Identitate nationala

“Orice om – se spune – dispune de o aparteneta. Aceasta inseama ca el este parte

a ceva ce se afla dincolo de el, fiindca acel ceva este intregul pe cand omul nu e doar

decat o parte. Acest ceva apare ca fiind un excedent calitativ, fiindca ii reuneste si ii

identifica pe toti cei care vin din aceiasi sfera. Daca omul apare, ca fiind parte

componenta a unei natiuni, el beneficiaza de un excedent in comparatie cu ceea ce el

reprezinta de unul singur, acesta fiind totodata, excedentul datorita caruia natiunea

reprezinta mai mult decat un om luat singur1.”

Orice entitate socială, fie ea individuală sau colectivă, îşi împlineşte rolul esenţial

doar atunci când dobândeşte într-un referenţial spaţio-temporal conştiinţa de sine,

dublată, cu necesitate, de conştiinţă pentru sine.

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Răspunsul la aceste

întrebări cruciale reprezintă, cel mai adesea, o sarcină anevoioasă. Suntem şi nu suntem

ceea ce părem a fi. Suntem atât de asemănători şi totuşi atât de diferiţi de ceilalţi. Suntem

parte a unui tot, dar în acelaşi timp ne refuzăm cu bună ştiinţă condiţia apartenenţei la

acest tot în care individualitatea noastră risca să se piardă, să se estompeze până la

indistincţie. Este vorba, în alţi termini, de eternă tensiune între unitatea şi diversitatea

umană. Noi şi ceilalţi. Eu şi ceilalţi. Eul devenit Noi. Noi răsfrângând în launtricitatea

noastră imaginea celorlalţi. Noi răsfrânţi în interioritatea străină a celorlalţi.

Identitatea nu este doar un dat, o calitate neschimbătoare asociată unui lucru sau

unei persone, prescrisă o dată pentru totdeauna. Ea este o formă de relaţionare, un efort

de decelare a trăsăturilor definitorii ale unui lucru sau ale unei persone ori ale unor clase

de obiecte sau personae. Identitatea este rezultatul unei căutări, al unui proces de

identificare.

Identitatea naţională face recurs la un principiu unificator, în funcţie de care

membrii unei comunităţi nu convieţuiesc oricum ci subordonându-se presiunilor generate

de afilierea la anumite modalităţi topice de a gândi, de a acţiona şi care conferă

1 G.M.Tomas, Idola tribus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p.7

1

indivizilor sentimentul solidarităţii, conştiinţa apartenenţei cu necesitate la respectiva

comunitate.

Polisemia notiunii de “natiune” a reprezentat de-a lungul vremii si sursa unor

confuzii si dificultati in intelegerea sensului in care elemental identitar national se

substituie altor ipostaze identitare la nivelul indivizilor si agregatelor socio-umane.

In foarte multe cazuri, atributul national este expresia unei atribuiri, ori a unei

autoatribuiri collective, vizand fie posesia sau revendicarea unui teritoriu, fie incluziunea

intr-un spatiu lingvistic si de civilizatie, fie invocarea unor drepturi istorice sau ratiuni de

securitate in fata unor pericole externe. Alteori, caracterul national al unei colectivitati

sociale este insasi indreptatirea manifestarii unor tendinte de rivalitate in raport cu alte

natiuni.

“Natiunea nu este o notiune simbolica, ci o realitate tangibila, un fapt al

experientei sociale, un obiect de constatari precise: ea este un complex de raporturi si

relatii, o unitate sintetica.

Ca tot vietuitor natiunea se afrma intr-o structura economica si sufleteasca

specifica si se mentine printr-o organizare politica si juridica caracteristica totului.

Asa se explica pentru ce o natiune tinde in mod irezistibil de a da unitatii sale

economice si sufletesti o consacrare politica si juridica, care este organizatia de stat

national.

Statul national este personificarea politica si juridica a natiunii, el este natiunea

(sufleteasca si economica) concreta vazuta prin prisma organizatoare a categoriilor

politice si juridice. Statul are menirea de a da o forma de centralizare fortei de

descentralizare a natiunii.”2

Intr-o viziune moderna, natiunea este asociata ideii de putere si suveranitate a

poporului constituit in stat. Statul formeaza o natiune si fiecare cetatean este membru al

natiunii.

Cele mai multe definitii ale natiunii opereaza cu criterii obiective de democratie, o

natiune distingandu-se de alta prin limba, civilizatie, religie, rasa, drepturi istorice,

frontiere naturale, interese economice sau geopolitice. Altele, insa fac apel la dimensiuni

2 Dimitrie Gusti, Sociologia natiunii si a razboiului, Editura Floare Albastra, Bucuresti, 1995. p.33-34.

2

subiective ale existentei in comun a unor indivizi si grupuri, la sentimentul comunitar, la

vointa impartasita a acestora de a fi o natiune.

De exemplu, John Stuart Mill, ca exponent al liberalismului, este tentat sa

descopere esenta nationalitatii intr-o mutuala simpatie a aderentilor la o astfel de alcatuire

umana, in dorinta lor de a se unifica sub o guvernare proprie, recuperand o istorie

comuna, o politica, sentimentele si experientele avandu-si radacini in trecut.

Ernest Renan mergea chiar mai departe afirmand ca nu rasa, religia, limba, statul,

civilizatia ori interesele economice sunt cele care fac o natiune sa fie ceea ce este. Ideea

nationala eate intemeiata pe un trecut eroic, exemplificat de mari conducatori, sip e o

glorie proprie. Natiune este o comunitate de vointa, o imensa solidaritate a indivizilor

bazata pe constiinta sacrificiilor facute de-a lungul istoriei dar si a sacrificiilor viitoare.

Existenta unei natiuni este, altfel spus, un plebicist repetat zi de zi.

O indentitate nationala este un fapt de constiinta. Constiinta nationala este o

forma complexa a constiintei de grup, o forma de solidarizare afectiva si rationalizata

pentru atingerea unor obiective commune, superioare ce transcend interesele immediate

ale indivizilor. Ea este si reflexul unor mentalitati collective ce perpetueaza in memoria

istorica a unui grup mituri constitutive, frustari, anxietati si, nu de putine ori, traume ale

unor evenimente si epoci de minerat.

Identitatea nationala nu este doar o proiectie in trecut si si una intr-un viitor

nedefinit, un orizont de aspiratii.

Frederick Hertz semnala faptul ca aceste aspiratii se centreaza pe nevoia de

unitate nationala, inclusive politica, economica, sociala, religioasa, pe unitate culturala;

ca ele sunt indisociabile de libertatea national ace presupune independenta, refuzul

dominatiei straine, o libertate interioara in raport cu fortele taxate ca nenationale sau care

deroga de la imperativele nationale.

Privita prin prisma distinctiei intre datul individualitatii originare si procesul de

asumare a unei conditii proprii, prin impartasirea unei zestre si/sau experiente comune,

identitatea nationala evidentiaza faptul ca mecanismele de socializare primara (in familie,

in grupul etnic de apartenenta, in interiorul comunitatilor locale) si de socializare

secundara (la nevelul institutiilor, grupurilor de refetinta), ca de altfel si interactiunile ce

3

marcheaza, modeleaza indivizii si colectivitatile sunt determinate in configurarea

“supraidentitatii” europene.

Identitatea pe care o avem, sentimentul unicitatii cu care ne revendicam o

determinare spatio-temporala in registrul existentei noastre ca entitati inconfundabile in

sistemul de coordonate etno-culturale, constientizarea faptului ca suntem de altii in plan

identitar, prin limba, etnie, devenire istorica nu sunt de ajuns pentru a ne conferi acea

calitate distincta cu care ne impacam sau ne mandrim. Este nevoie ca aceasta calitate sa

fei validate de ceilalti. Etalata sau intrata in competitie cu entitati similare, dar straine si

exterioare ei, identitatea nationala nu isi este siesi suficienta3.

O identitate nationala reclama ca fiecare individ apartinand unui grup larg, ce se

defineste prin caracteristicile sale entice, sa adopte un cod existential internalizat si

acceptat de ceilalti indivizi a caror similaritate o impartaseste. Daca ea s-ar rezuma doar

la un set de reprezentari si motivatii interne, atunci ar fi o constructie fragile, saraca in

semnificatii care risca sa accentueze o stare de izolare.

Daca motivatiile si reprezentarile sunt externe, nutrindu-se din contactele cu

indivizi, grupuri si institutii ce-si alatura si articuleaza experientele existentiale, atunci

indentitatea nationala prezinta un grad de coagulare mai pronuntat, intrucat ea face recurs

la un principiu ordonator situate deasupra identitatilor individuale.

Fiecare indentitate nationala se intemeiaza pe un fond organic originar, pe o

mitologie constitutive si pe complexul unor reprezentari ale sinelui colectiv, pe un ethos

popular.

De exemplu, identitatea romaneasca se sprijina pe o mostenire genetica avand ca

figuri emblematice pe Traian, Decebal, marii voievozi – Mircea cel Batran, Stefan cel

Mare, Constantin Brancoveanu si altii - si isi trage substanta din valorile civilizatiei

agreste si protocolare, din valorile crestine ale Ortodoxiei; se atesta invocand principiul

continuitatii istorice si functioneaza pe baza anumitor autoreprezentari confirmate ale

unor virtuti ancestrale

Din aceasta cauza, identitatea romaneasca, aidoma altor identitati nationale, se

defineste prin afirmarea unor calitati si trasaturi etno-psihologice innascute sau

dobandite, recunoscute si prin respingerea sau incriminarea unor defecte. O identitate

3 Mihai Milca, Identitate romaneasca si europeana, Editura Ager, Bucuresti, 2005, p.

4

nationala este rezultanta unor judecati si prejudecati, a unor procese de asimilare difuza

sau de eorcizare a acelor elemente considerate straine ethosului propriu.

Frontierele departajarii identitatii nationale proprii de cele ale altor popoare sunt

mai mult sau mai putin fluide. Dar in imaginarul colectiv, national, ele sunt cu pretentii

de imuabilitate. De aceea o identitate nationala nu se poate dispensa de anumite

stereotipuri ridicate la rang de postulate etno-culturale si psihologice.

Stereotipul ecraneaza judecata de valoare, lucida si nepartinitoare, alimentand

combustia unei operatiuni justificative a acceptarii sau respingerii unor indivizi,grupuri

de alte etnii, ori a unor operatiuni selective, in plan atitudinal, folosind criterii simple de

discriminare a propriei identitati de identitatile straine.

Identitatea nationala a putut fi reflexul unei stari de jubilatie si mandrie

orgolioasa, o demnitate castigata, decurgand dintr-o istorie glorioasa, intemeiata pe

victorii, impliniri si recunoasteri in timp, o experienta tonifianta in umbra unei

exceptionalitati adanc inradacinate in constiinta colectiva a fiecarui individ in parte.

5