Ierarhia bisericească din punct de vedere ortodox

Cuprins :

Introducere----------------------------------------------------------------------------------------p.1

Ierarhia bisericească din punct de vedere ortodox-------------------------------------p.4

Obiecţii scripturistice legate de Ierarhia Bisericească şi soluţia lor ortodoxă---p.14

Concluzie---------------------------------------------------------------------------------------p. 23

Bibliografie-------------------------------------------------------------------------------------p.26

Introducere.

Prin întrupare Hristos devine Preot ca om pentru a realiza actul de mântuire dar în acelaşi

timp este şi Arhiereu în veac, ca Dumnezeu, cel care va accepta jertfa Sa proprie drept preţ de

răscumpărare pentru păcatele oamenilor. Preoţia arhierească a lui Hristos este „centrul întreitei

sale slujiri, lucrare arhiereasă, prin care a împăcat pe om cu Dumnezeu, celelalte două

demnităţi fiind mijloace de răscumpărare”1.

În slujba lui Hristos, Episcopii şi preoţii pot săvârşi sacrificiul veşnic, jertfa cea

nesângeroasă a Euharistiei, în virtutea puterii cu care au fost investiţi la hirotonie şi „dacă

celelalte Taine reprezintă mijlocele văzute prin care preotul ne mijloceşte o putere din cele date

nouă de Hristos, sau Însuşi Trupul şi Sângele Lui, preoţia califică însăşi persoana văzută care

împlineşte aceste mijloace prin care Hristos dăruieşte puterile Sale sau Trupul şi Sângele Său

prin acele Taine”2.

Jertfa lui Hristos este taina supremă care sfinţeşte oamenii şi această jertfă n-o poate aduce

orice credincios, căci în acest caz nu s-ar mai arăta că ea e adusă „pentru toţi”, ci fiecare ar

aduce-o pentru sine. Ea trebuie să fie adusă de unul pentru toţi, reprezentând pe Hristos, Care, ca

unul, Se aduce jertfă pentru toţi. Acesta e preotul, slujitor al Bisericii, cu răspundere pentru o

comunitate. Prin aceasta se arată în acelaşi timp conştiinţei credinciosului că el are nevoie de

1 Pr. Ioan Mircea „Preoţia harică şi preoţia bisericească”, Ortodoxia XXXI, nr.2, 1979, pag. 234

2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu „Taina Proţiei” , Ortodoxia XXXI, nr.3-4, 1979, pag. 533

1

Hristos ca Mijlocitor. Preotul simbolizează pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizează faptul că omul

nu poate intra prin sine în relaţia iubitoare nesfârşită cu Dumnezeu3.

Începută acum două milenii opera mântuitoare a Domnului Hristos trebuie să continue în

lume „până la sfârşitul veacului” (Matei XXVIII, 20). Pentru acest motiv Iisus Hristos a înfiinţat

societatea divino-umană numită Biserică, unde sunt cuprinşi toţi credincioşii care cred în El,

dându-i de conducători pe Apostolii Săi, care, la rândul lor urmau să-şi lase continuatorii în ceea

ce numim ierarhia bisericească. Aceasta – ca şi în orice societate văzută - formează Bserica

conducătoare, spre deosebire de poporul dreptcredincios, care formează Biserica ascultătoare4.

Marele vis al Bizanţului a fost chiar acela de a crea o societate creştină universală,

administrată de Împărat şi călăuzită spiritual de Biserică, ceea ce însemna o îmbinare între

universalismul roman şi cel creştin într-un program socio-politic unic5, însă credinţa că un stat

întreg ar putea − prin aceasta simbioză − deveni creştin s-a dovedit a fi fără suport şi s-a

constituit în final în marea tragedie a Bizanţului6.

Pentru conducerea Bisericii Hristos rânduieşte în mod direct şi vizibil prin episcopi toate

treptele ierarhiei bisericeşti în toate timpurile, comunicându-le pe Duhul Sfânt sau iubirea

nesfârşită de Dumnezeu prin rugăciunile apostolilor şi apoi ale episcopilor. Astfel, de la episcopi

se comunică harul şi credinţa apostolilor prin Duhul Sfânt, şi de la Sfinţii Apostoli avem odată cu

succesiunea harului şi succesiunea credinţei, ambele venite atît pe orizontală de la persoane

umane, dar şi vertical, sau direct de sus, fiindcă în orice Taină lucrează însuşi Hristos.

Din punct de vedere ortodox succesiunea constă din har, credinţă şi lanţul episcopal şi

este valabilă numai în cadrul bisericii apostolice. Factorul interior al acestei succesiuni este

Hristos Însuşi şi Duhul Sfânt, iar factorul vizibil este Biserica întreagă, păstorită de episcopi.

Despre succesiunea apostolică a ierarhiei s-a vorbit în Biserică de la începuturile ei.7

3 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 112.

4 Pr. Prof. I. Constantinescu, Despre Ierarhia bisericească, "Îndrumător pastoral - Din tezaurul credinţei noastre",

1978, pag. 64. 5 John Meyendorf, Teologia Bizantină, trad. De Al. I. Stan, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 283. 6 Ibidem.

7 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 111.

2

Pentru ca să se poată efectua lucrarea de conducere a Bisericii, trebuie să fie folosite

mijloacele specifice cu care a fost înzestrată Biserica în acest scop. Totalitatea acestor mijloace

constituie puterea bisericească, iar totalitatea persoanelor care formează organele de

conducere şi lucrează în interiorul acestei puteri bisericeşti formează ierarhia bisericească8.

Aşadar, izvorul preoţiei depline sau al arhieriei este Însuşi Mântuitorul Hristos Care

lucrează prin preoţii şi episcopii Bisericii în Duh, „prin mâna acestora, întrucât ei fac toate

gesturile sfinţitoare şi spun toate cuvintele şi rugăciunile Lui şi către El cu conştiinţa că slujesc

Lui şi prin El, Tatălui”9.

Aceste persoane, au fost odinioară numite în chip generic, slujitori bisericeşti, iar în chip

special, clerici, sau preoţi.

Importanţa preoţiei este descrisă de Sf. Efrem Sirul prin slujirea pe care este chemată să o

facă : „Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în

înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor

netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu însuşi

Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină. Şi, numai ce voieşte, că îndată şi

primeşte, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face.”10

Teologic vorbind, preotului I s-a dat

puterea „zămislirii duhovniceşti'', a ''naşterii din nou'', a ''înfierii cele dupa har''11

.

În prezent numele de clerici nu se mai dă decât acelor persoane din slujba Bisericii care au

starea harică a preoţiei sacramentale sau Ierarhiei Superioare – respectiv a uneia din cele trei

trepte ale preoţiei de instituire divină – episcop, prezbiter = preot, diacon, şi care toate sunt

consacrate prin hirotonie. Alături de acestea există următoarele trepte slujitoare din biserică de

instituire umană care sunt consacrate prin hirotesie şi care au starea binecuvântată a slujirii şi

formează Ierarhia slujitoare sau inferioară. Tuturor acestor persoane laolaltă li se mai zice şi

Ierarhie Bisericească, prin care se numeşte întregul corp de slujitori bisericeşti înşiraţi după

treptele slujirii lor, în chip ierarhic, de la cel mai mic până la cel mai mare. În Biserică, există o

8 Arhid. prof. dr., Ioan N., FLOCA, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească, Vol. I, Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 169. 9 Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., pag. 514

10 Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături - 2, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998, p. 26.

11 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, „BOR”, LXXV /1957, nr. 9-10, p. 964.

3

egalitate sacerdotală a celor botezaţi care formează un singur trup, dar şi o deosebire de slujiri

ierarhice, unele inferioare primite prin hirotesie, altele superioare primite prin hirotonie.12

Preoţia sacramentală, care aparţine cinului sacerdotal sau ierarhiei, este acea parte a

conducerii bisericeşti instituită prin Taina Hirotoniei. Biserica recunoaşte trei slujiri ale preoţiei

sacramentale, episcopul, preotul şi diaconul. Fără acestea nu se poate vorbi, propiu-zis, de

Biserică. Episcopul este centrul, expresia şi reprezentantul Bisericii locale, pe care o conduce în

numele lui Hristos, în calitate de succesor al Apostolilor. El are „autoritate sacră" de a învăţa

credinţa, de a săvârşi Euharistia şi Tainele, de a păstori credincioşii şi preoţii, de a hirotoni

diaconi şi episcopi. Preotul are aceleaşi funcţii liturgice, în afară de dreptul de a hirotoni.13

Biserica se menţine şi înaintează în planul vieţii care se hrăneşte din sfinţenia, din

îndumnezeirea şi din Învierea lui Hristos. Dar aceasta, nu numai întrucât Îl are în ea pe El ca

ipostas divin întrupat şi deci ca trup ipostaziat în Dumnezeu, jertfit şi înviat o dată pentru toţi,

iradiind din El puterea de jertfă şi puterea de înaintare spre înviere; ci şi întrucât Hristos Însuşi

continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine ca jertfă în continuare,14

ori această slujire

întreită Hristos o săvârşeşte prin slujitorii Săi aleşi pe care noi îi numim generic preoţi şi care se

constituie şi organizează vizibil în Ierarhia bisericească.

1. IERARHIA BISERICEASCĂ - din punct de vedere ortodox.

Cuvântul “ierarhie (τεφος - sfânt, sfinţit şi άρχτα - demnitate, autoritate) are în uzul

vorbirii teologice două întrebuinţări. În primul rând, se vorbeşte despre ierarhie când se arată

raportul de supunere sau dependenţă ce există între cetele de îngeri. În al doilea rând, termenul

este folosit pentru a desemna feluritele slujbe pe care le ocupă păstorii Bisericii şi după

inegalitatea de sarcini pe care le impun aceste slujbe.

„Preoţia e lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din

cuvântul lui Hristos''15

iar slujba dată şi inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la Sfinţii

Apostoli, ci şi la urmaşii lor, preoţii şi episcopii. Deosebirea constă în faptul că harul nu se mai

12

Pr. Prof. Dr. I.Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Colecţia Didaskalos, Ed. România Creştină,

Bucureşti, 1999, p. 182. 13

Idem, p. 162. 14

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. 2, p. 109. 15

Prof. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în ''Studii teologice”, IV (1952) nr. 3-4, p. 159.

4

coboară în mod direct asupra celor ce se hirotonesc, ci conform celor rânduite de Mântuitorul,

numai prin mijlocirea Apostolilor, prin punerea mâinilor.

Când vorbim despre membrii Bisericii şi despre funcţiile lor trebuie să ţinem seama că, la

început cuvântul popor se referea la toţi creştinii, care erau membri ai Bisericii prin primirea

Tainelor şi mai ales, prin participarea la Euharistie şi la misiunea Bisericii. Iar ceea ce numim azi

clerul şi mirenii, forma un tot, „poporul lui Dumnezeu” pe care El l-a agonisit ea să proclame

Evanghelia (I Pt. 2. 9). Dar încă din epoca apostolică, în structura ierarhică a Bisericii, s-a făcut o

distincţie esenţială între mireni sau laici care posedă preoţia universală, în virtutea Botezului şi

a ungerii cu Mir în numele Sfintei Treimi, şi cler sau ierarhie, care constituie preoţia

sacramentală, formată din slujitori consacraţi prin Taină specială - Hirotonia - prin care primesc

autoritatea sacră să predice Evanghelia, să împărtăşească harul prin Taine, să organizeze

comunitatea creştină într-un anumit loc.16

Iisus Hristos este ierarhul sau arhiereul suprem şi unicul izvor al Preoţiei în Biserică. În

această calitate a fost trimis Hristos de la început, ca Arhiereu, iar El, devenind nevăzut a lăsat pe

apostoli şi pe urmaşii lor ca arhierei văzuţi, organe ale Lui. În calitate de arhiereu a fost una din

veşnicie de Tatăl spre arhieria supraomenească – spune Sf. Chiril al Ierusalimului.17

Instituirea istorică a preoţiei sacramentale, eveniment fundamental petrecut în primele

zile ale Bisericii, care se compune dintru început din slujitori hirotoniţi şi credincioşi, asigură

acestei instituţii, alături de tezaurul de învăţătură şi har, un pilon indispensabil pentru

parcurgerea duratei sale istorice18

. Pentru desfăşurarea vieţii şi activităţii Bisericii, un rol

important l-a avut tocmai buna ei organizare, pentru că deşi lovită de persecuţii, Biserica

creştină, a rezistat, consolidându-şi structura, disciplina, şi chiar mai mult, a desfăşurat o rodnică

activitate misionară şi a demonstrat o viaţă morală superioară.

Sfânta Evanghelie ne face cunoscut conţinutul acestei ''harisme'' a ''preoţiei

sacramentale'': ''Chemând pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toţi demonii – deci

peste tot răul; de asemenea, să vindece bolile, - mai ales prin dezlegarea, prin iertarea

16

Pr. Prof. Dr. I. Bria, Tratat de Teologie Dogmatică…, p. 164. 17

Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, I, traducere de D. Fecioru, Bucureşti, 1943, p. 147. 18

Pr. Dr. Sabil Verzan “Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice” în “Studii Teologice”, 1991,

nr. 32, p - 54

5

păcatelor, vindecarea sufletelor; şi i-a trimis să propovăduiască Evanghelia împărăţiei'' (Luca

IX, 1), iar la Cina cea de Taină le-a zis: ''Faceţi aceasta întru pomenirea Mea'' (Luca XXII, 19).

De asemenea, înainte de a se înălţa la cer, le mai porunceşte: ''Mergând învăţaţi toate neamurile,

botezându-i pe oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh'' (Matei XXVIII, 19).

Astfel, încă de la început Hristos le încredinţează aceste daruri şi slujiri de a învăţa, de a vindeca

şi sfinţi prin dumnezeieştile taine, de a stăpâni peste cel rău; daruri cu care aveu ei să zidească o

''casă duhovnicească, din pietre vii'' (I Petru II, 5) Biserica, ''temelia'' şi ''piatra din capul

unghiului'' fiind El, Hristos19

.

Cei dintâi preoţi ai lui Hristos trebuie socotiţi Sfinţi Apostoli. Domnul Hristos şi-a ales

Apostolii în număr de doisprezece: ”Şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi, şi a

ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Luca VI, 13; Matei S, 1; Marcu III, 14). Pe

aceştia, după înviere, I-a investit cu puteri speciale. Mai întâi, I-a sfinţit prin Duhul Sfânt:

”Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi

le-a zis: Luaţi Duh Sfânt” (Ioan XX, 20-21), care sfinţire s-a desăvârşit la Pogorârea Duhului

Sfânt (Fapte II, 3-4). Ei s-au învrednicit de înzestrare cu harul sfinţitor în măsura cea mai înaltă.

Apostolii, dobândind plinătatea Duhului Sfânt pentru a sfinţi pe credincioşi, ei puteau fi

numiţi şi preoţi. Sfântul Petru îşi dă sieşi nu numai numele de Apostol (I Petru I, 1), dar şi preot

(I Petru V, 1), ca şi Sfântul Ioan în două din epistolele sale ( a II-a şi a III-a).

Domnul Hristos a împărtăşit Apostolilor aceleaşi puteri pe care le-a exercitat şi El. Puterea

de a învăţa: “Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i…”, pentru a conduce

pe credincioşi pe calea mântuirii: “Cel care vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel care se

leapădă de voi, se leapădă de Mine...” (Luca X, 32-33), alegând El însuşi pe Apostolii Săi, care

la rândul lor urmau să-şi lase continuatori, şi de a sfinţi: “Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi

iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan XX, 23; Matei XVIII, 18; I Corinteni IV, 1)

Apostolii au fost martori ai Învierii Mântuitorului şi pietre de temelie ale Bisericii. În

calitate de martori ei nu au urmaşi. Dar, ca deţinători ai harului deplin de slujitori ai Bisericii, ei

şi-au lăsat urmaşi pe episcopi, preoţi şi diaconi, pentru ca Biserica să aibă permanent

19

Pr. Conf. Constantin N. Galeriu, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, "Studii teologice",

nr. 1-2/1977, pag. 5-6.

6

conducători, instituiţi de Apostoli de la început, precum vedem la Tit şi Timotei: “Pentru aceasta

te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit I, 5).

Şi mergând prin cetăţi, Apostolii au hirotonit preoţi şi episcopi pentru a se ocupa de comunităţile

creştine în lipsa lor, păstrându-le unite pe aceeaşi cale, căci „rolul ierarhiei este de a veghea la

unitatea Trupului lui Hristos”20

.

Întrucât dogmele sunt expresia experienţei puterii mântuitoare integrale a lui Hristos

prezent în deplinătatea lucrării Lui în Biserică, unitatea Bisericii constă şi în unitatea ei în Taine

şi în investirea ei cu o ierarhie unitară săvârşitoare a tuturor Tainelor, fără diferenţieri, şi

propovăduitoare a aceleiaşi credinţe dogmatice. Numai o Biserică-una în dogme, în Taine, în

organizarea şi comuniunea ierarhică, este o Biserică cu adevărat unitară şi numai Biserica ce

păstrează acestea trei fără ştirbiri este Biserica unică.21

Sfântul Ignatie Teoforul dar şi Sfântul Policarp în “Epistola sa către Filipeni” folosesc cei

trei termeni ai vocabularului preoţiei ierarhice sacramentale care vor intra definitiv în

vocabularul terminologiei bisericeşti şi teologice: episcop, preot, diacon.

Mărturia Sfântului Ignatie, episcop de Antiohia (cca. 35-107), despre structura ierarhiei

bisericeşti, este importantă deoarece arată că există o istorie, o tradiţie a organizării bisericeşti

(canonul biblic, cult, Taine, preoţie, etc.), în care elementele reţinute din epoca Apostolilor sunt

completate cu elemente reclamate de misiunea creştină, în afara mediului biblic-iudaic din

Ierusalim.22

Apostolul Petru subliniază nobleţea funcţiei şi lucrării episcopale în Biserică, necesitatea ei

pentru viaţa creştină şi pentru creştinii înşişi care alcătuiesc Biserica. “Un episcop – mărturiseşte

Prea Sfinţitul Stephanos, Episcop de Nazianz – este înainte de toate un martor al Cinei, pe care

ca “typos al Domnului” o prezidează, confirmându-i autenticitatea”23

. În felul acesta, Episcopul

manifestă în şi pentru Trupul lui, prin harul Duhului Sfânt, funcţia de dragoste a unicului cap al

Bisericii.

20

Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., pag. 542-543 21

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. II, p.125. 22

Pr. Prof. Dr. I.Bria, Tratat de Teologie Dogmatică…, p. 163. 23

Prea Sfinţitul Stephanos Episcop de Nazians, “Slujiri sacramentale şi harisme în Biserica ortodoxă”, Editura

Institutului European, 1998, p. 27.

7

Domnul Hristos a mai ales şi şaptezeci de ucenici care aveau îndatoriri asemănătoare - dar

nu identice -, cu ale celor doisprezece: “Domnul Hristos a ales alţi şaptezeci şi i-a trimis câte doi

înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină” (Luca X, 1).

În legătură cu preoţii se spune că Sfântul Pavel “hirotonea preoţi în fiecare Biserică,

rugându-se cu postiri” (Fapte XIV, 23); iar lui Timotei i se atrăgea atenţia de Sfântul Pavel:

“Pâră împotriva preotului să nu primeşti, decât numai din gura a doi sau trei martori” (I

Timotei V, 19; cf. Matei 18, 16). În Noul Testament pentru întâia oară se vorbeşte de preoţi în

înţeles de slujitori ai Bisericii în treapta a doua a ierarhiei, în Faptele Apostolilor XI, 30.

Termenul de presbiteros este strâns legat îndeosebi de lucrarea de sfinţire pe care o

îndeplinesc slujitorii bisericeşti. Folosirea acestui termen în epoca postapostolică înregistrează

două etape distincte: În prima etapă, presbiterul este folosit în general, pentru a indica pe toţi

slujitorii hirotoniţi, indiferent de treapta din ierarhia pe care aceştia o ocupă, îndeosebi pe

episcopi şi preoţi. O astfel de întrebuinţare o găsim şi în Epistola Sfântului Clement către

Corinteni şi în Păstorul lui Herma. În cea de a doua etapă a preoţiei ierarhice sacramentale

(episkopos, presbiteros, diakonos), sunt folosiţi numai cu sensul lor, care vor intra definitiv în

vocabularul terminologiei bisericeşti şi teologice: episcop, preot, diacon.

Sfântul Ignatie Teoforul în Epistola către Magnezieni arată valoarea activităţii episcopului

dar şi a preotului; “Supuneţi-vă episcopului ca poruncii lui Dumnezeu, de asemenea şi

preoţilor”. Definirea, rolul şi ţinta preoţilor lui Hristos sunt menţionate şi lămurite încă din

primele scrieri creştine, îndeosebi în acelea ale Apostolului Pavel.

Mai târziu, apostolii au ales şase diaconi: „mulţimea a ales şapte bărbaţi pe care i-a pus

înaintea Apostolilor şi rugându-se şi-au pus mâinile peste ei” (Fapte VI, 6).

Instituirea treptei diaconilor în ierarhia bisericească este istorisită în pericopa din Faptele

Apostolilor VI, 1-6. Iar cei şapte bărbaţi amintiţi sunt cei dintâi diaconi a căror hirotonie este

pomenită în Noul Testament.

Încă de la început, slujitorii bisericeşti din treapta de jos a ierarhiei, ca ajutoare ale preoţilor

şi episcopilor, dobândiseră numele de diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei

ca păstori ai Bisericilor din anumite regiuni, şi-au legat numele lor de termenul “episcop”; a

8

rămas pentru slujitorii din treapta a doua numele de preot care caracterizează de altfel şi latura

principală a lucrării ierarhiei în mijlocul credincioşilor: sfinţirea.

Ţinerea lucrării de păstor de suflete (conducător spre mântuire) în strânsă legătură cu

aceea de săvârşitor al Tainelor, sau de jertfitor şi jertfă prin puterea arhieriei lui Hristos, Care e

în acelaşi timp şi jertfă (împărăţia Mielului înjunghiat), ajută să nu se prefacă lucrarea de

păstorire a preoţilor şi episcopilor în acte de dominare, şi ar fi fost în măsură să oprească ieşirea

episcopului Romei din intercondiţionarea comuniunii.24

În fiecare Taină Hristos se dăruieşte printr-o lucrare a Sa celor ce cred în El, iar în Taina

Euharistiei Se dăruieşte cu însuşi trupul şi sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să ne

dăruiască totuşi acestea, adică trupul şi sângele Său, în chip văzut, trebuie să se dăruiască prin

persoane văzute. Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina hirotoniei. Dacă

celelalte Taine reprezintă mijloace prin care preotul ne mijloceşte o putere din cele date nouă de

Hristos, sau însuşi trupul şi sângele Lui, preoţia califică însăşi persoana văzută care împlineşte

aceste mijloace, prin care Hristos dăruieşte puterile Sale sau trupul şi sângele Său prin acele

Taine. Dăruindu-se în mod nevăzut, Hristos cere un chip văzut al Său, sau un alt subiect drept

chip văzut al Său, prin care să ni se dăruiască, şi preotul, ca organ personal al Tainelor,

subliniază caracterul personal al Dăruitorului nevăzut, iar din Teologia Sfinţilor Părinţi avem

identificarea preoţiei bisericeşti cu Preoţia lui Hristos care îşi găseşte expresie concretă în

săvârşirea Sfintei Euharistii, unde Hristos nu este numai Acela care se jertfeşte şi care primeşte

jertfa, ci şi Cel care aduce jertfa.25

Faptul că preoţia ţine fiinţial de Biserică se vede cel mai limpede prin intermediul Sfintei

Euharistii, care justifică în gradul cel mai înalt necesitatea preoţiei şi descoperă rolul ei, de

actualizarea şi unire continuă a jertfei lui Hristos cu persoanele tuturor credincioşilor.

Părintele Stăniloae spune că „[…]de preoţie atârnă Biserica şi mântuirea în Hristos”26

şi

înţelegem de ce Hirotonia e condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu-şi poate împlini menirea fără

acelea. Şi mai mult, înţelegem că preoţia ţine fiinţial de Biserică, iar Biserica nu poate exista fără

24

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. II, p. 117. 25

Vezi Liturghierul Edit. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1935, p. 139. „ ... că tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce te aduci,

Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeul nostru...” 26

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. III, p. 144.

9

preoţie. Alexei Homiakov a spus : „ Dacă ar înceta hirotonia, ar înceta toate Tainele, afară de

Botez şi neamul omenesc ar fi rupt din har”27

. Prin puterea dată numai apostolilor de Mântuitor,

aceştia au hirotonit episcopi, cărora le-au transmis harul şi adevărul, precum şi preoţi în treapta a

doua după episcopi, dar şi diaconi instituind astfel treapta a III-a a preoţiei slujitoare, şi astfel

treptele ierarhiei bisericeşti au fost instituite de apostoli, dar împreună apostolii, episcopii, preoţii

şi diaconii au fost aleşi şi chemaţi la slujirea preoţiei.

După învăţătura Mântuitorului, ridicarea credinciosului în ierarhia bisericească nu este

dependentă de vârstă ci de înzestrarea cu har dumnezeiesc prin sfânta taină a hirotoniei.

Slujitorii bisericeşti, transformaţi de unii traducători ai Noului Testament în bătrâni, dobândesc

desigur dreptul la o cinstire aleasă pentru vârsta lor înaintată, dar (numai) prin aceasta ei nu se

ridică din rândurile credincioşilor în ierarhia bisericească.

După tradiţia Bisericii ortodoxe, nu pot fi hirotoniţi decât membrii de sex bărbătesc ai

Bisericii, care mărturisesc credinţa ei şi vor să-şi împlinească faţă de Biserică îndatoririle ce ţin

de treapta ierarhică în care sunt introduşi28

. În acest scop Biserica a cerut ca ei să fie întregi la

minte şi la trup şi să aibă o pregătire teologică şi un nume necompromis. La treapta episcopală nu

pot ajunge, după hotărârea Sinodului V-VI ecumenic, decât cei neînsuraţi sau văduvi prin

decesul soţiei, deveniţi în prealabil ieromonahi. Pentru preoţi şi diaconi nunta este oprită după

hirotonie29

. Sunt derogante pentru autoritatea unui preot unele situaţii. Şi nu poate ajunge cineva

la o treaptă superioară în ierarhie fără să fi trecut prin cele inferioare, începând cu cea mai de jos,

a diaconatului; nici nu poate trece în cursul aceleiaşi Liturghii de la o treaptă inferioară la cea

superioară. Căci dacă s-ar da treapta arhieriei de la început, preoţia şi diaconia s-ar confunda cu

ea şi nu s-ar mai putea da în mod deosebit. Iar dacă s-ar da de la începutul Liturghiei diaconia,

apoi mai târziu preoţia şi apoi arhieria, arhiereul n-ar mai putea săvârşi îndată întreaga

Liturghie.30

27

În Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice şi simbolice, vol. II., ed. Ex Ponto,

Constanţa, 2001, p. 139. 28

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. III, p. 114. 29

Sinod V-VI, Can. 6; Canoanele apostolice, can. 26. 30

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. III, p. 115.

10

Învăţătura Celor 12 Apostoli (Didahia, scrisă către anul 100) îi îndeamnă astfel pe slujitorii

Bisericii: „Hirotoniţi-vă episcopi şi diaconi… care îndeplinesc slujirea Profeţilor şi

didascalilor” (cap. XV, 1-2)31

.

Pentru obţinerea harului unei trepte superioare dintre acestea, trebuie să se fi obţinut în

prealabil harul treptelor inferioare. Celelalte trepte care au apărut nu sunt de drept divin, adică nu

au un har special. Ele sunt trepte de hirotesie, nu de hirotonie, şi au numai semnificaţii

administrative.32

În Noul Testament vedem aşadar, că ierarhia, numită generic preoţie, este deosebită de

popor şi se dă printr-o chemare specială. Fiindcă prin preot este simbolizat Hristos, preotul nu-şi

poate lua preoţia de la sine, căci în acest caz nu s-ar mai respecta adevărul că preotul este chemat

de Dumnezeu şi implicit nu s-ar mai recunoaşte că prin preot este simbolizat Hristos.33

De aceea,

Sf. Apostol Pavel spune : „Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de

Dumnezeu, după cum şi Aaron” (Everi V, 4; Fapte XX, 28; I Corinteni XII, 28), pentru că şi în

Vechiul Testament preoţia se dădea numai urmaşilor lui Aaron. Iar Core, Datan şi Abiron care au

încercat să fie preoţi cu de la sine putere au fost pedepsiţi (Numeri XVI, 31-32, 40), la fel şi

regele din Iuda, Ozia, care a încercat numai să tămâieze (II Paralip. XXVI, 16-21).

Dar preoţia Vechiului Testament este numai un „pedagog către Hristos” (Galateni III,24),

pe când preoţia lui Hristos este de o valoare incomparabilă, deoarece „jertfa lui Hristos are

caracterele adevăratului sacrificiu. Ea este superioară tuturor jertfelor Vechiului Testament prin

calitatea victimei”34

.

Preoţia se împărtăşeşte printr-un dar special, acela al hirotoniei sau punerea mâinilor,

când se pogoară asupra candidatului în chip nevăzut, harul Duhului Sfânt. Astfel, în Sfânta

Scriptură se aminteşte despre hirotonia primului episcop, Timotei: “Nu fii nepăsător faţă de

harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii” (I

Timotei IV, 14), sau “Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel care este în tine prin

31

Scrierile Părinţilor Apostolici, trad, Pr. D. Fecioru, colecţia PSB, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 31. 32

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. III, p. 105. 33

Idem, vol. II, p. 143. 34

Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre Preoţie”, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1998, pag. 64

11

punerea mâinilor mele” (II Timotei I, 6). Privitor la preoţie se arată: “Nu pune prea degrabă

mâinile peste nimeni, nici nu te fă părtaş la păcatele altora” (I Timotei V, 22; Fapte XIV, 23).

Preoţia sacramentală trebuie să aibă continuitate apostolică, adică ea nu poate fi

împărtăşită decât de Apostoli şi de urmaşii acelora care neîntrerupt au primit harul din urmaş în

urmaş. Adică harul care a lucrat, începând de la Apostoli în toţi episcopii până acum, lucrează şi

prin rugăciunea episcopilor hirotonisitori asupra noului hirotonit şi va lucra şi prin Tainele ce le

va săvârşi el ca episcop. Deci preoţia – şi aici înţelegem, în mod specific preoţia sacramentală -

nu trebuie să fie vreodată întreruptă şi în Biserica ortodoxă nu s-a aflat niciodată în această

situaţie, după cum spune Părintele Stăniloae.

Sfinţirea episcopilor se face de mai mulţi episcopi – cel puţin doi -, după pilda sfinţirii

Sfântului Pavel şi Varnava (Fapte XIII, 2-3), iar a preoţilor şi diaconilor de un episcop.

Preoţii trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a putea primi Taina Hirotoniei. Ei

trebuie să posede o integritate fizică şi anumite calităţi morale şi intelectuale. “De doreşte cineva

episcopie (sau preoţie), bun lucru doreşte, însă se cade episcopului să fie fără de prihană,

bărbat al unei femei, treaz, întreg la minte, cuvios, iubitor de străini, destoinic a învăţa pe alţii;

să nu fie beţiv, bătăuş, lacom de dobândă urâtă, ci blând, nesfadnic, neiubitor de argint…” (I

Timotei III, 1-13; Tit I, 6). Se mai cuvine să aibă şi o pregătire specială prin şcolile respective,

căci spune Sfântul Pavel ei trebuie nu doar să înveţe ci trebuie “să fie destoinici şi să îndemne la

învăţătura cea sănătoasă”. (Tit I, 9).

Importanţa deosebită a scrierilor Părinţilor Apostolici în ce priveşte definirea învăţăturii

asupra preoţiei ierarhice sacramentale constă în aceea că prin Epistola Sfântului Clement

Romanul către Corinteni se realizează o expunere având un pronunţat caracter apologetic,

completă, fundamentată teologic şi scripturistic în definitivarea şi cristalizarea terminologică –

acesta fiind momentul în care cei trei termeni: episcop, preot, diacon, vor intra definitiv în

vocabularul liturgic, teologic, bisericesc.

Sfântul Ignatie Teoforul realizează fără îndoială, o premieră în literatura creştină în

Epistola către Magnezieni, când nu numai că într-un singur verset aminteşte toate cele trei trepte

12

ale preoţiei ierarhice, dar şi numele unui episcop, a doi preoţi şi al unui diacon35

. În cap. II al

Epistolei către Tralieni, Sf. Ignatie arată importanţa preoţiei sacramentale, chemând pe toţi

creştinii să cinstească pe slujitorii hirotoniţi: „Este, aşadar, de neapărată trebuinţă, precum şi

faceţi, să nu faceţi nimic fără episcop, ci să vă supuneţi şi preoţimii ca Apostolilor lui Hristos,

nădejdea noastră36

, în Care vom fi găsiţi dacă vieţuim aşa” şi “Toţi să respecte pe diacon ca pe

Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este Chip al Tatălui, iar pe preoţi ca pe soborul lui

Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor. Fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică” (Către

Tralieni III, 1). De asemenea Sfântul Ignatie face simbolistica şi o descriere completă a structurii

ierarhice bisericeşti: fără episcop care îl reprezintă pe Tatăl, fără prezbiteri - care întruchipează

grupul Apostolilor şi fără diaconi care sunt imaginea lui Hristos nu poate exista biserică. (Către

Tralieni, 3)37

şi „După cum Domnul Iisus Hristos n-a făcut nimic fără Tatăl, tot aşa nu trebuie să

facem nimic fără episcop şi fără preoţi”. (Către Magnezieni 7, 1)38

.

Preoţia ţine de fiinţa Bisericii şi este pentru Biserică, ea izvorăşte direct din preoţia sau

ierarhia Mântuitorului Hristos, Capul Bisericii. Prin actele lor, episcopii şi preoţii nu substituie

comunitatea, nici nu săvârşesc aceste acte în numele comunităţii ei, împreună cu aceasta. Dacă

vorbim despre importanţa slujirii preoţilor trebuie amintit că Dumnezeu îi mustra pe preoţi prin

profetul Ieremia care zice: “cei ce ţineau legea Mea nu Mă ştiau şi păstorii s-au lepădat credinţa

în Mine” (Ieremia II,8). De aceea “o păstori care pierdeţi şi împrăştiaţi oile păşunii Mele! De

aceea zice Domnul celor ce păstoresc poporul Meu: Voi aţi împrăştiat oile Mele, le-aţi izgonit şi

nu le- aţi cercetat! Iată Eu mă voi răzbuna pe voi după faptele voastre cele rele” (Ieremia

XXIII,1-2)39

.

Pentru a nu greşi, preoţii vor urma Modelului Suprem, Învăţătorul Iisus Hristos. Atât în

limbaj, cît şi în gesturi, şi în toate actele vieţii lor aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli. Căci în ei s-a

întipărit şi vieţuia, în Duhul Sfînt, prezenţa lui Iisus Hristos, icoana, cuvântul Lui40

. „Conţinutul”

slujirii preoţeşti este, de fapt, El Însuşi, precum scrie inspirat Sf. Ap. Pavel: „Căci nu ne

propovăduim pe noi înşine ci pe Hristos!” (II Cor., 4, 5). Cunoscutul teolog Paul Evdochimov

35

PS Stephanos Ep. de Nazians, op. cit., p. 61. 36

I Tim. I, I. 37

Sf. Ignatie, Către Tralieni, III, trad, Pr. D. Fecioru, colecţia PSB, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 170. 38

Idem, p. 167. 39

Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu „Preoţia ca slujire a Cuvântului”, Ortodoxia XXXI, nr. 2, 1979, pag. 297 40

Idem, Biblia în Biserica Ortodoxă, M.B. 9-10/1985, p. 592.

13

sugerează o adăpostire smerită, „o estompare” a preotului în umbra Mîntuitorului, ca El să

vorbească: „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om, de omul modern, este o

artă. Esenţială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui

şi de a aduce încet la suprafaţă ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esenţial este să te

estompezi, pentru a-L laşa pe Hristos să vorbească”.41

Şi pentru acest considerent Hirotonia este

prin excelenţă Taina Bisericii, pe lângă faptul că e Taina care-L face pe Hristos trăit prin preoţi,

ca subiect, deosebit de credincioşi.

Identificarea slujirii preoţeşti a Bisericii cu slujirea lui Hristos este posibilă numai dacă

vedem Hristologia condiţionată pnevmatologic.42

Hristos nu poate fi separat de Sfântul Duh

având în vedere că el S-a născut din Fecioară (Matei I, 20), a slujit pe pământ (Luca IV, 13-14),

dar mai ales pentru că El, prin acelaşi Duh Sfânt, slujeşte şi acum acestui plan veşnic al lui

Dumnezeu cu creaţia în Biserică. Ceea ce face Duhul prin slujirea preoţească este tocmai să

zidească aici şi acum Trupul lui Hristos prin faptul că realizează acum Preoţia lui Hristos ca

Preoţie a Bisericii.43

Din acest motiv identificarea preoţiei bisericeşti cu a lui Hristos trebuie să

se vadă în termeni soteriologici care au implicaţii adânci, antropologice şi cosmologice. Înţeleasă

în termeni de soteriologie, şi nu de ontologie sau funcţionalitate, preoţia sacramentală realizează

aici şi acum însăşi opera de mântuire a lui Iisus Hristos. Şi întrucât în Ortodoxie nu se poate

detaşa Opera mântuitoare de Persoana şi de prezenţa însăşi a Aceluia care mântuieşte,

identificarea preoţiei bisericeşti cu Preoţia lui Hristos poate să fie gândită în întregime într-un

mod realist, fără pericolul unei rătăciri ontologice, deoarece în Răsăritul creştin Hristos este

înţeles şi trăit în continuarea actelor Sale mântuitoare.44

2. Obiecţii scripturistice legate de Ierarhia Bisericească

şi soluţia lor ortodoxă.

După primirea hirotoniei membrii ierarhiei bisericeşti trebuie să-şi îndeplinească cu

competenţă şi bune rezultate cele trei împuterniciri - ca şi ale Apostolilor - de a învăţa, de a sfinţi

şi de a conduce.

41

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Edit. “Anastasia”, Bucuresti, 1992, p. 180. 42

Pr. Dr. Ion Stoica, Preoţia, Hirotonia şi succesiunea apostolică în lumina teologiei ortodoxe, Edit. Macarie,

Târgovişte, 2005, p. 6. 43

Ibidem. 44

Idem, p. 7.

14

Ei se bucură şi de anumite drepturi. Mai întâi de a fi retribuiţi pentru munca lor, după cum

învaţă însăşi Scriptura: “Nici traistă pe drum (să nu luaţi), nici două haine, nici toiag; că vrednic

este lucrătorul de hrana sa” (Matei X, 10; Luca X, 7) sau în alt loc: “Oare nu ştiţi că cei care

săvârşesc cele sfinte mănâncă de la templu şi cei care slujesc altarului au parte de la altar? Tot

aşa a poruncit Domnul şi celor care propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască în Evanghelie” (I

Corinteni IX, 13-14; cf. şi Deuteronom XXV, 4 şi I Corinteni IX, 10-12; I Timotei V, 17).

De asemenea, preoţii au dreptul la cinstea şi repectul cuvenit din partea păstoriţilor:

“Ascultaţi pe conducătorii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele

voastre, având să dea de ele seamă...” (Evrei XIII, 17). În modul stabilit prin Sfânta Tradiţie

preoţii se numesc părinţi pentru păstoriţi, iar aceştia fii duhovniceşti, pentru că botezându-i îi

renasc sufleteşte. “Căci de aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi

Părinţi; căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Corinteni IV, 15).

Luate împreună, toate slujirile sacerdotale, formează preoţia sacramentală sau ierarhică,

rânduită potrivit unei ordini (taxis) prin Hirotonie.45

În legătură cu ierarhia bisericească sacramentală tradiţională s-a operat o sciziune între

creştini. O parte din creştinătate - biserica protestantă, despărţită de romano-catolicism în secolul

XVI - respinge preoţia sacramentală ortodoxă, susţinând şi practicând exclusiv preoţia

universală; adică preoţia care este îndeplinită de toţi credincioşii. Iar oficiul de conducător al

Bisericii, deşi i-l încredinţează comunitatea, şi chiar dacă i se dă printr-o binecuvântare, totuşi

aceasta nu este hirotonie. Prof. N. Mladin scrie: “Toate Bisericile mărturisesc preoţia

universală... Aceasta înseamnă că toţi credincioşii sunt chemaţi să păstreze şi să

propovăduiască adevărata credinţă, să aducă jertfe duhovniceşti bine plăcute lui Dumnezeu,

prin Isus Hristos... Dar, în cadrul acestei preoţii universale, poate exista o preoţie specială, un

oficiu deosebit. Biserica e un trup, dar mai multe mădulare (Efes. 4:11 - 12).”46

Confuzia făcută de protestanţi între preoţia sacramentală şi preoţia universală a

influenţat şi încă mai influenţează şi astăzi pe mulţi creştini şi dintre cei de la noi. Iată citatele pe

exegeza cărora – diferită de a noastră - se sprijină ei: “Şi voi înşivă, ca pietre vii, să fiţi zidiţi casă

45

Pr. Prof. Dr. I.Bria, Tratat de Teologie Dogmatică…, p. 162. 46

Prof. N. Mladin, Pe calea unităţii Bisericii lui Hristos, Ortodoxia, dec. 1963, pag. 461,

15

duhovnicească, spre preoţia sfântă ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin

Iisus Hristos” (I Petru II, 5). Şi mai departe: “Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie

împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui

care v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru II, 9).

Slujirea sau demnitatea împărătească o realizează creştinii prin mărturia faţă de oameni şi

natură a vieţii lor înnoite în har: înfrânarea patimilor, luptând împotriva păcatului şi a diavolului

(Efeseni VI,11-18) aşa cum spune Paul Evdokimov: „În catedrala imensă care este lumea lui

Dumnezeu, fiecare om, savant sau muncitor, este chemat să lucreze ca preot al întregii sale vieţi,

să transforme umanul într-o ofrandă şi un imn de slavă”.47

Deşi Biserica face distincţia clară între preoţia generală şi cea sacramentală, totuşi nu le

desparte, credincioşii neputând să-şi lase sufletul doar în grija preotului slujitor, dar nu pot nici

să se dispenseze de preotul slujitor, deoarece ar fi „ca şi când Duhul Sfânt ar lucra separat de

Hristos în Sfintele Taine”48

. Sf. Chiril al Alexandriei49

descriind pe larg calitatea noastră de jertfe

vii şi jertfitori, precizează că noi devenim preoţi care aducem ca jertfă în primul rând viaţa

noastră şi nu prin propria noastră putere, ci în măsura în care ne hrănim din puterea ce emană din

jertfa şi arhieria lui Hristos şi în măsura în care adăugăm jertfa noastră la jertfa Lui, săvârşită

pentru noi de preoţii sacramentali, deoarece jertfele noastre nu au valoare dacă se fac separat de

Hristos, ci numai dacă din jertfe subiective devin jertfe obiective, prin unirea sau atragerea lor în

jertfa comunităţii care îl are în frunte pe preot sau episcop, iar această unire a jertfelor particulare

cu jertfa lui Hristos se vede şi se realizează pe deplin în Sfânta Euharistie.

Sfântul Ioan Hrisostomul defineşte liturghia euharistică ca fiind “anamneza jertfei lui

Hristos”, iar noi rostim la fiecare liturghie cuvintele: “Aducându-ne aminte de toate cele ce s-au

făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de suirea la ceruri, de

şederea cea de-a dreapta, şi de cea de-a doua slăvită iarăşi venire, Ţie aducem aceste daruri”50

.

Marele dascăl al ortodoxiei, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Preoţia s-a schimbat dintr-

o seminţie în altă seminţie, din preoţie sacrificială în preoţie împărătească, pentru ca astfel

47

Paul Evdokimov, Taina iubirii, trad. de Gabriela Moldoveanu, Bucureşti, 1994, p. 86. 48

Paul Evdokimov, Taina iubirii…, pag. 116 49

ANATEMATISMELE Sfântului Chiril al Alexandriei în «HOTĂRÂRILE SFINTELOR SINOADE

ECUMENICE», Ed. Sf. Nectarie, Bucureşti, 2003, 46 anatematisma X. 50

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae “Autoritatea în Biserică” în Ortodoxia, anul 1964, nr 3-4., p - 103

16

aceeaşi să fie şi împărătească şi sacramentală. Şi iată marea Taină: întâi este cea împărătească

şi numai după aceea a devenit sacerdontală, după cum s-a petrecut şi cu Hristos. Căci El este

Împărat de-a pururea, pe când Arhiereu a devenit când a luat trup şi a exercitat preoţia Sa, când

s-a adus jertfă. Ai văzut schimbarea preoţiei ?”51

.

În primul citat al confuziei protestante (I Petru II, 5), preoţia se interpretează ca şi celelalte

atribute “pietre vii” şi “casă duhovnicească” în mod figurat. Adică, “preoţia sfântă” este

sinonimă în mod figurat cu botezul şi mai exact cu starea căpătată prin botez. Ori am văzut că

membrii preoţiei sacramentale primesc o consacrare specială prin taina Hirotoniei. Această

consacrare este însă precedată de consacrarea pentru preoţia împărătească prin Botez şi

Mirungere. Sf. Ioan Gură de Aur relevă aceeaşi ordine şi în viaţa Mântuitorului, când zice: „Întâi

este cea împărătească şi numnai după aceea cea sacerdotală (ierarhică) după cum s-a petrecut

şi cu Hristos. Căci El e împărat de-a pururi, pe când Arhiereu a devenit când a luat trup; şi a

exercitat preoţia Sa când S-a adus ca jertfă”52

.

Voi sunteţi “preoţie sfântă”, înseamnă că voi creştinii sunteţi botezaţi şi aveţi o preoţie

spirituală, putând să aduceţi jertfe duhovniceşti lui Dumnezeu: rugăciuni, voturi, duh umilit.

Deci, nu este vorba de preoţie, ci de botez.

Preoţia sacramentală nu pune la îndoială egalitatea botezului tuturor creştinilor, căci

Biserica nu este alcătuită numai din episcopi sau preoţi, dar arată distincţia clară între treptele

ierarhice şi mireni: „Totul este lucrarea harului, preotul este dator a deschide gura, iar toate

celelalte le lucrează Dumnezeu”53

. Respingând preoţia sacramentală şi rupându-se de ea, de

ierarhia prin succesiune apostolică, protestantismul mai poate oficia doar Taina Botezului.

Fiind o instituţie divină, şi întemeiată în vedera transmiterii harului prin care ne unim cu

Hristos, preoţia, este numită de Sfântul Pavel „slujirea împăcării” (Romani I, 13). Tocmai de

aceea, precum Hristos este Arhiereu Veşnic, pentru că a împăcat lumea cu Dumnezeu, prin jertfa

Sa pe Sfânta Cruce, se cuvine ca Taina Hirotoniei să fie săvârşită numai de episcopi, deoarece

numai episcopul are plenitudinea harului în Biseriă, după cum ne relatează şi Sfântul Epifanie:

51

Pr. Ioan Mircea, Preoţia harică şi preoţia bisericească …, p. 235 52

Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre Preoţie, trad. de D. Fecioru, Bucureşti,

1987, p. 132. 53

Pr. Ioan Mircea „Tema Botezului”, Ortodoxia, XXXI, nr. 3-4, 1979, pag. 464

17

„Demnitatea episcopului are îndeosebi ca scop de a naşte părinţi, căci episcopilor li se cuvine a

înmulţi părinţii în Biserica lui Hristos”54

.

În (I Petru II, 9) apostolul citează un verset din Vechiul Testament prin care arată că

creştinii au preluat locul vechilor evrei prin care aceştia erau socotiţi popor al lui Dumnezeu.

Astfel în Vechiul Testament se spune: “Deci, de veţi asculta glasul meu şi de veţi păzi

legământul Meu dintre toate neamurile, imi veţi fi popor ales ... preoţie împărătească şi neam

sfânt” (Ieşire XIX, 5-6). Poporul lui Israel a fost ales dintre celelalte neamuri şi socotit poporul

lui Dumnezeu; “preoţie împărătească” adică aparţinând marelui împărat; “neam sfânt”,

înseamnă pus deoparte, în slujba lui Dumnezeu.

Toate aceste atribute revin creştinilor prin jertfa Mintuitorului Hristos. Creştinii sunt, la

rândul lor, “seminţie aleasă”, adică un popor ales dintre popoarele păgâne şi dintre iudei prin

dragostea lui Hristos spre a deveni fiii adoptivi ai lui Dumnezeu; “preoţie împărătească”

înseamnă că creştinii prin botez şi mirungere devin împăraţi şi preoţi în sens duhovnicesc,

misiuni avute de Domnul Hristos şi transmise lor prin harul Duhului Sfânt. Căci asemenea

Domunului Hristos care are aceste două demnităţi de Împărat şi Preot de la Tatăl era necesar ca

şi creştinii, care se trag de la Hristos, ca din Împărat, să fie de neam împărătesc şi ca din Preot să

fie preoţie. Ca urmare a acestui har, creştinii sunt în sens larg şi “preoţi” şi “Împăraţi”. “Neam

sfânt” arată ca prin alegere şi prin alegere şi prin “naştere de sus” creştinii sunt sfinţiţi de

Dumnezeu prin har şi consacraţi slujirii Lui. În sfârşit, prin “popor agonisit” se arată că creştinii

sunt un popor răscumpărat prin sângele Mântuitorului, devenind proprietatea lui Dumnezeu,

încredinţându-li-se o misiune specială în lume.

În acest mod, toţi creştinii sunt chemati la rolul misionar de a vesti “bunătăţile”, adică

adevărurile revelate ale lui Dumnezeu, Care I-a chemat pe creştini de la viaţa lor întunecată,

păgână, la lumina creştinismului, pe care să o dăruiască altor păgâni.

Merită relevat faptul că, deşi în citatul amintit (Ieşire XIX, 5-6), din Vechiul Testament

poporul evreiesc era numit “preoţie împărătească” în întregul lui, totuşi ei aveau şi o preoţie

specială, sacramentală care era din neamul lui Aaron şi din tribul lui Levi şi care erau deosebiţi

54

Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Dr. Iaon Zăgrean „Dogmatica Ortodoxă”, ed. Renaşterea, Cluj, 2003, p. 320.

18

de popor. Aceasta ne arată că în afara sacralităţii nu există Biserică, iar „extra Ecclesia nulla

salus”(în afara Bisericii nu este mântuire) precum ne spune Fericitul Augustin.

Hristos a fost vestit de lege, El fiind “săvârşitul şi desăvârşitorul” ei (Romani X,4) şi de

aceea “preoţia după rânduiala lui Aaron a fost pregătitoare şi ea avea să fie înlocuită de noua

preoţie a harului , după rânduiala lui Hristos, iar El la rândul Său după rânduiala lui

Melchisedec în virtutea iconomiei, fiind hirotonit de Dumnezeu Tatăl”55

. “Hristos Însuşi s-a

făcut preotul propriei Sale jertfe”56

. “El Însuşi a fost şi Preotul săvârşitor si victima jertfită,

Mielul Adevărat… jertfit pe cruce noul Altar. Acelaşi a fost jertfa şi preotul jertfitor. Fireşte ,

Jertfa după Trup şi Preot după Duh. Acelaşi a adus şi s-a adus jertfă, însă după trup”57

.

Sfântul Chiril al Alexandriei chiar vede în preoţia levitică puterea vindecătoare a preoţiei

lui Hristos. Marele Arhiereu este adevăratul levit, făcându-se frate cu noi după firea omenească,

dar deosebit de noi după puterea dumnezeiască a Preoţiei Sale speciale58

.

Pentru acelaşi considerent şi la creştini, deşi sunt numiţi în sens larg preoţi, toţi creştinii, în

mod specific preoţii sunt totuşi o categorie aparte, fiind deosebiţi de popor. Acest fapt îl

confirmă şi explicitează complet şi definitiv acelaşi Apostol, spunând: “Pe preoţii cei dintre voi

îi rog ca unul ce sunt împreună preot... păstoriţi turma lui Dumnezeu, cercetând-o nu cu silă, ci

cu voie bună...” (I Petru V, 1-2). Este evident că „turma lui Dumnezeu” sunt creştinii, care

trebuie păstoriţi cu voie bună de „preoţii dintre voi”. Dar, cum să deosebim „preoţii dintre voi”

când toţi sunt preoţi? Evident prin acel alt-fel de preoţi, respectiv prin preoţii care păstoresc –

preoţia sacramentală – faţă de preoţii care doar mărturisesc şi creştinii în întregul lor – sau,

preoţia universală. Dacă preoţia este confirmarea întrupării reale a Fiului lui Dumnezeu ca om,

negarea ei pune la îndoială însemnătatea întrupării Domnului, şi înţelegem de ce s-a ajuns

frecvent în şcoli protestante la negarea lui Hristos ca Dumnezeu întrupat59

.

Esenţa deosebirii între preoţia sacramentală şi preoţia universală este administrarea

Tsinelor de către preoţia sacramentală, iar în acest sens Nicolae Cabasila ne arată prezenţa reală a

55

Ioan Mihălţan, „Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia besericească” , ed. Episcopiei Oradea, 1993, p. 107 56

Pr. Ioan Mircea „Preoţia harică şi preoţia bisericească…, p. 233-234 57

Idem, p. 235 58

Pr. Prof. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Corniţescu „Arheologia Biblică”, ed. IBM al BOR, Sibiu, 2002,

pag. 179 59

D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „S.T.”, 1966, nr.9-10, 462.

19

lui Hristos în Sfintele Taine: „Domnul Hristos nu mai este prezent ca odinioară, printr-o

comuniune de viaţă, ci într-un chip desăvârşit, prin care noi înşine formăm un singur trup şi un

suflet cu El ... . Prin Sfintele Taine ne naştem la o viaţă supranaturală, creştem şi ne unim într-

un chip minunat cu Mântuitorul ... Tainele sunt uşa pe care ne-a deschis-o venind pe pământ, iar

după ce a plecat iar la Tatăl nu a închis-o. Aşa că El este şi va fi totdeuna în mijlocul nostru,

prin Taine. Tainele sunt capodopera dumnezeiască mai frumoasă decât cerurile şi care a lăsat

în urmă toate celelalte opere create, prin măreţia şi frumuseţea sa”60

.

Vedem dar în Sfânta Scriptură, prin citatele de mai sus că preoţia universală însemnă

botezul creştin care aparţine tuturor creştinilor şi nu preoţia sacramentală, care aparţine bisericii

conducătoare. Această confuzie a protestanţilor este ca şi căderea protopărinţilor o atitudine

egoistă de separare a omului de Dumnezeu, pentru că noi oamenii, „n-am mai văzut la baza

dialogului iubirea divină, iar satana, prinţul lumii acesteia, ca un criminal barbar prin legea

lăcomiei păstrează ceea ce nu-i aparţine; pe om, prin păcat îl păzeşte, ca pe o turmă fără păstor,

nelăsându-l să se întoarcă la Dumnezeu”61

.

Se mai spune printre creştinii influenţaţi de protestantism că preoţii nu au dreptul să fie

„retribuiţi”, pentru că Domnul Hristos a spus Apostolilor Săi când I-a trimis la propovăduire:

“Tămăduiţi, pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi...în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei X, 8),

uitând să mai amintească şi urmarea de mai târziu când aceloraşi trimişi le-a cerut dimpotrivă,

opusul şi îi lămureşte, căci: “Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Matei X, 10; Luca X, 7; I

Corinteni IX, 13-14; I Timotei V, 17).

Se mai afirmă şi că este o greşeală a numi pe preot “părinte” şi învăţător căci Mântuitorul

a oprit aceasta în mod hotărât, spunând : “Voi să nu vă numiţi rabbi că unul este învăţătorul

vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi...” (Matei XXII, 8-10). Dar, aici Mântuitorul îndeamnă

pe Apostolii Săi să nu se mândrească, aşa cum făceau fariseii, cărora le plăcea să se numească

învăţători adică conducători de şcoli şi curente, căci în acest fel s-ar distruge unitatea credinţei,

ori învăţătura noastră vine numai de la Hristos. Iar noi trebuie să facem deosebire între unicul

învăţător ca sursă a învăţăturii, şi acesta este Dumnezeu, şi învăţătorul ca educator şi martor, iar

acesta este evident apostolul, episcopul, preotul, diaconul şi orice alt creştin bine cunoscător şi

60

Pr. Prof. Nicolae Buzescu „Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine”, Ortodoxia XXXI , nr.3-4, 1979, pag. 564 61

Ioan Mihălţan, op. cit. p. 7

20

aprobat pentru învăţătura celorlalţi. Iar ca dovadă, însuşi Sfântul Pavel numea pe Corinteni fiii

întru credinţă, el numindu-se părintele lor (I Corinteni IV, 15), precum s-a amintit. Iar în alt loc

spunea: “Şi pe unii I-a pus Dumnezeu în Biserica: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea

învăţători (I Cor. XII, 28). Iar altă dată sfătuia pe creştini să-i asculte pe învăţătorii lor (Evrei

XIII, 17).

Şi Hristos învaţă prin toate mădularele trupului Său tainic, căci în toate lucrează şi în toate

se luminează înţelesul acestei lucrări şi caracterul ei dar în mod principal prin treptele ierarhiei,

pe baza săvârşirii Tainelor de către ea, iar şi mai special prin episcopat, în comuniune actuală cu

tot corpul Bisericii. Căci în tot corpul lucrează Hristos ca Arhiereu-Miel, ca Învăţător şi Păstor

prin mijlocirea vizibilă a ierarhiei.62

În toate timpurile au existat între oameni învăţători, adică acei oameni deosebiţi care sunt

iniţiaţi şi pot împărtăşi celorlaţi din cunoştinţa lor, iar preoţii au fost mereu printre învăţătorii

oamenilor indiferent de religie, pentru că „în toate timpurile şi pe întreaga suprafaţă a

pământului preoţia a avut un rol esenţial şi decisiv. Fără ea nici nu poate fi religie. De la

treptele inferioare ale animismului până la lumina Taborului transfigurat al credinţei adevărate,

preoţia reprezintă nu numai firul tradiţiei rituale şi teologice, ci le concentrează în sine, în

religia pe care o actualizează continu”63

.

Şi tocmai datorită înţelepciunii dăruită de Dumnezeu tuturor oamenilor, urmându-şi

destinul creator, omul înfrumuseţează lumea, o înnobilează realizând astfel acte de cultură, Iar

concepţia creştină ca o culme a înţelepciunii descoperită omului a stat la baza culturii europene

care, întru începuturi, a fost o cultură religioasă64

. Pe acest fundament s-au consacrat valorile

imuabile ale culturii: binele moral, adevărul sfânt şi frumosul artistic.

Tot printre creştinii slabi în cunoşţtinţă şi credinţă, se afirmă că preoţii nu trebuie să înveţe

în şcoli şi nici nu trebuie să fie învăţaţi, căci atât Mântuitorul cât şi Sfântul Pavel ar fi condamnat

înţelepciunea lumească: “Te slăvesc pe Tine, Părinte Doamne al cerului şi al pământului, că ai

ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Matei XI, 25). Iar

62

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. II, p. 117. 63

Ioan Mihălţan, op. cit., pag. 17 64

Felea, V. Ion, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1994, p. 262-263.

21

Sfântul Pavel afirmă: “Pierde-voi înţelepciunea întelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”

(I Corinteni I, 19). Dar aceasta, numai la un moment dat când nu va mai fi necesară.

Cei “înţelepţi” pe care-i vizează Mântuitorul cât şi “înţelepciunea lumii” despre care

aminteşte Sfântul Pavel sunt acei care învăţau înţelepciunea păgână de pe acele vremuri, înţelepţi

sceptici care nu puteau primi credinţa creştină. Iar pruncii (Matei XI, 25) erau Apostolii care erau

oameni simpli, dar care primeau învăţătura creştină ca noi născuţi direct de la Domnul Hristos.

De altfel, Mântuitorul nu putea să blameze adevărata înţelepciune, căci El spusese

Apostolilor Săi “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca prumbeii” (Matei X, 16). Iar preoţii trebuie să

înveţe în şcoli pentru că Sfânta Scriptură are unele texte greu de înţeles (II Petru III, 16). Şi să nu

uităm şi Biserica şi lumea sunt creaţii ale lui Dumnezeu, prima fiind Împărăţia Harului

dumnezeiesc iar a doua fiind Împărăţia legilor naturale65

.

Se impută preoţilor că ei au datoria să fie exemple de moralitate, precum se spune la I

Timotei III, 2-6, în timp ce dintre ei sunt şi unii certaţi cu morala, dar teologii ortodocşi au

susţinut dintotdeauna că „adevărul dumnezeiesc cuprins în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie şi

încredinţat de Hristos Bisericii Sale, nu este dependent de subiectivitatea umană, ca Biserica să-

şi schimbe identitatea după oameni şi epoci, ci rămâne strâns legată de obiectivitatea lui

Hristos, asigurând Bisericii o identitate permanentă peste veacuri”66

.

Trebuie să observăm că şi credinţa creştină învaţă că lucrarea harică a preoţilor nu este în

legătură cu starea lor morală ci cu harul administrat de ei. Tainele lucrează prin ele însele şi nu în

funcţie de moralitatea celor ce le oficiază. De altfel, Mântuitorul spunea despre farisei că ei

trebuie să fie ascultaţi în ceea ce spun – deoarece cunoşteau foarte bine Scriptura, dar nu pot fi

urmaţi în ceea ce fac (Matei XXII, 3). Totuşi, există foarte mulţi preoţi modeşti şi neştiuţi care

sunt la înălţimea chemării lor, adevărate exemple pentru credincioşi dar care nu fac caz de

faptele lor.

Se mai aminteşte în legătură cu ierarhia bisericească şi faptul că episcopii şi preoţii trebuie

să fie căsătoriţi. “Se cuvine episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei femei...” (I Timotei

III, 2); să nu aibă haine deosebite, blamate de Mântuitorul în persoana fariseilor (Matei XXIII, 5)

65

Vasile, Episcopul Oradiei, Prezenţa Bisericii în lume, în „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1-3/1982, p. 93. 66

Ioan Mihălţan, op. cit., p. 14.

22

şi nici păr lung, care-i ocară, precum afirmă Sfântul Pavel: “Nu vă învaţă însăşi firea că pentru

bărbat, dacă ăşi lasă părul lung este oricare?” (I Corinteni XI, 14).

Dar şi aceste afirmaţii sunt greşit interpretate de protestanţi. În privinţa căsătoriei

episcopilor, aceştia au fost căsătoriţi până la sinodul din Niceea (325). Însă, pentru ca

ataşamentul lor să fie mai strâns faţă de Biserică şi pentru îndepărtarea unor tulburări constatate

până atunci s-a hotărât că e mai bine să fie necăsătoriţi.

Mântuitorul n-a osândit portul fariseilor, pentru că acesta era prevăzut în Vechiul

Testament, prin hainele preoţilor (Iesire XXVIII, 4), ci pentru că fariseii purtau cele prescrise de

lege cu ostentaţie, cu mândrie. Mai mult, Domnul Hristos vorbea de portul fariseilor, când încă

nici nu erau preoţi ai Noului Testament.

Îmbrăcămintea preoţilor este un semn distinctiv, amintind haina lungă numită hiton pe care

o purta Mântuitorul şi pentru care la răstignirea Sa soldaţii au aruncat sorţi (Ioan XIX, 23-24).

Părul şi barba pe care le poartă preoţii amintesc de barba şi părul pe care le purtau nazireii

Vechiului Testament, ca şi Domnul Hristos. Cât despre părul lung amintit de Sfântul Pavel (I

Corinteni XI, 14), acesta nu se referă la preoţi, ci la bărbaţii care vin la Biserică, la rugăciune.

Bulgakov spunea: „Suprimarea ierarhiei a deposedat lumea protestantă de darurile

Cincizecimii, comunicate în tainele şi cultul Bisericii prin iararhie, care a primit puterile ei de la

Apostoli şi de la urmaşii lor. Din această cauză lumea protestantă devine asemănătoare

creştinilor care, deşi sunt botezaţi în numele Mântuitorului Iisus, nu au primit Duhul Sfânt, pe

care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus”67

.

Concluzie.

Aşadar, ierarhia bisericească, este deosebită de popor, şi este o instituţie fundamentată

temeinic scripturistic, adică tradiţională şi absolut necesară pentru mântuirea credincioşilor, iar

Ierarhia bisericescă, în frunte cu episcopul, nu-L înlătură pe Hristos din Biserică, ci lucrează în

Biserică, împreună cu Biserica, care-L cuprinde şi pe El. Sfântul Ciprian spunea: „Episcopus in

Ecclesia, et Ecclesia in Episcopo”68

, arătând astfel că Biserica nu poate exista fără Episcop, care

67

Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pag. 323 68

Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., pag. 546

23

este reprezentantul lui Hristos în mod văzut.”El deţine în mod văzut şi deplin locul lui Hristos în

Biserică, ca sfinţitor, învăţător şi păstor al sufletelor credincioşilor săi”69

pe care îi conduce spre

destinul lor potrivit Evangheliei lui Hristos.

„Destinul omului în creştinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un

fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate ci prin participare la

natura Dumnezeiască”,70

iar specificul orto-doxiei fiind orto-praxia în care se face comuniunea

şi trecerea teandrică de la om spre Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintelor Taine administrate de

Marele nostru Arhiereu Iisus Hristos prin Sfânta noastră Ierarhie Bisericească în Sfintele slujbe

ale Cultului Ortodox şi în toate lurările cu care Dumnezeu i-a însărcinat pe slujitorii săi.

Este vrednic de menţionat că până şi între oamenii din afara bisericii aceia care sunt

credincioşi se află într-o stare ierarhică superioară, mai potrivită cu demnitatea pentru care a fost

creat omul deoarece încă de la creare, omul a fost înzestrat cu mai multe demnităţi: împărat al

întregii firi, vestitor al voii lui Dumnezeu pe pământ dar şi „preot mulţumind şi slăvind pe

Dumnezeu în numele său şi al necuvântătoarelor”71

.

Pentru toate acestea negarea preoţiei înseamnă negarea însăşi a Bisericii, ca ambianţa

obiectivă a mântuirii în care ne încadrăm cu trăirea noastră subiectivă şi pe care se întemeiază

valoarea reală a trăirilor noastre subiective.72

Negarea preoţiei înseamnă negarea Bisericii, care fiind comuniunea noastră în Hristos,

presupune manifestările noastre vizibile şi a condus la slăbirea Bisericii văzute în favoarea unei

Biserici nevăzute dar şi la contestarea oricărei eficienţe a mântuirii lui Hristos asupra trupurilor

noastre. Cine neagă caracterul văzut obiectiv al Bisericii şi lucrarea nevăzută dumnezeiască din

ea, neagă Biserica însăşi şi plasează mântuirea în nesiguranţa unei pure subiectivităţi. Dar, aşa

cum spune Sf. Ioan Gură de Aur : „nimic sfânt nu este şi nu se săvârşeşte în Biserică fără

preot”73

.

69

Ibidem. 70

Nichifor Crainic, Sfinţenia – Împlinirea umanului, Ed. Îngrijită de Ierod. Teodosie Paraschiv, Edit. Mitropoliei

Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 9. 71

Pr. Isidor Todoran, „Starea paradisiacă a omului şi cea de după păcat” , Ortodoxia VII, nr.1, 1995, p. 30-31 72

Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. 2, p. 119. 73

Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit, 135.

24

În zilele noastre apare ca deosebit de important rolul clerului, şi implicarea lui în politică

trebuie, mai întâi de toate, înţeleasă sub aspect de fundamentare a unei moralităţi a actului

politic, de întărire în inimile mirenilor a conştiinţei comunitare înţe1easă nu în sensul

comunitarismului sau colectivismului de factură socialistă74

, ci în sensul transparenţei Bisericii75

şi a responsabilităţii creştine76

, în sensul slujirii semenului şi al împreună-lucrării pentru

propăşirea ţării.

Înainte de a concluziona amintim cuvintele Sf. Atanasie cel Mare : „Dacă cineva îl

dispreţuieşte pe preot, imediat şi Dumnezeu îl va dispreţui pe el”77

74

Berdiaev, Nikolai, Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cezarului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 91. 75

Dumitru Stăniloae, Transparenţa Bisericii în viaţa sacramentală, în „Ortodoxia”, Nr. 4/1970, p. 509. 76

Dumitru Stăniloae, Responsabilitatea creştină, p. 183. 77

Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, II, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, Epistola I către Serapion, P.G. 26, 529 –

608, cap XXVIII.

25

Bibliografie.

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea si cu purtarea de grijă a Prea Fericitului

Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R. , Bucuresti 1990.

Abrudan, Pr. Prof. Dumitru, Pr. Prof. Emilian Corniţescu „Arheologia Biblică”, ed. IBM al BOR,

Sibiu, 2002.

Berdiaev, Nikolai, Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cezarului, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1998.

Bria, Pr. Prof. Dr. I., Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Colecţia Didaskalos, Ed.

România Creştină, Bucureşti, 1999.

Buzescu Pr. Prof. Nicolae, „Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine”, Ortodoxia XXXI , nr.3-4,

1979.

Crainic, Nichifor, Sfinţenia – Împlinirea umanului, Ed. Îngrijită de Ierod. Teodosie Paraschiv,

Edit. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993.

Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Edit. “Anastasia”, Bucuresti, 1992.

Idem, Taina iubirii, trad. de Gabriela Moldoveanu, Bucureşti, 1994.

Felea, V. Ion, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1994.

FLOCA, Arhid. prof. dr., Ioan N., Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie

Bisericească, Vol. I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1990.

Galeriu, Pr. Conf. Constantin N., Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie,

"Studii teologice", nr. 1-2/1977.

Idem, „Preoţia ca slujire a Cuvântului”, Ortodoxia XXXI, nr. 2, 1979.

Idem, Biblia în Biserica Ortodoxă, M.B. 9-10/1985.

*** Liturghierul Edit. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1935.

Meyendorf, John, Teologia Bizantină, trad. De Al. I. Stan, Editura Institutului Biblic şi de

misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.

Mihălţan, Ioan, „Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia besericească” , ed. Episcopiei Oradea,

1993.

Mircea, Pr. Ioan, „Tema Botezului”, Ortodoxia, XXXI, nr. 3-4, 1979.

Idem, „Preoţia harică şi preoţia bisericească”, Ortodoxia XXXI, nr.2, 1979.

Mladin, Prof. N., Pe calea unităţii Bisericii lui Hristos, Ortodoxia, nr. 12, dec. 1963.

Popescu, Prof. T. M., Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în ''Studii teologice”, IV (1952) nr. 3-4.

PS Stephanos Episcop de Nazians, “Slujiri sacramentale şi harisme în Biserica ortodoxă”,

Editura Institutului European, 1998.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Taina Proţiei” , Ortodoxia XXXI, nr.3-4, 1979.

26

Scrierile Părinţilor Apostolici, trad, Pr. D. Fecioru, colecţia PSB, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti,

1979.

Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, I, traducere de D. Fecioru, Bucureşti, 1943.

Sf. Ignatie, Către Tralieni, III, trad, Pr. D. Fecioru, colecţia PSB, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti,

1979.

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, „BOR”, LXXV /1957, nr. 9-10.

Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre Preoţie, trad. de D.

Fecioru, Bucureşti, 1987.

Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, II, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.

Sfântul Chiril al Alexandriei, ANATEMATISMELE în «HOTĂRÂRILE SFINTELOR

SINOADE ECUMENICE», Ed. Sf. Nectarie, Bucureşti, 2003.

Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături - 2, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998.

Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre Preoţie”, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1998.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 1998.

Idem, “Autoritatea în Biserică” în Ortodoxia, anul 1964, nr 3-4.

Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în „S.T.”, 1966, nr.9-10.

Idem, Transparenţa Bisericii în viaţa sacramentală, în „Ortodoxia”, Nr. 4/1970.

Stoica, Pr. Dr. Ion, Preoţia, Hirotonia şi succesiunea apostolică în lumina teologiei ortodoxe,

Edit. Macarie, Târgovişte, 2005.

Todoran, Pr. Isidor, „Starea paradisiacă a omului şi cea de după păcat” , Ortodoxia VII, nr.1,

1995.

Todoran, Pr. Prof. Isidor, Pr. Dr. Iaon Zăgrean „Dogmatica Ortodoxă”, ed. Renaşterea, Cluj,

2003.

Vasile, Episcopul Oradiei, Prezenţa Bisericii în lume, în „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1-3/1982.

Verzan, Pr. Dr. Sabil, “Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice” în “Studii

Teologice”, 1991, nr. 32.