de geam care pot conţine urme papilare se vor

ambala în cutii de carton sprijinite de dopuri de plută, astfel ca cele două feţe purtătoare de urme să nu vină în contact cu pereţii cutiei;

– paharele se pot ambala între două scândurele, legate de-a curmezişul cu o sfoară, în partea de jos fixate cu câteva ţinte;

– înscrisurile şi orice obiect din hârtie, despre care se presupune că poartă urme latente de mâini, se ambalează cu grijă în cutii de carton, aşa cum au fost descoperite, fără a se aduce atingere valorii documentului sau a se distruge urmele.

Ambalarea obiectelor purtătoare de urme de dinţi: – alimentele purtătoare de astfel de urme vor fi astfel conservate pentru

a se preveni alterarea sau deformarea acestora (untul sau ciocolata se păstrează la temperatură scăzută);

– fructele care conţin urme de dinţi se introduc într-o soluţie de formol sau sunt împachetate într-o hârtie îmbibată cu această soluţie.

Ambalarea urmelor de sânge: – urmele de sânge ridicate de pe

sol se vor împacheta împreună cu substratul recoltat în colete de carton astfel încât să nu se producă fărâmiţarea;

– diferitele suporturi care conţin urme sanguine se ambalează în hârtie curată.

Ambalarea urmelor de salivă: – se va ambala în stare uscată obiectul care conţine urma şi se va

expedia urgent la laboratorul de specialitate pentru a nu se distruge antigenele. Ambalarea urmelor de spermă şi a altor ţesuturi moi: – pânza sau tamponul pe care a fost ridicată urma seminală se usucă

şi se ambalează în hârtie curată;


– 132 –

– urmele de ţesuturi organice se vor ambala în recipiente cu lichid fixator-conservator în care se menţine o temperatură de +40C. Recipientele vor fi prevăzute cu dopuri de sticlă rodate. Pe una din suprafeţele coletului se va face menţiunea „fragil”;

– eprubetele care conţin secreţii biologice trebuie păstrate la frigider. Ambalarea firelor de păr: – firele de păr se ambalează în eprubete sau plicuri separate (din

plastic), în funcţie de locul unde au fost descoperite, pentru a se păstra intacte depunerile de pe tija firului. Se vor ridica acele fire care au rădăcină, aceasta ajutând la identificarea persoanei căreia îi aparţine firul de păr

Ambalarea urmelor olfactive: – pânza specială pe care a fost ridicată urma de miros va fi introdusă

într-un vas de sticlă steril, care va fi închis ermetic. Astfel conservată, urma va putea fi păstrată mulţi ani, având desigur menţionate pe vas locul, data şi modul de ridicare.

Ambalarea urmelor biologice aparţinând animalelor – presupune respectarea aceloraşi reguli metodologice ca şi la

ambalarea urmelor biologice de natură umană. Ambalarea urmelor de toxice – substanţele toxice şi urmele care sunt sau conţin substanţe toxice,

dacă se află în stare solidă (pulverulentă, cristalizată), se ambalează în borcane din sticlă sau pungi din material plastic rezistente care, înainte de utilizare, se încearcă prin insuflarea unui curent de aer pentru a li se stabili integritatea sau eventualele fisuri. Închiderea acestora se face cât mai etanş posibil;

– substanţele toxice sub formă lichidă se ambalează în recipiente din sticlă. Pentru închiderea recipientelor ce nu sunt prevăzute cu dop, filet sau din sticlă se utilizează dopuri din plută sau din cauciuc, îmbrăcate într-o folie de material plastic. Dopurile utilizate vor fi întotdeauna perfect curate şi lipsite de miros;

– fiolele pline sau goale care conţin sau au în conţinut substanţe toxice se învelesc întâi în vată şi apoi se ambalează în cutii (borcane). Dacă gâtul fiolei este spart se procedează la ambalare numai după închiderea orificiului existent, pentru a nu se pierde urmele de toxic rămase. Dacă fiola este spartă în mai multe părţi, aceasta nu se mai protejează cu vată, ci se introduce direct într-un tub de sticlă sau material plastic.

Ambalarea urmelor de sticlă – se face astfel încât să nu se şteargă celelalte urme ce se găsesc pe

cioburile (particulele) ridicate;


– 133 –

– dacă se descoperă pe un perimetru restrâns mai multe fragmente de sticlă care fac parte din acelaşi întreg este recomandabil ca ambalarea să se facă după reconstituirea întregului, ce se va realiza cu grijă, pentru a nu se distruge celelalte urme.

Ambalarea urmelor de hârtie – se va efectua în vase, cutii din material plastic sau din sticlă pentru: – a le feri de acţiunea agenţilor atmosferici sau a celor chimici

(accidental); – a se păstra integritatea, mirosul şi aspectul lor; – a nu se desprinde scamele de hârtie sau distruge eventualele urme

de altă natură; – a nu se scurge cenuşa; – ambalajele vor fi uscate şi curate pentru a nu impurifica urmele de

hârtie şi substanţele care au aderat la ele şi a nu deteriora diferitele urme, scrisuri sau semne;

– indiferent de formă - fragmente arse sau nearse, scrumizate etc. - urmele de hârtie nu se amestecă, ci se ambalează separat, numerotându-se ordinea descoperirii lor.

Ambalarea urmelor metalice de natură neferoasă – urmele de natură metalică pot fi ambalate împreună cu obiectul

purtător (îmbrăcăminte, pânză de bomfaier, pilă etc.) dar numai atunci când nu există pericolul desprinderii particulelor;

– se face în cutii de sticlă sau de material plastic transparent. Ambalarea urmelor de vopsea – ambalarea particulelor de vopsea se va face în cutii de carton pentru

a se evita fărâmiţarea lor pe timpul transportului; – în unele cazuri, ambalarea urmelor de vopsea se va face în eprubete

care vor fi protejate în modul arătat la punctele anterioare; – dacă se ridică obiecte purtătoare de urme de vopsea, ambalarea lor

se va face în cutii de lemn sau carton astfel încât zonele unde se află urmele să fie protejate cât mai bine.

Ambalarea produselor petroliere – se va face în pungi de polietilenă bine legate sau în recipiente din

sticlă astupate etanş, pentru a nu se volatiliza. Ambalarea corpurilor delicte Ambalarea instrumentelor care au folosit la săvârşirea infracţiunii

(leviere, ciocane, cleşti, şurubelniţe, fierăstraie, şperacle, cuţite, arme şi altele) se realizează în condiţii impuse de necesitatea protejării urmelor de mâini, biologice ori de altă natură, aflate pe aceste corpuri delicte.


– 134 –

Corpurile delicte sunt ambalate separat cum au fost descoperite, în cutii de carton, fiind sprijinite de dopuri de plută sau legate de unul din pereţii cutiei de carton, pentru ca urmele să nu se şteargă.

Exemplu: - cuţitele se ambalează cu ajutorul unui dop de plută în care se înfige vârful cuţitului şi apoi sunt legate de o placă de carton.

Fiecare ambalaj este sigilat având indicat pe etichetă: – locul şi timpul când s-a descoperit; – metode folosite la ridicare; – numele şi semnătura celui care a ridicat corpul delict şi a martorilor

asistenţi; – viza organului de urmărire penală. Armele de foc Aspecte specifice privind ambalarea urmelor: – gura ţevii armei se leagă cu o bucată de pânză pentru a nu pătrunde

nimic în timpul transportului şi a nu se pierde nimic din conţinutul ţevii; – diferitele substanţe depuse pe armă (exemplu: fire de păr, creier,

sânge) se introduc în eprubete, indicându-se locul unde au fost descoperite; – pulberea (arsă, nearsă), vaselina, uleiul etc. se introduc separat în

eprubete curate şi bine uscate; – şuruburile, fragmentele de arcuri sau alte piese de dimensiuni mici se

ambalează separat pentru evitarea pierderii unor microurme, folosindu-se cutii căptuşite cu vată;

– arma se acoperă cu hârtie curată şi se ambalează într-o cutie potrivită pentru evitarea şocurilor. Dacă în condiţii normale arma poate fi ambalată aşa, în ipoteza prezenţei unor urme biologice (sânge sau ţesuturi moi), pe ţeavă sau chiulasă, atunci aceasta se va ambala într-o cutie fixată de părţile pe care nu sunt urme şi folosindu-se materiale cu suprafaţă netedă, neabsorbantă;

– încărcătorul şi cartuşele descoperite în armă sau în jurul ei, precum şi tuburile şi proiectilele trase se ambalează separat în hârtie, introducându-se apoi în plicuri sau cutii mici.

Se interzice: – introducerea de corpuri de vată sau alt material pe gura ţevii; – aplicarea etichetelor sau înscrierea de menţiuni direct pe proiectile

pentru a se evita deteriorarea urmelor. Aceste menţiuni se scriu pe etichete care se leagă de proiectile ori se introduc în tuburi.

Spre deosebire de celelalte corpuri delicte ambalate, în cazul armelor de foc, pe etichete care însoţesc coletul se mai fac următoarele precizări:

– seria armei; – dacă a fost sau nu încărcată.


– 135 –

Acelaşi procedeu de ambalare, indicare a datelor şi sigilare a coletelor se aplică şi în cazul corpurilor delicte ridicate de la persoanele bănuite de a le fi folosit în scop de infracţiune, pentru examinarea lor la laboratorul de expertiză criminalistică.

Transportul urmelor şi corpurilor delicte la laboratorul de expertiză sau la camera de corpuri delicte

Împreună cu celelalte activităţi specifice care se desfăşoară în cadrul procesului identificării autorului faptei penale, transportul urmelor şi corpurilor delicte are o importanţă capitală. Prin urmare, el trebuie să se facă în condiţii optime pentru ca urmele şi mijloacele materiale de probă care au constituit obiectul cercetării infracţiunii să ajungă la laboratorul de expertiză criminalistică aşa cum au fost ridicate.

Particularităţi: Transportul urmelor de sânge şi a altor urme de natură biologică:

urmele de sânge şi alte urme biologice se transportă cu rapiditate, fiind păstrate pe întregul traseu la o temperatură scăzută (minus 18 grade) în frigidere mobile, lăzi cu gheaţă sau în zăpadă carbonică.

Transportul urmelor de salivă: urmele de salivă se transportă cât mai urgent posibil pentru a nu se distruge antigenele.

Transportul urmelor de spermă: urmele de spermă se transportă în stare uscată, la adăpost de căldură şi lumina soarelui.

Transportul urmelor de toxice: transportul urmelor de toxice se va face în cel mai scurt timp posibil de la ridicare şi cu respectarea dispoziţiilor legale, de persoane instruite special şi numai după luarea tuturor măsurilor în vederea eliminării posibilităţii spargerii recipientului în care s-a recoltat, a scurgerii sau alterării;

– se interzice expedierea prin poştă a substanţelor şi produselor toxice, existând riscul producerii de intoxicări, ca urmare a spargerii ambalajelor sau a scurgerii conţinutului lor.

Transportul urmelor de alimente: transportul urmelor perisabile se va face urgent la laborator.

Transportul urmelor de sticlă: transportul urmelor de sticlă se va face evitându-se în mod deosebit şocurile şi loviturile de alte obiecte.

6.2. Căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea în sens

criminalistic a urmelor în stare latentă În procesul căutării urmelor la locul faptei se ţine seama de natura

obiectelor din perimetrul acestuia, precum şi de posibilitatea formării lor. Pe tot parcursul desfăşurării acestor activităţi trebuie avută o mare atenţie pentru a


– 136 –

nu se lăsa propriile urme sau să se şteargă cele care au fost imprimate cu ocazia săvârşirii infracţiunii ori în alte împrejurări.

Pentru descoperirea urmelor unei infracţiuni organul de urmărire penală va încerca să refacă drumul parcurs de făptuitor. Astfel, va începe cercetarea cu punctul de pătrundere a infractorului în perimetrul locului respectiv continuând cu drumul parcurs, în măsura în care se cunoaşte şi terminând cu zona prin care a părăsit locul faptei.

Căutarea urmelor se va face de-a lungul acestui itinerar, supunându-se atenţiei obiectele ce ar putea fi apte de a primi şi păstra urme, avându-se în vedere proprietăţile acestor obiecte, destinaţia, locul şi poziţia în care se află şi care ar fi putut fi folosite în procesul săvârşirii infracţiunii.

Se mai caută urme pe diferite instrumente ce au fost utilizate de făptuitor cu ocazia desfăşurării activităţii infracţionale, pe mânerul armelor, în situaţia infracţiunilor săvârşite cu arme de foc, alimente, obiecte de porţelan, becuri, robinete, chiuvete, linguri, pahare etc.

Obiectele pe care le-a adus făptuitorul în câmpul infracţional şi care au fost uitate, pierdute ori lăsate în mod intenţionat la locul faptei pot fi, de asemenea, purtătoare de diverse urme printre care şi cele ale reliefului papilar.

Pentru început, în vederea descoperirii urmelor de mâini, obiectele sunt examinate cu ochiul liber, sub diferite unghiuri de observaţie la lumina obişnuită a mediului ambiant.

În continuare se poate recurge la folosirea unei lanterne de buzunar în condiţii de întuneric sau semiîntuneric, fiecare obiect fiind supus examinării sub variate unghiuri de incidenţă a luminii, pentru ca razele să producă efecte de reflexie.

Pentru uşurarea procesului de căutare a urmelor latente se recomandă folosirea unei soluţii pe bază de luminol. Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminiscenţă specifică pentru un timp scurt, în comparaţie cu fluorescenţa obiectului purtător de urmă. Rezultate similare pot fi obţinute şi prin folosirea unor raze laser.

Metodele de relevare a urmelor de mâini nu-şi găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la faţa locului, ci şi în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse de a fi purtătoare de urme. De asemenea, nu sunt destinate în exclusivitate numai acestora, multe dintre ele găsindu-şi aplicabilitatea şi în relevarea urmelor latente formate din alte părţi ale corpului omenesc.

Înainte de a se trece la evidenţierea urmelor este necesară studierea vechimii acestora. Aprecierea vechimii se poate face pe baza examinării amănunţite a aspectului urmei, înainte de relevare, a suportului acesteia şi a modului în care reacţionează în timpul şi ulterior relevării.


– 137 –

La urmele de adâncime se poate afla vechimea, prin aprecierea modului de uscare, a factorilor externi care au acţionat asupra urmei şi după însuşirea obiectului primitor.

În ceea ce priveşte urmele de suprafaţă de destratificare, vechimea se apreciază după cantitatea de praf depusă în urmă, în timp ce la urmele de stratificare se analizează procesul de oxidare şi de descompunere a substanţei depuse prin contactul cu aerul, lumina şi umiditatea.

Condiţiile de mediu, natura obiectului primitor, gradul de prăfuire sau natura prafului depus influenţează menţinerea sau ştergerea urmei papilare.

În aprecierea vechimii urmelor în stare latentă se ţine seama şi de modificările de ordin fizic sau chimic ale transpiraţiei şi grăsimii depuse, de felul de reacţie a suportului, urma păstrându-se cu atât mai bine cu cât suportul este impenetrabil, nepermiţând difuzia în masa sa, putându-se analiza gradul de evaporare a apei din urmă.

După ce s-a studiat suportul şi urma descoperită se alege procedeul cel mai indicat în vederea evidenţierii acesteia.

Pentru ca activitatea aceasta să-şi atingă scopul trebuie respectate câteva reguli:

– dacă obiectele pe care se pot găsi urme în stare latentă se află în aer liber, în gheaţă sau zăpadă, ele vor fi dezgheţate încet, aşezându-le într-un vas, în aşa fel încât apa murdară provenită din topire să nu se scurgă peste urmă şi să o distrugă;

– urma se va evidenţia numai atunci când obiectul este uscat în întregime, uscându-se dacă este cazul prin acţiunea aerului, la temperatura obişnuită a camerei (se interzice uscarea cu diferite aparate electrice);

– nu se va releva o urmă de pe un obiect rece dacă avem posibilitatea de a ridica obiectul de la faţa locului şi depune obiectul în laborator;

– când urmele se găsesc pe obiecte aflate la o temperatură scăzută, pentru examinarea lor, acestea vor fi în prealabil încălzite uşor, astfel există pericolul ca obiectele purtătoare să se aburească.

Posibilităţile de evidenţiere a urmelor descoperite în stare latentă sunt foarte variate. Procedeele folosite sunt de la cele mai simple, realizate în orice situaţie, indiferent de natura suportului purtător până la unele mai complexe care se pot aplica doar atunci când urmele se află pe o anumită categorie de obiecte. Substanţele folosite la relevare, de asemenea, sunt foarte variate, ele găsindu-se în stare pulverulentă, lichidă şi uneori gazoasă.

Pentru ca relevarea să se facă în condiţii optime, iar redarea desenelor papilare să fie fidelă este necesar ca substanţa folosită pentru evidenţiere să aibă anumite proprietăţi: să se depună într-un strat subţire pe zona purtătoare de urme şi să fie de granulaţie fină, pentru a reda cele mai mici detalii. De


– 138 –

asemenea, mai trebuie ca substanţa să fie puţin uleioasă astfel încât să acopere detalii din urmă şi să nu adere în cantitate mare la suprafaţa obiectului purtător de urmă.

În unele situaţii se foloseşte metoda tradiţională: folosirea pudrei, dar dacă, suporturile au proprietăţi care nu permit evidenţierea urmelor latente prin această metodă, se vor folosi soluţii chimice care vor corespunde unui anumit tip de suport.

Astfel, urmele invizibile vor putea fi scoase în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice, în funcţie de natura obiectului primitor, folosindu-se: tratamente optice, mecanice sau chimice.

Componenţii chimici ai urmelor papilare latente şi o serie de elemente poluante emanate de mediul înconjurător care contaminează aerul pot deveni fluorescenţi, sub acţiunea unor surse de lumină specială.

În activitatea criminalistică, fluorescenţa se poate obţine cu ajutorul lămpilor cu radiaţii ultraviolete, al surselor universale de lumină special construite pentru laboratoarele de criminalistică. Fluorescenţa este proprietatea unei substanţe de a absorbi lumina sau o parte din razele luminoase şi de a transpune o parte din energia absorbită într-o lumină cu lungime de undă mai mare, de culoare diferită. Amprentele netratate, colorate de substanţe ca: cerneală, grăsimi sau detergenţi vor prezenta sub tratament optic o fluorescenţă mai puternică.

În cazul urmelor relevate prin pudrare sau tratare cu substanţe chimice, fluorescenţa este, în principal, un mijloc de mărire a sensibilităţii detecţiei şi de sporire a contrastului rezultat ca urmare a folosirii unei lungimi de undă adecvată.

În ceea ce priveşte sursele luminoase există: lasere care produc una sau mai multe raze într-o parte a spectrului, laseri coloranţi, reglabili sau cu o gamă largă de lungimi de undă, lămpi de înaltă putere cu filtre care opresc lungimile de undă (scurtă sau lungă).

Examinarea mecanică este un procedeu foarte des folosit şi se poate realiza electrostatic sau prin aplicarea prafurilor cu ajutorul pensulelor: din păr de veveriţă, de kiwi, puf de gâscă, fibră de sticlă, fibră de carbon şi pensule magnetice.

Pensulele din fibră de sticlă sunt confecţionate din mii de filamente din fibră de sticlă, special selectate, care sunt ataşate de o coadă de aluminiu. Este foarte moale, eliminând astfel riscul de a reţine prea multă pudră şi astfel urma să se îmbâcsească în timpul prăfuirii. Pensulele din fibră de sticlă retractabilă asigură protecţia împotriva contaminării cu particule străine şi împotriva umezelii, iar peria măturătoare din fibră de sticlă dă rezultate foarte bune în relevarea amprentelor de pe: maşini, geamuri, mese de birou şi alte suprafeţe mai mari.


– 139 –

Un alt tip de perii folosite în procesul de prăfuire a urmelor latente este cel confecţionat din diferite pene. Cele mai mici pămătufuri de acest fel sunt pămătufurile din pene de Marabou cu pene moi roşii, albe şi albastre, fiind ideale pentru intensificarea urmelor relevate anterior. Pe lângă acestea mai sunt pămătufurile folosite de către aproape toate agenţiile de ştiinţe legale din lume din pene standard şi pămătufurile din pene uriaşe care se folosesc pentru pudrarea unei suprafeţe mai mari. Toate tipurile de pămătufuri sunt în tuburi transparente şi cu capac, pentru a putea fi păstrate mai bine.

Periile din fibră de carbon sunt unice, deoarece permit tehnicianului să schimbe rapid culoarea pudrei utilizate, printr-o scuturare simplă a periei.

Pudrarea se utilizează, de regulă, pentru tratarea suprafeţelor netede, neadezive şi numai în unele cazuri pe suporţi poroşi, cum ar fi hârtia. Fiind o tehnică rapidă şi economică, ce poate fi pusă în aplicare la faţa locului, este deosebit de eficientă în situaţia în care se lucrează cu grijă, dar, în acelaşi timp pudra trebuie să fie de calitate superioară, natura suportului să permită o evidenţiere fidelă a zonei de relief papilar care a intrat în contact cu obiectul primitor.

Alegerea pulberii se face în funcţie de natura şi culoarea obiectului în cauză, să fie în contrast cu obiectul primitor de urmă. Pulberea aleasă se răspândeşte pe suprafaţa obiectului primitor prin pulverizare sau întindere uşoară, cu ajutorul unei pensule foarte fine, de obicei, din păr de veveriţă.

Dintre pulberile mai des utilizate amintim: negrul de fum, negrul de ţigări, tablouri de culoare diferite, bancnote, obiecte din mase plastice etc., se aplică prafuri fluorescente iar apoi se examinează sub raze ultraviolete.

Ca prafuri fluorescente sunt recomandate, în acest scop, antracenul, lumogenul galben, oxina, zincul sulfuros etc., uneori în amestec cu alte substanţe, pentru obţinerea unei aderenţe mai bune, cum ar fi ceruza sau pulberea de fier.

Alte pudre magnetice cu proprietăţi diferite sunt: pudra magnetică argintie/neagră care va contrasta cu orice suprafaţă colorată, relevând amprente negre pe suprafeţe deschise şi argintii pe suprafeţe închise, pudra magnetică argintie/roşie, care va releva amprente roşii pe suprafeţe deschise şi argintii pe suprafeţe închise.

În situaţia în care există pericolul ca pensula dactiloscopică obişnuită să coloreze atât fondul, cât şi urmele, astfel încât acestea nu s-ar mai putea deosebi, de exemplu, s-ar afla pe obiecte din piele, cauciuc, pereţi etc., se va folosi o altă variantă a prăfuirii cu ajutorul pensulei magnetice. Aceasta se compune dintr-un tub de material plastic şi o vergea metalică magnetică, care este situată în interiorul acesteia. Deplasarea vergelei prin tub, până la partea lui de jos, creează un câmp magnetic, ce atrage pilitura de fier în amestec cu


– 140 –

grafit, oxid de cupru sau pulbere de aluminiu şi o depune pe obiectul purtător. Pulberea se adună la polul magnetului, după direcţia liniilor de forţă. Plimbată pe suprafaţa purtătoare, pulberea aderă doar la urmele crestelor, fondul rămânând curat în majoritatea cazurilor.

Urmele de mâini imprimate pe obiecte cu suprafeţe grase sau uleioase, de exemplu în cazul incendiilor, furturilor de piese auto sau alimente, obiecte sau haine din piele cu suprafeţe poroase nu pot fi relevate cu pensula pentru că se îmbâcsesc. Se recomandă, în aceste situaţii, folosirea clorurii de plumb cu respectarea regulilor de protecţie, locurile în care se lucrează vor fi bine aerisite, fiind foarte toxică pentru organism, chiar şi în doze mici. În acest scop, substanţa se usucă bine pentru a deveni o pudră fină uscată după care se introduce într-un recipient, care se ataşează la pulverizatorul de pulbere. Orificiul tubului se ţine la o distanţă de 100-150 mm de urmă, puţin înclinat astfel încât jetul de pulbere să treacă aproape razant peste vârfurile crestelor urmei. Praful relevant acţionează asupra crestelor papilare din stratul de grăsime sau ulei pe care le face rezistente, procesul de consolidare a desenului continuând şi după terminarea relevării.

După evidenţierea urmelor, obiectele suport sunt lăsate la temperatura camerei o perioadă de 24 ore, timp în care urma desenului papilar se consolidează şi fotografiază. După o perioadă de 10 zile urma se solidifică foarte puternic încât factorii externi ca umezeala, praful, căldura etc. nu o mai pot distruge.

Noutăţi în domeniu sunt aduse de către Laboratoarele Sirchie unde se găsesc mai multe camere de fumizare sau alte aparate de ultimă generaţie, folosite în relevarea amprentelor digitale în stare latentă. Practica utilizării în unele state care beneficiază de aceste aparate a demonstrat o serie de avantaje în activitatea de cercetare criminalistică, cum ar fi: desfăşurarea rapidă şi eficientă a cercetării criminalistice atât pe teren, cât şi în laborator, precum şi uşurinţă în folosirea lor.

Tratamentul chimic implică, în unele cazuri, condiţii specifice de laborator, substanţe chimice şi materiale de protecţie cu un cost ridicat dar cu un grad înalt de eficienţă, în situaţia în care celelalte procedee nu dau rezultate.

Procedeele prin vaporizare cel mai des folosite în evidenţierea urmelor papilare sunt: evidenţierea urmelor digitale latente cu vapori de iod, acid flurhidric, cianoacrilat şi cu ajutorul vaporizatorului în vid.

Evidenţierea urmelor digitale latente cu vapori de iod se bazează pe faptul că vaporii de iod aderă repede pe unele substanţe organice producând o imagine temporară galben-maronie, aplicându-se, de obicei, la urmele lăsate pe perete sau hârtie.


– 141 –

Dezavantajul acestui procedeu constă în faptul că urmele evidenţiate cu iod dispar foarte repede, fiind recomandabilă, pentru evitarea acestui lucru, tratarea urmei relevate cu iod, cu o pastă de dextrină.

Pe lângă procedeele bine cunoscute, cum ar fi răspândirea vaporilor de iod pe obiectele purtătoare de urmă, cu ajutorul unui pulverizator format dintr-un tub de sticlă sau condensarea vaporilor de iod pe o placă din sticlă, care apoi se aplică pe suprafaţa obiectului purtător de urmă, se poate utiliza şi un alt procedeu – fumizarea cu iod, folosindu-se tubul de fumizare cu iod dispensabil, eficient pentru relevarea urmelor de pe suprafaţa pereţilor şi lambriurilor sau de pe orice alt obiect din lemn. În tubul respectiv se găsesc particule de iod iar pentru uşurarea modului de lucru, tubul are la capăt un capac pentru fixarea particulelor cu iod. În timpul operaţiei de vaporizare se scoate capacul, prezentând avantajul de a putea fi folosit şi la vaporizarea obiectelor de mici dimensiuni atât în poziţie verticală cât şi orizontală.

Atunci când ridicarea urmelor de la faţa locului nu este posibilă, ca urmare a diferitelor cauze, se ridică imaginile lor prin diferite procedee tehnice.

6.3. Procedee şi tehnici criminalistice de ridicare a urmelor şi

mijloacelor materiale de probă Importanţa mijloacelor de probă admise de lege, dintre care cele privind

identificarea criminalistică ocupă un rol important în structura criminalisticii, reprezintă problema centrală a investigaţiilor criminalistice, având ca destinaţie descoperirea şi evidenţierea unor aspecte practice prin modalităţi tehnico-ştiinţifice moderne, capabile să combată eficient orice gen de fapte penale. Se poate afirma că practica criminalistică se reduce, în ultimă instanţă, la rezolvarea problemei identităţii.

Identificarea în criminalistică îşi are specificul ei, decurgând, în primul rând, din aceea că aplicarea acestei metode de cercetare constă în identificarea unui obiect concret. Prin obiect al identificării criminalistice se înţelege orice fiinţă, obiect sau fenomen care a creat urme, cu importanţă juridică, necesare procesului de stabilire a împrejurărilor de fapt.

De asemenea, constituie obiect al identificării criminalistice orice element al lumii materiale ce se află în raport de cauzalitate cu săvârşirea unei infracţiuni şi a cărui identificare este impusă de urmele pe care le-a creat la faţa locului.

Dat fiind că săvârşirea oricărei infracţiuni este de neconceput fără existenţa unui infractor, rezultă că obiectul principal al identificării îl reprezintă persoana. În al doilea rând legătura dintre aceasta şi faptă se stabileşte nemijlocit prin intermediul obiectelor care aparţin infractorului sau pe care le-a folosit, purtat, de unde includerea în sfera identificării criminalistice şi a obiectelor.


– 142 –

Teoria identificării în criminalistică porneşte de la ideea că orice obiect sau fiinţă, datorită unui sistem de proprietăţi, calităţi, însuşiri sau semnalmente exterioare, constituie o entitate fizică sau biologică strict individuală care-l face identic numai cu el însuşi.

Orice identificare criminalistică presupune prezenţa a două categorii de obiecte:

– obiectele ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la faţa locului (se mai numesc şi obiecte căutate);

– obiecte presupuse să fi creat urmele ori reflectările materiale în litigiu (numite şi obiecte verificate).

Problema stabilirii identităţii se rezolvă în raport cu obiectele căutate şi verificate, motiv pentru care acestea se mai numesc şi:

– obiecte de identificare, a căror caracteristică se examinează în vederea identificării lor;

– obiecte identificatoare, care reflectă aceste caracteristici şi pe baza cărora se poate realiza identificarea.

Identificarea criminalistică, în general, este justificată prin faptul că un obiect material este caracterizat de o serie de trăsături care se deosebesc întotdeauna de alte obiecte (chiar şi de cele asemănătoare). În consecinţă, un anume obiect nu poate fi identic decât cu el însuşi.

Referitor la obiectele care nu au o formă anume, o structură exterioară constantă, cum sunt substanţele pulverulente, lichide şi gazoase, în majoritatea cazurilor identificarea lor individuală nu este tehnic posibilă şi demonstrarea legăturii lor cu cauza cercetată este mai dificilă decât pentru obiectele cu o formă fixă.

În asemenea situaţii, substanţa trebuie definită cât mai exact prin volum, culoare, miros, consistenţă, fluiditate, prin raportarea condiţiilor de existenţă la împrejurările concrete ale infracţiunii. Finalitatea identificării criminalistice constă în stabilirea obiectului care se află în raport de cauzalitate cu fapta cercetată, după urmele create în procesul de materializare a activităţii infracţionale.

Această finalitate se realizează în două etape: – într-o primă etapă se determină apartenenţa la gen (identificare de

gen); – în cea de-a doua se stabileşte obiectul concret a cărui urmă a fost

descoperită la locul faptei (identificarea individuală). Obiectele, ca factor creator de urme, sunt definite de o serie de

caracteristici de ordin general şi individual, relativ neschimbătoare, care se transmit parţial în urmele pe contactul cu elementele locului faptei, în procesul săvârşirii infracţiunii. Urmele create, ca efect al contactului amintit, fac parte,


– 143 –

de regulă, din categoria urmelor formă şi reproduc configuraţia exterioară a obiectului creator, cu toate elementele caracteristice ale acesteia. În procesul identificării criminalistice se porneşte de la urma rămasă la faţa locului şi prin compararea caracteristicilor acesteia cu cele ale modelelor experimentale create cu obiectivul bănuit, se ajunge la obiectul creator de urmă ( de identificat).

Practica criminalistică cunoaşte numeroase cazuri în care identificarea obiectelor folosite de infractor s-a datorat unor caracteristici individuale care au apărut pe acestea o scurtă perioadă de timp, definindu-le unicitatea din punct de vedere criminalistic. În unele situaţii, pe baza caracteristicilor unor microobiecte, ce au aderat pe suprafaţa de contact creatoare de urme (muchie, tăiş etc.) a instrumentului, au fost identificate topoare şi dălţi folosite la săvârşirea diferitelor infracţiuni.

Metoda de examinare şi demonstrare, în aceste cazuri, este asemănătoare cu cea folosită în traseologia obişnuită, remarcându-se însă două situaţii:

– când corpul ataşat temporar este suficient de mare şi prezintă el însuşi caracteristici proprii, acestea se pot evidenţia separat de cele ale obiectului creator;

– când corpul ataşat este prea mic şi nu prezintă caracteristici proprii uşor vizibile se va lua în considerare plasamentul acestuia în contextul caracteristicilor suprafeţei obiectului creator.

În cadrul procesului de identificare criminalistică a autorilor faptelor penale, ridicarea urmelor prezintă o importanţă deosebită, de cele mai multe ori soluţionarea cauzei depinde de calitatea urmelor găsite şi ridicate de la faţa locului. De aceea, o dată cu dezvoltarea criminalisticii ca ştiinţă, procedeele de ridicare a urmelor s-au diversificat şi se poate spune că nu există urmă rezultată în cursul unei infracţiuni care să nu poată fi ridicată.

Ridicarea urmelor prezintă importanţă şi prin faptul că ele probează legătura dintre infractor şi locul faptei şi, deci, implicit cu fapta însăşi.

De regulă, sunt susceptibile a fi ridicate ca atare urmele materiale şi urmele formă de stratificare create cu substanţe care se pot desprinde uşor de pe obiectul ce le poartă.

Atunci când ridicarea urmelor de la faţa locului nu este posibilă, ca urmare a diferitelor cauze, se ridică imaginile lor prin diferite procedee.

Practica criminalistică cunoaşte mai multe procedee şi tehnici de ridicare a urmelor:

– ridicarea obiectului care poartă sau conţine urma; – ridicarea urmelor materie sub formă de cruste, pete, depuneri etc.; – ridicarea urmelor prin transferare; – ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare, mulaj, desen.


– 144 –

6.3.1. Procedee şi tehnici de ridicare a obiectelor purtătoare de urme

Obiectele purtătoare de urme se ridică atunci când sunt de dimensiuni

şi greutăţi care permit aceasta. Astfel, se ridică frecvent: pahare, sticle, farfurii, stilouri, scrumiere, bibelouri, becuri, curele, catarame, petice de hârtie, cuţite, arme de foc şi altele pe care se găsesc urme latente ori vizibile. De asemenea, se ridică obiecte pe care se găsesc pete sau secreţii, cum ar fi: îmbrăcăminte şi încălţăminte, cearşafuri, batiste etc. ori recipiente ce conţin substanţe toxice, alimente, băuturi, vopsele (exemplu: pungi, saci, tuburi, cutii, borcane, sticle, pahare, eprubete, capsule, fiole).

Atunci când obiectele purtătoare de urme sunt din metale sau pietre preţioase, mijloace de plată străine, titluri de valoare internă, opere de artă, colecţii de valoare sau sume de bani, acestea se ridică precum orice alte obiecte purtătoare de urme, iar după valorificarea lor criminalistică se predau sau depun în condiţiile legii.

Principalele reguli ce se impun a fi respectate la ridicarea obiectelor purtătoare de urme sunt:

– ridicarea să fie admisibilă, în sensul de a nu împiedica sau îngreuna procesul de producţie, a nu prezenta pericol public, a nu determina distrugeri sau degradări etc.;

– prin ridicare (apucare, prindere) să nu se distrugă urmele existente şi în acelaşi timp, să nu creeze altele noi;

– în situaţia când se ridică recipiente în care se găsesc substanţe sau alte produse ce constituie ele însele urme ce trebuie să fie identificate, necunoscându-se gradul acestora de toxicitate, în procesul manipulării lor (ridicare, cântărire, introducere în recipiente) se vor lua măsuri de protecţie adecvate.

În cazul în care obiectul purtător de urmă are un volum şi greutate mare care nu permit deplasarea lui în laborator pentru efectuarea identificării, iar urmele prezentate de acesta n-au putut fi ridicate prin niciun alt procedeu, se ia măsura decupării din obiect a porţiunii purtătoare de urme. Este un procedeu mai puţin uzitat, deoarece presupune ca acţiunea de decupare să nu afecteze valoarea, utilitatea ori estetica obiectului. Decuparea porţiunii purtătoare de urme se face în aşa fel încât să cuprindă o suprafaţă mai mare decât cea pe care se găseşte urma, astfel încât aceasta să nu fie alterată.

6.3.2. Procedee şi tehnici de ridicare a urmelor formă Ridicarea urmelor formă se realizează prin mai multe procedee: Ridicarea urmelor formă prin transferare Se utilizează în cazul urmelor formă de suprafaţă create prin depunere de

materii pulverulente sau secreţii ale glandelor papilare relevate cu diverse pudre.


– 145 –

Transferarea se poate realiza cu ajutorul foliilor adezive (bandă, plan film, hârtie foto etc.) sau al electricităţii statice.

În cazul folosirii foliilor adezive tehnica este următoarea: – se taie o bucată de folie adezivă, care să fie transparentă sau de

culoare contrastantă şi ceva mai mare decât dimensiunile urmei; – se aplică cu partea lipicioasă direct peste urmă pe întreaga suprafaţă; – în cazul urmelor cu suprafaţă mare, presarea foliei se face cu un

rulou; – se desprinde folia adezivă, aplicându-se peste ea pelicula de

protecţie. Tehnica cere precauţie şi nu se aplică decât dacă alte metode mai

eficace (ridicarea obiectului, fotografierea, mulajul etc.) nu pot fi folosite, pentru că nu asigură transmiterea tuturor particularităţilor existente în urmă şi în plus, o distruge. Trebuie, de asemenea, să se ţină seama de faptul că urma se transferă în imagine inversată.

Urmele formă create de mâini, picioare, încălţăminte etc. prin depuneri de materii pulverulente pe covoare, mochete, linoleum sau ţesături de mobilă - pot fi transferate cu ajutorul electricităţii statice pe un suport de culoare contrastantă, folosindu-se un aparat special construit în acest scop. După transferare, urma poate fi fotografiată metric în condiţii optime.

Ridicarea urmelor formă prin desenul urmei Desenarea urmelor se face pe hârtie de calc, pe sticlă ori pe hârtie

milimetrică. Când se foloseşte hârtia de calc se aşează doi suporţi mai înalţi în părţile laterale ale urmei, peste care se pune o bucată de sticlă plană, transparentă şi incoloră; apoi prin copiere în transparenţă se reproduce urma.

Se poate reproduce urma cu creion special, direct pe sticlă, fără a se mai utiliza hârtia de calc.

Ridicarea imaginii urmelor formă prin fotografiere (sau filmare) Fotografierea şi filmarea în scop de ridicare au în vedere reproducerea

şi conservarea caracteristicilor generale şi individuale exterioare ale urmei. Urmele ce se ridică prin fotografiere pot avea forme diverse: plane fără

relief, plane cu relief, cu forme şi relief neregulate. În raport cu ele se pot aplica procedeele şi tehnicile de fotografiere adecvate.

În cazul urmelor cu volum neregulat şi mărginite de mai multe suprafeţe se procedează la fotografierea fiecărei suprafeţe în parte.

Alături de urma care se ridică prin fotografiere se aşează şi un etalon care să indice mărimea acesteia.

a) Tehnica fotografierii cu ajutorul riglei gradate Rigla sau metrul flexibil se aşează în acelaşi plan cu obiectul sau

urmele fotografiate – pe cât posibil paralel cu una din laturi –, iar aparatul de fotografiat se fixează cu axa optică a obiectivului perpendicular pe planul


– 146 –

subiectului şi la mijlocul acestuia. În cazul urmelor cu adâncime mare, al obiectelor curbe sau sferice, se foloseşte o riglă sau un metru flexibil, care trebuie aşezate chiar pe acestea. Practica a demonstrat că este mai bine să se folosească un centimetru cu fondul puţin mai închis (vernil, roz, bleu), decât fondul alb.

Aceasta deoarece albul impresionează prea mult clişeul fotografic şi centimetrul va ieşi prea deschis în raport cu subiectul, fapt ce necesită la mărire un plus de expunere pentru evidenţierea cifrelor.

Atunci când nu se dispune de un instrument precis de măsurare se poate apela la unele obiecte cu dimensiuni constante şi cunoscute, ca de exemplu un creion neînceput, o cutie de chibrituri etc., care se vor fotografia împreună cu subiectul.

Urma de încălţăminte se fotografiază la scară, punându-se centimetrul în partea laterală interioară a acesteia, la aceeaşi distanţă de călcâi şi talpă. Urmele mijloacelor de transport se fotografiază după ce metrul a fost aşezat, atât longitudinal, cât şi transversal, pentru a se obţine simultan atât dimensiunile desenului pe lungime, cât şi lăţimea urmei respective.

În cazul corpurilor delicte, centimetrul se aşează paralel cu latura mai lungă a acestora.

b) Tehnica fotografierii cu ajutorul benzii gradate Această tehnică este indicată în cazul fixării locului infracţiunii, a

obiectelor principale şi a urmelor. Ea constă în folosirea unei benzi (scală a distanţelor) cu diviziunile metrice reale. Tehnica se bazează pe faptul că imaginea subiectului descreşte pe măsură ce acesta este plasat mai departe de obiectivul aparatului de fotografiat. Descreşterea este exprimată prin formula:

FFF

aa −

= 1

2

1 , unde:

a1 = dimensiunea subiectului a2 = dimensiunea imaginii F = distanţa focală principală F1 = distanţa de la obiectiv până la obiectul fotografiat Formula de mai sus exprimă raportul dintre dimensiunea imaginii şi cea

a subiectului, precum şi raportul dintre distanţa focală principală şi diferenţa dintre distanţa de la obiectiv la subiect şi distanţa focală principală.

Pentru realizarea fotografiei metrice se mai poate folosi o bandă din material plastic, pânză, etc. divizată în segmente de 10-20 cm. Dacă se utilizează acelaşi aparat de fotografiat, banda se poate marca în fracţiuni egale cu distanţa focală principală a obiectivului sau cu un multiplu al acesteia. Banda, în general, trebuie să aibă o lungime de 7-10 m şi lăţimea de 10-20


– 147 –

cm, iar diviziunile acesteia să fie colorate alternativ în alb şi negru, numerotându-se segmentele albe cu cifrele 2, 4, 6, 8 etc.

Ridicarea urmelor formă prin mulaj Acest procedeu se foloseşte în cazul urmelor de adâncime şi constă în

turnarea unei substanţe plastice în urma de adâncime. Masa plastică turnată se întăreşte după un timp şi ia forma negativă a urmei. Mulajul reproduce în formă şi mărime naturală obiectul care a creat urma descoperită.

Materialele folosite frecvent pentru confecţionarea mulajelor sunt: pasta de ipsos, alginatul, pasta de ceară, albul de zinc (zincweis), plastilina, parafina.

Tehnica realizării mulajului Înainte de efectuarea mulajului trebuie studiată urma. Natura urmei, a

suportului pe care s-a format urma, condiţiile atmosferice, timpul pe care îl avem la dispoziţie, sunt factori hotărâtori în alegerea modului de lucru.

Apoi urma trebuie curăţată de impurităţi: dacă în ea se află apă, aceasta se extrage cu seringa ori cu para de cauciuc, iar dacă există o cantitate mai mică se absoarbe cu sugativă. În cazul în care în urmă se găsesc pietricele, paie, frunze, gunoaie, acestea se îndepărtează cu o pensetă.

Este necesar să se procedeze cu multă precauţie în cazul firelor de iarbă de pe fundul urmei. Dacă se constată că iarba a căzut în urmă aceasta poate fi scoasă cu ajutorul pensetei; dacă sunt bănuieli că este numai călcată orice atingere poate altera urma.

Substanţa din care se prepară mulajul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

– să redea fidel relieful urmei; – mulajul nu trebuie să se deformeze din cauze specifice substanţei

folosite; – să poată fi desprins cu uşurinţă de pe urmă. Tehnica realizării mulajului din gips (ipsos) după urmele create în sol Gipsul este o substanţă minerală (sarea de calciu a acidului sulfuric)

aproape insolubilă în apă. Urma ce trebuie ridicată se împrejmuieşte cu ajutorul unei benzi

flexibile sau cu plăcuţe, la o distanţă de 3-5 cm de marginea sa, pentru a nu permite revărsarea pastei. Concomitent se pregătesc beţişoare sau sârme ce vor fi introduse în mulajul încă moale al urmei pentru a crea o reţea de armare care să confere rezistenţă sporită acesteia; de asemenea, se pregătesc etichete de carton prevăzute cu câte o sfoară cu capetele libere, ce se vor introduce în pasta moale a fiecărui mulaj. Pe etichete se vor consemna datele de identificare a mulajelor.

Într-un vas se trece la prepararea pastei de ipsos ce urmează a fi turnată în urmă, în felul următor: se toarnă apa în vas (cancioc) astfel încât să cuprindă 2/3 din capacitatea sa;


– 148 –

– se toarnă ipsosul bine deshidratat până când se formează o moviliţă ce iese cu vârful afară din apă;

– după o scurtă pauză se amestecă ipsosul cu apa într-un singur sens pentru a nu se crea bule de aer, până când se obţine o pastă de consistenţa smântânii.

În acest moment se procedează la turnarea amestecului în cavitatea urmei împrejmuite. Amestecul nu se toarnă de sus, ci cât mai aproape de fundul urmei, pentru a nu se crea prin jetul de pastă un „crater” în urmă.

Când urma este creată pe un plan înclinat, turnarea se începe de la punctul cel mai de jos al fundului ei. Timpul de întărire a mulajului poate fi accelerat sau mărit după caz. Perioada necesară pentru întărire poate fi prelungită în cazul folosirii gipsului dentar, care, în două-trei minute se întăreşte. Pentru aceasta se adaugă o soluţie de 7-8% sare de bucătărie sau o soluţie saturată de borax. Soluţia de borax se adaugă în proporţie de 1 linguriţă soluţie la un pahar de apă (150 ml).

Ca acceleratori se pot folosi: clorură de amoniu (la mulajul urmei în zăpadă), sulfat de sodiu sau potasiu, în cantitate de 1 linguriţă la 150 ml apă.

Pentru a-i conferi mulajului rezistenţă, pe lângă folosirea reţelei de sârmă sau beţişoare, aceasta se poate prelucra după 24 de ore într-una din următoarele soluţii:

– la temperatura de 230C soluţie saturată de bicarbonat de sodiu; – soluţie fierbinte de alaun (o parte alaun la 6 părţi apă). Mulajul se afundă pentru 15-25 minute în soluţie, apoi se usucă la

temperatura camerei: – cu soluţie de 10% borax în care mulajul fierbe 5 minute. Pentru ridicarea urmelor de încălţăminte, de anvelope auto şi, în

general, a urmelor de adâncime, cel mai indicat gips este cel folosit în atelierele de arte plastice şi gipsul folosit în stomatologie.

Dacă turnarea pastei are loc în mai multe faze se procedează astfel: – la prima turnare se va folosi un amestec mai fluid care să pătrundă în

profunzime; – se toarnă în următoarele straturi care vor fi mai consistente în ultimul

introducându-se capetele sforii de la eticheta de carton. În momentul când mulajul s-a întărit, el se scoate din urmă, iar după

trecerea a 24 de ore poate fi spălat cu grijă sub un jet de apă rece. Tehnica realizării mulajului de gips după urmele create pe

suprafeţe înclinate şi verticale Pentru executarea mulajului din gips după urmele rămase pe

suprafeţele înclinate ale obiectelor metalice sau de lemn, se foloseşte o bucată de carton din care se face un fel de buzunar, care se fixează pe peretele


– 149 –

obiectului. Fixarea se poate face cu o bandă adezivă, plastilină, gumă arabică. În acest buzunar se toarnă apoi pasta de gips. După 15-20 minute mulajul se detaşează şi se usucă la temperatura camerei.

Tehnica realizării mulajului de gips după urmele create în zăpadă Pentru executarea mulajului de gips după urmele create în zăpadă

afânată se procedează în felul următor: – se cerne printr-o sită pe întreaga suprafaţă a urmei un strat subţire de

gips (0,1-0,3 mm); – se pulverizează apă rece până când acesta se va impregna bine; – se aşteaptă până când acest strat de gips se întăreşte suficient, apoi

dacă este necesar operaţia se repetă de 2-3 ori; – pe aceste straturi se toarnă o pastă suficient de consistentă de gips. Apa, precum şi ipsosul trebuie să aibă o temperatură apropiată de 00C

pentru a nu topi suportul. Metoda H. Soderman O’Connell Peste urmă se pulverizează un strat subţire de talc. Peste talc se

pulverizează fixativ de păr sau o soluţie alcoolică cu gumă arabică. Apoi se revine cu talcul peste care se pulverizează din nou fixativ sau soluţie de gumă arabică. În felul acesta, după două-trei asemenea operaţii pe urmă se formează o pojghiţă protectoare peste care se poate turna gipsul.

Pentru ridicarea urmelor din zăpada topită, prin mulaj de gips, urma nu trebuie întărită. Apa care se foloseşte se aduce la temperatura zăpezii introducând în recipient zăpadă. Gipsul se răceşte întinzându-l pe un ziar aşezat pe zăpadă. Pasta de gips trebuie să fie mai consistentă ca de obicei, pentru că altfel se scurge prin fundul urmei, care devine astfel poroasă. Mulajul nu se scoate din urmă timp de o oră.

În concluzie, în toate cazurile când se ridică urme din zăpadă, prin mulaj de gips, acesta trebuie tratat cu foarte mare atenţie. De obicei mulajul se extrage din urmă încărcat cu zăpadă şi gheaţă care apoi se vor topi. Apa care se scurge poate şterge unele detalii de pe mulaj, de aceea trebuie pus la uscat, orizontal, cu partea cu zăpadă în jos.

Tehnica realizării mulajului de gips după urmele din materii pulverulente (făină, nisip fin, praf, cenuşă, ciment etc.)

Ridicarea urmelor din materii pulverulente se face cu ajutorul polimerilor prin mulaj de gips.

Se foloseşte perclorvinilinul, preparat într-o soluţie de dicloretan în concentraţie de 8-10%. Perclorvinilinul se prezintă sub forma unor granule uşor gălbui, solubile în acetonă sau dicloretan.

Suprafaţa urmei se acoperă cu o soluţie de perclorvinilin, pornind de la una din margini; soluţia se toarnă de la o înălţime de 3-4 cm, pentru a nu deteriora urma, până când grosimea stratului de soluţie pe urmă atinge 2-3 mm.


– 150 –

Consolidarea are loc în curs de patru-cinci ore. După aceea se poate turna pasta de gips fără pericolul de a distruge urma. Pătrunzând în masa urmei este posibil ca după consolidare urma să fie ridicată cu totul şi dusă la laborator unde se pot face după ea două-trei copii.

În cazul când vrem să ridicăm urma din teren, după consolidare se va introduce sub ea o cazma, o tablă etc., apoi se ridică cu grijă, păstrând orizontala. Se transportă cu atenţie, ferind-o de zdruncinături. Înainte de a turna pasta de gips în urmă aceasta se unge cu ulei de parafină pentru ca mulajul să fie detaşat uşor.

Tehnica realizării mulajului din alginat sau din răşini sintetice Se foloseşte mai ales pentru urmele foarte fine (de dinţi, de instrumente

etc.), respectându-se tehnologia de lucru înscrisă în prospectele ce însoţesc flacoanele în care se livrează materialele respective de către firma producătoare.

Înainte de prepararea pastei se omogenizează pulberea de alginat; se dozează amestecul de pulbere şi apă cu ajutorul unor măsuri speciale care se găsesc în trusă; utilizându-se o măsură de pudră şi trei de apă la temperatura de 16-200C; se amestecă timp de un minut în cancioc, cu ajutorul spatulei rigide, evitându-se formarea bulelor de aer şi se aplică imediat. Priza este completă după câteva minute. Acest mulaj poate fi folosit numai pe urme aflate pe obiecte consistente: chit, argilă, lumânări.

Tehnica realizării mulajului din ceară, parafină sau zincweis cu parafină Se foloseşte pentru urmele aflate pe obiectele care rezistă la

temperatura de topire a cerii (parafinei), în special pe cele de metal. Ceara sau parafina se amestecă cu 25% zincweis, devenind astfel mai

rezistentă la frecare şi temperatură. Digul de protejare a marginii urmei în care se va turna pasta fluidă poate fi confecţionat din lut moale sau plastilină.

Tehnica realizării mulajului din plastilină Se foloseşte în cazul urmelor aflate pe suporturi verticale, unde este

dificil să se toarne o pastă. Plastilina se frământă cu degetele până devine suficient de moale pentru a fi apăsată în urmă. Suportul trebuie să fie relativ dur, pentru a păstra forma urmei când se presează plastilina.

În prealabil urma se pulverizează foarte uşor cu pudră de talc pentru a nu se lipi plastilina de suport. Mulajul se desprinde cât mai uşor, pentru a nu se deteriora. Această tehnică prezintă avantajul că, de regulă, nu distruge urma, ceea ce permite repetarea operaţiei.

6.3.3. Procedee şi tehnici criminalistice de ridicare a urmelor materie Ridicarea urmelor materie se realizează prin recoltarea lor directă de

pe suportul pe care se găsesc: sol, pereţi, mobilă, sobe, podea, fereastră, caroserii, maşini-unelte, covoare, lustre, copaci, garduri, stâlpi, vehicule etc.


– 151 –

Tehnicile folosite pentru recoltarea acestora sunt următoarele: a) desprinderea particulelor de sol ori de vopsele, a crustelor de sânge

sau a oricăror alte pete ori depuneri. Răzuirea de pe suprafeţele verticale sau oblice se execută cu o lamă de cuţit, briceag, bisturiu sau coada lingurii de mulaj aflată în trusa criminalistică, după ce sub locul asupra căruia se acţionează a fost lipită, cu ajutorul benzii adezive, marginea unei pungi de polietilenă;

b) solubilizarea cu tampoane de vată îmbibată unul în apă, iar altul în alcool etilic. Este necesară dubla tamponare, pentru a se putea disloca atât substanţele solubile în apă, cât şi cele organice, care în marea lor majoritate se dizolvă în alcool. Solubilizarea se aplică numai în cazurile când nu este posibilă desprinderea. După ridicarea în acest mod, tamponul pe care s-a ridicat urma se usucă;

c) absorbirea cu seringa, pipeta sau tubul capilar din micile gropi de pe sol, din jgheaburi, ţevi, bazine sau alte vase;

d) absorbirea cu aspiratorul de praf a particulelor microscopice din crăpăturile podelei etc. Aspiratorul va fi prevăzut cu un set de filtre speciale pentru reţinerea urmelor;

e) ridicarea cu spatula, şpaclul sau lopăţica din carton, tablă, plastic a resturilor carbonizate din sobă, a stratului de sol sau zăpadă pe care se găsesc pete de sânge, vopsea etc.;

f) prinderea cu penseta, în cazul firelor de păr, fibrelor, tampoanelor de vată, resturilor textile, peliculelor de vopsea, etc. Se are grijă ca penseta să aibă braţele plate îmbrăcate cu manşoane de cauciuc, pentru a nu distruge firele de păr, luându-se totodată măsuri pentru curăţirea şi sterilizarea ei după fiecare folosire, astfel încât să nu se transmită substanţe străine pe fire, fibre, ţesături, care pot denatura rezultatul examinării;

g) atragerea cu magnetul a piliturii şi celorlalte particule ale metalelor şi aliajelor feromagnetice. Pentru desprinderea uşoară a particulelor rezultate se plasează între magnet şi particule o foaie de hârtie.

6.3.4. Particularităţi ale ridicării anumitor categorii de urme

criminalistice Particularităţi în ridicarea unor urme ale omului Urmele papilare se fotografiază la faţa locului numai când obiectul pe

care se găsesc nu poate fi transportat. Sunt fotografiate atât urmele de adâncime, cât şi cele de suprafaţă. Observăm că fotografia este atât un mijloc de fixare, cât şi un mijloc de ridicare a urmelor. Se poate afirma că fotografia rămâne principalul mijloc de ridicare, atât a urmelor de suprafaţă, cât şi a celor de adâncime.


– 152 –

Urmele papilare invizibile se fotografiază numai după ce au fost relevate. În condiţii speciale, urmele se fotografiază direct, fără a fi relevate, pentru a se obţine imaginea porilor sau a muchiilor crestelor papilare.

Dacă nici fotografierea nu este posibilă (datorită convexităţii obiectului purtător) şi nici ridicarea obiectului purtător, se recurge direct la transferarea pe peliculă adezivă (denumită şi folio). Pelicula adezivă de tip folio poate fi folosită numai în cazul în care a fost relevată cu o pudră colorată.

Pentru ridicarea urmei prin transferare pe peliculă adezivă folio se procedează în felul următor:

– se taie o bucată de peliculă de culoare contrară pudrei – prafului – cu care a fost relevată urma;

– bucata de folio se aşează peste urmă, apăsând cu degetul dintr-o margine în alta, pentru eliminarea aerului;

– se ridică pelicula adezivă, urma fiind transferată – lipită – pe coala de folio;

– în final, peste urmă se aşează pelicula de protecţie. Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor fiind în

funcţie de culoarea urmei. La nevoie, în lipsa peliculelor adezive speciale, se folosesc pelicule fotografice al căror strat de gelatină reţine urma în condiţii bune. Pentru asigurarea contrastului de culoare faţă de substanţa folosită la relevarea materialul fotosensibil se developează neexpus, obţinându-se o peliculă transparentă ori se expune la lumină după developarea peliculei, asigurând un fond negru.

Dacă urmele papilare sunt de adâncime, în funcţie de natura suportului, acestea se ridică cu ajutorul mulajelor, dar numai după fotografierea prealabilă a lor. Pentru urmele de mâini sau de obiecte, caracterizate prin fineţea detaliilor, sunt preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul gipsului dentar, alginatului, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast). Pregătirea urmei şi prepararea mulajului se fac potrivit unor reguli similare modului de ridicare a urmelor formă de adâncime, prezentate anterior.

Prepararea pastei pentru mulajul din alginat de realizează în felul următor:

– se omogenizează pulberea din alginat, prin dozarea amestecului de pulbere cu apă cu ajutorul unor măsuri speciale existente în trusele speciale confecţionate de uzina care a fabricat alginatul. Pentru realizarea amestecului se foloseşte o măsură de pulbere şi trei măsuri de apă la o temperatură de 16-20ºC;

– apa şi pulberea de alginat se amestecă într-un vas de cauciuc cu o spatulă rigidă pentru a evita formarea bulelor de aer.

După prepararea pastei, aceasta se toarnă peste urmă, iar după întărire, mulajul obţinut se unge cu un strat foarte fin de tuş şi se va rula pe o


– 153 –

coală de hârtie. În felul acesta se reproduce urma desenului papilar, care va fi fotografiată. Reproducerea urmei desenului papilar se poate face şi prin rularea mulajului pe o suprafaţă presărată cu praf fin şi fotografierea urmei create în praf, sub un unghi de lumină.

Procedeele ce se folosesc la ridicarea urmelor papilare trebuie astfel alese, în funcţie de situaţie, astfel încât să nu se producă alterarea urmei.

Exemple: – dacă pe o sticlă se găsesc urme digitale, aceasta se prinde prin

introducerea unui deget în gâtul ei, urmând ca degetul arătător de la cealaltă mână să fie plasat pe muchia fundului sticlei;

– când trebuie ridicat un pahar, el se apucă între degetul mare şi arătător sau mijlociu, de aşa natură încât un deget să fie plasat pe baza paharului, iar celălalt pe partea opusă, pe muchia fundului său;

– cioburile de geam se prind marginal între degetul mare şi cel mijlociu, iar când sunt mari se ridică cu ajutorul ambelor mâini, fără a se atinge suprafaţa lor.

La ridicarea urmelor de picioare se folosesc următoarele procedee: – urmele de picioare, indiferent de forma în care s-au realizat sunt

fotografiate; – urmele de picioare sunt desenate atât sub formă de ansamblu a

cărării de urme, cât şi ca urme izolate; – urmele de adâncime se ridică prin mulaj (gips, plastilină, parafină,

latex, stomalgină etc.), dar numai după ce au fost fotografiate; – urmele de suprafaţă, în unele cazuri, se ridică cu ajutorul peliculei

adezive; – urmele latente de picioare se ridică prin prăfuire, vaporizare cu iod

sau prin reactivi chimici, întocmai ca urmele de mâini. La urmele de dinţi este recomandată ridicarea obiectului purtător. Pentru protejarea urmelor obiectul trebuie păstrat în condiţii adecvate.

De exemplu, produsele alimentare se păstrează la rece, fructele se păstrează într-o soluţie de 5% formaldehidă.

Când nu se poate ridica obiectul purtător de urmă se recurge la mulaj, care se realizează din moldano, latex sau diferiţi polimeri. Pentru ridicarea prin mulaj a urmelor de pe fructe sau alimente mai puţin consistente, uşor deformabile, se impune, în prealabil, întărirea suprafeţei prin pulverizarea de şerlac. Ridicarea urmelor de dinţi se face şi prin fotografiere.

La urmele de buze sunt indicate ridicarea obiectului purtător şi fotografierea. Transferarea cu folii adezive prezintă dezavantajul că nu preia pe peliculă toate elementele urmei.

Urmele de sânge găsite sub formă lichidă se ridică cu ajutorul unei pipete, într-un recipient din sticlă, bine spălat şi uscat, prevăzut cu un dop care


– 154 –

să asigure o perfectă etanşeitate. Nu se va proceda la îmbinarea pe un suport textil, introdus în prealabil în apă distilată, ser fiziologic sau apă oxigenată, întrucât se produc diluarea şi distrugerea urmei.

Pentru urmele de sânge descoperite pe suporturi care nu pot fi transportate, se procedează astfel: stratul superficial din care este confecţionat se detaşează printr-o modalitate oarecare; dacă nu este posibilă detaşarea, crusta de sânge se răzuieşte.

Urmele aflate pe sol se ridică cu o cantitate cât mai mică de substrat, iar împachetarea se face astfel încât să nu se producă fărâmiţarea.

Zăpada acoperită de sânge se ridică în strat cât mai subţire şi se depune pe un tifon de hârtie de filtru care apoi se usucă.

Vegetaţia stropită cu sânge va fi tăiată şi ambalată în hârtie. Indiferent de natura suportului, este necesar a se avea în vedere

următoarele: – se va împiedica alterarea conţinutului urmei (pentru aceasta, uscarea

suportului se va face la temperatura camerei, fiind ferit de acţiunea directă a soarelui sau a altor surse termice);

– obiecte de uz vestimentar provenite de la victima internată în spital sau cadavru vor fi ferite de murdărie sau de amestecarea cu cele provenite de la alte persoane;

– acţiunea mecanică de răzuire, desprindere, tăiere ori smulgere a unor fragmente din suportul purtător de urmă nu trebuie să influenţeze aspectul şi conţinutul acesteia.

La urma de salivă suportul se ridică prin apucarea lui cu o pensetă, iar detaşarea porţiunii purtătoare se face prin tăierea la o distanţă suficient de mare de marginea urmei.

Firele de păr se recoltează împreună cu toate impurităţile aderente, iar în cazul crustelor ce le înglobează acestea se ridică în întregime.

Materialele de pansament purtând fire de păr se secţionează în porţiunile respective, fără a se încerca smulgerea sau detaşarea acestora. Crustele de sânge aflate pe corpurile vulnerate, mijloace de transport, etc. se ridică în întregime fără a se încerca detaşarea firelor de păr.

Urmele de spermă se ridică cu precauţie deosebită pentru păstrarea intactă a petei şi implicit a spermatozoizilor, principalul element examinat. Pentru aceasta se va evita întotdeauna îndoirea obiectului purtător de urmă, îndeosebi atunci când urmele au o vechime mai mare. În acest scop se va proceda la ridicarea întregului obiect purtător.

Urmele dispuse pe o suprafaţă tare (duşumea, parchet) nu se răzuiesc, ci se decupează. În cazul picăturilor aflate pe păr acestea se recoltează prin tăierea firelor, iar de pe piele prin umezirea cu apă distilată şi transferarea petei pe o hârtie de filtru.


– 155 –

La urmele de urechi, ale nasului, frunţii şi ridurilor acestora se poate apela şi la fotografiere, după relevare sau se pot ridica cu ajutorul foliei adezive.

Ridicarea urmelor de natură piloasă impune respectarea unor cerinţe minime cu privire la menţinerea intactă a firului, evitarea amestecării lui cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea. Totodată, trebuie păstrate intacte depunerile de pe tija firului, prevenindu-se aderarea de alte noi elemente.

La ridicarea altor urme de ţesuturi moi se are în vedere ca, în scopul prevenirii accentuării degradării structurii, acţiunea să se execute în cel mai scurt timp, utilizându-se recipiente în care se menţine o temperatură de +40C. Recipientele vor fi prevăzute cu dopuri de sticlă rodate.

Ridicarea urmelor olfactive Alături de câinele de urmărire, în cercetarea urmelor olfactive se

apelează şi la metode tehnice, constând în ridicarea urmelor de miros de la faţa locului, de pe obiecte corp delict, de pe îmbrăcămintea pierdută de infractor etc., prin aspirarea cu dispozitive speciale.

Ridicarea se va face prin acoperirea obiectelor atinse sau presupuse că au aparţinut infractorului, cu o bucată de pânză specială, lipsită de orice miros (denumită „ţesătură textilă de fixare a mirosului”), timp de 20-30 de minute. Pânza se ridică cu o pensetă, de asemenea dezodorizantă şi se introduce într-un vas de sticlă steril.

6.3.5. Particularităţi în ridicarea unor urme ale obiectelor Urmele de încălţăminte se ridică prin mulaj sau cu ajutorul aparatului

ce foloseşte energia electrostatică. De asemenea, acestea pot fi ridicate prin fotografierea la scară.

Urmele obiectelor de îmbrăcăminte de adâncime se ridică prin mulaj iar cele de suprafaţă prin fotografiere la scară.

În cazul urmelor lăsate de instrumentele de spargere, atunci când obiectul purtător nu poate fi ridicat, se procedează, în funcţie de situaţie, la decuparea unei porţiuni care să cuprindă urma în totalitatea ei.

În cazul urmelor create prin frecare-alunecare, se ridică fragmentele desprinse în procesul formării lor.

Dacă s-au folosit instrumente de pilire, găurire sau de sfredelire, se ridică atât urmele materie rezultate (pilitură, rumeguş, şpan), cât şi obiectul său, după caz, porţiunea din el care conţine urma de găurire.

Când ridicarea se face prin mulaje, este indicat ca în cazul folosirii de materiale plastice care-şi modifică dimensiunile ori au rezistenţă scăzută, să se realizeze imediat după aceasta mulajul din ipsos.


– 156 –

La ridicarea armelor de foc se manifestă multă prudenţă pentru a nu se distruge diversele urme ce pot exista pe ele (papilare, biologice), preferabil fiind să lucreze cu mâna înmănuşată sau cu un cleşte având buzele protejate în manşoane de cauciuc. Prudenţa este necesară şi pentru prevenirea unei declanşări accidentale. Se interzice ridicarea armei prin introducerea unui creion în gura ţevii, întrucât pot fi înlăturate eventualele reziduuri ale tragerii, ori se pot forma alte urme în interiorul ţevii. Pentru descărcarea armei aceasta se apucă numai de părţile pe care nu se pot păstra urme (suprafeţele limitate ale carcasei închizătorului şi crosei armei). Pe întreg parcursul cercetării arma se ţine în poziţie orizontală, cu ţeava îndreptată în direcţie contrară persoanei care o examinează sau celorlalte persoane aflate la faţa locului.

Eventualele urme biologice descoperite pe armă, dacă nu pot fi recoltate, vor fi transportate împreună cu arma la laboratorul de expertiză criminalistică. Dacă însă acestea pot fi ridicate este necesar ca această operaţie să se facă numai de expertul biocriminalist, în condiţii cât mai apropiate celor de laborator, dar şi în prezenţa expertului balistician, care trebuie să vegheze la manevrarea atentă a armei, pentru prevenirea unor accidente.

Ridicarea gloanţelor se face astfel încât să nu se altereze urmele aflate pe suprafaţa lor şi care reflectă caracteristicile interiorului ţevii, îndeosebi în ipoteza că ele vor servi la identificarea ulterioară a armei. Este total contraindicată, de exemplu, scoaterea proiectilului din corpul victimei sau din obiectul în care a fost găsit, cu lama cuţitului, cu şurubelniţa sau cu un instrument chirurgical, ce pot produce urme suplimentare ori distruge pe cele existente, cu valoare de identificare.

Dacă există pericolul deteriorării proiectilului prin scoaterea sa, atunci se transportă la laborator întreg obiectul în care a pătruns, iar dacă acest lucru nu este posibil, se decupează o porţiune mai mare de suprafaţă, care este transmisă laboratorului.

Ridicarea tuburilor se efectuează în aceleaşi condiţii de precauţie. În plus, este necesar să se protejeze reziduurile tragerii prin acoperirea gurii tubului. Prinderea tubului se face numai de extremităţi.

Întrucât tuburile sunt uneori mai valoroase pentru identificarea armei (chiar şi în condiţiile în care aceasta are ţeava lipsă, gloanţele neputând servi la identificare), datorită urmelor specifice mecanismelor de tragere, dar şi pentru stabilirea tipului de muniţie folosită, vor trebui să fie bine protejate.

Pe tuburi sau proiectile nu se aplică etichete şi nu se fac semne prin zgâriere. Menţiunile necesare se scriu pe etichete care se leagă de proiectile ori se introduc în tuburi.


– 157 –

Este necesară acordarea unei atenţii deosebite în cazul ridicării urmelor armelor de foc, principale sau secundare, aflate pe obiecte perforate sau atinse de gloanţe.

Ridicarea urmelor de toxice se face prin procedee şi tehnici ce variază în funcţie de caracteristicile substanţei, de cantitatea ei şi de suportul pe care există.

Urmele de toxice existente în ambalaje originale, de dimensiuni mici (sticle, borcane etc.) se ridică în întregime. Când ambalajele şi cantitatea de toxic sunt mari se procedează la ridicarea prin transvazare.

La ridicarea produselor din fântâni, butoaie sau vase mari se ţine seama de faptul că substanţele toxice prezintă densităţi şi solubilităţi diferite. De aceea, din fântână ori vas se va recolta în ordine câte o probă din fiecare strat: superior, mijlociu, inferior.

La ridicarea de produse sau resturi alimentare solide şi a unor produse vegetale se utilizează pensete ori cleşti de laborator, neadmiţându-se ridicarea lor direct cu mâna.

Când urmele se găsesc pe obiecte netransportabile (pe mobilă, duşumea, perete, pielea victimei sau sub unghiile acesteia) se răzuieşte toxicul. Când nu este posibilă răzuirea (urme superficiale, mânjituri), se recurge la solubilizarea urmelor prin tamponări repetate, iniţial cu un tampon cu vată umezit cu apă, apoi cu altul îmbibat în alcool etilic.

Când urmele se găsesc pe obiecte transportabile, se ridică împreună cu suportul pe care se găsesc.

În cazurile de intoxicaţii mortale, odată cu obiectele şi substanţele descoperite la faţa locului se ridică viscere şi produse biologice de la cadavre. Ridicarea se efectuează de către medicul legist.

Din substanţele toxice sau cu urme de toxice se ridică: – băuturi, ciorbe, lapte etc.……………………………….. circa 250 ml; – apă din fântâni, din fiecare strat………………………. câte 1000 ml; – substanţe pulverulente……………………………………. câte 10 g; – ser……………………………………………………….... cca. 1000 ml; – sânge pentru dozarea alcoolului etilic..................................... 10 ml; – fiole........................................................................................ 3-5 buc.; – produse vegetale, cerealiere................................................ 1000 g. Gazele toxice se ridică de specialişti, în recipiente anume destinate. Ridicarea urmelor de sticlă se face cu multă grijă, datorită faptului că

acestea se găsesc ca cioburi, particule, microurme, dar şi pentru că ele pot purta diverse alte urme care au legătură cu infracţiunea. Fiecare ciob de sticlă se ridică folosindu-se instrumente şi tehnici adecvate. Pentru ridicarea unor particule fine de sticlă se folosesc aspiratoare speciale sau benzi adezive.


– 158 –

Cioburile rezultate din spargerea geamului se ridică în totalitate pentru a permite ulterior reconstituirea întregului.

Ridicarea urmelor de hârtie Pentru a nu li se modifica aspectul, urmele de hârtie nu se vor îndoi,

înţepa, perfora, netezi sau despături. Pe ele nu se fac menţiuni sau sublinieri. Dacă fragmentele de hârtie sunt umede sau sunt scoase dintr-un mediu lichid se usucă la temperatura camerei şi se feresc de lumina solară. Din lichidul în care s-au descoperit se recoltează o probă, în vederea stabilirii naturii lui şi a influenţei ce ar fi putut să o aibă asupra hârtiei sau a scrisului.

Ridicarea urmelor de hârtie se execută cu o pensetă cu vârfurile late, fără zimţi, evitându-se strângerea puternică a acestora în timpul mânuirii, pentru a nu se crea urme de apăsare.

Ridicarea hârtiilor în curs de ardere se va face numai după stingerea focului.

Ţinându-se seama de friabilitatea acestor urme, ridicarea nu se efectuează cu penseta ci cu ajutorul unui curent de aer. În acest scop, prin mişcarea unei bucăţi de carton, se creează un curent uşor de aer care să antreneze urmele de hârtie, mutându-le pe un alt carton sau pe o placă de sticlă ţinută în imediata lor apropiere. În cazul fragmentelor de hârtii suprapuse nu se încearcă despărţirea fragmentelor, deoarece există riscul de a le distruge.

Urmele de hârtii scrumizate prezintă dificultatea că, la cea mai uşoară atingere sau curent de aer îşi modifică forma. Se poate încerca ridicarea prin introducerea sub ele a unei plăci de sticlă, acoperirea imediată cu o altă placă de sticlă curată şi lipirea marginilor cu o bandă adezivă. Această tehnică este aplicabilă în general când urma scrumizată are o poziţie orizontală, dreaptă. Contrar, sub acţiunea greutăţii plăcii cu care se acoperă, se deformează. Chiar şi atunci când urma scrumizată nu este dreaptă, nu se renunţă la ridicarea cenuşii respective, deoarece unele tipuri de hârtie conţin elemente chimice speciale, ce nu se află în hârtia obişnuită, a căror identificare poate contribui la clarificarea unor probleme.

Înainte de ridicarea hârtiilor arse până la stadiul de cenuşă ele se întăresc prin pulverizare cu şerlac. Pulverizarea se face sub un unghi de 700, de la o distanţă suficientă ca nicio picătură din soluţie să nu cadă pe hârtia arsă şi se repetă de 3-4 ori, cu câte o pauză scurtă, pentru întărirea fiecărui strat.

Pentru ridicarea urmelor metalice de natură neferoasă de pe sol se poate întrebuinţa un cornet de carton ori o bucată de tablă sau de material plastic, cu ajutorul cărora se detaşează stratul superficial de pământ, praf sau nisip.


– 159 –

Pilitura sau alte particule metalice neferoase aflate pe suprafeţe tari şi netede (parchet, mozaic, linoleum) se ridică cu ajutorul peliculei adezive transparente, fiind recomandabil să se folosească aparatul pentru recoltarea microurmelor.

Când aceste urme se găsesc în locurile de îmbinare a diferitelor piese sau între dinţii unei pânze de bomfaier, se aşează sub piesa respectivă o hârtie albă, iar cu ajutorul unui corp ascuţit se detaşează particulele metalice.

În cazul urmelor de vopsea, când la faţa locului se găsesc pelicule, acestea se ridică fără impurităţi, folosindu-se o pensetă fină, mai ales la probele mici.

În cazul în care se descoperă particule de vopsea înglobate în alte urme (fire textile, bucăţi de materiale textile etc.) se ridică toate urmele. Dacă se găsesc urme de vopsea pe îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte ce au aparţinut victimei, acestea se ridică în întregime, fără să se taie din ele.

Urmele produselor petroliere, dacă este posibil, se ridică cu suportul pe care se află (textile, pământ, lemn), prin decupare atentă.

În cazul în care suportul purtător de urmă este un obiect masiv de metal, urma se ridică pe vată sau hârtie de filtru. Produsele sub formă lichidă pot fi recoltate cu o pipetă şi introduse în vase bine închise.

În toate cazurile de ridicare de urme ce se efectuează prin procedee cunoscute se procedează dacă este posibil şi la ridicarea lor prin fotografiere.

Particularităţi în ridicarea unor urme ale vegetalelor. Urmele formă ale vegetalelor se ridică prin unul din procedeele cunoscute, în funcţie de natura suportului, iar urmele biologice de natură vegetală se ridică în funcţie de natura lor.

Particularităţi în ridicarea unor urme ale animalelor. Se ridică procedând la fel ca în cazul urmelor lăsate de om aplicând, după caz, unul din procedeele cunoscute de ridicare, ţinându-se cont de natura urmei.

Particularităţi în ridicarea unor urme ale fenomenelor. Ridicarea urmelor de incendii, explozii, a urmelor specifice accidentelor feroviare, navale şi aeriene este o activitate complicată, date fiind împrejurările în care se desfăşoară şi complexă datorită diversităţii urmelor care pot apărea în urma fenomenelor. De cele mai multe ori se va colabora cu organele de specialitate ale pompierilor, transporturilor, marinei sau aviaţiei.

Urme create de incendii. Incendiul, ca noţiune tehnică, este un proces complex de fenomene fizico-chimice care se desfăşoară prin ardere, în prezenţa a cel puţin două elemente, dintre care unul arde, iar celălalt întreţine arderea.

Datorită complexităţii fenomenului, tipologia urmelor este foarte variată, iar ridicarea lor diferă în funcţie de locul unde au fost descoperite.


– 160 –

Urmele rămase după stingerea incendiului (la suprafaţa molozului, resturilor de arsuri, sub plafoanele prăbuşite, la instalaţiile electrice şi tablourile de siguranţe, la instalaţiile de încălzire, în locurile de depozitare a substanţelor inflamabile) se ridică prin unul din procedeele cunoscute, în funcţie de natura lor, astfel:

– la ridicarea obiectelor descoperite în zona focarului (sau focarelor) care ar putea conţine urme, se foloseşte soluţie de rodocrit pentru a se descoperi eventuala folosire a lubrifianţilor la pornirea sau întreţinerea focului;

– urmele de forţare ale diferitelor sisteme de închidere (uşi, birouri, case de bani, etc.) se ridică prin mulaj sau cu ajutorul fotografiei la scară;

– în anumite situaţii, când focul a fost stins în faza incipientă şi când victima prezintă lovituri, înjunghieri sau răni prin împuşcare, se vor ridica urmele de natură biologică printr-un procedeu arătat anterior;

– pentru ridicarea materialelor din hârtie sau textile carbonizate se pulverizează un strat subţire de polivinil - pirolidan. Pulverizarea se face de la o anumită distanţă pentru a nu cădea şi picături de soluţie, iar stratul nu trebuie să fie prea gros;

– urmele specifice fenomenului, dar legate de apariţia lui (urme de picioare, de mâini, de mijloace de transport, de instrumente folosite) se vor ridica prin mulaj, desenul urmei sau fotografiere.

Urmele create de explozii. Urmele de explozii apar ca rezultat atât al unor procese complexe care au loc în funcţie de fiecare gen de explozie în parte, cât şi al diverselor activităţi legate de apariţia evenimentului, cum ar fi: deplasări la locul exploziei, manipularea sau atingerea anumitor obiecte, folosirea diverselor instrumente, operaţii de ambalare etc.

Urmele create de explozii se pot clasifica în: – urme specifice fenomenului exploziei (toate acele urme ce sunt

determinate de explozie şi care pot fi urme formă, poziţionale şi materie); – urme ale unor activităţi omeneşti ce au legătură cu producerea

exploziei (urme de încălţăminte, de mâini, de instrumente, de ambalaje). Ridicarea urmelor specifice fenomenului exploziei este un procedeu

complex şi foarte variat, în funcţie de tipul exploziei şi se realizează de regulă astfel:

– schijele plecate din focare spre diferite direcţii şi resturile de obiecte sau materiale sfărâmate de explozie se vor ridica prin prinderea cu penseta, dacă aceasta este permisă sau prin fotografiere;

– urmele de fumizare se vor ridica cu ajutorul spatulei (şpaclu) sau prin aspirare;

– urmele efectului distructiv al fenomenului de absorbţie, ce se caracterizează în cazul unei explozii într-o încăpere printr-o dislocare a pereţilor se vor ridica prin fotografiere la scară (filmare);


– 161 –

– particulele de substanţă explozivă aflate la locul exploziei se răzuieşte sau când acest lucru nu este posibil se solubilizează urma cu un tampon de vată înmuiat în alcool etilic sau se recoltează cu pipeta şi se introduc în vase bine închise;

– resturile de fitil Bickford se vor ridica cu ajutorul unei pensete cu vârfurile late sau a curentului de aer;

– urmele sonore specifice create prin producerea exploziei se vor ridica prin imprimare pe bandă video-magnetică;

– urmele lăsate de efectele exploziei pe îmbrăcămintea persoanelor sau pe diferitele obiecte aflate asupra lor se vor ridica prin decuparea unei porţiuni din obiectul care conţine urma sau prin fotografiere la scară.

Urmele unor activităţi omeneşti ce au legătură cu explozia se pot ridica în funcţie de situaţie cu ajutorul fotografiei, mulajului sau energiei electrostatice.

Urmele specifice accidentelor şi catastrofelor de cale ferată. Prin urme ale accidentelor şi catastrofelor de cale ferată se înţeleg toate modificările create asupra materialului rulant de cale şi a altor instalaţii feroviare, precum şi asupra persoanelor şi a mărfurilor transportate, în timpul şi în legătură cu producerea evenimentelor respective.

Atât accidentul, cât şi catastrofa de cale ferată pot fi urmări imediate ale distrugerii, degradării ori aducerii în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale ferată, ale aşezării de obstacole pe linia ferată, ale efectuării de semnalizări false ori de alte acte de natură a induce în eroare personalul căilor ferate în timpul executării serviciului.

În funcţie de aceste caracteristici specifice fenomenului se va alege metoda sau procedeul de ridicare a urmelor create.

Exemple: – urmele produse ca urmare a executării unor comenzi greşite (poziţia

semafoarelor, a macazurilor, vitezometrele etc.) se vor ridica printr-o fotografie schiţă;

– urmele materie rezultate prin tăierea liniei de cale ferată (pilitură, particule de metal topit) se pot ridica prin următoarele procedee criminalistice: prinderea cu penseta, ridicarea cu spatula sau atragerea cu magnetul;

– urmele instrumentelor utilizate în procesul scoaterii şinei se vor ridica cu ajutorul mulajului de gips sau a fotografiei;

– urmele digitale descoperite pe instalaţii, aparate sau mecanisme, pe obiectul folosit ca obstacol pus pe calea ferată, se vor ridica prin fotografiere, după ce în prealabil au fost relevate;

– urmele formă rămase în locul unde a fost demontată şina se vor ridica cu ajutorul mulajului sau fotografiei.


– 162 –

În cazul accidentelor şi catastrofelor de cale ferată produse prin incendii sau explozii, urmele create de acestea sunt comune cu cele produse, de asemenea, fenomene asupra altor locuri sau obiecte.

Urme specifice catastrofelor aeriene. În raport cu cauza producerii catastrofei (defecţiuni tehnice, incendii sau explozii la bordul aeronavei, greşeli de dirijare sau pilotare ori condiţii meteorologice nefavorabile), cu înălţimea la care s-a aflat aeronava, precum şi natura locului unde s-a prăbuşit (sol, munte, apă, pădure) la faţa locului se creează o serie de urme formă, poziţionale sau materie.

Dacă este posibilă ridicarea urmelor se va face prin unul din procedeele arătate anterior şi presupune o cooperare strânsă între specialiştii criminalişti şi cei din domeniul aviaţiei.

Urme specifice catastrofelor navale. Principalele cauze care pot determina producerea unei catastrofe navale sunt:

– eşuarea sau abordajul; – explozii sau incendii survenite la bord sau în sala maşinilor; – încărcarea necorespunzătoare a navei. Dacă nava rămâne la suprafaţă, ridicarea urmelor se face în

conformitate cu regulile generale privitoare la cercetarea fiecăruia dintre categoriile cărora acestea le aparţin (incendii, explozii, urme ale omului, instrumentelor).

Scufundarea navei însă determină dificultăţi în ridicarea urmelor, fiind necesar concursul scafandrilor. Dacă nava se află la o adâncime accesibilă, scafandrii, pe lângă fotografierea şi filmarea urmelor principale, vor ridica la suprafaţă şi alte urme sub formă de resturi sau părţi de obiecte, precum şi înscrisuri descoperite la bordul epavei.

Dacă nava se află la adâncime mai mare nu se vor ridica urme direct, ci acestea vor fi cercetate cu ajutorul camerelor de televiziune instalate în dispozitive speciale şi comandate de la suprafaţă.

– 163 –

7. Trusele criminalistice universale şi specializate

7.1. Trusa criminalistică universală Mijloacele tehnico-ştiinţifice folosite de lucrătorii M.I.R.A. cu ocazia

cercetării diferitelor infracţiuni sunt variate. Aceste mijloace se împart în două categorii şi anume:

– mijloace de laborator (microscop comparator, dispozitive de reprodus, aparate de copiat folosite în obţinerea fotografiilor etc.);

– mijloace de teren: (aparate fotografice, lămpi cu radiaţii U.V., detectoare de metale, camere video, truse criminalistice etc.).

Trusele criminalistice cuprind instrumente, substanţe şi materiale necesare efectuării operaţiunilor tehnico-criminalistice în legătură cu urmele de la faţa locului.

După natura instrumentelor conţinute, trusele criminalistice se clasifică în truse criminalistice universale şi truse criminalistice cu destinaţie specială.

a) Trusele criminalistice universale conţin instrumentele şi materialele necesare executării principalelor operaţiuni tehnico-criminalistice (descoperire, fixare, ridicare şi ambalare a urmelor, precum şi obţinere a modelelor de comparaţie). Printre acestea enumerăm:

– trusa criminalistică universală pentru laboratoarele criminalistice; – trusa criminalistică universală pentru cercetarea la faţa locului în

cazul accidentelor şi catastrofelor rutiere; – trusa criminalistică universală pentru posturi. În continuare vom face o descriere amănunţită a trusei criminalistice

universale. Trusa criminalistică universală este concepută astfel încât să răspundă

problemelor ce trebuie rezolvate de lucrătorii jandarmi care execută activităţi criminalistice.

Se prezintă sub forma unei valize din P.V.C. de format mic şi cuprinde instrumentarul minim necesar efectuării operaţiunilor tehnico-criminalistice de descoperire, fixare, ridicare şi ambalare a diferitelor categorii de urme de la locul faptei.


– 164 –

Trusa criminalistică universală conţine: – materiale pentru fotografiere: aparate foto, obiective, inele

intermediare, filme, blitz, baterii, trepied, lămpi, filtre (colorate şi de polarizare); – materiale pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi

ridicarea urmelor papilare: lupă, surse de lumină, lampă de ultraviolete, prafuri şi reactivi de evidenţiere, pensule cu păr de veveriţă şi magnetice, pulverizator cu vapori de iod, folii adezive albe şi negre;

– materiale pentru executarea mulajelor urmelor de adâncime: cancioc, şpaclu, lingură pentru prepararea amestecului, bandă flexibilă pentru înconjurarea urmei (unde se va turna amestecul), pensulă pentru curăţarea urmei, ghips şi alte materiale de mulare, materiale dentare, lac, substanţe speciale sub formă de spray;

– materiale pentru amprentarea persoanelor: placă, rulou, tuş, fişe mono şi decadactilare, pastă, hârtie special impregnată pentru reacţii chimice, mănuşi chirurgicale, linguriţă pentru amprentarea cadavrelor;

– materiale pentru prelevarea substanţelor, inclusiv a celor biologice: pensete, pipete, capsule, soluţii, bumbac absorbant, bandă adezivă, magnet;

– materiale pentru întocmirea desenelor şi a schiţelor: riglă, echer, raportor, hârtie milimetrică, planşetă, calc, compas, busolă, şabloane, piuneze, creioane negre şi colorate;

– materiale pentru marcarea locului şi efectuarea de măsurători: centimetru, bandă cu pătrate albe şi negre, jetoane numerotate (cu stativ), cretă; materiale de ambalare: pungi de plastic, saci de hârtie, flacoane de sticlă, sfoară, cuie, scândurele, etichete;

– instrumente: fierăstrău, cleşte, patent, ciocan, şurubelniţă, burghiu, daltă, foarfece, truse de chei.


– 165 –

7.2. Folosirea materialelor din trusa criminalistică universală la executarea operaţiunilor tehnico-criminalistice

Prin instrumentarul cu care este dotată această trusă, se asigură

necesarul pentru executarea tuturor operaţiunilor tehnico-criminalistice, astfel: Pentru operaţiunea de descoperire din trusă se folosesc următoarele

materiale: lupa pliantă sau cu mâner; prafuri relevante, aflate în cutii; pensule din păr de veveriţă, pentru relevarea urmelor papilare.

Pentru conservare se folosesc: canciocul pentru acoperire; banda de alamă, pentru îndiguire; creta pentru încercuire; numerele de la 0 – 9 confecţionate din material plastic, carton sau tablă.

Pentru operaţiunea de fixare se folosesc: bloc-notes, hârtie de calc, busolă, ruletă, procese-verbale de cercetare la faţa locului (formulare tipizate), coli de hârtie pentru efectuarea de desene, schiţe, riglă, creioane, numere de la 0 – 9.

Pentru ridicare se folosesc: hârtie folio, pudră de talc, plastilină, praf de ipsos, caserolă sau cancioc, bandă de alamă, lingură cu coadă şpaclu, pensulă cu păr de porc, eprubete, foarfece, pensetă anatomică, briceag.

Pentru ambalare şi sigilare se folosesc: plicuri de hârtie, etichete din carton, sfoară, ceară roşie, cleşte patent, pungi din polietilenă, pastă de lipit, baton ceară roşie.

Pentru obţinerea modelelor de comparaţie, se folosesc: fişe dactiloscopice mono şi decadactilare, coli de hârtie pentru amprentare în vederea excluderii, tuş tipografic, rulou, placă de amprentare, materiale folosite la ridicarea cu mulaj de ipsos, foarfece etc.

7.3. Întreţinerea truselor criminalistice În vederea asigurării unei durate de întrebuinţare cât mai mare a

truselor criminalistice din dotarea unităţilor de jandarmi, este necesară acordarea unei atenţii deosebite întreţinerii acestora şi a întregului ei instrumentar, mai ales dacă au fost folosite pe timp de ploaie sau ninsoare.

Pentru aceasta se vor respecta următoarele reguli: – evitarea lovirii trusei, sau venirii în contact a acesteia cu substanţe

corozive (acizi, baze puternice etc.); – după folosire, instrumentele şi dispozitivele confecţionate din material

plastic ori sticlă, vor fi spălate sub jet de apă, fără a se zgâria; – instrumentele şi materialele metalice (patent, ruletă, magnet, pensetă

anatomică etc.), vor fi ferite de umezeală şi după spălare şi uscare se ung cu ulei mineral;


– 166 –

– lupa se va şterge numai cu piele de căprioară ori mătase îmbibată în alcool şi apoi stoarsă;

– pensulele din păr de veveriţă se vor scutura de relevante după folosire, interzicându-se spălarea lor cu apă;

– cutiile cu pudre relevante se vor închide bine şi şterge înainte de introducerea lor în trusă;

– placa de amprentat şi ruloul se vor spăla cu apă sau şterge cu benzină ori acetonă;

– după fiecare folosire, trusa criminalistică se va verifica şi completa cu materiale consumate ori epuizate. În acest sens, jandarmii vor lua măsurile necesare pentru a procura pudre relevante, tuş tipografic, fişe dactiloscopice şi alte materiale consumabile.

Respectarea acestor reguli de întreţinere asigură folosirea îndelungată şi eficientă a truselor criminalistice de către jandarmi.

– 167 –

8. Cercetarea criminalistică a urmelor papilare

8.1. Noţiunea şi importanţa urmelor papilare Comiterea unei infracţiuni presupune efectuarea de către autor a unor

activităţi ce produc modificări în ambianţa locului faptei, modificări cunoscute sub denumirea de urme.

În raport cu natura şi specificul infracţiunii, precum şi de modul de operare al infractorului la faţa locului pot rămâne urme ale omului, ale obiectelor, ale animalelor, iar în unele situaţii urme ale fenomenelor naturii sau ale vegetalelor.

Din multitudinea de urme ce pot fi descoperite la faţa locului, urmele mâinilor prezintă o importanţă deosebită, deoarece se găsesc frecvent şi permit o identificare rapidă a factorului creator (om).

Este bine ştiut că pentru efectuarea diverselor activităţi fizice, omul se foloseşte în principal de mâini. Cu mici excepţii, putem considera că nu există domeniu care cere un efort fizic din partea omului în care să nu se folosească mâna: prinderea unor obiecte, mânuirea unor dispozitive, lovirea, sprijinirea sau atingerea accidentală a unor corpuri etc.

Pornind de la noţiunea generală de urmă şi având în vedere cele prezentate mai sus, putem defini urmele mâinilor ca fiind acele modificări materiale aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului sau victimei cu acestea, în timpul săvârşirii unei infracţiuni.

Din punct de vedere criminalistic ne interesează, în egală măsură, atât urmele create de autorul unei fapte, cât şi cele create de victimă, dacă ele au legătură cu infracţiunea (exemplu: victima, dorind să se apere de acţiunea infractorului, atinge cu mâna corpul acestuia sau unele obiecte folosite de acesta pe care creează urme).

Pe lângă frecvenţa relativ mare în câmpul infracţiunii, urmele mâinilor prezintă importanţă şi datorită reproducerii fidele a formei desenului papilar existent pe suprafaţa palmei şi degetelor. Această construcţie anatomică specifică omului (prezentă atât pe palma mâinii – desen palmar –, cât şi pe


– 168 –

talpa piciorului – desen plantar – sau la nivelul degetelor – urme papilare digitale) este formată dintr-un sistem de creste papilare separate între ele de şanţuri papilare.

Deşi, istoric, desenul papilar însoţeşte omul de la apariţia sa pe pământ, totuşi, dactiloscopia ca metodă de identificare a persoanei este mult mai recentă. Bazele identificării dactiloscopice au fost puse la sfârşitul secolului XIX, de către pionierii dactiloscopiei: Henry Faulds, I. Herschell, Francisc Galton, Juan Vucetich, Nicolae Minovici ş.a.

În prezent, această metodă cunoaşte o dezvoltare deosebită prin folosirea tehnicilor de calcul computerizat atât pentru implementarea, cât şi pentru efectuarea comparaţiilor dactiloscopice (AFIS-2000).

Importanţa examinării urmelor de mâini în procesul judiciar rezultă din următoarele:

– conduc la identificarea directă a făptuitorului sau a victimei, precum şi la probarea acţiunilor întreprinse de acesta;

– au o frecvenţă mare, în locul comiterii infracţiunilor, pentru că mâinile făptuitorului sunt acele părţi ale corpului, cu ajutorul cărora acesta atacă victima, foloseşte diferite obiecte (cuţit, topor, armă de foc, mijloc de transport ş.a.), pătrunde în locul faptei prin efracţie sau escaladare, triază şi caută obiectele vizate, transportă obiectele etc.;

– desenelor papilare dau posibilitatea identificării certe a factorului creator (degetul ori mâna unei anumite persoane);

– metodologia examinării dactiloscopice permite identificarea rapidă (în scurt timp), a persoanei (sistemul automat AFIS-2000, permite efectuarea în foarte scurt timp a comparaţiilor dactiloscopice între urmă şi impresiunile digitale a milioane de persoane aflate în memoria calculatorului).

Dactiloscopia este „ştiinţa privind studiul desenelor papilare” (Constantin Ţurai).

Denumirea derivă din cuvintele greceşti daktylos = deget şi scopeo = a examina (Dicţionar enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 6).

În sens restrâns, dactiloscopia are ca obiect de cercetare desenele papilare ale degetelor (amprente digitale), dar în criminalistică se uzitează sensul larg, care cuprinde şi desenele palmei (amprente palmare) şi ale tălpii piciorului (amprente plantare).

Desenele papilare (sau dermatoglife) sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de şanţuri papilare (Constantin Ţurai).

Utilizarea impresiunilor digitale are ca scop: - Identificarea persoanei care îşi ascunde identitatea, prin compararea

amprentelor papilare cu impresiunile din fişele dactiloscopice (dacă este recidivist).


– 169 –

- Identificarea persoanei care a lăsat o urmă papilară la locul faptei, prin compararea cu impresiunile persoanei suspecte.

- Identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută. - Compararea impresiunilor digitale descoperite în mai multe locuri,

pentru stabilirea autorului comun. O amprentă digitală găsită pe un obiect face dovada contactului acestei

persoane cu suportul pe care a fost descoperită urma, dar nu constituie, prin ea însăşi, o probă de vinovăţie.

8.2. Modul de formare şi clasificare a urmelor de mâini De regulă, urmele de mâini apar ca urme formă, nefiind exclusă

posibilitatea apariţiei ca urme materie (piele sau chiar deget amputat). În raport de suprafaţa palmei sau degetului care a luat contact cu

obiectele din câmpul infracţiunii, se pot crea urme palmare (ale palmei), digitale (ale degetelor, falangetelor, falanginelor sau falangelor) sau fragmente ale acestora.

După plasticitatea obiectelor pe care se formează, ele pot fi de suprafaţă sau de adâncime, iar după mecanismul de formare pot fi statice sau dinamice.

a) Urmele de suprafaţă por fi la rândul lor, vizibile sau invizibile (latente).

– Urmele vizibile (colorate) sunt create de mâinile murdare cu diferite substanţe colorate, exemplu: sânge, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine, var, tuş etc. În funcţie de gradul de îmbâcsire al crestelor papilare cu substanţe colorate, urmele papilare pot avea aspect diferit. Astfel, degetele murdare aplicate, în mod repetat, pe diferite obiecte vor lăsa la început urme digitale sub formă de mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi albe, iar cele ale şanţurilor – colorate. În această situaţie urmele apar ca un negativ al desenelor papilare, cunoscut fiind faptul că, în caz normal, crestele papilare (care sunt în relief) creează urmele. Reţinându-se această particularitate se impune compararea impresiunile persoanelor bănuite – în mod obligatoriu – cu urmele astfel obţinute, cât şi cu imaginea negativă a acestora, obţinută prin inversarea fotografică.

– Urmele invizibile se creează prin depunerea sudorii şi a grăsimilor umane de pe piele, ca urmare a atingerii cu mâna (voluntar sau involuntar) a anumitor obiecte din câmpul infracţiunii. Asemenea urme se pot crea şi atunci când mâna a fost murdărită cu substanţe ca: uleiuri vegetale, unsori de pe piese metalice, produse petroliere, creme şi vaseline incolore.

Este considerată urmă invizibilă şi cea vizibilă într-o oarecare măsură, dar care pentru a fi examinată, în mod corespunzător, se impune relevarea ei.


– 170 –

b) Urmele de adâncime ale mâinilor se creează prin imprimarea profilului crestelor papilare în diverse materiale plastice, cum sunt: plastilină, argilă, chit, vopsea proaspătă, ceară sau anumite alimente (ciocolată, unt etc.).

Cunoaşterea mecanismului de formare a urmelor de mâini poate orienta poliţiştii în vederea aplicării celor mai eficiente tehnici de relevare, interpretări juste a acestora şi aplicării celor mai bune procedee de ridicare a urmelor descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului.

8.3. Desenele papilare Suprafaţa palmei este compusă din patru regiuni distincte: tenară (din

dreptul degetului mare), hipotenară (din partea opusă), digito-palmară (sub degete) şi digitală.

Degetul este compus din trei zone despărţite prin şanţuri de flexiune: a) falangeta (sus); b) falangina (mijloc) şi c) falanga (jos).

Pielea care acoperă mâna este formată din: a) epidermul, partea exterioară a pielii, alcătuit din mai multe straturi de

celule epiteliale. Celulele superioare ale epidermului sunt celule moarte şi formează un strat cornos, aflat într-un proces permanent de descuamare;

b) dermul, ţesut fibros, elastic, care conţine vasele arteriale şi venoase, precum şi terminaţiile nervilor senzitivi;

c) hipodermul, stratul cel mai profund, care face legătura între piele şi organele interioare.

La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice, denumite papile (din latină: papilla = proeminenţă, sfârc). În vârful papilelor se află porii prin care este eliminată transpiraţia. Papilelor dermice le corespund crestele papilare situate la suprafaţa dermului.

Forma crestelor papilare este reprodusă identic de către stratul epidermic. Sudoarea secretată de glandele sudoripare şi substanţele grase secretate de glandele sebacee formează, la suprafaţa epidermului, un strat de săruri şi grăsimi, care, la contactul cu un suport, se depun şi redau întocmai forma crestelor papilare.

Crestele papilare existente pe suprafaţa pielii de pe interiorul mâinilor şi de pe talpa picioarelor formează desenul papilar, din care fac parte şi încreţiturile pielii care străbat transversal crestele papilare, denumite linii albe, precum şi liniile ce se formează în epiderm în zona şanţurilor flexorale.

Desenele papilare imprimate pe un suport, cunoscute şi sub denumirea de dactilograme, sunt de două feluri:

• dactilograme care reprezintă desene papilare imprimate voluntar, denumite impresiuni sau amprente de comparat;


– 171 –

• dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un suport oarecare, denumite urme sau amprente în litigiu.

În concluzie, dactiloscopia este o parte a ştiinţei criminalistice care are ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare şi plantare, în scopul identificării persoanei.

Proprietăţile desenelor papilare a) Unicitatea. Calculele matematice au demonstrat că nu există în

lume două desene întrutotul identice. Dacă se iau în calcul doar 4 caracteristici, posibilitatea repetării a două desene papilare cu aceleaşi caracteristici ar exista teoretic numai la 64 milioane de amprente (Edmond Locard). Chiar şi la gemenii univitelini, ale căror desene au un aspect general asemănător, există deosebiri de detaliu.

b) Imunabilitatea. Desenele papilare se formează până în luna a 6-a de viaţă intrauterină şi se păstrează neschimbate până dincolo de moarte, ceea ce oferă posibilitatea amprentării cadavrelor.

c) Fixitatea şi inalterabilitatea. Desenele papilare variază doar ca dimensiune, nu şi ca structură şi detalii, de-a lungul întregii vieţi. Ele pot suferi modificări cu ocazia unor accidente (ardere sau tăiere profundă), operaţii sau maladii cutanate grave (lepră). Dar şi în aceste cazuri, epidermul fie se reface, prezentând aceleaşi caracteristici ale desenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizează, oferind un element de identificare de neconfundat.

Aceste proprietăţi conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale, unice, de neregăsit chiar şi la degetele aceleiaşi persoane.

Într-o altă clasificare (Lidia Cotuţiu, 1982 şi 1998), principalele caracteristici ale crestelor papilare (dermatoglife) sunt: fixitatea, varietatea, încadrarea în tipuri model şi determinismul genetic:

a) Fixitatea, care se menţine din lunile a treia şi a patra a vieţii intrauterine, cel mai târziu din luna a şasea (Dr. Hale 1952; Sarah Holt 1968), atât în raport cu vârsta, cât şi cu mediul (Sarah Holt 1968; Margaret Weninger 1937).

b) Varietatea crestelor papilare, care, fiind deosebit de mare, „creează unicitatea fiecărei configuraţii (…) prin detaliile de structură ale crestei denumite minuţie. Ele constau din bifurcări, insule, creste scurte, anastomoze


– 172 –

etc. care întrerup la diferite intervale continuitatea lineară a crestei, creând în ansamblul lor un model papilar caracteristic fiecărei persoane, cu imposibilitatea de a se repeta la doi indivizi. Palmele dreaptă şi stângă ale unui individ sunt diferite sub aspect minuţial dermatoglific; nici gemenii monozigoţi (MZ) nu prezintă modele identice. Descoperirea unicităţii modelului papilar a revoluţionat metodele de identificare a persoanei în criminalistică” (L. Cotuţiu).

c) Încadrarea în tipuri de model, pe baza triradiului, formaţiuni cu aspect de deltă (Pereira 1982). „Un model se definşete prin prezenţa sau absenţa triradiului, în funcţie de care, în mare, se poate vorbi de trei tipuri: arcuri (configuraţie fără triradiu), bucle şi verticile (configuraţii cu unul, respectiv două triradii)” (L. Cotuţiu 1988).

d) Determinismul genetic al dermatoglifelor, „demonstrat de asemănările pregnante ale modelelelor gemenilor MZ, de concordanţele dintre parentali şi progeni” (L. Cotuţiu 1988). Dermatoglifele „au un mod complex de transmitere, fără a se cunoaşte un model universal de ereditate” (L. Cotuţiu 1988).

Structura desenelor papilare Falangetele au relieful papilar cel mai variat, astfel că permit

clasificarea acestuia în tipuri, grupe şi subgrupe. Desenul papilar este împărţit convenţional în trei zone: a) Zona bazală cuprinde crestele papilare aflate deasupra şanţului

flexoral, orizontale şi aproximativ paralele. b) Zona centrală (sau nucleul), cuprinsă între zonele bazală şi

marginală, este cea mai importantă pentru identificare, deoarece conţine cele mai multe caracteristici sub aspectul formei şi al numărului de detalii.

c) Zona marginală, formată din creste papilare sub formă de arc, înconjoară nucleul cu un U întors, urmând conturul falangelui. Partea de sus (vârful) poartă denumirea de zonă distală, iar zonele laterale se numesc periferice.

Când crestele limitante ale fiecărei zone se întâlnesc, se obţine un aspect general de triunghi denumit deltă, după litera grecească.

Delta poate fi: – albă, când cele trei creste

limitante alcătuiesc un triunghi cu unghiuri deschise, închise sau mixte;

– neagră, când limitantele se întâlnesc într-un punct bine determinat şi continuă într-o singură creastă.

Centrul deltic se numeşte punctul deltic. La delta albă este centrul triunghiului, fiind marcat uneori printr-o creastă punctiformă. La delta neagră, punctul este constituit de locul de racordare a celor trei creste.


– 173 –

Clasificarea desenelor papilare Sistemele de clasificare sunt diverse, dar toate se inspiră din câteva

forme fundamentale de desene, descrise pentru prima dată de Purkinje. Desenele papilare se împart în cinci tipuri de bază: adeltic,

monodeltic, bideltic, polideltic şi amorf.

1. Tipul adeltic nu are deltă, iar crestele desenează parabole sub formă de arc. Arcurile pot fi: simple şi piniforme.

a) Arcuri simple b) Arcuri piniforme a) b) 2. Tipul monodeltic sau laţ, în care zona centrală are forma unui laţ,

cu două subtipuri: a) dextrodeltic, cu delta în

dreapta; b) sinistrodeltic, cu delta în

stânga. 3. Tipul bideltic, care prezintă două delte, plasate în dreapta şi în

stânga desenului central, este alcătuit din creste papilare în formă de cerc, oval (elipsoidal), spirală (verticale), laţuri gemene sau duble etc.

4. Tipul polideltic (combinat). Are o frecvenţă redusă şi include trei sau patru delte. De obicei, în centrul desenului se găsesc creste circulare flancate lateral de laţuri.

5. Tipul amorf nu intră în clasificarea curentă, formarea lui fiind de natură patologică, putându-se transmite genetic. Prezintă următoarele subtipuri:

a) simian, caracteristic maimuţelor, întâlnit la deficienţi mintal; b) danteliform, cu creste sau fragmente de creste care cad

perpendicular pe şanţul de flexiune (malformaţii accidentale ce se datorează presiunii tisulare în timpul vieţii embrionare);

Un astfel de subtip a fost întâlnit şi în ţara noastră, fiind comunicat de Constantin Ţurai şi Corneliu Panghe.

c) nedefinit, în care nu se distinge tipul din cauza distrugerii desenului ca urmare a unor leziuni sau a unor cicatrice.

În concluzie, clasificarea desenului papilar are drept criteriu un reper natural principal - delta. Pentru diferenţierea în continuare a două amprente de


– 174 –

acelaşi tip şi subtip s-a căutat un reper secundar - centrul desenului. Dacă sunt mai multe creste şi numărul lor este impar se alege capătul liniei mediane; dacă numărul este par, se alege un punct între cele două creste mediane. Centrul desenului astfel stabilit se uneşte cu delta printr-o linie imaginară sau efectiv trasată, denumită linia lui Galton sau linia delt-centrală. Numărul de creste intersectate („tăiate”) de această linie oferă un al doilea criteriu de clasificare al desenului papilar, cifric, care poate fi codificat (introdus în formula dactiloscopică pentru fişierele manuale sau în codul pentru prelucrarea automată a fişierelor computerizate).

Linia delto-centrală (Linia lui Galton) 8.4. Mijloacele tehnice şi procedeele

de relevare a urmelor papilare de pe diferite suporturi

Orice urmă de la faţa locului trebuie:

descoperită, conservată, interpretată, fixată, apoi ridicată şi ambalată în vederea transportării ei la laboratoarele de examinare ori expertizare.

Descoperirea urmelor de mâini presupune o cercetare sistematică şi amănunţită a locului săvârşirii faptei, prin observarea cu ochiul liber sau cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate. Ea include două activităţi distincte: căutarea şi relevarea urmelor.

Căutarea urmelor este una dintre activităţile de bază ale cercetării la faţa locului.

Urmele de mâini se vor căuta pe acele obiecte din câmpul infracţiunii care puteau fi atinse, prinse ori purtate de mâinile autorului faptei, în timpul comiterii acesteia.

Pentru aceasta, jandarmul va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfăşurării infracţiunii, parcurgând cu atenţie drumul presupus al autorului.

Fiind de regulă latente şi de dimensiuni mici, urmele papilare se caută cu multă atenţie şi răbdare. Cu această ocazie, poliţiştii trebuie să fie precauţi pentru a nu lăsa propriile urme şi a nu le şterge pe cele ale făptuitorului.

Urmele de mâini trebuie căutate la faţa locului în raport de configuraţia acestuia şi obiectele existente aici. În acest sens, exemplificăm:


– 175 –

– la o uşă spartă, urmele se caută pe broască, mânere sau în imediata lor apropiere;

– la o fereastră forţată, se caută pe bucăţi de geam aflate pe pervaz, rezemate de zid, ascunse sau aruncate, ori pe părţile vopsite ale ferestrei;

– la instalaţiile electrice, căutarea se face pe întrerupătoare, pe pereţii din jurul acestora, pe becuri, lămpi cu neon deşurubate parţial sau total;

– pe obiecte aduse, lăsate sau uitate de făptuitor în câmpul infracţiunii; – pe obiectele din câmpul infracţiunii cărora le-a fost schimbată poziţia

cu ocazia comiterii infracţiunii (tablouri, bibelouri, casete, sertar, fotografii, cărţi etc.).

În condiţiile favorabile, urmele pot fi descoperite şi pe suprafeţele aspre, pe gulerele de la îmbrăcăminte, pe rufăria scrobită, pe ţesături fine, pe manşete, ziare şi chiar pe pielea umană (la persoane sau cadavre).

Descoperirea urmelor de mâini de adâncime şi a celor de suprafaţă vizibile se poate face cu ochiul liber, pentru aceasta fiind necesară examinarea atentă, minuţioasă şi succesivă a locurilor mai sus menţionate.

Pentru descoperirea urmelor invizibile (latente sau necolorate) se impune folosirea unor procedee elaborate de criminalistică, după cum urmează:

a) Examinarea obiectelor cu ajutorul unui fascicul de lumină incidentă, sub un unghi de 450. Acest procedeu se poate aplica pentru descoperirea urmelor de mâini invizibile (latente), examinând cu atenţie suprafeţele lucioase ale obiectelor din câmpul infracţiunii la lumina dirijată a unei lămpi faţă de direcţie în care priveşte persoana ce efectuează cercetarea la faţa locului.

b) Folosirea diferitelor aparate optice: lupa, microscop de buzunar sau clasic, stereomicroscop, care permit mărirea imaginii urmelor din câmpul infracţiunii, făcând posibilă evidenţierea lor.

c) Examinarea obiectelor prin transparenţă se aplică în situaţiile când obiectul purtător este transparent (cioburi de geam, pahare, vase de sticlă, celofan, celuloid transparent etc.). Obiectul va fi dispus între sursa de lumină (naturală sau artificială) şi ochiul persoanei care efectuează examinarea.


– 176 –

d) Examinarea suprafeţei obiectelor sub radiaţii ultraviolete face posibilă evidenţierea urmelor de mâini latente datorită fluorescenţei sub radiaţii ultraviolete pe care o prezintă diferite săruri din sudoare.

Procedeele de descoperire a urmelor de mâini enumerate mai sus sunt de natură fizică, nedistructibile. Prin folosirea lor nu se aduce nicio modificare calităţii urmelor de mâini descoperite, fapt pentru care se recomandă aplicarea lor cu prioritate faţă de celelalte procedee pe care le vom trata în continuare.

Relevarea prin metode fizice Se face prin prăfuire sau pulverizare cu pulberi de contrast în raport cu

natura şi culoarea suportului purtător de urme (negrul de fum, negrul de antimoniu, grafitul – toate de culoare neagră şi universal aplicabile; argentoratul – pentru suprafeţe lucioase; carbonatul bazic de plumb (ceruză), de culoare albă – pentru suporturi de culoare contrastantă).

Pentru relevarea urmelor digitale de pe obiecte din faianţă, porţelan,

gresie, piele de culoare albă se recomandă negrul de fum şi pulbere de aluminiu.

Pentru obiecte din metal de culoare albă se pot folosi roşu de Sudan III ori negru de fum.

Pentru metale nichelate sau cromate se recomandă funinginea de camfor ori de polistiren.

Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore (sticlă, celofan, celuloid) se poate utiliza carbonatul bazic de plumb (ceruza).

Pentru metale cu suprafaţa aspră se poate utiliza pudra galbenă fluorescentă.

Urmele proaspete de pe hârtie pot fi relevate prin pudrare, dar fără folosirea pensulei (cu excepţia pensulei magnetice în cazul utilizării pulberilor magnetice). Pentru urmele papilare vechi se mai pot folosi pulberea de aluminiu, negrul de fum sau chiar roşul de Sudan III.

Cu substanţe fluorescente, activate sub acţiunea razelor ultraviolete (antracenul, lumogenul galben, oxina, zincul sulfuros etc. sau amestecuri).


– 177 –

Se folosesc pensule din păr de veveriţă, puf de struţ sau fibre de carbon şi, de dată mai recentă, pensula magnetică (formarea unui câmp magnetic prin care este atrasă pilitura de fier care acţionează ca o pensulă). Pensula se va orienta în direcţia crestelor papilare, pentru a nu deteriora urmele.

Afumarea directă cu funingine de camfor, magneziu, dop de plută, polistiren expandat, pentru suprafeţe nichelate sau cromate.

Metalizarea într-o cameră de vid, îndeosebi a urmelor dispuse pe hârtie. Printr-un dispozitiv cu câmp electric de frecvenţă medie (se foloseşte

cu succes şi pentru revelarea urmelor de buze, de mănuşi sau de încălţăminte pe materiale textile sau plastic).

Marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare şi evidenţierea detaliilor desenului papilar prin autoradiografie.

Cu ajutorul unei instalaţii electrice, realizate de specialiştii români, denumită „Optimiscop”.

Relevare prin metode chimice Evidenţierea cu vapori de iod („aburire”) şi fixarea urmei, imediat, prin

fotografiere şi prin intermediul peliculei adezive. Această metodă se recomandă la relevarea urmelor lăsate pe hârtie sau pe perete. Urmele relevate vor fi tratate cu o pastă de dextrină, pentru că altfel dispar înainte de fotografiere.

Aburire cu vapori de acid fluorhidric, procedeu recomandat numai pentru relevarea urmelor papilare rămase pe sticlă.

Aburire cu vapori de cianoacrilat pentru relevarea urmelor rămase pe suprafeţe line, semiporoase, pe materiale plastice, pe arme, pe cauciuc, pe piele, P.V.C.

Evidenţierea cu reactivi chimici (ninhidrină, nitrat de argint, rodamina B - pentru relevarea urmelor pe hârtie şi organizarea capcanelor criminalistice, acid osmic sau fluorhidric pentru relevarea urmelor pe sticlă).

Relevarea urmelor formate prin depuneri de sânge se face cu luminol, iar a celor rezultate prin depunerea ureei din sudoare, cu o soluţie denumită demac.

Relevare prin metode optice, nedistructive, care permite fixarea urmei prin fotografiere sau pe bandă videomagnetică: radiaţii de tip laser (laser de argon) care determină fluorescenţa, ce pot fi întărite cu ninhidrină; dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidentă, proiectată pe suportul purtător de urmă.

8.5. Ridicarea urmelor papilare de pe diferite suporturi Înainte de a ridicarea urmelor digitale, se procedează la fixarea

acestora.


– 178 –

Sub raport procedural, urmele sunt fixate prin procesul-verbal, în care se consemnează:

– urmele descoperite şi metodele de relevare folosite; – locul în care au fost găsite, distanţele faţă de principalele repere

(copaci, axul şoselei, fereastră, uşă, pat etc.); – poziţia lor faţă de obiectul principal; – modelul, marca, tipul, seria; – starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, în putrefacţie, cald,

rece, topit etc.); – cantităţile găsite; – condiţiile în care au fost descoperite; – starea timpului; – fotografiile executate; – transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje. Sub raport tehnic criminalistic Fotografia de detaliu, executată de la o distanţă de 5–10 cm cu

obiectivul fixat perpendicular pe urmă. Iluminarea se va face din spatele aparatului de fotografiat sau din două părţi laterale.

- fotografia urmelor pe pahar: se asigură un fond în contrast cu substanţa de relevare (ceruza), prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare închisă;

- fotografia urmei pe oglindă: în dreptul obiectivului se dispune un ecran negru cu un orificiu în centru;

- fotografia urmei pe obiecte lucioase: sticlă, faianţă, porţelan, vase emailate etc. se va realiza prin fotografie de reflexie, suportul fiind iluminat sub un unghi ascuţit, din două părţi, cu becuri mate.

Transferarea urmelor de suprafaţă cu ajutorul peliculei adezive (folio), după relevarea şi fotografierea acestora.

Ridicarea urmelor de mâini Ridicarea urmelor de mâini este o operaţie obligatorie care se

efectuează după fixarea lor, în faza dinamică a cercetării la faţa locului, aplicând unul din următoarele procedee:

a) Ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare (videofilmare)

Fotografierea (filmarea) urmelor este indicată a se efectua anterior aplicării altor procedee de ridicare.

Pentru fotografiere şi filmare va trebui să iluminăm în condiţii optime urma, folosind un fascicul de lumină dirijat din lateral, de obicei sub un unghi de 450, iar aparatul fotografic (sau de filmat) va fi situat astfel încât axul optic al obiectivului trebuie să fie perpendicular pe centrul suprafeţei urmei. În


– 179 –

apropierea urmei se va pune şi un etalon de măsură (riglă, ruletă, etalon special etc.) ce va apărea în fotografie.

În toate cazurile, se va descrie în procesul-verbal de cercetare la faţa locului procedeul de ridicare a urmei de mână şi materialele folosite pentru ridicare.

b) Ridicarea urmelor de mâini o dată cu obiectul purtător de urmă Această metodă de ridicare se va aplica ori de câte ori este posibil,

respectând următoarele reguli: – obiectul să nu aibă dimensiuni ori greutate mare; – prin ridicare să nu se distrugă ori deterioreze urma sau obiectul ce o

poartă; – să nu se împiedice activitatea la locul respectiv; – să nu se aducă atingere confortului normal al persoanei; – prin ridicare să nu se pună în pericol viaţa şi sănătatea persoanelor. Exemplu: Cu ocazia cercetării la faţa locului a infracţiunii de furt prin spargerea

ferestrei bazarului din staţiunea Eforie, a fost descoperit printre altele, un ciob de sticlă aşezat în poziţia „rezemat”, lângă zidul clădirii. Examinat prin transparenţă, s-a constatat că acesta este purtător de urme digitale, fapt pentru care, în finalul cercetării la faţa locului s-a procedat la ridicarea acestuia.

În urma examinărilor dactiloscopice comparative efectuate, specialistul criminalist a concluzionat că: „urmele digitale de pe ciobul de geam au fost create de degetele indice, mijlociu şi police de la mâna stângă a numitului A.B. din Constanţa, strada Toamnei, nr. 12, judeţul Constanţa.

De regulă, imediat după ridicare, obiectele purtătoare de urme se ambalează. Spre exemplu:

– cioburile de geam purtătoare de urme de mâini trebuie prinse de margini şi împachetate în cutii de carton şi sprijinite pe bucăţi de lemn, dopuri de plută, plastilină, chit etc., în aşa fel ca cele două feţe care poartă urmele să nu vină în contact cu pereţii cutiei.

– sticlele (vasele) se prind de extremităţi unde, în mod normal, nu se pot crea urme papilare (evitându-se poziţiile fireşti de apucare a acestor obiecte), după care se ambalează între două scândurele prinse între ele cu şipci din lemn;

– paharele se prind de marginea de sus şi de jos fără a se introduce în interiorul lor degetele, iar împachetarea lor se face între două scândurele legate de-a curmezişul cu sfoară, iar în partea de jos fixate cu câteva ţinte;

– armele de foc, instrumentele de spargere sau alte obiecte care poartă urme de mâini trebuie prinse cu ajutorul unei batiste sau cu cleşte cu bazele late, de părţile care nu poartă urme şi apoi împachetate în cutii din carton, în aşa fel ca să nu se distrugă urmele;


– 180 –

– documentele purtătoare de urme de mâini sau pe care se presupune că există astfel de urme se manipulează numai cu penseta sau cu mâna înmănuşată.

c) Ridicarea urmelor prin transferare Această metodă de ridicare se aplică în cazul urmelor formă de

suprafaţă, create prin depunerea de substanţe pulverulente (urme vizibile) precum şi în cazul urmelor relevate cu diverse pudre, prin afumare ori prin tratare cu vapori de iod. Transferarea se poate realiza cu ajutorul peliculelor adezive (hârtie folio, bandă adezivă ori cu hârtie sau film fotografic).

În cazul folosirii hârtiei folio se va proceda în felul următor: – se va tăia o bucată de hârtie folio de culoare contrastă culorii pudrei

relevante folosite; – se va îndepărta pelicula transparentă (celuloidul) de protecţie; – se va aplica folia adezivă cu partea lipicioasă direct pe urma relevată,

presându-se cu degetul sau ruloul astfel încât aceasta să adere la urmă, pe întreaga suprafaţă;

– se desprinde folia adezivă de pe suprafaţa obiectului ce poartă urma, după care se aplică peste aceasta, pelicula de protecţie transparentă. Pe spatele hârtiei folio se va trece locul de unde s-a ridicat, iar martorii asistenţi vor semna pentru a înlătura orice dubii cu privire la provenienţa urmei.

d) Ridicarea urmelor de adâncime cu ajutorul mulajului Urmele de adâncime ale mâinilor se pot ridica cu ajutorul mulajului

confecţionat din stearină, parafină, ceară (sau amestec de ceară cu oxid de zinc), răşini sintetice, ghips, alginat sau latex, în raport de natura obiectului primitor de urmă. În vederea ridicării cu ajutorul mulajului, urma se împrejmuieşte cu plastilină, pentru ca mulajul ce se va obţine să aibă o grosime şi rezistenţă suficientă. Se va turna pasta din care se va confecţiona mulajul, se va aştepta până când aceasta s-a întărit, după care se va ridica cu precauţie pentru a nu se distruge ori degrada.

Mulajele obţinute se vor unge cu tuş foarte fin şi se vor rula pe hârtie, reproducându-se astfel desenul urmei papilare care trebuie fotografiat.

În toate cazurile se va descrie în procesul-verbal de cercetare la faţa locului procedeul de ridicare a urmei de mână şi materialele folosite pentru ridicare.

Reguli pentru transportarea obiectelor purtătoare de urme: - ridicarea să fie admisibilă (să nu provoace distrugeri sau degradări, să

nu stânjenească procesul de producţie, să nu prezinte pericol public); - să nu se distrugă urmele existente ori să se creeze altele noi; - obiectul se ridică numai după ce a fost marcat şi fotografiat; - se prinde numai de margini sau numai cu penseta; - obiectul nu se ambalează în vată sau în pânză;


– 181 –

- se sigilează cu sigiliul organului judiciar; - va purta o etichetă numerotată, cu menţiuni privind locul, data,

conţinutul.

8.6. Elementele individuale de identificare în dactiloscopie

Crestele papilare sunt redate nu numai prin linii continue, ci şi prin linii întrerupte sau divizate. Aceste detalii sunt denumite minuţii, elemente sau puncte caracteristice.

Desenul papilar al unei falangete conţine circa 150–200 detalii caracteristice, cu excepţia adelticelor, care sunt mai simple.

Detaliile care corespund atât ca tip, cât şi ca poziţie sunt denumite puncte coincidente.

Principalele detalii sau minuţii sunt următoarele: 1. Capătul de creastă: extremitatea unei

creste sau punctul ei de oprire. V. Sava şi V.P. Margot consideră că diferenţierea făcută de unii autori în „început de creastă” şi „sfârşit de creastă” este lipsită de sens, întrucât nu este vorba de o trăsătură dinamică, la care să existe un punct de plecare şi un punct de sosire.

2. Întrerupere: creasta se opreşte şi, după un spaţiu alb de câţiva milimetri, continuă în aceeaşi direcţie.

3. Bifurcaţia şi trifurcaţia: creasta se ramifică în alte două sau trei creste. Unii autori le deosebesc de „contopire”, considerând că în primul caz ramificaţia se produce în sus, iar în al doilea caz în jos.

4. Croşetul (cârligul): este un tip particular de bifurcaţie, când din creasta principală deviază o ramură scurtă.

5. Butoniera: creasta se dedublează,

descriind un oval, apoi se reface într-o creastă unică. Mărimea absolută a butonierei este deosebit de importantă pentru identificarea asistată de calculator (tehnologiile AFIS).


– 182 –

6. Inelul: o variantă a butonierei, când în locul ovalului apare un cerc. Atât butoniera, cât şi inelul pot fi mediane, când sunt plasate în mijlocul crestei, şi laterale, când sunt situate alături (juxtapuse).

7. Anastomoza: creasta scurtă care leagă, ca

o punte, două creste adiacente. 8. Reîntoarcerea: creasta papilară care în

traseul său descrie o buclă şi se întoarce paralel cu sensul de ducere. Este detaliul cel mai valoros alături de anastomoză.

9. Fragmentul este o creastă redusă, mică,

situată între două creste lungi sau încadrată în spaţiul de întrerupere al unei creste.

10. Punctul (insula): creasta este punctiformă, izolată. Mai multe

puncte continue, dispuse pe aceeaşi direcţie, formează o creastă papilară punctiformă (insule multiple).

Combinarea între ele a unora dintre aceste elemente (1–10) poate da naştere la formaţiuni complexe (arborescentă, intersecţie, depăşire etc.). Detaliile se reduc la trei caractere de bază: capătul de creastă, divizarea

crestei şi punctul. Detaliile caracteristice se

citesc circular, în sensul mersului acelor de ceasornic, iar dacă nu se

poate stabili tipul de desen papilar se citesc de la stânga la dreapta şi de sus în jos.

În România este implementat Sistemul AFIS 2000 - PRINTERMARK. Cu acest sistem se pot rezolva problemele reale ale utilizatorilor, fiind

rodul colaborării cu FBI. Acest sistem are peste 100 de agenţii în toată lumea, care utilizează echipamentele sale. El poate fi uşor configurator, include şi o staţie de introducere ,,pe viu” ori ataşarea fotografiei persoanei. Impresiunile se stochează prin simpla rulare a degetului pe un dispozitiv special. Sistemele


– 183 –

prezentate sunt cele mai performante în lume la această oră, asigurând o viteză de lucru şi un randament de neatins în sistemul manual de lucru.

Detaliile caracteristice ale desenului papilar

1. Contopire 2. Creste alternative 3. Întrerupere de creastă 4. Fragment de creastă papilară 5. Inel punctat 6. Butonieră 7. Trifurcaţie 8. Bifurcaţie

9. Deviere de creste 10. Grup de creste papilare 11. Anastomoză 12. Punct papilar 13. Depăşire de creastă 14. Început de creastă 15. Reîntoarcere 16. Ramificaţie

17. Triunghiul capetelor de creste 18. Creastă aderentă (cârlig) 19. Sfârşit de creastă papilară 20. Inel 21. Contopire triplă 22. Intersecţie


– 184 –

Început de creastă papilară

Sfârşit de creastă papilară

Creastă aderentă sau cârlig

Bifurcaţie

Ramificaţie Grup de creste papilare


– 185 –

Contopire Depăşire

Fragment Contopire triplă

Butonieră Deviere


– 186 –

Creste alternative Inel

Triunghiul capetelor de creste Inel punctat

Întrerupere de creastă Punct papilar


– 187 –

Anastomoză Trifurcaţie

Intersecţie

Reîntoarcere

Cicatrice


– 188 –

8.7. Regula celor 12 puncte coincidente Regula celor 12 puncte a fost formulată de V. Balthazard şi reprezintă

criteriul de apreciere cantitativ în dactiloscopie. Pe baza calculelor matematice se demonstrează că o urmă digitală

găsită la locul faptei are valoare de identificare proporţional cu numărul de puncte (detalii) pe care le conţine în raport cu impresiunea digitală cu care se compară. Balthazard a demonstrat, în 1911, că la 4 feluri de detalii caracteristice este necesar un număr de 12 puncte coincidente pentru ca posibilitatea de repetare să fie de 1 la 17 milioane. Dacă se iau în calcul 6 detalii şi 10 puncte caracteristice, probabilitatea este de 1 la 60 milioane.

Această regulă a fost adoptată de multe ţări, printre care şi România, considerându-se că un minimum de 12 concordanţe echivalează cu certitudinea identităţii, dar numărul de puncte necesare pentru identificare variază de la o ţară la alta (minim 6-8 în Irlanda; minim 8 în Anglia, Armenia, Adzerbaijan, Bulgaria; minim 10 în Danemarca şi Ungaria; minim 12 în Andora, Belgia, Croaţia, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia; minim 14 în Malta; minim 16 în Cipru, Scoţia şi la Interpol; în Lituania, Luxemburg, Norvegia şi Ucraina nu se pretinde un număr minim de caracteristici).

Dar, în ce priveşte aspectul calitativ, Edmond Locard preciza încă din 1929: „O particularitate rară este de 100 de ori mai semnificativă decât o serie de bifurcaţii din zona marginală. Patru sau cinci puncte bine grupate în centrul figurii, într-o manieră excepţională, conving mai mult decât 12 sau 15 bifurcaţii răspândite la periferia desenului”.

Cercetările unor specialişti străini (R. Kingston, P.L. Kirk) şi români (Ion R. Constantin şi Gheorghe Păşescu) demonstrează azi că „folosirea unui ansamblu cât mai mare de detalii caracteristice (5, 6, 7 feluri de detalii) într-o expertiză dactiloscopică permite reducerea, în mod corespunzător, a punctelor de coincidenţă.”

Regula celor 12 puncte coincidente nu este necesară nici în situaţiile în care expertiza dactiloscopică se bazează pe un detaliu întâlnit mai rar: inel, anastomoză, reîntoarcere, trifurcaţie, cicatrice, la care probabilitatea de repetare este de 1 la 37 de milioane, iar dacă se mai adaugă încă un detaliu de genul crestelor alternative, probabilitatea este de 1 la 972 milioane (J. Gayet, Ion R. Constantin şi M. Rădulescu).


– 189 –

Regiunile desenului papilar al degetelor şi palmei: 1. – regiunea falangetei; 2. – regiunea falanginei; 3. – regiunea falangei; 4. – regiunea digito-palmară; 5. – regiunea tenară; 6. – regiunea hipotenară

– 190 –

9. Amprentarea persoanelor

9.1. Baza legală a activităţii criminalistice de amprentare a persoanelor de către jandarmi

Potrivit art. 13 alin.(1) din Ordinul I.G.J.R nr. 20/14.06.2006 privind

organizarea şi desfăşurarea activităţilor criminalistice în Jandarmeria Română, subofiţerul criminalist poate amprenta dactilopalmar făptuitorii, dacă aceştia sunt de acord şi nu se opun amprentării, pe fişe tip AFIS, ocazie cu care trebuie să respecte următoarele reguli tehnice:

a) completarea obligatorie a rubricilor de pe reversul şi aversul imprimatelor tip AFIS pe care sunt prelevate amprentele;

b) persoana care urmează a fi amprentată trebuie să aibă mâinile curate şi uscate;

c) repartizarea uniformă cu ruloul a tuşului negru tipografic pe suprafaţa degetelor şi ulterior a palmelor;

d) apăsarea şi rularea completă a suprafeţei degetelor fără întoarcere la punctul de plecare;

e) plasarea desenelor papilare strict în spaţiile delimitate pe formular. Amprentele se prelevă în două exemplare pe fişe dactiloscopice tip

AFIS, din care un exemplar se va păstra la compartimentul Prevenire şi Combatere a Criminalităţii, iar al doilea exemplar se va preda în baza unei adrese Inspectoratului de Poliţie Judeţean, la compartimentul care se ocupă de alimentarea bazei de data AFIS.

În cazul în care se dispun examinări dactiloscopice comparative, odată cu urmele de mâini, specialistului sau expertului i se vor pune la dispoziţie şi impresiunile papilare ale persoanelor bănuite de comiterea infracţiunilor, cunoscute sub denumirea de modele pentru comparaţie sau amprente.

Cu ocazia amprentării persoanelor sau cadavrelor se urmăreşte obţinerea impresiunilor papilare necesare pentru compararea acestora cu urmele ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului, în vederea identificării criminalistice ori lămuririi unor împrejurări ale comiterii faptei.


– 191 –

9.2. Situaţii în care se impune amprentarea – pentru compararea amprentelor digitale ale învinuiţilor (inculpaţilor)

cu urmele papilare ridicate de la faţa locului la acea faptă sau de la altele cu autori necunoscuţi, în vederea identificării autorilor;

– pentru excluderea prin comparare a urmelor papilare ale victimelor sau altor persoane ce au avut acces legal în câmpul infracţiunii;

– pentru identificarea persoanelor cu identitate necunoscută (persoane amnezice, persoane care în mod voit îşi ascund identitate, debili mintali etc.);

– pentru identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută; – pentru înregistrarea dactiloscopică a infractorilor condamnaţi penal; – pentru verificarea persoanelor care fac obiectul muncii de poliţie

descoperite cu ocazia unor razii sau altor acţiuni poliţieneşti. 9.3. Amprentarea persoanelor În funcţie de materialele care se folosesc, amprentarea persoanelor se

poate realiza prin următoarele procedee: – amprentarea cu tuş tipografic; – amprentarea chimică; – amprentarea specială, pentru examinarea porilor sau crestelor

papilare (poroscopie sau crestoscopie); – amprentarea prin scanarea imaginii desenului papilar (AFIS-2000). Pentru amprentarea unei persoane cu tuş tipografic sunt necesare

următoarele materiale: – placă de amprentat; – rulou; – tub cu tuş tipografic; – fişe dactiloscopice decadactilare.

În această activitate se folosesc instrumente şi materiale adecvate: placa pe care se aplică tuşul,un rulou din cauciuc, un flacon cu tuş tipografic, o tuşiera impregnată cu substanţe chimice pentru amprentare,fişe dactiloscopice. Cele mai cunoscute metode în activitatea

practică sunt amprentarea cu tuş tipografic şi amprentarea chimică. Folosirea tuşului tipografic. Înainte de începerea operaţiei de amprentare

degetele vor fi spălate cu apă şi săpun. Pe placă se depune o picătură de tuş care va fi întinsă cu ruloul până se obţine un strat uniform. Specialistul prinde cu o mână degetul persoanei cercetate, iar cu cealaltă prinde de vârful degetul


– 192 –

şi-1 rulează pe placă o singură dată, într-un singur sens, de la o extremitate la cealaltă a unghiei, şi-l apasă pentru a obţine impresiunea întregii suprafeţe a falangei. Impresiunea obţinută se aplică în spaţiul liber din fişa dactiloscopică. În acest mod se procedează cu toate degetele.

Amprentarea chimică. Metoda este mai puţin folosită în practică. Trusa de amprentare chimică conţine o pâslă dură, impregnată cu o substanţă chimică incoloră. Pentru obţinerea amprentei specialistul roteşte degetul persoanei pe pâsla trusei, apoi îl aşează pe o folie de hârtie special impregnată şi-l rulează pe aceasta, astfel încât, prin realizarea contactului dintre substanţa de pe pâslă şi cea de pe hârtie să se coloreze impresiunea digitală într-o nuanţă de indigo închis spre negru.

9.4. Reguli ce trebuie respectate cu ocazia amprentării

persoanelor Cu ocazia amprentării unei persoane trebuie îndeplinite următoarele

condiţii şi reguli: a) Completarea fişei dactiloscopice cu toate datele necesare cerute de

fişa tipizată (datele de stare civilă ale persoanelor amprentate, data, locul şi cine a efectuat amprentarea, precum şi unele comentarii cerute de fişă în cazul unor moduri de operare). De asemenea, pe fişa dactiloscopică tip „AFIS-2000” se aplică fotografia bust a persoanei, profil stânga şi din faţă.

b) Desenul papilar al amprentei să fie clar. Pentru a obţine acest lucru este necesar să respectăm următoarele

reguli: – mâna persoanei amprentată va fi curată, dar nu umedă; – pelicula de tuş tipografic de pe placa pentru amprentare să fie

uniformă şi suficientă cantitativ; – în timpul rulării degetului nu se va apăsa prea tare pentru că se

platizează crestele; – rularea degetului se va face într-un singur sens (de la stânga spre

dreapta sau invers); – în timpul rulării (rostogolirii) degetului, se va evita tremurarea ori

alunecarea acestuia; c) Desenul papilar să fie complet. Pentru a obţine un desen papilar complet trebuie ca: – rularea degetului să se efectueze dintr-o margine până în cealaltă; – palma să fie întinsă şi cât mai plană; – vârful degetului (falangetei) să fie supraînălţat faţă de planul de

rostogolire;


– 193 –

d) Desenul papilar să fie contrast. Un desen papilar contrast se obţine prin respectarea următoarelor

reguli: – hârtia suport (fişele dactiloscopice) trebuie să fie albă; – cantitatea de tuş tipografic să fie suficientă (nici prea mare pentru că

impresiunea va fi îmbâcsită, sub formă de pete negre, dar nici prea mică pentru că impresiunile vor fi de culoare gri sau nuanţe foarte deschise);

e) Desenele papilare să fie aşezate în ordine – deget mare, arătător, mijlociu, inelar şi mic. Se va acorda o atenţie deosebită pentru a nu inversa ordinea impresiunilor degetelor de la fiecare mână.

Prima dată se vor amprenta degetele de la mâna dreaptă, iar apoi degetele de la mâna stângă. În cazul amprentării pentru excludere, se pot folosi coli de hârtie pe care se vor completa toate datele specifice fişelor dactiloscopice.

– 194 –

10. Urme create de încălţăminte, de mijloace de transport şi de instrumente de spargere

10.1. Noţiuni generale privind modul de formare şi importanţa

acestor urme În marea majoritate a cazurilor, la faţa locului se găsesc, pe lângă

urmele create de om (infractor, victimă) şi cele create de obiectele sau instrumentele de care acesta s-a folosit la comiterea faptei.

Chiar dacă examinarea acestor categorii de urme nu conduc direct la persoană, ci la obiectul creator (identificare de gen de obiecte), sarcina organului de cercetare penală este mult uşurată, acestuia rămânându-i să stabilească cine anume a folosit sau purtat acel obiect în momentul şi la locul săvârşirii infracţiunii.

Tratarea în comun a acestor urme are în vedere următoarele considerente:

– sunt create de obiecte; – pot apărea ca urme formă, urme materie şi chiar urme poziţionale; – sunt frecvent întâlnite la locul comiterii infracţiunii; – conţin suficiente elemente caracteristice care permit identificarea

obiectelor folosite de făptuitor şi apoi a utilizatorului acestora; – obiectele creatoare pot purta urme care conduc la identificarea

făptuitorului. Urmele create de încălţăminte Pornind de la noţiunea generală de urmă, putem defini urmele create

de încălţăminte ca fiind totalitatea transformărilor materiale aduse elementelor componente ale locului faptei de către încălţămintea unei persoane, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

Aceste urme se produc, de regulă, în timpul mersului, dar şi în timpul efectuării unor sărituri, loviri, împingeri ori prin desprinderea unor părţi din încălţăminte. Urmele create de încălţăminte pot apărea ca urme formă sau ca urme materie.


– 195 –

Practica criminalistică a dovedit că urmele formă create de talpa încălţămintei prezintă o serie de caracteristici individuale ce permit identificarea factorului creator (îndeosebi încălţămintea cu talpă ce prezintă desen antiderapant). Ele pot fi clasificate astfel: după procesul de formare:

– urme statice; – urme dinamice.

după natura factorilor primitori: – urme de suprafaţă create prin stratificare sau prin destratificare de

substanţă; – urme de adâncime.

după organizare: – cărare de urme; – urme izolate. Aşa cum arătat în preambulul acestui capitol, orice urmă de obiecte –

inclusiv urmele create de încălţăminte – duc la identificarea obiectului creator, sarcina identificării celui care a purtat încălţămintea în momentul şi la locul unde s-a comis o infracţiune rămânând cercetării ştiinţei criminalistice şi penale. Urmele create de încălţăminte poartă o serie de elemente care sunt caracteristice unei persoane: mirosul specific, unele elemente ale tălpii piciorului, ale mersului etc.

Pentru măsurarea urmei piciorului

desculţ se au în vedere: - lungimea urmei; - lăţimea regiunii metatarsiene; - lăţimea în zona tarsiană; - lăţimea călcâiului.

Regiunile suprafeţei plantare

redate în urmă: a) matatarsofalangiană; b) metatarsiană; c) tarsiană; d) a călcâiului.


– 196 –

a) În cazul cărării urme se pot distinge următoarele elemente: – linia direcţiei de mişcare; – unghiul de mers; – lungimea pasului; – lăţimea pasului; – linia mersului. - linia direcţiei de mişcare – este axa imaginară longitudinală care

trece printre urmele create de încălţămintea piciorului drept şi stâng, reprezentând direcţia de deplasare a persoanei; Pentru a stabili adevărata direcţie de deplasare, se impune examinarea atentă a zonelor de vârf şi de toc;

- unghiul de mers – este unghiul format de linia direcţiei de mişcare şi o linie imaginară care trece prin mijlocul urmei;

- lungimea pasului – este distanţa dintre două urme consecutive lăsate de piciorul drept şi respectiv piciorul stâng, măsurate între două paralele şi tangente la 2 puncte identice existente pe 2 urme succesive (picior drept şi stâng);

- lăţimea pasului – este distanţa dintre urmele unui pas măsurată pe o linie perpendiculară pe tangentele la conturul exterior al pingelei şi paralelă cu linia direcţiei de mişcare;

- linia mersului – o linie frântă ce uneşte aceleaşi puncte ale două urme, luate consecutiv (de regulă se ia în calcul extremitatea inferioară a tocului) şi reprezintă linia după care se mişcă centrul de greutate al corpului în timpul mersului. Această linie apare în zigzag, iar unghiurile formate de segmentele de dreaptă cu linia direcţiei de mişcare, variază în funcţie de lungimea pasului pentru fiecare picior.

Mărimea şi poziţia elementelor caracteristice ale cărării de urme se stabileşte după efectuarea mai multor măsurători, luate pe mai multe zone, deoarece pe parcursul mersului pot intervenii unii factori ce influenţează valorile lor (oboseala, căratul unei greutăţi, atenţia încordată sau degajată, zgomote, terenul accidentat etc.).

Elementele cărării de urme le întâlnim, cu aceeaşi parametrii şi în cazul urmelor de picior desculţ.

Urmele create de mijloacele de transport Conform legislaţiei rutiere, în categoria mijloacelor de transport sunt

cuprinse totalitatea vehiculelor cu tracţiune mecanică, animală, precum şi cele puse în mişcare prin forţa fizică a omului (trase sau împinse).

Urmele create de mijloacele de transport constau în totalitatea transformărilor materiale aduse elementelor din câmpul infracţiunii de către


– 197 –

aceste mijloace aflate în mişcare sau în repaus, cu ocazia comiterii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

Mijloacele de transport pot crea: urme formă, urme materiale sau urme poziţionale. Crearea lor este strâns legată de tipul vehiculului şi natura factorului primitor de urme.

a) Urme formă În procesul de deplasare a vehiculului, părţile rulante creează pe sol,

pe carosabil sau pe diverse obiecte, urme formă, care reproduc conturul exterior al acestora (desenul antiderapant al pneurilor, al şenilei, al tălpicului saniei etc.). În raport de natura factorului primitor, aceste urme pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Urmele de suprafaţă se pot crea prin stratificare (pneul murdar lasă urmă de noroi pe asfaltul curat) sau prin destratificare (de pe asfaltul prăfuit sau proaspăt vopsit, se dislocă un strat de substanţă pe pneu).

În procesul de frânare sau de derapare, precum şi în cazul mijloacelor de transport prevăzute cu tălpici (sanie), urmele părţilor de rulare apar ca urme formă, dinamice.

Tot urme formă pot crea şi părţile din vehicul care vin în contact cu obiectele ce prezintă o anumită plasticitate (bara de protecţie, aripa, masca radiatorului etc.). Acestea creează urme pe îmbrăcămintea sau pe corpul persoanei şi pot păstra unele caracteristici ale conturului exterior.

b) Urme materie Din cauza coliziunii, părţile fragile ale vehiculului se pot sparge sau

desprinde, iar din încărcătura acestuia pot cădea fragmente. Astfel, la faţa locului pot rămâne o serie de urme materie, cum sunt:

– cioburi de sticlă provenite din spargerea farurilor, semnalizatoarelor, parbrizelor, sau ornamentelor;

– fragmente sau subansambluri metalice provenite de la vehicul sau încărcătură;

– pelicule de vopsea provenind de pe caroseria maşinii; – urme de sol, ulei, vaselină, carburant etc., sub forma unor scurgeri,

pete, stropi, mânjituri. c) Urme poziţionale În funcţie de natura, tipul sau modelul vehiculului, precum şi de

specificul evenimentului produs la faţa locului se pot întâlni o serie de urme poziţionale:

– poziţia în care a fost găsit mijlocul de transport; – poziţia schimbătorului de viteză; – poziţia în care a rămas blocat actul vitezometrului (din cauza

impactului violent acesta se poate bloca indicând viteza pe care o avea autovehiculul în momentul coliziunii);


– 198 –

– indicaţiile oferite de tahograf (în cazul mijloacelor de transport echipate cu astfel de aparate);

– poziţia încărcăturii vehiculului; – filamentele becurilor. Dacă becul funcţiona în momentul spargerii

sale, filamentul acestuia poartă pe el un strat fin de wolfram sub formă de microparticule de cenuşă.

Practica criminalistică a demonstrat faptul că în majoritatea situaţiilor, la locul unde se găsesc urme create de mijloacele de transport se întâlnesc şi urme create de om (urme papilare, urme biologice), de animale (urme de copite, fire de păr, urme biologice), de obiecte (urme de încălţăminte, urme ale instrumentelor de spargere) şi chiar urme ale unor fenomene (urme de trăsnet, incendii).

Ca şi urmele create de încălţăminte şi urmele create de mijloacele de transport pot conduce la identificarea factorului creator care, în acest caz este obiect. Cum obiectul nu poate fi tras la răspundere penală, trebuie identificată persoana care a săvârşit fapta. Sarcina identificării persoanei care a folosit vehiculul respectiv în timpul şi la locul producerii unui eveniment revine organului de cercetare penală, prin coroborarea tuturor probelor din dosarul cauzei.

Urmele mijloacelor de transport pot oferi date atât pentru lămurirea unor împrejurări în care s-a comis infracţiunea, cât şi pentru stabilirea tipului sau modelului mijlocului de transport şi chiar identificarea acestuia, astfel:

– urmă formă creată de părţile rulante, păstrează caracteristicile acestora (desen antiderapant, uzură, defecte, rupturi) şi pe baza lor se poate identifica factorul creator;

– urmele dinamice de frânare, de derapare, de ştergere, nu pot oferi unele indicii despre condiţiile în care s-a produs fapta;

– urmele materie păstrează structura şi caracteristicile obiectului din care provin. Pe baza examenului traseologic al „liniei de rupere” se poate reconstitui întregul din părţile componente;

– pe diafragma tahografului rămân o serie de date privind ora, viteza, kilometri parcurşi etc.;

– uneori poziţia schimbătorului de viteze şi a acului vitezometrului ne pot oferi indicii despre viteza de deplasare a autovehiculului avariat.

Urmele create de instrumentele de spargere Prin instrumente de spargere înţelegem orice unelte, scule, aparate sau

alte obiecte întrebuinţate de făptuitor la comiterea unei infracţiuni: (cleşte, ciocan, şurubelniţă, daltă, cuţit, ferestrău, rangă, levier, cheie, târnăcop, foarfece, aparat de sudură şi altele).

Prin urmele instrumentelor de spargere înţelegem totalitatea transformărilor materiale aduse elementelor componente ale locului faptei de


– 199 –

către instrumentele de spargere, în timpul folosirii lor de către făptuitor cu ocazia comiterii unei infracţiuni.

Având în vedere felul instrumentului folosit, modul de acţiune şi natura suportului asupra căruia s-a acţionat, se pot crea următoarele categorii de urme:

– formate prin lovire, care vor reda, în general conturul exterior al instrumentului folosit, ori al unei părţi din aceasta;

– formate prin apăsare (forţare), sunt urme statice de adâncime ce reproduc profilul exterior al instrumentului;

– formate prin frecare-alunecare care apar ca urme formă dinamice şi reproduc striaţiile părţii instrumentului care au venit în contact cu factorul. Aceste urme se creează îndeosebi în cazul forţării sistemelor de încuiere-descuiere folosindu-se chei potrivite ori şperacle;

– urmele formate prin tăiere, reproduc microrelieful exterior al tăişului şi al părţilor laterale ale instrumentului folosit (cuţit, burghiu, ferăstrău). Cu cât obiectul primitor este un material mai plastic, cu atât mai mult urma creată poartă particularităţile fine ale gurii de tăiere a factorului creator;

– create prin înţepare, apar ca urme formă de adâncime. Ele redau numai o parte din detaliile instrumentului creator, fără a reda particularităţile ce permit identificarea acestuia (urme create de poanson, andrea, vârful şurubelniţei, cuţitului sau tirbuşonului etc.);

– materie create prin detaşarea unor fragmente din instrumente. Aceste urme prezintă importanţă, din punct de vedere criminalistic,

deoarece: – poartă caracteristici individuale ce permit identificarea instrumentului

(urmele materie, urmele sub formă de striaţii); – oferă date despre infractor (modul de operare al acestuia); – oferă date despre împrejurările şi condiţiile în care s-a comis fapta. 10.2. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce trebuie executate în

legătură cu aceste categorii de urme Procedee şi tehnici de descoperire şi conservare

a) Descoperirea urmelor Urmele de încălţăminte, ale mijloacelor de transport şi ale

instrumentelor de spargere pot fi descoperite folosind următoarele procedee: – cu ochiul liber (prin căutarea atentă şi sistematică la locul faptei şi în

împrejurările acestuia); – cu ajutorul luminii incidente (în locurile mai slab iluminate sau pe

suprafeţele lucioase);


– 200 –

– cu aparate optice de mărit; – cu ajutorul electricităţii statice în cazul urmelor latente de încălţăminte

de pe mochete, covoare, linoleum sau preşuri; cu magnet şi detector de metale, urmele materie provenite de la mijloacele de transport sau instrumente: fragmente metalice, şuruburi, piuliţe, şaibe etc. sau urmele materie create prin detaşarea unor fragmente din instrumente etc.

b) Conservarea Conservarea acestor categorii de urme se face prin aceleaşi procedee

ca în cazul urmelor de mâini, cu excepţia urmelor de adâncime create de încălţăminte şi de părţile rulante ale mijloacelor de transport care, pe timp de ploaie se acoperă cu obiecte curate, se îndiguiesc sau se drenează pentru a nu fi inundate.

c) Interpretarea urmelor 1. Interpretarea urmelor de încălţăminte se face atât pe baza

caracteristicilor generale, cât şi a celor individuale, examinându-se urmele de încălţăminte create, în mod izolat, dar şi cele ce se prezintă sub forma unei cărări de urme.

Prin examinarea acestora la faţa locului se pot lămuri aspecte cu privire la obiectul creator (pantof, gheată, galoş, cizmă, tenis, pantof bărbătesc, pantof de damă etc.) şi la persoana care le-a creat ori activităţile întreprinse de aceasta (după forma, dimensiunile, numărul, amplasamentul şi direcţia lor). Se poate stabili dacă acestea au fost create de un bărbat, de o femeie sau un copil, dacă a fost unul sau mai mulţi autori etc.

Prin interpretarea elementelor caracteristice ale cărării de urme, se pot desprinde concluzii cu privire la direcţia reală de deplasare, defecte ale constituţiei anatomice, diferite particularităţi ale mersului, procedee de denaturare folosite astfel:

– lungimea pasului diferă în funcţie de sex, înălţimea persoanei, vârsta, alura mersului şi uneori, de natura ocupaţiei. De regulă, lungimea pasului la bărbat este de aproximativ 70 cm., iar la femeie de cca. 50 cm. Lungimea pasului poate fi influenţată şi de viteza de deplasare, condiţiile de iluminare, felul terenului, greutatea bagajelor purtate de persoană;

– unghiul de mers poate fi influenţat de condiţiile din teren, corpolenţă, vârstă şi natura profesiei. Persoanele în vârstă, obezii, precum şi cei care au călătorit mai mult, stând în picioare – marinarii, navetiştii etc., prezintă un unghi de mers mai mare.

2. Prin interpretarea urmelor mijloacelor de transport se pot stabili date şi indicii cu privire la mijlocul de transport şi împrejurările în care s-a comis fapta, astfel:

– după distanţa dintre axele mediane ale urmelor create de roţile de pe aceeaşi osie a vehiculului (ecartamentul), după distanţa dintre osii


– 201 –

(ampatamentul), după forma desenului părţilor rulante lăsate pe obiectul suport, forma şi aspectul unor părţi desprinse din vehicul, poliţiştii pot stabili: tipul, modelul, marca şi culoarea vehiculului;

– după lungimea urmei de frânare, având în vedere şi coeficienţii de aderenţă şi de exploatare a frânelor se poate stabili viteza aproximativă de circulaţie;

– examinând urma părţilor rulante, putem stabili circumferinţa sau diametrul roţii sau anvelopei;

– direcţia de înaintare a vehiculului se poate stabili interpretând unele caracteristici ale urmelor. Astfel, praful, zăpada, noroiul, se depun pe părţile laterale ale urmei făcând un avantaj deschis în sens invers înaintării. Iarba sau diferite plante cuvenite vor fi culcate în direcţia de înaintare a vehiculului. Pietricelele din drum, călcate de vehicul lasă gropiţe în partea opusă înaintării acestuia;

– direcţia de înaintare în cazul vehiculelor cu tracţiune animală, împinse sau trase de om, se poate stabili interpretând direcţia de înaintare a copitelor, a picioarelor sau încălţămintei;

3. Interpretând urmele instrumentelor de spargere găsite la faţa locului după forma, poziţia şi numărul lor, se pot stabili ce categorii de instrument a fost folosit (topor, daltă, cleşte, patent, pânză de ferestrău metalic sau aparat de sudură etc.), precum şi acţiunile întreprinse de făptuitor în câmpul infracţiunii (cum a pătruns şi pe unde, ce obiecte au fost vizate, pe unde a părăsit locul faptei).

d) Procedee de fixare a urmelor După ce urmele sau obiectele care conţin ori poartă urme au fost

descoperite şi conservate la faţa locului, se procedează la determinarea poziţiei şi stării lor, la descrierea amănunţită a acestora şi a raporturilor în care se găsesc cu celelalte elemente de la faţa locului.

Aşa cum s-a prezentat anterior, în practica criminalistică, modalităţile prin care se realizează fixarea urmelor infracţiunilor se împart în două categorii şi anume:

a) Fixarea prin descriere în: – procesul-verbal de cercetare la faţa locului; – raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză. b) Fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice: – fotografia judiciară; – schiţa; – desenul; – videofilmul judiciar.


– 202 –

Descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, oferă posibilităţi nelimitate de a arăta toate aspectele constatate cu această ocazie. În acest sens se vor descrie detaliat: amplasamentul, poziţia, numărul lor, conturul, mărimea şi alte particularităţi care le individualizează, dacă sunt statice sau dinamice, de adâncime sau de suprafaţă etc.

Exemplul: „…Pe banda nr. 1 a drumului european E. 60, în sensul de mers

Bucureşti-Ploieşti la km. 58+800 în dreptul imobilului cu nr. 37 din localitatea Bărcăneşti, s-au descoperit două urme de frânare având următoarele caracteristici:

– lungimea fiecărei urme este de 5,20 m, lăţimea este de 15 cm, iar distanţa dintre cele 2 urme 1,15 m;

– distanţa dintre urma din dreapta şi acostamentul din partea dreaptă este de 0,45 m la începutul urmei şi de 1,20 m la sfârşitul acesteia.

De asemenea tot pe carosabil la distanţa de 4 m de la începutul urmei de frânare şi 0,40 m de acostamentul din dreapta s-a descoperit o peliculă de vopsea de culoare roşu metalizat, de formă neregulată cu diagonala de 5 cm după efectuarea măsurătorilor şi fixarea prin fotografie pelicula de vopsea a fost ridicată şi ambalată în cutia nr. 1…”

„…La distanţa de 8 m dreapta faţă de drumul forestier, s-au descoperit 2 cioate de copac acoperite de frunze uscate. Cioatele prezintă urme proaspete de tăiere cu un obiect tăietor - despicător şi are următoarele înălţimi de la sol şi diametre:

- cioata nr. 1: 19,5 x 27 cm; - cioata nr. 2: 16 x 20 cm; În zona celor 2 cioate amestecate cu frunze s-au descoperit un număr

mare de aşchii de lemn ce prezintă urme proaspete de tăiere. După fixarea prin fotografiere, cele 2 cioate au fost tăiate de la nivelul solului cu ajutorul unei drujbe iar pe această suprafaţă de tăiere s-a aplicat poansonul de marcaj forestier nr. 784, iar martorii asistenţi au semnat folosind creta forestieră. Cioatele au fost ridicate şi ambalate în pachetele nr. 1 şi 2.”

Fixarea urmelor în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză se face de către specialistul – respectiv expertul criminalist – atât prin descriere, cât şi prin ilustrare.

Pentru a asigura o mai bună înţelegere a textului din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, urmele se fixează şi cu ajutorul mijloacelor tehnice (fotografie şi videofilm judiciar), cu unele particularităţi:

– fotografierea sau videofilmarea urmelor de încălţăminte se execută din diferite unghiuri, urmărindu-se fixarea lor în raport cu împrejurimile şi obiectele situate în câmpul infracţional;


– 203 –

– în cazul cărărilor de urme se execută fotografii pe cât posibil de la înălţime, atât pe direcţia de mers, cât şi din lateral, aşezându-se banda metrică de-a lungul cărării de urme;

– în cazul urmelor instrumentelor de spargere, în fotografie trebuie să apară obiectul cu urma aşa cum a fost găsită la faţa locului;

– pentru fixarea urmelor mijloacelor de transport se execută fotografii schiţă pe direcţii încrucişate. Urmele de frânare, înaintate de fotografiere, se marchează cu cretă albă (marginile exterioare), iar între ele şi de-a lungul lor se aşează banda metrică;

– prin schiţe (desene) – folosind semne convenţionale se explică concret diferite urme de încălţăminte, instrumente, mijloace de transport etc., determinându-se exact distanţele, forma şi poziţiile acestora.

Atât schiţa, cât şi desenele executate la faţa locului vor fi anexate împreună cu planşa fotografică şi videofilmul judiciar la procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

e) Procedee de ridicare a urmelor. Ridicarea imaginii urmei prin fotografiere sau videofilmare. Fotografierea şi videofilmarea urmelor se vor executa în trei imagini,

ultima fiind la scară, urmărindu-se să se redea cât mai exact: forma, dimensiunile şi caracteristicile urmei.

Ridicarea urmelor odată cu obiectul purtător de urmă. Se aplică ori de câte ori este posibil, cu respectarea regulilor deja

învăţate, dar numai după ridicarea imaginii urmei prin fotografiere şi videofilmare.

Ridicarea urmelor de adâncime, cu ajutorul mulajului de gips, parafină sau plastilină.

De cele mai multe ori, urmele de adâncime create de aceşti factori, sunt ridicare cu mulaj din gips. Urmele de adâncime create de instrumentele de supraveghere se ridică de regulă cu mulaj din plastilină, ceară sau parafină.

Tehnica realizării mulajului de ghips Cu ajutorul pensetei, urma se va curăţa de corpurile străine fără a se

aduce modificări modelului antiderapant. Se fotografiază prin procedeul fotografierii la scară după care se

împrejmuieşte armătura (din beţişoare din lemn), iar apoi, cartonul se leagă cu o sfoară de unul dintre acestea.

Se prepară pasta de ghips punându-se în cancioc mai întâi apă (2/3) şi apoi praf de ipsos, se amestecă până când se obţine o pastă de consistenţa smântânii.

Se toarnă amestecul în urma de adâncime cât mai jos posibil şi începând cu partea cea mai adâncă.


– 204 –

Se pun beţişoarele, inclusiv cel care poartă sfoara cu etichetă. Se toarnă al doilea strat de gips, care va fi mai consistent. După trecerea a 30-40 minute, se scoate mulajul, prin răsturnare. După 24 ore se spală sub jet de apă rece, folosindu-se pentru curăţare

numai pensula din păr de porc. Ridicarea urmelor materiale. Se realizează folosind una din următoarele tehnici: – ridicarea cu mâna (înmănuşată); – desprinderea sau răzuirea urmelor de pe suportul pe care se află; – absorbţia cu seringa, pipeta sau hârtia de filtru (în cazul urmelor în stare lichidă); – prinderea cu penseta sau

ridicarea cu lamela cuţitului, având grijă să nu se distrugă sau să deterioreze urma (în cazul peliculelor de vopsea).

Ridicarea particulelor de metal feros Se ridică cu ajutorul magnetului, aşezând între magnet şi urmele de

metal o coală de hârtie. După ce metalul a fost atras de magnet, hârtia se întoarce, iar conţinutul se împachetează şi se ambalează în plic.

Urmele de carburant, unsoare Se ridică (dacă este posibil), cu suportul pe care se află (textile, lemn,

pământ), prin decuparea atentă şi ambalarea în pungi bine legate sau sticle astupate etanş, pentru a nu se volatiliza, iar când se găsesc pe obiecte masive se ridică pe vată sau cu ajutorul hârtiei de filtru.

f) Ambalarea urmelor sau obiectelor purtătoare de urme După ce au fost ridicate, urmele vor fi ambalate în plicuri, pachete, cutii,

recipienţi etc. în raport cu natura şi specificul fiecăruia în parte, respectând următoarele reguli:

- urmele vor fi ambalate separat; - ambalajul se asigure protecţie urmei; - după ambalare, acesta se va sigila, apoi se va eticheta; - la nevoie se fac menţiuni pe ambalaj: FRAGIL, A NU SE

RĂSTURNA, A SE FERI DE UMEZEALĂ etc.


– 205 –

Iată un model de etichetă care se ataşează pe un colet.

Urmă de încălţăminte ridicată cu mulaj de gips cu ocazia

cercetării la faţa locului în cazul infracţiunii de furt, comisă de autori necunoscuţi în noaptea de ________din locuinţa cetăţeanului __________________situată în localitatea___________________, judeţul _______________.

Organ de cercetare penală Martori asistenţi: 1. ___________________ 2.

10. 3. Obţinerea modelelor pentru comparaţie

a. Pentru urmele de încălţăminte De la persoanele suspecte se caută şi se ridică încălţămintea

presupusă că a lăsat urme de adâncime găsite la faţa locului şi se trimite la laboratorul de criminalistică. Aici se vor executa modele de comparaţie într-un sol asemănător cu cel de la faţa locului. Dacă s-au găsit urme de suprafaţă, talpa încălţămintei se va amprenta cu tuş tipografic. În cazul cărării de urme, persoana bănuită este pusă să parcurgă o distanţă oarecare, în condiţii asemănătoare cu cele de la faţa locului, după care urmele se ridică cu mulaj (dacă sunt de adâncime).

b. Urmele mijloacelor de transport Modelele de comparaţie se obţin prin desfăşurarea activităţilor de mai

jos: – rularea anvelopelor sau roţilor mijlocului de transport bănuit, pe un

suport asemănător cu cel de unde s-a ridicat urma în litigiu. Urma creată experimental va fi prelevată cu mulaj de gips, parafină etc.;

– rularea anvelopelor sau roţilor mijlocului de transport tratate în prealabil cu cerneală tipografică pe un carton alb de hârtie (pentru urmele de suprafaţă);

– dacă de la faţa locului sunt ridicate pelicule de vopsea, particule metalice, lubrefianţi şi produse petroliere etc., modelele pentru comparaţie vor fi obţinute prin desprindere, respectiv luare de eşantioane de la mijlocul de transport bănuit, din apropierea locului de unde presupunem că provine urma.

– pelicula trebuie să cuprindă toate straturile de vopsea, până la tabla vehiculului. Înainte de recoltarea peliculei, locul respectiv se fotografiază la scară. Se va fotografia la scară şi locul de pe maşină de unde lipseşte vopsea (probabil cea sărită la faţa locului).


– 206 –

Activitatea se va desfăşura în prezenţa martorilor asistenţi şi a celui care conduce mijlocul de transport, ocazie cu care se va încheia un proces-verbal.

c. Pentru urmele instrumentelor de spargere Obţinerea modelelor de comparaţie se bazează pe descoperirea

instrumentelor care lasă urme asemănătoare cu cele de la locul faptei. Acestea pot fi găsite asupra bănuiţilor, la domiciliu sau ascunse.

Modelele se creează în plastilină, lemn de esenţă moale, plumb etc., pentru a nu se deforma acea parte a instrumentului care ar fi putut crea urma în litigiu. Pentru resturile de instrument (urme materiale) se caută şi se ridică şi instrumentele din care se presupune că provin acestea.

10.4. Probleme ce pot fi rezolvate de către specialişti sau experţi Pe baza urmelor şi modelelor de comparaţie, primite odată cu rezoluţia

motivată, specialistul sau expertul poate rezolva o serie de probleme, cum sunt:

a. În cazul urmelor de încălţăminte: tipul de încălţăminte, sexul persoanei, dimensiunea încălţămintei, talia aproximativă a persoanei, tipul şi modelul de talpă, vechimea urmei, dacă persoana care a creat urma prezintă infirmităţi, elemente ale cărării de urme, dacă urma ridicată de la faţa locului a fost creată de încălţămintea trimisă ca model de comparaţie;

b. În cazul urmelor mijloacelor de transport: tipul, modelul, marca şi culoarea vehiculului, mecanismul formării urmelor, direcţia de deplasare, funcţionarea sistemului de frânare, defecţiuni, dacă urma a fost creată sau provine de la vehiculul în litigiu;

c. În cazul urmelor instrumentelor de spargere – felul instrumentelor, mecanismul formării urmei, succesiunea creării, dacă urma a fost creată de acelaşi instrument cu care s-au realizat modelele de comparaţie etc.

Descoperirea, conservarea, interpretarea, fixarea, ridicarea şi ambalarea acestor categorii de urme, cu ocazia cercetării la faţa locului, prezintă o deosebită importanţă, întrucât de multe ori plecând numai de la acestea se pot identifica şi se poate dovedi vinovăţia făptuitorilor.

În activitatea practică, poliţiştii trebuie să dea dovadă de operativitate în fixarea şi conservarea acestor urme pentru a nu interveni alterarea sau dispariţia acestora.

– 207 –

11. Urmele create prin folosirea armelor de foc 11.1. Balistica judiciară – noţiune şi importanţă În ultimii ani a crescut numărul infracţiunilor pentru comiterea cărora

autorii folosesc armele de foc. Investigarea ştiinţifică criminalistică, vizând identificarea armelor

folosite la săvârşirea de fapte antisociale, precum şi clarificarea modului în care autorul s-a folosit de aceasta, constituie activitatea unui sector de cercetare, denumit „balistică judiciară”.

Balistica judiciară constituie o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, destinată examinării armelor de foc şi a urmelor create de acestea prin metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice specializate, în scopul identificării armei şi a trăgătorului, precum şi determinării împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta.

Balistica judiciară face parte din balistica generală, care, la rândul ei, are trei componente:

- balistica interioară studiază fenomenele ce se produc în canalul ţevii armei după percutare;

- balistica exterioară examinează fenomenele ce se produc din momentul în care glonţul părăseşte gura ţevii şi până la atingerea ţintei (pe traiectorie);

- balistica ţintei cercetează fenomenele ce se produc prin atingerea acesteia de către glonţ sau proiectil.

Regimul juridic al armelor de foc şi al muniţiilor este stabilit prin Legea nr. 295 privind regimul armelor şi al muniţiilor din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Anul 172 (XVI), nr. 583, din 30 iunie 2004.

În literatura de specialitate, prin armă se înţelege orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de metalizare.

Arma de foc – este acea armă al cărei principiu de funcţionare are la bază forţa de expansiune dirijată a gazelor provenite prin detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături.


– 208 –

De asemenea, sunt asimilate armelor de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc.

Prin muniţie înţelegem ansamblul format din proiectil şi, după caz, încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere, precum şi celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcţionarea şi realizarea scopului urmărit.

Definim operaţiunile cu arme şi muniţii: producerea, confecţionarea, modificarea, prelucrarea, repararea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, închirierea, schimbul, donaţia, importul, exportul, transportul, tranzitul, transferul, transbordarea, depozitarea, casarea şi distrugerea armelor de foc şi muniţiilor.

Uzul de armă reprezintă executarea tragerii cu o armă. Datorită diversificării armamentului de infanterie, al celui de apărare al

celui folosit de grupe de comando, cercetarea criminalistică se adaptează acestor situaţii prin mijloace tehnice adecvate şi metode proprii de lucru.

Importanţa balisticii judiciare rezultă din obiectivele acesteia, care sunt:

a. descoperirea şi studierea urmelor create prin întrebuinţarea armelor de foc;

b. descoperirea şi studierea armelor de foc şi a muniţiei întrebuinţate la comiterea infracţiunii;

c. stabilirea orificiului de intrare şi ieşire a glonţului; d. stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere; e. examinarea gloanţelor, tuburilor, alicelor, burelor, pulberii, a

compoziţiei lor chimice şi modului de fabricaţie a acestora, în scopul stabilirii tipului de muniţie;

f. stabilirea vechimii (relative) a împuşcăturii şi cât timp arma de foc nu a fost folosită;

g. verificarea tehnică a armei, stabilirea dacă este sau nu în stare de funcţionare, a posibilităţilor de tragere, dacă se poate descărca singură sau nu;

h. stabilirea dacă arma are în componenţă piese străine, adaptate pentru a o face funcţională şi restabilirea seriilor acestora;

i. identificarea generală şi individuală a armelor cu ţeavă lisă, precum şi identificarea unor piese sau părţi componente ale acestora.

În sfera de cercetare a balisticii judiciare nu intră toate tipurile de arme de foc, ci numai cele portabile. Dintre acestea putem enumera: pistoale, revolvere, puşti de toate tipurile, carabine, arme de vânătoare şi altele.

11.2. Urmele principale Urmele armelor de foc sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte,

inclusiv pe corpul omenesc, în urma folosirii acestora, ca rezultat al


– 209 –

fenomenelor dinamice, termice şi chimice, care însoţesc împuşcătura, cu ocazia săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

La crearea acestor urme participă, în mod necesar, arma de foc, muniţia şi diferite suporturi (ţinte).

În cazul folosirii armelor de foc, la faţa locului se creează două categorii de urme:

– urme formă (orificii, canale, ricoşeuri); – urme materie (gloanţe, funingine, alice etc.). După importanţa lor în procesul identificării criminalistice, urmele

armelor de foc pot fi: a. urme principale (factori principali); b. urme secundare (factori suplimentari). Urmele principale ale împuşcăturii apar ca rezultat al acţiunii

fenomenelor dinamice în urma folosirii armei de foc. Aceste urme sunt: – arma găsită la locul comiterii faptei; – cartuşele; – gloanţele; – tuburile trase; – urme de perforare (orificiile de intrare şi ieşire a gloanţelor); – urme de pătrundere; – urme de ricoşare; – urmele sonore ale armării, percuţiei şi împuşcăturii, atunci când

acestea au fost înregistrate pe bandă magnetică. Proiectilele şi tuburile constituie urme materiale şi în acelaşi timp sunt şi

obiecte purtătoare ale urmelor create pe ele de diferite mecanisme şi piese ale armei de foc cu care s-a tras.

Pe glonţ găsim urme de striaţii formate de ghinturile ţevii armei cu care s-a executat tragerea.

Pe tubul cartuşului se imprimă urmele diferitelor piese ale armei: – percutorul, în momentul declanşării focului, loveşte capsa tubului,

creând o urmă de adâncime mai mult sau mai puţin pronunţată şi particularizată ca profunzime, plasament şi formă (rotundă, ovală, romboidală, ascuţită, bombată etc.);

– peretele frontal al închizătorului apasă cu forţă tubul, iar cu ocazia reculului striaţiile microscopice de pe închizător se imprimă pe gulerul tubului;

– camera de explozie, având pe pereţi microstriaţii acestea se imprimă longitudinal pe tub la introducerea şi extragerea acestuia;

– gheara extractoare produce striaţii pe guleraşul tubului; – pragul aruncător (dintele opritor) creează urme pe gulerul tubului pe

partea opusă striaţiilor produse de gheara extractoare, în timpul extragerii tubului tras.


– 210 –

Urmele de perforare sunt compuse din orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire.

Perforările se formează, de regulă, atunci când proiectilul, datorită vitezei are o mare putere de pătrundere. În cazul obiectelor de grosime mare, urma prezintă orificiul de intrare, canal şi orificiul de ieşire, iar în cazul obiectelor subţiri se disting numai orificiul de intrare şi ieşire al glonţului.

Când se trage cu alice, acestea se împrăştie pe o suprafaţă mai mică sau mai mare pe corpul lovit, în funcţie de: numărul şi greutatea alicelor, calibrul şi lungimea ţevii, bătaia vântului, distanţa de la care s-a tras etc.

Orificiile de intrare permit determinarea direcţiei din care s-a tras şi a unghiului sub care proiectilul a pătruns în obstacol. La orificiile de intrare se întâlneşte inelul de frecare, format din produsele de ardere ale pulberii, din particule de metal ale proiectilului şi din depuneri de unsoare.

Forma orificiilor de intrare este determinată de forţa cinetică a glonţului (proiectilului), de unghiul de lovire a obstacolului şi de densitatea materialului pătruns (Camil Suciu):

– în cărămidă, beton, porţelan etc. se vor crea rupturi pronunţate şi chiar spargerea obiectului;

– în materialele plastice, lemn, metal, piele prelucrată etc. se vor crea orificii cu diametrul apropiat de cel al proiectilului, iar în materialele elastice cele două orificii se observă cu greu;

– orificiul de intrare indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului perforat. Orientarea lui depinde de energia cinetică a proiectilului şi de forma acestuia;

– în obiectele subţiri (tablă subţire de metal), canalul lipseşte (cele două orificii se întrepătrund);

– în obiectele de metal care au formatul unei table, proiectilul va crea o înfundătură, dacă nu le-a traversat, sau diametrele celor două orificii sunt foarte apropiate de acela al proiectilului;

– orificiile de intrare şi ieşire într-un geam de sticlă au forma unui con cu baza în direcţia de înaintare;

– orificiile de intrare şi ieşire în obiecte de îmbrăcăminte din material plastic sunt identificate după poziţia îmbrăcămintei pe corp, precum şi după inelul de frecare. Numărul orificiilor de intrare şi de ieşire poate fi mai mare decât numărul proiectilelor care au străbătut îmbrăcămintea, dacă aceasta a format cute;

– orificiile de intrare în corpul uman se caracterizează prin lipsă de ţesut. Orificiul de ieşire „La ieşirea din corp, proiectilul despică pielea şi formează un orificiu în

forme de fantă sau în cruce, cu margini neregulate, care se pot apropia,


– 211 –

refăcându-se. De obicei, dimensiunea orificiului de ieşire este mai mare decât a celui de intrare. În jurul orificiului de ieşire, pielea poate prezenta un inel de contuzie, atunci când, înainte de ieşire, proiectilul se loveşte de un plan dur (centură, portvizit, oglindă, tabacheră etc.)” (Moise Terbancea).

Urmele de pătrundere (canale oarbe) există când proiectilul se opreşte în obstacol, formând doar un orificiu de intrare şi canalul. Canalele oarbe se formează atunci când glonţul a pierdut o mare parte din viteza iniţială şi nu poate învinge rezistenţa ţintei, rămânând ca pătrunderi înfundate, fără ieşire. Elementele componente ale acestora sunt: orificiul de intrare şi canalul.

Urmele de ricoşare (tangente), când glonţul este deviat de obiect. Urmele de ricoşare (ricoşeurile) sunt zgârieturi şi uneori crăpături puţin

adânci create de proiectilul care a lovit un obstacol sau un unghi mai mic de 45 grade, după care se înscrie pe o nouă traiectorie, reducându-şi viteza.

Ricoşarea se produce la unghiuri de întâlnire între 0 şi 35°. Deraierile unghiului de respingere sunt cu atât mai mari, cu cât densitatea obstacolului este mai mică. Distanţa de zbor a proiectilului este cu atât mai mare după ricoşare, cu cât viteza proiectilului a fost mai mare şi unghiul de ricoşare mai mic.

A doua abatere prin ricoşare depinde de sensul de rotire al proiectilului. Ricoşările din obstacole moi se fac în unghiuri de respingere foarte neregulate; ricoşările din pământ sunt posibile numai la viteze de cel puţin 150–200 m/s, iar din apă numai pentru unghiuri de întâlnire între 4 şi 12°.

Expertiza urmelor principale ale tragerii stabileşte: – dacă orificiile sunt produse de o armă de foc sau de altă natură; – dacă sunt formate de acelaşi tip de gloanţe (în situaţia mai multor

orificii de intrare şi de ieşire); – dacă au fost trase de una sau mai multe arme; – direcţia sau direcţiile din care s-a tras; – mărimea unghiului de incidenţă. 11.3. Urmele secundare ale împuşcăturii Urmele secundare ale împuşcăturii apar ca rezultat al acţiunii

fenomenelor termice şi chimice, care au loc în ţeava armei şi la o oarecare distanţă de aceasta.

Cele mai importante urme secundare ale împuşcăturii, sunt: – urmele rezultate din acţiunea flăcării; – urmele rezultate din acţiunea gazelor; – urmele de funingine; – particulele de pulbere arse şi nearse; – inelul de metalizare; – inelul de unsoare (ştergere).


– 212 –

Urmele rezultate din acţiunea flăcării: În urma arderii pulberii, rezultă o mare cantitate de gaze puternic încălzite (2500oC). Flacăra ia naştere la gura ţevii, prin oxidarea acestora la ieşirea în atmosferă. Dacă tragerea s-a făcut de la distanţă mică, acţiunea flăcării se manifestă sub forma unei arsuri împrejurul orificiului de intrare, ori prin aprinderea ţintei (dacă este un material inflamabil).Unele flăcări depind de următorii factori: calitatea pulberii folosite pentru încărcarea cartuşului (pulberea cu fum produce arsuri mai întinse decât cea fără fum); materialul ţintei (fibrele ţesăturilor de culoare deschisă devin închise, iar uneori se carbonizează în cazul tragerilor cu armele ce folosesc cartuşe încărcate cu pulbere cu fum, de la distanţa până la 1 m, iar în cazul folosirii pulberii fără fum arsurile se observă când s-a tras de la distanţă de 3-10 cm).

Urmele rezultate din acţiunea gazelor: Odată cu ieşirea glonţului din ţeava armei, presiunea gazelor scade brusc (de la 3000 la 800 atmosfere), însă din cauza vitezei de deplasare a glonţului, acţiunea mecanică a gazelor (sulful produs de acţiunea gazelor) lasă urme pe o distanţă mică de 5-10 cm de la gura ţevii.

La tragerile cu ţeava lipită, canalul format de glonţ se prezintă ca o prelungire a canalului ţevii. În acest caz, ţesuturile corpului omenesc se rup, din care cauză, canalul format se dilată, iar orificiul de intrare se desface şi ia formă neregulată.

Dacă împuşcătura s-a executat de la o distanţă mică pe o regiune a corpului acoperită cu îmbrăcăminte, gazele pătrund sub haine, le ridică şi le rup spre exterior, formând pe ţesături rupturi de dimensiuni şi forme variate.

De reţinut că orificiul de ieşire este mai mare (în diametru) decât orificiul de intrare (la ieşirea glonţului din obiect, corp uman etc. acesta „rupe” din material).

Urmele particulelor de pulbere nearsă. Aceste particule acţionează ca nişte proiectile cu o forţă proprie şi pot ajunge până la 1-2 m.

În stofe, aceste particule, fie că rămân în fibre şi amortizează lovitura, fie că formează orificii mici (când tragerea s-a executat din apropiere).

Inelul de metalizare. Trecând prin ţintă, în jurul orificiului de intrare glonţul creează un inel de culoare închisă, format ca rezultat al ştergerii substanţelor unsuroase, a particulelor de funingine şi praf, de pe suprafaţa lui, cât şi a dislocării şi depunerii unor particule de metal, din care acesta este confecţionat. Inelul de metalizare îl întâlnim în situaţiile în care glonţul întâlneşte un obstacol mai dur (mai dens) decât el. Inelul de metalizare reprezintă o depunere de metal de pe „cămaşa” glonţului pe diametrul interior al orificiului de intrare.

Dacă glonţul a lovit mai multe obstacole, pe primul vor rămâne urmele de ştergere, iar pe al doilea urmele de metalizare. În cazul în care primul suport este mai dens, atunci cele două categorii de urme se suprapun.


– 213 –

Urmele de unsoare. În cazul armelor de foc bine întreţinute, acoperite cu vaselină sau unsoare, glonţul transportă o parte din unsoarea aflată în canalul ţevii şi o depunere pe ţintă în jurul orificiului de intrare. La tragerile din apropiere urmele de unsoare rămân în formă de mici stropi, care conţin elemente caracteristice compoziţiei uleiului folosit pentru conservarea armei şi a muniţiei. Urmele unsorii se formează ca stropi în jurul orificiului de intrare, la tragere din apropiere, uneori până la o distanţă de 150 cm.

11.4. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce trebuie executate în

legătură cu urmele armelor de foc Descoperirea şi conservarea urmelor împuşcăturii a) Arma trebuie căutată amănunţit atât la locul unde s-a găsit victima,

cât şi la locul unde se află urmele lăsate de făptuitor, la domiciliul făptuitorului, pe drumul parcurs de acesta sau în alte locuri aplicând următoarele metode: cu ochiul liber, cu mijloace tehnice, cu ajutorul câinelui de urmă.

În cazul sinuciderilor sau al morţilor accidentale, arma se găseşte de regulă, în imediata apropiere a victimei sau chiar în mâinile acesteia. În cazul simulării unui atac din partea unei terţe persoane, sinucigaşul poate să arunce arma din mână, caz în care ea trebuie căutată în jurul locului faptei.

Armele se mai pot căuta în fântâni, haznale, ape curgătoare, îngropate în pământ, ascunse în diverse obiecte, în scorburi de copaci, folosindu-se pentru descoperirea lor detectoare de metale, electromagneţi cu putere mare de atracţie.

Imediat ce a fost găsită, arma de foc va fi verificată dacă este încărcată sau nu, după care se trece la examinarea acesteia pentru descoperirea urmelor specifice tragerii, a eventualelor urme digitale, biologice (sânge, fire de păr), materie (sol, vopsea etc.), care să conducă la obţinerea imediată a unor date referitoare la timpul scurs din momentul tragerii, persoana făptuitorului şi cea a victimei.

Căutarea urmelor pe arma de foc se face de regulă, prin observarea directă cu ochiul liber sau cu ajutorul unor mijloace optice (lupă, microscop, lampa cu radiaţii U.V.).

b) Cartuşele, tuburile trase ori proiectilele se caută începând cu zona unde se bănuieşte că a stat cel care a tras şi se continuă cu împrejurimile acesteia. În funcţie de tipul şi marca armei cu care s-a tras, tuburile pot fi aruncate mai aproape sau mai departe în stânga sau în dreapta, (pe direcţia trăgătorului în funcţie de poziţia orificiului pragului aruncător. Uneori rămân în aruncătorul armei sau trăgătorul le aruncă prin apropiere. Alteori acestea ajung în locuri unde nu se văd uşor (în iarbă, în zăpadă, între diferite obiecte casnice etc.).


– 214 –

După descoperirea tubului sau tuburilor trase, pe acestea trebuie căutate urme recente ale împuşcăturii: urmele create de anumite piese ale armei (percutor, gheara extractoare), mirosul de pulbere, de funingine etc.

În cazul folosirii unei arme de vânătoare, bura (formată din câlţi, pâslă, carton, hârtie), nu arde în timpul exploziei, ci este aruncată din ţeavă în urma alicelor, la distanţa de cca. 10-15 m în direcţia tragerii datorită agresiunii dezvoltate de arderea pulberii.

În cazul folosirii unei arme cu glonţ, proiectilele pot fi descoperite în diferite locuri, cum sunt: pe podeaua încăperii sau înfipte în ea, în tavan sau pereţi, în tocul uşii sau ferestrei, în mobilier, în iarbă, pe sau în pământ, în îmbrăcămintea sau în corpul victimei, în cadavru sau înfipte în obiectele din jur etc. Pentru a verifica dacă proiectilul se află într-un anumit loc, se foloseşte detectorul de metale. Căutarea proiectilului se continuă şi pe o rază de 5 – 10 m din imediata apropiere a locului săvârşirii faptei. Porţiunile de teren unde se presupune că au pătruns proiectilele, se sapă şi se cern cu grijă, când acestea sunt acoperite cu zăpadă, aceasta se topeşte. În cazul folosirii armelor de vânătoare, alicele se găsesc fie înfipte în obiectul lovit, fie căzute lângă obiect (dacă acesta este un corp dur).

c) Urmele secundare ale împuşcăturii, se descoperă de regulă, în cazul când tragerea s-a efectuat sub distanţa de 1 – 1,5 m căutându-le pe ţinta şi pe obiectele de la faţa locului cu ochiul liber, lupa sau lampa cu radiaţii U.V. Aceste urme pot fi descoperite şi de medicul legist la examinarea amănunţită a corpului victimei.

Uneori pentru descoperirea urmelor secundare ale împuşcăturii este necesară aplicarea în laborator a unor metode speciale (fizice şi chimice), cum sunt:

– fotografierea materialului de culoare închisă sub acţiunea radiaţiilor infraroşii, pentru a evidenţia urma de funingine;

– descoperirea ţesăturii într-o soluţie de acid azotic concentrat cu alcool etilic, pentru evidenţierea funinginii;

– folosirea unor reactivi chimici-pentru identificarea azotaţilor, ce se găsesc în pulbere (în acest caz apar pete de culoare roşu-oranj);

– urmele unsorii de armă pot fi evidenţiate sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, prezentând o fluorescenţă bleu-albăstrui în formă de inel sau pete.

În anumite situaţii, urmele secundare ale împuşcăturii pot fi descoperite şi pe mâna trăgătorului sau, de la caz la caz, pe alte regiuni ale corpului ori pe îmbrăcămintea acestuia. Locurile unde se află aceste urme depind de modul cum s-a efectuat tragerea (cu mâna întinsă ori lipită de corp, din buzunar, prin haină etc.).


– 215 –

După descoperirea urmelor principale şi secundare ale împuşcăturii, acestea se conservă, aplicându-se procedeele folosite la conservarea celorlalte categorii de urme. Ca o particularitate, la gura ţevii se aplică un manşon de hârtie sau cauciuc, pentru conservarea urmelor din interiorul acesteia (pentru conservare nu se introduc dopuri sau alte obiecte pe canalul ţevii pentru a nu distruge urmele secundare).

Interpretarea urmelor împuşcăturii a) Interpretarea urmelor principale ale împuşcăturii ne poate oferi date

şi indicii privind: Stabilirea direcţiei şi a unghiului de tragere Stabilirea direcţiei şi a unghiului de tragere este o operaţiune complexă

şi presupune raportarea unghiului de contact al glonţului la ţintă şi la poziţia probabilă a victimei în momentul împuşcăturii.

Pentru aceasta trebuie să se constate din ce parte a venit proiectilul şi sub ce unghi a lovit ţinta. Canalul orb determină singur şi sigur direcţia din care a venit proiectilul, cu condiţia stabilirii poziţiei ţintei în momentul lovirii ei de către proiectil. Rezolvarea acestei probleme necesită conlucrarea între medicul legist şi criminalist şi impune examenul metodic şi sistematic la faţa locului.

Determinarea tipului, mărcii, modelului şi calibrului armei cu care s-a tras Aceste elemente se pot determina cu ajutorul proiectilelor, tuburilor

trase sau a cartuşelor nefolosite, găsite în câmpul infracţiunii. Proiectilul care a trecut prin ţeava unei arme, dacă nu suferă alte

modificări ulterioare, capătă unele deformaţii longitudinale. Deci, măsurând cu micrometrul partea cea mai groasă a proiectilului, se poate stabili – de regulă – calibrul armei.

Urmele ghinturilor şi ale plinurilor pe proiectil, indică cu precizie construcţia interioară a ţevii armei cu care s-a tras. Lungimea pasului (unghiul de răsucire a ghinturilor în raport cu axa longitudinală), furnizează date despre tipul, marca şi modelul armei. Unele arme au ghinturile ţevii răsucite spre stânga (sinistrogire), iar altele au ghinturile ţevii răsucite spre dreapta (dextrogire).

În cazul descoperirii unor proiectile deformate şi chiar sfărâmate, se poate interpreta că a fost folosită o armă cu ţeava retezată sau o armă normală, dar glonţul a lovit un obstacol şi prin ricoşare a ajuns în corpul victimei.

Mărimea, forma şi greutatea tubului tras indică tipul armei folosite: puşcă pistol sau revolver.

Când la locul infracţiunii nu se găsesc tuburi trase, se poate presupune că:

– infracţiunea a fost comisă cu o armă care nu aruncă tuburi trase; – infractorul, precaut, după comiterea faptei, a adunat tuburile trase;


– 216 –

La armele de vânătoare, calibrul şi tipul armei se determină după: – diametrul burelor şi rondelelor; – tubul folosit care a fost aruncat sau pierdut de trăgător; – calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul sferelor

de oţel, având diametrul egal cu cel al ţevii armei, ce intră într-o unitate de măsură a greutăţii. Calibrul armelor de vânătoare cu alice a fost calculat şi stabilit astfel: s-au fabricat sfere din oţel cu diametrul egal cu diametrul interior al diferitelor ţevi de arme de vânătoare, apoi s-au numărat câte bucăţi, sfere din oţel de o anumită mărime sunt într-un pfund (unitate de măsură a greutăţii egală aproximativ cu 0,5 kg). Astfel sferele mari erau 12 bucăţi la pfund, iar cele mai mici 16 bucăţi şi aşa mai departe.

b) Interpretarea urmelor secundare ale împuşcăturii ne poate oferi date privind:

Determinarea distanţei de la care s-a tras Când pe ţintă (corp uman, obiecte etc.) se găsesc toate categoriile de

urme secundare, se apreciază că tragerea s-a executat cu ţeava lipită de aceasta.

Tragerea se consideră executată de la distanţă mică, atunci când între corpul lovit şi ţeava armei, în momentul împuşcării, se află o distanţă de 1 – 2m. Printre urmele ce indică această distanţă, mai importante sunt cele provocate de acţiunea mecanică a gazelor şi depunerile de funingine.

Cantitatea de funingine scade pe măsura îndepărtării de orificiul de intrare a glonţului iar raza petei de funingine din jurul acestui orificiu creşte proporţional cu distanţa de la care s-a tras.

Acţiunea particulelor de pulbere, se poate constata chiar la distanţa de peste 1 m, mai ales când s-a folosit pulbere cu fum.

Dacă tragerea a fost executată cu o armă de vânătoare, dimensiunea suprafeţei de împrăştiere a alicelor va permite să se deducă distanţa de la care s-a tras (exemplu: la 5m. împrăştierea este de 2 cm).

Identificarea persoanei care a folosit o armă de foc. Pe mâna trăgătorului care a efectuat chiar numai o singură tragere, cu ţeava lipită sau de la mică distanţă (5 – 30 cm), se pot găsi urme de funingine şi granule de pulbere nearsă, respinse de suprafaţa corpului în care s-a tras.

Determinarea orificiului de intrare a glonţului, cu ajutorul urmelor secundare ale împuşcării prezintă o importanţă deosebită pentru soluţionarea cazurilor în care pe corpul unei persoane s-au găsit urme de împuşcare, prin aceea că se poate stabili dacă este vorba de omor sau sinucidere, automutilare, accidentare etc.

Exemplu: Cetăţeanul S.A. din comuna Drăgăşani, judeţul Vâlcea în vârstă de 30

ani, a fost găsit rănit la piciorul stâng, pe terenul său, cultivat cu gogoşari. Cu


– 217 –

toate îngrijirile acordate de medic, acesta a rămas infirm. Cu ocazia cercetărilor victima a declarat că a fost împuşcată de o persoană care venise să fure gogoşari şi căruia nu i-a putut distinge semnalmentele, deoarece se află la o distanţă prea mare.

Prin examenele şi analizele de laborator, s-au evidenţiat însă, în jurul orificiului de intrare al proiectilului urme secundare ale împuşcăturii, stabilindu-se că tragerea s-a efectuat de la 5 – 10 cm.

Pus în faţa acestei probe S.A. a recunoscut că s-a automutilat, pentru a se sustrage de la satisfacerea serviciului militar. Ulterior S.A. a indicat şi locul unde îngropase sistemul improvizat de percuţie, folosit pentru a se automutila.

Fixarea urmelor împuşcării. Urmele armelor de foc descoperite la faţa locului se fixează prin procedeele cunoscute, cu următoarele particularităţi:

a) Prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la faţa locului: Aceasta oferă posibilităţi nelimitate de a descrie orice aspect constatat

la faţa locului, iar încheierea lui nu necesită mijloace deosebite. Întocmirea lui se face în strictă conformitate cu prevederile art. 91 şi 131 C. P. P.

În cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului se va descrie arma de foc descoperită (marca, uzura, urmele de pe ea, seria) dacă avea cartuş pe ţeavă sau nu, dacă era asigurată sau neasigurată, locul unde a fost descoperită, aspectul şi dimensiunile proiectilului şi tubului tras, inscripţiile de pe tub, forma şi aspectul orificiului de intrare şi ieşire, raza de răspândire a alicelor pe ţintă, prezenţa şi caracteristicile urmelor secundare ale împuşcăturii, numărul urmelor (arme, cartuş, tuburi arse, proiectilele etc.) condiţiile în care s-u descoperit (îngropate, în apă, în mâl etc.), starea timpului (timp senin, ploaie, ninsoare, ger, vânt etc.), operaţiunile tehnico-criminalistice executate la faţa locului (metode de măsurare, procedee şi tehnici de executare a fotografiilor, videofilmului judiciar, videogramei, a înregistrărilor pe bandă de magnetofon) precum şi prezenţa altor categorii de urme.

Exemplu: „…În dormitor, pe covor, la distanţa de 1,5 m de capul cadavrului şi 0,50 m faţă de noptieră, s-a descoperit un pistol ce are gravat pe manşon – BROWNING-cal. 6,35mm., model 1906. În urma examinării acestuia s-a stabilit că pârghia de siguranţă era în poziţia „neasigurat”, în încărcător se aflau 4 cartuşe şi un cartuş în camera cartuşului. Pe spatele acestor cartuşe se află gravat –cal. 6,35 mm – iar capsele nu prezintă urme de percutare.

La distanţa de 2,15 m faţă de cadavru, pe pardoseala dormitorului şi sub scaunul aflat în dreptul ferestrei, s-a descoperit un tub cartuş. Pe spatele acestuia se află gravat „cal.6,35 mm”, iar capsa prezintă urmă de percutare …”.

b) Prin descriere în rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice: În situaţiile când, pentru descoperirea urmelor a fost necesară

examinarea în laborator, rezultatele acesteia se materializează într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică balistică.


– 218 –

c) Fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice: În practica criminalistică se pot folosi următoarele mijloace tehnice de

fixare: – fotografia judiciară; – schiţa locului faptei; – videofilmul judiciar; Toate acestea se anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa

locului pentru asigurarea mai bunei înţelegeri a textului acestuia, prin redarea cât mai exactă a imaginii locului faptei şi a caracteristicilor individuale ale urmelor create prin folosirea armelor de foc.

Ridicarea şi ambalarea urmelor împuşcăturii. Pentru ridicarea urmelor create prin folosirea armelor de foc, se

pot aplica următoarele procedee şi tehnici: a) ridicarea urmelor prin fotografiere sau videofilmare la scară; b) ridicarea urmei ca atare (arma, cartuşele, proiectilele, tuburile

cartuş); c) ridicarea obiectelor purtătoare de urme ale împuşcăturii (de

exemplu: arma cu care s-a tras, obiectul în care se află înfipt glonţul etc.); d) ridicarea prin transferare (de exemplu: urmele de funingine cu

ajutorul foliei adezive, hârtie foto etc.). În funcţie de natura urmei sau a obiectului purtător, la ridicarea şi

ambalare se vor respecta o serie de reguli specifice. Ca o regulă generală la ridicarea şi ambalarea unei arme de foc prima operaţiune ce se va executa este verificarea armei dacă are cartuş în camera cartuşului (dacă este încărcată). În caz pozitiv se va proceda la extragerea cartuşului din camera cartuşului. În continuare se verifică dacă arma este asigurată, dacă are toate piesele componente, fără ca arma să se îndrepte spre vreo persoană sau să fie privită pe ţeavă. Arma de foc se ridică cu ajutorul unui cleşte cu buze late, cauciucate sau, în lipsa acestuia, cu o batistă pentru a evita distrugerea urmelor existente pe armă sau crearea de noi urme.

Arma va fi descărcată cu mare prudenţă (se scoate încărcătorul, apoi cartuşul din camera cartuşului), iar pentru conservarea reziduurilor din canalul ţevii, se va aplica un degetar de cauciuc sau bandă adezivă ori o hârtie care se va lega cu sfoară. Introducerea în canalul ţevii, a unui dop, tampon de vată, beţe, este interzisă.

După examinarea şi conservarea urmelor, arma va fi înfăşurată în vată sau hârtie curată şi introdusă într-o cutie, fixându-se pentru a nu se mişca în timpul transportului. Coletul se etichetează, ştampilează şi se sigilează. La fel se ambalează şi armele ridicate de la persoanele bănuite, în vederea examinării lor.


– 219 –

Proiectilele care nu sunt înfipte în obstacole, se ridică cu mâna înmănuşată, ţinându-le de extremităţi. Acestea se împachetează în vată, apoi în hârtie sau plicuri, cutii, ambalaje care se etichetează şi se sigilează.

Proiectilele care au pătruns într-un cadavru sau au rămas în corpul unei persoane, se extrag cu un cleşte special (de către medicul chirurg sau de către medicul legist).

Dacă proiectilul a pătruns într-un obiect mic, uşor de transportat, se va ridica împreună cu acel obiect.

Pentru extragerea proiectilelor din obiecte mai mari, se aplică următoarele tehnici:

– prin decupare (detaşare), se sapă cu o daltă în jurul proiectilului pătruns în lemn sau în zid, jur-împrejur la 2-3 cm distanţă de orificiul format de proiectil pentru a nu-l zgâria;

– prin extragere, când detaşarea nu este posibilă, proiectilul este extras cu ajutorul unui patent sau cleşte pentru extras proiectilele (elefant) cu buzele acoperite cu cauciuc pentru a nu produce zgârieturi;

Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectil (după ce au fost descoperite), se împachetează în aşa fel încât orificiile create prin împuşcare să nu se afle în regiunile îndoite, pentru a nu se destrăma şi a mări prea mult orificiul.

Când glonţul a perforat sticla unui geam, aceasta va fi lipită cu o coală de hârtie, pentru a nu se desface în cioburi, după care sticla se scoate din ramă, în întregime sau numai partea care interesează.

Din urmele de ricoşare, se ridică eventualele resturi metalice, iar forma urmei se ridică prin fotografiere şi cu ajutorul mulajului de plastilină.

Tuburile arse se ridică asemănător proiectilelor. Urmele secundare ale împuşcăturii vor fi ridicate împreună cu obiectul

pe care s-au creat, sau prin desprinderea din obiect a porţiunii care poartă urmele respective. Fiecare obiect sau urmă este ambalat separat formându-se colete separate, după care se sigilează şi etichetează.

Obţinerea modelelor de comparaţie Pentru ca aceste modele de comparaţie să poată fi folosite în procesul

comparării şi, ulterior al identificării criminalistice, ele trebuie să îndeplinească două condiţii:

1. să ofere garanţia (siguranţa), că provin de la obiectul ce trebuie identificat;

2. să existe posibilitatea ca ele să poată fi comparate cu celelalte obiecte cu care se aseamănă.


– 220 –

Modelele de comparaţie se obţin de către expertul criminalist, la cererea organului de cercetare penală, în scopul de a stabili dacă tuburile şi proiectilele descoperite la faţa locului au fost sau nu trase cu arma în litigiu.

Pentru aceasta, expertului criminalist trebuie să i se trimită următoarele: – arma în litigiu; – tuburile şi/sau proiectilele trase, descoperite şi ridicate de la faţa

locului; – 6-10 cartuşe netrase, corespunzătoare tipului şi calibrului armei în

litigiu. Tragere experimentală se execută într-o încăpere special destinată

acestei activităţi sau în poligonul de tragere. Tuburile trase se captează într-un săculeţ anume destinat, iar gloanţele

vor fi captate într-o cutie din lemn umplută cu bumbac, câlţi, cauciuc sau vată, ele putând fi astfel uşor de găsit, neexistând pericolul formării pe acestea de striaţii suplimentare.

Stabilirea împrăştierii alicelor la armele de vânătoare se face executând tragerea în panouri în care s-au prins bucăţi de carton alb sau pânză albă (50x50 cm Până la 1x1 m), uneori mai mare, în funcţie de distanţa de tragere.

11.5. Problemele ce se pot rezolva prin examinarea armelor de foc

şi ale urmelor acestora Specialistului sau expertului criminalist îi pot fi puse o serie de întrebări

privind: – tipul, marca, modelul şi calibrul armei sau cartuşului; – starea tehnică a armei sau cartuşului; – dacă arma cuprinde piesele originale; – dacă se poate declanşa o împuşcătură accidentală sau dacă poate

folosi cartuşe de alt calibru; – dacă tuburile şi proiectilele ridicate de la faţa locului au fost trase cu

arma în litigiu; – direcţia şi distanţa de tragere; – numărul şi ordinea împuşcăturii; – dacă pe hainele şi corpul victimei sau persoanei suspecte există

urme lăsate de factorii suplimentari ai împuşcăturii (funingine, pulbere, unsoare, flacără);

– dacă pe armă, cartuşe, tuburi ori proiectile se găsesc şi alte urme etc.;

În situaţiile în care, prin folosirea armei de foc s-a provocat vătămarea corporală sau moartea uneia sau mai multor persoane, alături de examinarea


– 221 –

balistică a armei şi urmelor create de folosirea acesteia, se reţin şi elemente de caracter medical referitoare la victimă: orificiul de intrare şi cel de ieşire, canalele oarbe şi gravitatea leziunilor.

Stabilirea distanţei şi a direcţiei de tragere Prin distanţă se înţelege intervalul spaţial parcurs de proiectil de la

gura ţevii până la obstacol: - împuşcături fără distanţă (distanţă zero), executate prin lipirea ţevii

armei de obiect, la care întâlnim urme suplimentare ca: imprimarea gurii ţevii armei sau afumări şi arsuri aproape suprapuse: (până la 1,5 m);

- împuşcături de la mică distanţă, apreciate după acţiunea urmelor suplimentare;

- împuşcături de la distanţă (peste 5 m), când factorii suplimentari ai împuşcăturii nu mai acţionează, cu excepţia urmelor depuse de proiectil.

Pe mâna trăgătorului care a efectuat chiar şi o singură tragere cu un pistol de calibru 7,62–9 mm, cu ţeava lipită sau de la mică distanţă (5–30 cm), se pot găsi urme de funingine şi granule de pulbere nearsă. Pe mâna trăgătorului care a efectuat trageri repetate cu ţeava lipită sau de la mică distanţă şi în cursul cărora a încărcat sau descărcat arma, urmele de funingine şi particulele de pulbere arsă sunt foarte accentuate (Vasile Măcelaru).

Distanţa de la care s-a tras se mai poate aprecia şi în raport cu efectul perforant al proiectilului, prin trageri experimentale, distanţând fiecare tragere cu 10 cm, pentru a crea modele de comparaţie pe baza urmelor suplimentare. Obstacolul va prezenta urme de suprafaţă cu atât mai mari, cu cât distanţa de tragere a fost mai mare (Camil Suciu).

La armele de vânătoare, cu ţeavă lisă şi cu proiectilele formate din alice sau mitralii, distanţa de tragere se apreciază după gradul de dispersare a alicelor (a se vedea Vladimir Beliş, Virgil Dragomirescu, Medicină legală, Bucureşti, 1992).

Pentru stabilirea direcţiei de tragere se vor analiza orificiile de intrare şi de ieşire ale proiectilelor, precum şi urmele suplimentare ale împuşcăturii.

Pentru distanţe mici (50 m pentru pistoale, 100 m pentru armele automate) se foloseşte metoda vizării directe prin intermediul unui tub de hârtie introdus prin ambele orificii. Privind prin tub, se va determina cu precizie direcţia din care s-a tras. Dacă sunt perforate două obiecte aflate la distanţe mai mari, urmele sunt unite cu o sfoară, de-a lungul căreia se vizează. În canalele mai lungi, caracteristice obiectelor cu o grosime mare, sau canalele oarbe, determinarea distanţei se face prin introducerea unei tije în canalul orb şi vizarea în prelungirea acesteia.


– 222 –

În aprecierea distanţei de tragere se va ţine seama şi de factorii care determină schimbări de direcţii, în afară de rezistenţa aerului şi gravitaţia pământului, cum sunt: ploaia, vântul, sensul mişcării giratorii a proiectilului, precum şi de fenomenul ricoşării.

– 223 –

12. Urmele biologice 12. 1. Noţiunea şi importanţa urmelor biologice

Raportat la frecvenţa cu care sunt întâlnite în cazul săvârşirii

infracţiunilor de violenţă (omor, viol, tâlhărie, loviri), în accidente rutiere, de muncă, în explozii şi incendii, dar şi la calitatea elementelor ştiinţifice de individualizare, de circumstanţiere a modului de săvârşire a faptei, se poate afirma că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă şi firele de păr.

Descoperirile ştiinţifice ale ultimilor ani au demonstrat că urmele biologice conţin suficiente elemente de individualizare, iar examinarea acestora permite inclusiv identificarea persoanei (animalului sau plantei) de la care provine. Această identificare este cunoscută sub denumirea de „identificarea pe baza profilului A.D.N. („amprenta genetică”).

Determinarea profilului A.D.N. prezintă din punct de vedere criminalistic, următoarele avantaje:

– permite identificarea persoanei care a creat urma, fără a fi necesare date suplimentare despre aceasta;

– urmele pot fi păstrate timp îndelungat; – urmele sunt rezistente la condiţiile exterioare; – este necesară o cantitate foarte mică de material; – natura probelor care se pretează la determinări este foarte diversă

(salivă, sânge, spermă, piele, păr etc.). Urmele de natură biologică ce pot fi supuse analizei A.D.N. sunt: – sângele şi petele de sânge; – spermă şi pete de spermă; – ţesuturi şi celule; – oase şi organe; – păr cu foliculi (rădăcină); – urină şi salivă. Dacă acest material biologic existent la faţa locului sau prelevat de la

persoane nu este recoltat şi conservat în mod corect, nu va îndeplini condiţiile cerute de examinarea de laborator.


– 224 –

12. 2. Categorii de urme biologice

Din punct de vedere criminalistic, prin urmă biologică se înţelege „orice urmă materie”.

După natura lor, urmele biologice sunt: a) urme biologice de natură umană; b) urme biologice de natură animală (sânge, păr, pene, secreţii); c) urme biologice de natură vegetală (sevă, frunze, ramuri, flori, tulpini

etc.); d) urme biologice de natură bacteriană (bacterii din sol, de exemplu,

bacterii de bălegar). Urmele biologice de natură umană includ: 1. produse de secreţie: saliva, secreţia nazală, laptele matern; 2. produsele de excreţie: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele

etc.; 3. ţesuturile moi: sânge, masă cerebrală, ţesuturi musculare, pielea; 4. ţesuturi dure: fire de păr, oase, unghii. 12.3. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în legătură

cu urmele biologice Urmele de sânge. Urmele de sânge au valoare de identificare datorită

posibilităţilor de a determina regiunea anatomică sau organele din care provin, natura lor (arterial si venos), grupa sangvină, prezenţa alcoolului sau a unor microbi, timpul (cu aproximaţie) care s-a scurs de la săvârşirea faptei, dacă provine de la o persoană sau persoane diferite etc. De aceea organele de urmărire penală trebuie să cunoască pe lângă valoarea de identificare a acestor urme, şi câteva noţiuni privind proprietăţile fiziologice şi compoziţia sângelui.

O persoană adultă poate avea o cantitate de 4-5 l sânge, ceea ce reprezintă a 13-a parte din greutatea corpului. Principalele sale componente sunt plasma şi elemente celulare: globulele roşii numite şi hematii sau eritrocite, globule albe numite şi leucocite şi trombocitele. Sângele omului are caracteristici proprii, care ne ajută să deosebim urmele de sânge uman de sângele provenit de la alte vieţuitoare. Astfel, sângele de la pasăre, găsit adesea la faţa locului, în apropiere de cadavru sau pe obiectele presupuse a fi fost folosite la săvârşirea faptei, poate fi cu uşurinţă deosebit de sângele uman, pentru că nu are globule roşii. În raport de compoziţie şi de alte criterii de diferenţiere, se poate determina zona anatomică sau organul din care provine. Astfel, sângele arterial este mai deschis la culoare, iar cel venos este mult mai închis. De asemenea, sângele provenit de la creier conţine în plus fibre sau celule nervoase, ceea ce îi conferă un


– 225 –

timp de coagulare mai îndelungat. După ce a ieşit din organism, sângele se oxidează, îşi schimbă culoarea caracteristică, căpătând culori tot mai închise, proporţional cu trecerea timpului. Urmele de sânge de pe îmbrăcăminte sau de pe alte suporturi pot fi distruse, până la dispariţie prin folosirea unor substanţe chimice sau prin simpla spălare cu apă. Oricare ar fi procedeele folosite pentru a face să dispară petele de sânge, rămân urme caracteristice, care pot fi evidenţiate la examenul de laborator sau prin folosirea lămpii ultraviolete.

Organele de urmărire penală trebuie să cunoască procedeele folosite pentru căutarea, evidenţierea, fixarea şi ridicarea urmelor de sânge.

Căutarea urmelor de sânge. La căutarea urmelor de sânge se porneşte de la studiul suporturilor pe care se pot forma. Din generalizarea practicii judiciare a rezultat că, în cursul cercetărilor la faţa locului, urmele de sânge pot fi găsite pe corpul şi pe îmbrăcămintea victimei şi a agresorului, pe obiectele presupuse a fi fost folosite la comitere faptei, pe drumul parcurs de victimă şi agresor, dacă prezintă leziuni deschise, la locul unde a fost descoperită victima. Toate acestea vor fi examinate cu deosebită atenţie, ştiut fiind faptul că se folosesc procedee diferite pentru distrugerea lor: ştergere, spălare, tratare cu substanţe chimice sau arderea obiectelor purtătoare. După natura lor (sânge arterial sau sânge venos) şi cantitatea de sânge scurs în afara corpului, urmele de sânge pot avea forme de baltă, dâre (mânjituri) sau picături. Balta de sânge se produce atunci când s-a scurs o cantitate de sânge mai mare şi poate avea forme relativ rotunde sau fără contur, în raport de natura suportului, cunoscându-se faptul că pe un teren înclinat se formează şiroaie de sânge.

De asemenea, sângele de provenienţă venoasă formează urme cu forme bine conturate, pe când cel de provenienţă arterială, datorită presiunii cu care este aruncat în afara corpului, capătă formele de stea cu ramificaţii, ale căror dimensiuni diferă după înălţimea şi distanţa la care se afla suportul. Dârele (mânjiturile) se formează în timp ce persoana care a suferit leziuni s-a târât în încercarea de a se salva, ori cadavrul a fost târât de făptuitori pentru a fi ascuns. De asemenea, dârele de sânge pot proveni de la porţiunile corpului ce prezintă leziuni şi pe care victima sau făptuitorul le atinge de anumite obiecte în cursul unor mişcări involuntare sau intenţionate. Picăturile au forme şi dimensiuni caracteristice după natura lor (sânge arterial sau venos), poziţia pe care o aveau victima şi agresorul în timpul săvârşirii faptei (faţă în faţă, în picioare, unul culcat şi altul în picioare etc.), poziţia pe care o are victima faţă de suportul pe care se găsesc urmele (în picioare, culcat etc.). Căutarea urmelor de sânge nu întâmpină dificultăţi atunci când sunt proaspete, vizibile. Este mai dificilă căutarea atunci când sunt indicii că au fost şterse, spălate, tratate cu substanţe chimice. De aceea se folosesc surse de iluminat, lampa cu raze ultraviolete sau diferiţi reactivi, care fac posibilă diferenţierea petelor ce par a fi de sânge, de cele reale. De cele mai multe ori,


– 226 –

urmele de sânge se găsesc pe corpul şi îmbrăcămintea omului (victimă sau agresor). Pe corpul victimei urmele de sânge trebuie căutate ori de câte ori s-au produs leziuni ale pielii, ţesuturilor sau organelor. Lipsa urmelor de sânge de la un cadavru ce prezintă asemenea leziuni constituie o aşa-numită împrejurare negativă (controversată), care duce la concluzia că fapta nu s-a săvârşit la acel loc. Pe îmbrăcăminte, urmele de sânge vor fi examinate cu atenţie deosebită, ştiindu-se faptul că pot fi spălate sau şterse cu substanţe chimice. Mai trebuie căutate urme de sânge şi în depozitul subunghial atât la victimă, cât şi la persoanele bănuite că au participat la săvârşirea faptei. Obiectele folosite la săvârşirea faptei (topor, cuţit, par) poartă urme de sânge provenit de la victimă, dar, la fel de bine, poate proveni şi de la agresor. În încăperi, petele de sânge vor fi căutate pe lenjeria de pat, pe covoare, precum şi pe mobilier, pereţi sau tavan. Când există bănuiala că au existat urme de sânge se vor folosi surse de lumină adecvate, lampa cu raze ultraviolete şi reactivi, care să pună în evidenţă prezenţa sângelui. În câmp deschis sau în pădure, urmele de sânge vor fi căutate pe sol, iarbă, frunze sau flori. Pe traseul parcurs de victimă, în cazul în care faptele s-au săvârşit în mai multe etape, se vor căuta urmele de sânge pe cărarea de paşi sau pe drumul presupus a fi parcurs de victimă şi agresor. O atenţie deosebită trebuie acordată căutării urmelor de sânge pe autovehiculele presupuse a fi fost angajate în producerea unor vătămări corporale sau uciderea unor persoane, după care au părăsit locul faptei. De asemenea, autovehiculele pot fi folosite la transportarea cadavrului. De aceea, autovehiculele vor fi cercetate atât în interior, cât şi pe suprafeţele mai expuse contactului cu victima şi producerii urmelor. Pe lângă examinarea cu ochiul liber, vor fi folosite procedee tehnice adecvate, cu surse de lumină corespunzătoare sau lămpi cu raze ultraviolete.

Stările formale în care pot fi întâlnite urmele de sânge la locul infracţiunii. La locul faptei, sângele poate fi întâlnit în următoarele stări:

Lichidă – rareori, atunci când cercetarea se face imediat după comiterea infracţiunii, victima fiind încă vie. La o perioadă mai mare, această stare a sângelui se poate datora unei boli a sângelui, denumite hemofilie, care se caracterizează printr-o întârziere sau absenţă totală a coagulării sângelui.

De asemenea, când sângele a căzut într-un vas sau pe un loc unde exista apă, se prezintă sub forma lichidă, bineînţeles, dacă cantitatea de apă este suficient de mare pentru a împiedica sângele să se coaguleze;

Coagulat – la ieşirea din vasele sanguine într-un interval relativ scurt, sângele se coagulează, aceasta în funcţie de cantitatea de sânge, de mărimea suprafeţei pe care este întins, de influenţa factorilor de mediu etc.

Uscat – după trecerea unui interval de timp mai mare, în funcţie de cantitatea de sânge, condiţiile de mediu, de locul unde s-a format urma, de natura suportului, sângele se usucă.


– 227 –

Pe suporturile neabsorbante ia aspectul unor cruste bine prinse, când sângele este în cantitate mică (picături, stropi), iar când cantitatea de sânge a fost mai mare, această esenţă prezintă o reţea fină de crăpături.

Suprafeţele absorbante, ca materialele textile (ţesături, cearşafuri, cămăşi, rochii, batiste etc.) se îmbibă cu sânge în stare lichidă şi prin uscarea acestuia ele devin aspre şi rigide la pipăit.

Putrefiat – în unele situaţii, din cauza condiţiilor externe, în special a umezelii, lipsei curenţilor de aer, sângele putrezeşte, suferă un proces de descompunere datorită bacteriilor şi ciupercilor de mucegai. Această stare prejudiciază foarte mult exploatarea ulterioară a urmelor de sânge.

În funcţie de starea în care va fi găsit sângele din urme vor exista diferenţe şi în activităţile de ridicare şi ambalare ale acestora.

În general, urmele, deşi nu au o formă regulată, ele pot fi întâlnite sub formă de: bălţi, dâre, împroşcături, mânjituri, picături, stropi.

Balta de sânge – se formează când sângerarea este foarte puternică şi cantitatea mare. Formarea ei presupune ca sursa sângerării să aibă poziţie relativ stabilă faţă de suport. Formarea bălţii de sânge depinde de poziţia victimei şi, mai ales, de înclinarea şi felul suprafeţei suportului, întrucât sângele, ca orice lichid ce se scurge, umple regiunile cele mai joase ale suportului. Mărimea bălţilor depinde de cantitatea de sânge şi, ca atare, de natura, mărimea şi localizarea leziunilor. Prin urmare, examinarea acestor urme se face în raport de leziunile găsite pe cadavru, pentru a stabili cu aproximaţie dacă acestea puteau determina cantitatea de sânge scursă sau dacă sângele descoperit în jurul cadavrului este insuficient faţă de scurgerea pe care în mod normal ar fi determinat-o leziunile respective.

O mare atenţie în examinarea acestor urme şi în aprecierea cantităţii de sânge trebuie acordată suportului. Un suport absorbant (pământul, nisipul, covoarele) diminuează sensibil cantitatea de sânge. Alte suporturi, deşi nu sunt absorbante, prin structura lor pot ascunde o parte din sângele care în mod normal s-a scurs, cum ar fi: pietrişul, parchetul, duşumeaua, printre crăpăturile cărora sângele se scurge, formându-se depozite mari care nu pot fi văzute.

Dâra (dârele) de sânge – se formează când sursa de sânge se află în mişcare. Examinarea ei ne poate indica poziţia iniţială a victimei, drumul parcurs, locurile unde s-a oprit persoana care a pierdut sângele respectiv.

Putem stabili dacă între sensul dârei şi poziţia în care a fost găsit cadavrul există sau nu concordanţă, dacă schimbarea poziţiei iniţiale a victimei este rezultatul unei acţiuni a autorului sau dacă victima însăşi, cu ultimele rezerve vitale, s-a deplasat din locul unde a căzut iniţial.

Împroşcăturile – se produc când, în urma loviturilor aplicate, sângele ţâşneşte şi împroaşcă obiectele din jurul victimei. Formarea lor se datorează


– 228 –

unei leziuni mari cu atingerea unor artere din care sângele ţâşneşte. Exemplu: implantarea unui cuţit în regiunea inimii va determina ţâşnirea puternică a sângelui şi împroşcarea acestuia pe obiectele şi mobilierul din jurul victimei, aceasta mai cu seamă când agresorul a scos cuţitul din corpul celui înjunghiat.

Mânjiturile – sunt rezultatul atingerii unor obiecte de către persoana însângerată (victima) sau de către autorul infracţiunii, care, murdar de sânge, a atins sau a pus mâna pe diverse obiecte (mânerul uşii, sticle, pahare, spătarul scaunului etc.) .

Prezenţa şi dispunerea mânjiturilor în spaţiu, pe diverse obiecte, ce indică anumite activităţi ale autorului (mânjirea lucrurilor, ştergerea mâinilor etc.) şi drumul parcurs de acesta după săvârşirea infracţiunii.

Picăturile şi stropii de sânge – caracteristic pentru aceste forme ale urmelor de sânge este cantitatea foarte mică de sânge.

Cercetarea criminalistică a urmelor de sânge ne ajută să amplificăm sau să diminuăm anumite raţionamente pe care le-am formulat, plecând de la faptele materiale constatate. Aceste raţionamente au la bază studiul dinamic al formării urmelor de sânge găsite la locul comiterii infracţiunii.

Cercetările criminalistice şi medico-legale privind aceste aspecte au ajuns la unele concluzii, mai ales în ceea ce priveşte studiul picăturilor de sânge, căzute şi proiectate, acestea fiind de fapt situaţiile dinamice cele mai frecvente şi, în acelaşi timp, cel mai greu de interpretat.

Legile hidrodinamice, în baza cărora au loc procesele de formare a petelor de sânge, sunt foarte precise şi deosebit de complexe.

Fixarea urmelor de sânge găsite la faţa locului. Fixarea urmelor de sânge descoperite la locul faptei se face prin descriere şi fotografiere.

Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze. În prima fază se arată aspectul lor general, formele sub care se prezintă, locul sau obiectul pe care se află, la ce distanţă faţă de alte urme ori obiecte importante. După aceea, în faza a doua, se descrie fiecare urmă în parte, începând cu aspectul ei, adică dacă este baltă, dâră ori mânjitură, forma sa, culoarea, starea de fluiditate, distanţa la care se află faţă de alte urme sau anumite obiecte fixe, dimensiunile, eventualele corpuri străine descoperite de ea. Când asemenea urme se află pe corpul sau hainele victimelor ori pe alte persoane, alături de cele menţionate, se mai specifică în ce zonă a corpului sau a îmbrăcămintei se află, ce fel de urme mai sunt în apropierea lor. În acest sens, nu se uită precizarea dacă, faţă de poziţia leziunilor, urmele descrise se găsesc în poziţie inferioară, ori nu. Distanţele la care se află se specifică în centimetri şi milimetri, nu în aprecieri de tipul „la o distanţă de o palmă, de trei degete…”.

Fotografierea urmelor de sânge, de asemenea, parcurge două faze. Prima fază cuprinde fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în


– 229 –

cauză, în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata lor apropiere. Ilustrarea lor este bine dacă poate fi cea naturală. Pentru iluminarea artificială mai potrivite sunt becurile mate decât becurile fulger, deoarece aceste din urmă cauzează umbre puternice, care atenuează multe din detaliile imaginii realizate. Izvorul de lumină artificială poate fi aşezat în spatele aparatului de fotografiat sau două izvoare din părţi laterale. Aparatul de fotografiat va fi cu obiectivul orientat perpendicular pe urmele fixate prin acest procedeu.

Fotografia în detaliu a acestor urme se realizează astfel ca, în imaginea obţinută să fie evidenţiate formele petei de sânge, marginile şi dimensiunile sale, folosindu-se în acest sens rigla gradată pentru fotografie la scară. Pentru fotografierea urmelor de dimensiuni mici, cum sunt picăturile de sânge, trebuie în prealabil astfel mărită distanţa focală încât să se poată fotografia de la distanţă intre 5 şi 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini. Ca la toate fotografierile de detaliu aparatul de fotografiat trebuie să fie aşezat pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminare artificială, este de preferat utilizarea a două izvoare de lumină, aflate în părţi laterale ale aparatului fotografic, cu razele orientate pe urmă sub un unghi ascuţit, cam de 450. În situaţiile în care avem de fotografiat mai multe urme de sânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindă mai multe asemenea picături, esenţialul este să fie redate particularităţile de formă şi mărime.

De obicei, urmele de sânge şi leziunile de pe corpul victimei, în ultimele decenii, se fixează pe materiale fotosensibile color, spre a evidenţia şi pe această cale nuanţele de culoare a urmelor descoperite. Pentru imprimarea pe peliculă a raportului dintre urmele de sânge şi alte urme sau obiecte de la locul faptei, se recurge la filmare, când este potrivit să se facă la serviciile unei persoane de specialitate

Pentru descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi fotografierea lor se folosesc procedee cunoscute. În procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să fie descrise: locul unde au fost găsite urmele (suportul), raportul cu celelalte urme, distanţa dintre ele, mărimea, aspectul şi culoarea, forma (baltă, dâră, stropi). Dacă sunt pe corpul victimei sau ale persoanei bănuite, se indică regiunea anatomică sau organul pe care au fost găsite, iar la îmbrăcăminte se indică şi porţiunea pe care se află: guler, mânecă, rever etc. Fotografierea urmelor de sânge se face prin procedee obişnuite, simple, însă este recomandabilă fotografierea separatoare de culori sau fotografia color, precum şi aparatura video sau color.

Ridicarea urmelor de sânge. Se folosesc procedee diferite, după stadiul de coagulare a sângelui, mărimea urmei (cantitatea de sânge scursă) şi suportul pe care se găsesc urmele. Dacă sângele nu s-a coagulat se aspiră cu pipeta şi se introduce în eprubete sigilate şi etichetate. Sângele coagulat se ridică


– 230 –

prin detaşare cu o lamă de cuţit şi se introduce în eprubete. Pentru cantităţi mai mici de sânge (picături) se foloseşte hârtia de filtru, pentru sângele necoagulat; picăturile mai vechi vor fi tratate mai întâi cu apă distilată, pentru a deveni solubile. Dacă se găsesc pe frunzele de arbori se taie crengile sau frunzele, iar pământul ori nisipul se ridică cu întreaga porţiune pe care au fost găsite. Obiectele comod transportabile, purtătoare de urme, se ridică pentru examene de laborator, ambalându-se cu grijă, pentru a nu fi modificate urmele. Pentru expertiză, organul de urmărire penală, cu ajutorul personalului medical, atunci când este necesar, vor recolta şi probe de comparaţie atât de la victimă, cât şi de la persoanele bănuite.

Expertiza urmelor de sânge este o expertiză complexă, deoarece, deşi este efectuată de personal medical de înaltă calificare, uneori se solicită şi participarea experţilor criminalişti.

Întrebările ce pot fi puse experţilor diferă în funcţie de modul cum se examinează probele ridicate în cursul cercetărilor la faţa locului, precum şi probele de comparaţie. Din examinarea urmelor ridicate de la faţa locului expertul poate să stabilească dacă urma este de sânge uman, grupa sanguină, vechimea probabilă a urmei, dacă sângele conţine impurităţi etc. Când se prezintă şi proba pentru comparaţie, expertul poate să răspundă dacă cele două probe au aceeaşi grupă şi dacă există şi alte indicii asemănătoare. În raport de cantitatea de sânge şi starea acestuia se poate stabili şi dacă sângele conţine alcool sau elemente de natură toxică. Identificarea persoanelor după urmele de sânge a devenit posibilă mai ales în ultimii ani. Introducerea tehnicilor moderne de determinare a caracteristicilor genetice ale celulelor specifice componentelor sangvinolente permit experţilor să formuleze concluzii cert pozitive sau negative şi în acest domeniu.

Firele de păr Valoarea de identificare a firelor de păr. Firele de păr au valoare de

identificare mai redusă în comparaţie cu celelalte urme produse de diferite părţi ale corpului: mâini, picioare, buze, dinţi. Acestea sunt cercetate deoarece concură la restrângerea cercului de persoane de la care ar putea proveni. Ele pot furniza informaţii privitoare la vârsta aproximativă, starea de sănătate, sexul persoanei, împrejurările în care s-au desprins de la locul de inerţie (rupere, smulgere, tăiere sau cădere naturală), zona corpului de unde s-au desprins (cap, gene, sprâncene, axila, regiune pubiană etc.). Valoarea de identificare a firelor de păr scade şi datorită posibilităţilor pe care le oferă produsele cosmetice de a le schimba foarte uşor culoarea şi alte trăsături proprii.

Cercetarea firelor de păr. În cercetarea criminalistică a firelor de păr atribuţiile revin atât organelor de urmărire penală, cât şi experţilor criminalişti.


– 231 –

În cursul cercetărilor efectuate la faţa locului, se va acorda o importanţă deosebită căutării, ridicării şi conservării firelor de păr, indiferent care ar fi infracţiunea cercetată, dar manifestă un interes deosebit în cazul infracţiunilor de violenţă. Fire de păr pot rămâne la faţa locului şi în cazul săvârşirii unui furt sau a unei distrugeri de bunuri, dar sunt aproape nelipsite când se săvârşesc fapte împotriva vieţii sau integrităţii corporale, infracţiuni la viaţa sexuală, tâlhării etc. Firele de păr se caută pe lenjeria de pat, lenjeria de corp, îmbrăcăminte, corpul victimei şi corpul făptuitorului. Se pot observa cu ochiul liber, însă este recomandabil să se folosească lupa sau lampa de raze ultraviolete. Mijloacele şi metodele folosite diferă în raport de împrejurările în care s-a săvârşit fapta. Astfel, în cazul incendiilor sau exploziilor, când se dezvoltă temperaturi foarte înalte, firele de păr pot suferi modificări de culoare, aspect sau pot fi carbonizate. Activitatea de căutare a firelor de păr continuă pe toata durata cercetării la faţa locului atât pe corpul victimei , cât şi pe obiectele din jur. Vor fi cercetate obiectele de uz personal ale victimei şi făptuitorului: prosop, pieptene, precum şi obiectele corp delict (cuţit, topor, obiecte contondente etc.) atât la victime (cadavre), cât şi la persoanele bănuite, firele de păr vor fi căutate pe mâini şi sub unghii. În procesul-verbal de cercetare la faţa locului se vor consemna cât mai multe date privind locul şi suportul unde au fost găsite firele de păr, apoi vor fi fotografiate. Firele găsite în cursul cercetărilor la faţa locului vor fi ridicate cu multă precauţie, pentru a nu se amesteca cu cele provenite de la alte persoane după săvârşirea faptei. Pentru cercetările ulterioare de laborator vor fi introduse în eprubete sau pungi de celofan, etichetate şi cu cât mai multe menţiuni privind locul unde au fost găsite. Tot organelor de urmărire penală le revine sarcina de a recolta fire de păr de la persoanele bănuite, pentru a fi comparate cu cele găsite la faţa locului. Este recomandat ca firele de păr să fie recoltate din mai multe regiuni ale corpului, iar în ceea ce priveşte părul de pe cap, să se aleagă din locuri diferite, făcându-se menţiune despre aceasta pe plicurile în care au fost introduse.

Urmele de salivă Valoarea de identificare. Urmele de salivă au o valoare de identificare

mai redusă. Fiind un produs de secreţie al glandelor salivare, le găsim pe diferite obiecte ce aparţin victimei, făptuitorilor sau altor persoane. Valoarea acestor urme constă în posibilitatea de a se determina grupul secretor al persoanei de la care provin. Saliva este un compus lichid, format din 99% apă, 0,3% substanţe organice şi 0,7% elemente celulare degenerate, provenite din glande, mucoasa bucală şi limfonoduli, flora microbiană şi substanţe anorganice. Datorită constatărilor făcute de savantul japonez K. Yamakami, potrivit cărora în toate secreţiile organismului grupul secretor corespunde grupei sangvine, prin examinarea în laborator a urmelor de salivă poate fi stabilită şi grupa sanguină.


– 232 –

Căutarea urmelor de salivă. Criminalistul trebuie să cunoască modul de formare a urmelor de salivă şi locurile unde sunt întâlnite cel mai frecvent. Se ştie că urmele de salivă se depun pe obiecte în timp ce o persoană fumează, mănâncă, ascultă muzică, cântă la un instrument de suflat, umezeşte un timbru, pentru a fi lipit pe plic, sau aplică un sigiliu metalic pe plastilina etc.

De asemenea, urmele de salivă se depun pe corpul unei persoane în timpul sărutului, prin atingerea cu limba a unor suprafeţe etc. Urmele de salivă se caută în locurile unde se formează cel mai frecvent: obiecte din cele mai diferite (batiste, ţigări, pahare, instrumente muzicale de suflat, lenjerie de corp şi de pat) sau corpul victimei. Cercetarea şi examinarea lor se face cu deosebită atenţie, deoarece pot fi confundate cu pete de altă natură (sperma, secreţia vaginală). Urmele de salivă au culoare şi aspect diferit, după durata de timp trecută de la depunerea lor. Urmele proaspete sunt aproape incolore, iar cele mai vechi au o culoare apropiată de galben deschis. De aceea, se foloseşte lumina de lanternă sub diferite unghiuri de incidenţă, lupa de mărit şi lampa cu raze ultraviolete.

Fixarea şi ridicarea urmelor Urmele de salivă vor fi descrise în procesul-verbal de constatare la faţa

locului şi fotografiate. În procesul-verbal se consemnează suportul pe care au fost găsite, aspectul lor, culoarea, conturul şi natura lor (proaspete sau vechi). Fotografierea se face prin procedee obişnuite sau prin folosirea unor filtre separatoare de culori, în funcţie de culoarea obiectelor pe care au fost găsite. Pentru ridicarea acestor urme se folosesc tehnici diferite, în raport de starea în care se află: proaspete, vechi sau uscate. Urmele proaspete se ridică cu ajutorul pipetei şi se introduc în eprubete închise şi etichetate, iar pentru cele mai puţin conturate se foloseşte hârtia de filtru. Urmele vechi sunt umezite cu apă distilată, apoi se ridică la fel ca şi cele proaspete. Obiectele purtătoare de urme, comod transportabile (batiste, mucuri de ţigări etc.) se ridică pentru examenul de laborator, bine ambalate şi protejate, pentru a nu se produce modificări în detaliile urmelor. În vederea efectuării expertizei se vor recolta şi probe de comparaţie de la persoanele bănuite. Expertiza urmelor de salivă serveşte la clarificarea unor aspecte relativ asemănătoare urmelor de sânge. În primul rând, expertul se poate pronunţa, asupra faptului dacă urma este sau nu de salivă şi dacă saliva este de natură umană, însă nu întotdeauna rezultatul poate avea caracter de certitudine. De asemenea, se stabileşte calitatea de secretor sau nesecretor şi în consecinţă, grupa sanguină căreia îi aparţine.

Urmele de transpiraţie Sunt compuse din substanţe organice şi anorganice eliminate de organism, se

creează la locul faptei fie prin ştergerea firească a mâinilor, frunţii, obrajilor, gâtului sau altor părţi ale corpului cu batiste, prosoape, cearceafuri, fie, mai rar, prin căderea de picături direct pe diferite obiecte, cum sunt duşumelele, covoarele etc.


– 233 –

Fiind incolore de obicei şi foarte rar uşor colorate datorită impurităţilor de pe corp, urmele de transpiraţie se descoperă foarte greu la faţa locului. De aceea, ele se ridică împreună cu obiectele purtătoare, cum sunt batistele, pălăriile sau căciulile, fularele, încălţămintea, piesele din îmbrăcămintea de corp şi altele. Pentru descoperirea lor, se cercetează foarte atent obiectele suspecte, folosindu-se mijloacele utilizate la urmele de salivă şi de spermă.

După descoperirea acestora, se descriu în procesul verbal de cercetare la faţa locului, arătându-se pe ce obiecte au fost descoperite, sub ce formă se află, împreună cu ce fel de alte urme. Totodată, obiectele purtătoare se mai pot fixa şi prin fotografiere.

Ridicarea obiectelor purtătoare ale urmelor de transpiraţie se face astfel ca, prin manipulare şi transport, acestea să nu creeze urme noi pe obiectele respective. Ambalajele utilizate trebuie să fie curate, de dimensiuni potrivite obiectului în cauză.

Examinate în laborator, urmele de transpiraţie oferă date în legătură cu grupa sangvină a persoanei de la care provin şi, în unele situaţii, deschid posibilitatea stabilirii profesiei sau mediului de muncă al persoanei.

Urmele de spermă Valoarea de identificare. Urmele de spermă provin de la lichidul de

secreţie a glandelor sexuale masculine, depus pe diferite suporturi, în timpul săvârşirii unor infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. Eliminarea lichidului din veziculele seminale se face pe cale voluntară, de cele mai multe ori în timpul actului sexual, dar şi în mod accidental sau din cauza unor boli. În cazul sinuciderilor, mai ales la spânzuraţi, se produce o evacuare de lichid seminal la fel ca în timpul actului sexual. Aceste urme sunt cercetate deoarece pot ajuta organele de urmărire penală să stabilească dacă provin de la o singura persoană sau de la mai multe; totodată, în urma examinării lor, se poate determina şi grupa sanguină etc. Au valoare de identificare, mai ales în cazul infracţiunilor la viaţa sexuală sau al infracţiunilor de omor, precedate sau concomitente cu infracţiuni la viaţa sexuală. De asemenea, sunt căutate şi în cazul profanării de cadavre. Aspectul şi culoarea lor diferă după suportul pe care se găsesc şi după vechimea acestora.

Căutarea urmelor de spermă. Urmele de spermă trebuie căutate pe lenjeria de corp sau de pat, pe îmbrăcămintea victimei sau a făptuitorului ori pe corpul acestora. Prezenţa organelor medicale este obligatorie, deoarece, uneori, urmele trebuie căutate chiar şi în cavităţile naturale ale organismului, la persoanele aflate în viaţa (victime sau făptuitori), ori la cadavre. Urmele pot fi cercetate cu ochiul liber sau cu ajutorul unor surse de lumină, în special al lămpilor cu raze ultraviolete. Vor fi examinate obiectele purtătoare (lenjerie de corp şi de pat, batiste, vată, tifon, bandaj igienic, prosoape, cadă de baie, lighean etc.). Pe covorul victimei, urmele se caută pe coapse, fese, abdomen, sub sâni, pe mâini, perii pubieni, subsuori etc. În camere se caută pe covor, mozaic, parchet, baie etc., iar în câmp deschis pot fi găsite pe pământ, pe iarbă, pe frunze, pe flori sau pe alte obiecte aflate în apropierea locului unde s-a săvârşit fapta cercetată.


– 234 –

Fixarea şi ridicarea urmelor. Urmele de spermă găsite la faţa locului vor fi descrise în procesul-verbal şi fotografiate. În procesul-verbal se va consemna locul unde au fost găsite, caracteristicile obiectelor purtătoare, forma şi aspectul urmelor, culoarea etc. Vor fi descrise şi obiectele din apropiere, dacă au legătură cu săvârşirea faptei, sau regiunile anatomice în apropierea cărora au fost găsite. Fotografierea prin procedee obişnuite sau prin filtre separatoare de culori se face mai întâi asupra obiectelor purtătoare şi apoi asupra detaliilor urmei. Urmele se ridică prin procedee ce diferă după natura suportului pe care au fost găsite. Este indicat să se ridice chiar obiectele purtătoare, dacă sunt comod transportabile. Acestea vor fi ambalate cu grijă, pentru a nu se degrada urmele sau a se pierde caracteristicile de identificare. Dacă este posibil, de pe lenjerie sau îmbrăcăminte să taie doar porţiunea pe care se află urmele şi se ambalează în aceleaşi condiţii de precauţie. De pe corpul victimei urmele se ridică cu hârtie de filtru, când sunt proaspete (umede), iar cele vechi se umezesc mai întâi cu apă distilată sau cu glicerină. Nu se admite răzuirea suprafeţelor pe care se găsesc urmele, deoarece se distrug spermatozoizii şi, astfel, se reduce valoarea de identificare a acestor urme.

Expertiza urmelor. Expertiza poate contribui la restrângerea cercului de persoane bănuite, iar în unele cazuri poate formula concluzii cert pozitive sau cert negative, utile pentru identificarea persoanei de la care provin urmele. Expertul poate stabili dacă pe obiectul prezentat spre examinare există sau nu astfel de urme, dacă urma prezentată este spermă sau altă substanţă, dacă urma de spermă este de natură umană, care este grupa sangvină a persoanei de la care provine, vechimea aproximativă a urmei, dacă urmele provin de la o singură persoana sau de la mai multe etc. Valoarea de identificare a acestei categorii de urme este datorată caracteristicilor individuale ale spermatozoizilor. Examinările au în vedere şi capacitatea de supravieţuire a spermatozoizilor, în funcţie de mediul în care se găsesc. Astfel, la o femeie în viaţă, spermatozoizii supravieţuiesc intravaginal până la 48 de ore, iar la un cadavru, acest termen se poate prelungi foarte mult, mergând până la 20 zile la cadavrele îngheţate. Pe îmbrăcămintea sau pe lenjeria de corp, dacă are calităţi absorbante bune, spermatozoidul poate fi conservat timp de câteva luni.

Urmele de urină. Acestea se găsesc la locul faptei, pe lenjeria de corp, ori pe alte obiecte de îmbrăcăminte. Uneori se găsesc în cantitate suficientă pentru a fi ridicate la expertiza criminalistică. Urmele de urină sunt uşor de observat cu ochiul liber, datorită culorii specifice şi al mirosului caracteristic. Dacă se găseşte la locul faptei o cantitate lichidă utilă examinării în laborator, va fi ridicată cu pompa de cauciuc sau cu pipeta şi introdusă într-o sticlă curată, pe care va fi aplicată o etichetă cu menţiunile necesare identificării. Prin examenul de laborator, expertul poate stabili grupa sanguină a persoanei de la care provine, şi, de asemenea, în condiţiile posibilităţilor tehnice actuale, poate identifica persoana pe bază de ADN (codul genetic). Dacă urina provine de la o femeie, la


– 235 –

examenul de laborator se poate stabili starea de graviditate sau dacă femeia a născut recent ori a avortat. Obiectele purtătoare de urme, dacă sunt de dimensiuni reduse (lenjerie de pat şi de corp sau alte obiecte de îmbrăcăminte), vor fi ridicate în vederea unor verificări ulterioare şi a examenelor de laborator. Întreaga activitate de cercetare a acestei categorii de urme va fi menţionată în procesul verbal de cercetare la faţa locului. De asemenea se va face menţiune cu privire la obiectele purtătoare de urme, care au fost ridicate pentru cercetări.

12.4. Probleme care se pot rezolva prin examinarea urmelor biologice

În cazul presupuselor urme de sânge, specialistul care le examinează

poate lămuri următoarele aspecte: – dacă este urmă de sânge şi de ce natură (uman, animal); – cărei grupe sangvine îi aparţine; – dacă conţine urme de alcool, substanţe stupefiante sau toxice; – dacă poate fi stabilit profilul A.D.N.; – de la care persoană provine (dacă au fost recoltate modele de

comparaţie de la suspecţi) În cazul firelor de păr, specialistul urmăreşte să afle: – natura firului de păr, – dacă are culoare naturală sau artificială; – modul de formare a urmei; – vârsta aproximativă; – de la cine provine(identificare pe baza profilului genetic) În cazul urmelor de salivă, se va stabili: – dacă urma de salivă este de natură umană; – dacă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare; – care este grupa sangvină a persoanei; – dacă există indicii privitoare la starea de sănătate, la unele vicii; – mediul profesional al persoanei creatoare; – permite stabilirea profilului genetic al persoanei de la care provine. În cazul urmelor de spermă, specialistul va răspunde la întrebări

precum: – dacă pe obiect există sau nu urme de spermă; – dacă aceasta este de natură umană; – care este grupa sa sangvină; – dacă urma provine de la persoana suspectă.

– 236 –

13. Identificarea persoanelor după semnalmente 13.1. Semnalmentele anatomice

În activitatea de soluţionare a cauzelor penale sau civile, de multe ori,

organele judiciare sunt puse în situaţia de a face toate demersurile pentru descoperirea şi identificarea autorilor unor infracţiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre neidentificate, pornind de la alte date decât cele oferite de examinarea criminalistică a urmelor descoperite în câmpul infracţional. Aşa cum subliniază literatura de specialitate, nu puţine sunt cazurile când cei investiţi cu soluţionarea unei cauze nu deţin decât datele rezultate din depoziţia unui martor ocular, care a reuşit să reţină fizionomia făptuitorului, respectiv aspectul exterior al feţei, corpolenţa acestuia, anumite malformaţii – congenitale ori accidentale – ticuri, obiceiuri etc.

Deosebirile dintre aspectul exterior al unei persoane în raport cu altele au format obiectul unor preocupări constante din partea organelor judiciare, punându-se, pe de o parte, problema identificării persoanelor pe baza trăsăturilor exterioare specifice fiecărui individ, iar, pe de altă parte, crearea unui sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor care au comis fapte de natură penală.

În acest context a apărut şi a fost consacrată în terminologia de specialitate noţiunea de „semnalmente”, ca o necesitate obiectivă de găsire a unor modalităţi adecvate de identificare a celor urmăriţi.

Prin urmare, semnalmentele sunt definite ca fiind „trăsăturile exterioare, generale şi particulare ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată”.

Trebuie subliniat faptul că semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic şi funcţional, cât şi sub aspectul particularităţilor de ordin morfologic al acestora.

Pentru a se putea ajunge la recunoaşterea şi identificarea unei persoane a fost necesară şi elaborarea unei terminologii speciale, unitară şi precisă, menită să înlăture apariţia unor greşeli sau confuzii. Cu alte cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar şi sistematic, în


– 237 –

cadrul unui sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru. Acest sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor poartă numele de metoda portretului vorbit.

Această metodă are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei, descrierea vizând volumul, forma, poziţia, culoarea etc., fiecare element fiind apreciat nu în raport cu un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.

Fundamentul ştiinţific al identificării după metoda portretului vorbit îl constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.

Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost introdus oficial în Franţa în anul 1888. La scurt timp, respectiv în anul 1892, metoda portretului vorbit a fost introdusă şi în România, datorită eminentului profesor Mina Minovici. Acesta a înfiinţat în anul 1892, la Bucureşti, un Serviciu de Antropometrie, pe lângă Prefectura Poliţiei Capitalei. Ulterior, metoda a fost continuu perfecţionată de către o serie de oameni de ştiinţă, cum ar fi Nicolae Minovici, D. Călinescu ş.a.

La scurt timp, respectiv în anul 1892, metoda portretului vorbit a fost introdusă şi în România, datorită eminentului profesor Mina Minovici. Acesta a înfiinţat în anul 1892, la Bucureşti, un Serviciu de Antropometrie, pe lângă Prefectura Poliţiei Capitalei. Ulterior, metoda a fost continuu perfecţionată de către o serie de oameni de ştiinţă, cum ar fi Nicolae Minovici, D. Călinescu ş.a.

Aşa cum rezultă din cercetările şi studiile efectuate la nivel naţional, la români se constată următoarea structură şi varietate a elementelor antropologice:

– înălţimea medie de 1,68 - 1,69 m; această înălţime medie prezintă mici variaţii în plus (Moldova, Muntenia şi Dobrogea) sau în minus (Banat);

– culoarea pielii este, în general, mai închisă în zonele de câmpie, cei din zonele de munte având pielea depigmentată;

– forma capului este rotundă, faţa variabilă, cu dimensiuni mijlocii; – nasul este drept sau convex; – părul are culoare închisă, prezentând în procente mici depigmentare,

în special la persoanele care trăiesc în zonele muntoase. Semnalmentele anatomice (statice) În mod convenţional, semnalmentelor anatomice – statice sunt: A) Generale

– sexul; – vârsta;


– 238 –

– înălţimea; – constituţia corpului; – conturul corpului; – membrele; – capul.

B) Particulare: fruntea, nasul, buzele, gura, bărbia, ochii, pleoapele, sprâncenele, urechile, barba, mustaţa şi altele. Atât sexul, cât şi vârsta persoanei au un rol deosebit în recunoaşterea şi identificarea acesteia.

Sexul. În principiu, la aprecierea sexului – bărbat sau femeie – se pot folosi trei modalităţi:

– observarea directă; – determinarea sexului pe cale medico-legală; – verificarea sexului cu ocazia luării măsurii reţinerii sau a arestării

preventive. Trebuie reţinut că la observarea directă a persoanei trebuie să se ţină

cont şi de alte semnalmente ale acesteia, respectiv: – înălţimea; – constituţia corpului; – expresia fizionomiei; – gradul de dezvoltare al sânilor; – prezenţa ori lipsa pilozităţii faciale; – vocea şi vorbirea; – dezvoltarea şoldurilor şi a gambelor; – mersul şi ţinuta vestimentară. Determinarea sexului pe cale medico-legală se realizează atunci când

există suspiciuni cu privire la sexul unei persoane ori în cazul depesajului criminal; când sunt descoperite părţi din cadavru şi stabilirea sexului nu poate fi făcută doar prin observare directă.

De asemenea, aşa cum am precizat, verificarea sexului se face şi cu ocazia introducerii în locurile de deţinere şi arest preventiv, precum şi în locurile de detenţie, respectându-se întocmai instrucţiunile în vigoare şi dispoziţiile procesuale penale privitoare la percheziţia corporală.

Vârsta. Aprecierea vârstei unei persoane poate fi făcută cu probabilitate. Aceasta deoarece etatea este influenţată de o serie de factori cum ar fi: tipul constituţional, starea generală, condiţiile de muncă şi de locuit, felul alimentaţiei, mediul de viaţă, clima etc. Aşa cum subliniază literatura de specialitate, aceşti factori influenţează paralelismul care ar trebui să existe între vârsta unei persoane şi înfăţişarea corespondentă acesteia. Pe bună dreptate Mina Minovici afirma: „Se poate spune că omul nu are vârsta din actele de stare civilă, ci pe aceea determinată de suferinţele şi bucuriile vieţii”.


– 239 –

În ceea ce priveşte periodicizarea şi aprecierea vârstei unei persoane, literatura medico-legală arată că există următoarele etape fiziologice:

– vârsta intrauterină; – copilăria (până la 14 ani); – tinereţea (între 14-30 ani); – maturitatea (între 30-60 ani); – bătrâneţea (peste 60 ani). Pentru a preveni erorile în stabilirea vârstei, practica criminalistică

recomandă ca o asemenea apreciere să fie făcută în general. De exemplu, înălţimea de 1,50 m specifică perioadei pubertare poate fi întâlnită şi la o persoană aflată în etapa maturităţii. Tot astfel, aspectul părului, al pielii, uzura dentiţiei etc. au valoare numai dacă sunt asociate.

Din punct de vedere medico-legal, valoarea medie a vârstei poate fi dedusă şi din luarea în calcul a unor elemente, cum ar fi. talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrul capului, circumferinţa coapselor, dimensiunile bazinului, dezvoltarea pilozităţii - la nivelul axilelor, regiunii genitale, buzei superioare, bărbiei şi obrazului - modificarea elasticităţii pielii - ridurile -, modificarea vocii, starea şi modificarea dentiţiei, pigmentarea regiunii perimamelonare, gradul de pigmentare al organelor genitale externe, forţa musculară, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos ş.a.

Pornind de la faptul că vârsta nu poate fi apreciată cu exactitate, în stabilirea ei s-a recurs la încadrarea acesteia între anumite limite. În acest sens, s-a stabilit ca până la vârsta de 25 de ani să fie apreciată cu o aproximaţie de 3 ani, de la 25 ani la 60 ani cu o aproximaţie de 5 ani, iar de la 60 ani în sus cu o aproximaţie de 10 ani.

Înălţimea. Pentru aprecierea înălţimii - staturii - se procedează în mod diferit. Astfel, în cazul în care semnalmentele se descriu prin observarea directă a persoanei sau cadavrului, înălţimea va fi apreciată în centimetri. În caz contrar, precizarea valorii se face în termeni de: „foarte mic”, „mic”, „mijlociu”, „înalt” şi „foarte înalt”.

Redăm mai jos scara înălţimii pentru bărbaţi: – foarte mic………………………………..150 cm; – mic………………………...între 151 cm-160 cm; – mijlociu……………………între 161 cm-170 cm; – înalt………………………..între 171 cm-185 cm; – foarte înalt…………………………peste 185 cm. La aprecierea înălţimii trebuie să se ţină cont şi de alte elemente, cum

ar fi: – înălţimea coafurii, pălăriei, căciulii etc.; – înălţimea încălţămintei purtate de persoana respectivă ş.a.


– 240 –

Constituţia corpului. Aceasta este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturii şi a ţesutului adipos (gras). Aprecierea constituţiei unei persoane se face pe trei gradaţii:

– atletici respectiv persoanele la care dezvoltarea scheletului, musculaturii şi ţesutului adipos este normală, robustă;

– slabi, adică persoanele subdezvoltate; – graşi, care se caracterizează prin dezvoltarea exagerată a ţesutului

adipos. Descrierea formei liniei de contur a corpului şi capului, precum şi

a detaliilor caracteristice ale figurii umane. Formele liniei de contur ale corpului şi capului se descriu, după cum urmează:

Conturul corpului - spinării - depinde de forma coloanei vertebrale şi poate fi drept; încovoiat; piept proeminent; cocoşat.

Umerii trebuie descrişi atât după lăţime, cât şi după înclinaţie. Sub aspectul lăţimii, umerii pot fi înguşti; mijlocii; laţi.

În raport cu înclinaţia lor, aceştia pot fi: drepţi, înclinaţi, coborâţi, asimetrici.

Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii şi grosimii, la mâini descriindu-se şi degetele.

După cum este cunoscut, membrele superioare şi inferioare au anumite trăsături comune în ceea ce priveşte alcătuirea lor. Astfel, fiecare membru este legat de trunchi printr-o centură osoasă – umărul, respectiv şoldul, continuându-se cu fragmente libere formate din trei segmente: braţ, antebraţ, mână – la membrele superioare; coapsă, gambă, labă – la membrele inferioare.

Sub aspectul lungimii, membrele pot fi lungi; mijlocii; scurte.

Din punct de vedere al grosimii atât membrele superioare, cât şi cele inferioare se clasifică în groase; mijlocii; subţiri.

Capul este examinat din punct de vedere al formei liniilor sale de contur atât din faţă, cât şi din profil. Forma capului variază în raport cu gradul de dezvoltare şi cu formele oaselor.


– 241 –

Dacă este privit din faţă, capul poate fi încadrat în una din următoarele forme geometrice: pătrată, dreptunghiulară, ovală, rotundă, triunghiulară sau rombică.

Variaţii ale liniei de contur a capului, privit din faţă

Tot privind din faţă mai poate fi stabilit şi plasamentul unor organe –

ochi, nas, gură, pomeţi –, sub aspectul simetriei ori asimetriei acestora. Privit din profil capul poate avea următoarele forme ale liniei de contur:

rotund, normal, alungit, ţuguiat şi plat, cu occipital turtit sau bombat. Variaţii ale liniei de contur a capului, privit din profil În ceea ce priveşte detaliile caracteristice ale figurii umane, trebuie

reţinut că faţa unei persoane se examinează din faţă şi din profil, de la linia de inserţie a părului şi până la vârful bărbiei.

Figura unei persoane cuprinde trei zone, respectiv: zona frontală, cuprinsă între linia de inserţie a părului şi rădăcina nasului; zona nazală, cuprinsă între rădăcina nasului şi baza acestuia; zona bucală, cuprinsă între baza nasului şi vârful bărbiei.

În descrierea şi aprecierea semnalmentelor anatomice ale persoanei din zonele frontală, nazală şi bucală reţinem următoarele detalii caracteristice ale feţei: fruntea; nasul; profilul fronto-nazal şi profilul naso-bucal; ochii, sprâncenele, pleoapele, genele, barba şi mustăţile; părul; urechea.

Fruntea. Aceasta este delimitată în partea superioară de linia de inserţie a părului, iar în partea inferioară de baza arcadelor. Ea se observă din faţă şi din profil, forma şi conturul fiind determinate de aspectul osului frontal, în special de bosele frontale, arcadele şi zona dintre arcade (globela). La frunte trebuie descrise următoarele elemente: înălţimea; lăţimea; înclinarea; proeminenţa arcadelor şi a boselor frontale. Înălţimea frunţii se apreciază prin observarea persoanei din faţă şi din profil – în zona cuprinsă între linia de inserţie a părului şi rădăcina nasului –, putând fi mare, mijlocie sau mică. Lăţimea frunţii se observă privind persoana fie din faţă, fie din profil, apreciindu-se de la o tâmplă la alta. În raport cu această distanţă fruntea poate fi lată, mijlocie sau îngustă. Înclinarea frunţii se examinează şi se apreciază din profil, în raport cu un plan vertical imaginar ce trece prin rădăcina nasului, ea putând fi oblică înapoi, dreaptă sau proeminentă.


– 242 –

Nasul. Se examinează atât din faţă, cât şi din profil, pentru realizarea portretului vorbit interesând următoarele: rădăcina nasului, linia conturului, baza nasului, înălţimea şi lăţimea nasului; alte particularităţi.

Rădăcina nasului se apreciază în raport cu aspectul profunzimii, potrivit acestui criteriu întâlnindu-se: rădăcină mare, rădăcină mijlocie, rădăcină mică.

Linia conturului, cunoscută şi sub numele de „muchia nasului” începe de la scobitura rădăcinii nasului şi se termină la vârful acestuia. Linia conturului se observă din profil şi poate prezenta formele:

– rectilinie; – concavă; – convexă; – acvilină. Baza nasului se descrie atât sub aspectul direcţiei, cât şi din cel al

lăţimii acesteia, acest din urmă element fiind, de fapt, lăţimea nasului. Direcţia bazei nasului este dată de linia care pleacă din punctul de legătură al nării cu figura umană, până la vârful nasului. Această direcţie se observă din profil şi poate fi: orizontală; ridicată; coborâtă.

Înălţimea şi lăţimea nasului. Înălţimea nasului se observă şi se apreciază privind persoana din profil, ea fiind dată de linia verticală ce uneşte rădăcina nasului cu locul de întâlnire a bazei nasului şi cu şanţul naso-labial. Ea poate fi: mare, mijlocie sau mică.

În schimb, lăţimea nasului se observă privind persoana din faţă, de la o nară la alta, fiind: lată, mijlocie sau îngustă.

Alte particularităţi În rândul acestora amintim următoarele: nări depărtate; osul nazal

zdrobit; vârful nasului deviat stânga sau dreapta; nas în şa, nas cu vârful în formă de sferă sau cu vârful bilobat; vârful nasului turtit; nas cu nările lipite; culoarea deosebită a nasului – roşie, vânătă etc.

Profilul fronto-nazal şi profilul naso-bucal Conturul figurii unei persoane – privite din profil – este alcătuit din două

regiuni, foarte expresive în conturarea fizionomiei, respectiv: – Regiunea superioară – denumită profil fronto-nazal – alcătuită din

linia frunţii şi a nasului. – Regiunea inferioară – cunoscută sub denumirea de profil naso-bucal

este situată în jumătatea de jos a profilului feţei, fiind conturată de structura maxilarelor, superior şi inferior.

Acest profil poate prezenta una din următoarele forme: – prognat, când profilul este dur, osos, cu gura proeminentă; – ortogonat, caracterizat printr-o linie de profil ştearsă, retrase, iar

profilul gurii formează o linie concavă. Aşa cum am precizat, zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii

unei persoane, întinzându-se de la şanţul subnazal până la vârful bărbiei. La


– 243 –

descrierea acestei zone trebuie avute în vedere următoarele: distanţa naso-labială; buzele şi proeminenţa acestora; mărimea, forma şi particularităţile gurii; dinţii; bărbia, particularităţile ei şi marginea inferioară a mandibulei.

Distanţa naso-labială. Aceasta cuprinde porţiunea dintre baza nasului şi marginea buzei superioare. Ea se apreciază sub aspectul înălţimii şi lăţimii sale. Astfel, din punct de vedere al înălţimii, distanţa naso-labială poate fi mare, mijlocie sau mică, în timp ce din punct de vedere al lăţimii ea poate fi lată, mijlocie sau îngustă.

Buzele şi proeminenţa acestora. Buzele se descriu după grosime, proeminenţă, particularităţi şi malformaţii. În raport cu grosimea lor, buzele pot fi apreciate ca groase, mijlocii sau subţiri.

Proeminenţa buzelor se apreciază atât la ambele buze, cât şi separat pentru fiecare dintre ele.

Ca particularităţi ale buzelor pot fi întâlnite următoarele situaţii: ambele buze crăpate; una din buze crăpată; buza superioară foarte ridicată; buza inferioară coborâtă; buza de iepure.

Mărimea, forma şi particularităţile gurii Gura este examinată din faţă, dimensiunea ei fiind apreciată ca mare,

mijlocie sau mică. În ceea ce priveşte forma, aceasta este dată de poziţia comisurilor, în raport cu un plan orizontal care traversează centrul acesteia. Sub aspectul formei, se pot întâlni: comisuri ridicate; comisuri orizontale; comisuri coborâte.

Particularităţile gurii sunt date de conturul acesteia, adică: gură în formă de inimă; gură oblică; gură cu dimensiuni exagerate.

Dinţii. La realizarea portretului vorbit interesează dinţii incisivi şi canini, numai aceştia putând fi observaţi în timpul vorbirii. Dinţii sunt fixaţi în marginea alveolară a maxilarelor, fiind împărţiţi în: incisivi, canini, premolari şi molari.

Dinţii pot fi: laţi, depărtaţi unul de altul, ieşiţi în afară, lipsă, falşi, îmbrăcaţi. De regulă, la examinarea incisivilor se pot observa o serie de anomalii, unele dintre acestea fiind congenitale. Astfel, pot exista incisivi acoperiţi, incisivi depărtaţi sau sudaţi, incisivi laţi sau incisivi înclinaţi, fie în interior, fie în exterior. La dinţi pot fi întâlnite şi anomalii dobândite, concretizate în: lipirea unuia sau mai multor incisivi, fractură orizontală, uzură, carii etc.

De asemenea, la dinţi se poate aprecia culoarea, prezenţa tartrului, existenţa unor lucrări dentare de tipul plombelor sau protezelor. Atunci când este posibil, examinarea interiorului gurii poate pune în evidenţă existenţa unor anomalii, cum ar fi: hipertrofia gingiilor, perforarea şi deformarea bolţii palatine, existenţa unor tumori (chisturi) etc.

Bărbia, particularităţile ei şi marginea inferioară a mandibulei Bărbia este porţiunea cea mai de jos a figurii, ea continuând faţa

persoanei şi dându-i formele caracteristice. Aceasta se examinează atât din faţă, cât şi din profil, urmărindu-se înclinaţia, înălţimea, lăţimea şi


– 244 –

particularităţile ei. Astfel, după înclinaţie, bărbia – văzută din profil – poate fi: oblică interior – retrasă –, verticală şi proeminentă. La stabilirea înălţimii bărbiei trebuie să se ţină cont de distanţa de la linia bucală până la vârful ei, şi poate fi mare, mijlocie sau mică. La rândul ei, lăţimea bărbiei – văzută din faţă – poate fi îngustă-ascuţită –, mijlocie ori lată.

Dintre particularităţile bărbiei reţinem: bărbie alungită, bărbie dublă, bărbie proeminentă, bărbie cu gropiţă şi bărbie răsucită.

Ochii, sprâncenele, pleoapele, genele, barba şi mustăţile Ochii sunt amplasaţi în cavitatea orbitală, având următoarele părţi

vizibile: pupila – aflată în centrul ochiului – se prezintă ca un orificiu, aparent de culoare neagră; irisul – având aspect de bandă colorată în jurul pupilei, dă culoare ochiului; albul ochiului sau sclerotica.

Aceştia se apreciază şi se descriu după formă, mărime, aşezare în orbită, culoare şi eventuale deformaţii.

Forma ochiului poate prezenta variaţii în raport cu poziţia unghiurilor interne şi externe. Sub acest aspect, ochii pot fi clasificaţi în: ochi drepţi, atunci când o linie dreaptă şi orizontală întretaie mijlocul – intern şi extern – al ambilor ochi; ochi cu unghiuri – comisuri – interne sau externe coborâte sau ridicate.

Mărimea ochiului este apreciată în raport cu lungimea şi lăţimea lui, după aceste criterii ochii putând fi mari, mijlocii ori mici. Aşezarea în orbită a globului ocular poate fi, după caz, normală, înfundată sau proeminentă. Din punct de vedere al culorii, ochii pot fi negri, albaştri, căprui, verzi, galbeni, culoarea putând fi observată pe iris.

Pot fi întâlniţi şi aşa-numiţii „ochi ceacâri”, respectiv un ochi de o culoare şi celălalt de altă culoare.

Sprâncenele şi pleoapele superioare sunt părţi auxiliare ale ochilor. Sprâncenele trebuie examinate şi descrise din punct de vedere al amplasării, formei, direcţiei, dimensiunii – lungime şi lăţime –, nuanţei de culoare, precum şi al anumitor particularităţi, după cum urmează:

– după formă – contur – sprâncenele pot fi: drepte – rectilinii –, arcuite, unghiulare, neregulate;

– din punct de vedere al amplasării se întâlnesc: sprâncene reunite, apropiate sau coborâte;

– direcţia sprâncenelor se apreciază ca: oblică inferior, oblică exterior, orizontală;

– la aprecierea dimensiunii se au în vedere atât lungimea firului de păr, cât şi lăţimea sprâncenelor;

– nuanţa de culoare este în general, asemănătoare cu cea a părului de pe cap, întâlnindu-se sprâncene negre, blonde, şatene, albe, roşii etc.;


– 245 –

– dintre particularităţii trebuie reţinute, după caz, abundenţa sau lipsa sprâncenelor, faptul că sunt rare, precum şi acea ridicare nervoasă, a unor fire de păr din componenţa lor.

Examinarea pleoapelor are în vedre deschiderea, lungimea şi eventual, particularităţile lor. Astfel, pleoapele scurte – atunci când sunt închise – nu acoperă întregul ochi, iar pleoapele superioare pot fi coborâte pe ochi.

Deşi genele – şi pleoapele inferioare – oferă mai puţine detalii, ele trebuie descrise sub aspectul lungimii şi al densităţii, existând cazuri când ele lipsesc complet ori când sunt înlocuite cu gene false.

În legătură cu barba şi mustăţile trebuie făcute următoarele precizări: atât barba cât şi mustăţile se descriu din punctul de vedere al mărimii, culorii şi al portului. Sub aspectul mărimii şi al portului, barba poate fi: mare, când cuprinde toată faţa şi părul ei este lung; barbişon, în cazul în care cuprinde toată faţa, dar părul este scurt; în formă de guler, dacă este o continuare a perciunilor, cuprinzând întreaga faţă până sub bărbie; muscă, atunci când este formată dintr-un mănunchi de fire de păr; cioc, când are dimensiuni mici şi cuprinde întreaga bărbie.

La rândul ei, mustaţa trebuie descrisă în creşterea ei firească, cu evidenţierea aspectelor ei caracteristice. Ea poate fi: mare cu colţurile ridicate; mare cu colţurile drepte; tăiată mărunt pe buză; tăiată numai pe porţiunea foselor nazale.

Nuanţa culorii bărbii este, în general, asemănătoare cu cea a părului de pe cap.

Părul trebuie analizat şi descris din punctul de vedere al caracteristicilor sale, adică: linia de inserţie; natura; desimea; portul; lungimea; culoarea.

Linia de inserţie a părului poate fi: circulară în sus, circulară în jos, dreaptă, ascuţită şi ondulată.

După natură, părul unei persoane este fie drept, fie ondulat, buclat sau creţ.

În raport cu lungimea, părul poate fi scurt - mic -, mijlociu şi lung (foarte mare).

Referitor la desime, părul poate fi des, normal ori rar. După culoare, părul poate fi clasificat astfel: negru; castaniu; blond;

roşcat; alb. Dacă se constată prezenţa încărunţirii, trebuie menţionat gradul de

răspândire, respectiv dacă aceasta este totală, parţială sau numai sub forma unor şuviţe. De asemenea, trebuie menţionat faptul că părul prezintă culoarea lui naturală sau aceasta a fost obţinută prin tratament cosmetic.


– 246 –

Portul părului se apreciază în raport cu direcţia firească a firului şi a pieptănăturii, putând fi: cu cărare – dreapta sau stânga –, pieptănat peste cap ori pieptănat din spate spre frunte.

Tot în legătură cu părul se descriu şi favoriţii – perciunii –, aceştia putând fi lungi, scurţi, tăiaţi oblic sau drept.

În sfârşit, calviţia - chelia - se descrie în raport cu partea capului pe care se află: frontală, atunci când cuprinde regiunea dinspre frunte a capului; temporală, când este localizată pe părţile laterale ale capului; frontal-parietală, cuprinzând partea superioară a capului; occipitală, în cazul în care se găseşte spre ceafă; totală, în situaţia în care afectează întreaga zonă a capului.

Urechea. Constituind partea esenţială în metoda portretului vorbit, urechea prezintă, totodată, şi cele mai multe calităţi ce permit identificarea unei persoane. Aceasta deoarece, pe de o parte, ea este imuabilă ca formă pe tot timpul vieţii, iar, pe de altă parte, nu se întâlnesc două urechi identice.

Alcătuit dintr-o serie de cartilagii pavilionul extern al urechii se descrie după mărime, formă şi poziţie faţă de corp.

Detaliile pavilionului urechii: 1 – helixul originar; 2 – helixul anterior; 3 – helixul superior; 4 – helixul posterior; 5 – antehelixul superior; 6 – antehelixul median; 7 – antehelixul inferior; 8 – tragusul; 9 – antetragusul; 10 – lobul; 11 – conca; 12 – depresiunea digitală; 13 – depresiunea naviculară.

Helixul se prezintă sub forma unei ridicături cartilaginoase care înconjoară pavilionul din partea anterioară până în partea posterioară. Altfel spus, helixul începe de deasupra tragusului – chiar din concă – şi se continuă până la lob. El se compune din patru părţi, respectiv helixul originar, helixul anterior, helixul superior şi helixul posterior. Helixul originar poate fi lung, mijlociu sau scurt, începând din concă şi până la vârful de sus al urechii. Helixul superior începe de la vârful urechii şi se continuă până la îndoitura dinapoi a urechii, putând fi scurt, mijlociu, lung. Din punct de vedere al lăţimii, acesta poate fi lat, mijlociu sau îngust. Acelaşi lucru şi în cazul helixului posterior - care trece de la îndoitura dinapoi a urechii până la lob -, acesta fiind apreciat ca lung, mijlociu sau scurt, respectiv lat, mijlociu ori îngust.


– 247 –

Antehelixul este proeminenţa care se găseşte în interiorul pavilionului urechii, având o poziţie aproape paralelă cu helixul superior şi posterior. El poate prezenta diverse forme: concav, convex sau rectiliniu.

Tragusul este un cartilaj mic – de obicei în formă triunghiulară – reprezentând o proeminenţă ce se găseşte sub helixul originar şi care acoperă, parţial, orificiul auditiv al urechii.

Antetragusul reprezintă proeminenţa cartilaginoasă aflată între conca şi lobul urechii. Mai mult sau mai puţin accentuat, antetragusul este localizat la partea inferioară a antehelixului, părând a fi o continuare a acestuia.

Lobul este partea cea mai de jos a pavilionului urechii, fiind examinat din mai multe puncte de vedere:

– sub aspectul formei: oval, rotunjit, ascuţit; – după mărime: mic, mijlociu, mare; – după aderenţă: lipit, semilipit, liber. Conca reprezintă orificiul ce permite sunetului să pătrundă în urechea

internă şi poate prezenta următoarele particularităţi: – împinsă înapoi; – îngustă; – largă; – înaltă; – de-a curmezişul; – foarte mică; – foarte profundă; – atrofiată. 13.2. Semnalmentele dinamice (funcţionale) Din punct de vedere noţional, prin semnalmente funcţionale - dinamice

- se înţeleg acele caracteristici ale persoanei care apar cu prilejul executării diferitelor mişcări, de genul mersului, gesticulaţiei, mimicii etc.

Cele mai importante semnalmente funcţionale sunt: expresia fizionomiei, atitudinea, gesticulaţia, mersul, vocea şi vorbirea; unele obişnuinţe dobândite cu prilejul efectuării anumitor activităţi.

Expresia fizionomiei Potrivit opiniilor specialiştilor în domeniu, printre trăsăturile persoanei

există anumite manifestări - expresii - de comportament care o caracterizează, cum ar fi: expresia feţei şi a ochilor, expresia buzelor.

Expresia feţei şi a ochilor În viaţa cotidiană, în mod aparent, expresia feţei unei persoane poate fi

extrem de diferită: calmă, obosită, mirată, distrată, confuză; flegmatică, supărată.


– 248 –

La rândul ei, expresia ochilor poate fi mobilă, tristă, fixă (aşa-numitele „expresii ale privirii”).

Ca realitate imaterială, pot fi de o mare diversitate: privire tandră; privire răutăcioasă (rea); privire furioasă (mânioasă), privire bănuitoare, neîncrezătoare, privire mirată, întrebătoare.

După cum, pot fi întâlnite priviri fixe, drepte, oblice, pătrunzătoare, mobile, fugitive:

Expresia buzelor Sub acest aspect este de reţinut faptul că, indiferent dacă persoana

vorbeşte sau nu, expresia buzelor poate fi: normală (obişnuită); cu aspect ironic, cu tremurături, exprimând tristeţe.

Atitudinea. În raport cu starea de contracţie a musculaturii, persoana poate afişa o atitudine relaxată, obişnuită – mijlocie – contractată – tip cazon – sau rigidă.

Dintre atitudinile specifice care caracterizează o persoană, amintim: ţinuta corpului; ţinuta capului; poziţia mâinilor în timpul mersului, staţionării sau vorbirii.

Ţinuta corpului este determinată de contractarea muşchilor în timpul mersului, dar şi de anumite maladii fizice sau psihice.

Ţinuta capului Poziţia capului poate fi: dreaptă, aplecată spre dreapta sau spre

stânga, înainte, pe spate. Ţinuta capului poate fi determinată şi de anumite boli ori poate fi

cauzată de anumite accidente, cele mai frecvent întâlnite manifestări fiind: tremurul capului; mişcarea capului într-un anumit mod şi la diferite intervale de timp ş.a.

Poziţia mâinilor în timpul mersului, staţionării sau vorbirii Ţinuta mâinilor se constituie într-un indiciu valoros în identificarea

persoanelor după metoda portretului vorbit. Astfel, unele persoane obişnuiesc să ţină mâinile la spate, la şold, în buzunarele pantalonilor, la reverul hainei etc.

Gesticulaţia. Gesticulaţia trebuie descrisă şi apreciată atât din punct de vedere al întinderii, cât şi din punct de vedere al frecvenţei, la modul general putând exista: gesticulaţie abundentă; gesticulaţie rară; gesticulaţie nulă.

Sub raportul frecvenţei poate fi întâlnită o diversitate de gesturi, cum ar fi: clipirea repede şi deasă a pleoapelor; ridicarea frecventă a umerilor; încruntarea frunţii; mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii şi a „mărului lui Adam”; aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei; mişcarea gâtului şi a capului; frecarea mâinilor, joaca cu degetele şi frecarea lor repetată; alte


– 249 –

gesturi: scărpinatul, scobitul – în nas, ureche –, joaca cu părul ori cu nasturii de pe vestimentaţie etc.

Mersul. Aşa cum subliniază literatura de specialitate, mersul constituie o caracteristică importantă la descrierea unei persoane potrivită metodei portretului vorbit. Este îndeobşte cunoscut faptul că, după o anumită perioadă de timp, mersul devine stereotip, persoana executându-l instinctiv. Evident, mersul persoanei este condiţionat de o serie de factori, cei mai importanţi fiind lungimea piciorului, greutatea corporală, înălţimea, la acestea adăugându-se educaţia şcolară, activitatea profesională sau anumite boli, inclusiv temperamentul acesteia.

La descrierea mersului unei persoane trebuie să se ţină cont de următoarele elemente: lungimea pasului: mare, mijlocie, mică; linia de direcţie: dreaptă sau ondulată; lăţimea pasului: mare, mijlocie ori mică; unghiul de mers: pozitiv sau negativ.

De asemenea, pot fi descrise şi apreciate şi alte elemente, cum ar fi: simetria laterală, uniformitatea şi rapiditatea paşilor; poziţia corpului în mers: dreaptă, aplecată; poziţia capului în timpul mersului, aceasta putând fi: aplecată înainte sau înapoi, aplecată spre stânga ori spre dreapta, domoală, semeaţă; modul în care piciorul se detaşează de sol, respectiv dacă glisează sau se ridică de la sol; oscilaţiile corpului, ondulaţiile bazinului, mişcările braţelor ş.a.

Vocea şi vorbirea. Vocea este caracteristică fiecărei persoane, putând fi recunoscută cu uşurinţă de persoanele apropiate. Legat de voce se descrie şi vorbirea.

La o persoană se pot distinge mai multe tipuri de vorbire: vorbire scurtă şi corectă; vorbire scurtă şi incorectă; vorbirea cu fraze lungi, confuze; vorbirea cu greşeli gramaticale; vorbirea cu utilizarea unor cuvinte obişnuite sau străine; vorbirea prin folosirea unor dialecte, subdialecte, graiuri; vorbirea prin utilizarea unor expresii literare ş.a.

Vorbirea mai poate fi apreciată şi prin raportare la alte criterii, respectiv: rapiditatea vorbirii; tonul, intensitatea şi timbrul vocii; sexul şi vârsta persoanei; defecte ale vorbirii.

Unele obişnuinţe dobândite cu prilejul efectuării anumitor activităţi. Atât practica organelor judiciare, cât şi literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia că anumite obişnuinţe căpătate în timpul desfăşurării activităţilor curente constituie veritabile semnalmente funcţionale.

Printre aceste obişnuinţe cu valoare în identificare, menţionăm: felul de aprindere a chibritului; modul de a ţine ţigara – în mână sau în gură – în timpul fumatului; folosirea într-un mod specific a ţigaretului ori a pipei; poziţia mâinilor cu ocazia efectuării unor activităţi specifice profesiei sau meseriei; ţinuta vestimentară aleasă sau neglijentă ş.a.


– 250 –

Desigur, recunoaşterea obişnuinţelor persoanei sunt utile mai ales în timpul urmăririi unor persoane, aducând, uneori, un aport considerabil la identificarea acestora.

13.3. Semnele particulare Semnele particulare fac parte dintre elementele preţioase pentru

identificarea persoanelor şi cadavrelor, putând fi de o mare diversitate. În sens criminalistic, prin semne particulare se înţeleg anumite defecte

de natură anatomică şi funcţională ce ajută la identificarea unei persoane. Datorate unor malformaţii congenitale, acumulărilor sau deformărilor – cantitative ori calitative – sau lipsei anumitor organe din corpul omenesc, semnele particulare constau în: existenţa cicatricelor; culoarea pielii; modificarea în sistemul funcţional al unor organe; ridurile şi cutele feţei; tatuajul; modificările pigmentare ale pielii; modificările structurale ale diferitelor părţi ale corpului omenesc ca urmare a practicării unor meserii.

Existenţa cicatricelor. Din punct de vedere medical, cicatricea este un ţesut conjunctiv care uneşte buzele unei plăgi operatorii sau traumatice, înlocuind, acolo unde este cazul, ţesutul pierdut.

Prin urmare, din punct de vedere etiologic cicatricele pot fi: de natură chirurgicală; oricât de neînsemnată ar fi o intervenţie operatorie, aceasta produce o cicatrice, sesizabilă atât cu ochiul liber, cât şi la palpare; de natură traumatică, datorate fie unor plăgi – ce afectează stratul dermic al pielii –, fie unor accidente mecanice, fizice sau chimice.

Descrierea unei cicatrice trebuie făcută după culoare, formă, mărime şi poziţie anatomică, astfel: după culoare, cicatricele pot fi roşii, roz, vineţii, negre, decolorate ori albicioase; după formă cicatricele sunt liniare, circulare, semiovale sau stelare; după mărime se întâlnesc cicatrice mari, mijlocii şi mici.

Culoarea pielii. În afara diferenţierii dintre rase, culoarea pielii – tenul – reprezintă şi un semn particular. Tenul se descrie după culoare, dilataţia porilor şi diferite semne particulare, după cum urmează: după culoare, pielea este albă, roz, brună, neagră, galben – palidă, roşcată; dilataţia porilor poate fi mare, mijlocie sau mică.

Modificări în sistemul funcţional al unor organe. Printre cauzele de natură patologică, cea mai des întâlnită este paralizia facială care poate determina căderea comisului gurii pe partea afectată. tot astfel, sifilisul terţiar poate fi cauza apariţiei dinţilor zimţaţi (crenelaţi).

La rândul lor, malformaţiile congenitale pot conduce la apariţia unor semne particulare, cum ar fi: modificări ale coloanei vertebrale, fie convexităţi,


– 251 –

fie concavităţi în plan vertical sau median; picior plat (platfus); deschiderea naturală a vălului palatin ş.a.

Ridurile şi cutele feţei. Ridurile feţei se descriu după formă şi adâncime. Cea mai mare valoare de identificare o au ridurile din zona frontală şi cele din zona orbitală, acestea prezentând cele mai multe particularităţi sub aspectul conturului, numărului şi adâncimii, astfel: ridurile frontale sunt – după contur – drepte, arcuite sau sinusoidale; ridurile orbitale se descriu după formă, poziţie şi adâncime.

Tatuajul. De origine foarte veche, tatuajul este definit ca o practică ce constă în imprimarea pe pielea corpului a unor ornamente şi desene care nu se pot şterge.

Din punct de vedere etiologic, tatuajele pot fi clasificate în două categorii, respectiv: tatuajele involuntare; tatuajele voluntare.

Tatuajele involuntare. Acest gen de tatuaje se subdivid, la rândul lor, în: - tatuaje accidentale – profesionale –, reprezentate de încrustaţiile de

pulbere în epidermă; - tatuaje medicale, constând în coloraţie închisă a pielii în locurile în

care au fost aplicate anumite substanţe vezicante. Tatuaje datorate pătrunderii glonţului în corpul uman Tatuaje voluntare. Acestea sunt mai valoroase din punct de vedere al

identificării, furnizând mai multe informaţii privitoare la mediul de unde provine persoana, profesia, moralitatea, obiceiurile sau trecutul acesteia.

Tatuajul voluntar poate fi: mistic, embleme şi simboluri religioase; erotic, concretizat în inscripţii ori figuri obscene; afectiv, reprezentat prin simboluri ale dragostei, bucuriei, mâniei; profesional, conţinând figuri ori inscripţii specifice unei meserii; fantezist, întâlnit îndeosebi la alienaţii mintal, reprezentând figuri din regnul vegetal sau animal; criminal, cuprinzând obiecte ori scene de crime; homosexual, reprezentând scene de pederastie sau lesbianism ş.a.

Modificările pigmentare ale pielii Aspectele pielii îşi au stadiile proprii de dezvoltare, în raport de culoare,

elasticitate, pigmentare etc. De exemplu, culoarea roză a pielii devine palidă cu înaintarea în vârstă, virând spre galben-cafeniu după 50 de ani. Aceasta priveşte îndeosebi persoanele expuse acţiunii factorilor de mediu, cu predilecţie a celor din mediul rural. Pe măsura înaintării în vârstă scade elasticitatea pielii, manifestându-se treptat printr-o uşoară cheratinizare a pielii de pe mâini, apoi prin pigmentare galben-brună şi în cele din urmă prin încreţire. De asemenea, petele păroase au o importanţă deosebită în


– 252 –

identificare. La descrierea acestui semn particular trebuie să se delimiteze poziţia sa, inclusiv distanţa faţă de organul ori detaliul cel mai apropiat.

Modificări structurale ale diferitelor părţi ale corpului omenesc ca urmare a practicării unor meserii

Ca urmare a practicării unor meserii pot apărea anumite modificări structurale ale diferitelor părţi ale corpului. Dintre aceste modificări exemplificăm următoarele:

– cizmarii prezintă bătături la mână - din cauza ţinerii cuţitului - şi deasupra genunchiului - datorate loviturilor de ciocan -, aceste persoane prezentând şi o înfundare a coşului pieptului;

– la fierari, datorită ţinerii ciocanului, se observă o întărire a podului palmei la nivelul bazei degetelor;

– parchetarii şi plăpumarii prezintă bătături în zona genunchiului, respectiv îngroşări în dreptul gleznelor;

– croitorii şi frizerii au bătături şi înţepături la nivelul degetelor, acestea datorându-se manipulării acelor de cusut şi a foarfecelor;

– pietrarii şi persoanele care lucrează în industria metalurgică prezintă foarte mici tăieturi pe cornee, fapt datorat proiectării particulelor de piatră sau metal;

– muncitorii care lucrează cu substanţe chimice pot prezenta eczeme caracteristice, dermatoze ori colorarea brună a unghiilor;

– muncitorii care manipulează substanţe pulverulente, minerale sau minereuri prezintă pe mâini şi pe faţă încrustaţii cu praf.

Un alt aspect de care se ţine seama pentru identificarea persoanei descrise este dat de îmbrăcămintea şi de obiectele postabile.

În acest sens criminalistic, prin „îmbrăcăminte” se înţelege: – obiecte pentru acoperirea capului: pălării, şepci, căciuli etc.; – obiecte pentru acoperirea corpului: costume, pulovăre, fuste,

paltoane, pardesiuri ş.a.; – obiecte de încălţăminte: pantofi, ghete, sandale, cizme etc. De asemenea, persoanele pot avea asupra lor şi anumite obiecte

portabile, cum ar fi: genţi, poşete, valize, umbrele, bijuterii - inele, brăţări, cercei, broşe etc. -, pachete, cărţi, reviste, ziare ş.a.

La descrierea acestora, practica criminalistică recomandă respectarea următoarelor reguli:

– indicarea exactă a denumirii obiectului; – precizarea culorii acestuia; – indicarea gradului de uzură; – precizarea materialului din care sunt confecţionate.


– 253 –

Descrierea detaliată a obiectelor de îmbrăcăminte - în sensul precizat -, inclusiv a articolelor de lenjerie intimă trebuie făcută şi cu ocazia examinării cadavrelor, precum şi în cazul persoanelor dispărute. În astfel de cazuri, datele necesare întocmirii portretului vorbit vor fi menţionate în fişe speciale.

În afara caracteristicilor menţionate, la descrierea obiectelor de îmbrăcăminte trebuie avute în vedere şi alte caracteristici, cum ar fi:

– croiala costumului, rochiei, fustei, pardesiului, paltonului etc.; – felul tălpii încălţămintei purtate de persoana respectivă; – monogramele existente pe anumite bijuterii ş.a. Nu trebuie omis faptul că îmbrăcămintea şi obiectele portabile nu

prezintă întotdeauna caracteristici constante. Întrucât ele pot fi înlocuite sau modificate, valoarea lor de identificare trebuie privită totuşi cu rezerve.

13.4. Mijloace tehnice şi procedee de alcătuire a portretului robot Specialiştii din domeniul criminalisticii sunt unanimi în a aprecia că

identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe principiile identificării criminalistice, respectiv:

1. principiul identităţii; 2. principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare; 3. principiul dinamicităţii şi al interdependenţei cauzale; 4. principiul delimitării precise între ceea ce este identic şi ceea

ce este asemănător ş.a. Toate obiectele lumii materiale - incluzând în această categorie şi

fiinţele şi fenomenele - sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, însuşirile acestora nerepetându-se. Fiecare persoană are o individualitate certă, obiectivă, durabilă, invariabilă în esenţa sa şi uşor de recunoscut. Prin urmare, identitatea se constituie în „proprietatea de a fi şi de a rămâne, cel puţin un anumit timp, ceea ce este, calitatea de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamental”.

În acelaşi timp însă, metoda portretului vorbit îşi găseşte aplicabilitatea şi datorită faptului că fiinţa umană prezintă cele mai variate şi mai complicate însuşiri, ea prezentând, în acelaşi timp, atât numeroase elemente de asemănare, cât şi multiple posibilităţi de diferenţiere. „Nimic nu variază mai mult de la un individ la altul decât culorile, formele şi mărimile aparente ale fizionomiei. După cum nu există două frunze care să se asemene, tot astfel nu există doi oameni” spunea Nicolae Minovici.

În cazul persoanei se poate vorbi de modificări lente, apărute după ajungerea la maturitatea fizică, independente de voinţa individului. După ajungerea la stadiul maturităţii fizice apare faza de alterare şi de involuţie,


– 254 –

modificările lente vizând, în special, forma capului, a feţei, dentiţiei ş.a. Alteori, trăsăturile corpului uman pot suferi modificări rapide. Determinate în mare măsură de voinţa persoanei, aceste modificări se concretizează în: portul bărbii, portul mustăţii, schimbarea culorii părului, creşterea corpolenţei etc.

Unele modificări rapide pot fi cauzate şi de anumite boli sau traumatisme suferite de corpul uman. De exemplu, unele intervenţii chirurgicale pot genera apariţia semnelor particulare la persoana respectivă.

După cum, vârsta persoanei dă naştere la o serie de modificări, acestea privind, de regulă, dimensiunile anumitor părţi sau organe ale corpului. Trebuie însă reţinut că aceste modificări - apariţia calviţiei, a ridurilor, obezitatea ş.a. - nu afectează relieful exterior al acestora.

Exceptând modificările apărute ca urmare a unor accidente, schimbările amintite nu afectează - ori afectează într-o măsură foarte mică - părţile osoase sau cartilaginoase ale corpului, rămânând, în general, neschimbate, forma frunţii, a septului nazal, precum şi forma şi dimensiunile urechii.

Descrierea ştiinţifică a semnalmentelor unei persoane trebuie să ţină cont de o serie de reguli, cu valoare de principii, cum ar fi:

Descrierea trăsăturilor fizice ale unei persoane trebuie să cuprindă caracteristicile anatomice ale întregii conformaţii a corpului, respectiv: capul, umerii, mâinile, trunchiul, picioarele, precum şi elementele caracteristice ale feţei.

Înfăţişarea persoanei trebuie descrisă atât sub aspectul semnalmentelor anatomice – statice, cât şi sub aspectul semnalmentelor funcţionale, cunoscute şi sub denumirea de semnalmente dinamice.

Aşa cum o arată şi denumirea, semnalmentele statice – anatomice – au în vedere particularităţile morfologice ale corpului, capului, feţei şi ale elementelor componente ale acestora, indiferent dacă persoana este în acţiune ori în repaus relativ.

Semnalmentele dinamice – funcţionale – constau în caracteristicile de mişcare şi de poziţie ale corpului, respectiv deprinderile persoanei, stabilizate de-a lungul timpului.

Atunci când se descriu semnalmentele, ele trebuie individualizate prin acele caracteristici ce vizează variaţiile morfologice ereditare ori cauzate de factori de natură patologică.

Este vorba de rănirea persoanei sau de apariţia unor deformaţii ale organelor – cicatrici, aluniţe, negi – ce se constituie în semne particulare ale acesteia.

Pentru înregistrarea şi reţinerea semnalmentelor, observarea persoanei trebuie să se facă din faţă şi din profil;


– 255 –

În afara planului frontal şi lateral, în măsura posibilităţilor, o asemenea observare poate fi făcută şi din spate.

Redarea semnalmentelor anatomice şi funcţionale ale persoanei trebuie să fie urmată de descrierea ţinutei vestimentare şi a obiectelor aflate asupra acesteia;

La descrierea semnalmentelor, o importanţă deosebită trebuie acordată folosirii unei terminologii comune, precise şi unitare, în felul acesta evitându-se anumite greşeli sau confuzii;

În descrierea semnalmentelor unei persoane trebuie respectată o succesiune logică;

În acest sens, practica criminalistică recomandă respectarea acestei succesiuni logice chiar şi în situaţia în care, din diverse motive, nu pot fi observate toate semnalmentele persoanei.

La întocmirea portretului vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor trebuie făcută în raport cu mărimea, forma şi amplasarea acestora.

Atunci când se apreciază mărimea, aceasta nu este redată prin valoarea absolută a rezultatului măsurătorii, ci prin compararea ei cu alte părţi ale corpului. Această mărime este notată cu „mic”, „mijlociu” sau „mare”, ori, după caz, „foarte mic” sau „foarte mare”.

Forma semnalmentelor este dată de conturul exterior, liniar, al organului – sau părţii din organ – care este descris. În funcţie de acest contur liniar exterior, semnalmentele sunt încadrate în una din figurile geometrice cu care se aseamănă: rotund, romb, triunghi, dreptunghi etc.

Amplasamentul – poziţia – unui detaliu al corpului uman se apreciază prin raportarea sa la planul orizontal sau vertical ori după zonele învecinate.

În sfârşit, culoarea trebuie menţionată în cazul detaliilor ce posedă această însuşire, adică ochii, părul, tenul ori alte organe cu colorit diferit de restul pielii.

Aşa cum remarcă literatura de specialitate, pentru realizarea portretului vorbit trebuie să existe o conlucrare între specialistul criminalist, victimă, martori etc. atât pentru identificarea făptuitorului, cât şi pentru stabilirea identităţii unui cadavru, în ultimul caz fiind necesară şi apelarea la cunoştinţele medicului legist.

Dar, în aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie avuţi în vedere şi o serie de factori care pot influenţa exactitatea observării şi reţinerii acestor trăsături exterioare.

Printre factorii obiectivi ce concură la exactitatea observării şi reţinerii menţionăm: distanţa de la care se execută observarea persoanei; locul unde se află persoana respectivă; timpul când se face observarea şi condiţiile atmosferice şi de vizibilitate; durata observării; poziţia în care se află persoana


– 256 –

supusă observării şi îmbrăcămintea acesteia; capacitatea de percepere şi de apreciere a celui care face observarea ş.a.

De asemenea, în aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie să se ţină cont şi de factorii de natură subiectivă care influenţează perceperea, memorarea şi redarea semnalmentelor, determinaţi de vârstă, sex, ocupaţie, experienţă de viaţă, structură psihofiziologică, starea de spirit în momentul reţinerii semnalmentelor, aptitudinea de a percepe semnalmentele, fidelitatea percepţiei, eventuala deficienţă a organelor de simţ.

Din acest considerent, persoanei căreia i se solicită să redea semnalmentele unei persoane trebuie să i se creeze, pe lângă climatul de încredere necesar, şi posibilitatea de a putea lămuri anumite detalii şi de a-şi însuşi terminologia adecvată. Nu în ultimul rând, trebuie evitată sugestionarea persoanei în cauză.

Descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit îşi găseşte aplicarea în diverse domenii, respectiv: identificarea autorului unei infracţiuni prin prezentarea pentru recunoaştere a persoanei suspecte de către cel care l-a observat şi i-a reţinut semnalmentele; darea în urmărire a infractorilor care se sustrag de la urmărirea penală sau de la executarea pedepsei; identificarea persoanelor cu identitate necunoscută ori a celor care îşi ascund identitatea; identificarea cadavrelor necunoscute etc.

Metode tehnice de realizare a portretului vorbit a) Portretul schiţat sau schiţa de portret constă în schiţarea unui

portret, după descrierea martorilor sau a victimei, de către un desenator cu calităţi plastice foarte bune. Procedural este folosit cu deosebit succes de către poliţiştii timişoreni, care beneficiază de concursul generos al Academiei Popa’s la care studiază copii cu calităţi excepţionale din întreaga Europă.

b) Fotorobotul, procedeu iniţiat de comisarul francez Pierre Chabot, constituie un procedeu de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente faciale. Se folosesc fragmente fotografice ale elementelor faciale selectate de martori sau victime, dintr-un album, până la realizarea unei imagini cât mai apropiate de cel vizat. Imaginea obţinută este retuşată şi apoi refotografiată. Procedeul a dat rezultate modeste.

c) Identi-kit şi Photo-identi-kits Martorii sau victimele care alcătuiesc portretul robot au la dispoziţie un

album care conţine variante ale elementelor faciale desenate pe material (cca. 500 - 700) şi grupate pe 11 - 12 grupuri de tipuri notate cu litere şi cifre. Compoziţia grafică este obţinută pe un suport special, cu geam mat; iluminat de jos, poate fi retuşat şi completat. Trebuie avut în vedere faptul că elementele faciale aparţin unor trăsături antropologice ale populaţiilor din ţările care produc aparatura.


– 257 –

d) Minicompozitorul (MIMIC), un dispozitiv aflat într-o cutie prevăzută cu un ecran pe care sunt proiectate elemente faciale transpuse pe 6 benzi transparente, fiecare cu o lungime de 25,4 m şi cuprinzând câte 300 elemente. Imaginea compusă pe ecran poate fi fixată fotografic cu un aparat de tip Polaroid aflat în compunerea dispozitivului.

e) Sintetizatorul fotografic, o variantă perfecţionată a fotorobotului, selecţionează elementele faciale din fotografii obişnuite şi realizează montajul cu 4 dispozitive ce proiectează pe un ecran câte o zonă a feţei.

f) Portretul robot computerizat constă în compunerea elementelor faciale cu ajutorul tehnicii de calcul electronic atât prin exploatarea eficientă a datelor furnizate de martori şi victime, cât şi prin utilizarea unor date stocate în memoria computerului referitoare la infractori identificaţi şi persoane dispărute. Dintre tehnicile de calcul folosite în prezent amintim proiectul SIGMA, utilizat de poliţia germană, sistemul IBM, precum şi sistemul MACINTOSH PLUS, folosit şi de poliţia română. Tehnicile de calcul permit alcătuirea portretului robot după fotografii, precum şi compoziţii, pe baza unor elemente de deghizare sau îmbătrânire.

13.5. Cartotecile informatizate care utilizează semnalmentele

Înregistrarea penală este o evidenţă sistematizată, pe bază de fişe

speciale centralizate la nivel naţional şi judeţean, a unor categorii de persoane, animale şi obiecte, în vederea identificării lor ulterioare.

Scopul înregistrării penale: a) Identificarea persoanelor care au mai săvârşit infracţiuni, pe baza

înregistrării penale nominale şi dactiloscopice decadactilare. b) Identificarea infractorilor pe baza înregistrării dactiloscopice

monodactilare şi după modul de operare. c) Identificarea persoanelor dispărute, a persoanelor şi cadavrelor cu

identitate necunoscută după semnalmentele exterioare ori a altor date antropologice.

d) Identificarea unor animale, a obiectelor pierdute, furate ori a celor corp delict.

Judecătorului John Fielding din Londra i se atribuie meritul de a fi înfiinţat prima cartotecă centrală în 1791, iar în Franţa, Eugene François Vidocq (1775 - 1857) are meritul de a fi exploatat semnalmentele, numele, porecla, modul de operare al infractorilor recidivişti, precum şi al celor care se sustrăgeau urmăririi penale.


– 258 –

Abia în 1880, însă, Alphonse Bertillon va pune bazele ştiinţifice ale înregistrării penale prin sistemul său de înregistrare şi identificare antropometrice. În ţara noastră, importante contribuţii la identificarea persoanelor şi a cadavrelor şi-au adus fraţii Nicolae şi Mina Minovici, dr. Andrei Ionescu şi Valentin Sava, care au înlocuit, în 1914, bertillonajul cu înregistrarea dactiloscopică.

Sistemul IMAGETRAK Sistemul IMAGETRAK este destinat activităţilor operative ale poliţiei şi

a fost pus in funcţiune la 01.06.2004. Sistemul este integrat la nivel naţional şi are în componenţă un server central de date, instalat la Institutul de Criminalistică, la care sunt conectate prin inelul de comunicaţii metropolitan 42 de staţii de lucru, instalate în fiecare judeţ şi la D.G.P.M.B.

Sistemul automat de recunoaştere facială IMAGETRAK, existent şi în România, poate fi prezentat astfel: funcţionează ca o bază de date centrală racordat la AFIS-2000; permite stocarea de fotografii de semnalmente şi datele de identificare; oferă posibilitatea comparării automate a fotografiilor digitale şi a schiţelor de portret, în vederea stabilirii identităţii persoanelor sau cadavrelor.

Serverul central IMAGETRAK - AFIS 2000 prezintă următoarele caracteristici: Sistem de operare Windows 2003 Server; Interconectare cu sistemul AFIS 2000 prin intermediul staţiilor de lucru LSS3000 si cele 42 staţii de lucru Imagetrak interconectate prin reţeaua Metropolitană.

O staţie de lucru Imagetrak conţine: Periferice(scanner, imprimantă jet cerneală, cameră foto digitală 5 Mpixeli); Soft instalat (Imagetrak E-FIT pentru alcătuirea portretului robot; editare si captură video. Captarea de imagini cu ajutorul acestui sistem peerrmmiittee iimmppoorrttuull ddee iimmaaggiinnii;; oo iimmaaggiinnee ccaaddrruu ((FFrraammeess)) ddiinn ccaaddrruull uunnuuii ffiillmm ddee ssuupprraavveegghheerree;; ffoottooggrraaffiiii ssccaannaattee;; iimmaaggiinnii ccuu ppoorrttrreettee rroobboott;; ssuuppoorrttaa ffiişşiieerree ffoorrmmaatt JJPPEEGG,, TTIIFFFF,, GGIIFF ssii BBMMPP,, ooffeerrăă ppoossiibbiilliittaatteeaa eeddiittăărriiii iimmaaggiinniiii –– ssccaannaarree,, ddeeccuuppaarree,, ssttrrăălluucciirree,, ccoonnttrraasstt,, eettcc.. Sistemul distinge 80 puncte nodale pentru faţă, care măsoară: diissttaannţţaa îînnttrree oocchhii;; llăăţţiimmeeaa nnaassuulluuii;; aaddâânncciimmeeaa oorrbbiitteelloorr;; ooaasseellee ffeeţţeeii;; lliinniiaa mmaaxxiillaarruulluuii;; bbăărrbbiiaa..

Prin măsurarea acestor puncte nodale se obţine un cod numeric de reprezentare a feţei (faceprint) salvat într-un fişier de numai 84 biţi;Sunt necesare 14-20 de astfel de puncte pentru crearea acestui faceprint.

Înregistrarea persoanelor dispărute, a celor urmărite local şi general, precum şi a cadavrelor cu identitate necunoscută.


– 259 –

Aceste categorii de înregistrare se fac pe fişe separate, dar au ca elemente comune: analiza semnalmentelor după metoda portretului vorbit; compararea fotografiilor existente; analiza caracteristicilor îmbrăcămintei şi a obiectelor aflate asupra persoanelor respective.

În fişa de evidenţă a persoanelor dispărute (fişa D) se trec persoanele dispărute în împrejurări care justifică bănuiala că au fost victimele unei răpiri sau ale unui omor; copii mici abandonaţi; surdomuţi ori bolnavi psihic care şi-au pierdut identitatea.

Este posibilă identificarea unor cadavre necunoscute prin compararea cu datele din evidenţa persoanelor dispărute. Declanşarea urmăririi generale se face după începerea urmăririi penale, potrivit unei metodologii aprobate de ministrul Administraţiei şi Internelor.

În toate cazurile se vor compara fişele dactiloscopice deca şi monodactilare cu datele înregistrate în cartoteca odontologică.

Înregistrarea după modul de operare (modus operandi) Înregistrarea după modul de operare cuprinde: a) Infractori recidivişti, autori ai unor fapte grave ca: omoruri, tâlhării,

furturi, înşelăciuni, falsuri, violuri. Fişele sunt clasate după natura infracţiunii comise şi după modul

de operare specific; în raport cu specializările şi deprinderile unor infractori.

b) Concluziile desprinse din cercetarea locului faptei pentru aceleaşi categorii de infracţiuni, atunci când autorii sunt neidentificaţi. Datele obţinute din câmpul infracţional sunt comparate cu informaţiile furnizate de martorii oculari despre particularităţile fizice şi semnalmentele funcţionale ale infractorilor.

Alte categorii de înregistrări penale: • cartoteca scrisului de mână (scriptotecă); • cartoteca antropometrică; • cartoteca vocii şi vorbirii; • cartoteca scrisului dactilografiat; • cartoteca balistică judiciară; • cartoteca fonobalistică; • cartoteca monedelor false; • cartoteca obiectelor furate; • colecţii de identificare criminalistică: arme şi muniţii; instrumente de

spargere; pelicule de vopsea auto; cerneluri, tuşuri şi paste de scris; produse


– 260 –

din hârtie; colecţia tălpilor de încălţăminte; colecţia sistemelor de iluminare şi semnalizare auto; colecţia spectrală; colecţia fibrelor şi firelor textile; falsurile operelor de artă etc.

– 261 –

14. Cercetarea la faţa locului

14.1. Noţiunea şi importanţa cercetării la faţa locului

Orice activitate infracţională presupune prezenţa făptuitorului la faţa locului şi efectuarea de către acesta a unor activităţi ce produc modificări ale ambianţei locului (zonei) respectiv. Pe baza acestora pot fi obţinute o serie de date referitoare la infracţiune, la persoana făptuitorului, precum şi date privind împrejurările în care s-a comis fapta.

Toate activităţile ce se desfăşoară de organele în drept pentru cunoaşterea şi examinarea locului faptei sunt specifice cercetării la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului îşi găseşte consacrarea juridică în prevederile Codului de procedură penală.

Prin alin. (1) art. 129 C P. P. se stabileşte norma de principiu potrivit căreia ,,cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care a fost săvârşită”. Efectuarea cercetării la faţa locului se impune ori de câte ori săvârşirea unei infracţiuni este însoţită de producerea unor transformări în mediul exterior, modificări de ordin fizic, schimbări ce se materializează sub forma unor urme. În cursul urmăririi penale, după cercetarea la faţa locului, instanţa de judecată constată necesitatea deplasării la faţa locului, pentru a-şi reprezenta mai fidel locul săvârşirii infracţiunii.

Cercetarea la faţa locului reprezintă una din activităţile procedurale şi de tactică criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la începutul urmăririi, în scopul cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, descoperirii, fixării şi ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii infracţiunii, precum şi pentru ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorilor. Aşadar, prin cercetarea la faţa locului organul de urmărire penală urmăreşte stabilirea împrejurărilor comiterii faptei, identificarea infractorului, delimitarea sfere persoanelor suspecte, adună, conservă şi examinează probele materiale descoperite.


– 262 –

În foarte multe situaţii, cercetarea la faţa locului este punctul de plecare pentru alte activităţi tactice de cercetare criminalistică.

Cu ocazia cercetării la faţa locului este necesară efectuarea unei examinări amănunţite, porţiune cu porţiune, a locului respectiv, astfel încât nicio zonă să nu rămână necercetată. În caz contrar, foarte multe urme preţioase ar putea să rămână nevalorificate, iar aflarea adevărului ar fi ori îngreunată, ori imposibilă.

Codul de procedură penală, în art. 30 alin. ultim, defineşte locul săvârşirii infracţiunii ca fiind „locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”.

Putem considera loc al faptei: – terenul sau încăperea în care s-a comis infracţiunea; – locul unde s-a produs rezultatul; – împrejurimile acestor locuri, dacă sunt purtătoare ale urmelor create

cu prilejul faptei cercetate. Cercetarea la faţa locului poate fi definită drept activitatea iniţială de

urmărire penală care constă în cunoaşterea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, în scopul studierii acestuia, pentru descoperirea, conservarea, interpretarea, fixarea şi ridicarea urmelor, precum şi pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea (art. 129 C.P.P).

Fiind o activitate de urmărire penală, cercetarea la faţa locului se poate efectua după începerea urmăririi penale, dispusă de organul de cercetare penală în urma sesizării primite conform art. 221 C. P. P.

Importanţa cercetării la faţa locului rezultă din următoarele aspecte: – urmele ridicate cu această ocazie permit declanşarea şi orientarea

investigaţiilor referitoare la elaborarea versiunilor privind fapta şi persoana făptuitorului;

– determină efectuarea altor activităţi de urmărire penală imediate ca: percheziţia, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, examinarea medico-legală a unor persoane, urmărirea, prinderea şi reţinerea infractorului etc.;

– se pot stabili cauzele care au determinat săvârşirea infracţiunii şi condiţiile care au înlesnit sau favorizat comiterea ei, astfel încât ulterior să fie luate măsuri de înlăturare a lor în vederea prevenirii unor astfel de fapte antisociale;

– este o activitate de maximă importanţă; în multe dintre situaţii, această activitate este aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate.

În principal, cercetarea la faţa locului urmăreşte patru obiective: 1. Verificarea caracterului real al infracţiunii; 2. Identificarea autorului sau autorilor;


– 263 –

3. Procurarea de probe sau indicii pentru autoritatea judecătorească, în cadrul procesului penal, care să servească la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei suspectului;

4. Serveşte drept bază de investigaţie. Sarcinile cercetării locului faptei derivă atât din prevederile art. 129

Cod procedură penală, cât şi din experienţa acumulată în practica şi literatura de specialitate:

– investigarea locului în care a fost săvârşită infracţiunea pentru stabilirea naturii acesteia şi a împrejurărilor în care a fost comisă;

– perceperea directă, nemijlocită şi fixarea ambianţei locului faptei de către organul de urmărire penală;

– descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace de probă;

– culegerea datelor necesare şi cunoaşterea împrejurărilor concrete pe baza cărora să se poată stabili cât mai operativ dacă s-a comis o infracţiune, ori este vorba de o faptă care nu atrage răspunderea penală a vreunei persoane;

– determinarea drumului parcurs de infractor (iter criminis); – stabilirea modului de operare al făptuitorului (făptuitorilor); – precizarea timpului săvârşirii infracţiunii; – identificarea persoanelor care au tangenţă cu cauza cercetată:

făptuitori, martori, victime, persoane responsabile civilmente; – elaborarea primelor versiuni pentru orientarea investigaţiilor

ulterioare. Cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi elucidate următoarele

probleme: – „ce” anume eveniment s-a petrecut; – „unde” s-a săvârşit fapta şi care este întinderea locului comiterii

acesteia; – „cum” sau în ce mod s-a săvârşit fapta; – „când” a fost săvârşită infracţiunea (ziua, noaptea, data etc.); – „cu ce” mijloace, instrumente,substanţe, materiale etc., s-a comis

fapta; – „de ce” s-a săvârşit fapta (ură, gelozie, răzbunare etc.); – „cine” a săvârşit fapta (una sau mai multe persoane, bărbat sau

femeie, persoană minoră sau majoră, profesie, înălţime etc.). În raport de specificul infracţiunii şi a locului comiterii pot fi clarificate şi

alte aspecte, cum ar fi: – persoanele vătămate;


– 264 –

– valoarea pagubelor produse ori gradul vătămărilor provocate; – dacă cele petrecute la locul faptei au putut fi auzite sau văzute de alte

persoane şi de unde anume; – dacă există împrejurări negative (lipsa de concordanţă între anumite

urme descoperite şi factorii creatori ai acestora în împrejurările date). În funcţie de gravitatea şi complexitatea infracţiunii, cercetarea la faţa

locului poate fi făcută de o echipă special constituită ori de către un singur lucrător.

Echipa de cercetare la faţa locului se constituie pentru toate evenimentele care au ca urmare producerea de victime omeneşti, distrugeri de bunuri, pagube materiale importante sau ai căror autori sunt necunoscuţi.

În funcţie de natura infracţiunii comise, echipa de cercetare va avea în compunere ofiţeri şi subofiţeri de la compartimentele de profil, criminalişti şi conductori câine de urmărire.

La infracţiunile a căror urmărire penală este de competenţa obligatorie a procurorului, acesta va fi înştiinţat de îndată pentru a participa la cercetare.

14.2. Primele măsuri ce trebuie luate de către jandarmii care

sosesc primii la faţa locului

Jandarmii ajunşi primii la locul producerii evenimentului ori săvârşirii faptei iau următoarele măsuri:

a) salvează victimele în viaţă prin acordarea primului ajutor şi le transportă de urgenţă la cea mai apropiată unitate spitalicească;

b) stabilesc perimetrul câmpului infracţiunii şi iau măsuri de semnalizare, avertizare şi pază a acestuia;

c) iau măsuri de conservare a urmelor, obiectelor purtătoare de urme sau mijloacelor materiale de probă în pericol de a fi distruse, sustrase, modificate sau alterate de condiţiile atmosferice sau de alte persoane;

d) culeg date cu privire la evenimentul produs (ora cât mai exactă, starea vremii în acel moment, participanţi, martori etc.) precum şi despre eventualele modificări aduse în câmpul infracţiunii;

e) identifică martorii oculari şi procedează la investigarea sumară a acestora cu privire la date despre făptuitori, trecând la organizarea urmăririi şi reţinerii acestora şi transmiterea semnalmentelor la unitate;

f) execută sarcini şi măsuri ce le sunt transmise de conducerea unităţii; g) la sosirea echipei de cercetare, prezintă conducătorului acesteia

constatările făcute şi măsurile întreprinse până atunci.


– 265 –

14.3. Pregătirea şi efectuarea cercetării la faţa locului

A. Pregătirea în vederea efectuării cercetării la faţa locului presupune luarea unor măsuri de asigurare logistică şi de pregătire metodologică necesare efectuării acestei activităţi.

Activităţile specifice pregătirii cercetării la faţa locului sunt: a) pregătirea materială; b) constituirea echipei de cercetare la faţa locului; c) deplasarea la faţa locului.

a) Pregătirea materială presupune asigurarea următoarelor: trusa

criminalistică, aparatul fotografic, cameră video, formulare de proces verbal pentru cercetarea la faşa locului, rezoluţie motivată, fişa infracţiunii după modul de operare, alte mijloace tehnice din dotare, în raport de specificul infracţiunii şi natura locului faptei.

b) Constituirea echipei de cercetare la faţa locului Comandantul unităţii este cel care constituie echipa de cercetare la faţa

locului care, de regulă, este un ofiţer de profil. Dacă specificul infracţiunii sau locul faptei impune, comandantul unităţii va invita să facă parte din echipă şi alţi specialişti sau experţi: medici legişti, geologi, scafandrii specialişti, electronişti, pompieri, ingineri auto etc.

c) Deplasarea la faţa locului Este organizată şi ordonată de comandantul unităţii care va organiza

activitatea astfel încât, în orice moment, atât în timpul cât şi în afara programului, echipa să poată interveni prompt pentru efectuarea cercetării la faţa locului.

Deplasarea se face cu autolaboratorul criminalistic sau cu alte mijloace de transport din dotarea unităţii. Când unitatea sesizată nu dispune în momentul respectiv de mijloace de transport, pot fi utilizate cele ale altor instituţii sau întreprinderi ori ale persoanelor fizice, cu respectarea prevederilor legale privind folosirea acestora.

Imediat după sosirea la faţa locului şi înainte de a începe cercetarea propriu-zisă, echipa de cercetare trebuie să ia unele măsuri urgente, de la caz la caz, în raport cu natura infracţiunii comise, urmările acesteia şi natura locului ce urmează a fi cercetat.

În acest sens se pot reţine următoarele activităţi: – informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc şi au fost

constatate de către lucrătorii sosiţi primii la faţa locului; – verificarea modului cum s-a acţionat până la sosirea echipei de

cercetare, a rezultatelor obţinute şi, în raport de situaţia concretă existentă, luarea măsurilor corespunzătoare;


– 266 –

– determinarea modificărilor care au survenit în aspectul iniţial al locului faptei;

– delimitarea corectă a locului cercetat; – organizarea măsurilor de pază a locului faptei; – identificarea martorilor oculari şi stabilirea persoanelor suspecte care

pot fi ascultate urgent chiar înainte de începerea examinărilor propriu-zise, pentru lămurirea urgentă a unor probleme, cum ar fi: locul şi timpul săvârşirii faptei, principalele aspecte privind activitatea infracţională, conduita făptuitorului (înainte, în timpul şi după comiterea infracţiunii), direcţia în care s-a deplasat, acţiunile sau inacţiunile victimei, semnalmentele infractorului etc.

Înainte de a începe cercetarea la faţa locului se va proceda la invitarea a doi martori asistenţi (dacă este posibil) şi a părţilor ori reprezentanţilor acestora, atunci când se impune ca cercetarea să se efectueze în prezenţa lor. Acestora li se va explica faptul că au dreptul legal de a face observaţii cu privire la cele ce se vor constata şi felul cum se vor desfăşura operaţiunile la care urmează să asiste.

Cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare cu respectarea acelor norme prevăzute în C.P.P. şi a unor reguli specifice tacticii criminalistice.

În faza de urmărire penală, cercetarea locului faptei se efectuează după începerea urmăririi penale, care se poate dispune imediat sau pe parcursul investigării criminalistice.

De regulă se efectuează în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când acest lucru nu mai este posibil.

Cercetarea se poate efectua în prezenţa părţilor, dar neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării.

Învinuitul sau inculpatul reţinut ori arestat poate fi adus la cercetare. Dacă acest lucru nu este posibil, organul de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.

Potrivit art. 172 C.P.P., modificat prin Legea nr. 32/1990, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală; deci, şi la cercetarea locului faptei.

În faza de judecată, potrivit art. 129 alin. 4 C.P.P., instanţa de judecată efectuează şi cercetarea locului faptei în condiţii de contradictorialitate, cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.

Reguli tactice specifice cercetării locului faptei Se recomandă ca, la sosirea la locul faptei, să se facă primele

fotografieri sau filmări (de ansamblu) ale victimei sau cadavrului. Să se noteze timpul sosirii, persoanele găsite sau cele despre care se obţin date că au


– 267 –

trecut prin zonă; starea iniţială a victimei, toate modificările survenite în câmpul infracţional.

Să fie supravegheate toate persoanele aflate la locul faptei pentru a surprinde comportamentul şi atitudinea lor faţă de infracţiunea comisă.

Nu vor fi atinse corpurile delicte, reziduurile suspecte şi nici nu se vor face modificări, păstrându-se ambianţa găsită. Precizările martorilor oculari privind eventualele modificări survenite în câmpul infracţional vor fi notate, dar nu se va face nicio intervenţie.

Se notează starea dispozitivelor de siguranţă (modul în care au fost încuiate uşile, dacă s-a folosit zăvorul sau lanţurile de siguranţă etc.); starea ferestrelor (deschise, închise; dacă storurile au fost trase); condiţiile atmosferice; funcţionarea unor aparate (radio, TV, telefon, aragaz, sobe, frigider, maşină de spălat etc.); dacă lumina a fost aprinsă; mirosurile persistente (dacă este posibil, se recomandă prelevarea urmelor).

Nu se va folosi WC - ul (nu se va trage apa). Nu se va exprima nicio părere şi nu se va conversa cu martorii, pentru

a nu-i influenţa. Să nu se uite, în niciun moment până la sosirea echipei, că autorul

poate fi la locul faptei sau se poate întoarce! În faza de pregătire, în câmpul infracţional pătrunde doar şeful

echipei împreună cu criminalistul pentru a dispune: – fixarea căilor de acces pentru ceilalţi membri ai echipei şi a

priorităţilor: medic legist, ofiţer criminalist, câine de urmărire; – Interzicerea oricăror activităţi care pot deruta cercetarea: fumat,

curăţirea hainelor, crearea altor urme; – Alegerea martorilor asistenţi dintre persoanele care nu au legături de

rudenie cu făptuitorul ori cu părţile vătămate; – Obţinerea unor informaţii utile privind stabilirea cercului de suspecţi

dintre persoanele aflate în anturajul victimei ori bănuite de către aceasta. Informaţiile vor fi completate cu datele furnizate de făptuitor, rude, vecini, martori oculari;

– Investigarea persoanelor găsite la locul faptei pentru a se stabili date concludente privind situaţia iniţială a câmpului infracţional.

B. Efectuarea cercetării la faţa locului Efectuarea cercetării propriu-zise se va desfăşura în două faze: faza

statică şi faza dinamică, stabilite convenţional, după următoarele reguli tactice generale:

a) Cercetarea locului faptei se va face de îndată, evitându-se însă graba şi superficialitatea.

Deplasarea la locul faptei, de la anunţarea evenimentului, trebuie să se facă în cel mai scurt timp posibil. Orice manager trebuie să-şi stabilească, periodic, ca obiectiv prioritar, obţinerea unui timp optim.


– 268 –

b) Cercetarea locului faptei trebuie să se facă în baza unui plan judicios şi riguros.

Experienţa demonstrează că niciun caz nu seamănă cu altul, dar abordarea oricărui eveniment trebuie să se facă în baza unei planificări riguroase, stabilindu-se toate activităţile care trebuie executate şi succesiunea acestora. Şeful echipei va stabili sarcini precise pentru fiecare participant, imprimând reguli stricte şi pentru cei care sunt conduşi de orgolii şi se cred atotştiutori.

Criminalistul trebuie, din start, să fie lăsat să-şi facă treaba sa, fără să fie „dădăcit” şi supervizat. Şeful echipei îi va cere însă criminalistului să-şi planifice cercetarea judicioasă a fiecărei porţiuni de teren, după o succesiune stabilită de comun acord.

c) Cercetarea locului faptei trebuie să fie obiectivă. Intuiţia şi orgoliul trebuie lăsate la o parte, pentru că pot influenţa în rău

cercetarea. Trebuie impusă regula că toate urmele de la locul faptei au iniţial

aceeaşi valoare, chiar dacă, aparent, se contrazic sau par lipsite de importanţă.

d) Cercetarea locului faptei trebuie să fie sistematică şi completă. Criminalistul trebuie să fie înarmat cu multă răbdare şi să cerceteze

sistematic fiecare porţiune a locului faptei, insistând să descopere urme în locuri în care un vizitator obişnuit n-ar avea ce căuta (în dulapuri de haine, sub pat, pe vitrine, în spatele unor piese de mobilier etc.). Aceste urme pot fi relevante pentru cauză, asigurând succesul cercetării şi, ulterior, al probaţiunii.

Trebuie să se evite excesul de fotografii, dar să nu rămână niciun detaliu nefixat de obiectivul aparatului de fotografiat. Nici nu ştii când îţi poate dezlega enigma! Într-un caz de omor, un bolnav psihic, care era un obişnuit al locuinţei victimei, a recunoscut că a pătruns prin balcon, pe o scară găsită la cercetarea locului faptei, aruncată la câţiva metri. Suspectul a devenit credibil doar când a demonstrat că a fixat scara cu un banal pietroi, care fusese „surprins” într-o singură fotografie, în apropierea scării. Nimeni nu i-a dat nicio importanţă, deşi s-a dovedit indispensabil pentru cauză.

e) Echipa de cercetare va fi condusă de un şef care va coordona toate activităţile şi va direcţiona investigarea. În cazul investigării omorului, şeful echipei va fi un procuror, de regulă, criminalist. Şeful echipei va fi atent să se respecte normele tactice şi metodologice, de la descoperirea urmelor până la ridicarea, ambalarea şi transportul lor în condiţii de siguranţă.

Şeful va distribui sarcinile şi tot el va corobora toate datele şi informaţiile obţinute, direcţionându-le într-un singur sens: identificarea făptuitorului. De tactul său vor depinde motivaţia şi profesionalismul întregii echipe.


– 269 –

f) Respectarea strictă a normelor procedurale Normele legale trebuie respectate fără nicio abatere, indiferent cât de

tentante ar fi unele „procedee” care au asigurat succesul unei operaţiuni cu care se împăunează unii.

Rutina trebuie acceptată doar ca rigoare profesională, încadrată strict în litera şi spiritul legii!

Relaţiile cu mass-media trebuie să fie corecte, bazate pe încredere reciprocă.

Experienţa arată că ziariştii trebuie să fie lăsaţi suficient de aproape, dar niciodată în câmpul infracţional, iar la terminarea cercetării să se ţină cont de posibilitatea repetării acesteia, astfel că locul faptei ar fi bine să nu devină o „scenă” de spectacol. Trebuie, de asemenea, să se manifeste o grijă deosebită pentru protejarea unor date de intimitate ale cauzei, care l-ar avertiza pe făptuitor. În acelaşi timp, să se aibă în vedere că presa poate ajunge şi singură la datele fierbinţi ale cazului, iar ignorarea ori desconsiderarea ziariştilor ar putea fi extrem de păgubitoare pentru anchetă.

Iată de ce presei trebuie să i se dea un „os de ros” suficient de „tare” pentru senzaţional, dar care să asigure secretizarea datelor de maximă importanţă pentru caz.

Procesul-verbal de cercetare a locului faptei trebuie să fie analizat imediat de şeful competent. Se mai pot umple unele lacune sau se pot înlătura scăpări ori erori care, altfel, ar putea să conducă, inevitabil, doar la un nou caz cu autor neidentificat.

14.4. Fazele cercetării la faţa locului

În teorie şi practică se face distincţie între două faze: statică şi

dinamică, dar stabilirea lor are un caracter convenţional-didactic, deoarece ele formează un tot unitar.

În faza statică se vor desfăşura următoarele activităţi: • Fotografierea de ansamblu a persoanelor care au fost găsite la

locul faptei. Nici nu-ţi poţi da seama cât de utilă poate deveni pe parcursul investigării. Se discută mult despre posibila întoarcere a făptuitorului la locul infracţiunii datorată fenomenului de amnezie postinfracţională: „Infractorul nu se simte în siguranţă, nu-şi poate aminti dacă totul a fost pus la punct, dacă nu cumva a comis greşeala fatală trădătoare. Din acest motiv, cu greu poate rezista impulsului imperativ de a se reîntoarce la locul infracţiunii, întoarcere care îi este fatală în cele mai multe cazuri”:

• Se consemnează primele informaţii de la poliţiştii (jandarmii, alte persoane) care au asigurat paza, pentru stabilirea eventualelor modificări survenite;


– 270 –

• Delimitarea teritorială a zonei cercetate; • Parcurgerea locului faptei pentru cunoaşterea ambianţei şi

identificarea unor repere pentru investigare; • Orientarea locului faptei din punct de vedere topografic şi

criminalistic; • Determinarea punctului de începere, precum şi a sensului şi

direcţiei cercetării. Punctul de plecare îl poate constitui centrul scenei infracţiunii, după care se examinează zonele adiacente până la periferie (cercetare excentrică), dar punctul de iniţiere îl poate constitui şi periferia, cu deplasarea, spre centru, în spirală (cercetare concentrică).

Locul faptei poate fi împărţit în sectoare, stabilindu-se succesiunea examinării acestora sau poate fi cercetat numai într-o anumită direcţie (în sens liniar).

• Marcarea drumului de acces în câmpul infracţional; • Stabilirea stării şi poziţiei obiectelor care au legătură cu cauza şi

sunt purtătoare de urme; • Executarea fotografiilor de orientare şi de ansamblu după regulile

de criminalistică tehnică; realizarea înregistrărilor video şi a schiţei locului faptei;

• Folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmei de miros uman (dacă permit condiţiile atmosferice). Simţul mirosului, deosebit de fin, se datorează celulelor senzoriale din mucoasa olfactivă, care pot fi de 300-600 de ori mai multe decât la om (150-300 milioane faţă de aproximativ 500.000);

• În această fază pot fi obţinute date şi informaţii care să conducă la identificarea făptuitorului;

• Se iau măsuri pentru urmărirea făptuitorului cunoscut sau prezumtiv (consemn la frontieră) ;

• Se dau în urmărire, în măsura în care se cunosc elemente precise de identificare, obiectele care au servit la comiterea infracţiunii sau bunurile sustrase;

• De reţinut: În faza statică a cercetării la faţa locului nu se permite atingerea sau schimbarea poziţiei obiectelor din câmpul infracţional!

În faza dinamică, cea mai importantă etapă a cercetării locului faptei, se vor executa următoarele activităţi:

– examinarea minuţioasă a cadavrului şi a obiectelor purtătoare de urme; – fotografierea obiectelor principale şi a cadavrului; – executarea măsurătorilor fotografice bidimensionale f – descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor; – descoperirea şi examinarea instrumentelor (obiectelor) folosite la

comiterea infracţiunii;


– 271 –

– definitivarea schiţei locului faptei sau a schiţelor: schiţa de orientare, schiţa locului faptei, schiţa unei porţiuni de la locul faptei şi a obiectelor principale, schiţa urmelor şi schiţa de detaliu;

– ambalarea, etichetarea şi sigilarea urmelor; – audierea persoanelor suspecte, a martorilor şi a victimei, cu

respectarea regulilor tactice ale ascultării. Dacă este posibil, declaraţiile să fie înregistrate pe bandă magnetică şi videomagnetică;

– stabilirea semnalmentelor şi portretului robot ale făptuitorului şi declanşarea, după caz, a urmăririi generale;

– clarificarea împrejurărilor negative sau controversate, care au fost creare de făptuitor pentru a deruta cercetările. Este necesar să se facă o cercetare sistematică şi amănunţită a locului faptei, pentru a se da un răspuns corect întrebărilor care s-au pus pe parcursul cercetării privind existenţa sau inexistenţa unor urme specifice, sau să se clarifice împrejurări care nu puteau fi explicate (uşa încuiată cu cheia pe dinăuntru, ferestre închise).

Clarificarea acestor împrejurări se impune mai ales în cazul infracţiunilor comise cu arme de foc, când un omor comis prin împuşcare poate fi disimulat în sinucidere, dar şi invers, când sinucigaşul şi-a disimulat fapta în omor: fixarea rezultatelor în procesul-verbal de cercetare a locului faptei; reluarea şi repetarea cercetării locului faptei. Reluarea cercetării locului faptei se impune atunci când, datorită unor fenomene naturale (întuneric, furtună, ploaie etc.), cercetarea a fost întreruptă sau au survenit alte cauze de pericol pentru viaţa, sănătatea şi avutul persoanelor.

Reguli tactice Şeful echipei va cere fiecărui component al echipei să-şi noteze

cronologic toate activităţile şi constatările: data şi ora începerii şi terminării investigaţiei, descrierea locului faptei, persoanele identificate şi verificate, informaţiile obţinute, în general toate datele de interes operativ, care pot deveni o adevărată „comoară”.

Măsuri de protejare, chiar de pază, dacă situaţia impune. Cercetarea trebuie continuată de către aceeaşi echipă. În procesul-verbal de cercetare a locului faptei se vor menţiona

perioada de întrerupere şi cauzele care au generat-o. Deşi, în principiu, irepetabilă, cercetarea locului faptei se poate repeta

atunci când s-a constatat că a fost efectuată superficial ori pe parcursul anchetei s-au stabilit noi indicii despre alte urme sau corpuri delicte.


– 272 –

14.5. Activităţile desfăşurate de către specialistul criminalist cu ocazia cercetării la faţa locului

Potrivit art. 6 alin.(1) din Ordinul I.G.J.R. nr. 20/2006, primele măsuri ce

trebuie luate de subofiţerul criminalist sunt: salvează victimele şi acordă primul ajutor acestora; opreşte din acţiune, prinde şi identifică făptuitorul; identifică martorii oculari; notează şi marchează poziţia iniţială a mijloacelor de probă, schimbările intervenite, persoanele care le-au făcut şi scopul acestora, protejează urmele existente în câmpul infracţional; nu permite niciunei persoane să pătrundă în câmpul infracţional dacă nu are atribuţii pe linie criminalistică, de constatare a infracţiunii flagrante ori de salvare a victimelor.

În continuare, în funcţie de natura infracţiunii şi de locul faptei, criminalistul poate desfăşura activităţi pentru:

– fixarea limitelor locului faptei pentru a asigura descoperirea urmelor şi a tuturor mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza;

– conservarea urmelor la faţa locului ce are ca scop păstrarea urmelor infracţiunii şi a obiectelor purtătoare de urme în starea în care au fost găsite şi protejarea lor împotriva oricăror factori distructivi naturali sau umani (intenţionat sau neintenţionat);

– executarea tuturor tipurilor de fotografii judiciare la faţa locului; – executarea filmului judiciar; – amprentarea făptuitorilor Alături de constatările proprii ale criminalistului, un rol deosebit îl au datele şi

informaţiile obţinute de la jandarmii care au ajuns primii la faţa locului, de la persoana vătămată, martorii oculari ori de la cei care au sesizat săvârşirea faptei.

În cazul constatării unei fapte de natură penală la care cercetarea la faţa locului este obligatorie, va fi sesizată urgent prin dispeceratul unităţii de jandarmi, unitatea de poliţie competentă teritorial pentru a efectua cercetarea la faţa locului.

Conform art. 7 din acelaşi ordin al I.G.J.R., la sosirea echipei operative a poliţiei, după caz, subofiţerul criminalist jandarm îl va informa pe şeful echipei despre măsurile întreprinse până în acel moment, modificările aduse în câmpul infracţional, primele date de interes operativ şi va efectua împreună cu echipa poliţiei cercetarea locului faptei.

De aceea este necesar a fi cunoscute activităţile ce se pot desfăşura de către criminalistul ce face parte din echipa operativă a poliţiei.

Specialistul criminalist din cadrul echipei de cercetare operativă a poliţiei desfăşoară la faţa locului următoarele activităţi:

– Pătrunderea împreună cu ofiţerul desemnat, conducător al echipei de cercetare în câmpul infracţiunii şi marcarea drumului de acces pentru medicul legist, conducătorul câinelui de urmărire, ceilalţi membrii ai echipei, martori asistenţi şi persoanele participante;


– 273 –

– Marcarea perimetrului câmpului infracţiunii şi stabilirea modului de desfăşurare a cercetării, respectiv din exterior în interior sau din interior spre exterior;

– Fixarea locului faptei în contextul mediului înconjurător prin fotografieri şi videofilmări din unghiuri şi direcţii diferite;

– Căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea şi protejarea urmelor infracţiunii şi ale celorlalte mijloace materiale de probă, fără a le disloca din locul în care se găsesc şi apoi procedează la relevarea, ridicarea, conservarea, examinarea, interpretarea şi ambalarea acestora;

– Fixarea prin fotografiere metrică şi videofilmare a obiectelor principale, a corpurilor delicte şi a leziunilor exterioare ale victimei;

– Obiectele care, datorită volumului mare nu pot fi ridicate, după fixare fotografică, sunt protejate, sigilate şi lăsate în custodie pe bază de proces-verbal, fără a le imobiliza mult timp;

– Folosirea aparaturii şi dispozitivelor din dotarea autolaboratoarelor în scopul soluţionării tuturor sarcinilor legate de cercetarea completă a locului săvârşirii infracţiunii;

– Efectuarea activităţilor specifice privind ridicarea şi conservarea urmelor şi probelor biologice;

– Recoltarea şi ambalarea corespunzătoare a substanţelor ce pot avea legătură cu fapta cercetată (alimente, băuturi, medicamente, recipiente cu conţinut nedeterminat etc.);

– Interpretarea din punct de vedere ştiinţific a urmelor infracţiunii descoperite la faţa locului în scopul refacerii tabloului infracţiunii şi al obţinerii unor date despre făptuitori;

–Prin constatările făcute se pronunţă cu privire la originea şi modul de creare a unor urme sau se va referi la calităţile şi posibilităţile de valorificare a lor prin expertize;

- Urmăreşte folosirea terminologiei criminalistice adecvate pentru consemnarea corespunzătoare în procesul - verbal de cercetare la faţa locului, a stărilor de fapt şi a urmelor existente.

14.6. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este finalizată atunci când s-au definitivat toate operaţiunile tehnico-criminalistice de căutare, fixare, ridicare şi ambalare a tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă precum şi întocmirea documentelor prevăzute de legea procesual penală.

Mijlocul de probă prin care se fixează rezultatele cercetării la faţa locului este procesul-verbal de cercetare la faţa locului la care se anexează


– 274 –

(conform art. 131. C.P.P.) fotografii judiciare, schiţe, desene şi alte lucrări (filme judiciare pentru cazuri deosebite).

Cercetarea locului faptei se consemnează într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă:

a) datele menţionate în art. 91 C.P.P.: • data şi locul unde este încheiat; • numele, prenumele, calitatea celui care îl încheie şi unitatea din care

face parte; • numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi; • descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

modificările survenite; persoanele care le-au făcut; în ce scop; persoanele găsite la locul faptei;

• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;

• menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale; b) alte date cerute de art. 131 C.P.P.: • descrierea amănunţită a situaţiei locului; • urmele găsite, fixate şi ridicate; să se precizeze locul în care au fost

descoperite, distanţele faţă de anumite repere (fereastră, uşă, copac, axul şoselei etc.);

• obiectele examinate şi cele ridicate, cu descrierea caracteristicilor de identificare (model, marcă, tip, serie), dimensiuni, culoare, formă, calitate;

• starea urmei sau a obiectului (curată, murdară, caldă, fierbinte, rece, îngheţată, topită, cu miros, în putrefacţie, fără miros etc.);

• condiţiile în care au fost descoperite; • descrierea metodelor folosite pentru ambalare, etichetare şi sigilare; • cantităţile ridicate; • împrejurările negative (controversate) constatate şi măsurile luate

pentru clarificarea lor; • starea timpului: ploaie, ninsoare, căldură, ger, vânt etc.; • măsurile luate faţă de victime, făptuitori, obiecte implicate în

eveniment; • fotografiile judiciare efectuate: fotografia de orientare, fotografia

schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice, precizându-se marca aparatului folosit şi a filmului;

• menţiuni cu privire la înregistrările efectuate: înregistrarea pe bandă videomagnetică ori înregistrări foto şi video-digitale;

• tehnica de iluminare utilizată; • menţiuni despre întocmirea planului-schiţă, cu precizarea scării la

care s-a întocmit ori despre desenul schiţă realizat;


– 275 –

• rezultatul folosirii câinelui de urmărire; • observaţiile persoanelor participante, mijloacele materiale de probă

ridicate de la locul faptei şi cele lăsate în custodie, precum şi obiecţiile făptuitorului;

• ora începerii şi ora terminării cercetării locului faptei, cu precizarea condiţiilor meteorologice şi de vizibilitate pe parcursul cercetării;

• numărul de exemplare şi destinaţia acestora. Procesul-verbal trebuie să fie întocmit într-un stil clar, precis şi concis,

să prezinte în mod obiectiv situaţia constatată la locul faptei. Procesul-verbal se semnează de către organul judiciar, martori asistenţi şi de alte persoane, pe fiecare pagină, iar locurile rămase libere se barează.

În procesul-verbal nu se consemnează opiniile experţilor sau ale martorilor asistenţi cu privire la modul în care s-a comis fapta şi persoana făptuitorului.

Este preferabil ca procesul-verbal să fie redactat la locul faptei, pentru a nu se omite amănunte relevante pentru cercetare.

La redactarea procesului-verbal de cercetare la faţa locului trebuie respectate următoarele reguli:

– întocmirea procesului verbal şi folosirea celorlalte mijloace tehnice de fixare să se facă în strictă conformitate cu prevederile art. 91 şi 131 din C.P.P;

– redarea cu precizie a locului descoperirii urmei sau altui obiect, consemnându-se distanţele faţă de diferite repere fixe sau relativ fixe (fereastră, uşă, pat, copac, zid, axul şoselei, înălţime faţă de sol etc.);

– să se arate poziţia exactă faţă de planurile vertical şi orizontal, precum şi faţă de baza proprie (înclinat, răsturnat etc.);

– să fie reproduse întocmai caracteristicile referitoare la formă, dimensiuni, culoare, calitate etc.;

– să fie înregistrate datele care privesc modelul, marca, tipul, seria; – să se consemneze starea urmei sau obiectului (deteriorat, putred,

murdar, cald, rece, armat, umed, uscat etc.); – se vor consemna cantităţile (pentru lichid, bucăţi, resturi, număr de

lovituri vizibile etc.); – descrierea condiţiilor în care s-au descoperit (pivniţă umedă, încăpere

uscată, îngropate etc.); – să se precizeze starea timpului (senin, ger, căldură etc.); – să se descrie operaţiunile tehnico-criminalistice efectuate; – dacă părţile prezente la efectuarea cercetării la faţa locului au de

făcut sau nu obiecţiuni cu privire la modul de efectuare a cercetării la faţa locului sau al redactării procesului-verbal.

De asemenea, în procesul verbal se vor consemna date privind: caracteristicile tehnice ale aparaturii şi materialelor sensibile folosite; parametrii


– 276 –

de lucru; tehnica de iluminare utilizată. Dacă cercetarea la faţa locului este făcută de către specialistul criminalist, acesta va urmări folosirea unei terminologii adecvate pentru consemnarea în procesul-verbal a tuturor stărilor de fapt şi urmelor descoperite.

În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată de echipa operativă a poliţiei, subofiţerul criminalist jandarm desfăşoară următoarele activităţi:

– va solicita consemnarea în conţinutul procesului verbal de cercetare la faţa locului a tuturor participanţilor la această activitate;

– va solicita o copie a procesului-verbal de cercetare la faţa locului în vederea constituirii „urmei” dosarului ce va rămâne la compartimentul prevenire şi combatere a criminalităţii;

– prin adresa înaintată Parchetului împreună cu procesul verbal de constatare a infracţiunii şi cu celelalte acte, va menţiona că cercetarea la faţa locului din punct de vedere criminalistic a efectuat-o specialistul criminalist din cadrul poliţiei (grad, nume, prenume, unitatea).

– 277 –

15. Capcanele criminalistice 15.1. Noţiunea şi importanţa capcanelor criminalistice Criminalistica elaborează o serie de mijloace şi procedee tehnico-

ştiinţifice necesare prevenirii, descoperirii şi combaterii fenomenului infracţional.

Practica a demonstrat că un rol determinant în descoperirea infractorilor îl au „capcanele criminalistice”.

Prin capcană criminalistică se înţelege operaţiunea organizată în mod special pentru a fi prinşi autorii neidentificaţi ce au săvârşit anumite infracţiuni care au caracter de repetabilitate şi despre care există presupuneri temeinice că vor fi prezenţi într-un anumit loc.

Capcana criminalistică se poate organiza în două feluri şi anume : a) capcană tactică operativă – presupune dispunerea unor

jandarmi în jurul locului (obiectivului) unde vor acţiona făptuitorii în urma informaţiilor obţinute;

b) capcana tehnică criminalistică – constă în instalarea unor mijloace tehnice, care vor semnala prezenţa făptuitorilor şi îi vor marca în scopul identificării lor ulterioare. Capcana tehnico-criminalistică este un procedeu de lucru ce constă în folosirea unor mijloace tehnice dispuse în ascuns într-un loc precis determinat şi în legătură cu care se deţin informaţii sau există bănuieli întemeiate că se va săvârşi o faptă penală, cu scopul de a preveni comiterea de infracţiuni sau de a descoperi fapte antisociale, de a identifica făptuitorul şi de a proba activitatea acestuia.

Importanţa capcanelor tehnico-criminalistice Capcanele tehnico-criminalistice prezintă o importanţă deosebită.

Folosirea acestora prezintă un dublu rol: – preventiv – deoarece împiedică consumarea unei infracţiuni sau

producerea urmărilor acesteia, fapta rămânând în faza tentativei; Exemplu: I. J. J. Vâlcea a fost sesizat de către numita A.B. că o persoană

necunoscută încearcă să o omoare prin introducerea de mercur în ţigări. În


– 278 –

urma verificărilor efectuate s-a stabilit că cel ce avea această intenţie era un coleg de birou.. Pentru a-l prinde şi a-i proba vinovăţia s-a hotărât instalarea unei capcane criminalistice chimice, prin marcarea ţigărilor cu substanţa acid B.O.N. (beta-oxi-naftoic). După puţin timp, numita A.B. a sesizat că s-a umblat iar la pachetul de ţigări şi a anunţat jandarmii. In urma verificărilor sub radiaţii u. v. a colegilor de birou, pe mâinile şi hainele numitului B.M. s-a evidenţiat prezenţa substanţei folosite la marcare. Pus în faţa probelor, acesta a recunoscut fapta declarând că a vrut să o omoare din motiv de gelozie.

– represiv – prin identificarea, prinderea, probarea vinovăţiei şi tragerea la răspundere penală a autorilor, aşa cum rezultă şi din exemplul următor:

Exemplu: I.J.J. Vâlcea a fost sesizat cu privire la faptul că profesorul D.E. de la liceul „Nicolae Bălcescu” din localitate pretinde elevilor sume de bani în schimbul garantării reuşitei la examenul de bacalaureat. Considerând că pentru dovedirea vinovăţiei sus numitului este necesară organizarea unei capcane criminalistice jandarmii împreună cu un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea au trecut la marcarea chimică a 5 bancnote de câte 50 lei cu acid B.O.N. (beta – oxi - naftoic)

Bancnotele au fost date elevului C.A. (cel care a făcut sesizarea) iar acesta a mers la domiciliul profesorului căruia i-a înmânat suma de bani. După plecarea elevului, procurorul împreună cu jandarmii şi doi martori asistenţi s-au prezentat la locuinţa profesoarei. La întrebarea dacă a primit bunuri materiale sau bani de la elevul C.A., profesorul a răspuns că nu. Trecându-se la efectuarea unei percheziţii domiciliare, în sertarul bibliotecii s-a găsit un plic cu 5 bancnote cu valoarea de 50 lei.

Surprins, profesorul a declarat că nu ştie nimic despre acel plic cu bani în el. în urma examinării sub radiaţii U.V. atât pe bancnotele din plic, cât şi pe mâinile şi hainele profesorului s-au pus în evidenţă urme din substanţa folosită la marcarea bancnotelor. În final, profesorul a fost nevoit să-şi recunoască fapta.

Baza legală a folosirii capcanelor criminalistice o constituie mai multe articole din Codul de procedură penală:

– „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” (art. 1 C.P.P.);

– „constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei” art. 63 alin. (l) C.P.P.);


– 279 –

– „mijloacele de probă prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă sunt înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă” (art. 64 C.P.P.);

Organizarea de capcane tehnico-criminalistice constituie o probă ştiinţifică în slujba aflării adevărului, întrucât potrivit sistemului românesc de drept, ea nu face parte din categoria celor interzise de lege aşa cum sunt violenţa, ameninţarea ori alte mijloace de constrângere.

15.2. Tipuri de capcane tehnico-criminalistice Capcanele tehnico-criminalistice se pot organiza atât în scop de

prevenire cât şi în scop de descoperire. După tipul constructiv, în practică se folosesc următoarele capcane

criminalistice: a) Capcana chimică – constă în răspândirea la locul unde se

presupune că se va comite o infracţiune, a unor substanţe chimice care venind în contact cu infractorul, vor adera la hainele şi corpul său, iar în urma evidenţierii lor se poate identifica persoana ce a săvârşit infracţiunea.

Se poate folosi cu eficienţă acest tip de capcană numai în cazul în care numărul persoanelor bănuite este precis determinat, şi relativ restrâns, ca de exemplu: personalul unui atelier dintr-o uzină, al unui magazin sau depozite, etc.

Capcanele chimice presupun folosirea unor substanţe chimice de marcare, ce produc efecte diferite, astfel:

a) Substanţe care colorează pielea: – nitrat de argint; – ninhidrină. b) Substanţe fluorescente (se observă sub radiaţii U.V.): – acidul beta-oxi-naftoic (B.O.N.); – acidul salicilic; – oxina; – alte substanţe fluorescente. c) Substanţe a căror prezenţă este pusă în evidenţă în reacţie cu

diverse soluţii: – fenolftaleină; – albastru de metilen; – albastru de brom-fenol. În cazul organizării capcanelor chimice, substanţele chimice trebuie să

aibă următoarele proprietăţi: – să aibă aceeaşi culoare sau culoare asemănătoare cu aceea a

obiectelor care vor fi marcate;


– 280 –

– să reziste la intemperii o perioadă mai mare de timp (10-15 zile); – să persiste pe făptuitor, ori pe hainele sale, chiar după spălare; – să fie de circulaţie redusă şi să nu se folosească în niciun fel ca

materie primă în cadrul unităţii unde se organizează capcane; – să nu se transmită uşor de la o persoană marcată (contaminată) la

alta; – să nu fie toxice şi să nu pună în pericol sănătatea sau viaţa

persoanei; – să se poată transmite rapid de pe obiectul marcat pe făptuitor, fără

ca acesta să se sesizeze. b) Capcana odorantă – se organizează prin răspândirea în locurile

despre care se deţin date concrete că se va comite o infracţiune, a unor substanţe ce vor transmite un miros discret, specific persoanei făptuitorului, al cărui traseu va fi apoi urmărit cu ajutorul câinelui de urmă.

În astfel de cazuri, mirosul substanţei odorante se transmite de regulă pe talpa încălţămintei şi de aceea, folosirea acestei capcane are o mare eficienţă în mediul rural (la sate, comune), cât şi în oraşele mici.

De regulă, aceste capcane se organizează în locurile unde nu se poate stabili un cerc precis determinat de bănuiţi şi se foloseşte câinele de urmă care poate conduce după urma de miros la autorii infracţiunilor. În aceste cazuri mirosul poate dura până la 5-6 zile.

c) Capcana radioactivă – este folosită rar şi constă în folosirea unui izotop radioactiv pentru crearea de bariere invizibile de radiaţii în drumul autorului spre locul faptei sau pentru marcarea diferitelor obiecte ale infracţiunii. Aceste substanţe vor transmite radiaţiile făptuitorului, devenind un trasor (atom marcat) ce va putea fi detectat de la distanţă.

Folosirea unui izotop la organizarea capcanei radioactive se face în cazuri deosebite şi numai cu autorizarea instituţiilor competente în domeniu.

d) Capcana optică – se organizează prin instalarea unor mecanisme tehnice de fotografiere, filmare sau înregistrare video a făptuitorului.

Acest tip de capcană se organizează atunci când: – nu este posibilă tratarea chimică sau radioactivă a locului ori a

obiectivelor vizate; – nu se poate forma un cerc de suspecţi precis determinat şi relativ

restrâns. e) Capcana fonică - constă în instalarea unui dispozitiv audio în locul

unde se presupune că se va repeta fapta penală, cu scopul de a se înregistra unele sunete, cum sunt: vocile participanţilor, urmele sonore ale împuşcăturii, zgomotul specific făcut de paşii autorului etc.


– 281 –

15.3. Condiţiile şi factorii ce trebuie să existe pentru organizarea unei capcane tehnico-criminalistice

În activitatea criminalistică, capcanele tehnico-criminalistice sunt folosite

în domenii diverse şi foarte vaste. Condiţii. Pentru a se hotărî organizarea unei capcane tehnico-

criminalistice, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1. acţiunea infracţională să aibă caracter de repetabilitate; 2. făptuitorul să fie neidentificat; 3. să existe un cerc determinat şi relativ redus de persoane

suspecte. Necesitatea primei condiţii rezultă din aceea că numai atunci când

infracţiunea se repetă în acelaşi loc şi vizează aceleaşi obiecte, este posibil ca făptuitorul să vină în contact cu capcana organizată pentru prinderea şi identificarea sa.

Privitor la cea de a doua condiţie, trebuie menţionat că o capcană nu se poate organiza decât pentru făptuitorii neidentificaţi. Când sunt cunoscuţi şi se deţin date că vor repeta acţiunea infracţională, legea nu permite să fie lăsaţi să comită în continuare infracţiuni pentru a fi prinşi cu ajutorul capcanelor tehnico-criminalistice. În astfel de cazuri jandarmii trebuie să ia toate măsurile pentru a preveni săvârşirea de infracţiuni, iar pentru faptele deja comise să descopere cu operativitate autorii.

Dacă se foloseşte o capcană chimică, radioactivă sau fonică se impune să existe şi cea de a treia condiţie, pentru că fără un cerc determinat de suspecţi nu se ştie unde să se efectueze investigaţii şi cercetări pentru descoperirea făptuitorului. Nelimitarea cercului de suspecţi duce la extinderea cercetărilor, prelungirea duratei lor, etc., timp în care marcarea poate fi înlăturată, iar realizarea identificării devine imposibilă.

Practica criminalistică a demonstrat că se pot obţine rezultate cu ajutorul capcanelor tehnico-criminalistice numai dacă totul se desfăşoară cu maximum de operativitate.

Factori. Pentru a stabili modalităţile de organizare a capcanei trebuie să avem în vedere următorii factori:

– Obiectul vizat de infractor – care poate influenţa în mare măsură hotărârea cu privire la modul de organizare a unei capcane tehnico-criminalistice. Exemplu: dacă dintr-un depozit se sustrag sticle cu băuturi alcoolice, nu se va pulveriza pe ele pulbere fluorescentă deoarece ar putea lua contact întâmplător cu substanţa şi o altă persoană decât făptuitorul, ci sticlele vor fi marcate cu creion fluorescent.

– Specificul locului unde se desfăşoară acţiunea infracţională


– 282 –

În situaţiile în care infracţiunile se comit în încăperi capcana se va organiza în aşa fel încât numai persoanele care săvârşesc fapta să vină în contact cu substanţa de marcare. De exemplu, dacă se vor marca mânerele uşilor, acestea nu vor fi tratate cu substanţă decât în partea interioară a camerei şi nu în exterior, unde pot fi atinse de orice persoană în mod întâmplător.

Când obiectul vizat de infractor este afară, supus intemperiilor (cherestea, tablă galvanizată, etc.) orice substanţă folosită n-ar rezista multă vreme la ploaie, ninsoare, vânt, soare etc., de aceea este indicat să se organizeze o capcană optică sau să se folosească creioane fluorescente.

– Păstrarea secretului organizării capcanei Descoperirea substanţelor folosite la capcană, pe făptuitor sau pe

obiectele sustrase este un element de fapt care constituie probă în justiţie dar până la descoperirea autorului, acţiunea de organizare a capcanei tehnico-criminalistice este secretă. La instalarea unei capcane, în afară de organele de urmărire penală şi de anumiţi specialişti mai participă şi un număr redus de persoane ca: (martori, victima, responsabilul sau şeful unităţii păgubite ori superiorii săi), cu condiţia ca aceştia să nu fie bănuiţi ca autori ai infracţiunii respective.

Acestea vor fi instruite amănunţit cu privire la modul lor de acţiune şi comportare în raport cu locul şi obiectele care urmează să fie marcate şi li se vor atrage atenţia verbal şi în scris (se va face menţiune în procesul-verbal de aplicare a capcanei) asupra necesităţilor păstrării secretului aplicării capcanei.

– Camuflarea capcanei Noţiunea de camuflare cuprinde două aspecte: – uneori instalarea trebuie să se facă sub o legendă faţă de întregul

personal al unităţii păgubite, ori faţă de toate persoanele din anturajul victimei; – orice capcană tehnico-criminalistică trebuie să fie în aşa fel

concepută, încât după instalare să nu poată fi observată (sesizată) de făptuitor ori de alte persoane.

Când se organizează capcane chimice, se va avea în vedere ca substanţele folosite să nu aibă culori diferite faţă de fond, să fie răspândite într-un strat uniform şi să nu emane miros caracteristic, care să trezească bănuieli infractorilor.

– Prin aplicarea capcanei, să nu se pună în pericol viaţa sau sănătatea persoanelor cu care aceasta vine în contact

Se recomandă ca la organizarea capcanelor să nu se folosească substanţe toxice, iar acestea să fie răspândite numai pe ambalajele obiectelor capcanate. Numai alimentele pot fi marcate direct cu izotopi radioactivi care nu au nicio influenţă negativă asupra organismului uman, datorită cantităţii mici de substanţă.


– 283 –

15.4. Organizarea unei capcane criminalistice chimice

În activitatea practică s-a constatat că la organizarea capcanelor tehnico-criminalistice, se vor parcurge trei faze:

a) Pregătirea în vederea instalării unei capcane criminalistice; b) Instalarea capcanei; c) Realizarea (exploatarea) capcanei. a) Pregătirea în vederea instalării unei capcane criminalistice În faza pregătirii, se vor desfăşura următoarele activităţi: – verificarea sesizării pentru a stabili dacă sunt îndeplinite

condiţiile cerute pentru organizarea unei capcane; – alegerea tipului de capcană (de prevenire sau de descoperire); – pregătirea materialelor necesare: – substanţe ori soluţii chimice de marcare; – lampa cu radiaţii ultraviolete; – pensulă, spatulă, vată, pensetă; – coli albe de hârtie ş.a.; – stabilirea momentului optim de instalare şi a legendei de mascare a

activităţii; – stabilirea persoanelor ce vor participa la aplicarea capcanei

(reclamant, gestionar, şef de unitate etc.), obţinerea aprobărilor necesare; – stabilirea martorilor asistenţi şi instruirea lor; – deplasarea la faţa locului; b) Instalarea capcanei criminalistice(marcarea) În această fază se desfăşoară următoarele activităţi: a) marcarea obiectelor vizate de făptuitor sau a celor aflate în

punctele obligatorii de trecere. Această activitate se poate realiza prin unul din următoarele procedee:

– pudrarea cu pensula din păr de veveriţă sau cu pulverizatorul pe diverse suprafeţe, într-un strat foarte subţire a substanţelor care se prezintă sub formă de pulbere fină, ca: oxina, acidul beta-oxi-naftoic (B.O.N.), acidul salicilic, antracenul, euramina, oxinatul de magneziu, pigmentul galben fluorescent, nitratul de argint, fluorescina, rodamina B. etc.;

– răspândirea şi fixarea substanţei chimice cu un liant, procedeu ce se foloseşte în cazurile în care substanţa trebuie dispusă pe suprafeţe verticale sau pe obiecte pe care praful va adera (exemplu: pe întrerupătoare, mânerele interioare ale uşilor, pe ferestre, pe spătarele scaunelor, etc.). Procedeul constă în amestecarea substanţei, în mod uniform, cu vaselină incoloră sau colorată, în funcţie de caz, care se întinde într-un strat subţire, cu o pensulă, pe obiectele ce dorim să le marcăm;


– 284 –

– răspândirea de soluţii chimice folosindu-se soluţiile de ninhidrină, brom-timol-bleu, azotatul de argint şi altele, care vor colora pielea persoanelor ce vin în contact cu ele în violet, în urma reacţiei cu aminoacizii şi albuminele din transpiraţie. Coloraţia persistă 2 - 3 zile;

– marcarea unor produse prin introducerea în masa lor a unor soluţii sau substanţe (marcarea benzinei cu soluţie de fenolftaleină sau de brom-timol-blau);

– marcarea cu creionul fluorescent a obiectelor; Acest procedeu se foloseşte în cazurile în care nu se impune

transmiterea substanţei capcană de pe obiectul marcat pe persoana ce vine în contact cu acesta, ci trebuie urmărit însăşi obiectul marcat.

Marcarea constă în executarea unor semne sau texte cu creionul fluorescent pe diferite materiale, ca: acte, ambalaje, bancnote, textile, cherestea etc., bunuri aflate în birouri, depozite, magazine, serviete, poşete, etc.

Atunci când marcarea obiectelor se face prin procedeul răspândirii substanţei cu ajutorul pensulei sau al pulverizatorului, trebuie să se manifeste multă prudenţă pentru a nu contamina şi alte suprafeţe deoarece s-ar crea greutăţi în descoperirea autorului.

Pentru evitarea acestor neplăceri, la marcarea obiectelor se vor aşterne pe masă ziare sau hârtie de orice fel şi abia apoi se vor scoate substanţele, pensula (sau pulverizatorul) şi obiectele ce trebuie marcate.

Folosind mănuşile, jandarmul marchează cu substanţă obiectele vizate de infractor care vor fi aşezate la locul unde urmează să se săvârşească infracţiunea.

Transportul şi aşezarea obiectelor se face cu multă atenţie pentru a nu răspândi substanţă şi pe alte suprafeţe din preajma obiectelor marcate. Se închide apoi cutia cu substanţa capcană şi împreună cu pensula sau pulverizatorul se aşează în trusă. Se scot mănuşile şi ziarul sau hârtia, se strânge de pe masă începând de la margini către centru – după care aşa împachetată se introduce într-o mapă sau geanta jandarmului.

Cu ajutorul lămpii cu raze ultraviolete, jandarmul criminalist verifică în prezenţa martorilor dacă pe masă sau pe podea nu au rămas urme din substanţa folosită la instalarea capcanei. Dacă există astfel de urme, acestea se spală şi numai după aceea se părăseşte locul unde s-a instalat capcana.

În vederea măririi puterii probatorii a capcanei, se recomandă folosirea la pulverizarea sau pensularea substanţei pe o anumită suprafaţă, a unor clişee-şablon.

(De exemplu: şablon de hârtie care are perforaţii de anumite forme - triunghiuri, pătrate, romburi, cerculeţe, steluţe etc.).


– 285 –

Este normal ca descoperirea urmelor de substanţă folosită la aplicarea capcanei, pe mâinile infractorului, într-o anumită formă ce corespunde cu clişeul-şablon folosit, conduce la înlăturarea tuturor pretextelor şi obiecţiunilor invocate de acesta în apărarea sa, îl determină să recunoască adevărul.

b) întocmirea procesului-verbal de instalare Cu ocazia instalării unei capcane criminalistice chimice jandarmii trebuie

să încheie un proces-verbal în care vor fi menţionate: – data, locul, gradul, numele şi prenumele jandarmului care a aplicat

capcana, organul din care face parte, numele şi prenumele, precum şi calitatea persoanelor de încredere care participă la această operaţiune, având în vedere că aceste persoane au calitatea de martori asistenţi;

– scopul în care se aplică capcana; – substanţa folosită, culoarea acesteia la lumina naturală şi la razele

ultraviolete, clişeul şablon folosit; – descrierea obiectelor marcate şi a locurilor unde au fost aşezate

acestea; – menţiunea că persoanelor participante la aplicarea capcanei li s-a

atras atenţia cu privire la necesitatea păstrării secretului aplicării capcanei; – obiecţiunile martorilor asistenţi – dacă s-au făcut; – formula de încheiere; – semnăturile persoanelor participante. Când capcana se aplică cu ajutorul creionului fluorescent în procesul-

verbal vor fi menţionate culoarea creionului la lumina naturală şi culoarea urmelor acestuia sub influenţa radiaţiilor ultraviolete şi semnele grafice realizate.

Procesul-verbal încheiat, se înregistrează la unitatea de jandarmi din care face parte cel care a aplicat capcana.

c) Realizarea (exploatarea) capcanei În această fază se desfăşoară activitatea de descoperire a urmelor

căutând substanţa folosită la marcarea obiectelor, pe mâinile, faţa sau îmbrăcămintea infractorului. Examinarea persoanelor din cercul de bănuiţi se face de cele mai multe ori cu ajutorul lămpii cu radiaţii ultraviolete, cu soluţii de testare ori prin observare directă.

Examinarea în vederea depistării urmelor din substanţa folosită la marcare se face în special asupra mâinilor, feţei şi hainelor persoanelor din cercul de bănuiţi precum şi asupra obiectelor descoperite asupra lor. Persoanele vor fi examinate de regulă într-o încăpere mai întunecoasă, numai câte una şi uneori în mod conspirativ (se va folosi o legendă - de exemplu un control medical etc.).


– 286 –

Activitatea de căutare a substanţei de marcare se face în prezenţa a 2 martori asistenţi (dacă este posibil cei care au asistat şi la instalarea capcanei).

Persoanele şi obiectele marcate vor fi conduse la laboratorul criminalistic, unde se vor executa fotografii la lumină naturală şi sub radiaţii ultraviolete şi se vor recolta (în totalitate sau parţial) substanţa folosită la marcare. Dacă este posibil, obiectele marcate vor fi reţinute, urmând regimul obiectelor corp delict.

Fixarea rezultatelor activităţii din această fază se va face în procesul-verbal de constatare şi în planşa fotografică.

După realizarea capcanei sau după trecerea unui anumit timp în care infracţiunea nu s-a mai repetat, capcana se ridică, specificându-se în procesul-verbal de constatare sau în actul separat (se interzice punerea în circulaţie a obiectelor marcate).

Exemplu: Cetăţeanul S.M. patronul restaurantului „S.C. Karma S.R.L”, din mun. Rm. Vâlcea, judeţul Vâlcea, a sesizat I.J.J. Vâlcea despre faptul că în mod repetat din magazia localului dispar sticle de 0,7501. ce conţin coniac „Metaxa”, cartuşe cu ţigări „Kent” şi bani din casieria unităţii respective.

Din relatările acestuia s-a stabilit că fapta se repetă de câteva zile, iar cantităţile sustrase sunt în general mici: 3- 4 sticle de 0,750 1 cu coniac şi circa 2-3 cartuşe cu ţigări.

Întrucât fapta se repetă, iar cercul de bănuiţi era restrâns, s-a ajuns la concluzia că pentru depistarea autorului este necesar să organizeze o capcană criminalistică chimică.

În mod conspirativ, patronul restaurantului împreună cu plt. maj. Petrescu Florian, criminalist în cadrul I. J. J. Vâlcea şi doi martori asistenţi, au organizat o capcană criminalistică chimică, folosind acidul B.O.N. şi creionul galben fluorescent.

În acest sens au fost marcate 10 sticle de 750 ml cu coniac „Metaxa”, 2 cartuşe cu ţigări „Kent” şi 3 bancnote de 10 lei.

Pe etichetele sticlelor cu coniac, unul din martorii asistenţi a scris cu creionul galben fluorescent cuvântul „HOŢ".

După 2 (două) zile de la data instalării capcanei, patronul restaurantului a sesizat din nou dispariţia de ţigări şi băuturi alcoolice, banii fiind la locul lor.

Imediat după sesizare, criminalistul plt. maj. Petrescu Florian a examinat cu ajutorul lămpii cu radiaţii ultraviolete, în prezenţa martorilor asistenţi, personalul bufetului.

Pe mâinile, halatul şi interiorul buzunarelor pantalonilor muncitorului necalificat Dumitrescu Ion s-au descoperit urme de acid B.O.N. folosit la instalarea capcanei.


– 287 –

La percheziţia domiciliară s-au găsit 8 (opt) sticle a 0,750l. Ce conţineau coniac „Metaxa” şi 14 (patrusprezece)pachete cu ţigări „Kent” marcate chimic şi cu inscripţia „HOŢ”.

Din cercetări a rezultat că Dumitrescu Ion intra noaptea în magazia restaurantului folosindu-se de cheile pe care le confecţionase după mulajul celor originale, de unde sustrăgea produsele amintite.

PROCES – VERBAL

Anul _______ luna_____________ ziua ____ în Rîmnicu - Vâlcea, jud. Vâlcea.

Cpt. Dobre Radu şi plt. maj. Petrescu Florian, ambii din cadrul I.J.J. Vâlcea.

Astăzi, data de mai sus, având în vedere necesitatea descoperirii autorilor unor furturi repetate de ţigări „Kent” şi a unor sticle cu coniac „Metaxa” din magazia restaurantului „S.C.Karma S.R.L.” din Rîmnicu - Vâlcea, jud. Vâlcea, în prezenţa martorilor asistenţi:

1. Popa Vasile, domiciliat în mun. Rm Vâlcea, jud. Vâlcea, pensionar, posesor B.I. seria A.N. nr. 221247, eliberat de Poliţia mun. Rîmnicu - Vâlcea

2. Şuteu Valentin, domiciliat mun. Rîmnicu- Vâlcea, jud. Vâlcea, str. Zmeurei, nr. 3, pensionar, posesor al B.I. seria A.N. nr. 312339, eliberat de Poliţia mun. Rîmnicu-Vâlcea

Am hotărât organizarea unei capcane chimice, folosind ca substanţe acidul B.O.N. - fluorescent de culoare galbenă şi creion fluorescent de culoare galben-portocaliu strălucitor sub acţiunea radiaţiilor u. v. în acest sens, am procedat astfel:

– pe etichetele a 10 (zece) sticle a 0,750 1. cu coniac „Metaxa”, martorul asistent

Popa Vasile, a scris cu creionul fluorescent de culoare galben-portocaliu cuvântul „HOŢ"; pe 15 (cincisprezece) pachete cu ţigări „Kent”, tehnicianul criminalist Petcu Florian a răspândit prin pensulare pulbere de acid B.O.N.;

– pe 3 (trei) bancnote cu valoare de 10 lei seriile 021A5522074, 024A5522080, 035B6425050 martorul Şuteu Valentin a scris cu creionul fluorescent cuvântul „HOŢ”.

Obiectele marcate au fost arătate martorilor asistenţi atât la lumina naturală cât şi sub radiaţii U.V. după care au fost aşezate în rafturile din magazia restaurantului fiind fixate prin fotografiere. Pentru această activitate s-a folosit aparatul foto Nikon F.M.2 cu film alb-negru de 24 x 36mm. sensibilitate 21 DIN, la lumină naturală şi artificială (lampă blitz marca „Metz”.


– 288 –

În prezenţa martorilor asistenţi s-au îndepărtat resturile de substanţă ce au căzut în timpul capcanării, locul rămânând curat, materialele folosite la capcanare fiind ridicate de tehnicianul criminalist.

La această activitate a participat şi Suru Mihai, domiciliat în mun. Rm.Vâlcea, patronul restaurantului, posesor al C.I. seria VX. nr. 141322, eliberat de Poliţia mun. Rîmnicu - Vâlcea.

Martorii asistenţi şi patronul restaurantului nu au de făcut obiecţii cu privire la modul de desfăşurare a activităţii şi la cele consemnate în procesul-verbal.

Persoanelor participante li s-a atras atenţia asupra necesităţii păstrării secretului cu privire la aplicarea capcanei.

Aplicarea capcanei a început la ora___ s-a terminat la ora_____ . Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un exemplar. Cpt. Martori asistenţi ........................ 1. ..................... Criminalist 2. .................... ..........................

PROCES-VERBAL

Anul ____luna _________ ziua ___ în mun. _______________, judeţul . Cpt. Dobre Radu şi plt. maj. Petrescu Florian, ambii din cadrul I. J .J.

Vâlcea. în prezenţa martorilor asistenţi: 1. Precup Vasile, domiciliat în Rîmnicu - Vâlcea, jud. Vâlcea

pensionar, posesor al B.I. seria V.X. nr. 221247 eliberat de Poliţia Rîmnicu - Vâlcea.

2. Şandru Ion domiciliat în jud. Vâlcea, str. Abatorului, nr.25, jud. Vâlcea, pensionar, posesor CI. seria V.X. nr. 312339, eliberat de Poliţia mun. Rîmnicu - Vâlcea.

Astăzi, data de mai sus, procedând la examinarea cu ajutorul lămpii cu radiaţii u. v. a corpului şi îmbrăcămintei numitului Dumitrescu Ion, fiul lui Ion şi Maria născut la data de 28.04.1955, în comuna Călina jud. Vâlcea, posesor V.X seria A.K. nr. 635602, eliberat de Poliţia mun. Drăgăşani, cu domiciliul în Rîmnicu - Vâlcea, str. Crinului nr.6, manipulant la restaurantul Karma din Rîmnicu - Vâlcea, am constatat următoarele:

Pe mâinile, faţa şi halatul cetăţeanului Dumitrescu Ion, sub acţiunea razelor ultraviolete se observă pete de culoare galben strălucitor.

Numitul Dumitrescu Ion declară că nu cunoaşte provenienţa petelor de culoare galben strălucitor descoperite în locurile sus-amintite.


– 289 –

Având în vedere cele constatate şi primind consimţământul numitului Dumitrescu Ion în conformitate cu prevederile art. 100 C.P.P. s-a efectuat o percheziţie corporală şi domiciliară asupra sa şi la domiciliul său. Cu această ocazie am descoperit următoarele:

– 1 (una) bancnotă în valoare de 10 lei, seria 021A5522074, pe care sub radiaţii ultraviolete, apare scris cuvântul „HOŢ” descoperită în buzunarul stâng al pantalonilor;

– 1 (un) pachet de ţigări marca „Kent” care prezintă urme de substanţă galben fluorescent sub radiaţii ultraviolete descoperit în buzunarul interior de la nivelul pectoral din partea stângă, al hainei;

– la domiciliu am descoperit pe un raft aflat în beciul casei 8 (opt) sticle cu coniac „Metaxa” a 0,750 l fiecare iar într-o geantă de voiaj de culoare maro, cu fermoar pe lateral, ce avea inscripţionat cuvântul „NIKE” aflată sub patul din dormitor s-au descoperit 14 (patrusprezece) pachete ţigări „Kent” . În urma examinării sub radiaţii ultraviolete pe acestea s-au evidenţiat urme de culoare galben fluorescent, specifice acidului B.O.N. Obiectele descoperite cu ocazia percheziţiei (bancnota, sticlele, pachetele de ţigări şi halatul) au fost ambalate, sigilate cu sigiliul tip M.A.I. nr…., etichetate şi ridicate în vederea efectuării unor constatări tehnico-criminalistice de laborator.

Pe parcursul desfăşurării acestor activităţi s-au efectuat fotografii judiciare folosindu-se aparatul Nikon F.M. 2 film alb-negru de 24 x 36 mm cu sensibilitatea de 21 DIN la lumină naturală şi artificială (lampă blitz marca Metz).

Martorii asistenţi şi persoana pe corpul şi mâinile căreia s-au descoperit substanţe de marcare, nu au de făcut obiecţiuni cu privire la modul de desfăşurare a activităţii şi la cele consemnate în procesul-verbal.

Cercetarea a început la ora ___şi s-a terminat la ora ____ . Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un exemplar.

Cpt. Martori asistenţi Persoana pe corpul şi hainele căreia ................... 1. ................. s-au descoperit substanţe de marcare 2.................. Criminalist, ......................

– 291 –

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Constituţia României; 2. Codul penal; 3. Codul de procedură penală, Legea nr. 46 din 19. 03. 2008 – Codul silvic; 4. Legea nr. 550 din 13.12.2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române ; 5. Legea nr. 4 din 09.01.2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive; 6. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23 din 05.03.2008 privind pescuitul şi acvacultura ; 7. Ordinul inspectorului general al Jandarmeriei Române nr. 20 din 14.06.2006 pentru aprobarea Metodologiei organizării şi desfăşurării activităţii criminalistice în Jandarmeria Română; 8. Ordinul inspectorului general al Jandarmeriei Române nr. 21 din 14.06.2006 pentru aprobarea Metodologiei constatării infracţiunilor de către jandarmi; 9. Manual de proceduri scrise (formalizate) de operare/intervenţie şi de control al activităţii, pentru structurile Jandarmeriei Române, 2007, Partea a II-a Proceduri specifice vol. 3, a. Direcţia Ordine şi Siguranţă Publică, b. Serviciul prevenirea şi combatere a criminalităţii; 10. Emilian Stancu, „Tratat de criminalistică”, Editura „Universul juridic”, Bucureşti, 2002; 11. Prof. univ. dr. Ion Mircea, „Criminalistica”, Editura „Lumina Lex”,Bucureşti, 1999; 12. Eugen Gacea, „Elemente de antropologie judiciară”, Editura M.A.I.,1993; 13. Vasile Lăpăduşi, Iancu Ştefan, Dan Voinea şi Lazăr Cârjan, „Metode şi tehnici de identificare criminalistică“, Bucureşti, 2005;


– 292 –

14. Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa şi Lazăr Cârjan, „Rolul probelor criminalistice şi medico-legale în stabilirea adevărului“, Bucureşti, 2006; 15. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu, „Identificarea criminalistică“, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1990; 16. Constantin Aioaniţoaie, Ion Eugen Sandu, „Tratat practic de criminalistică“, Ed. M.A.I.,1992; 17. Cms. şef Dumitrescu Dorel, cms.şef. Ghiorghici Viorel „Criminalistică - Note de curs”, 2005, elaborat la Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr- Câmpina; 18. Vasile Bercheşan şi Marin Ruiu, „Tratat de tehnică criminalistică“, Editura Little Star, Bucureşti, 2004; 19. Vasile Bercheşan, Ion N. Dumitraşcu, „Probele şi mijloacele de probă“, Editura Ministerului de Interne, 1994; 20. Col. (r) prof. Vasile Lăpăduşi, chestor dr. Gheorghe Popa, chestor dr. Lazăr Cârjan, chestor principal drd. Iancu Ştefan, general maior magistrat dr. Dan Voinea, general de divizie (r) dr. Gavril Dorelu Ţărmureanu, „Metode şi tehnici de identificare criminalistică“ - editor: Asociaţia Criminaliştilor din România, Bucureşti, 2006; 21. Prof. S.A. Golunski, „Criminalistica“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961; 22. Emilian Stancu, „Criminalistica“, Editura Actami, Bucureşti, 2001; 23. Camil Suciu , „Criminalistică“ –, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963; 24. Camil Suciu, „Criminalistică“, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972; 25. Conf. univ. dr. Sorin Alămoreanu, „Criminalistică“ (note de curs), Cluj-Napoca, 2004; 26. Ion Mircea, „Criminalistică“ –, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1998; 27. A. Ciopraga, I. Iacobuţă, „Criminalistică“ Editura „Chemarea”, Iaşi, 1997; 28. S. Alamoreamnu, N. Zamfirescu – „Introducere în interpretarea fenomenologică a urmelor“, Editura Alma Mater Cluj, 2003; 29. I.Anghelescu, A. Konig, „Tratat de criminalistică – unele particularităţi privind catastrofele maritime şi fluviale” , Editura M.I., Bucureşti, 1976; 30. E. Locard, „Manuel de tehnique policiere“, Editura Payot, Paris, 1948


– 293 –

31. Barry A.j. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel – „Techniques of crime scene investigation“, Editura ELESEVIER 1985; 32. Introduction to latent fingerprints, Finger Print Laboratories SIRCHIE, 2000; Latent Print Development, Figer Print Laboratories Sirchie, INC, 2003-2004, International CD, catalog; 33. Gh. Păşescu, Constantin R. Ion, „Secretul amprentelor papilare“; 34. Vasile Măcelaru, „Balistica Judiciară“, Editura. M.A.I.; 35. L. Coman, Gh. Diniţă, „Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie“, I.G.M., Bucureşti, 1970; 36. L. Coman, „Aspecte privind cercetarea la faţa locului a infracţiunii de omor“, I.G.M., Bucureşti, 1975; 37. Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa, Lazăr Cârjan, „Rolul probelor criminalistice şi medico-legale în stabilirea adevărului“, Bucureşti, 2006; 38. „Manualul de uz practic pentru cercetarea la faţa locului“, editat în cadrul proiectului PHARE 2004 RO/04/IB/JB-04, „Întărirea Cooperării Poliţieneşti”, Bucureşti, 2006; 39. Vasile Lepăduşi, Gheorghe Popa, Lazăr Cîrjan, Iancu Ştefan, Dan Voinea, Dorel Ţărmurean, „Metode şi tehnici de identificare criminalistică“.

– 295 –

INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI ROMÂNE

Centrul de Documentare şi Pedagogie

Strada Jandarmeriei nr. 9-11, Sector 1, Bucureşti Telefon / fax: 0040 21-3198041

Metropolitan: 1-16555

E-mail: [email protected] [email protected] [email protected]

Redactare şi tehnoredactare: Tudorache Carmen Tipărit la Tipografia MIRA

indrumar de criminalistica jandarmi

Documents