CUPRINS

ARGUMENT............................................................ ......................................................................4

CAPITOLUL 1 - ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO- VASCULAR.........................................................................................................5

1.1. Inima .............................................................................................................5

1.2. Arborele vascular...........................................................................................6

1.3. Fiziologia aparatului cardiovascular ...........................................................10

CAPITOLUL 2 - INFARCTUL MIOCARDIC ACUT ...............................................................12

2.1.Definiţie……… ..............................................................................................12

2.2. Etilogie ...........................................................................................................12

2.3. Patogenie………………………….................................................................13

2.4. Tablou clinic………………...........................................................................13

2.5. Tratament…....................................................................................................14

CAPITOLUL 3 - ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU INFARCT MIOCARDIC ACUT………………………………………….…….16.

3.1 Internarea pacientului în spital....................................................................... 16

3.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare.............................................................. 16

3.3. Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi...................................... 17

3.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative ............................................... .18

3.5. Alimentaţia bolnavului ................................................................................. .19

3.6. Recoltarea produselor biologice şi patologice............................................. .20

3.7.Pregătirea pacientilor şi efectuarea tehnicilor impuse de afecţiune………….21

3.8.Educaţia pentru sănătate……………………………………………………..22

3.9 Externarea bolnavului………………………………………………………. 22

CAPITOLUL 4 - CAZURI PRACTICE ……………………………………………………...…24

Cazul A……………………………………………………………………..……24

Cazul B…………………………………………………………………...………382

Cazul C……………………………………..………………………………….....51

AGENDA MEDICALĂ……………………………………………………………………….…62

BIBLIOGRAFIE ………………………………………...…………………………………...….71

3

ARGUMENT

Am ales “Îngrijirea bolnavului cu infarct miocardic acut” ca temă pentru lucrarea mea de

diplomă deoarece este o boală frecvent întâlnită în rîndul populaţiei adulte din România Se ştie

că infarctul miocardic este o afecţiune foarte gravă, adesea fatală, care ar putea prevenită printr-

un mod de viaţă echilibrat. De aceea asistentului medical îi revine sarcina de a educa în special

pacienţii cu risc crescut: cei cu afecţiuni metabolice(dislipidemii, diabet), cu hipertensiune

arterială, cu cardiopatie ischemică, angină pectorală, afecţiuni endocrine, afecţiuni ale vaselor de

sânge/ateroscleroză, arterioscleroză, tromboze) precum şi pe cei predispuşi genetic; cu privire la

modul de viaţă pe care ar trebui să-l urmeze. Astfel renunţarea la obiceiurile dăunătoare

(fumatul, excesul de alcool, cafea, sare, grăsimi saturate) dar şi evitarea situaţiilor strsante, a

expunerii la temperaturi extreme sau la diferenţe bruşte de temperatură, introducerea în

programul zilnic ore suficiente de odihnă şi relaxare sunt câteva pricipii de viaţă pe care trebuie

să le adopte toţi pacienţii predispuşi la o afecţiune cardiacă dar şi cei care au dezvoltat deja o

boală.

Când infarctul miocardic s-a produs asistentului medical îi revine ca primă sarcină

liniştirea pacientului care simte o durere violentă este agitat, panicat şi are senzaţia de moarte

iminentă. De această primă fază depinde în mare măsură evoluţia bolii şi chiar supravieţuirea

pacientului. Misiunea asistentului medical este comlpexă în ceea ce priveşte îngrijirea

pacientului cu infarct miocardic acut, deoarece acesta este intolerant la mişcare şi deci total

dependent de personalul medical.

Lucrarea de faţă cuprinde o parte de teorie, în care sunt descrise noţiuni de anatomie şi

fiziologie ale aparatului cardiovascular, noţiuni teoretice ale procesului de îngrijire a pacientului

cu infarct miocardic şi o parte practică ce constă în prezentarea a trei cazuri pe care le-am

urmărit în cadrul orelor de practică şi la care mi-am adus aportul în procesul de îngrijire.

4

CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR

Sistemul ciculator este format din: inimă, vasele sanguine şi limfatice care alcătuiesc o

unitate funcţională coordonată şi permanent adaptată nevoilor organismului.

1.1. Inima

Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei

doi plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi

înainte. Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al

corpului. Greutatea inimii este de 250-300 g. Prezintă o faţă convexă, sternocostală, şi o faţă

plană, diafragmatică.

Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă. Marginea

stângă, rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este situată posterior şi la dreapta,

aici găsindu-se vasele mari ale inimii. La baza inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.

Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două interventriculare şi două

atrioventriculare, numite şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule (anexa nr. 1).

Cavităţile inimii

Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai subţiri şi

prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei

cave superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiuşei

drepte şi orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă. La nivelul atriului stâng

sunt patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere al urechiuşei

stângi şi orificiul atrioventricular prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele două atrii sunt

separate prin septul interatrial.

Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul atrioventricular.

Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza ventriculilor se află

orificiile atrioventriculare — drept şi stâng —, fiecare prevăzut cu valva atrioventriculară şi

5

orificiile arteriale prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul

pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care au

aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin septul interventricular.

1.2. Arborele vascular

Arborele vascular este format din artere, vase prin care sâgele circulă dinspre inimă spre

ţesuturi şi organe, capilare, vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile între

sânge şi diferitele ţesuturi, şi vene, prin care sângele este readus la inimă (anexa nr. 2).

Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior

spre interior, sunt: adventicea, media şi intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie,

cele mai mici fiind arteriolele (în unele cazuri, metarteriolele), care se continuă cu capilarele.

Structura arterelor şi venelor

Tunica externă – adventicea este formată din ţesut conjunctiv, cu fibre de colagen şi

elastice. În structura adventicei arterelor, ca şi la vene, există vase mici de sânge care hrănesc

peretele vascular şi care pătrund în tunica medie. în adventice se găsesc şi fibre nervoase

vegetative, cu rol vasomotor.

Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari,

numite artere de tip elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică, rare

fibre musculare

netede şi ţesut conjunctiv. în arterele mijlocii şi mici, numite artere de tip muscular, media este

groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre colagene şi

elastice.

Tunica internă, intima, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite, aşezate pe

o membrană bazală. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor.

Peretele venelor, al căror calibru creşte de la periferie spre intimă, are in structura sa

aceleaşi trei tunici ca şi la artere, cu câteva deosebiri. în venele situate sub nivelul cordului, unde

sângele circulă în sens opus gravitaţiei, endoteliul acoperă din loc in loc valvule în formă de cuib

de rândunică, ce au rolul de a fragmenta şi direcţiona coloana de sânge.

Structura capilarelor

Capilarele sunt vase de calibru mic, răspândite în toate ţesuturile şi organele. În structura

lor, se disting, la exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină, 6

în care se găsesc şi fibre nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur

strat de celule turtite, aşezate pe membrana bazală.

În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au

calibru mai mare, peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, şi un lumen

neregulat, prezentând dilatări şi strâmtorări.

Marea şi mica circulaţie

În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie: circulaţia mare —

sistemică, şi circulaţia mică — pulmonară.

Circulaţia mică

Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care

transportă spre plămân sânge cu CO2.

Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu CO2

spre reţeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin expiraţie.

Sângele cu O2 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru

vene pulmonare sfârşesc în atriul stâng.

Circulaţia mare

Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele

cu O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu

CO2 este preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.

Sistemul aortic

Este format din artera aortă şi din ramurile ei, care irigă toate ţesuturile şi organele

corpului omenesc.

Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care se desprind cele

două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează şi formează arcul aortic, care se continuă

cu aorta descendentă, subîmpărţită în toracală şi abdominală. Terminal, aorta abdominală se

bifurcă în arterele iliace comune, stângă şi dreaptă.

7

Ramurile arcului aortic

Dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera carotidă

comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera

carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. Ambele artere carotide comune, stângă

şi dreaptă, urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se

bifurcă în artera carotidă externă şi internă. La acest nivel există o mică dilataţie, sinusul carotic

(carotidian), bogată în receptori.

Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală şi temporală şi viscerele feţei.

Artera carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul şi ochiul. Arterele subclaviculare

ajung de la originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare. Din arterele

subclaviculare se desprind: artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se

uneşte cu opusa, participând la vascularizaţia encefalului, şi artera toracică internă, din care iau

naştere arterele intercostale anterioare.

Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele anterolateral al toracelui şi

se continuă cu artera brahială care vascularizează braţul. La plica cotului, artera brahială dă

naştere la arterele radială şi ulnară, care vascularizează antebraţul. La mănă se formează arcadele

palmare, din care se desprind arterele digitale.

Ramurile aortei descendente

Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt

arterele bronşice, pericardice şi esofagiene.

Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt:

trunchiul celiac, artera mezenterică superioară, arterele suprarenale — stângă şi dreaptă —,

arterele renale — stângă şi dreaptă —, arterele testiculare, respectiv ovariene — stângă şi dreaptă

—, şi artera mezenterică inferioară. Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri — splenică,

gastrică stângă şi hepatică — şi vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul şi splina.

Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul ascendent şi partea

dreaptă a colonului transvers. Artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a

colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului.

8

Ramurile terminale ale aortei

Arterele iliace comune — stângă şi dreaptă —, ajunse la articulaţia sacro-iliacă, se împart

fiecare în artere iliace externă şi internă.

Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei, devenind arteră

femurală, care irigă coapsa. Se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa poplitee (faţa

posterioară a genunchiu-lui). Ea se împarte în două artere tibiale: 1. artera tibială anterioară irigă

faţa anterioară a gambei şi laba piciorului şi se termină prin artera dorsală a piciorului, din care

se desprind arterele digitale dorsale; 2. artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei şi,

ajunsă în regiunea plantară, se împarte în cele două artere plantare, internă şi externă, din care se

desprind arterele digitale plantare.

Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri viscerale

pentru organele din bazin (vezică urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele genitale — uter,

vagin, vulvă, prostată, penis.

Sistemul venos

Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă

superioară şi vena cavă inferioară.

Vena cavă superioară strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele jugulare

interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace (spaţiile

intercostale, esofag, bronhii, pericard şi diafragm), prin sistemul azygos.

De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naştere

venele brahiocefalice stângă şi dreaptă, iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă

superioară.

Vena subclaviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de la nivelul

membrelor superioare. Sângele venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme

venoase, unul profund şi unul superficial.

Venele profunde poartă aceeaşi denumire cu arterele care le însoţesc.

Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul

liber prin transparenţă, datorită coloraţiei albastre. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în venele

profunde. La nivelul lor se fac injecţii venoase.

9

Vena cava inferioară adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi

viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al

abdomenului (venele lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice). Vena cavă inferioară se

formează prin unirea venei iliace comune stângi cu cea dreaptă. La rândul ei, fiecare venă iliacă

comună este formată prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă. Vena iliacă internă

colectează sângele de la pereţii şi viscerele din bazin.

Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de la nivelul

membrului inferior. Ca şi la membrul superior, se disting vene superficiale şi vene profunde (cu

aceleaşi caracteristici).

Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma şi se termină

în atriul drept.

0 venă aparte a marii circulaţii este vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat

cu substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale. Ea se formează din unirea a trei

vene: mezenterică superioară, mezenterică inferioară şi splenică.

1.3. Fiziologia aparatului cardio-vascular

Aparatul cardiovascular asigură circulaţia sângelui şi a limfei în organism. Prin aceasta se

îndeplinesc două funcţii majore:

1. distribuirea substanţelor nutritive şi a oxigenului tuturor celulelor din organism;

2. colectarea produşilor tisulari de catabolism pentru a fi excretaţi. Forţa motrice a

acestui sistem este inima, în timp ce arterele reprezintă conductele de distribuţie, venele,

rezervoarele de sânge, asigurând întoarcerea acestuia la inimă, iar microcirculaţia (arteriole,

metarteriole, capilare, venule), teritoriul vascular la nivelul căruia au loc schimburile de

substanţe şi gaze.

Fiziologia circulaţiei sângelui

Cu studiul circulaţiei sângelui se ocupă hemodinamica. Sângele se deplasează în circuit

închis şi într-un singur sens. Deoarece mica şi marea circulaţie sunt dispuse în serie, volumul de

sânge pompat de ventriculul stâng, într-un minut, în marea circulaţie, este egal cu cel pompat de

ventriculul drept în mica circulaţie (anexa nr. 3).

10

Circulaţia arterială

Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă şi au următoarele proprietăţi

funcţionale:

Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când creşte presiunea

sângelui şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea a scăzut la valori mai mici. În timpul

sistolei ventriculare, în artere este pompat un volum de 75 ml de sânge peste cel conţinut în

aceste vase. Datorită elasticităţii, unda de şoc sistolică este amortizată. Are loc înmagazinarea

unei părţi a energiei sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali. Această energie

este retro-cedată coloanei de sânge, în timpul diastolei. Prin aceste variaţii pasive ale calibrului

vaselor mari, se pro-duce transformarea ejecţiei sacadate a sângelui din inimă în curgere continuă

a acestuia prin artere.

Contractilitatea este proprietatea vaselor de a-şi modifica marcat diametrul lumenului

prin contractarea / relaxarea muşchilor netezi din peretele lor. Acest fapt permite un control fin al

distribuţiei debitului cardiac către diferite organe şi ţesuturi. Tonusul musculaturii netede

depinde de activitatea nervilor simpatici, de presiunea arterială, de concentraţia locală a unor

metaboliţi şi de activitatea unor mediatori.

Suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ pe măsură ce

avansăm spre periferie. Viteza de curgere va fi invers proporţională cu suprafaţa de secţiune.

Circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială, debitul sangvin

şi rezistenţa la curgere a sângelui (rezistenţa periferică).

Reglarea nervoasă a circulaţiei sangvine

Sistemul nervos afectează în special funcţiile globale, ca, de exemplu, redistribuţia

sangvină în diverse teritorii ale organismului, creşterea activităţii pompei cardiace, şi asigură în

special controlul rapid al presiunii arteriale. Sistemul nervos controlează circulaţia exclusiv prin

intermediul sistemului nervos vegetativ, mai ales prin sistemul nervos simpatic; sistemul nervos

parasimpatic este important în reglarea funcţiilor cordului.

Nervii simpatici conţin un număr foarte mare de fibre vasoconstrictoare şi doar puţine

fibre vasodilatatoare. Fibrele vasoconstrictoare sunt distribuite tuturor segmentelor aparatului

circulator, găsindu-se în număr mai mare în unele ţesuturi (rinichi, intestin, splină şi piele).11

CAPITOLUL II

2. INFARCTUL MIOCATDIC ACUT

2.1 Definiţie

Infarctul miocardic reprezintă o zonă de necroză ischemică în miocard, produsă prin

obliterarea unei ramuri coronariene.

2.2 Etiologie

A.Factori determinanţi

În 90-95% din cazuri etiologia IMA este reprezentată de ateroscleroza coronariană.

5-6% sunt cauze nonaterosclerotice multiple, dintre cele mai frecvente amintim:

a)Boli coronariene obstructive neaterosclerotice

-Arterite, lues, PAN, colagenoze, boala Takayasu

-Îngroşare parietală: amiloidoza, mucopolizaharidoze, consum de contraceptive, fibroza după

iradiere.

-Compresie extrinsecă: tumori, anevrism de sinus Valsalva

b)Embolii coronariene: endocardită bacteriană subacută, prolaps de valvă mitrala, mixom atrial,

embolii intraoperatorii sau intracoronarografice.

c)Traumatisme: disecţie de aorta, plăgi penetrante, disecţie în timpul angioplastiei si

coronarografiei.

d)Anomalii congenitale coronariene

e)Tromboze coronariene „în situ” :trombocitoză, coagulare intravasculară diseminată.

f)Spasme coronariene

g)Disproporţie cerere-ofertă

-Stenoza aortică, cord hipertensiv, cardiomiopatia hipertrofică obstructivă, insuficienţa aortica

-Tireotoxicoza, feocromocitom

-Hipoxie, anemie, intoxicaţii (cianuri, CO) de cauză pulmonară.

Pacienţii cu risc crescut de a dezvolta IMA sunt cei cu angină instabilă, multiplii factori cu risc

coronarian şi cei cu angină Prinzmetal.

B.Factori favorizanţi

12

Factori care cresc alura ventriculară: stres, frig, efort fizic, efort digestiv, consum de droguri.

Factori care cresc contractilitatea miocardică-simpatomimetice.

Intervenţii chirurgicale la vârstnici sau coronarieni cunoscuţi sau în timpul intervenţiilor pe cord,

sau proceduri de cardiologie invazivă.

În timpul unor afecţiuni acute severe: accident vascular cerebral, pneumonii severe la vârstnici,

tromboembolii pulmonare.

În aproximativ 50% din cazuri nu se pot identifica factorii precipitanţi.

Incidenţa maximă a IMA s-a înregistrat dimineaţa între orele 5 şi 10 în perioada de

hipercatecolaminemie motivată.

2.3Patogenie

În patogenia infarctului miocardic acut intervine procesul de ocluzie coronariană durabilă,

printr-un proces de tromboză pe vas ateroslerotic în 95% din cazuri.

2.4Tablou clinic

Debutul IMA este brusc legat de anumite circumstanţe de apariţie sau fără o explicaţie imediată.

Durerea are sediu retrosternal şi\sau epigastric cu iradiere către umărul sau membrul superior

stâng (pe marginea cubitală), în ambii umeri, în ambele braţe, ambele coate, mandibulă,

interscapulovertebral, epigastrică. Caracterul durerii este de apăsare, constricţie, strivire, arsură,

iar intensitatea este foarte mare, adesea de nesuportat.

Durata de obicei este de peste 30 minute, poate dura ore, de regulă dispare după 12-24 ore după

definitivarea necrozei. Durerea poate lipsi la aproximativ 20% din pacienţi sau este foarte ştearsă

(în special la pacienţii cu diabet zaharat, la femei sau la vârstnici).

Factorii declanşatori nu cedează la nitroglicerină sau la alţi nitraţi, nu cedează la analgezice

uzuale sau în repaus.

Fenomenele asociate durerii sunt anxietate, nelinişte, paloare, dispnee,

palpitaţii, transpiraţii profunde, greţuri şi vărsături.

Modificările tensiunii arteriale sunt hipertensiune sau hipotensiunea arterială.

Manifestările digestive sunt reprezentate de greţuri, vărsături (prin reflex vagal), diaree, sughiţ

prin iritarea nervului frenic.

Alte manifestări

13

Dispnee (polipnee) care este semn de disfuncţie de pompă.

Palpitaţii prin tahiaritmii sau bradiaritmii.

Manifestari neurologice reprezentate de sincope.

Fatigabilitatea şi astenia fizică accentuată pot fi uneori singurele simptome ale unui infarct

indolor.

Febra poate fi moderată în primele zile de la debut şi se menţine 7-10 zile.

Semne generale

Anxietate, agitaţie (în căutarea unei poziţii antialgice)

Paloare, transpiraţii, extremităţi reci.

Pulsul şi tensiunea arterială pot fi normale sau modificate în funcţie de manifestările sistemului

nervos vegetativ.

La aparatul cardiovascular nu exista modificari specifice, în formele necomplicate: tahicardie

sinusală sau bradicardie în funcţie de dominanta vegetativă.

2.5 Tratament

Obiectivele tratamentului

1. Prevenirea extinderii necrozei

2. Limitarea întinderii necrozei

3. Restabilirea fluxului coronarian

4. Tratamenul complicaţiilor

5. Reabilitarea bolnavului

Masuri generale

Oxigenoterapie, repus

Calmarea durerii: Algocalmin, Fortral, Mialgin.

Sedarea se face cu Diazepam intravenos, Nitroglicerină sublingual la 15 minute.

Tratamentul antiaritmic cu Xilină 1%

Tratarea complicaţiilor (hipotensiune, puseu hipertensiv, FIA, IVS acută)

Transport de urgenţă spre o unitate de terapie intensivă coronariană.

Mijloace de tratament

14

Nitraţii-Nitroglicerină perfuzie intravenoasă urmată de nitrat per oral după 24-48 de ore(izosorbit

mononitrat sau dinitrat) Nitroprusiatul de sodiu în Edem pulmonar acut cu hipertensiune

importantă.

Tratament tromboembolic-Streptokinază este antigenică, tratamentul nu poate fi repetat sub 1 an.

Tratamentul anticoagulant şi antiagregant plachetar se face cu Heparină.

Betablocantele se administrează intravenos în primele 12 ore de la debut în IMA cu insuficienţa

de pompă. Se utilizează Metoprolol, Esmolol, Atenolol, Timolol, Propranolol.

În mod obligatoriu, supravietuitorul uni infarct miocardic va fi explorat prin

coronarografie în vederea stabilirii unei eventuale indicaţii de by-pass aorto-coronarian sau

angioplastie transluminală percutană, cu instalarea unui stent. Dintre masurile generale necesare

a fi luate subliniem: regim alimentar hipolipidic, fracţionat în 5-6 mese pe zi, menţinerea

greutăţii corporale optime, combaterea constipaţiei, suprimarea fumatului, evitarea stresului. În

paralel se va aplica un program intensiv de recuperare a capacităţii de efort.

15

CAPITOLUL III

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU INFARCT

MIOCARDIC ACUT

3.1 Internarea pacientului în spital

Internarea în spital constituie un eveniment important în viata bolnavului, el se desparte de

mediul său obişnuit şi în stare de infirmitate sau semiinfirmitate este nevoit sa recurgă la ajutorul

cadrelor sanitare.

       Internarea este primul contact al bolnavului cu spitalul. Acest prim contact este hotărâtor

pentru caştigarea încrederii bolnavului, factor indispensabil pentru asigurarea unei colaborări

sincere între bolnav şi personalul de îngrijire, în vederea recâştigării sănătăţii celui internat.

Bolnavul trebuie să simtă atenţia cu care este înconjurat şi să fie convins că colectivul în mijlocul

căruia a ajuns vrea să-l ajute şi că va depune tot efortul pentru a-l vindeca.

Bolnavii cu IMA sunt internaţi de urgenţa, fără bilet de trimitere.Vor fi luaţi în evidenţa

la serviciul de primire, vor fi trecuţi în registrul de internări, li se întocmeşte foaia de observaţie

clinică cu datele de identitate.La serviciul de primire se pregateşte bolnavul pentru examenul

medical şi li se preiau hainele şi efectele pe bază de bon.

Bolnavii cu IMA vor fi internaţi pe secţia de medicină de internă, terapie intensivă sau

cardiologie.

3.2Asigurarea condiţiilor de spitalizare

Scopul spitalizării bolnavilor, în majoritatea cazurilor, este vindecarea.Pentru a realiza

acest lucru trebuie create condiţii prielnice, necesare ridicării forţei de apărare şi regenerare a

organismului şi scoaterii lui de sub eventualele influenţe nocive ale mediului înconjurator.

Asistenta medicală va avea grijă să-i fie asigurat bolnavului un climat de liniste, salon

bine încălzit, îngrijit şi aerisit.

16

Asistenta va aşeza bolnavul într-o poziţie cât mai comodă în pat, este bine ca paturile sa

fie prevazute cu somiere reglabile pentru a se evita poziţiile forţate. Se vor înlătura toţi excitanţii

auditivi, vizuali şi olfactivi cu efecte negative asupra sistemului nervos.

Tratamentul se face cu mare punctualitate deoarece întarzierile pot provoca bolnavului

emoţii inutile. Se va respecta somnul bolnavului care prin inhibiţia scoarţei cerebrale constituie

un factor terapeutic important. Condiţiile create în spital trebuie sa asigure bonavului un somn

mai bun decat cel obisnuit.

Asistenta medicală are datoria de a vizita bonavul frecvent, indiferen de solicitări, fără

însă să deranjeze odihna acestuia.

Saloanele, coridoarele şi încăperile anexe trebuie astfel mobilate şi amenajate ca să se

apropie cât mai mult de anturajul obisnuit al bolnavului.Foile de observaţie şi de temperatură nu

vor fi ţinute în saloane.

Personalul administrativ care intră în secţie în interes de serviciu, precum şi vizitatorii

care vin la bolnavi vor fi instruiţi de asistentă pentru a păstra o comportare modestă, liniştită pe

secţie.

3.3.Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi

Toaleta bolnavului constituie una din condiţiile indispensabile ale procesului de

vindecare.

A fi curat, îngrijit şi a-ţi proteja tegumentele şi mucoasele sunt o necesitate pentru a avea

o ţinută decentă şi pielea sănătoasă astfel încat aceasta sa-şi poata îndeplini funcţiile.

Asistenta medicală are datoria de a verifica zilnic curăţirea salonului. Acesta se curăţă de două

ori pe zi şi de cate ori s-a murdărit cu sânge, alimente, secreţii din timpul procesului de îngrijire.

Lenjeria de pat trebuie păstrată curată şi bine întinsă pentru a evita escarele. Atât lenjeria de pat

cât şi lenjeria bolnavului vor fi shimbate de cate ori este nevoie.

Bolnavii cu IMA transpiră abundent, asistenta va şterge mereu cu un prosop uscat regiunile

transpirate. Baia generală şi parţială se face la pat fără sa obosească bolnavul, în primele zile fără

sa fie ridicat.

Scopul toaletei corporale este îndepartarea de pe suprafata pielii a stratului cornos, descuamat şi

impregnat cu secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare, microbi care aderă la piele.

Pentru efectuarea toaletei bolnavului asistenta trebuie să respecte urmatoarele: să asigure

o temperatură adecvată în salon pentru a feri bolnavul de răceală, să pregatească materialele 17

necesare astfel că îngrijirea să se desfăşoare în timp util, să acţioneze rapid cu mişcări sigure dar

totodată blande pentru a scuti bolnavul de alte suferinţe şi oboseală, să menajeze bolnavul

protejandu-l cu un paravan faţă de cei din jur.Toaleta zilnică permite controlul regiunilor expuse

escarelor şi acţioneaza în vederea prevenirii acestora.

Observarea poziţiei pacientului în pat

Bolnavul cu IMA va sta în poziţie semişezândă.Repausul absolut la pat în prima

săptămănă este obligatoriu. Durata imobilizării va fi adaptată în funcţie de evoluţia simptomelor

şi de prezenăa complicaţiilor. Dacă bolnavul nu are dureri, febră sau alte complicaţii începănd

din prima săptămână se pot face chiar mişcări pasive ale degetelor de la mâini şi picioare. Durata

repausului la pat în poziţie semişezândă este 2-3 săptămâni.

Mobilizarea bolnavului

1. Repaus absolut la pat în prima săptămână.

2. Durata imobilizării va fi adaptată în funcţie de evoluţia simptomelor şi de prezenţa

complicaţiilor.

3. Dacă bolnavul nu are dureri, febră sau alte complicaţii, începand chiar din primele zile, se pot

face mişcări pasive ale degetelor de la mâini şi picioare.

4. Treptat se permit schimbarea poziţiei în pat, mişcări acive ale membrelor.

5. Mobilizarea se face progresiv (şederea pe marginea patului, şederea în fotoliu, ridicarea din

pat), sub controlul pulsului şi al tensiunii arteriale, iniţial în prezenţa medicului.

Captarea eliminărilor

Se va servi bolnavul cu urinar şi bazinet de cate ori este nevoie, fără să fie ridicat din

poziţia şezândă. Asistenta va urmări tulburările de micţiune, volumul de urină în 24 ore şi

caracterele calitative ale urinii. Constipaţia trebuie combătută cu ajutorul clismelor uleioase sau

cu laxative uşoare.

3.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative.

Urmărirea ideală a unui infarct este monitorizarea cu supravegherea permanentă în

primele zile a electrocardiogramei, a tensiunii arteriale şi a ritmului cardiac.

18

În secţiile obişnuite de boli interne, în lipsa aparaturii de monitorizare, supravegherea constă în

măsurarea tensiunii arteriale, frecvenţei pulsului şi a respiraţiei la o ora, la nevoie mai des, în

funcţie de starea bolnavului, înregistrarea electrocardiogramei precum şi a temperaturii de cate

ori este indicat de medic.

Tensiunea arteriala - valoarea normală a tensiunii arteriale sistolice sau maxime variază

între 120-140mm Hg, iar a tensiunii arteriale diastolice sau minime între 70-80mm Hg.

Măsurarea tensiunii arteriale se face cu ajutorul tensiometrului. Se notează în foaia de

temperatură cu creion de culoare roşie, pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură se

socotesc 10 mm Hg.

În cazul IMA, hipotensiunea arterială poate să apară imediat sau la cateva ore, precedată

de o uşoară creştere a tensiunii arteriale. Când tensiunea arterială scade brusc pericolul şocului

cardiogen este iminent.

Pulsul-are valori normale la adult cuprinse între 60-80 pulsaţii/min, se obţine prin

comprimarea arterei radiale pe un plan osos şi se notează în foaia de temperatură cu un creion

roşu, o linie orizontală corespunzând la 4 pulsaţii.

Bolnavii cu IMA prezintă o uşoară creştere a frecvenţei pulsului până la 90-100

pulsaţii/min.

Respiraţia-are frecvenţa normală cuprinsă între 16-18 respiraţii/min, prezentând uşoare

variaţii în funcţie de sex şi vârstă.

Se notează în foaia de temperatură cu creion de culoare verde, pentru fiecare linie orizontală

considerandu-se o respiraţie/min.

Bolnavii cu IMA prezintă dispnee cu polipnee, semn de disfuncţie de pompă.

Temperatura-are valori normale între 36-37°C, se măsoară cu termometrul în axilă, cel

mai frecvent. Se notează în foaia de temperatură cu creion albastru, pentru fiecare linie a foii se

socotesc două diviziuni de grad.

Bolnavii cu IMA prezintă o creştere a temperaturii, 37,5-38,5°C, datorită substanţelor

piretogene produse în focarul de necroză.

3.5.Alimentarea bolnavului

Se va evita consumul de cantităţi mari la o masă prin servirea meselor fracţionate. Se va

face alimentaţia pasivă la pat în primele zile în decubit dorsal. Treptat se va trece la alimentaţia

activă în pat numai la recomandarea medicului în poziţie şezândă.Dupa mobilizarea bolnavului 19

se poate servi masa în sala de mese. Regimul alimentar va fi hiposodat şi hipocaloric. În primele

zile va fi alcătuit din lichide şi pireuri date lent cu lingura, ceaiuri, compoturi, supe, lapte, sucuri

de fructe, ouă moi dar şi mai târziu vor fi evitate alimentele care produc gaze sau întarzie

tranzitul intestinal. Se interzice total fumatul.

Se urmăreşte tensiunea arterială şi pulsul.Menţinerea tensiunii arteriale se face cu perfuzii de

Glucoză 5%,Dextran.

Corectarea extrasistolelor se face cu Xilină de uz cardilogic,200mg intramuscular sau

intravenos.

Menţinerea permeabilităţii căilor aeriene se face prin aspiraţie, la nevoie se face

oxigenoterapie.

3.6. Recoltarea produselor biologice şi patologice

În cazul bolnavilor cu IMA, asistenta medicală va recolta sânge pentru probe de laborator

indicate de medic:fibrinogen, glicemie, leu-

cocite, VSH, colesterol, acid uric, transaminaze.

Recoltarea pentru aceste analize de laborator se face prin puncţie venoasă la nivelul plicii cotului

în eprubete sterile şi uscate sau prin puncţie capilară prin înţeparea pulpei degetului.

Pentru determinarea fibrinogenului este necesar 0,5ml citrat de sodiu 3,8% şi 4,5 ml de

sange. Valorile normale sunt 200-400 mg%. La bolnavii cu IMA fibrinogenul este crescut.

Pentru determinarea leucocitelor se recoltează sânge prin înţeparea pulpei

degetului.Valorile normale sunt între 4200-8000/mm³. Bolnavii cu IMA prezintă leucocitoză cu

valori între 10000-15000mm³.

Pentru determinarea glicemiei se recoltează 2 ml sânge pe 4 mg florura de sodiu.

Valoarea normală este de 80-120g%. Bolnavii cu IMA prezintă hiperglicemie în primele 24-48

ore.

Pentru determinarea VSH-ului se recoltează 1,6 ml sânge într-o seringă de 2 ml care

conţine 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%. Valorile normale sunt 1-10mm/1h, 7-15/2h, la femei valorile

sunt cu 1-3mm mai mari. În IMA,VSH-ul este crescut.

20

Pentru determinarea colesterolului se recoltează 5-10 ml sânge. Valorile normale sunt

între 180-280 g %. În cazul bolnavilor cu IMA, colesterolul nu prezintă modificări.

Pentru determinarea acidului uric se recoltează 5-10 ml sânge. Valorile normale sunt

între 3-5 mg%. Acidul uric nu prezintă modificări în cazul bolnavilor cu IMA.

Pentru determinarea transaminazelor sunt necesari 5-10 ml sânge. Valorile normale

sunt TGO 2-20 UI, TGP 2-16 UI. Bolnavii cu IMA prezintă TGO crescută 25-40 UI.

Recoltarea sangelui se face dimineata pe nemancate,iar eprubetele vor fi însotite de un

buletin de analize care contine numele bolnavului,numarul salonului şi al patului,diagnosticul

clinic,natura produsului,analiza ceruta,data recoltarii şi numele celui care a efectuat recoltarea.

3.7. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor speciale impuse de afecţiune

Electrocardiograma EKG

Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a fenomenelor bioelectrice din cursul unui

ciclu cardiac.

Înregistrarea EKG se face cu aparate speciale numite electrocardiografe.

Pregătirea bolnavului

Se pregăteşte psihic bolnavul pentru a-i înlatura emoţiile, se transportă bolnavul cu căruciorul în

sala de înregistrare, bolnavul va fi culcat comod pe patul de consultaţii şi va fi rugat să-şi

relaxeze musculatura.

Montarea electrozilor pe bolnav

Se montează pe părtile moi ale extremităţilor plăcile de metal ale electrozilor. Sub placa de metal

a electrozilor se aşează o pânză înmuiată într-o solutie de electrolit, o lingură de sare la un pahar

de apă sau pastă specială pentru electrozi. Se fixeaza 4 electrozi pe membre şi 6 precordial.

Montarea electrozilor pe membre

Roşu la mâna dreaptă

Galben la mâna stângă

Verde la piciorul stâng

Negru la piciorul drept

Montarea electrozilor precordial

V1-Spaţiul 4 intercostal pe marginea dreaptă a sternului

V2-Spaţiul 4 intercostal pe marginea stângă a sternului

V3-Spaţiul între V2 şi V421

V4-Spaţiul 5 intercostal stâng pe linia medioclaviculară

V5-La intersecţia de la orizontală dusa de la V4 şi linia axilară anterioară stângă

V6-La intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilară mijlocie stângă.

Graficul unui ciclu cardiac se compune din succesiunea a 5 unde notate în mod convenţional cu

litere P, Q, R, S, T. Între două cicluri cardiace se înscrie linia de 0 potenţial. EKG eset

interpretată întotdeuna de medic în lumina datelor clinice.

În cazul bolavilor cu IMA, EKG arată unde Q anormale acestea reprezentând cele mai

importante semne electrocardiografice de infarct miocardic acut, ele exprimând necroza, undele

R sunt mai putin ample, iar modificările undei T reflectă noţiunea EKG de ischemie.

3.8. Educaţie pentru sănătate

Profilaxia IMA

La externare bolnavul este instruit asupra modului de viată :

-Bolnavul trebuie sa ducă o viaţă ordonată evitând suprasolicitările.

-Să respecte regimul dietetic rational hipolipidic, fără sare, glucide, hidrocarbonate şi fracţionat

5-6 mese pe zi.

-Se va reduce consumul de cafea.

-Se va evita fumatul şi alcoolul.

-Se va respecta tratamentul medicamentos şi modul de administrare a medicamentelor.

-Să practice sporturi uşoare.

-Să aibă un program raţional de muncă şi viaţă.

-Să se prezinte la controale periodice

3.9.Externarea bolnavului.

Momentul plecării bolnavului din spital este stabilit de medic.

Asistenta va aduna toată documentaţia relativă a bolnavului şi o va pune la dispoziţia medicului

de salon, în vederea formulării epicrizei.

Asistenta va fixa cu bolnavul ora exactă a plecării, pentru a-i putea asigura alimentaţia până în

ultimul moment. Externarea bolnavului se efectuează pe baza biletului de ieşire din spital. Pe

baza acestui bilet se eliberează hainele şi efectele bolnavului.

22

Asistentele medicale înştiinţează familia bonavului privind indicaţiile primite de la medic

cuprinse în biletul de ieşire. Asistenta ajută bolnavul la împachetarea lucrurilor, la îmbrăcare şi

încălţare. Bolnavul va fi condus până la poarta spitalului de către asistentă.

23