implicaŢii ale practicĂrii sportului de performanŢĂ În ... 2017-7 herbei.pdf · 3 implicaţii...

An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. XV, 2017, p. 173–195

IMPLICAŢII ALE PRACTICĂRII SPORTULUI DE PERFORMANŢĂ ÎN ADOLESCENŢĂ ASUPRA

AGRESIVITĂŢII ŞI MODULUI DE UTILIZARE A STRATEGIILOR DE COPING

Carina Herbei

Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, Departamentul de Cercetări Socio-Umane

Abstract. IMPLICATIONS OF THE COMPETITIVE SPORTS PRACTICING IN

ADOLESCENCE ON AGGRESSIVITY AND THE USE OF COPING STRATEGIES. Our research was thought to identify some differences between the use of coping strategies and the dimensions of aggression at teenagers, depending on whether or not they practice sports at a high performance level. The sample was formed by 254 high school teenagers from the Western region of Romania, aged between 14 and 19. Of these teenagers, 127 are students at a high school with sports profile and they practice competitive sports (individual type: swimming, kayaking, canoeing, athletics, tennis, boxing, kickboxing, wrestling or weightlifting; team competitive sports: basketball, handball, volleyball, football), and 127 study at technical profile high schools and do not practice any sports. As working instruments, we used the Aggression Questionnaire (A), authored by M. Albu, C. Herbei, and C. Văsar, and the Cope Inventory, authored by C. S. Carver, M. F. Scheier, and J. K. Weintraub. The results of this study revealed at the high school students who practice competitive sports an increased propensity to manifest their aggression in a direct way, using physically destructive behaviors directed towards objects or other people, but, at the same time, a greater trend toward engaging in verbal aggressive behaviors directed to others. Also, we observed at these students a significant increase of the state of extreme irritation, the loss of self-control that involves a physiological arousal and preparation for aggression, compared to the teenagers who do not practice any sports. We noticed that the students who practice competitive sports use coping strategies focused on problem solving more often than their peers: planning, seeking social support for instrumental reasons, acceptance. Likewise, the investigated teenagers who do not practice any sport resort more than their peers from the other group to emotional coping – seeking social support for emotional reasons, focus on and venting of emotions, positive reinterpretation and growth – and also to strategies that are generally considered as less effective, like denial, alcohol-drug disengagement.

Keywords: adolescence, aggressivity, coping strategies.

Carina Herbei 2 174

INTRODUCERE

Particularităţi ale agresivităţii şi copingului în adolescenţă Poate una dintre cele mai simple definiţii ale adolescenţei este cea oferită de

Marele dicţionar al psihologiei (Bloch et al., 1999/2006, p. 34): „perioadă a dezvoltării în cursul căreia se operează trecerea de la copilărie la vârsta adultă.” Cronologic, începutul adolescenţei se asociază începutului maturizării pubertare, aproximativ în jurul vârstei de 11–12 ani, iar încheierea ei are loc aproximativ pe la vârsta de 18–19 ani. Aceste limite ale adolescenţei sunt vagi, deoarece apariţia şi durata ei variază în funcţie de mai multe variabile, precum sex, rasă, condiţii geografice şi mediu socio-economic. Perioada adolescenţei este marcată de o rapidă accelerare a transformării biologice, psihologice şi psihosociale a persoanei până în jurul vârstei de 18 ani, însă dezvoltarea continuă cu o mare variabilitate intraindividuală, pe anumite paliere ale personalităţii, în diverse modalităţi, chiar şi după această vârstă.

În adolescenţă, un loc central îl ocupă problema identităţii, corpul copilului modificându-se în ceea ce priveşte morfologia, funcţionarea şi aparenţa, devenind un corp adult, iar adolescentul este nevoit să se adapteze acestor schimbări, să le integreze în imaginea sa despre sine, să îşi asume identitatea de gen, în contextul relaţiilor sale cu ceilalţi, sub influenţa reprezentării colective, a credinţelor cu privire la această etapă de dezvoltare, dar şi a standardelor culturale asociate cu diferenţele de gen. La debutul acestei perioade de dezvoltare au loc şi schimbări importante la nivelul modului de funcţionare a gândirii, care corespund achiziţiei structurilor gândirii formale, ce presupune construirea celor două structuri operatorii: combinatorica şi grupul transformărilor ce coordonează într-un singur sistem reversibilităţile prin inversiune (Piaget & Inhelder, 1968, apud Munteanu, 2003, p. 239–240). Progrese evidente sunt înregistrate de către adolescent şi în ceea ce priveşte metacogniţia şi gândirea recursivă, reflectate în înclinaţia sa spre introspecţie, ruminaţie, reverie. Spre sfârşitul dezvoltării copilului, apare memoria logică, schimbându-se radical raporturile interfuncţionale ale memoriei, în sens opus: „dacă pentru copilul de vârstă mică a gândi înseamnă a-şi aminti, pentru adolescent a-şi aminti înseamnă a gândi” (Vîgotski, 1971, p. 200). În plan lingvistic, apar noi trăsături (Munteanu, 2003, p. 242), precum debit verbal în continuă creştere, limbajul literar şi un anumit stil personal de exprimare, nuanţarea vocabularului prin numeroase expresii tehnice, consolidarea corectitudinii grama-ticale, stabilizarea caracteristicilor scrisului şi ale semnăturii, plăcerea susţinerii unor discuţii în contradictoriu, deschidere spre studiul limbilor străine. În plan reglatoriu (Munteanu, 2003, p. 244–246), motivaţia este caracterizată de prezenţa întregului set de trebuinţe (fiziologice, securitate, dragoste şi afiliere la grup, stimă şi statut, cunoaştere, estetice, autorealizare a propriului potenţial), succesul şi recompensa devin mai stimulative decât insuccesul şi pedeapsa, iar viaţa afectivă

3 Implicaţii ale practicării sportului de performanţă în adolescenţă asupra agresivităţii … 175

se nuanţează, emotivitatea devine acum mai echilibrată şi apar sentimentele superioare (estetice, intelectuale, morale).

Statutul de adolescent licean poate favoriza asimilarea culturii şi asigură persoanei condiţii de viaţă într-un mediu educativ securizant, precum şi o mai mare deschidere spre o lume în care covârstnicii, colegii, ocupă un loc mult mai important. Adolescentul abandonează în această perioadă tipul de raport avut până în acest moment cu părinţii şi începe să construiască un altul, în care autonomia şi identitatea partenerilor vor fi recunoscute pe deplin. Însă, la antipod, adolescenţa poate fi supusă unor dificultăţi de adaptare, de o gravitate variată, ieşind în evidenţă, în principal, carenţele şcolare. Această tranziţie de la copil la adult, deşi nu se desfăşoară fără conflicte, nu are întotdeauna o alură dramatică, de „furtună şi stres” (Hall, 1904, apud Munteanu, 2003, p. 234).

Diminuarea prezenţei şi influenţei familiale sau, cu atât mai mult, absenţa ei, alături de faptul că zona creierului asociată cu controlul agresivităţii şi al plăcerii se maturizează după vârsta de 15–16 ani, predispun adolescentul la comportamente care aparent îl fac să se simtă mai bine pe moment, precum consumul de alcool, droguri, afilierea sa la bande de tineri ce prezintă conduite care sfidează morala şi legea societăţii (Muntean, 2009, p.268). Unele studii au descoperit că frecvenţa manifestărilor agresive la copii şi a victimizării lor descreşte odată cu înaintarea în vârstă (Nansel, Craig, Overpeck, Saluja & Ruan, 2004), iar altele au prezentat o tendinţă de creştere a agresivităţii de la clasele mai mici spre clasele mai mari (Scheithauer, Hayer, Petermann & Jugert, 2006).

În determinismul comportamentului agresiv sunt implicaţi factori biologici şi psihosociali, iar caracterul înnăscut sau învăţat al agresivităţii constituie obiect de controverse ştiinţifice ample. Vasile Dem Zamfirescu (1982) afirma că orice comportament este, de fapt, o sinteză de elemente înnăscute şi dobândite (învăţate), iar, pe măsură ce ne ridicăm pe scara animală spre om, importanţa elementelor dobândite este tot mai mare.

Începând cu secolul trecut, cercetările de neurochimie au stabilit rolul anumitor neurotransmiţători în modularea comportamentului agresiv (Eichelman, 1987), iar de atunci numerose studii nu au făcut decât să sublinieze că agresivitatea este determinată de o varietate de neuromodelatori, neuropeptide şi neurosteroizi (Marian & Baloescu, 2009, p. 29). Unii geneticieni susţin că au descoperit relaţii directe între agresivitate şi acţiunea anumitor gene. În acest sens, un studiu coordonat de expertul în criminologie Kevin M. Beaver, de la Universitatea de Stat din Florida, a arătat că o anumită mutaţie a genei pentru monoamină oxidază A (MAOA), localizată pe cromozomul X, ar fi ereditară şi mai prezentă la culturile războinice (Ficeac, 2010, p. 144–147). Astfel de cercetări, privind condiţionarea genetică şi, în general, biologică, sunt însă controversate, în special, vizând măsura în care agresivitatea poate fi controlată, poate fi inhibată cultural.

Încă din primii ani de viaţă, copiii învaţă agresivitatea de la părinţi, de la persoane apropiate familiei, de la ceilalţi copii cu care interacţionează, dar şi din

Carina Herbei 4 176

filme, de la televiziune, din cărţi de benzi desenate. Odată ce un comportament agresiv este învăţat şi se dovedeşte funcţional, aducând beneficii, el devine un tipar comportamental, care va fi multiplicat atunci când copilul se confruntă cu evenimente neplăcute, frustrante sau atunci când observă şi alte persoane acţionând agresiv. Efectele modelelor agresive asupra copiilor au fost verificate de-a lungul timpului de diverse cercetări (Walter & Thomas, 1963, Hicks, 1965, Feshbach & Singer, 1971, apud Eibl-Eibesfeldt, 1975/2009, p. 176–177; Bandura, 1973, apud Ficeac, 2010, p. 46–47). Observaţiile realizate asupra diverselor popoare privind influenţele educative din partea adulţilor indică, în aşa-numitele culturi războinice, stimularea agresivităţii prin învăţare, promovarea activă a luptei şi violenţei prin educaţie. Astfel, la populaţia Himba, tribul Herero, din Kaokovel (Eibl-Eibesfeldt, 1975/2009, p. 177–178), regula este că se răspunde cu un comportament agresiv la o agresiune, iar la războinicii indieni Waika (Chagnon, 1971, apud Eibl-Eibesfeldt, 1975/2009, p. 178), regula este autoapărarea, copiii fiind încurajaţi de familie în manifestarea unor comportamente agresive şi chiar sunt tachinaţi în acest sens până se înfurie şi se conformează. Acestor copii li se imprimă plăcerea jocurilor războinice, în cadrul cărora ei urmează aceleaşi reguli respectate de adulţi în propriile lor ritualuri războinice, toate acestea spre amuzamentul părinţilor. Cu totul altfel se prezintă situaţia la popoarele cu o cultură pacifistă – de exemplu, la boşimanii din Kalahari, unde copiii nu sunt încurajaţi să riposteze la atac prin contraatac, cei care se bat fiind repede despărţiţi şi calmaţi, iar jocurile combative au un grad înalt de ritualizare –, socializarea producându-se aici fără recurgerea la atitudini agresive (Sbrzesny, 1976, apud Eibl-Eibesfeldt, 1975/2009, p. 178–179). Cele de mai sus pot fi înţelese din perspectiva observaţiei lui Magnusson, potrivit căreia „comportamentul este văzut ca rezultând dintr-un proces continuu de feedback multidirecţional între individ şi situaţiile pe care acesta le întâlneşte, iar persoana trebuie văzută ca un agent activ în acest proces interacţional” (Caprara & Cervone, 2000, apud I., Trifa & C., Trifa, 2012, p. 77).

În concordanţă cu literatura de specialitate (Eagly & Steffen, 1986), într-un studiu realizat de noi în anul 2016 privind agresivitatea la adolescenţi (Herbei, 2016b), am observat că, la această vârstă, băieţii prezintă o tendinţă mai ridicată decât fetele spre o agresivitate malignă, distructivă în direcţia altora, pe când cele din urmă afişează mai pregnant stări emoţionale caracterizate de iritare extremă, de pierdere a stăpânirii de sine. De asemenea, am observat la adolescenţii investigaţi că asocierea exprimării afectelor şi emoţiilor negative cu tendinţa de a se răni pe sine şi pe alţii prin exprimări verbale, cu tendinţa de a avea stări de iritare extremă cu excitare fiziologică, precum şi cu afişarea unor sentimente de rea-voinţă, duşmănie, atitudinea plină de ură faţă de ceilalţi oameni sugerează reflectarea unor nivele ridicate ale distresului subiectiv în cazul confruntării adolescenţilor cu adversitatea.

Etapa de dezvoltare numită adolescenţă aduce cu sine confruntarea cu diverse experienţe noi de viaţă care pot să afecteze starea de echilibru şi se asociază cu


probleme de sănătate mentală şi de conduită ale tinerilor. Impactul evenimentelor de viaţă semnificative este dependent atât de stresorii propriu-zişi, cât şi de evaluarea lor subiectivă, asociată reacţiilor emoţionale la stres şi copingului utilizat, şi poate conduce la adolescenţi la depresie ori anxietate, la agresivitate ori acte antisociale (Compass, Connor-Smith, Saltzman, Thomsen & Wadsworth, 2001). Astfel, începând deja cu pubertatea, se observă o frecvenţă mai mare a conduitelor predelincvente sau chiar delincvente, cazurile cele mai numeroase fiind cauzate în mod special de statusul socio-economic scăzut, de climatul familial instabil şi de unele carenţe educative (Nistoreanu & Păun, 1996). Cu privire la strategiile de coping ale adolescenţilor, literatura de specialitate afirmă că aceştia recurg preponderent la strategii de coping focalizate pe gestionarea emoţiilor şi reducerea tensiunii atunci când se confruntă cu agenţi stresori (Frydenberg & Lewis, 2000, apud Zimmer-Gembeck & Skinner, 2008). Adolescenţii caută suport social emoţional în special de la prieteni, însă în situaţiile definite ca fiind incontrolabile sau în care adulţii sunt recunoscuţi a avea autoritate, adolescenţii apelează, pe măsură ce înaintează în vârstă, la suportul lor. La această vârstă sunt încă adoptate frecvent distragerea şi evitarea, atunci când apar situaţii ori evenimente stresante, dar se observă şi o creştere a frecvenţei de folosire a reinterpretării pozitive (Nicholls, 2005; Zimmer-Gembeck & Skinner, 2008).

Particularităţi ale agresivităţii şi copingului la adolescenţii sportivi de performanţă La nivelul societăţilor umane sunt răspândite o serie de comportamente,

denumite obiceiuri-supapă, care au ca scop descărcarea într-un mod inofensiv a tensiunilor agresive la nivel social şi individual (Eibl-Eibesfeldt, 1975/2009, p.158–161). Aceste tensiuni agresive pot fi generate fie spontan, fie ca răspuns la diverşi stimuli externi, putând fi descărcate prin modalităţi nonviolente, precum luptele-joc şi competiţiile sportive. Luptele-joc se regăsesc la numeroase popoare, fiind, în majoritatea cazurilor, nişte bătălii cu un caracter ludic, organizate în mod spontan sau în cadrul anumitor evenimente periodice tradiţionale, însă, unele dintre ele, deşi nu au un caracter distructiv pentru societate, îl au asupra animalelor – de exemplu, coridele spaniole, la care toreadorii ucid taurii în cadrul unui ritual specializat. Competiţiile sportive sunt activităţi caracterizate de combativitate, adică angajament fizic, motric şi psihic intens, care caută succesul în limitele unor regulamente şi ale fairplay-ului.

Sporturile, la fel ca jocurile, constituie modalităţi de satisfacere a unor pulsiuni naturale de luptă şi, în acelaşi timp, forme disimulate de manifestare a agresivităţii. Agresivitatea crescută este întâlnită în general în sporturile în care este permis contactul corporal, victoria obţinându-se chiar cu vătămarea adversarului, cum sunt luptele sau kickboxingul, sau în jocuri sportive, precum hochei sau rugby.

În practicile sportive, agresivitatea este folosită în vederea motivării şi afirmării de sine prin acţiuni care sunt acceptate de regulamentele sportive, fiind

Carina Herbei 6 178

pozitivă, instrumentală, la fel cu majoritatea atitudinilor agresive umane, pe când agresivitatea extraregulamentară este reacţională, apărând ca urmare a unei frustrări (Dragnea, 2006, p. 155).

Totuşi, rolul jucat de sport, de obicei-supapă care descarcă agresivitatea sau de potenţator al agresivităţii, a constituit mereu subiect de dispută în literatura de specialitate. Astfel, Sipes (1973) combate funcţia cathartică a sportului prin rapor-tarea la populaţiile războinice, la care, potrivit opiniei sale, sporturile combative ar trebui să fie mai slab reprezentate decât la culturile pacifiste, deoarece primele îşi descarcă agresivitatea într-un mod direct. După opinia autorului, culturile războinice practică sporturile combative mai intens decât culturile nerăzboinice. Numeroase experimente efectuate de-a lungul timpului asupra unor atleţi au demonstrat că efectul cathartic nu apare atunci când aceştia îşi descarcă furia într-un mod inofen-siv, aşa cum este activitatea sportivă, ci, dimpotrivă, apare o creştere a nivelului agresivităţii competitorilor (Paterson, 1974, apud Ficeac, 2010, p. 282–283). Pornind de la rezultatele unor asemenea experimente şi de la constatările empirice, Eibl-Eibesfeldt (1975/2009) avansează teoria conform căreia descărcarea tensiunii agre-sive are un efect pe termen scurt şi unul pe termen lung; în acest sens, de pildă, accesele de furie îndreptate asupra celui care a generat tensiunea agresivă produc o descărcare pe termen scurt, însă, pe termen lung, intervine procesul de învăţare, agresivitatea suportând o creştere.

Agresivitatea la sportivi constituie o problemă socială, care afectează atât sportivii, cât şi societatea (Grange & Kerr, 2011, apud Safraoui, 2014, p. 13–14). Determinanţii agresivităţii la sportivi, în special la cei adolescenţi, sunt identificaţi a fi ruminarea, dorinţa de a învinge, sentimentul de a se afla într-un anumit dezavantaj şi pasiunea (Safraoui, 2014, p. 13–14). Având în vedere diferenţele de gen, s-a observat că sportivii bărbaţi înregistrează scoruri semnificativ mai mari la agresivitatea fizică şi cea competiţională faţă de femei (Safraoui, 2014, p. 40). Comparând doar sportivii adolescenţi, membri ai unor echipe naţionale de fotbal, în funcţie de grupele de vârstă 14–15 ani şi 17–18 ani, în cadrul unui studiu realizat în România, Oproiu (2013) a observat scoruri mai mari ale exprimării agresivităţii la sportivii mai mari, concluzionând că adolescenţa facilitează asimilarea comportamentelor agresive şi consolidarea acestora prin validare socială. Într-un studiu realizat de noi în anul 2016, la adolescenţi sportivi de performanţă în diverse ramuri ale sportului individual şi de echipă din regiunea de vest a ţării, am remarcat că adolescenţii aflaţi la începutul unei perioade marcate de profunde transformări corporale şi psihologice (14–16 ani) prezintă o tendinţă mai ridicată decât colegii lor mai vârstnici (17–19 ani) de a afişa o agresivitate malignă, distructivă în direcţia altora, însă, putem afirma că aceştia dovedesc totodată şi o combativitate mai ridicată decât adolescenţii din grupa sportivilor mai mari, dacă ne raportăm la sensul pozitiv al trăsăturii agresivitate. În cadrul aceleiaşi cercetări (Herbei, 2016a), am remarcat la adolescenţii sportivi de performanţă din grupa de vârstă 17–19 ani o mai mare descărcarea a tensiunilor agresive, prin acte agresive verbale îndreptate


spre ei înşişi, caracterizate prin manifestări energice, de multe ori violente, ale emoţiilor care duc la lezarea cu ajutorul limbajului a propriei lor persoane, decât la colegii lor mai tineri. Deosebirile cu privire la rezultatele obţinute în cadrul celor două studii anterior menţionate pot fi cauzate atât de faptul că au fost folosite instrumente de evaluare diferite, cât şi de componenţa eşantioanelor de participanţi utilizate: adolescenţi care practică fotbalul, respectiv adolescenţi care practică sporturi diverse.

În sportul competitiv, un factor foarte important este stresul, iar cercetările din psihologia sportului investighează, în principal, modul în care sportivii reacţionează la presiunea competiţiilor şi relaţiile dintre principalele trăsături de personalitate şi stres. În general, se observă că, pentru adolescenţi, agenţii stresori sunt în legătură cu şcoala şi cu relaţiile interpersonale (Donaldson, Prinstein, Danovsky & Spirito, 2000), iar în cazul în care aceşti tineri sunt şi sportivi de performanţă, se mai adaugă stresul în legătura cu activitatea sportivă – presiunea determinată de antrenamente şi competiţii –, toate acestea putând conduce la o scădere a performanţei sportive.

Cu privire la dinamica strategiilor de coping utilizate de sportivi, studiile de specialitate indică faptul că aceştia deţin o bună capacitate de a face faţă stresorilor, prin strategii fluctuante, ce variază de la o situaţie la alta (Puente-Diaz & Anshel, 2005, apud Nuţ, 2009, p. 202). Conform acestor studii şi datelor unor cercetări realizate asupra unor adolescenţi sportivi de performanţă (Herbei, 2016a; Herbei & Bleoancă, 2016), am remarcat că mediul şcolar şi cel sportiv în care aceştia îşi desfăşoară activitatea par să faciliteze recurgerea la modalităţi variate de a face faţă unor situaţii stresante sau problematice din viaţa personală. De asemenea, în ceea ce priveşte variabila gen (Herbei & Bleoancă, 2016), angajarea împreună în activităţile specifice sportului de performanţă contribuie într-o bună măsură ca utilizarea preferenţială a anumitor strategii de coping să nu fie specifică doar uneia dintre cele două categorii, observându-se diferenţe semnificative între adolescenţii sportivi băieţi şi fete doar la nivelul utilizării preponderente de către adolescente a unor strategii de coping centrate pe emoţie, şi anume Interpretare pozitivă şi dezvoltare personală şi Orientare spre religie.

Scopul cercetării Identificarea unor deosebiri între adolescenţii care practică sportul de

performanţă şi cei care nu practică sportul de performanţă în ceea ce priveşte utilizarea strategiilor de coping şi dimensiunile agresivităţii.

Obiective

Prezentul studiu îşi propune câteva obiective în legătură cu problematica studiată:

Carina Herbei 8 180

• Evidenţierea diferenţelor privind intensitatea prezenţei unor dimensiuni ale agresivităţii între adolescenţii care practică sportul de performanţă şi adolescenţii care nu practică sportul de performanţă.

• Evidenţierea diferenţelor pe intervale de vârstă privind intensitatea prezenţei unor dimensiuni ale agresivităţii la adolescenţi.

• Evidenţierea diferenţelor dintre strategiile de coping utilizate de adolescenţii care practică sportul de performanţă şi cele utilizate de adolescenţii care nu practică sportul de performanţă.

Ipoteze Există diferenţe între adolescenţii care practică sportul de performanţă şi

adolescenţii care nu practică sportul de performanţă privind intensitatea prezenţei unor dimensiuni ale agresivităţii.

Există diferenţe între adolescenţii din grupele de vârstă 14–16 ani şi 17–19 ani cu privire la intensitatea prezenţei unor dimensiuni ale agresivităţii.

Strategiile de coping utilizate de adolescenţi diferă semnificativ în funcţie de practicarea sau nepracticarea sportului de performanţă.

METODĂ

Participanţi Eşantionul cercetării a fost format din 254 de adolescenţi din regiunea de vest

a României, cu vârste cuprinse între 14 şi 19 ani, 127 dintre aceştia fiind elevi în cadrul unui liceu cu profil sportiv şi practicând un sport de performanţă (de tip individual: înot, kaiac, canotaj, atletism, tenis, box, kickboxing, lupte greco-romane sau haltere, sau de tipul celui de echipă: baschet, handbal, volei, fotbal), iar 127 dintre ei învăţând în cadrul unui liceu cu profil tehnic şi nepracticând vreun sport de performanţă. În cadrul eşantionului (139 băieţi şi 115 fete) au fost cuprinşi 127 de adolescenţi cu vârsta între 14 şi 16 ani şi 127 având între 17 şi 19 ani. Structura eşantionului cercetării este prezentată în tabelul 1.

Tabelul 1

Structura eşantionului de participanţi

Liceu Grupa de vârstă N sportiv cu profil tehnic

14–16 ani 127 67 60 17–19 ani 127 60 67

Total 254 127 127


Frecvenţa relativă a adolescenţilor care practică sportul de performanţă nu diferă semnificativ între cele două grupe de vârstă: χcor2(1) = 0,567; p = 0,451.

Instrumente Instrumentele de lucru utilizate în această cercetare sunt Chestionarul de

agresivitate (A), autori M. Albu, C. Herbei şi C. Văsar (2013), şi Chestionarul strategiilor de coping COPE, având ca autori pe C. S. Carver, M. F. Scheier şi J. K. Weintraub (1989).

Chestionarul de agresivitate (A) Chetionarul de agresivitate (A) (Albu, Herbei & Văsar, 2013) reprezintă un

chestionar creion-hârtie, format din 30 de itemi care măsoară componentele instrumentale sau motorii ale agresivităţii, adică agresivitatea fizică şi cea verbală, componenta emoţională ori afectivă a agresivităţii, reprezentată de furie, şi componenta cognitivă a agresivităţii sau ostilitatea.

Scorurile mari la scalele chestionarului indică o agresivitate accentuată, iar cele mici o agresivitate scăzută.

Itemii chestionarului descriu moduri de a gândi, a simţi sau a acţiona şi formează şase scale care evaluează atât componentele agresivităţii, cât şi direcţiile ei de manifestare (Albu et al., 2013):

1. Agresivitate fizică îndreptată spre alţii – se referă la comportamente care vizează rănirea altor persoane prin acţiuni fizice.

2. Agresivitate fizică îndreptată spre sine – este cea de-a doua componentă motorie a agresivităţii, care este reprezentată de acţiuni de rănire a propriei persoane.

3. Agresivitate verbală îndreptată spre alţii – are în vedere comportamente care urmăresc să facă rău altor persoane prin exprimări verbale.

4. Agresivitate verbală îndreptată spre sine – se caracterizează prin exprimări verbale care lezează propria persoană.

5. Furie – implică stări de iritare extremă cu excitare fiziologică, persoana putându-şi pierde autocontrolul şi trece la pregătirea agresiunii.

6. Ostilitate – are în vedere sentimentele de rea-voinţă, duşmănie, atitudinea plină de ură faţă de ceilalţi oameni.

Chestionarul strategiilor de coping COPE Inventarul multidimensional de coping, dezvoltat de Carver, Scheier şi

Weintraub (1989) pentru a evalua modurile diferite în care oamenii răspund la stres, COPE, integrează modelul stresului elaborat de Lazarus şi Folkman (1984).

Carina Herbei 10 182

Prin intermediul acestui chestionar s-a realizat descrierea unei serii de strategii de coping care vizează 14 forme de coping.

Chestionarul cuprinde 53 de afirmaţii (Băban, 1998), fiecare formă de coping fiind evaluată prin patru itemi, cu excepţia copingului de tipul Recurgere la alcool, medicamente, măsurat printr-un singur item.

Fiecare item al chestionarului este cotat pe o scală Likert de la 1 (de obicei nu fac acest lucru) la 4 (fac deseori acest lucru). Pentru fiecare scală, scorul este egal cu suma cotelor itemilor care o compun. Pentru scalele cu patru itemi, scorul poate varia între 4 şi 16.

Scalele chestionarului COPE (Carver et al., 1989) au în vedere următoarele strategii de coping:

1. Coping-ul activ – vizează acţiunile concrete care urmăresc înlăturarea stresorului sau ameliorarea efectelor sale; iniţierea unor acţiuni directe de rezolvare a problemei indică foarte clar că această strategie este focalizată pe rezolvarea de probleme.

2. Planificarea – implică găsirea unor strategii de acţiune, orientarea gândirii asupra paşilor şi modalităţilor de acţiune pentru a rezolva o problemă; este o strategie centrată pe problemă.

3. Eliminarea activităţilor concurente – reprezintă renunţarea la alte proiecte, încercarea de a evita distragerea de către alte evenimente, pentru a gestiona situaţia problematică; este o strategie de coping centrată pe rezolvarea problemei.

4. Reţinerea de la acţiune – caracterizată prin faptul că persoana aşteaptă ocazia oportună de a acţiona pentru rezolvarea problemei; este o strategie activă de coping, în sensul că prezintă un comportament centrat efectiv pe rezolvarea problemei, însă, în acelaşi timp, este şi o strategie pasivă, în sensul că utilizarea reţinerii presupune, de fapt, a nu acţiona.

5. Căutarea suportului social instrumental – reprezintă solicitarea sfaturilor, a informaţiilor, a ajutorului material necesar în acţiunile de ameliorare a situaţiei; este un coping focalizat pe problemă.

6. Căutarea suportului social emoţional – este reprezentată de solicitarea unui suport moral, a simpatiei sau a înţelegerii; reprezintă o strategie de coping centrată pe emoţie şi poate fi, în anumite situaţii, o strategie eficientă, funcţională, prin solicitarea şi primirea de la alţii a unui suport care încurajează, dar, în alte situaţii, se poate dovedi a fi o sursă de simpatie care este folosită doar pentru exteriorizarea emoţiilor persoanei supuse unui stresor, adică opusul unei strategii adaptative.

7. Interpretarea pozitivă şi dezvoltarea personală – identifică tendinţa unei persoane de a extrage un anumit beneficiu şi dintr-o situaţie indezirabilă; această strategie centrată pe emoţii poate reduce distresul şi poate constitui, în acelaşi timp, un punct de plecare pentru o altă interpretare asupra stresorului ori pentru construirea unor strategii active, centrate pe problemă.


8. Acceptarea – este o formă de coping funcţională, care, în general, conduce la rezolvarea problemei în cazul unei persoane care acceptă realitatea factorului stresor şi se angajează în încercarea de a-l gestiona.

9. Negarea – reprezintă o strategie de coping controversată, deoarece refuzul de a accepta existenţa stresorului sau ignorarea acestuia pot fi strategii eficiente atunci când minimalizează distresul, facilitând coping-ul, sau pot crea probleme în plus, devenind strategii ineficiente, atunci când negarea realităţii unui eveniment ori ignorarea sa conduc la sporirea efectelor negative ale evenimentului respectiv.

10. Centrarea pe emoţii şi descărcarea emoţională – este o strategie centrată pe emoţii, caracterizată de tendinţa persoanei de a-şi reduce nivelul de distres prin exprimarea afectelor şi a emoţiilor negative; este o strategie de coping care, în funcţie de situaţie, poate deveni eficientă – cum este situaţia în care persoana recurge la o perioadă de doliu pentru acomo-darea cu pierderea cuiva apropiat şi apoi depăşeşte această etapă – sau ineficientă, în special pentru perioade lungi de timp, când împiedică, de fapt, adaptarea la situaţia existentă, exacerbând distresul.

11. Orientarea spre religie – reprezintă o strategie de coping foarte impor-tantă pentru multe persoane; unii oameni se întorc înspre religie în situaţii de stres din motive variate: religia poate servi drept suport emoţional, drept mijloc de interpretare pozitivă şi dezvoltare personală sau poate reprezenta chiar o tactică de coping activ cu stresorul.

12. Dezangajarea mentală – are loc într-o varietate de activităţi care sunt folosite pentru a distrage persoana de la a se gândi la dimensiunea comportamentală sau la scopul cu care interferează stresorul; tactici care includ dezangajarea comportamentală sunt utilizarea unor activităţi alternative care abat gândurile de la problemă, visarea, evadarea în somn sau în faţa televizorului; adoptarea acestei strategii în gestionarea multora dintre situaţiile generatoare de stres este considerată ca fiind ineficientă, deoarece pasivitatea comportamentală împiedică, de fapt, adoptarea unui răspuns activ la situaţia generatoare de stres.

13. Dezangajerea comportamentală – identifică tactica de reducere a efortu-rilor de gestionare a stresorului sau chiar renunţarea la încercarea de atingere a scopurilor cu care interferează stresorul; dezangajarea compor-tamentală se regăseşte în conceptul de neajutorare; este considerată de cele mai multe ori ca fiind o strategie ineficientă, împiedicând gestio-narea activă a situaţiei generatoare de stres.

14. Recurgerea la alcool, medicamente – este caracterizată de tendinţa de a apela la medicaţia anxiolitică sau la alcool pentru ameliorarea stării de disconfort psihic rezultat din confruntarea cu stresorul; deoarece oamenii pot apela din varii motive la această strategie, autorii chestionarului consideră că alcoolul poate servi drept sursă de suport emoţional, drept mijloc de interpretare pozitivă şi dezvoltare personală sau drept formă a copingului activ cu stresorul.


REZULTATE ŞI DISCUŢII

1. Pentru a stabili dacă există diferenţe semnificative între adolescenţi, la nivelul mediilor scorurilor la dimensiunile agresivităţii avute în vedere în cadrul cercetării, în funcţie de faptul că aceştia practică sau nu practică sportul de performanţă, au fost calculate şi sunt prezentate în tabelul 2, pentru fiecare grup în parte, numărul de cazuri, media, abaterea standard, valorile testului t şi pragurile de semnificaţie corespunzătoare.

Conform datelor prezentate în tabelul 2, se constată diferenţe semnificative între mediile scorurilor pentru cinci dimensiuni ale agresivităţii între grupul adolescenţilor format din sportivi de performanţă (notat cu „da”) şi cel al adolescenţilor care nu practică sportul de performanţă (notat cu „nu”).

Tabelul 2

Compararea mediilor dimensiunilor agresivităţii (A) la adolescenţi, în funcţie de practicarea

de către aceştia sau nu a unui sport de performanţă (N = 254)

Agresivitate

Practică sport de perfor-manţă

N m σ t p

da 127 1,05 1,40 Agresivitate fizică îndreptată spre alţii nu 127 0,19 0,56

6,407 0,001*

da 127 0,27 0,59 Agresivitate fizică îndreptată spre sine nu 127 3,95 1,95

20,313 0,001*

da 127 3,99 1,76 Agresivitate verbală îndreptată spre alţii nu 127 0,81 0,98

17,742 0,001*

da 127 0,81 0,91 Agresivitate verbală îndreptată spre sine nu 127 1,04 1,46

1,493 0,137

da 127 2,47 1,68 Furie nu 127 1,65 0,97

4,736 0,001*

da 127 1,75 1,04 Ostilitate nu 127 2,44 0,99

5,402 0,001*

* = p < 0,05

Remarcăm din tabelul 2 că datele cercetării permit confirmarea parţială a

ipotezei formulate: • Media pentru valorile scalei Agresivitate fizică îndreptată spre alţii la

adolescenţii sportivi de performanţă (m = 1,05, σ = 1,40) este semnificativ mai mare: t = 6,407, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât cea a adolescenţilor care nu practică sportul de performanţă (m = 0,19, σ = 0,56).


• La scala Agresivitate fizică îndreptată spre sine media valorilor sale la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 3,95, σ = 1,95) este semnificativ mai mare: t = 20,313, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 0,27, σ = 0,59).

• Pentru scala Agresivitate verbală îndreptată spre alţii, media valorilor sale la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 3,99, σ = 1,76) este semnificativ mai mare: t = 17,742, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 0,81, σ = 0,98).

• Media valorilor scalei Furie la adolescenţii sportivi de performanţă (m = 2,47, σ = 1,68) este semnificativ mai mare: t = 4,736, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât cea a adolescenţilor care nu practică sportul de performanţă (m = 1,65, σ = 0,97).

• Media pentru valorile scalei Ostilitate la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 2,44, σ = 0,99) este semnificativ mai mare: t = 5,402, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât cea a adoles-cenţilor care practică sportul de performanţă (m = 1,75, σ = 1,04).

Observăm în cadrul grupului format din adolescenţi care practică sportul de performanţă o predispoziţie mai ridicată decât cea a adolescenţilor care nu practică sportul de performanţă de a-şi manifesta agresivitatea în mod direct prin comportamente distructive la nivel fizic, care vizează obiecte sau alte persoane.

Tendinţa de a se răni, prin acţiuni fizice îndreptate asupra propriei persoane, se dovedeşte a fi însă semnificativ mai mare la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă decât la covârstnicii lor sportivi de performanţă.

Dispoziţia de angrenare în conduite verbale de agresiune îndreptate spre alte persoane se evidenţiază mai pregnant la adolescenţii care au şi calitatea de sportivi de performanţă în comparaţie cu cei care nu deţin şi această calitate.

De asemenea, se observă că şi starea de iritare extremă, de pierdere a stăpânirii de sine, care presupune un arousal fiziologic şi pregătirea pentru agresiune, este semnificativ mai crescută în grupul adolescenţilor sportivi de performanţă faţă de grupul adolescenţilor care nu practică vreun sport de performanţă.

Referitor la dimensiunea agresivităţii reprezentate de sentimente de rea-voinţă, de duşmănie, atitudini de ură faţă de alte persoane, remarcăm o tendinţă mai accentuată de a adopta astfel de atitudini la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă în comparaţie cu adolescenţii care sunt şi sportivi de performanţă.

2. Pentru verificarea celei de-a doua ipoteze, a fost utilizat ca procedeu

statistic testul t (Student) pentru eşantioane independente în vederea testării


diferenţei dintre mediile scorurilor la dimensiunile agresivităţii adolescenţilor din intervalul de vârstă 14–16 ani, pe de o parte, şi cele ale adolescenţilor din intervalul de vârstă 17–19 ani, pe de altă parte.

Datele înregistrate (tabel 3) indică faptul că există diferenţe relativ mici între mediile scorurilor la cele şase dimensiuni ale agresivităţii pentru grupul adolescenţilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi cele ale grupului reprezentat de adolescenţii cu vârsta cuprinsă între 17 şi 19 ani.

Tabelul 3

Compararea mediilor scorurilor la dimensiunile agresivităţii (A) la adolescenţi în funcţie de intervalul de vârstă (N=254)

Agresivitate Interval de vârstă N m σ t p

14–16 ani 127 0,80 1,26 Agresivitate fizică îndreptată spre alţii 17–19 ani 127 0,43 0,98

2,596 0,010*

14–16 ani 127 1,98 2,31 Agresivitate fizică îndreptată spre sine 17–19 ani 127 2,24 2,37

0,856 0,393

14–16 ani 127 2,57 2,18 Agresivitate verbală îndreptată spre alţii 17–19 ani 127 2,24 2,09

1,234 0,219

14–16 ani 127 0,83 1,19 Agresivitate verbală îndreptată spre sine 17–19 ani 127 1,02 1,24

1,182 0,238

14–16 ani 127 2,02 1,47 Furie

17–19 ani 127 2,11 1,39 0,524 0,601

14–16 ani 127 2,12 1,11 Ostilitate

17–19 ani 127 2,07 1,04 0,349 0,728

* = p<0,05 Rezultatele obţinute (tabel 3) permit doar confirmarea parţială a ipotezei

formulate, deoarece media pentru valorile scalelor agresivităţii la adolescenţii din intervalul de vârstă 14–16 ani diferă semnificativ faţă de cea a adolescenţilor din intervalul de vârstă 17–19 ani la o singură scală: Agresivitate fizică îndreptată spre alţii.

Media pentru valorile scalei Agresivitate fizică îndreptată spre alţii la adolescenţii din grupa de vârstă 14–16 ani (m = 0,80, σ = 1,26) este semnificativ mai mare: t = 2,596, la un prag de semnificaţie p = 0,010, decât cea a adolescenţilor din grupa de vârstă 17–19 ani (m = 0,43, σ = 0,98).

Cu alte cuvinte, pentru adolescenţii aflaţi în intervalul de vârstă 14–16 ani, se observă o predispoziţie mai ridicată decât la colegii lor mai mari (din intervalul de vârstă 17–19 ani) de a-şi manifesta agresivitatea în mod direct prin comportamente distructive la nivel fizic, care vizează obiecte sau alte persoane.


Tabelul 4

Compararea mediilor strategiilor de coping (COPE) la adolescenţi în funcţie de practicarea sau nepracticarea de către aceştia a unui sport de performanţă (N = 254)

Strategii de coping

Practică sport de perfor-manţă

N m σ t p

da 127 11,46 2,53 Coping activ nu 127 12,62 2,49 3,693 0,001*

da 127 13,06 2,50 Planificare nu 127 10,30 2,41 8,955 0,001*

da 127 10,69 2,37 Eliminarea activităţilor concurente nu 127 11,08 2,36 1,323 0,187

da 127 10,86 2,56 Reţinere de la acţiune nu 127 12,31 2,69 4,388 0,001*

da 127 12,28 2,50 Căutare suport social instrumental nu 127 11,28 3,53 2,580 0,011*

da 127 11,05 3,00 Căutare suport social emoţional nu 127 12,38 2,44 3,868 0,001*

da 127 13,04 2,58 Interpretare pozitivă şi dezvoltare personală nu 127 12,06 3,00 2,801 0,005*

da 127 11,82 2,84 Acceptare nu 127 7,69 2,74 11,760 0,001*

da 127 8,01 2,58 Negare nu 127 9,19 2,79 3,146 0,001*

da 127 8,42 2,81 Centrare pe emoţii şi descărcare emoţională nu 127 9,83 4,22 3,146 0,002*

da 127 10,39 3,51 Orientare spre religie nu 127 10,06 2,91 0,816 0,415

da 127 9,89 2,77 Dezangajare mentală nu 127 7,36 0,67 7,974 0,001*

da 127 6,91 2,42 Dezangajare comportamentală nu 127 1,28 0,67 25,287 0,001*

da 127 1,23 0,56 Recurgere la alcool, medicamente nu 127 3,51 1,20 19,382 0,001*

* = p < 0,05

3. Pentru a stabili dacă există diferenţe semnificative la nivelul strategiilor de

coping utilizate de adolescenţi în funcţie de practicarea sau nepracticarea unui sport de performanţă au fost calculate şi sunt prezentate în tabelul 4, pentru fiecare grup în parte – adolescenţi care practică un sport de performanţă (notat cu „da”), adolescenţi care nu practică un sport de performanţă (notat cu „nu”) –, numărul de cazuri, media, abaterea standard, valorile testului t şi pragurile de semnificaţie corespunzătoare.

Conform tabelului 4, se impune concluzia că ipoteza formulată se confirmă parţial:


• Media pentru valorile scalei Coping activ la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 12,62, σ = 2,49) este semnificativ mai mare: t = 3,693, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 11,46, σ = 2,53).

• La scala Planificare a strategiilor de coping, media valorilor sale la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 13,06, σ = 2,50) este semnificativ mai mare: t = 8,955, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 10,30, σ = 2,41).

• Pentru scala Reţinere de la acţiune a strategiilor de coping, media valorilor sale la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 12,31, σ = 2,69) este semnificativ mai mare: t = –4,388, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 10,86, σ = 2,56).

• Media pentru valorile scalei de coping Căutare suport social instrumental la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 12,28, σ = 2,50) este semnificativ mai mare: t = 2,580, la un prag de semnificaţie p = 0,011, decât la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 11,28, σ = 3,53).

• La scala Căutare suport social emoţional a strategiilor de coping, media valorilor sale la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 12,38, σ = 2,44) este semnificativ mai mare: t = 3,868, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 11,05, σ = 3,00).

• Media valorilor scalei de coping Interpretare pozitivă şi dezvoltare personală la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 13,04, σ = 2,58) este semnificativ mai mare: t = 2,801, la un prag de semnificaţie p = 0,005, decât la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 12,06, σ = 3,00).

• Pentru scala Acceptare a strategiilor de coping, media valorilor sale la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 11,82, σ = 2,84) este semnificativ mai mare: t = 11,760, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 7,69, σ = 2,74).

• Media pentru valorile scalei de coping Negare la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 9,19, σ = 2,79) este semnificativ mai mare: t = 3,146, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 8,01, σ = 2,58).

• La scala Centrare pe emoţii şi descărcare emoţională a strategiilor de coping, media valorilor sale la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 9,83, σ = 4,22) este semnificativ mai mare: t = 3,146,


la un prag de semnificaţie p = 0,002, decât la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 8,42, σ = 2,81).

• Media valorilor scalei de coping Dezangajare mentală la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 9,89, σ = 2,77) este semnificativ mai mare: t = 7,974, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 7,36, σ = 0,67).

• Pentru scala Dezangajare comportamentală a strategiilor de coping, media valorilor sale la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 6,91, σ = 2,42) este semnificativ mai mare: t = 25,287, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 1,28, σ = 0,67).

• Media valorilor scalei de coping Recurgere la alcool, medicamente la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă (m = 3,51, σ = 1,20) este semnificativ mai mare: t = 19,382, la un prag de semnificaţie p = 0,001, decât la adolescenţii care practică sportul de performanţă (m = 1,23, σ = 0,56).

La adolescenţii care nu practică sportul de performanţă se remarcă o tendinţă crescută faţă de colegii lor sportivi de performanţă de a adopta strategii ce vizează acţiunile concrete care urmăresc înlăturarea stresorului sau ameliorarea efectelor sale.

Implicarea în găsirea unor strategii de acţiune, orientarea gândirii asupra paşilor şi modalităţilor de acţiune pentru a rezolva o problemă este o strategie pe care adolescenţii care practică sportul de performanţă o adoptă mai des decât adolescenţii care nu desfăşoară activităţi în domeniul sportului de performanţă.

Adolescenţii care nu practică sportul de performanţă prezintă mai des decât covârstnicii sportivi de performanţă un comportament centrat pe rezolvarea problemei, caracterizat de aşteptarea ocaziei oportune de a acţiona, atunci când se află într-o situaţie generatoare de stres, comportament care poate presupune însă, în acelaşi timp, şi o strategie pasivă, datorită tocmai reţinerii în a acţiona în orice fel.

Solicitarea de sfaturi, informaţii, ajutor material necesare în acţiunile de ameliorare a unor situaţii generatoare de stres se regăseşte preponderent printre strategiile adolescenţilor sportivi de performanţă.

În cazul unor evenimente care reprezintă situaţii stresante, adolescenţii care nu practică sportul de performanţă recurg mai des la solicitarea unui suport moral, a simpatiei sau a înţelegerii din partea celorlalţi decât cei care practică sportul de performanţă.

Se observă la adolescenţii sportivi de performanţă, comparativ cu cei care nu practică vreun sport, o tendinţă mai mare de a extrage anumite beneficii chiar şi din situaţii considerate ca fiind indezirabile, în vederea reducerii distresului, dar, probabil, şi în vederea constituirii unui punct de plecare pentru o altă interpretare asupra stresorului ori pentru construirea unor strategii active, centrate pe problemă.


Tot la adolescenţii sportivi de performanţă, se identifică o tendinţă mai accentuată de a accepta realitatea factorului stresor şi de a se angaja în încercarea de a-l gestiona în comparaţie cu adolescenţii care nu practică sportul de performanţă.

La adolescenţii care nu practică sportul de performanţă faţă de cei care practică sportul de performanţă se observă că apare mai des refuzul de a accepta existenţa stresorului sau ignorarea acestuia în vederea reducerii distresului, însă, în acelaşi timp, această negare poate conduce, de multe ori, şi la sporirea efectelor negative ale evenimentului stresant.

De asemenea, la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă se remarcă o tendinţă crescută faţă de cei care practică sportul de performanţă de a-şi reduce nivelul de distres prin exprimarea afectelor şi a emoţiilor negative.

Adolescenţii sportivi de performanţă dovedesc, în comparaţie cu cei care nu practică sportul de performanţă, utilizarea mai frecventă a unor variate forme de activităţi alternative pentru a-şi distrage gândurile de la dimensiunea comportamentală sau de la scopul cu care interferează stresorul.

Abordarea unor tactici de reducere a eforturilor de gestionare a stresorului sau chiar renunţarea la încercarea de atingere a scopurilor cu care interferează stresorul apar mai des la adolescenţii care practică sportul de performanţă decât la cei care nu practică un astfel de sport.

Tendinţa de a apela la medicaţia anxiolitică sau la alcool pentru ameliorarea stării de disconfort psihic rezultat din confruntarea cu stresorul reprezintă o strategie de coping mai des utilizată de adolescenţii care nu practică sportul de performanţă decât de cei care sunt sportivi de performanţă.

CONCLUZII

În străduinţa adolescenţilor de a-şi desăvârşi autonomia şi identitatea, de a se

dezvolta armonios, un rol important îl au controlul eficient al emoţiilor şi rezistenţa la factorii stresanţi.

Una dintre trăsăturile care influenţează comportamentele şi achiziţiile dobândite de adolescenţi până în această etapă de dezvoltare este agresivitatea. Aceasta are o mare valoare adaptativă şi este esenţială pentru supravieţuire, mai ales prin presiunile şi constrângerile pe care le exercită asupra relaţiilor interpersonale şi organizării sociale (Lorenz, 1966). Există însă anumite condiţii care determină ca agresivitatea să ia forme inadecvate, excesive sau dezadaptative care pot provoca daune persoanei înseşi sau altor persoane. Atunci când agresivitatea ia forma unor comportamente agresive care contravin normelor morale şi, în special, celor legale, ea este îngrădită şi sancţionată de societate, însă, tot societatea este cea care a creat cadre şi modalităţi specifice de canalizare şi manifestare controlată a agresivităţii, aşa cum sunt activităţile şi întrecerile


sportive. În sportul de performanţă, agresivitatea poate avea o considerabilă valoare adaptativă, o mare parte a agresivităţii din sport fiind instrumentală, însă, în timp ce acţiunile realizate cu un scop sunt considerate acceptabile în lumea sportului, cele care constituie gesturi agresive realizate ca scop în sine şi care urmăresc să facă rău unei persoane ori unui obiect sunt cele care se doresc a fi eliminate şi nu sunt tolerate, nici în sport, nici în viaţa de zi cu zi.

Pornind de la considerentele mai sus expuse, am dorit să verificăm în cadrul acestei cercetări dacă există deosebiri între adolescenţii sportivi de performanţă şi adolescenţii care nu practică sportul de performanţă în ceea ce priveşte agresivitatea. Aşadar, am presupus că, în ceea ce priveşte dimensiunile agresivităţii, şi anume: agresivitatea fizică, agresivitatea verbală, furia şi ostilitatea, apar diferenţe între cele două grupuri de adolescenţi anterior menţionate. Într-adevăr, rezultatele obţinute de noi indică diferenţe semnificative la nivelul scorurilor înregistrate la cinci dintre dimensiunile avute în vedere: agresivitate fizică îndreptată spre sine, agresivitate fizică îndreptată spre alţii, agresivitate verbală îndreptată spre alţii, furie şi ostilitate. Sportivii de performanţă aflaţi la vârsta adolescenţei prezintă o predispoziţie crescută de a-şi manifesta agresivitatea într-un mod direct, utilizând comportamente distructive la nivel fizic, îndreptate spre obiecte ori alte persoane, dar, în acelaşi timp, şi o tendinţă spre angrenarea în conduite verbale agresive îndreptate spre alte persoane. De asemenea, tot la acest grup de adolescenţi, se remarcă şi creşterea semnificativă a stării de iritare extremă, de pierdere a stăpânirii de sine care presupune un arousal fiziologic şi pregătirea pentru agresiune, în comparaţie cu adolescenţii care nu practică sportul de perfor-manţă. Această dimensiune a agresivităţii, furia, este considerată de majoritatea studiilor (Bettencourt, Talley, Benjamin şi Valentine, 2006, apud Marian & Baloescu, 2009, p. 64) ca fiind un predictor pentru comportamentul agresiv ca răspuns la provocare şi poate servi ca un răspuns adaptativ la nevoile persoanei sau pentru a opri o acţiune nedorită. Este posibil ca rezultatele înregistrate de noi să indice utilizarea agresivităţii, observată la aceşti adolescenţi care practică sportul de performanţă, în scopul motivării şi afirmării de sine, prin acţiuni acceptate de regulamentele sportive, dobândind astfel o formă pozitivă. Agresivitatea fizică, verbală sau gestuală constituie forme de comportament care timorează sau provoacă adversarii şi, de multe ori, sportivii recurg şi la asemenea comportamente excesive. Spre deosebire de adolescenţii care practică sportul de performanţă, colegii lor care nu desfăşoară asemenea activităţi prezintă o tendinţa crescută de a comite acţiuni de lezare a propriei persoane. Tot la ei, observăm ca fiind mai prezentă starea emoţională caracterizată de duşmănie împotriva celorlalţi, manifestată prin dorinţa de a răni sau de a provoca durere celor înspre care se direcţionează, considerată (Barefoot, 1992, apud Chiţu & Iamandescu, 2015, p. 25) ca fiind un pattern comportamental ce încorporează cogniţii şi emoţii faţă de cei din jur caracterizate prin neîncredere, pesimism, dispreţ şi înclinaţia spre a reacţiona la situaţiile negative prin antipatie şi tristeţe.


Un alt rezultat din cadrul prezentei cercetări indică faptul că diferenţele înregistrate în funcţie de intervalul de vârstă: adolescenţi de 14–16 ani, adolescenţi de 17–19 ani, pentru fiecare dintre dimensiunile agresivităţii, sunt nesemnificative, cu excepţia uneia şi anume Agresivitatea fizică îndreptată spre alţii. Adolescenţii aflaţi la începutul unei perioade marcate de profunde transformări corporale şi psihologice prezintă o tendinţă mai ridicată decât colegii lor mai vârstnici de a prezenta o agresivitate malignă, distructivă în direcţia altora, însă, dacă ne raportăm la sensul pozitiv al trăsăturii agresivităţii, putem afirma că aceştia pot dovedi şi o combativitate exprimată în situaţia unor competiţii de orice fel mai ridicată decât adolescenţii din intervalul de vârstă 17–19 ani.

Pornind de la cercetări efectuate anterior (Herbei, 2016a; Herbei, 2016b; Herbei & Bleoancă, 2016), ne-am întrebat dacă există anumite diferenţe semnificative la nivelul strategiilor de coping utilizate de adolescenţii sportivi de performanţă şi cele folosite de adolescenţii care nu practică sportul de performanţă în confruntările lor cu agenţii stresori. În speţă, am presupus că adolescenţii sportivi de performanţă, în comparaţie cu adolescenţii care nu practică sportul de performanţă, utilizează mai des strategii de coping centrate pe rezolvarea problemelor şi mai rar strategii de coping centrate pe emoţie sau strategii de coping considerate a fi în general mai puţin eficiente. Într-adevăr, rezultatele obţinute de noi în cadrul eşantionului vizat prin prezentul studiu indică un răspuns pozitiv la întrebarea formulată iniţial. Iar, cu excepţia a două strategii de coping (Eliminarea activităţilor concurente şi Orientarea spre religie), diferenţele înregistrate cu privire la utilizarea strategiilor de coping între cele două grupuri de adolescenţi sunt semnificative.

La nivelul strategiilor de coping focalizate pe rezolvarea de probleme, se observă că adolescenţii sportivi de performanţă recurg mai des la acceptarea factorului stresor şi la propria angajare în a-l gestiona, preferând să se implice activ în găsirea unor strategii de acţiune, să îşi orienteze gândirea asupra paşilor şi modalităţilor de urmat în vederea rezolvării problemei de confruntat. Solicitarea sfaturilor, a informaţiilor ori a unui ajutor material necesar pentru ameliorarea situaţiei stresante constituie o strategie de coping focalizată pe problemă care, de asemenea, este adoptată mai des de aceşti adolescenţi decât de colegii lor care nu practică un sport de performanţă. Aceştia din urmă recurg mai mult decât colegii lor sportivi la aşteptarea unor ocazii oportune pentru a acţiona în sensul confruntării problemei, ceea ce poate constitui o strategie activă de coping, dar, în acelaşi timp, poate reprezenta şi o strategie pasivă, constând, în fapt, într-o reţinere din a acţiona.

De asemenea, adolescenţii care nu practică un sport de performanţă preferă strategiile de coping centrate pe emoţie atunci când se confruntă cu o problemă: Căutarea suportului social emoţional, Centrarea pe emoţii şi descărcarea emoţională, utile ambele în situaţii în care sursa de stres nu poate fi eliminată. În


anumite situaţii însă, nevoia de suport pentru reasigurare poate constitui o sursă de simpatie care să fie folosită doar pentru exteriorizarea emoţiilor, iar aceasta, la rândul ei, este o strategie care, în funcţie de situaţie, poate deveni eficientă sau ineficientă, în special pentru perioade lungi de timp, când nu face altceva decât să împiedice adaptarea la situaţia existentă, exacerbând astfel distresul. Utilizarea mai frecventă a strategiei de coping Interpretare pozitivă şi dezvoltare personală de către adolescenţii sportivi de performanţă comparativ cu cei care nu sunt sportivi de performanţă indică eforturile cognitive şi comportamentale susţinute pe care primii le pun în joc pentru diminuarea ameninţărilor, pentru schimbarea semnificaţiilor problemelor de confruntat, reprezentând o strategie utilă în situaţiile în care sursa de stres nu poate fi eliminată.

Diferenţele dintre cele două grupe de adolescenţi studiate de noi apar şi la nivelul strategiilor de coping considerate în general a fi mai puţin eficiente: Negare, Centrare pe emoţii şi descărcare emoţională, Dezangajare mentală, Dezangajare comportamentală şi Recurgere la alcool, medicamente. Adolescenţii sportivi de performanţă recurg mai des, atunci când se confruntă cu situaţii generatoare de stres, la tactici care includ dezangajarea comportamentală prin utilizarea unor activităţi alternative pentru a-şi abate gândurile de la problema care ar necesita rezolvare, precum şi la tactici de reducere a eforturilor de gestionare a stresorului sau chiar renunţă la încercarea de a atinge scopurile cu care stresorul interferează. În schimb, adolescenţii care nu practică sportul de performanţă prezintă, faţă de cei care practică sportul de performanţă, tendinţe crescute de a refuza acceptarea existenţei stresorului sau de a-l ignora, ceea ce, în anumite situaţii, poate constitui o strategie de coping eficientă, deoarece minimalizează distresul, însă poate deveni o strategie ineficientă, când negarea realităţii sau ignorarea sa conduc la sporirea efectelor iniţiale ale agentului stresor. Tot la adolescenţii care nu practică sportul de performanţă se întâlnesc mai des decât la adolescenţii care practică sportul de performanţă tendinţele de a-şi reduce nivelul distresului prin exprimarea afectelor şi emoţiilor negative şi cele de a apela la medicaţie anxiolitică sau la alcool pentru ameliorarea stărilor de disconfort psihic rezultate din confruntarea cu sursele generatoare de stres.

LIMITE ALE CERCETĂRII ŞI DIRECŢII NOI DE CERCETARE

Limite ale cercetării O limită a cercetării considerăm că o poate constitui identificarea doar a

deosebirilor privind utilizarea strategiilor de coping şi intensitatea prezenţei unor dimensiuni ale agresivităţii la adolescenţi, în funcţie de faptul că aceştia practică sau nu sportul de performanţă, fără a avea în vedere şi alte variabile în legătură cu


personalitatea sau mediul de dezvoltare al acestor adolescenţi. De asemenea, în cadrul acestei cercetări, s-ar fi putut avea în vedere nivelul şi tipul de stres cu care se confruntă cele două grupuri de adolescenţi, tipul de sport practicat, individual sau de echipă, dacă acesta implică sau nu contact corporal, precum şi intervalul de timp de când adolescenţii practică sportul de performanţă.

Direcţii de continuare a cercetării Concluziile prezentei cercetări ne îndeamnă să considerăm că ar prezenta

interes ştiinţific să investigăm în cadrul unor studii suplimentare diverse tipuri de agresivitate caracteristice copiilor şi adolescenţilor.

BIBLIOGRAFIE

Albu, M., Herbei, C., & Văsar, C. (2013). Un nou chestionar pentru evaluarea agresivităţii. În M. Albu (Coord.), Cercetări în psihologie şi ştiinţele educaţiei (vol. 1, p. 13–34). Cluj-Napoca: Editura Argonaut.

Băban, A. (1998). Stres şi personalitate. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană. Bloch, H., Chemama, R., Depret, É., Gallo, A., Le Ny, J. F., Postel, J., & Reuchlin, M. (coordonatori).

(2006). Marele dicţionar al psihologiei. (A. Ardeleanu, S. Dorneanu, N. Baltă, traducători). Bucureşti: Editura Trei (lucrarea iniţială apărută în 1999).

Carver, C. S., Scheier, M. F., & Weintraub, J. K. (1989). Assessing coping strategies: A theoretically based approach. Journal of Personality and Social Psychology, 56(2), 267–283.

Chiţu, A., & Iamandescu, I. B. (2015). Ostilitatea, furia (interiorizare, ruminaţie) şi agresivitatea – factori de risc major în boala cardiacă ischemică. Revista Medicală Română, 62(1), 23–29. Citit de la http://rmj.com.ro/articles/2015.1/RMR_Nr-1_2015_Art-5.pdf

Compass, B. E., Connor-Smith, J. K., Saltzman, H., Thomsen, A. H., & Wadsworth, M. E. (2001). Coping with stress during childhood and adolescence: problems, progress, and potential in theory and research. Psychological Bulletin, 127(1), 87–127.

Donaldson, D., Prinstein, M. J., Danovsky, M., & Spirito, A. (2000). Patterns of children’s coping with life stress: Implications for clinicians. American Journal of Orthopsychiatry, 70(3), 351–359.

Dragnea, C. A. (2006). Elemente de psihosociologie a grupurilor sportive. Bucureşti: CD Press. Eagly, A. H., & Steffen, V. J. (1986). Gender and aggressive behavior: a meta-analytic review of the

social psychological literature. Psychological Bulletin, 100(3), 309–330. Eibl-Eibesfeldt, I. (2009). Agresivitatea umană (V. D. Zamfirescu, traducător). Bucureşti: Editura

Trei (lucrarea iniţială apărută în 1975). Eichelman, B. (1987). Neurochemical bases of aggressive behavior. Psychiatric Annals, 17(6), 371–

374. Citită de la http://dx.doi.org/10.3928/0048-5713-19870601-07 Ficeac, B. (2010). De ce se ucid oamenii. Bucureşti: Editura RAO. Herbei, C. (2016a). Particularităţi privind strategiile de coping şi agresivitatea la adolescenţii sportivi

de performanţă. Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, XIV, 143–168.

Herbei, C. (2016b, 14–15 octombrie). Strategii de coping relaţionate cu agresivitate la adolescenţi. Articol prezentat la Conferinţa Naţională „Testarea psihologică: actualităţi şi perspective”, Cluj-Napoca.

Herbei, C., & Bleoancă, A. M. (2016). Aspecte privind anxietatea şi strategii de coping la adolescenţii sportivi de performanţă. În M. Albu (coord.), Cercetări în psihologie şi ştiinţele educaţiei (Vol. 3, p. 71–100). Cluj-Napoca: Editura Argonaut.


Lazarus, R. S., & Folkman, S. (1984). Stress, appraisal and coping. New York: Springer. Lorenz, K. (1966). On aggression. Orlando: Harcourt Publishing Company. Marian, G., & Baloescu, A. (2009). Comportamentul agresiv. Bucureşti: Titronic Grup Editorial. Muntean, A. (2009). Psihologia dezvoltării umane (Ediţia a 3-a revăzută şi adăugită). Iaşi: Editura

Polirom. Munteanu, A. (2003). Psihologia copilului şi adolescentului. Timişoara: Editura Augusta. Nansel, T. R., Craig, W., Overpeck, M. D., Saluja, G., & Ruan, J. (2004). Cross-national consistency

in the relationship between bullying behaviours and psychosocial adjustment. Archive of Pediatrics and Adolescent Medicine, 158(8), 730–736. DOI:10.1001/archpedi.158.8.730

Nicholls, A. R. (2005). Stress and coping among high-level adolescent golfers (teză de doctorat). Department of Sport, Health and Exercise Science, The University of Hull. Citită de la https://hydra.hull.ac.uk/assets/hull:6708a/content

Nistoreanu, G., & Păun, C. (1996). Criminologie, Bucureşti: Editura Europa-Nova. Nuţ, S. (2009). Psihologia sportului. Timişoara: Editura Politehnica. Oproiu, I. (2013). A study on the relationship between sports and aggression. Sport Science Review,

22(2), 33–48. DOI: https://doi.org/10.2478/ssr-2013-0003 Safraoui, S. R. (2014). Physical, emotional, and competitive aggression tendencies in contact and

non-contact collegiate athletes. Online Theses and Dissertations, (Paper 220). Citită de la http://encompass.eku.edu/etd/220

Scheithauer, H., Hayer, T., Petermann, F., & Jugert, G. (2006). Physical, verbal, and relational forms of bullying among German students: age trends, gender differences, and correlates. Aggressive Behavior, 32(3), 261–275. DOI: 10.1002/ab.20128

Sipes, R. G. (1973). War, sports and aggression: an empirical test of two rival theories. American Anthropologist, 75, 64–86. DOI: 10.1525/aa.1973.75.1.02a00040

Trifa, I., & Trifa. C., (2012). Agresivitatea timpurie şi predicţia comportamentelor violente. Analele Universităţii din Oradea. Fascicula Educaţie Fizică şi Sport, 67–79. Citită de la http://www.fefsoradea.ro/Fascicula_Educatie_Fizica_si_Sport/2012.html

Vîgotski, L. S. (1971). Opere psihologice alese. Vol. 1 (Radu, V., Slifca, L., traducători). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Zamfirescu, V. D. (1982). Etică şi etologie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Zimmer-Gembeck, M., & Skinner, E. A. (2008). Adolescents coping with stress: development and diversity.

The Prevention Researcher, 15(4), 3–7. Citit de la https://www.pdx.edu/sites/ www.pdx.edu. psy/files/media_assets/7_Zimmer-Gembeck_Skinner_AdolCoping_PreventionResearcher.pdf.

implicaŢii ale practicĂrii sportului de performanŢĂ În ... 2017-7 herbei.pdf · 3 implicaţii...

Documents