Varianta 22Enigma Otiliei - Conditia femeii intr-un text narativ studiat

Fascinati de eternul feminin, prozatorii lumii au incercat sa dezvaluie misterul femeii. Ca se numeste Matreyi, Ella, Otilia sau Matilda, femeia a devenit subiect de literatura, subiect de analiza. Disecate, analizate, femeile au ramas mereu o enigma, „un nu stiu cum si-un nu stiu ce”, cum ar spune Eminescu.

Aceeasi fascinatie a manifestat-o si George Calinescu in romanul Enigma Otiliei in care a creat un personaj tulburator, mereu imprevizibil, dilematic, Otilia Marculescu.

Romanul lui Calinescu este o opera de inspiratie sociala, insumand dosare de existenta ale unor tipuri umane, dar si o opera de problematica morala, un roman de dragoste si un bildungsroman. Cartea este o sinteza artistica, sinteza estetica in care realismului de factura balzaciana i se asociaza elemente caracteristice altor modele estetice, clasicist, romantic, modern.

Tema fundamentala este de natura balzaciana, cartea urmarind existenta unei societati perfect ancorate intr-un spatiu geografic (Bucurestiul) si intr-o perioada istorica (inceputul secolului al XX-lea). Aceasta tema fundamentala se dezvolta in trei arii tematice: tema mostenirii, a paternitatii si cea a iubirii.

Structura romanului insumeaza trei planuri: planul epic principal care urmareste destinul clanului familial, planul povestii de iubire dintre Felix si Otilia si planul cadru. Primul plan se ordoneaza in jurul istoriei unei mosteniri, fiind deci dinamizat de un conflict economic. Tema paternitatii, dezvoltata tot in acest plan, realizeaza un conflict moral. In cel de al doilea plan conflictul este de natura psihologica, Otilia fiind pusa in situatia de a alege intre pasiune (Felix) si ratiune (Pascalopol). In ultimul plan se dezvolta tema parvenirii, deci conflictul este de ordin moral.

Compozitia romanului este clasica: cele douazeci de capitole se succed cronologic. Axa unui timp obiectiv derulat lent la inceput, apoi intr-un ritm tot mai accelerat, este marcata obsesiv prin sintagme temporale cu care debuteaza majoritatea capitolelor. Principiul simetriei si al circularitatii, care guverneaza intrarea si iesirea in si din universul cartii sunt evidentiate in secventele cu care se deschide si se sfarseste romanul: „Aici nu sta nimeni”.

Personajul ce leaga planurile cartii este Otilia Marculescu, imagine a eternului feminin. Amestec de inocenta si maturitate, de iubire si ratiune, detasata de planul material al existentei, dar ravnind la haine de lux, inteligenta, dar dispretuind inteligenta feminina, Otilia, fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, este cel mai spectaculos personaj al romanului.

Iubita de „papa”, de tanarul Felix care-i infioara corzile inimii, ocrotita de Pascalopol, ale carui sentimente paterne sunt semne de intrebare, urata de rudele apropiate, clanul tulea, ca o eventuala rivala la mostenirea averii, Otilia traieste drama singuratatii, viitorul ei fiind ambiguu, departe de multvisata fericire.

Naratorul, prin caracterizare directa, o prezinta inca de la inceput, ca pe o fiinta a contrariilor, trasatura ce se reflecta chiar in portret: fata are ten masliniu, ochi foarte albastri, e copilaroasa, dar are stapanire desavarsita de femeie. Autocaracterizarea poate sa deruteze cititorul si mai mult, pentru ca afirmatia „eu sunt o zapacita, nu stiu ce vreau” va fi contrazisa de fapte si de nenumaratele ei judecati profunde. Otilia este o buna

cunoscatoare a vietii, fortata de rautatea Aglaiei sa lupte de timpuriu cu vicisitudinile ei. Cel mai interesant efect il au caracterizarile facute de alte personaje, deoarece parerile sunt de multe ori diametral opuse. Va rezulta un portret intre oglinzi paralele, pluriperspectivismul, care accentueaza si mai mult ambiguitatea personajului. Felix o considera frumoasa, inteligenta, altruista si talentata. Pascalopol vede in Otilia aceleasi calitati si o priveste si ca pe un copil si ca pe o femeie. Weissmann o pretuieste pentru eleganta si frumusete, dar ii vede si trasaturile adanci: „O femeie care iubeste un barbat fuge de el ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie luminoasa. Domnisoasa Otilia trebuie sa fie o fata foarte inteligenta.”. Costache o crede inca un copil, iar Aglaie ii inoculeaza de timpuriu complexul orfanului si o considera vicleana si interesata de averea batranului. Ca si mama ei, Aurica crede ca Otilia e sireata si femeie usoara. Stanica ii apreciaza calitatile dar considera ca Otilia face totul din pragmatism.

Caracterizarea indirecta este si mai bogata bazandu-se in special pe comportamentism si pe limbaj. Prin tehnica moderna a comportamentismului ambiguitatea personajului creste. Cititorul vede personajul miscandu-se, dar nu are acces decat la acele ganduri ale eroinei pe care ea consimte sa le martusireasca. Se creeaza astfel in jurul personajului o aura usor misterioasa, mai ales pentru ca fata are un comportament care deruteaza. Ea se poarta ca un om liber, netinand cont de reguli exterioare. Se apuca de curatenie, dar lasa totul balta ca sa mearga desculta prin iarba, dupa ce si-a scos ciorapii in fata lui Felix.

Felix este de la inceput tulburat de comportamentul neconventional si imprevizibil al Otiliei, capabila de gesturi cand materne, de o seriozitate rece, cand extrem de familiare, neincorsetate de tabuuri morale, situate la granita dintre actul copilaresc si senzualism. Deruta lui Felix este cu atat mai mare cu cat se indragosteste de Otilia si fata pare ca il iubeste. Confidentele pe care i le face si micile atentii sunt semne incontestabile de iubire. Pe de alta parte Otilia arata acelasi interes si fata de Pascalopol. Tanarul Felix ii cere o explicatie, fata prin raspunsul ei il deruteaza si mai mult. Pleaca la Paris cu Pascalopol, dupa care isi reia viata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Opiniile ei despre femei ii justifica in mare masura faptele: „o femeie ignorata de un barbat e un monstru. Singura noastra forma de inteligenta (...) e sa nu pierdem cei cativa ani de existenta.”. Observatia tradeaza o clarviziune de femeie matura, cu forta de a privi adevarul in fata. Comportamentul fetei te cucereste, te intriga sau te revolta: capabila de emotii puternice trece brusc de la o stare la alta, ia hotarari care dezarmeaza, este in acelasi timp copilaroasa si matura, vesnic mistuita de neastampar, capabila de judecati profunde, frivola numai in aparenta. Faptele o dezvalui altruista, grijulie fata de cei apropiati (nu vrea sa franeze cariera lui Felix) si chiar fata de adversari (ii daruieste pianul Auricai).

In lungile ei convorbiri cu sinele Otilia si-a descoperit desigur drumul in viata si cauta sa-l urmeze. Gandurile personajului, insa, nu sunt redate si personajul ramane o enigma, enigma eternului feminin. Ea poarta o masca dincolo de care nu trece nimeni. La inceputul relatiei lor Felix recunoaste: „Pentru mine, Otilia, ai inceput sa devii o enigma.”. In epilog, insa, vazand femeia din fotografie, lipsita de stralucire, frumoasa „gen actrita intretinuta”, Felix are suficienta sa creada ca a inteles-o, ca a penetrat masca. Faptul ca o judeca doar dupa imaginea din fotografie este limitativ, iar comparatia cu actrita trimite tot la ideea de masca. Singurul care a inteles-o cu adevarat, singurul care a realizat imposibilitatea patrunderii eternului feminin, este Pascalopol care conchide: „Pentru mine e o enigma.”.

Prin Otilia Calinescu a creat nu numai imaginea eternului feminin, ci si imaginea omului in general, caruia nu-i poti cunoaste intregul, un personaj complex pe care nu-l poti inchide in cusca cercetarii. Cuvintele lui Calinescu capata astfel sens: „Flauberdizand as putea spune ca Otilia sunt eu.”. Otilia reprezinta o lume si traieste desigur in fiecare dintre noi.