Iar ADEVĂRUL ne va face LIBERI

Editura Sedcom Libris

SIGLA

Descrierea CIP

Copyright

Ionel Agrigoroaei

Iar ADEVĂRUL ne

va face LIBERI!

Editura Sedcom Libris

Iaşi, 2014

Scrisoare deschisă către Cititor

Dragă cititorule,

Au trecut deja câţiva ani de când am publicat prima

carte, Eșecul, un salt mare spre succes.

În acele pagini, îți mărturiseam toate momentele, mai

mult sau mai puțin frumoase, prin care trecusem. Ți-am

povestit despre cum am reușit să depășesc mai multe eșecuri

prin care am trecut, ca orice om, inclusiv printr-un faliment, în

anul 2009, care mi-a zguduit viața. Cum, prin cunoștințele pe

care le-am dobândit trăind, experimentând, suferind, iubind,

cu încredere şi credință în Dumnezeu, am reușit să mă ridic de

fiecare dată.

La acea vreme, în anul 2009, România se afla la început

de criză economică, iar eu eram prins în chingile de fier ale

falimentului. Așa cum, în 2013, sunt în aceeași situație

aproape un milion de români. În 2009 însă, pentru cei ce nu

înțelegeau fenomenul și urgia ce se abătuse peste România și

peste întreaga lume, eram privit ca o curiozitate, mulți

încadrându-mă ușor în categoria milionarilor de carton. O

încadrare ce era complet nedreaptă și fără acoperire. De ce?

Pentru că în 20 de ani, pornind de la 0, am creat trei firme ce

au ajuns în 1995 în topul IMM-urilor ieșene timp de mai mulţi

ani. Mai mult, în perioada 1998 – 2009, am fost printre primii

trei furnizori în domeniul meu de activitate al unor

6

multinaționale ce își desfășurau și își desfășoară activitatea la

noi în țară. În plus, aveam o rețea de peste 300 de clienți

(magazine) în aproape toate localitățile din România cu peste

30.000 de locuitori.

În această perioadă, am angajat peste 950 de oameni.

Dintre aceștia, am pregătit și instruit personal peste 300 de

persoane (în acele cazuri în care instituțiile de învățământ nu

reușiseră să facă ceea ce trebuie pentru a pregăti viitorii

specialiști), pe diferite domenii de activitate a industriei

textile.

Toate acestea le-am reușit fără a avea un singur

contract cu statul. Nu am avut părinţi care să fi activat în

vechile structuri nomenclaturiste şi nici legături cu

structurile de putere de după Revoluţie care să îmi ofere

ajutor, protecţie şi susţinere.

În momentul în care a izbucnit criza din 2009,

multinaţionalele, dorind să nu îşi piardă niciun procent din

profituri, au făcut ceea ce ştiu ele cel mai bine. Au sacrificat

producătorul furnizor local, în speţă, cel român, întârziind

plăţile datorate şi aplicând tot felul de clauze abuzive cu

scopul clar de a curăţa tot ceea ce înseamnă românesc de pe

piaţă.

Politica lor a avut „succes”. Rafturile s-au umplut cu

produse din import, iar pentru a-i duce în eroare pe români,

au apelat la firme de distribuţie paravan, înregistrate în

România, care chipurile aduceau în supermarketuri produse

„româneşti”.

7

Astfel, la finalul lui 2009, pierdusem totul. Și firmă, și

terenuri, și case. Am trăit experiențe pe care, cu siguranţă,

mulți dintre dumneavoastră le-ați trăit în ultimii cinci ani. Ani

grei, de cumpănă. Mulți dintre noi am pierdut, în ultimii 5 ani,

tot ce am reuşit să câştigăm în ultimii 25 de ani. Personal, eu

am depus gaj la bănci, pentru un împrumut de 600.000 de mii

de euro, bunuri imobile şi mobile de peste 4 milioane de euro.

Şi am pierdut totul. Chiar dacă, în aceşti ani, am plătit taxe şi

impozite la stat precum şi dobânzi la bănci de multe milioane

de euro. Momentul falimentului nu m-a prins cu datorii

către bugetul statului. Singura sumă rămasă neacoperită,

de doar 32.000 de mii de lei, reprezentau dările aferente

ultimei luni de activitate.

Cu alte cuvinte, statul nu a pierdut nimic în cazul

meu. Dimpotrivă, a avut doar de câştigat. Enorm de mult

raportat la investiţiile făcute de acesta în mine. Iar despre

bănci... mi-au luat toată munca de un sfert de secol.

Am învățat că banii pot separa oameni, familii, destine.

O lecție dură, dar, poate, necesară, vitală pentru evoluţia

noastră, pentru că, în fond, cunoaşterea înseamnă suferinţă,

iar evoluţia nu este posibilă fără încercări, fără experienţe.

Și totuși, la finalul acelei cărți, în ultimele rânduri, vă

mărturiseam că în următoarea perioadă, viața ne va oferi, cu

certitudine, şi alte surprize – poate mai plăcute. Și vă mai

spuneam că le vom putea face față doar dacă ne vom

concentra asupra scopului nostru care ne va aduce, cu

certitudine, la momentul oportun, succesul. Asta dacă ne vom

percepe eșecurile nu ca pe niște înfrângeri, ci ca pe surse reale

8

de succes. Vă spuneam că acesta este modul meu de a privi şi

de a înţelege viața! Și vă garantam că, dacă veți face la fel, veți

reuși! Se spune că este suficient, de multe ori, doar să-ţi

doreşti cu pasiune un lucru şi atunci tot universul va concura

pentru îndeplinirea acestuia.

Așa cum vă spuneam și cum o voi recunoaşte, cu

demnitate, de fiecare dată, fără să-mi neg vreodată originile,

devenirea sau experienţele de viaţă care, cumulat, m-au făcut

să fiu ceea ce sunt astăzi, m-am născut şi am crescut într-o

familie simplă, la ţară. Tot ceea ce am învățat a fost trecând

prin experiențe, lovindu-mă cu capul de uși închise, căzând și

ridicându-mă ori de câte ori a fost nevoie. Nu am pretenții

elitiste sau savante, nu vreau să fiu mentor, model sau

formator de opinie. Dimpotrivă, ceea ce vreau să vă

împărtăşesc vine, simplu, natural, ca un rezultat firesc al

experiențelor mele care pot ajuta, totuşi, cuiva.

Această carte mi-aş dori să fie un dar de suflet pentru

prieteni şi neprieteni, deopotrivă. Să devină un loc în care,

pentru câteva ore, destinele noastre să se întâlnească. Iar la

această întâlnire, cât de minunat ar fi să ne regăsim ca

intenţie, experienţă, gând şi, de ce nu?, poate şi ca destin! Şi

după ce se vor închide coperţile, să ne rămână dorinţa de a

face ca lucrurile să meargă mai bine pentru noi, dar şi pentru

ţară, să fim mai buni şi mai corecţi în viaţa de zi cu zi, ca şi în

comunitate, să ne lepădăm cu toţii de demagogie, iar cuvintele

şi faptele să ne exprime întotdeauna adevărul intenţiei,

credinţa, speranţa, lupta şi idealul.

9

Viața mi-a dovedit până acum că este o mare diferență

între teorie și practică. Între pasivitate și acțiune. Între opinie

și implicare efectivă.

Au mai trecut peste mine, peste voi, patru ani.

Prin voia lui Dumnezeu și prin încrederea învestită de

oamenii care mă cunosc, acum reprezint, în calitate de

senator, poporul român. În luna decembrie 2012, în ciuda

tuturor pronosticurilor, când nimeni nu îmi dădea nicio

șansă de reuşită, pentru că am crezut cu adevărat în şansa

oferită de Dumnezeu, am fost ales senator de Iași. Așa am

fost responsabilizat și onorat, totodată, de către cetăţenii

acestei ţări, cu una dintre cele mai mari îndatoriri pe care le

poate primi vreodată cineva. Timp de şase luni, am învățat, am

muncit din greu și am încercat să înțeleg cum funcționează

sistemul. Am încercat să aflu care sunt acele lucruri ce trebuie

schimbate. Unde trebuie să lucrăm mai mult. Ce anume

trebuie făcut pentru că România să ajungă acolo unde îi este

locul: printre cele mai prospere și respectate ţări ale lumii.

Cu riscul de a mă repeta, dar cu dorința de a prezenta

lucrurile foarte clar şi încă de la bun început, ţin să precizez că

în paginile ce vor urma veţi găsi doar gândurile şi credinţele

mele, formate în ani de experiență ca fiu de țăran român, tată

a doi copii, om de afaceri, politician, implicat direct în viața

comunității din care face parte. Dar în primul rând, ca

cetățean al acestei țări. Un cetățean care își respectă, își

iubește și își dorește o Românie mai bună, în care toate

lucrurile frumoase şi adevărate să fie apreciate şi prezentate

întregii lumi cu onestitate şi realism. Este nevoie să credem cu

10

tărie în noi, în valorile noastre, să ne resuscităm

individualitatea, să ne redescoperim ca personalitate, să

redevenim noi înşine, să ne respectăm, în primul rând, pe noi

înşine pentru a fi respectaţi, mai apoi, şi de ceilalţi.

11

PREFAŢĂ

STĂPÂN AM ADEVĂRUL!

Numele de Ionel Agrigoroaei este deja un nume

binecunoscut iubitorilor de literatură motivaţională din

România.

Lucrarea sa: Eşecul, un salt mare spre SUCCES, a avut

parte de o bună primire, în rândurile celor ce doresc să înveţe

din lecţiile celorlalţi şi pe bună dreptate, căci Ionel

Agrigoroaei are ce povesti.

De aceea, când am aflat că autorul pregăteşte o noua

lucrare am fost extrem de interesat de noile demersuri

editoriale ale domnului Ionel Agrigoroaei, ce prevesteau o

nouă lucrare inspiraţională şi motivaţională plină de poveţe şi

subtil umor hâtru.

Ei bine, preluând manuscrisul noii lucrări pentru a

redacta prefaţa, aveam să fiu din nou surprins.

Trecute vremurile în care autorul ne povestea, cu o

sfătoşenie specifică povestitorilor din zona Moldovei, despre

aventurile sale din copilărie, nimic despre căutarea dragostei

12

sau despre rătăcirile în lumea finanţelor sau a investiţiilor

imobiliare, întâmplări cu care ne obişnuise în prima sa

lucrare.

Noua carte este mărturia unui nou capitol din viaţa, celui

ce este acum senatorul Ionel Agrigoroaei şi cu un nou capitol,

apar şi noi oameni, cu alte întâmplări şi cu noi învăţăminte.

De la început titlul ne arată că ne aflăm într-o altă

categorie literară: IAR ADEVĂRUL NE VA FACE LIBERI.

Parafraza biblică ne inspiră respect şi ne îndepărtează

clar de genul motivaţional şi ne apropie mai mult de literatura

de har.

Dacă în prima lucrare ne vorbea omul de afaceri, astăzi

ne vorbeşte omul cu o trăire religioasă profundă, uneori pare

chiar Ecleziastul din Vechiul Testament ce încearcă să vadă

adevărul în hărmălaia şi grija zilei şi să ghicească care e

fundamentul tuturor lucrurilor?

Dacă Arhimede umbla pe străzile din Siracuza şi le cerea

tuturor un punct de susţinere, cu ajutorul căruia să răstoarne

pământul, în această lucrare senatorul Ionel Agrigoroaei ne

cere un punct de sprijin şi promite că ne va răsturna toate

13

concepţiile despre viaţa politică, culturală şi economică a

României de azi.

Cei care speră că vor avea în faţă o lucrare uşoară, o

viziune anecdotică asupra lumii şi culiselor politicii

româneşti, ar face bine să închidă cartea de pe acum căci vor fi

dezamăgiţi.

Cei ce vor o lucrare serioasă, o analiză de multe ori

tristă, uneori dezamăgită, dar întotdeauna reală şi bazată pe

informaţii de ultimă oră să ştie că au găsit acum o lucrare

reprezentativă.

Lucrarea îmi aduce aminte prin temele abordate, prin

descrierea plină de informaţii dar şi de tristeţe şi obidă

morală, de cărţile dintr-o altă perioadă a istoriei României:

perioada fanariotă.

Era atunci, ca şi acum, un timp al domniilor scurte, al

oamenilor de paie, al carierelor bazate pe mită, peşcheş, pe

influenţă la Înalta Poartă sau în Serai şi al jafului din banul

public, din avuţia naţională.

Citind manuscrisul lui Ionel Agrigoroaei, parcă recitesc,

lucrările unui Zilot Românul sau Dionisie Eclesiarhul, care la

finele secolului XVIII, în plină criză a sistemului fanariot,

14

descriau cu aceeaşi sagacitate şi spirit de observaţie acut,

toate racilele sistemului, întreaga corupţie şi mai ales lunga

colecţie de umbre ce se credeau oameni politici şi care

dispăreau mai repede decât pulberea în faţa vântului.

Văd în lucrarea domnului Ionel Agrigoroaei aceeaşi

misiune, pe care cu două sute de ani înainte şi-o asuma şi Zilot

Românul:

Istoric sunt, n-am frate,

N-am rudă, n-am vecin:

Stăpân am p-adevărul,

Lui cată să mă-nchin!

Ce s-a întâmplat, se vor întreba cititorii şi mă voi întreba

la rândul meu şi eu? Fără a avea pretenţia unui adevăr

exhaustiv voi spune că probabil Ionel Agrigoroaei şi-a pierdut

teama.

Teama este aceea ce ne ţine pe toţi în rând, ne face

monotoni, blazaţi şi previzibili. Teama de cititori, de colegi, de

prieteni, de cei ce ne vor judeca, de autorităţi etc.

15

Ei bine acesta este o carte ce a ieşit din corsetul fricii, iar

motto-ul ne anunţă aceasta de la început: În momentul în care

nu îţi mai este teamă de ceea ce spun ceilalţi, nu mai eşti o

oaie. Devii un leu. Un mare urlet răsare în inima ta, răcnetul

libertăţii.

Cam asta este povestea pe care o veţi citi în aceste

pagini, povestea unui om care a decis să iasă din turma în care

ne afundăm şi care şi-a descoperit glasul libertăţii.

Este o carte amară, dar libertatea are întotdeauna un

gust amar.

Este o carte adevărată, ne edulcorată, ce ne va pune la

dispoziţie o comoară de informaţii pe care dacă le vom analiza

ne pot deschide şi nouă drumul spre libertate.

Este un fragment de realitate în care ni se vorbeşte

despre toate cu tărie: corupţie, scandaluri, istorie falsificată

sau istorie reală, dar uitată sau ocultată, ba chiar are curajul,

într-o lume unde ni se spune mereu că nu mai avem niciun alt

viitor şi să nu îndrăznim să ieşim din tiparele făurite pentru

noi, el are puterea sufletească de a imagina proiecte de viitor,

de a creiona un viitor alternativ şi de a spune că adevărul e

adevăr şi minciuna, minciună.

16

Dacă vreţi să aflaţi cum s-a cheltuit bugetul României,

cum sau irosit ocaziile pentru ca ţara noastră să fie puternică

şi bogată, daca doriţi să aflaţi de câte ori puteam avea o altă

soartă, după cum spune imnul nostru naţional, atunci aţi ales

cartea corectă.

Dacă vă este teamă însă să gândiţi liber, să priviţi

dincolo de ziduri, atunci nu va fi o carte pe gustul

dumneavoastră.

De aceea trebuie să vă avertizez de la început, citind

această carte, citiţi manifestul unui om liber: Ionel

Agrigoroaei!

Ce aş mai putea spune despre o lucrare ce vrea să vă

prezinte adevărul şi să vă elibereze din pânza îmbâcsită a

minciunilor cu care sunteţi învăluiţi?

Nimic altceva decât să îmi aduc aminte că această

lucrare face parte din categoria cărţilor ce ar merita să aibă,

pe frontispiciu, un motto suplimentar: Citeşte şi dă mai

departe!

Prin natura pieţii de carte din România şi a

constrângerilor financiare, aceasta carte nu va putea avea cele

22 de milioane de exemplare pe care ar merita să le aibă şi de

17

aceea dumneavoastră, cititorilor ce veţi avea curajul să luaţi

această carte, apoi să o citiţi şi apoi să o transformaţi în

îndreptar de acţiune pentru o Românie mai bună, vă mai

revine o sarcină.

Citiţi această carte şi daţi-o mai departe!

Prof. Dr. Anton Caragea

„Cea mai mare frică din lume este frica de

opiniile celorlalţi. În momentul în care nu

îţi mai este teamă de ceea ce spun ei, nu

mai eşti o oaie. Devii un leu. Un mare urlet

răsare în inima ta, răcnetul libertăţii.”

(Osho)

CUVÂNT ÎNAINTE

Viaţa este un drum deschis, o cale nesfârşită, cu pasiuni,

oportunităţi şi căderi, o poveste pe care avem şansa să o

scriem, zi de zi, aproape aşa cum dorim. Trecem în fiecare

clipă din viaţă pe lângă zeci şi zeci de oameni, suntem alături

de ei sau departe de toate, ne susţinem unii pe alţii sau ne

întoarcem spatele, o luăm de la capăt în fiecare dimineaţă sau

abandonăm totul într-o secundă, trăim în comuniune sau, cel

mai adesea, singuri unii lângă alţii, ne punem întrebări sau

nici nu vrem să ne cunoaştem nici pe noi, nici pe ceilalţi,

suntem însetaţi de cunoaştere sau mult prea obosiţi să vedem,

mulţumindu-ne, de cele mai multe ori, doar să privim cu

rezervă.

Uneori se întâmplă să întâlnim oameni care ne ajută să

înţelegem mai bine sensul vieţii, destinul, idealurile, care ne

revigorează şi care ne redau încrederea în noi, în propriile

noaste forţe. Aceştia sunt oameni aleşi, care ne oferă

necondiţionat încrederea, susţinerea, cunoştinţele şi

20

experienţele lor de viaţă pentru a ne putea împlini scopurile.

Sunt Oameni minunaţi, Oameni adevăraţi care ne arată calea!

Pentru mine, domnul Profesor Dr. Anton Caragea

este unul dintre acei oameni care pot schimba destine.

Este cel care mi-a acordat credit deplin din clipa în care

am ajuns în Parlamentul României. Doi oameni nu ajung

să colaboreze decât dacă împărtăşesc aceleaşi valori,

dacă au idealuri comune şi, mai ales, dacă respectă

adevărul.

Pe domnul Profesor l-am cunoscut în acţiunile comune

întreprinse în prima parte a mandatului meu, dar mai ales

prin cărţile domniei sale. Şi tocmai de la una dintre aceste

cărţi a plecat şi ideea acestui volum. Într-o după-amiază

călduroasă de iulie, după câteva zile în care am citit, cu

atenţie, cartea Gândind la Europa. Interferenţa civilizaţiilor în

Europa Unită, în mintea mea, au apărut şi au stăruit foarte clar

cuvintele lui Iisus: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va

slobozi” (Ioan 8, versetul 32).

Dar care este adevărul?!

Fiecare are adevărul lui, varianta lui, raportat la educaţia

primită, la religia în care s-a născut şi a fost crescut, la trăirile

şi experienţele prin care viaţa l-a determinat să treacă, la

momentele frumoase sau mai puţin frumoase pe care le-a

trăit.

Şi totuşi, când vorbim despre o ţară, despre o naţiune,

care este totuşi adevărul despre acel popor? E ceea ce cred

21

cetăţenii acelei naţiuni despre ei înşişi? Sau ceea ce străinii

gândesc, exprimă şi răspândesc despre acea ţară?

În primii ani după Revoluţie, a existat un curent de

opinie iniţiat de Pavel Coruţ. Scriitorul prezenta România, prin

cărţile sale, ca fiind Centrul Lumii, iar pe români, ca pe un

popor special, capabil şi destinat marilor împliniri. Mult

misticism, amestecat cu frânturi de adevăr, au format o

imagine de sine supradimensionată. Mai sunt şi astăzi români

care cred în astfel de teorii. Cei mai mulţi dintre noi însă, în

anii ce au urmat, au fost din ce în ce mai dezamăgiţi. Nivelul de

trai, sistemul educaţional şi cel juridic, protecţia socială şi

economia – toate au pierdut din calitate. Şi acest lucru s-a

reflectat acut în viaţa noastră de zi cu zi. Acum, pentru cei mai

mulţi, poporul român pare resemnat în durere şi obişnuit cu

suferinţa, modest şi mulţumindu-se cu foarte puţin, fără

speranţe prea multe în viitor.

Pe acest fundal, în ultimii ani, s-au născut teorii care par

să se situeze la polul opus. Istorici celebri, ca Lucian Boia, au

concluzionat prin cărţile publicate că neputinţa, nonvaloarea

şi spiritul de supunere caracterizează poporul român.

Între cele două extreme, cartea domnului Profesor Dr.

Anton Caragea a fost, pentru mine, o reconfirmare a propriilor

opinii legate de România şi de români. Şi cred că acest punct

de vedere este împărtăşit şi de alte milioane de concetăţeni:

nu suntem cu nimic mai răi sau mai buni decât alte naţiuni de

succes de pe această planetă. Noi, românii, avem nativ şi

potenţial tot ceea ce ne trebuie pentru a reuşi. Aşa cum fiecare

dintre noi are din punct de vedere genetic tot ceea ce-i trebuie

22

pentru a reuşi la nivel personal, în acelaşi mod, dar la un alt

nivel, poporul român are tot ceea ce îi trebuie, ca naţiune,

pentru a reuşi. Pentru a avea succes! Desigur că a

recunoaşte şi a înţelege acest adevăr nu presupune

automat şi reuşita. Este nevoie de multă muncă, de jertfire,

de pasiune şi de credinţă pentru a aduce România acolo

unde îi este locul.

În mod cert, analizele şi opiniile mele nu pot avea, nicio

secundă, pretenţia că pot sta alături de cele ale specialiştilor,

ale istoricilor sau analiştilor. Nu am studii de specialitate în

astfel de domenii ale cunoaşterii. Însă am studiat şi am avut

acces la o serie de rapoarte şi studii care mi-au permis să

formulez o imagine obiectivă. Ca om simplu, folosind cuvinte

pe înţelesul tuturor, fără pretenţia de a emite teorii

pretenţioase şi fade, încerc, prin această carte, să le transmit

tuturor românilor care simt acelaşi lucru şi doresc, cu

sinceritate, binele ţării lor acele schimbări pe care eu consider

că trebuie să le întreprindem cât mai curând, cu

responsabilitate, onestitate, curaj şi perseverenţă. Asta

deoarece Romania, ţara mea minunată, are maximul de

potenţial pentru a putea oferi românilor o viaţă mult mai

bună, dacă avem curajul să recunoaştem adevărul şi să luăm

fără teamă măsurile care se impun pentru o schimbare în

bine.

PARTEA I

Adevărul există, doar minciuna se inventează

(Alexandru Gh. Radu – matematician)

„Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne

vom asuma propria noastră răspundere.

Nu va veni nimeni de altundeva să ne

ofere binele.” (Majestatea Sa, Regele Mihai

I al României)

România – scurte consideraţii istorice

Avem o țară „completă”. Dumnezeu ne-a dat, aici, pe

această bucată de pământ, aproape tot ceea ce avem nevoie

pentru a supraviețui, pentru a ne dezvolta și pentru a deveni o

națiune puternică. Nu cred că există o altă țară pe continentul

european care să aibă atâtea bogăţii şi frumuseţi naturale. Sub

pământ şi sub mare, avem gaze naturale, țiței, aur, cărbune,

uraniu. Avem toate formele de relief într-o spectaculoasă

așezare. Avem râuri mari. Cel mai mare fluviu din Europa ne

traversează țara pe cea mai întinsă distanță. Avem o largă

deschidere la Marea Neagră. Avem unul dintre solurile cele

mai fertile din lume. Putem cultiva de la cereale până la tot

felul de soiuri de pomi fructiferi. Pășunile noastre alpine oferă

o hrană încă sănătoasă pentru ovine sau bovine. AVEM TOT

CEEA CE (NE) TREBUIE. E ca și cum te-ai naște într-o

gospodărie de român autentic, cu casă mare cu cerdac, cu un

grajd construit pe temelie de piatră, cu o curte plină cu

animale, cu fântână cu apă curată în fața casei, cu un iaz plin

de pește în apropiere, cu pământ negru și bun pe care părinții

tăi îl ară, îl însămânțează și îl îngrijesc, cu râvnă şi mult drag,

26

an de an. Iar tu, cel căruia Dumnezeu i-a oferit, cu atâta graţie,

acest dar nepreţuit, ai două mari obligații. Prima, să ai grijă și

să protejezi moștenirea părinților tăi, iar a doua, să o dezvolți,

să o mărești, să o faci mai bună pentru tine şi pentru copiii tăi.

E o comparație simplă, dar explicită, care ne face să apreciem

şi să înțelegem și mai bine valoarea şi semnificaţia moştenirii

pe care o avem noi aici, pe aceste meleaguri, lăsată din neam

în neam de sute de generaţii.

Atât de bogată este țara noastră, încât încă din timpul

Imperiului Roman, acest pământ a fost râvnit de mulţi. Sute de

ani, milenii la rând, s-au perindat pe aici zeci de nații. Au venit,

au prădat, au plecat. Mulţi cad şi astăzi în plasa celor care

vor să credem că România a fost secătuită de tot ceea ce

avea mai bun. Vă propun să vă gândiţi însă, timp de cinci

minute, la următoarele întrebări.

Ştiind că din munţii noştri, timp de două mii de ani,

aurul a fost extras doar cu mijloace rudimentare, cam cât

s-ar putea oare extrage acum, cu tehnologiile cele mai

avansate, care nu lasă să se piardă niciun miligram din

metalul preţios?

Cât petrol există în măruntaiele României, dacă ţara

noastră s-a numărat printre primele din lume care au

exploatat aurul negru pe vremea când forările abia

atingeau 800 de metri? Ce cantitate de petrol stă ascunsă

în adâncuri și cât putem exploata acum, când tehnologiile

permit penetrarea pământului chiar şi până la 12 000 de

metri?

27

Sute de ani, am fost considerați o pseudo-colonie care,

sub presiunea și influența marilor puteri, am alimentat

Europa nu numai cu aur, petrol și gaze, ci şi cu grâne sau

alimente de tot felul. În urmă cu aproape şaptezeci şi cinci de

ani, Adolf Hitler recunoștea că mașina de război fascistă nu ar

fi putut funcționa fără petrolul românesc. De aceea, Valea

Prahovei a fost poate unul dintre cele mai fierbinți puncte în

cel de al Doilea Război Mondial. Acolo s-au întâlnit interesele

celor trei mari puteri ale lumii: Statele Unite ale Americii,

Germania și fosta Uniune Sovietică.

Și totuși, după sute de ani de exploatare aproape feroce

a bogățiilor României, sipetul nu s-a golit. Dimpotrivă. În

prezent, aflăm că pe platforma continentală a Mării Negre, se

găsesc rezerve imense de petrol. Că pământurile din Moldova

ascund gaze de șist. Și iată că şi aceste bogății stârnesc

interesul. Până acolo, încât, în ultima perioadă, asistăm la o

agresivitate fără precedent împotriva României. Acțiunile de

denigrare puse la cale de grupuri ostile națiunii noastre se

resimt și sunt conștientizate de oamenii simpli. Oameni din

rândul cărora provin și eu. Poate că nu avem informațiile și

cunoștințele necesare pentru a ști clar cine anume duce acest

război. Dar este evident că presiunile sunt conștientizate şi la

nivelul nostru. De ce? E foarte simplu. Se dorește ca toate

aceste bogății să fie scoase din țară la cel mai ieftin preț

posibil și cu cel mai mic efort financiar.

Legea junglei a dominat mereu istoria, în toate

episoadele sale. De-a lungul acesteia, regula impusă de cel

puternic, care îl domină pe cel slab, a fost mereu o constantă.

28

Dacă nu se supune de bună voie, prin cedare, acceptare sau

colaborare (ceea ce presupune plata tributului, a unei taxe de

protecție sau oricum s-ar mai numi aceasta astăzi), o națiune

poate fie ocupată militar sau ținută sub presiunea

embargourilor. Într-o astfel de situație, singura soluție pentru

o naţiune este să găsească o cale salvatoare de mijloc. O cale

prin care să îi ofere puterii dominante o parte din ceea ce îşi

doreşte, iar poporului să i se asigure cel puţin o viaţă mai

bună. E un joc greu, pentru că presupune de două ori mai

multă muncă şi inteligenţă. O dată muncești pentru forța

dominantă și încă o dată pentru tine. Pe lângă toate aceste

aspecte, există o presiune imensă care se exercită asupra

bogățiilor țării care sunt exploatate într-un ritm și într-o

cantitate mult mai mare.

De-a lungul timpului, ne-am aflat sub mai multe

dominații străine. Unele dintre acestea au avut însă și un

caracter pozitiv, schimbul cultural și economic permițând

dezvoltarea noastră ca națiune. Altele nu au putut lăsa însă

decât amintiri dureroase și urme ale dezastrului în economia

țării.

Aceasta este, în fond, imaginea pe care mulți români şi-

au creat-o față de țara și trecutul lor. Românii și-au dorit

căderea comunismului și au fost fericiți când acest lucru s-a

întâmplat, chiar dacă pentru aceasta, a fost nevoie de multe

jertfe și de sânge vărsat. Dar românii mai știu şi că această

schimbare nu a depins numai de voința lor, ci şi de interesele

marilor puteri. Suntem conștienți că dacă cei care conduc

lumea ar fi vrut, am fi avut o Revoluție nu în anii ’90, ci mai

29

devreme, poate prin anii ’70. Sau poate am fi trăit și acum sub

aceeași orânduire comunistă.

Chiar şi astăzi, după aproape douăzeci şi cinci de ani de

democrație, acest popor continuă să mai aibă multe

nelămuriri și întrebări referitoare la acest moment crucial din

istoria sa.

30

„O spun să o audă și plin de floare pomul: Și

din mormânt voi spune mulţimii adevărul”

(Grigore Vieru – poet)

Cealaltă faţă a lui Ceauşescu

În perioada regimului comunist, România s-a aflat de

foarte multe ori în centrul atenţiei întregii lumi, câştigând un

plus de imagine prin realizările de atunci. O afirmaţie ca

aceasta nu are cum să fie pe placul multora, însă argumentele

care o susţin există şi sunt palpabile. Este de ajuns doar să se

pună în balanţă realizările din acea perioadă cu suma

eşecurilor înregistrate pe plan intern şi extern, cu care s-a

confruntat România în nesfârşita sa perioadă de tranziţie

către o societate democratică.

Poate că ideea unei analize amănunţite, din punct de

vedere politic, a ultimelor cinci secole de istorie a românilor

ar suna pedant, însă, chiar şi după o privire rapidă de

ansamblu, potenţialul genetic al acestui popor este greu de

trecut cu vederea. Nefiind istoric, nu îmi doresc să aduc în

discuţie trecutul îndepărtat, cu atât mai mult, cu cât, în acelaşi

timp, cele mai elocvente exemple aparţin secolului al XX-lea.

Acestea fiind spuse, consider oportună comparaţia

între regimurile postdecembriste şi cel al lui Nicolae

Ceauşescu, cel care a rămas în istorie cu imaginea unui

conducător comunist incult şi cu puternice tendinţe

despotice.

32

Văd necesară o astfel de comparaţie în oglindă a celor

două epoci, mai ales în contextul în care, în scurt timp, vom

avea în spate douăzeci şi cinci de ani de comunism sub

Nicolae Ceauşescu şi douăzeci şi cinci de ani de democraţie.

Nicolae Ceauşescu a investit foarte mult în

infrastructură, a construit mult, a creat locuri de muncă şi a

asigurat locuinţe pentru toată lumea, lăsând ţara fără datorii

şi cu o rezervă la Banca Naţională aproape la nivelul celei de

astăzi. Din păcate, în prezent, sunt peste un milion de români

care au şanse foarte mari să nu reuşească să îşi mai achite

vreodată datoriile. Rata şomajului este mereu în creştere, în

timp ce industria şi economia României sunt în colaps.

Meritele dictatorului sunt indiscutabile din aceste

puncte de vedere, însă subiectivismul de care a dat dovadă,

lipsa educaţiei, asimilarea doctrinei şi a mentalităţii

comuniste l-au determinat să comită deseori greşeli, greu de

trecut cu vederea de către poporul român.

În acest context ambiguu şi tumultuos, independent de

lipsa de expertiză a şefului de stat în domeniile în care lua

decizii importante, imaginea României în străinătate a fost

propulsată în mod evident datorită nivelului excepţional al

dezvoltării economice, culturale şi realizărilor politicii

externe.

Cei mai mulţi dintre noi îşi pot aminti, cu siguranţă,

rezultatele incredibile pe care le obţineau echipele care

reprezentau România la olimpiadele sportive în acele decenii,

de multe ori plasându-ne în primele zece locuri în topul

33

performanţei mondiale. Astăzi, nu se mai poate discuta despre

palmaresuri similare.

Multe dintre lucrurile făcute în regimul comunist au

generat performanţă. Dintr-o dorinţă aproape oarbă de

schimbare, după Revoluţie, românii au schimbat, într-o goană

nebună, aproape totul.

Rezultatul se vede: în toate domeniile, la nivel mondial,

ne situăm acum cu multe trepte mai jos. În prezent, în

contextul unei rate semnificative a şomajului, când tinerii

absolvenţi se confruntă cu drama de a nu-şi găsi un loc de

muncă după terminarea studiilor, statul român nu mai are

înţelepciunea de a încuraja programele sportive care să

creeze campioni.

Această orientare către succes, pornind de la sport, de la

ideea de competitivitate în cel mai explicit sens al termenului,

nu mai este încurajată la fel ca atunci, iar societatea de astăzi

va fi din ce în ce mai puţin pregătită, din punct de vedere

mental, cel puţin, să lupte pentru performanţă.

Ceauşescu a fost un bun strateg şi a reuşit să exploateze

aceste aspecte, cu un efort financiar scăzut din partea statului,

rezultatele devenind din ce în ce mai vizibile, pe măsură ce

dimensiunea psihologică a reuşitei căpăta contur în minţile

oamenilor.

„Cel mai mare păcat al oamenilor este frica, spaima de a

privi în faţă şi a recunoaşte adevărul” spunea poetul nostru

naţional Mihai Eminescu.

34

În timpul regimului comunist, celor bănuiţi că ar fi

avut orice legături cu regimul anterior li s-au aplicat

pedepse inimaginabile. Nu trebuie să ne fie frică sau

ruşine să recunoaştem că în închisorile comuniste, au fost

torturaţi cu cruzime, ani de-a rândul, scriitori, istorici,

filosofi, ţărani, muncitori, creştini ortodocşi, catolici,

protestanţi etc. – Elita românească. Personalităţi

remarcabile ale culturii româneşti şi-au găsit sfârşitul în

celulele insalubre ale penitenciarelor, fiind supuse unor

tratamente pline de cruzime, dictate de torţionari celebri

pentru actele lor de ferocitate.

Libertatea şi creativitatea oamenilor au fost în mod

fundamental îngrădite, iar în domeniul antreprenorial şi

al micilor întreprinderi, efectele nefaste mai sunt chiar şi

astăzi resimţite. Făcând o comparaţie cu ceea ce s-a

întâmplat în Polonia sau în Ungaria, în aceste ţări, micii

întreprinzători nu au fost la fel de afectaţi ca şi noi, ceea

ce i-a ajutat, după 1989, să înregistreze o creştere

economică mai rapidă şi destul de importantă şi

sănătoasă.

Suntem datori, faţă de fiinţa noastră naţională, să

recunoaştem toate erorile şi ororile, toate abuzurile,

crimele şi utopiile regimului comunist din perioada 1948

– 1989, aşa cum la fel de necesar este să avem capacitatea

de înţelegere şi de recunoaştere şi a realizărilor acelor

timpuri.

Dacă până în anii ’60 – ’65, politica statului român era

orientată preponderent către Uniunea Sovietică, după 1965,

35

aceasta a fost focalizată pe interesul naţional al României.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Serghei

Niculescu Mizil, Gheorghe Maurer, Ştefan Andrei, Alexandru

Bârlădeanu şi mulţi alţii au promovat un program intens de

dezvoltare economică a României, precum şi extinderea

rolului internaţional al ţării într-un ritm şi la un nivel

nemaiîntâlnit până atunci.

În acea perioadă, s-au pus bazele şi au fost investite

foarte multe resurse financiare şi umane în diferite tipuri de

industrie, precum metalurgia, petrochimia, industria

constructoare de maşini etc. În acelaşi timp, s-a dezvoltat

foarte mult şi turismul în zona Mării Negre, de la Mangalia

până la Năvodari. În acea perioadă, litoralul era plin de

hoteluri şi staţiuni moderne, deosebit de apreciate de turiştii

din Peninsula Scandinavă, Germania, precum şi din multe alte

ţări din Occident.

Chiar dacă mai aveau deficienţe din punct de vedere al

calităţii, produsele româneşti erau exportate pe întreg

mapamondul, în ţări din Europa, Asia, Africa sau în Statele

Unite ale Americii, în mare parte, prin aceste exporturi, fiind

achitate datoriile pe care le acumulase România pentru

construcţia din anii 1965 şi 1980, a sute de combinate mari şi

a mii de fabrici, a peste o mie de hoteluri, peste două milioane

de apartamente, creşe, grădiniţe, şcoli, precum şi a unei

întregi industrii navale situate, la un moment dat, pe primele

locuri la nivel mondial, din punct de vedere al capacităţii de

transport. În industria alimentară, în agricultură şi zootehnie,

toate produsele se remarcau prin performanţe la export.

36

Iar pe plan intern, pentru construirea Canalului Dunăre

– Marea Neagră şi a canalului Siret, s-au consumat betoane şi

materiale de construcţie care au depăşit cu mult necesarul

echivalent construcţiei a patru autostrăzi, care ar traversa

România de la un capăt la celălalt. În ceea ce priveşte

resursele financiare şi materiale folosite pentru ridicarea

Casei Poporului, cu acestea, cu siguranţă, s-ar fi rezolvat

întreaga problemă a infrastructurii drumurilor naţionale şi

judeţene din ţară.

Cu toate că au existat foarte multe anomalii în structura

generală a modelului economic de factură comunistă, o privire

intransigentă asupra stărilor de fapt ne-ar constrânge să

recunoaştem că, pe atunci, existau mai multe locuri de muncă,

mai multe locuinţe, servicii pentru toată lumea, într-un

cuvânt, un trai decent pentru cea mai mare parte a populaţiei.

Poate chiar, sub anumite aspecte, mult mai decent decât

astăzi.

Dacă Nicolae Ceaușescu era atât de incult și

incapabil, cum de a reuşit, în numai zece ani, să achite

toate datoriile României, reuşind chiar să constituie şi o

rezervă de peste trei miliarde de dolari la care se adaugă

creanţe de încasat de peste cinci miliarde de dolari? Cum

de a reușit să acumuleze rezervă valutară la BNR de peste

trei miliarde de dolari, echivalentă cu rezerva Băncii

Naţionale de astăzi? Şi cum de România a ajuns astăzi la o

datorie externă de o sută de miliarde de euro, datorie

acumulată atât de stat, cât și de întreprinderile private şi

de persoanele fizice?

37

Am strâns aceste datorii, după ce, timp de douăzeci şi

trei de ani, am permis ca unii, prin căpușare sau tot felul de

alte „inginerii financiare”, să ducă spre faliment tot ceea ce a

fost bun în timpul comunismului. Atât de „nerentabile” au

fost uzinele, fermele, atelierele, porturile, aeroporturile,

combinatele, fabricile, minele ridicate în secolul trecut,

încât acum, la aproape douăzeci şi cinci de ani de la

Revoluţie, după ce au fost tăiate bucată cu bucată și

vândute la fier vechi, încă mai sunt unele obiective

economice ce se „încăpăţânează” să existe, să producă, să

facă profit.

În douăzeci şi cinci de ani, Ceaușescu a pus bazele și a

dezvoltat turismul românesc. De la salba de stațiuni de pe

malul Mării Negre până la cele montane, toate erau, an de an,

pline de turiști români, germani sau din țările nordice, aceştia

apreciind oferta turistică a României, destinațiile noastre fiind

unele dintre cele mai căutate din fostul bloc comunist.

Au fost construite milioane de apartamente. Au fost

ridicate combinate petrochimice şi metalurgice, fabrici de

textile, construcții de mașini, aparate de măsurare etc. Cele

mai multe dintre acestea produceau pentru export.

COMTIM Timișoara, unul dintre cele mai mari

combinate de creșterea porcilor din Europa, este unul

dintre cele mai bune exemple în acest sens. De

optsprezece ani, au avut nevoie străinii să îl falimenteze.

Vă puteţi închipui ce înseamnă asta, gândindu-vă că, în

criza începută în 2008, multe firme mari s-au prăbuşit

după doar câteva luni?

38

De douăzeci şi trei de ani, se tot fură din aceste

întreprinderi ridicate în regimul lui Ceauşescu, foarte mulţi

dintre miliardarii României fiind în top acum şi datorită

„căpuşării” de care au beneficiat sau poate chiar mai

beneficiază. Mulţi vin şi spun: „Hai, domnule, că Ceauşescu a

făcut blocuri cu pereţi subţiri, nefinisate bine, repartizate

nepotrivit”. Şi în multe cazuri, aşa şi este. Dar nu este el

vinovat că muncitorul, maistrul, inginerul, arhitectul erau

neglijenţi, incompetenţi, iresponsabili şi făceau lucrurile de

proastă calitate. Deseori am auzit, ca şi voi, de altfel, o

sumedenie de istorii despre Casa Poporului: cum că ceea ce îi

punea pe muncitori să construiască astăzi, după două zile, îi

punea să strice şi să clădească din nou. Din acest motiv, sunt

convins că acest palat reprezentativ va rămâne un important

obiectiv al României pentru încă o mie de ani de aici înainte,

(chiar dacă unii nu sunt de acord cu acest punct de vedere,

această clădire va rămâne emblematică sute de ani şi, la un

moment dat, îşi va găsi o eficienţă şi profitabilitate reală, la

adevăratul său potenţial.)

Cu excepţia câtorva deficienţe de calitate şi utilitate, ce

nu îi pot fi însă reproşate lui Nicolae Ceauşescu, Casa

Poporului rămâne o clădire emblematică, concepută şi

construită numai de români, cu materiale de construcţie şi

forţă de muncă integral românească.

Iar acum, peste ani, noi nu reuşim nici măcar să

promovăm aşa cum trebuie acest obiectiv atât de important,

apreciat de străini şi inclus în diverse clasamente

internaţionale alături de alte repere turistice extrem de

39

importante, nereuşind să concepem cel puţin nişte suveniruri

de calitate pentru turişti, aşa cum aceştia le pot găsi în Franţa,

la Paris, vizitând Turnul Eiffel, în Austria sau în orice altă ţară

occidentală.

Ludovic al XIV-lea a construit Luvrul într-o perioadă

înfloritoare a poporului francez, iar luxul acestui palat a

provenit oare din excedentul de prosperitate al poporului

francez? Nu!

Poporului român i s-au impus foarte multe restricţii

privind libertatea de exprimare şi circulaţia internaţională.

Dar în timpul regimului Ceauşescu, fiecare om care dorea să

muncească, printr-o simplă cerere, obţinea un loc de muncă.

Copiilor li se asigura o alocaţie mult mai mare decât acum,

şcoala era obligatorie şi se ofereau gratuit cărţi şi alte

facilităţi, în întreg sistemul, de la grădiniţă până la facultate. Şi

la final, îţi era garantat un loc de muncă.

Astăzi, mai mult de jumătate din populaţia ţării

trăieşte în sărăcie. Mult mai mulţi decât în timpul lui

Ceauşescu.

Am considerat necesar să prezint doar câteva aspecte

ale regimului comunist, care, cu certitudine, îi vor revolta pe

unii – privilegiaţii regimului de după 1989. Vor fi revoltaţi cei

care au salarii de la buget sau pensii mari (mult mai mari

comparativ cu ceea ce au oferit sau oferă ei societăţii!). Aceste

persoane au pierdut complet legătura cu realitatea şi nici nu

vor mai dori să restabilească un contact normal cu aceasta,

fiind foarte ocupaţi cu administrarea vilelor pe care le deţin în

40

Austria, Franţa sau America, să-şi îngrijească conturile sau

rezervele lichide mai ales atunci când intră în panică văzând la

televizor cum sunt arestaţi mulţi dintre cei care au furat sau

dintre cei ce i-au făcut „scăpaţi şi curaţi” pe aceştia.

Dacă, între timp, aţi concluzionat că sunt nostalgic

după epoca comunistă şi aş dori, probabil, să mă reîntorc

în timp la acest regim, ţin să precizez că vă înşelaţi!

„Iar adevărul ne va face liberi”. Acesta este mesajul pe

care doresc să îl transmit. Adică, să recunoaştem adevărul aşa

cum este el şi să nu ne mai minţim, să încetăm acest joc al

falsităţilor şi al ipocriziei. Este necesar să recunoaştem că

regimul comunist a avut şi părţi bune, şi părţi rele.

„Sufletele mari au întâlnit întotdeauna

opoziţie din partea minţilor mediocre” (Albert

Einstein – fizician)

Anii capitalismului sălbatic de după Revoluţie

După 1990, România era, probabil, singura ţară fără

datorii, beneficiind de cele mai bogate și diversificate

zăcăminte naturale din întreaga Europă. Avea toate

condiţiile pentru a deveni una dintre cele mai prospere

naţiuni de pe bătrânul continent.

Îndepărtarea lui Ceaușescu de la conducerea ţării

era necesară şi oarecum inevitabilă, din cauza vârstei

înaintate a acestuia și a blocării lui în mentalitatea

comunistă, sistemul nemaiavând viziunea necesară

dezvoltării ţării.

Nicio ţară nu dorea însă ca România să o ducă mai

bine. Criza din anii ’90, care se instalase în multe ţări din

Occident, a avut drept soluţie identificarea și deschiderea

pieţelor de consum din fostele ţări comuniste.

Dacă până în decembrie 1989, politica de stat era

„totul la export”, după ianuarie 1990, politica de stat

promovată de Petre Roman, premier la acea vreme, era

„totul din import”. Această mentalitate iresponsabilă a

fost începutul declinului României! Era acel moment

42

istoric, uneori unic pentru un stat, când, dacă am fi luat

măsuri cât de cât corecte, am fi putut face, cu siguranţă,

un salt mare spre succes! În ianuarie 1990, femeile visau la

Petre Roman, pentru că era „frumos”, iar sindicatele doreau

să-i schimbe pe directorii competenţi, răzbunându-se astfel pe

ei pentru că, în timpul lui Ceauşescu, îi puneau pe oameni la

treabă.

Din 1986 până în 1990, am avut o secţie de croitorie

prin UJCOOP Iaşi, care producea jachete din tercot şi

treninguri de bumbac, asigurând, astfel, de lucru pentru peste

douăzeci de angajaţi. Aprovizionam secţia de croitorie cu

materie primă de la patru fabrici din Iaşi, având o relaţie

foarte bună cu directorii foarte competenţi ai acestor unităţi.

În luna ianuarie 1990, mergând, ca de obicei, să mă

aprovizionez cu materie primă, directorul tehnic al uneia

dintre acele fabrici, domnul Vencu, ce avea în subordine peste

patru mii de angajaţi şi contracte de export asigurate şi

semnate cu companii din Canada, America şi Europa

Occidentală, m-a întâmpinat cu următorul sfat: „Ionel,

asiguraţi-vă aprovizionarea cu cât mai multă materie primă.

Cei de la Sindicatul „Liber” au manipulat nişte femei şi vor să

mă schimbe, reproșându-mi că-i puneam la treabă. Se va alege

praful de fabrică asta! Cei care vor să o ia nu vor urmări decât

să o falimenteze!”. Acest om a fost unul dintre cei mai

competenţi directori pe care i-am întâlnit vreodată în cariera

mea. Am avut o relaţie specială cu dumnealui. M-a privit

mereu apreciativ, fiind plăcut impresionat de faptul că un

tânăr de optsprezece ani, cât aveam la acea vreme, cunoştea

43

meserie şi era dispus să se dezvolte (sistemul comunist dădea

posibilitatea ca acei care aveau rezultate să fie promovaţi,

chiar dacă nu erau membri de partid).

Acelaşi lucru s-a întâmplat în toate fabricile din

România. Ceauşescu făcea multe greşeli, dar avea şi multe

calităţi. Iar una dintre acestea era că, de cele mai multe

ori, susţinea oameni competenţi la conducerea unui

obiectiv economic. În fiecare obiectiv economic, erau şi

posturi care nu aveau nicio responsabilitate şi erau ocupate

de acei secretari de partid, nomenclaturişti sau directori

incompetenţi, de vechi membri de partid care dezamăgiseră

prin fapte penale sau de incompatibilitate. Dar erau trecuţi în

eşalonul 3 – 4, pentru a li se asigura un post călduţ. Aceasta

era forma în care li se arăta că partidul are grijă de ei. Celor

care nu erau prea buni, li se dădea un birou, un salariu bun şi

o responsabilitate aproape inexistentă, de exemplu, să dea

bilete de voie, un fel de directoraş fără atribuţii, cărora să nu

le fie însă ştirbit orgoliul. Aveau în subordine specialişti

cărora le semnau actele, singura lor sarcină fiind să-şi treacă

acolo numele, însă, de multe ori, fără a avea însă habar despre

ce era vorba.

Acest gen de oameni existau în fiecare obiectiv

economic. Oameni care nu supărau pe nimeni, pentru că nu

aveau nicio competenţă în niciun domeniu şi nici

responsabilităţi, pentru că nu ar fi reuşit să le facă faţă. Dar

oamenii simpli, cei din câmpul muncii, care nu ştiau toate

aceste detalii, îi percepeau pe aceşti directoraşi din eşalonul 3

44

– 4, ca pe nişte băieţi buni, cuminţi, care nu erau în stare să

facă rău.

Din ianuarie 1990, când toţi erau incitaţi şi manipulaţi

să-i schimbe pe directorii care conduceau cu adevărat

obiectivele economice, au fost promovaţi tocmai aceşti

indivizi din eşaloanele 3 – 4, plecându-se de la ideea greşită că

ei erau „băieţii buni”. Şi nu era aşa? „Ne semnau biletele de

voie când voiam”, „nu ţipau la noi să muncim”.

Însă după ce s-au instalat în funcţii, aceşti „băieţi buni”

au luptat cât au putut să falimenteze instituţiile pe care au

ajuns să le conducă dintr-o astfel de întâmplare.

Şi eu, ca mulţi alţii, i-am suspectat că, în unele cazuri, ar

fi falimentat intenţionat fabricile, pentru a arăta că sistemul

capitalist sau că noua formă de guvernare democrată este

mult mai proastă decât comunismul. Dar nu există dovezi

clare în acest sens. În cele mai multe cazuri, tind să cred,

totuşi, că era vorba despre incompetenţă şi despre o dorinţă

rapace de îmbogăţire personală, facilă şi rapidă. Mai cred şi că

putem vorbi despre premeditare în cazul celor care i-au numit

în aceste funcţii!

În acei ani, în porturile de la Marea Neagră, aşteptau

sute de vapoare încărcate cu marfă din Europa, Asia, America,

precum şi din multe ţări care treceau printr-o criză profundă.

Toate acele stocuri de marfă nu puteau fi vândute pe o piaţă

de douăzeci şi două de milioane de consumatori decât dacă

producători locali ar fi fost falimentaţi.

~~.~.R~"O-' ti_ ....~ ...It~..,._ .... N(lu1a.., ....... _..__....."" .. """"'",,, eo.~ ..~,.. ...

• ",.• ,..

...... ...II

SO

" ..

45

Dacă Petre Roman nu ar fi fost schimbat atunci şi ar mai

fi stat un an, mă întreb ce oare s-ar mai fi întâmplat?

În anii ’80 – ’90, Ceauşescu avea ca priorităţi să achite

datoria externă (vezi graficul de mai jos), să ridice Casa

Poporului, să construiască canalul Dunăre – Marea Neagră şi

să finalizeze multe alte obiective economice. Bineînţeles, de

multe ori, a luat decizii proaste şi a forţat lucrurile mult prea

mult, dincolo chiar de limita suportabilului, dar în majoritatea

cazurilor, a reuşit să realizeze ceea ce şi-a propus.

inca un pic pana la sutade miliarde!Evolutia datoriei exteme totale* (mid. euro)

• PlNoc.I sI privat3. pe termenSOJI1. mediu $i lung;•• luna septembrie.

24,6 28,6

135 148 157 17,610,9 9,7 11,7 ' ' '

I

38,5

SO,l

64,2

72 75,3

97,9

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 20112012"~8HA

46

Cei care l-au succedat la conducerea ţării, după

Revoluţie, au îndatorat însă ţara, au intrat în conflicte inutile

şi primitive, iar acum, aproape jumătate din populaţie trăieşte

la limita sărăciei şi a subzistenţei.

Desigur că, în aceşti ani de democraţie, au fost realizate

şi lucruri importante. Între 1996 şi 2000, de exemplu, cu

ajutorul Uniunii Europene, a fost modernizată şoseaua

Bucureşti – Iaşi. Economia, după douăzeci şi trei de ani, a

parcurs şi ea etapele necesare de armonizare cu directivele

europene. Meritul nu este însă atât de mult al clasei politice, ci

al mediului privat, al întreprinzătorilor români care au dorit şi

au avut curajul să iniţieze diverse afaceri, să le dezvolte, să se

implice în domeniul lor de activitate, să producă şi să fie

competitivi. Pe această listă a întreprinzătorilor, nu

intenţionăm să-i includem pe cei care au dezvoltat doar

47

afaceri cu statul. Aceştia au contribuit, cu siguranţă, la

declinul României şi nu la dezvoltarea acesteia.

În acest sens, am putea veni în sprijinul ilustrării

acestei idei cu o serie de alte exemple pozitive, cazuri în

care instituţiile statului au reuşit prin câţiva profesionişti

patrioţi să mai salveze câteva întreprinderi româneşti de

renume. Un exemplu excepţional este oferit de fabrică de

medicamente Antibiotice Iaşi care, cu ajutorul unor

oameni de excepţie ca directorul Ioan Nani, a fost salvată.

Mai mult, aceasta a fost modernizată şi dezvoltată, timp în

care s-a dus un război continuu cu grupurile de interese

care-i doreau falimentul. Cu siguranţă, România ar fi avut

foarte mult de pierdut dacă acestea ar fi reuşit să-şi ducă

la îndeplinire planurile.

Marile grupuri farmaceutice ale lumii îşi

propuseseră, încă de acum douăzeci de ani, închiderea

fabricilor româneşti de medicamente sau preluarea lor la

un preţ simbolic şi închiderea lor după aceea. Dacă şi

Compania Antibiotice ar fi fost preluată şi închisă,

pierderile anuale ale României ar fi ajuns chiar şi la două

miliarde de euro anual prin scumpirea produselor, după

ce nu ar mai fi existat concurenţă pe piaţă şi am fi depins

numai de medicamentele din import.

Antibiotice Iaşi este un exemplu de supravieţuire a unui

obiectiv important pentru România. Alte industrii, domenii,

poate mult mai puţin pretenţioase, au fost distruse complet.

48

Numai în primele şase luni ale anului 2013, România

a importat fructe, legume şi o gamă diversă de alte

produse alimentare în valoare de peste două miliarde de

euro. Prin urmare, oficial (căci neoficial, suma şi

cantitatea sunt de cel puţin trei ori mai mari!), şi anual,

românii achită cam patru miliarde de euro pentru hrana

importată. Un ambasador al unei ţări occidentale în

România îşi exprima revolta la începutul anului 2013 în

legătură cu această situaţie. Excelenţa Sa nu putea

înţelege cum este posibil ca o ţară cu un potenţial agricol

imens care, în condiţii normale, ar permite să fie hrănită

o populaţie chiar şi de optzeci de milioane de locuitori,

poate ajunge în situaţia de a importa alimente.

Având însă în vedere faptul că noii lideri care au preluat

obiectivele economice imediat după Revoluţie au fost racolaţi,

aleşi, în cele mai multe cazuri, din rândul persoanelor

incompetente păstrate de comunişti în eşaloanele 3 – 4, era

oarecum firesc să ajungem în această situaţie de criză. Din

dorinţa de a nu generaliza însă această situaţie, trebuie să

recunoaştem că, printre aceşti activişti, se numărau şi câţiva

care erau chiar competenţi, aceştia ajungând în eşaloanele 3 –

4 din cauza unor afirmaţii ce au deranjat, la un anumit

moment dat, regimul. Un asemenea exemplu ar fi preşedintele

Ion Iliescu şi nu numai.

Prin trecerea în revistă a tuturor acestor aspecte, nu

intenţionez să mă erijez în judecătorul nimănui. La timpul

acela şi eu, ca şi mulţi alţii, de altfel, vedeam, apreciam şi

judecam, în mod complet diferit, multe dintre aceste

49

situaţii, decizii, realităţi. Ceea ce îmi doresc este doar să

ne recunoaştem împreună erorile făcute acum douăzeci şi

trei de ani şi astfel să nu le mai repetăm.

Ne-am convins cu toţii că aşa-zisa frumuseţe a lui Petre

Roman nu ne-a ajutat, iar „băieţii buni” din conducere, care

„ne vorbeau frumos şi ne dădeau uşor învoiri” în timpul lui

Ceauşescu, erau cei mai nepotriviţi pentru a prelua

conducerea atâtor coloşi economici după 1989. Este clar că

în economia din timpul comunismului, se strecuraseră

multe erori care duceau la ineficienţă, risipă şi multe alte

inconveniente. Dar în contextul dictat de desfăşurarea,

activarea şi funcţionarea acestei economii „energofage”,

„ineficiente”, în toată ţara, au fost construite milioane de

apartamente, canalul Dunăre – Marea Neagră, Casa

Poporului, au fost achitate toate datoriile României, în

vistieria ţării, s-au adunat trei miliarde de dolari,

echivalentul rezervei actuale a BNR şi a fost dusă o

politică externă genială.

Regimul de după 1989 a avut şi părţi rele, dar şi părţi

bune. După Revoluţie, guvernările care au stimulat o creştere

economică sănătoasă (dovadă stă, în acest sens, graficul de la

statistică) au fost între 1993 şi 1996, cu prim-ministrul

Nicolae Văcăroiu şi, între 2000 şi 2005, cu prim-ministrul

Adrian Năstase. Acestea au fost perioadele care, prin măsurile

ce s-au luat, au devenit semnificative pentru noul ciclu ce

creştere economică a României.

Rot. d. c.. .ten • Pia

Economislrea prlvatJ, publici JI deficitul de cont curent (% din PIB)

--EcOf'IomislrelJ pfivato --- Ee-onomitRr03 pubhca -- Conu.dcul't'rlt

4

·2

~ r-~.-~-------J~~~~~-------------~~~------------~~-r--e

·lO +-------------------------~~~

·,4·16

Sursa: 8NR; EtJ(C)Stolt

50

Şi perioada cuprinsă între 2005 şi 2008, a fost una de

amplă creştere economică, dar, cu toate acestea,

conjuncturală, o perioadă în care marile grupuri financiare

aruncau cu bani în neştire în România. A venit însă criza şi toţi

aceşti bani au fost retraşi. În această perioadă, s-a pierdut şi

51

cea mai mare oportunitate de a se construi două autostrăzi

care să traverseze ţara de la un capăt la altul, cu banii strânşi,

peste aşteptări, la buget şi prin vânzarea BCR şi a altor

obiective ale statului. Cu aceste autostrăzi am fi putut debloca,

în cel mult şase ani, economia. Acum, situaţia economică a

României ar fi fost mai bună decât cea a Poloniei.

Peste opt miliarde de euro s-au risipit, în nici doi ani,

prin măsuri populiste. Au fost creşteri de salarii, revoltător de

mari în sistemul bugetar, suprangajări în acelaşi sistem (peste

300.000 de angajaţi) şi multe alte măsuri iresponsabile luate

pe bani publici.

În mediul politic, printre puţinele personalităţi care au

avut un rol important în stimularea dezvoltării economiei de

piaţă româneşti au fost, din punctul meu de vedere, Nicolae

Văcăroiu şi Adrian Năstase. Iar graficul cu creșterea și

scăderea economiei românești în ultimii douăzeci şi trei de

ani este relevant în acest sens. În intervalele 1995 – 1996 şi

2001 – 2005, România a înregistrat o creştere economică

sănătoasă, cu amendamentul că, între 2006 şi 2008, evoluţia

economică nu a fost meritul prim-ministrului Călin Popescu

Tăriceanu, ci a conjuncturii internaționale fără precedent,

când emigranții români au trimis sume record în țară, băncile

ne agresau cu oferte de credite nelimitate, iar BCR-ul a fost

vândut cu 3,5 miliarde de euro. Această guvernare, într-un

mod total iresponsabil, în loc să investească acești bani în

autostrăzi, a risipit sume imense în consultanță, proiecte

52

supraevaluate sau inutile, a angajat peste trei sute de mii de

oameni în sistemul bugetar, în condițiile în care toată

România avea patru milioane şi jumătate de angajați.

Acest ultim aspect a fost piatra de moară legată de gâtul

economiei româneşti. Probabil că cei aflaţi atunci la conducere

s-au gândit că cei peste trei sute de mii de angajați din

sistemul bugetar, cu lefurile mărite pe moment, vor fi votanții

lor pe termen lung. Știau însă că bugetul nu poate susține pe

termen lung o asemenea decizie, iar oamenii cărora li se vor

tăia salariile și vor fi concediați în următorii ani vor ține minte

că, în perioada 2006 – 2008, le-a fost bine sugerând că acea

guvernare a fost cea mai bună. Efectul a fost exact cel scontat,

după cum am văzut la ultimele alegeri, dar pentru țară, a fost

unul extrem de dăunător și dureros.

Când statul român a vândut BCR-ul şi existau bani în

bugetul de stat, nu au fost făcute investiţii care să prezinte o

utilitate reală, precum construirea unor autostrăzi, atât de

necesare infrastructurii rutiere din România. Acum când nu

dispunem de fonduri, în pofida sacrificiilor imense, nu reușim

să finalizăm nici măcar proiectele începute în anii 2009 –

2012.

rise ')gramq8U5INES51~

Oatoria publi~ - procent din PIS'Uri.: M,-' (1990·1991), (Uf'Olt:.t (1999-2010) 30.1

90 9. 92 9) 94 95 96 97 9. 99 00 01 02 0) 04 OS 06 07 08 09 10

53

Acest grafic scoate cel mai bine în evidență performanța

economică din perioada în care la guvernare era Adrian

Năstase, care a reuşit ca, după o guvernare catastrofală a CDR,

să aibă şi creştere economică echilibrată, dar şi diminuarea

datoriei publice între anii 2001 – 2006.

54

Puterea şi credibilitatea instituţiilor statului în

ultimii 25 de ani

Oamenii politici vin şi pleacă. Sunt mai competenţi sau

incompetenţi, corupţi sau corecţi. Instituţiile statului au însă

datoria fundamentală, fără să exagerăm, aş spune chiar sacră,

ca în orice context să fie imparţiale, echilibrate şi

profesioniste, eliminându-i sau marginalizându-i pe cei

incompetenţi sau incorecţi, promovând, în mod susţinut, doar

persoanele competenţe şi pe cele cu experienţă.

În timp, România a rezistat şi a progresat doar datorită

acestor oameni corecţi care lucrează în instituţiile statului şi

în mediul privat. Au fost însă şi destule momente de regres,

evoluţia ţării fiind stagnată din cauza corupţiei, a

incompetenţei, a mentalităţilor şi viziunilor limitate. Ţin să

subliniez, în acest context, un lucru extrem de important,

contrar opiniei generale, procentul de corupţie şi de

incompetenţă din instituţiile statului nu este nicidecum

majoritar.

Procentul majoritar în instituţiile statului este al

oamenilor corecţi. Dar cei corupţi, vorace şi incompetenţi au

coatele mai ascuţite, tupeul mai mare şi vocea mai puternică.

Astfel, după 1990, aceştia au fost cei care s-au impus pe

scena politică şi economică a ţării, chiar dacă nu s-au revoltat

niciodată împotriva regimului comunist şi nici nu şi-au riscat

viaţa în timpul Revoluţiei. În schimb, abili şi persuasivi,

aceştia au ştiut, de fiecare dată, să construiască o falsă

realitate, o imagine deformată, în oglindă, dar favorabilă lor.

55

Mulţi dintre cei care s-au implicat trup şi suflet în vâltoarea

Revoluţiei şi-au riscat viaţa pentru un scop nobil şi au luptat

cu atâta patriotism şi spirit de jertfă, nu au cerut nici

certificate de revoluţionar şi nici facilităţi acordate acestei

categorii de populaţie.

Campaniile de denigrare duse împotriva României, prin

care se susţine că am fi un popor de corupţi, sunt false şi

nereale, induse de cei care vor ca naţiunea noastră să nu

progreseze. Cert este că fiecare naţiune, fără nicio excepţie, îşi

are corupţii ei, într-un procent mai mare sau mic, raportat la

cât de mult şi-a dorit acest lucru clasa politică din ţara

respectivă.

În ţările occidentale, corupţia a fost transferată la

niveluri înalte, fiind oarecum „legalizată”. Mai precis, un

contract important este însoţit întotdeauna de un contract de

consultanţă, de lobby sau de angajarea clientelei politice pe

salarii astronomice în funcţii discutabile. Însă contractele de

lobby sau cele de consultanţă sunt însoţite întotdeauna de

factură şi, astfel, TVA-ul, impozitul pe profit şi forţa de muncă

se întorc la stat.

Cu alte cuvinte, în ţările civilizate, mita s-a „civilizat” şi

ea, „adaptându-se” timpurilor noi, iar omul simplu nu mai este

afectat în mod direct. Ţările precum Norvegia, Finlanda,

Suedia sau Danemarca, de exemplu, ajunse la un nivel de

evoluţie superior, încearcă să excludă chiar orice formă de

corupţie.

56

În România, influenţa slavo-bizantină a amprentat

profund temperamentul poporului nostru, lăsând drept

moştenire genetică, din veac în veac, înclinaţii machiavelice şi

obiceiuri reprobabile, cum ar fi de acum tradiţionalul bacşiş.

Populaţia ţării este însă sensibilă la astfel de probe de

corupţie, stigmatizând „eroii” unor astfel de istorii.

În ultimul timp, aceste tendinţe şi obiceiuri tind să

dispară, să se estompeze. Prin puterea exemplului, doar dacă

şi-ar dori, clasa politică poate deţine forţa de a impune o nouă

conduită bazată pe corectitudine şi respect.

Aş putea să ilustrez prin numeroase exemple puterea

veritabilă a instituţiilor statului, însă mă voi opri doar la unul

singur: este vorba despre acel moment în care aceste instituţii

au demonstrat împreună cu populaţia ţării că România este o

ţară democrată, cu structuri puternice, capabilă să reziste şi

celor mai puternice atacuri organizate împotriva sa. Este

vorba despre momentul istoric al iniţierii demiterii

preşedintelui Traian Băsescu.

L-am simpatizat pe Traian Băsescu încă de prin anii ’90,

acesta fiind primul parlamentar care şi-a dat demisia din

Parlament pentru a se pune la dispoziţia Justiţiei. Şi după

acest episod, au mai fost momente care mă determinau să îmi

pun mari speranţe în el, inspirându-mi încredere şi optimism.

După anul 2009, treptat, toate aceste speranţe s-au topit, s-au

dizolvat, lăsând locul unei realităţi dure: preşedintele Traian

Băsescu, aflat deja la al doilea mandat al său, nu reuşise să

facă acele schimbări majore, atât de mult aşteptate şi visate de

România.

57

În vara anului 2012, au avut loc alegerile locale în

România, iar PDL-ul a suferit o înfrângere cruntă. A fost un vot

negativ, al ţării, împotriva lui Traian Băsescu şi a PDL-ului,

răspuns tranşant al unei populaţii deziluzionate de atâtea

declaraţii fără fond şi erori de guvernare.

Trebuie să recunoaştem însă că multe dintre

efectele economico-sociale reflectate în prezent, în

perioada 2009 – 2013, privind viaţa grea a populaţiei au

fost cauzate şi de criză de la nivel mondial, la care s-au

adăugat şi unele excese ale guvernării Tăriceanu. PDL-ul,

partid care a apărut şi a crescut datorită preşedintelui

Traian Băsescu, a plătit astfel şi pentru efectele

conjuncturale ale crizei din Europa şi America.

USL, alianţă mamut formată din peste cinci partide, în

momentul în care a atins procentul majoritar de peste 60 %, a

pus la cale un plan catastrofal pentru România, acela de a

prelua toată puterea şi de a decima treptat opoziţia. Era

atitudinea şi comportamentul unor jucători de poker. Din

patru participanţi, trei erau înţeleşi între ei să-i ia celui de-al

patrulea totul. Dar cel de-a patrulea, căruia cei trei deciseseră

în noaptea respectivă să îi ia casa şi banii, era, în situaţia dată,

nimeni altul decât poporul român.

La o emisiune TV difuzată înaintea referendumului, am

afirmat că toată acţiunea pare o întâlnire de noapte, când

Victor Ponta şi Crin Antonescu au decis, prin negociere, să îşi

ia, pentru vreo douăzeci de ani, România în proprietatea lor.

58

Punctul de vedere al populaţiei

În douăzeci şi patru de ore, este demisă Conducerea

Camerei Deputaţilor, a Senatului, Avocatul Poporului, se

acţionează într-o direcţie specifică, oarecum previzibilă şi

sunt luate o serie de măsuri ce se dorea să pară legale, dar

care aveau, în mod transparent, toate elementele unor

abuzuri grosolane.

Se pune imediat la punct un plan prin care să se ajungă

la o participare majoritară la vot, plan prin care ar fi fost

validat referendumul de demitere a preşedintelui. În scurt

timp însă, membrii USL îşi dau seama cât de greu de atins este

acest prag de 50 % şi nu pot înţelege cum de au reuşit să

obţină un procent majoritar la locale, iar la nici două luni

diferenţă, nu mai pot obţine acelaşi scor.

Populaţia reacţiona însă corect şi responsabil. Îl ura pe

Traian Băsescu şi PDL-ul, dar nu avea nici încrederea de a da

total puterea pe mâna unei dictaturi parlamentare care era

reprezentată de doi lideri fără experienţă în niciun domeniu

de activitate.

În întreaga lor carieră profesională, Victor Ponta şi Crin

Antonescu nu reuşiseră să demonstreze niciodată că sunt

capabili să coordoneze o instituţie, să creeze locuri de muncă

în mediul privat sau să fie apreciaţi de studenţi în calitate de

profesori universitari. Ponta şi Antonescu sunt doar doi lideri

politici promovaţi datorită unui tip de discurs de o anumită

factură pe care îl promovează cu nonşalanţă. Crin Antonescu

şi l-a perfecţionat la PNL, acest partid fiind singura lui

59

variantă, în condiţiile în care personal nu avea o altă

perspectivă şi era permanent prezent la sediul partidului pe

vremea când era în opoziţie. Lui Victor Ponta, Adrian Năstase

i-a dat mână liberă să se formeze la Organizaţia de Tineret a

Partidului, dezamăgirea pesediştilor faţă de Mircea Geoană

creându-i posibilitatea de a fi ales preşedinte ca o soluţie de

compromis. Realitatea este că în fruntea ţării, avem doi lideri

care nu înţeleg bine domeniul economic. Instituţiile statului

au însă suficienţi specialişti. Depinde dacă îi vor şi folosi.

Revenind la subiectul nostru, după această paranteză

necesară, în acel moment, echipa USL-ului a trecut la planul B:

elaborare de strategii şi dispoziţii transmise către toţi cei din

teritoriu, cu scopul precis de a reuşi, pe orice cale, să atingă

pragul impus de lege, de 50 % plus unu.

Autocarele pline de votanţi, care treceau pe la mai multe

secţii de votare, persoane care votau de mai multe ori, morţi

care votau, curajoşi care votau de opt – zece ori, toate acestea

cumulate nu au reuşit să aducă rezultatul la nivelul pe care îl

sperau. Asta pentru că populaţia României se maturizase!

Poporul sancţionase dur greşelile PDL-ului şi ale lui Traian

Băsescu, dar acest lucru nu a putut aduce nicidecum simpatie

faţă de USL, aşa cum poate această alianţă a sperat şi a crezut.

Şi eu, ca mulţi români, am ales să votez pentru prima dată în

alt mod, pasiv, stând acasă.

Am fost profund impresionat de gradul de

maturitate de care românii au dat dovadă în momentul în

care au fost invitaţi la dialog. Din dorinţa de a mă conecta,

cu cât mai multă atenţie şi responsabilitate, la realitatea

60

oamenilor de rând, a alegătorilor, am purtat discuţii, în

ultimele opt luni ale anului 2013, cu peste 2.700 de

români din colegiul meu şi nu numai. Iar mesajul

majorităţii era: „Domnule senator, în România:

preşedintele nu trebuie să fie «prieten» cu prim-ministru.

Ei trebuie să fie vigilenţi unul faţă de altul pentru a se

putea evita la maxim greşelile, devierile sau chiar actele

de corupţie. Asta pentru ca românii să o ducă mai bine.”

PARTEA a II-a

„O naţiune căreia îi este frică să-şi lase oamenii să judece

adevărul şi falsitatea într-o piaţă deschisă este o naţiune căreia

îi este frică de oamenii săi.” (John F. Kennedy - preşedinte

SUA)

„Orice şmecherie, orice înşelăciune este

descoperită şi, în cele din urmă, aduce pagubă;

orice situaţie este mai puţin primejdioasă, dacă

omul se situează pe terenul sincerităţii” (Honoré

de Balzac – scriitor francez)

Cum a fost prădată România

La un moment dat, poate deveni chiar copleşitor roiul de

întrebări repetate la infinit în ultimii ani atât de mult, încât a

devenit de acum supărător, având în vedere mai ales cât de

nefondate sunt aceste dileme: „Vrem ca noi, românii, să o

ducem mai bine? Putem? Avem oare cu ce?”. Aflaţi în calea

popoarelor migratoare sau a imperiilor expansioniste care au

manifestat un vădit interes pentru bogăţiile acestui colţ de rai,

românii au suportat dintotdeauna invazii, jafuri, cotropiri care

i-au decimat, dar i-au şi întărit, în acelaşi timp. Nu este

descalificantă nici teoria, conform căreia, şi în prezent, au loc

reverberaţii ale acestor comportamente din partea ţărilor

occidentale.

Românii au înțeles foarte bine că totul a fost falimentat

cu premeditare, pentru a slăbi țara și pentru a impune

proprietari noi, veniţi din alte colțuri ale lumii.

Poate de aceea, populația nu înțelege și nu este convinsă

că democrația, pe care am îmbrățișat-o plini de speranță, este

benefică țării. Cum ar putea înțelege acest lucru atâta timp cât

familiile noastre sunt dezmembrate prin plecarea peste

-_ ......*_ .....('1»E~1tt5 ...20'1.t.... ~5--.---- ----~-~, - ~----•~---A- - - - - - - - - - - - - - - - ~ ~

64

hotare, la muncă, a peste trei milioane de români? Când rata

șomajului, mai ales în rândul tinerilor, a atins cote

catastrofice? Când 40 % din populație trăiește în sărăcie?

Când companiile ce oferă utilități, de la EON până la cele de

gaz ori apă, impun prețuri de câteva ori mai mari decât cele

din timpul lui Ceaușescu? Când în toți acești ani, calitatea

acestor servicii a stagnat, iar în multe cazuri, chiar a regresat?

Când avem mii de gospodării încă neracordate la sistemul

electric?

Această stare de fapt e dovedită şi de graficul de mai jos

care arată părerea românilor cu privire la afirmaţia „România

merge într-o direcţie greşită”. Rezultatele sondajelor de

opinie realizate din 1995 demonstrează o creştere a

nemulţumirii populaţiei şi a neîncrederii în privinţa drumului

pe care ţara a fost pusă de cei ce au condus-o.

Forţaţi fiind, am vândut băncile și marile fabrici

străinilor. Și acolo unde am reușit sau, mai bine spus, am fost

65

lăsați să obținem, cât de cât, un preț corect, am cheltuit banii

în mod iresponsabil, în loc să-i înveşţim inteligent şi să

construim autostrăzi, școli sau spitale.

În aceste condiții, este de la sine înțeles de ce populația

arată cu degetul înspre clasa politică. O clasă politică ce s-a

dovedit, în timp şi constant, a fi total iresponsabilă,

incompetentă, coruptă. Și se raportează la fel și cu aceeași

dezamăgire și față de Occident care, în viziunea multor

români, poartă aceeași vină. De ce? Pentru că, dacă Occidentul

ar fi dorit binele României, ar fi putut cel puțin să

condiționeze, atunci când s-au vândut cele mai importante

obiective, folosirea banilor în interes general, pentru țară și

pentru viitorul acesteia. Pentru că o crimă mai mare decât

însăşi uciderea unei naţiuni este aceea de a asista

impasibil, fără să faci nimic, la moartea ei, dar interesul

lor era ca noi să murim. Aceasta este convingerea

românilor simpli din colegiul meu.

Românii au înţeles că au fost percepuţi ca fiind

interesanţi doar ca piaţă de consum. De aceea, au pătruns

în ţară marile reţele de supermarketuri, cu scopul

evident de a distribui numai produse fabricate în alte ţări.

Așa au fost îngropaţi mii de producători români, care s-au

aflat în imposibilitatea de a mai lupta cu acești giganţi ai

comerţului mondial, prin metode specifice unui sistem

colonial, despre care credeam că a dispărut în istorie. Dar

se pare că nu este deloc aşa. Acesta şi-a schimbat doar

metodele, în esenţă, rămânând acelaşi.

66

Tehnica folosită a fost una evident machiavelică. În

primii patru – cinci ani de funcţionare, au acceptat

produsele românești în rafturi, generând senzaţia că

afacerea este una profitabilă de ambele părţi. În această

perioadă, au cunoscut şi construit obiceiul de consum al

clienţilor români care au ajuns, în final, să își facă

aprovizionarea, aproape în exclusivitate, din

hipermarketuri. Numai că, în paralel, treptat, au introdus

produsele din ţara lor de origine, inferioare calitativ şi cu

un nivel crescut de toxicitate prin chimicalele pe care le

conţin, ambalate doar într-un mod mult mai atrăgător. Și

tot așa, treptat, marfa noastră a fost scoasă de pe rafturi.

Aflăm azi că cei care propovăduiau libertatea naţiunii

noastre şi criticau salamul cu soia „al lui Ceauşescu” au

umplut, de fapt, magazinele cu produse chimice ce au

îmbolnăvit România de cancer.

Acest fapt este însă cu atât mai grav, cu cât noile produse

sunt nesănătoase, periculoase pentru sănătatea

consumatorilor prin chimicalele pe care le conțin în cantităţi

dincolo de limitele admise. Urmările s-au văzut și continuă să

se vadă. Starea generală de sănătate a românilor a avut foarte

mult de suferit. Este de ajuns să trecem în revistă statisticile

cu privire la obezitatea copiilor noștri, consumatori constanţi

ai acestor alimente, ca să realizăm cât de gravă este situaţia.

-.........""....-'",......... .... - - •• '-'I>a.I fts* ~ Oorvl Y:1r::"-. ._

67

Grafic privind provenienţa unor legume şi fructe de

pe rafturile supermarketurilor, 2012. (Sursă: Consiliul

Concurenţei)

Realitatea este cu mult mai gravă, deoarece, sunt

mulţi furnizori care au firme de producător înregistrate

în România şi aduc produse din import, înşelând astfel

statisticile. Procentul produselor româneşti de pe piaţă

este cu mult mai mic decât cel arătat de graficul de mai

sus.

Ne bazăm pe amintirile pozitive ale regimului Ceaușescu

în ceea ce priveşte schimburile economice. Relațiile

comerciale cu alte ţări care erau corecte, etice, reciproc

avantajoase şi care nu au fost uitate. Am resimțit acest lucru,

această atitudine din partea foștilor parteneri ai României –

care nu sunt deloc puțini –, în zecile de întâlniri pe care le-am

avut cu reprezentanți ai mediului lor de afaceri sau cu

oamenii simpli din societatea civilă. Cu fiecare prilej, aceştia s-

au arătat interesați și deschiși pentru viitoare colaborări pe

termen lung. Aceleași persoane mi-au atras atenţia în

repetate rânduri că state și grupuri economice ostile

68

României duc o campanie susţinută de denigrare a ţării

noastre, prin care se urmărește dezinformarea și

îndepărtarea lor de România.

Cel mai revoltător a fost atunci când mi s-a reconfirmat

una dintre strategiile cele mai perverse care sunt folosite de

aceste forțe ostile României. În momentul în care prietenii

noștri și-au exprimat deschis intenția de a înveşti în România,

reprezentanții a două țări occidentale, ostile țării noastre le-

au adus zeci de argumente mincinoase, cum că ar fi foarte

periculos să investească aici, invocând chiar riscul de a-și

pierde investiţiile. Dar, atenție!!! Aceleași persoane au

susţinut însă imediat că, dacă investiţiile vor fi făcute prin

ei, cu ei în rolul de intermediari sau acţionari, atunci pot

garanta, prin conexiunile pe care le au la Bruxelles, că

afacerile demarate aici vor fi asigurate și că, în cazul în

care va fi nevoie, pot face presiuni chiar şi până la nivel

de guvern.

Bineînțeles că acest „parteneriat” este inegal din start,

pentru că intermediarul va contribui la această investiție doar

cu „protecția” și garanția că, prin presiuni specifice, de trafic

de influenţă şi corupţie, obiceiuri pe care, oficial, ţara lor le

condamnă, va genera un profit imens, doar pentru el,

reprezentantul grupului ostil României. Aceasta este

justificarea pentru intrarea în asociere, fără nicio sumă

de bani! Pentru a fi și mai convingător, „protectorul” îl

contactează pe investitorul din afara Uniunii Europene

după două zile, recomandându-i să citească două ziare, de

69

mare impact internaţional, în care sunt publicate aceleași

tipuri de articole denigratoare la adresa României.

Astfel, protectorul creează senzaţia că el deţine

controlul și poate manipula lumea în defavoarea

României!

În cazul de mai sus însă, strategia a dat greș.

„Protectorul” vorbise deja în prea multe locuri, propunându-le

prea multora acest tip de asociere, iar adevărul a ieșit,

inevitabil, la suprafață. Românii adevăraţi, ce nu sunt

puţini, îl urmăresc şi îl monitorizează însă pas cu pas. La

momentul oportun, aceste detalii vor fi cunoscute şi de

opinia publică.

Bineînţeles că astfel de cazuri nu reprezintă politica

Uniunii Europene. E normal că statele care se respectă și

gândesc pe termen lung, care vor că naţiunea lor să

reprezinte ceva și peste cincizeci ani, nu recurg la astfel

de stratageme sub demnitatea lor. Asemenea cazuri sunt

relativ izolate. Acele grupuri economice și state ostile

României dovedesc iresponsabilitate și inconștienţă

pentru viitorul lor, neavând capacitatea să înţeleagă că

forţa a treizeci de milioane de români, răspândiţi prin

toată lumea, ar putea fi distrugătoare pentru ei, dacă am

aplica doar jumătate din tehnicile lor pentru numai

treizeci de zile. Dar noi, românii, suntem RESPONSABILI!

Și mai cunoaştem şi proverbul românesc moștenit din

moși-strămoși: „minciuna are picioare scurte”.

„Concurenţa porneşte, totuşi, de la o minimă

egalitate de şanse” (Victor Martin – scriitor

român)

Tehnicile de distrugere a producătorului român

În toate instituţiile statului, avem cel puţin două

categorii de angajaţi.

O categorie o constituie profesioniştii, patrioţii,

responsabilii cărora orgoliul, subiectivismul excesiv al

reprezentanţilor guvernării le creează multe probleme,

aceştia aflându-se, de multe ori, în contradicţie cu interesele

de partid. Acest procent de oameni competenţi şi responsabili

este, din fericire, destul de mare. Ei sunt cei care continuă să

estompeze efectele negative ale unor decizii greşite ale

guvernării. Ei sunt oamenii responsabili din instituţii care au

salvat ţara.

A doua categorie este formată din oameni mai puţin

pregătiţi profesional, dar cu mare dorinţă de putere, insistenţi

pentru a o obţine, acceptând orice compromis pentru a accede

la o funcţie. Această a doua categorie este cea care a făcut cel

mai mult rău economiei, ca şi tuturor instituţiilor statului.

Oameni fără experienţă, fără discernământ, incompetenţi, dar

cu o dorinţă imensă de putere au dat peste cap de multe ori

activitatea instituţiilor statului, prin abuzul de putere, teroare,

72

ameninţându-şi colegii că îi lasă fără serviciu, dacă nu răspund

comenzilor politice sau personale abuzive.

Încă din Antichitate, se credea că „puterea trebuie

dată celui care nu va abuza niciodată de ea”. După

Revoluţie, au fost regimuri, partide care, din nefericire,

au promovat şi o asemenea politică, a abuzului, izolând

sau eliminând oamenii competenţi din instituţiile

statului.

Prin recunoaşterea acestui adevăr, mi-aş dori ca cei

marginalizaţi în anumite conjuncturi politice să nu înţeleagă

cumva că ei nu poartă nicio vină, pozând în postura de martiri.

În unele situaţii, nici specialiştii buni, competenţi, patrioţi nu

„creşteau” alţi oameni mai tineri pe lângă ei. Erau rigizi,

egoişti şi inflexibili, abuzând, la rândul lor, într-o anumită

măsură, de profesionalismul şi experienţa pe care le aveau.

Inflexibilitatea, încăpăţânarea, orgoliul, incapacitatea de a

lucra în echipă, refuzul brainstorming-ului şi al feedback-ului

reprezintă tot atâtea tare ale unei mentalităţi rigide, blocate în

trecut, care îl frânează şi îl blochează din evoluţie chiar şi pe

un bun specialist. Aşadar, recunoscându-ne, ca popor,

erorile, din dorinţa de a nu le mai repeta vreodată, putem

face un pas important spre noua noastră identitate, fiind,

în acest sens, necesar să facem tot posibilul pentru a evita

reiterarea unor astfel de situaţii şi anume ca un bun

specialist să fie complet izolat într-o instituţie a statului,

numai pentru simplul motiv că este un individ competent

sau că este bănuit a fi partizanul unui alt partid sau al

unei alte ideologii. Aceste forme ale abuzului de putere

73

trebuie definitiv eradicate, fiind străine unei evoluţii

normale şi sănătoase a fiinţei naţionale.

Prin astfel de cazuri, ca şi prin prezenţa celei de-a două

categorii de angajaţi mediocri şi interesaţi, pe care am descris-

o în paginile anterioare, imaginea şi traiectoria economiei

româneşti şi a mediului privat au fost puternic şi pe termen

lung afectate. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este

însăşi concurenţa neloială, susţinută şi promovată de o serie

de funcţionari din vamă şi din cadrul Fiscului. Aceşti

funcţionari i-au „învăţat” curând pe importatori legile nescrise

ale favoritismului şi ale protecţiei nelegale, sugerându-le

sumele „simbolice” pe care aceştia trebuie să le plătească

pentru a nu avea niciodată probleme, adăpostiţi sub

generoasa „umbrelă” a corupţiei. Pentru a nu rămâne la nivel

declarativ, voi prezenta în cele ce urmează câteva exemple

clare şi concrete care pot fi verificate şi confirmate la

Institutul Naţional de Statistică, apelând la datele privind

importurile şi exporturile României.

Cum funcţionează, prin urmare, cea mai mare reţea de

distrugere a producătorilor români, prin concurenţa neloială?

Dacă urmărim baza de date a Institutului Naţional de

Statistică pe ultimii cincisprezece ani, vom constata

următoarele: importuri de blugi, jachete, pulovere, mobilier,

legume, pantaloni, cămăşi, materiale de construcţii etc. Zeci de

mii de produse care au acelaşi element de bază. O majoritate

covârşitoare sunt introduse în ţară la preţuri simbolice de la

0,05 cenţi până la 0,30 de cenţi pe bucată.

74

Cetăţeanului simplu sau jurnalistului de ocazie nu li se

va părea nimic anormal în această situaţie, dacă nu vor

încerca să analizeze în profunzime preţurile simbolice cu care

este introdusă atâta marfă în ţară. În multe publicaţii, se

vehicula, la un moment dat, falsa idee conform căreia aceste

preţuri mici ar reprezenta, în fond, preţul real, determinat de

faptul că, în anumite ţări, forţa de muncă este mult mai ieftină.

Acesta este, într-adevăr, un indicator economic care are o

mare influenţă în construcţia preţului de cost final, însă nu

chiar într-o astfel de măsură.

În realitate, valorile simbolice la importuri nu au decât

rolul de a evita plata TVA-ului şi a taxelor vamale la intrarea

în ţară a mărfurilor.

Cu ani în urmă, la fiecare import, şpaga era de minimum

o mie cinci sute de euro, iar taxele şi TVA-ul erau achitate doar

pe o valoare simbolică, când, de fapt, ar fi trebuit plătite zeci

de mii de euro pe importul respectiv. Practic, la fiecare

importator, statul român pierdea între zece mii şi optzeci de

mii de euro minim. Efectul pervers, în acest context, nu este

reprezentat doar de pierderea acestor sume colosale.

Acest aspect nefiresc şi antinaţional a distrus aproape

întreg lanţul de producători români din diferite domenii de

activitate (industria uşoară, alimentară, agricultură,

pomicultură, industria mobilei etc.).

Acţiunile susţinute de arestarea, în masă, a vameşilor de

la Timişoara, Albiţa, Suceava din 2011, prin care s-a încercat o

demonstraţie de forţă, cu siguranţă, au fost interpretate la

75

nivelul Uniunii Europene doar drept nişte jalnice încercări de

inducere în eroare.

Aceasta pentru că, la acest nivel, era deja cunoscută de

foarte mult timp evaziunea fiscală ce se făcea prin Vama

Constanţa şi Vama Giurgiu. Şi nu întâmplător, Olanda (pe care

am dezaprobat-o, la timpul potrivit, pentru comportamentul

său specific colonialist) a avut atitudinea pe care a avut-o în

cazul aderării României la spaţiul Schengen, pentru că avea

informaţii reale din portul Constanţa (pentru cei care nu ştiu,

cei mai mari specialişti din lume în încasarea de taxe vamale

pe valoarea şi cantitatea reală în porturi sunt olandezii)

privind evitarea încasării taxelor prin intermediul anumitor

reţele de funcționari corupţi din România. Această practică

are o veche tradiție și este susținută de o rețea puternică şi

bine organizată, care îi alimentează cu uriaşe sume de bani pe

funcționarii de rang înalt.

Același tip de informații le aveau şi autoritățile din

Germania, inclusiv cu privire la traficul și importurile făcute

prin Vama Giurgiu. Şi aceasta pentru că bulgarii, nereușind să

facă față evaziunii fiscale susținute de funcționari ai statului,

au apelat la specialiștii nemți pentru a-i ajuta. O mare parte

din transporturile pe care le monitorizau în Bulgaria nu mai

corespundeau cu datele oficiale din România. Ţări importante

din Uniunea Europeană au dorit să verifice, şi nu de puţine ori,

cum funcţionează instituţiile statului care controlau

frontierele României. În ceea ce priveşte imigraţia ilegală şi

tot ceea ce ţine de siguranţa naţională a României (ceea

ce înseamnă, practic, siguranţa Uniunii Europene, atât

76

timp cât ţara noastră face parte din această organizaţie),

am obţinut punctaj maxim, însă la capitolul încasării taxelor

din importuri (TVA-ul reprezentând prejudiciul cel mai mare)

pentru valoarea şi cantitatea reală a importurilor, suntem pe

ultimul loc în Europa, la un nivel extrem de periculos pentru

Uniunea Europeană. Din păcate însă, atunci când s-au convins

că avem instituţii care sunt chiar mai sigure decât unele de ale

lor, demnitarii europeni, obişnuiţi mai mult să critice, au

preferat să nu mai spună nimic, trecând sub tăcere

profesionalismul şi corectitudinea angajaţilor implicaţi în

siguranţa naţională, prin urmare, chiar şi practica încasării

simbolice a taxelor de la importatori.

Cu siguranţă, însăşi intrarea în spaţiul Schengen a fost

ratată, în cea mai mare parte, din aceste motive!

În România şi probabil şi în alte ţări, se spune că cine

respectă legea îşi deschide drum sigur spre faliment.

La prima vedere, am putea crede că cea mai bună soluţie

ar fi scăderea taxelor, care ar rezolva problema ieşirii din

economia gri sau la negru.

Este însă greu de spus dacă aceasta ar fi soluţia corectă,

dat fiind faptul că există şi industrii, dar şi multe sectoare

economice care pot fi performante şi cu actualele taxe şi

impozite, iar statul consideră că dacă vor scădea taxele, cei

care pot plăti actualele taxe, de mâine, vor achita mai puţin,

iar certitudinea că cei care acum nu plătesc deloc sau achită

sume simbolice vor fi corecţi, începând cu momentul zero al

77

reducerii taxelor, nu există. Singura soluţie este de a tolera în

anumite limite şi o economie gri. Iar asta doar pe domeniile în

care se ştie că rata rentabilităţii este mică şi numai acolo unde

economia creează locuri de muncă. Aşa se întâmplă în orice

ţară.

Dar practică cu cele mai dăunătoare efecte fiscale pentru

economia României a constituit-o, în ultimii douăzeci şi trei de

ani, obiceiul antinaţional de a supune multor controale şi

hărţuieli agenţii economici.

Sunt perfect conştient de faptul că multe persoane

influenţe din Ministerul de Finanţe şi mulţi dintre cei care au

delapidat, ani de-a rândul, statul român vor fi deranjaţi de

afirmaţiile mele, iar dacă acestea vor avea şi un ecou mai

puternic, determinând o serie de consecinţe nefaste pentru cei

implicaţi, însăşi viaţa şi cariera mea vor fi puse în pericol,

pentru că se va încerca, cu siguranţă, prin orice mijloace, să fiu

compromis sau redus la tăcere, dar îmi asum acest aspect cu

promisiunea că dacă s-ar întâmpla acest lucru, vor apărea

mult mai mulţi şi mult mai vocali.

După Revoluţie, populaţia a avut mereu sentimentul că

cei puternici şi cu bani sunt, de fiecare dată, protejaţi, iar cei

mici, în permanenţă hărţuiţi.

Aşa cum aminteam şi cu un alt prilej, şi în Occident, în

ţările civilizate, există corupţie, dar aceasta nu afectează omul

simplu în mod direct, dezvoltându-se la un nivel superior,

unde sumele rezultate din astfel de practici sunt oarecum

„legalizate”, achitându-se anumite taxe pentru ele.

78

În România, cea mai dăunătoare practică financiară a

fost returnarea ilegală de TVA.

Încă de la introducerea TVA în România, această practică

a fost frecvent folosită în mod abuziv şi ilegal, atât de un

număr însemnat de funcţionari ai statului, de reţele străine şi

româneşti din lumea interlopă şi politică, cât şi de numeroşi

cetăţeni străini. Categoria ultimă a fost una preferată de

oficialii români, care nutreau credinţa că urmele abaterilor se

vor şterge mai uşor, odată ce aceştia vor părăsi ţara, iar

eventualele dovezi ar dispărea astfel.

Tragedia cea mai mare pentru statul român a fost că, în

tot acest timp, fiscul a strâns bani de la toate firmele mici care

încercau să se dezvolte, creând, în acelaşi timp, locuri de

muncă şi rezolvând astfel o problemă socială a statului, iar

câteva sute de afacerişti veroşi şi actori economici din

sistemul de stat retrăgeau, cu osârdie, din bugetul public, zeci

şi chiar sute de milioane de euro lunar sau trimestrial, sub

forma returnării de TVA.

În afara faptului că aceste returnări de sume lăsau statul

român aproape falimentar, fără banii necesari pentru drumuri

şi alte investiţii necesare, în acelaşi timp, contribuiau, în mod

sistematic şi la distrugerea producătorului român prin

neachitarea TVA de către importatori pe cantitatea şi valoarea

reală.

Produsele de import, odată ajunse în ţară şi puse în

vânzare, fac concurenţă neloială produselor autohtone prin

preţuri care ajung cu cel puţin 20 % sub nivelul pieţei. Printr-

un calcul matematic simplu, neachitarea TVA şi a taxelor

79

vamale determină o pierdere pentru stat de aproximativ 30 –

40 %.

Revoltător este că, timp de cincisprezece ani, oamenii

politici şi şefii unor instituţii importante ale statului foloseau,

în astfel de situaţii, o expresie celebră, o replică care-i

bulversa pe producătorii români: „Lasă, domnule, că trebuie

să luăm din import. Sunt mai ieftine!”.

Era şi normal să fie mai ieftine dacă marfa care valora

500.000 de euro şi pentru care ar fi trebuit să se achite minim

120.000 de euro taxe către statul român, intra în România cu

o taxă oficială de 500 de euro şi cu o şpagă de 1.500 – 5.000

euro, în timp ce producătorul român, în afara muncii

epuizante, a plăţii salariilor, a achitării cât mai multor taxe,

era copleşit de neputinţa de a înţelege cum de acele mărfuri

puteau fi vândute la astfel de preţuri care anulau orice tip de

concurenţă.

Cred că niciodată în istoria acestei ţări şi în nicio altă

ţară din lume nu s-a mai vorbit despre asemenea acte de

inconştienţă şi de iresponsabilitate îndreptate împotriva

statului român, promovate şi susţinute chiar de către

conducătorii acesteia. Astfel de practici care încurajează

importurile nelegale în detrimentul producţiei proprii produc,

în timp, efecte extrem de dăunătoare.

Iar acest fenomen îşi găseşte cu atât mai puţin o

justificare reală, atunci când realizăm că, la nivel înalt,

oamenii care au autoritatea de a schimba cursul lucrurilor nu

o fac şi nu din cauza unor avantaje personale, ci, în mare parte

80

şi pentru că nu înţeleg evoluţia, natura şi efectele nocive ale

fenomenului descris mai sus.

Astfel, în timp ce la nivel înalt şi pentru mize

exorbitante, se desfăşoară astfel de fenomene, în ceea ce

priveşte firmele mici şi mijlocii din sistemul de producţie

din România, instituţiile statului român sunt cele care le

dau lovitura de graţie micilor producători autohtoni.

Pe termen lung, dacă situaţia va rămâne aceeaşi, va

compromite inclusiv producătorul de componente auto

(ce a investit mult în ultimii ani în România). Asta pentru

că importatorii le pot propune produse aproximativ

similare, cu cel puţin 24 % mai ieftine, pentru export.

Exportatorul nostru ar putea fi tentat, deoarece s-ar

bucura pentru preţul mult mai mic oferit de importator

(care nu achită taxele pe valoarea şi cantitatea reală),

care îi va propune investitorului şi producătorului din

România să renunţe la a mai produce în ţara noastră,

„scăpând de grija angajaţilor”, iar prin ingineriile

financiare propuse de „importatorul cu experienţă”,

susţinut şi protejat de înalţi funcţionari corupţi ai

statului, va pune statul român în situaţia de a nu mai

încasa nici TVA-ul de la import, dar mai mult de atât,

exportatorul va primi ilegal şi returnare de TVA pentru

operaţiunea de export. Iar singurul rezultat va fi apariţia

unui număr şi mai mare de şomeri şi păgubirea statului

român cu cel puţin 40% TVA şi alte taxe la o marfă care

nu a fost produsă în România, dar oficial, în documente,

aceasta apare ca fabricată în România.

„Mijlocul esenţial pentru manipularea

realităţii este manipularea cuvintelor. Dacă poţi

controla înţelesul cuvintelor, atunci poţi controla

şi oamenii care trebuie să utilizeze cuvintele.”

(Philip K. Dick – scriitor)

Cum a fost distrusă imaginea românilor

La începutul anului 2013, într-o discuție despre cele mai

mari oportunități investiționale din Europa în următorii

douăzeci de ani, mi-a fost prezentat un material destul de

complex pe mai multe domenii de activitate. Acest document

plasa România pe primul loc într-un top al

oportunităţilor de investiţii în următoarele două decenii.

Deşi eram conştient de calităţile şi atuurile noastre

ca ţară, mărturisesc că, pentru moment, m-a mirat faptul

că suntem plasaţi pe o astfel de poziţie şi am considerat

necesar să întreb: de ce suntem atât de denigraţi în presa

occidentală, dacă, factual, ţara noastră deţine un

asemenea potenţial?

Răspunsul a venit atunci prompt şi laconic, din

partea interlocutorilor mei: „Tocmai din acest motiv!”.

După ce am citit cartea lui George Friedman, Următorii

100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, am avut bucuria unei

reconfirmări a multor concluzii personale, identice cu ale

majorității românilor. Am aflat însă și câteva aspecte

82

geopolitice și strategice noi, care, cu siguranță, ne vor

avantaja, dacă vom fi mai responsabili în actul de guvernare a

acestei țări.

Aceiași români nu înţeleg cum: în ultimii douăzeci şi

trei de ani, eram criticaţi, pentru că îi discriminăm pe

ţigani, iar acum, multe ţări din Occident dovedesc o

atitudine lipsită de înţelegere faţă de această etnie? Și

atunci, singura concluzie a multora este că aceste critici

au fost parte dintr-o politică de denigrare complexă, al

cărei scop definit era însăşi acapararea economică a ţării

ieșite din comunism, inclusiv prin sacrificarea şi

denigrarea ţiganilor şi a românilor.

Aceasta este percepţia majorităţii românilor din

colegiul meu, cu privire la schimbările care au avut loc în

ţară în ultimii douăzeci şi trei de ani. Aceștia știu că și

clasa politică este deficitară din punct de vedere al

patriotismului, al competenţei şi implicării. Dar mai știu

și că o parte din ţările din Occident nu au niciun interes ca

noi să progresăm, pentru că altfel am fi un competitor

veritabil.

Voi argumenta în această carte, așa cum o fac și în sutele

de întâlniri oficiale pe care le am din poziția de senator, faptul

că România are toate atuurile și un potențial imens de a

deveni una dintre țările importante ale Europei, cu o

economie puternică, cu un buget mai mare și cu o strategie

eficientă de cheltuire a banului public.

83

Îngenuncherea unei naţiuni, supunerea ei, se face,

așa cum o dovedește istoria îndepărtată sau cea actuală,

prin tertipuri, dezinformare și minciună. Se lansează

informaţii false – contopite într-un scenariu credibil –,

care sunt prezentate a fi reale, demonizând naţiunea

luată drept ţintă şi slăbindu-i, astfel, imaginea pe plan

extern.

Unul dintre cele mai mârșave planuri de denigrare a

României a fost schimbarea denumirii de țigani în rromi.

Acuză cea mai vehementă a unor grupuri ostile României, în

anii ’90, era că nu le oferim drepturi țiganilor. Și schimbarea

denumirii din țigani în rromi, spuneau cei ce luptau împotriva

României și țiganilor, ar fi fost o soluție pentru a elimina

aceste „încălcări ale drepturilor”.

Nici comunitatea țiganilor, dar nici majoritatea

românilor nu au înțeles atunci că, de fapt, era un plan bine pus

la punct de denigrare a României pe termen lung. Planul era

simplu. Pentru faptul că, în acel moment, se știa că 1 – 2 % din

rândul țiganilor, ca şi o mică parte a românilor (aşa cum se

întâmplă, de altfel, cu orice altă națiune) prezintă o anumită

tendință spre infracționalitate, persoane de acest gen au fost

„ajutate” să părăsească România în numele „drepturilor ce

trebuie respectate”, fiind primiți în Europa, America și chiar

pe alte continente.

Presiunile externe convergeau în direcţia de a schimba

cât mai repede numele țiganilor în rromi, pentru ca orice

infracțiune (făcută de infractori români sau țigani) să fie

atribuită românilor și României. Infracţiunea nu poate avea

84

etnie sau naţionalitate – de exemplu, frauda de şaizeci de

miliarde de dolari pe care Bernard Madoff a provocat-o

americanilor NU POATE FI CARACTERIZATĂ CA FIIND

COMISĂ DE UN EVREU, CI DE UN INFRACTOR DE ORIGINE

EVREIASCĂ, dar asta nu ar justifica în niciun fel o acuzaţie

împotriva evreilor. Infracţiunea nu o făcuse un evreu, ci

un infractor, care întâmplător, era etnic evreu.

S-a mai strecurat și acuzaţia că românii ucid unguri

printr-un plan bine pus la punct. Vă aduc, în acest sens,

aminte de cazul Coșeriu de la Târgu Mureș, în care știrile

în care românii ar ucide unguri au făcut înconjurul lumii.

Situaţia era însă exact invers. Dar bineînţeles că nu-i

puteam acuza pe etnicii maghiari de un lucru de care nu

se făceau vinovaţi că naţiune. Asistăm la derularea unor

planuri, făcute în birouri obscure, de grupuri ostile

României. Din fericire, aceste jocuri mârșave și perverse

nu au avut succes pentru că erau mult prea îndepărtate

de realităţile României. În marea lor majoritate, nu aveau

nicio legătură cu realitatea.

Văzând că, prin planul A, nu au reușit să pornească un

război civil în România și nici să divizeze țara, au trecut la

planul B care presupunea denigrarea țării. Având informații

conform cărora, întâmplător, în acel moment, grupul dur al

infracționalității din România era compus, în mare parte, din

țigani, dar și din români, aceştia au făcut toate demersurile

necesare pentru a permite accesul acestor indivizi în tot

Occidentul.

85

Eu nu am reușit să obțin viză pentru Occident, decât în

1998, dar şi atunci, cu destul de multe piedici, eforturi și

intervenții. Asta chiar dacă eram un contribuabil onest, cu

sute de angajați în zona mea de activitate.

În acest timp, bandele de ţigani și de români

infractori, pe care autorităţile române reușeau totuși să

le ţină sub control, au avut porţile graniţelor deschise de

către ţările civilizate, fiind, practic, „rugaţi” să facă tot ce

le trece prin cap, numai infracţiuni să fie. Şi toate acestea

în numele respectului drepturilor omului (care, spuneau

ei, în România, nu erau respectate)!

S-a întâmplat exact ca și cum noi, românii, am pune în

aplicare un plan bine gândit de a-i aduce în România pe toți

pedofilii din Belgia și Olanda, i-am încuraja și le-am crea

cadrul și condițiile potrivite pentru infracționalitate, i-am

filma, am strânge mii de probe, iar după aceea am împrăștia în

toată lumea acuzații la adresa poporului belgian și a celui

olandez, cum că acestea ar fi popoare de pedofili! AR FI

CORECT? AR FI REAL? Sau să afirmăm că austriecii ori

americanii sunt popoare care își violează în beciuri și

subsoluri propriii copii, ținându-i sechestrați, dacă ar fi să ne

raportăm la cazurile din ultimii ani.

Comunitatea țiganilor din România a fost prejudiciată

enorm prin acest plan mârșav pus în aplicare împotriva

României de grupurile ostile țării. Țiganii sunt o minoritate,

care are o bogată zestre culturală, formată din peste treizeci şi

cinci de domenii diferite, dar aceştia nu au fost niciodată, cu

adevărat, sprijiniți să se dezvolte în aceste direcții specifice.

86

Dimpotrivă, au fost mereu încurajați să aibă un comportament

degradant și antisocial de către grupurile ostile României şi

acest lucru numai pentru a denigra țara.

O parte dintre aceste grupuri ostile României, în

istoria lor oarecum recentă, s-au ocupat de comerţul de

sclavi. Timp de două sute de ani, au practicat acest

comerţ, iar pentru mulţi, nici în ziua de astăzi, se pare că

nu s-a produs schimbarea la nivel mental, aceştia

continuând să aibă o mentalitate colonialistă și perversă.

În arhiva presei româneşti, se pot găsi informaţii

reale despre comunitatea ţiganilor. De exemplu, un

articol publicat în cotidianul „Adevărul” povestește

despre „dinastia căldărarilor din Brateiu, de la cort la

casă și de la lei la euro” – aceasta este, de fapt, realitatea

despre această comunitate. Fanfara Zece Prăjini,

promovată de un german în toată lumea, este doar unul

dintre miile de exemplele pozitive, care pot ilustra

talentul şi bogăţia culturală a comunităţii ţigănești din

România. Dacă, întâmplător, în această etapă a istoriei, în

cazul ţiganilor, se înregistrează un procent sensibil mai

mare de cazuri de infracţionalitate sau de agresivitate

comparativ cu alte etnii (români, evrei, unguri, tătari),

acest lucru nu îi poate face să aibă drepturi mai puţine. În

acest punct, trebuie să recunoaștem că statul are unele

deficienţe în privinţa integrării şi educării comunităţii

ţigănești. Este oarecum vizibilă o asemănare cu situaţia

comunităţilor de persoane de culoare din SUA, care au

suportat abuzuri îndelungate din partea americanilor și

87

care, cu mare greutate, au obţinut unele drepturi recent,

doar după moartea lui Martin Luther King Jr. Totuși, în

niciun moment din istoria lor, românii nu au făcut

abuzuri asemănătoare împotriva ţiganilor, așa cum s-a

întâmplat pe continentul american, împotriva oamenilor

de culoare.

Nu putem încadra într-o structură de normalitate

folosirea unui mic procent dintr-o etnie, care comite

infracțiuni, pentru a-i caracteriza, la modul general, pe toți

membrii acesteia sau şi mai rău să învinuieşti şi să

compromiţi ţara şi locuitorii din care provin acei infractori.

De aceea, trebuie luate măsuri urgente de protejare a

comunității țigănești din România, conservându-le, pentru

început, numele lor corect, de țigani, cu care majoritatea se

mândresc. Și au motive reale să o facă pentru muzică,

profesiile şi obiceiurile lor vechi şi atât de pitoreşti. Este

fundamental să înţelegem că infracţionalitatea nu este o

caracteristică a ţiganilor, ci a celor ce o comit, a celor ce

încalcă legea, indiferent de etnie şi naţionalitate.

Acum, după ce am aflat care au fost intenţiile care s-

au ascuns, de fapt, în spatele schimbării denumirii

ţiganilor în rromi, este necesar să acordăm mai multă

atenţie oricărei alte propuneri, de unde vine și ce se

urmărește prin aceasta.

Se ştie că, pentru a denigra România, au fost cheltuiţi

mulți bani de către grupările ostile țării noastre, România

având de suferit foarte mult la capitolul imagine pe plan

88

extern. Iar prezentarea României reale și adevărate ne va

costa foarte mult atât în timp, cât și financiar.

În Franța, Anglia, Germania, Ungaria, Spania și în toate

țările în care există minorităţi țigăneşti, aceşti locuitori se

numesc gipsy. Nu francez în Franța sau ungur în Ungaria. Una

dintre teoriile intens vehiculate subliniază tocmai caracterul

evident al planului acestor grupuri ostile României în ceea ce

priveşte asemănarea terminologică dintre aceste două

cuvinte. Aceeași convingere o au românii, dar și comunitatea

țigănească în totalitate. La Sărbătorile Iașului, în perioada 10 –

15 octombrie, în afara pelerinajului religios, mai au loc și

diverse manifestări de promovare a diversității culturale. Iar

acest lucru se întâmplă în fiecare an. Printre popoarele din

zona Balcanilor, a Europei și Asiei care participă la aceste

deosebite manifestări, pentru a-și promova propria cultură, s-

a numărat și o delegație a țiganilor care au purtat mai multe

bannere pe care era scris „Yes, gipsy! Da’ noi suntem ţigani şi

ne mândrim cu asta!”.

Aceşti ţigani aveau o ţinută vestimentară și

comportamentală de excepţie, iar faţa le era luminată de

bucuria şi mândria de a aparţine acestei etnii. Și aveau și

de ce! Pentru frumuseţea dansului, a cântecului şi

portului tradiţional, pentru talentul şi profesiile lor unice

în lume, pentru arta şi măiestria prelucrării manuale a

obiectelor din aur, argint, cupru, aluminiu sau fier la un

nivel şi o performanţă cum rar se mai poate găsi în lume.

În discuţiile avute cu ei erau foarte îngrijoraţi şi

nedumeriţi faţă de ceea ce li se întâmplă şi nu puteau

89

avea o explicaţie logică, de ce Occidentul, vrea să-i

desfiinţeze ca etnie, schimbându-le denumirea etnică din

„ţigani” în „rromi”, când ei, de sute de ani, aşa sunt

apreciaţi, criticaţi, identificaţi etc.

Minoritatea reprezentată de ţigani a fost folosită de

Europa, în ultimele cinci – şase secole, pentru că avea

multe calităţi şi rezistase pogromurilor, persecuţiilor și

abuzurilor. Chiar dacă au avut parte de o istorie atât de

zbuciumată, aceştia nu au trecut totuşi prin experienţe

extrem de dureroase, similare celor provocate populaţiei

de culoare din Africa de către popoarele „Europei

civilizate”, care îi răpeau, îi sechestrau, îi violau și îi

vindeau ca sclavi latifundiarilor americani.

Românii, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, nu au

iniţiat, dar nici nu au permis ca pe teritoriul țării să aibă loc

asemenea monstruozități. Recunoaștem și acceptăm, totodată,

adevărul că au existat unele excepții în perioade când ne

aflăm sub ocupație străină sau sub regimuri totalitare,

(pogromul de la Iași din timpul generalului Antonescu este un

astfel de exemplu, când mii de evrei au fost omorâți sau

deportați; de asemenea, nu trebuie să uităm nici atrocitățile

unor călăi români din timpul regimului comunist, care au

acţionat sub presiunea Moscovei).

În ceea ce priveşte toleranţa şi libertatea de exprimare

în gândire, românii au fost un exemplu în Europa încă de

acum 600 de ani. Voi oferi, în acest sens, două exemple

relatate în cartea „Cehia, istorie şi cultură”, scrisă de domnul

profesor doctor Anton Caragea în 2005 şi editată la Editura

90

Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură şi Ştiinţă „Mihai

Eminescu”.

Cehii au dovedit întotdeauna o înclinaţie nativă spre

deschiderea de noi viziuni realiste, spre civilizaţie şi

acceptarea noilor descoperiri în religie, arhitectură etc. După

primele încercări de reformă promovată de către John

Wycliffe, rectorul Universităţii Oxford din Anglia, apare o

figură proeminentă a Cehiei, în persoana lui Jan Hus, ajuns

rector al Universităţii din Praga, în 1409, cu ajutorul

renumitului rege Wenceslaus.

Jan Hus promovează un program radical de reforme dar

care nu erau pe placul Bisericii Catolice dominante şi

inchizitoare, atrăgând, astfel, dorinţa Bisericii de a-l lichida.

În 1414, cei doi acceptă amândoi să onoreze o invitaţie

la Constanza, în Elveţia, în faţa unui consiliu catolic. Jan Hus,

un bun orator, pregătit din punct de vedere teologic şi nu

numai, având şi un caracter bazat şi format pe principii

biblice, creştine, care promovau toleranţa şi înţelegerea, nu şi-

a putut imagina că ar putea fi condamnat, omorât, chiar de

către cei care îl propovăduiau pe Hristos.

Ajuns în faţa conciliului, argumentele raţionale şi în

sprijinul toleranţei creştine, pe care Hus le descoperise în

Biblie, nu au fost suficiente pentru a nu fi ars de viu pe rug pe

6 iulie 1415, iar prietenul său, Jerome de Praga, este şi el ars

pe rug un an mai târziu, pe 30 mai 1416.

Cel mai interesant fapt în acest caz tragic este că, în

cadrul conciliului, erau şi reprezentanţi ai Moldovei şi

91

Munteniei, în persoana boierilor Thobermur (Dobromir) din

partea Moldovei şi Georgius de Samusinis din partea

Munteniei, care s-au ridicat cu curaj şi fără frică în cadrul

conciliului şi au declarat următoarele: „Ţara mea şi Domnul

meu nu condamnă pe nimeni pentru vina de a gândi!”. Şi au

cerut de urgenţă eliberarea inculpaţilor. Dacă atitudinea celor

doi reprezentanţi ai Moldovei şi Munteniei ar putea părea

accidentală şi conjuncturală, ceea ce se va întâmpla mai târziu,

de fapt, reacţia lor confirmă că această atitudine era

imprimată în conştiinţa poporului român, chiar şi acum 600

sau 2000 de ani.

După execuţia lui Jan Hus şi a lui Jerome de Praga,

Biserica Catolică din timpul acela nu se mulţumise cu cele zeci

de mii de crime împotriva celor care „îşi permiteau să

gândească liber” şi porneşte o prigoană împotriva poporului

ceh, zeci de mii de refugiaţi luând drumul Transilvaniei.

Deoarece Transilvania era relativ aproape şi făcea parte din

aceeaşi structură de ocupaţie, aceştia au trecut munţii în

Moldova, deoarece călăii ajunseseră şi în Transilvania pentru

a-i omorî.

Domnul Ţării Româneşti, Alexandru cel Bun le acordă

azil şi le oferă multe înlesniri pentru libertatea de gândire şi

manifestare a religiei lor.

Aceste date sunt prezentate inclusiv în Cronicile de la

Mănăstirea Neamţ, iar numărul „husiţilor” din Moldova, în mai

multe relatări, era de minim 25 – 50 000 de creştini.

92

Am dorit să relatez unul dintre numeroasele exemple

din acest context, unul real, care descrie poziţia poporului

român privind discriminarea, toleranţa şi iubirea faţă de

aproape.

Aş mai expune încă un exemplu despre cum au procedat

românii cu minoritatea ţiganilor, în timpul lui Nicolae

Ceauşescu.

În timpul lui Nicolae Ceauşescu, oricărui român din etnia

ţiganilor, i se garanta un loc de muncă, i se asigura o locuinţă,

de multe ori făcându-se chiar discriminare pozitivă, deoarece

casele mai mari sau centrale li se ofereau lor. Locuinţele care

aparţinuseră membrilor forţei de elită româneşti înainte ca

aceştia să fie lichidaţi, în mod criminal, la Canalul Dunăre –

Marea Neagră sau în închisori, le-au fost oferite ţiganilor.

Aceste locuinţe reprezentative ale celor omorâţi pe nedrept,

dintre care foarte multe erau localizate central, au fost

repartizate minorităţii ţiganilor, sperându-se că, astfel, aceştia

să se integreze.

Parţial, a fost o reuşită, dar în foarte multe cazuri, a

existat o respingere totală a integrării, politica occidentală, de

după 1989, faţă de România şi minoritatea ţiganilor fiind

speculată de grupările infracţionale din rândul acestora.

Autorităţile române, prin organismele specializate, ştiau

şi ţineau sub control acest fenomen. Prin politica Occidentului

de după 1989, instituţiile statului român nu şi-au mai putut

face datoria, deoarece grupările infracţionale din rândul

minorităţii ţiganilor exploatau politica ţărilor ostile României,

93

profitând de teama de acţiune a instituţiilor statului român

pentru a nu fi acuzaţi de discriminare, în mod nedrept, pe

fapte imaginare, aşa cum se mai întâmplase.

Prioritatea României şi a Uniunii Europene trebuie să fie

integrarea cât mai rapidă a comunităţii de ţigani din România,

dar acest lucru va fi posibil numai atunci când ţările Europei

Occidentale, ostile României, vor renunţa la a se mai folosi de

un procent mic din rândul minorităţii ţiganilor pentru a

denigra ţara noastră.

Este necesară, cât mai curând, elaborarea unor

programe de educaţie, conservarea profesiilor specifice lor, a

culturii acestora, promovând calităţile şi abilităţile membrilor

comunităţii de ţigani din România.

Trebuie, de asemenea, asigurate proceduri corecte din

partea Uniunii Europene, nu ca până acum. Fondurile primite

din partea Uniunii trebuie să fie cu adevărat folosite pentru

educaţie şi integrare şi nu pentru a asigura excursii,

divertisment şi contracte unora dintre membrii comunităţii

ţigăneşti, numai pentru ca fondurile alocate să capete o

justificare.

Rezultatele vor apărea imediat ce şi românii, şi ţiganii

vor constata că ţările din Occident nu vor mai încerca să

denigreze România prin denunţarea faptelor acelei mici

minorităţi infracţionale din rândul minorităţii ţiganilor.

„A lucra într-un fast-food nu este ceva sub

demnitatea ta. Bunicii tăi aveau o altă

denumire pentru asta: o numeau șansă.”

(Bill Gates – om de afaceri)

Românii, o forţă de muncă puternică şi ieftină

Pentru Europa

În timp ce o parte a presei, ostilă României, ne

denigrează, sunt și mulți occidentali care ne susţin și ne

apreciază. Un englez recunoștea, în presa din Marea Britanie,

că muncitorii români sunt cu mult mai harnici decât englezii.

Tot el spune că, nu își poate închipui cum s-ar descurca

industria alimentară, patiseriile, brutăriile, restaurantele,

hotelurile şi turismul în acest moment, dacă nu ar exista

muncitorii români.

În celebra publicație „The Guardian”, apare următoarea

declarație despre România: „Românii sunt mândri de

onestitatea lor, nu vă lăsați prostiți. Sunt un popor cinstit, nu

vă lăsați păcăliți.”.

În discuțiile private pe care le-am avut cu oficialități din

Spania și Italia, acestea recunoșteau că românii au avut un rol

esențial în creșterea și menținerea economiei la un nivel

performant în perioada 1990 – 2013, prin faptul că peste 90

% dintre muncitorii români sunt buni profesioniști, bine

pregătiți și performanți raportat la munca depusă și la banii

primiți comparativ cu spaniolii sau italienii.

96

Ostilitatea acestora din urmă este oarecum de înțeles,

românii fiind percepuţi ca o forţă concurentă destul de

puternică, ameninţând, din punctul de vedere al străinilor,

însuşi nivelul lor de salarizare, precum şi condiţiile de muncă,

pentru că românii acceptă să muncească mai mult şi mai

eficient, pe bani mai puţini.

Fără aceşti muncitori români, blamaţi pe nedrept de

atâtea ori, multe ţări nu ar fi fost, cu certitudine, niciodată atât

de performante. Cum ar mai fi fost oare astăzi economia Italiei

sau a Spaniei, în condiţiile în care tinerii noştri continuă să

muncească de multe ori pentru nişte salarii mici, dacă nu ar fi

avut angajaţi, în sectoare importante, peste un milion de

români?

În acest sens, este de apreciat politica Spaniei și cea a

Italiei, care au știut să își atingă propriile obiective economice

prin imigranți. România nu are o asemenea politică, ceea

ce este extrem de dăunător economiei.

Pentru a ilustra mai concret această situaţie, aș dori să

ofer doar un singur exemplu, extrem de benefic, pentru omul

de rând din Spania. Spaniolii au reușit, cu ajutorul imigranților

români, să-și schimbe toate apartamentele vechi, construite în

anii 1950 – 1970 (incomode, mai lipsite de confort), în

perioada 2004 – 2008, când economia Spaniei exploda,

imigranții români având o mentalitate de proprietari (90 %

dintre români sunt proprietari și nu se vor lăsa atrași de

marile grupuri financiare pentru a deveni chiriași), iar

românii dorindu-şi, prin urmare, să deţină un apartament în

Peninsulă Iberică, dacă li se creau condiţii avantajoase.

97

Spaniolii construiseră mult mai multe locuinţe, decât le

erau necesare. Atinseseră acest nivel încă din 2005. Atunci

când pe piaţă sunt mai multe locuinţe decât este necesar, nu

urmează decât scăderea preţului lor. Pentru a menţine

creşterea economică în sectorul construcţiilor, în continuare,

singura măsură era să găsească proprietari ai excedentului de

locuinţe. Aceşti „viitori” proprietari ai numărului în excedent

de locuinţe nu puteau fi nimeni alţii mai potriviţi decât

românii. În 2005 – 2008, românii, stabiliţi cu forme legale sau

nu, erau peste 1.000.000, iar cel puţin 300.000 dintre ei aveau

fiecare economii de cel puţin 20 – 30.000 euro, bani care, până

în acel moment, erau rezervaţi pentru o investiţie în România,

iar din acel moment, au rămas în Spania.

Oficialitățile spaniole împreună cu sistemul bancar au

analizat în profunzime efectele vânzării acestor case către

români, chiar dacă aceștia nu erau cetățeni spanioli. În acel

moment, un imobil care, cu zece ani în urmă, costa cel mult

30.000 de euro, a ajuns brusc la 150.000 – 200.000 de euro.

Peste 50 % dintre imigranții români aveau economii modice

de 20 – 30.000 de euro. În această situaţie, oficialitățile

spaniole s-au gândit că ar fi mai bine pentru Spania dacă

românii, în loc să trimită banii în România, pentru ca

aceştia să-și construiască acolo case, mai bine li se

creează posibilitatea să își cumpere, prin credit cu o

durată treizeci de ani, un apartament vechi în Spania.

Astfel, statul spaniol avea mai multe avantaje: spaniolii își

schimbau un apartament vechi, care necesita renovare

generală, cu unul nou, piaţa construcţiilor continuând

98

astfel să se dezvolte într-un ritm progresiv, iar imigranţii

care veniseră în Spania, cu gândul de a face bani pentru a-

și construi o casă în România, se stabileau cu tot cu

familia și copiii în Peninsulă. Astfel era rezolvată și

problema natalităţii, problemă cu care se confruntă, la

scară largă, întreaga Europă.

Prin urmare, într-o primă fază, cetăţeanul spaniol

vindea un apartament vechi care necesita cheltuieli de

renovare urgente, cu 200.000 de euro, unui român.

Românul se lega astfel de Spania pentru totdeauna, statul

spaniol oprea toţi banii în propria economie, iar

cetăţeanul spaniol se alegea cu un apartament nou.

Mulți se întreabă, cu siguranţă, de ce nu am luat în calcul

şi varianta achiziţionării unui apartament nou de către

români, similar cetăţeanului spaniol. Din păcate, această

variantă nu a prea fost posibilă, totul fiind gândit în favoarea

statului și cetățeanului spaniol. Specialiştii spanioli în piaţa

imobiliară şi financiară, având multă experienţă şi cunoștințe

exacte despre economia de piață (la acel moment, românii

neînţelegând prea bine ritmul şi sensul ciclurilor economice

sau al crizelor), iar prețurile în imobiliare ajungând la un nivel

maxim, au ştiut că în perioada imediat următoare, va urma o

scădere drastică a acestora. S-a dat atunci semnalul că băncile

să acorde credite imigranților români pentru un plafon maxim

de 200.000 de euro, deoarece în această valoare se încadrau

apartamentele vechi de patruzeci – cincizeci de ani, iar scopul

era benefic poporului spaniol. Spaniolii informați, care au

primit sume de 200.000 de euro pentru un apartament ce nu

10

98

e 7~G 6•-e 5~e •

321

0

Sumo4e IIImIse Tn !as1I do romIllllldon _!Nlale_MioItdt.-o -'din PI8(1caII din dr ..... )

r---------------------------------,7%

4tIL !:e~~....s

3% -e..2%

1%

,_ 1_ lOOO *1 21:102 20CXI lOOt 2005 .. 1IIIfI 2CICe 2OCI8 21010

www.khrts.ro

99

valora mai mult de 30.000 de euro în urmă cu zece ani, au pus

atunci banii în bancă, iar acum își pot achiziționa o casă nouă

şi mare cu o sumă mult mai mică decât în perioada de boom

economic şi la acest capitol, cred că se potriveşte citatul:

„analfabetul viitorului nu va fi cel care nu va şti să citească, ci

cel care nu va şti să înţeleagă”.

Şi eu, Ionel Agrigoroaei, la aceea dată, credeam că ştiu

totul despre criză şi ciclurile economice, dar nu a trecut mult

şi am înţeles pe propria piele că mai era loc de a învăţa, nicio

criză neputând fi comparată cu alta din multe puncte de

vedere.

Oricând va fi o categorie importantă de oameni care vor

crede că ei nu vor intra în malaxorul unei crize, dar cei care

cunosc şi poate şi controlează fenomenul, sunt destul de bine

pregătiţi pentru a-i include în „joc” pe oricine măcar o dată în

viaţă.

„Un stat care se foloseşte de legi rele,

dar respectate, stă mai presus de acela

care are legi bune, dar neţinute în seamă.”

(Tucidide – om politic şi istoric

atenian)

Despre Constituţie și Regionalizare

Trebuie să mărturisesc, de asemenea, faptul că am

rămas realmente uimit de modul documentat, matur şi

ancorat în actualitate, cu care cetăţenii au sesizat anumite

probleme de interes naţional cu care se confruntă România.

Dar, dintre toate acestea, subiectul care a căpătat cel mai

mult contur şi a suscitat un interes deosebit a fost cel al

proiectului de regionalizare a României.

Toţi membrii Parlamentului, printre care mă număr, la

rândul meu, au considerat că, până în toamna anului 2013,

procesul de regionalizare va fi finalizat. În acest context,

persoanele cu care am purtat discuţii mi-au atras atenţia cu

privire la posibilele efecte negative ale acestui proiect. În

primul rând, am fost întrebat de către cetăţenii din colegiul

meu în ce ţară s-a mai solicitat o împărţire a teritoriului pe

regiuni istorice precum în urmă cu două – trei sute de ani. Am

mai fost întrebat şi în care capitol anume, de negociere cu

Uniunea Europeană, a fost introdusă această condiţie a

regionalizării care trebuie întrunită în vederea accesării

fondurilor nerambursabile.

102

În acest context, am sesizat faptul că există anumite

temeri, mai ales în rândul oamenilor obişnuiţi şi mi-am dorit

foarte mult să aflu, în mod concret, care sunt acestea.

Discutând cu cei din colegiul meu, dar şi cu reprezentanţii a

peste patruzeci de ONG-uri, alături de care am participat la

diverse dezbateri, am reuşit să identific valenţele reticenţelor

pe care le resimt cetăţenii, mai ales cei trecuţi de prima

tinereţe.

Se pare că destul de mulţi români văd această iniţiativă

de regionalizare precum un plan ascuns al marilor puteri de a

fărâmiţa, în viitorul apropiat, România. O reîmpărţire

administrativ-teritorială ar însemna, în accepţiunea acestora,

să ne asumăm, ca naţiune, riscul ca aceste noi regiuni să fie

scindate pe viitor, intrând separat sub influenţa celor mai

importante ţări ale Europei, şi nu numai.

Deşi sună a teorie conspirativă, unii români o consideră

posibilă, cu toate că o parte din fiinţa lor este conştientă de

faptul că decidenţii acestei schimbări nu au avut nicidecum în

vedere să aducă vreodată vreun prejudiciu de orice natură

integrităţii României.

Personal, sunt pe deplin convins că niciun român dintre

cei care au susţinut acest proiect, nu a făcut-o cu o intenţie

ostilă ţării sale.

Cu toate acestea, credinţa mea este că suntem datori să

ascultăm cu multă atenţie şi recomandările, dar şi temerile

cetăţenilor de vârsta a treia, care au trecut prin multe în viaţa

lor, care au văzut şi auzit de la bunicii şi străbunicii lor multe

103

lucruri adevărate şi poate nespuse despre istoria noastră

zbuciumată. Consider că toate aceste temeri, toate aceste

gânduri ar trebui să treacă, cel puţin o dată, prin filtrul

reflecţiei acelora în puterea cărora stă decizia ultimă.

În loc să fie ironizate, acest gen de idei ar trebui să

atragă atenţia, să devină subiect de dezbatere publică, să li se

explice cetăţenilor, cu respect, cu onestitate şi transparenţă,

pe înţelesul tuturor, rostul unor astfel de decizii, astfel încât să

nu mai fie nicio umbră de îndoială.

Suma de argumente pro şi contra regionalizării trebuie

atent pusă în balanţă, acceptând, totodată şi faptul că

planurile de dezvoltare economică, prin înfiinţarea unor

centre de comandă regionale, îşi găsesc o justificare

indiscutabilă în eliminarea erorilor economice şi a risipei de

bani publici care s-a produs, în trecut, pe teritoriul fiecărui

judeţ în parte.

Aceste obiective ar putea fi duse la bun sfârşit prin

constituirea unor echipe performanţe de specialişti care să

analizeze atent riscurile şi oportunităţile de investiţii la

nivelul noilor regiuni, un concept nou de dezvoltare,

diminuându-se astfel, implicit, birocraţia şi promovându-se

proiecte serioase şi competitive, care să deservească şi să

dezvolte, într-un timp scurt, cu eficienţă şi coerenţă, întreaga

regiune.

Este necesar ca fiecare dintre aceste centre regionale, cu

rol de dezvoltare economică, să fie coordonat doar de

specialişti care şi-au demonstrat în timp performanţa şi arta

104

de a conduce şi administra cu succes proiecte financiare de

anvergură. De astfel de resurse umane este nevoie în acest

nou tip de instituţii, în detrimentul persoanelor promovate pe

criterii politice, fără experienţă, incorecte şi necompetitive.

O altă problemă care a apărut, deseori, în discuţiile

avute cu cetăţenii a fost cea a modificării Constituţiei. Toţi

oamenii de bună-credinţă cu care am stat de vorbă au fost de

acord că, în definitiv, întotdeauna se poate discuta despre

îmbunătăţiri. Cu toţii sunt de acord că putem avea o

Constituţie şi mai bună, dar acest lucru trebuie realizat în

timp, după o serie de dezbateri şi după ce vom fi pe deplin

convinşi că noile modificări ne vor aduce o viaţă mai bună, iar

ţara va merge într-o direcţie corectă.

Cuvintele pe care le-am auzit cel mai adesea, când am

abordat subiectul Constituţiei, au fost următoarele:

„Constituţia este bună, domnule, oamenii sunt nepotriviţi!”. Şi,

într-adevăr, dacă politicienii şi funcţionarii statului ar fi mai

bine intenţionaţi, mai conştienţi de responsabilitatea pe care o

au faţă de oamenii care i-au ales, ar înţelege poate că datoria

lor este să vegheze asupra bunului mers al lucrurilor, iar

singurul lor scop ar fi dezvoltarea României, indiferent de

forma Constituţiei.

În acest context, consider că un proverb vechi al

poporului nostru poate descrie cel mai expresiv şi cel mai

bine, totodată, această situaţie în ansamblul său: „Omul

bun va face bine chiar şi printr-o lege rea, iar omul rău va

face rău chiar dacă vor fi cele mai bune legi”.

105

Oamenii au convingerea că problemele cu care se

confruntă România sunt cauzate numai de lipsa de

patriotism, de incompetenţa şi de lipsa de viziune a celor

care deţin, în stat, funcţii importante şi nicidecum de o

Constituţie deficitară.

Cei care nu au avut niciodată o voce veritabilă, cei care

nu au ieşit în evidenţă niciodată cu nimic sau cei rău

intenţionaţi, dar care îşi doresc cu înverşunare să mai rămână

încă un ciclu sau chiar două la putere, nemaiavând argumente

pe care să-şi fondeze vidul profesional, vor căuta mereu să

găsească scuze şi argumente care să îi absolve de

incompetenţa care devine, de cele mai multe ori, vizibilă,

problemele identificate în structura sau conţinutul

Constituţiei fiind mereu un refugiu stabil şi uşor de fructificat.

Această situaţie îmi aminteşte de vechea poveste pe care

au invocat-o liderii comunişti după anul 1948, în momentul în

care neajunsurile inerente deciziilor antinaţionale care au fost

luate atunci începuseră să-şi întrevadă efectele din ce în ce

mai mult. Aceştia au încercat să îşi justifice eşecurile printr-o

serie de acuze nefondate aduse regelui Mihai I, care ar fi

părăsit ţara într-o garnitură de tren cu zece sau cincisprezece

vagoane pline cu aur. În realitate, acest tren nu a existat

niciodată. Regele părăsise ţara doar cu câteva bunuri

personale, bijuterii de familie, tablouri sau piese de mobilier,

încărcate în cinci vagoane de tren, dar manipularea indusă de

comunişti, a făcut să se creadă chiar şi în zilele noastre această

minciună.

106

Fiecare regim are tendinţa de a-şi scuza erorile,

incompetenţa sau lipsa de patriotism găsind, de fiecare dată,

în orice situaţie-limită, un ţap ispăşitor. Un lucru este însă

cert: cu cât românii vor mai permite să fie manipulaţi, înşelaţi

şi minţiţi, cu atât prosperitatea şi dezvoltarea ţării va fi mai

mult frânată şi întârziată.

Abaterile ar trebui sancţionate cu mai multă severitate,

în primul rând prin votul care ar trebui acordat mult mai

chibzuit şi mai matur, afişând o atitudine fermă faţă de cei

ajunşi la conducerea statului, dar şi faţă de cei care, puşi în

faţa unor oportunităţi economice sau geopolitice, nu au ştiut

sau nu au dorit să le fructifice la adevăratul lor potenţial.

Reprezentanţii clasei politice, indiferent de culoarea lor

politică, au insistat foarte mult, în ultima perioadă, asupra

faptului că trebuie aduse modificări Constituţiei României.

Cu siguranţă, aceasta mai poate fi perfectată, fiind

întotdeauna loc de mai bine, dar tot la fel de sigur este faptul

că nu trăim prost, doar pentru că nu am avut dintotdeauna o

Constituţie bună.

Unii politicieni încearcă să ne convingă că dacă am

avea o altă Constituţie, ar fi mai bine, ceea ce nu poate fi

deloc adevărat.

Cred că sunteţi de acord cu mine că, în aceste gânduri

simple, aşternute-n două rânduri, se află atât de mult adevăr!

De aceea, sunt de acord că este imperios necesar ca

factorii responsabili de acest lucru să demareze cât mai

curând o serie de dezbateri publice privind anumite aspecte şi

107

puncte controversate din Constituţie. Toate discuţiile,

propunerile, proiectele şi elementele de noutate trebuie să fie

transparente, intens mediatizate, noua formă legislativă

urmând să intre în vigoare abia după trei – patru ani, după ce

toate modificările vor fi simulate şi aplicate în cazuri concrete,

iar populaţia va înţelege foarte bine toate implicaţiile

acestora.

Orice schimbare este important să se producă numai

după ce toate aspectele, riscurile, avantajele şi

dezavantajele unei asemenea decizii au fost bine

cântărite, apreciate şi analizate.

Abia după un astfel de demers bine organizat,

consider că votul poate reprezenta, cu adevărat, un act

politic matur şi responsabil, care să reflecte întru totul

voinţa poporului şi nu capriciile şi interesele de moment

ale vreunui partid politic.

PARTEA a III-a

7 soluţii pentru viitorul

României

„Cel mai bun mijloc de a prezice viitorul este să-l creezi tu

singur”

„Destinul fiecărei naţiuni, la un moment

dat, depinde de felul în care gândesc cei tineri, cei

cu vârste sub 25 de ani." (Johann Wolfgang Von

Goethe poet german, ilustru gânditor și om

de știinţă)

I. EDUCAŢIA

Ca mulți dintre dumneavoastră, după cum vă mai

spuneam, provin dintr-o familie simplă. Tatăl meu este

croitor, apicultor, tâmplar și, în timpul liber, fotograf. Mama a

avut, dintotdeauna, un atașament deosebit pentru muncile

agricole. Am respectat-o și o voi respecta mereu pentru acest

lucru. Cred că a munci pământul, a-i culege roadele prin truda

mâinilor și sudoarea frunții este una dintre cele mai

respectabile munci din această lume. Și, în mod clar, una

dintre cele mai grele! Dar, pentru mine, copil fiind pe atunci,

recunosc cinstit că a fost un chin.

Zile la rând, eram trezit înainte de ivirea zorilor pentru a

merge la prășit. Am răsturnat pământul de pe câmpuri întregi

de porumb, de floarea-soarelui sau sfeclă. Toamna o uram cel

mai mult. Atunci, trezirea era pe la trei dimineața, pentru a

reuși să îndeplinim planul la porumb tăiat la CAP.

M-am întrebat mereu dacă acele lungi şi istovitoare zile

de muncă fizică, ce păreau fără noimă, m-au ajutat la ceva în

viață? Dacă sunt mai deștept, mai intuitiv, mai rezistent

pentru că știu să prășesc? La prima vedere, nu. Însă cum am

112

fost învățat să caut un răspuns bun, în tot ceea ce mi se

întâmplă, cred că există o lecție și în asta. Și anume că în viață,

de multe ori, ești obligat să faci și ceea ce nu îți place. Și că

viața la Cooperativa „Munca în Zadar” – așa cum spune o

celebră expresie – nu te poate duce nicăieri. Cel mult la un trai

de subzistență!

Personal, am fost întotdeauna împotriva ideii că şi copiii

mei să treacă prin experienţe similare. Cred că am depășit ca

naţiune, demult, acele timpuri descrise în romanele lui Marin

Preda sau Zaharia Stancu. Și mai cred că „sapa” reprezintă o

piedică în calea educării noii generații. A nu se înțelege de aici

că sunt împotriva muncii fizice. Dimpotrivă! E absolut

necesară în procesul de educare a unei minți tinere. Dar totul

trebuie făcut rațional, eficient și printr-un plan ce trebuie să

aibă o finalizare care să aducă reușită și satisfacție. Și nu

trebuie uitat nici că și în cele mai simple munci, poți găsi, poţi

atinge, împlinirea, satisfacția și reușita, dacă o faci din plăcere

și după un plan inteligent.

Eu, spre deosebire de alte sute de mii de copii, am avut

șansa ca părinții mei să fie pregătiți și în alte domenii. La zece

ani, am luat primele lecții în laboratorul de fotografie al tatălui

meu, apoi ambii părinţi m-au învățat tainele croitoriei.

Și după cum spune un proverb românesc, plin de

înțelepciune, „meseria este brățară de aur”, părinții mei au

avut grijă (și pentru asta le voi rămâne veșnic recunoscător)

ca la doisprezece ani, să am deja propria mea „brățară”. Dar,

oare, e de ajuns pentru a avea succes în viață? E de ajuns cu o

113

simplă meserie să răzbați mai târziu prin greutățile de zi cu

zi?

Unii vor spune, probabil, că da! Alții, că mai e nevoie de

ceva! De carte, de oameni de la care să înveți, de profesori

buni, de un loc de muncă bun etc. Personal, cred că pentru a

avea succes în viață, un copil are nevoie de trei lucruri: de o

familie responsabilă, de un profesor dedicat și de o biserică

apropiată sufletului. Acestea trei împreună formează

piedestalul pe care se clădește destinul unui copil. Și, așa cum

vă voi argumenta mai departe, din punctul meu de vedere, de

om simplu, care a trăit experiențe educaționale mai mult sau

mai puțin fericite sau inspirate, acestea sunt, în fond, baza

destinului unui popor.

Despre valoarea şi importanţa familiei,

A şcolii şi a bisericii în formarea unui popor sănătos

Un popor pentru care familia este un prim nucleu

formator şi responsabil, școala, o instituție profesionistă și

dedicată scopului educațional, iar biserica, un spaţiu în care

sacrul ne apropie de adevăratele valori, are toate șansele să

reușească.

Nu putem afirma că nația română nu beneficiază de

existenţa celor trei elemente. Cel puțin la nivel oficial. Dar

atunci, unde se rupe filmul? De ce ne plângem mereu că

„tânăra generație” este pierdută, că tinerii de astăzi nu au

nicio șansă...?

114

Cine dorește răspunsuri bine argumentate științific la

asemenea întrebări va trebui să aștepte ca, la un moment dat,

savanții și specialiștii să elaboreze un studiu serios în care să

își publice rezultatele.

Sunt conştient de faptul că poporul român nu mai are

însă răbdare și nu i-ar ajuta la nimic dacă în trei sau zece ani,

ar apărea un studiu serios, de mii de pagini, ale cărui

rezultate, în final, nu vor fi puse niciodată în practică. Sau dacă

acele concluzii vor rămâne doar la nivel de teorie, iar în

practică, s-ar dovedi a fi o pură utopie.

Noi, românii, trebuie să nu mai pierdem timpul și să

începem să (ne) schimbăm începând din acest moment,

pas cu pas, fără nostalgii şi regrete, cu responsabilitate şi

conştiinţa faptului că aparţinem secolului în care trăim.

Și dacă, între timp, ar apărea un geniu al României

cu un plan elaborat, pe înţelesul tuturor, să îl punem și pe

acela în aplicare!

Eu însă mă voi limita doar la propria experiență,

amintind doar câteva dintre concluziile la care am ajuns, după

ce am experimentat educația atât din poziția de elev, cât și din

cea de părinte. În mod clar, acestea sunt opinii subiective, dar

am convingerea că reprezintă o bună parte din adevăr. Mai

ales că şi mulți dintre dumneavoastră le împărtășesc.

O țară este valoroasă, bogată și puternică prin însăşi

valoarea individuală a cetăţenilor săi. Oamenii pot deveni

valoroși prin educația primită în familie, la școală și în

biserică. Dar educația eficientă a unui copil nu este garantată

115

pe deplin de instituția în sine care îl formează, ci de

capacitatea, pregătirea, caracterul, buna intenție și

obiectivitatea celui care reprezintă aceste instituții – în speță,

părintele, profesorul și reprezentantul bisericii.

Am ajuns la concluzia că a fi subiectiv şi retrograd

cauzează, în timp, un rău foarte mare unei naţiuni. Căci atunci

când spui retrograd, te gândeşti la încăpățânare, la cantonare

sterilă în idei preconcepute şi clişee, la regres, la neclintire în

modul de a vedea lucrurile, la inflexibilitate, refuzul noului, al

progresului şi al evoluţiei. Dacă vom căuta mai adânc, vom

descoperi că această trăsătură de caracter își găsește

rădăcinile în moştenirea genetică sau în educația primită în

copilărie, în familie, în școală sau în biserică. Un părinte, un

profesor sau un preot subiectiv şi retrograd, cu o educaţie

limitată şi idei preconcepute, va crește, la rândul său, o

generaţie de copii cu aceleași stereotipii mentale şi psihologice.

Mulți dintre noi consideră că a ceda, a renunța la un

punct de vedere propriu, este o formă supremă de înjosire. A-

ţi recunoaște greșeala, a accepta că ai greșit, iată un lucru pe

care mulţi îl consideră o rușine! De aceea, rămânem în

continuare prizonieri în propriile realități, influențate de

prejudecăți şi de aberaţii contraproductive.

Obiectivismul este antagonic, ca natură, ca sens,

subiectivismului. Gândirea obiectivă poate fi definită printr-o

imagine de ansamblu cât mai realistă, cât mai aproape de

adevăr, indiferent dacă acesta este sau nu în avantajul

personal.

116

Seneca, atunci când vorbea despre educaţie, spunea

că „niciodată nu a devenit cineva înţelept din noroc”. Și

așa este! E greșit să crezi că ţări precum: Germania,

Norvegia, Japonia sau SUA sunt puternice și au succes

economic doar pentru că au noroc. Sunt ţări ce deţin

bogăţii naturale imense, dar care trăiesc în sărăcie, dar și

ţări cu resurse extrem de limitate, dar care sunt pe

primele locuri ale topurilor mondiale, atunci când vorbim

despre economie, tehnologie, bogăţie. Iar Japonia este cel

mai bun exemplu în acest sens.

Modelul se regăsește transpus și la nivel individual.

Cunoaştem exemple de persoane care au moștenit averi

uriaşe sau au câștigat milioane de euro la jocurile de noroc,

dar care, în câţiva ani, au pierdut absolut totul. Aşa cum sunt

şi exemple pozitive, de oameni care au pornit la drum de la

zero, neavând pregătirea specifică oamenilor de succes, nicio

moștenire genetică cu inclinații spre știință, inovare sau

antreprenoriat, dar care au reușit în viaţă cu mult peste

așteptările tuturor celor din jur.

Pentru a reuși, trebuie să acceptăm însă adevărul.

Este condiţia primordială şi intrinsecă pentru

performanţă, indiferent la ce domeniu ne referim. De

aceea, o autoevaluare, cât mai obiectivă, ne va da

posibilitatea unui nou început, cu șanse mai mari de a

avea succes în tot ceea ce întreprindem.

În momentul în care vom avea curajul să renunțăm la

cutumele noastre vechi, să acceptăm faptul că unele idei,

credinţe şi mentalități dobândite în procesul de educație

117

parcurs din copilărie până în momentul în care am devenit

maturi sunt greșite, depășite, învechite, subiective, de-abia

atunci vom face, cu adevărat, un prim pas spre schimbare. Mai

apoi, este necesar să descoperim, fiecare dintre noi, care sunt

acele lucruri ce ne fac mai buni, mai performanți, mai valoroşi,

mai puternici. Și să începem să le practicăm. Dacă este nevoie,

trebuie chiar să ne schimbăm radical felul de a vedea lumea.

Numai o astfel de schimbare majoră a percepţiei şi a dorinţei

de viaţă şi acţiune a întregului popor ne va face viața mai bună

şi mai ușoară. Și numai așa vom putea fructifica într-un mod

cât mai profitabil şi pentru toţi locuitorii României fără

excepţie, minunatele daruri pe care ni le-a făcut

Dumnezeu aici, în acest colţ de rai, de la pământul cel mai

bun pentru agricultură până la bogăţiile parcă

inepuizabile ale solului şi subsolului.

Iar această schimbare poate pleca dintr-un singur

loc. De la educaţie!

Unii spun că avem un sistem de învățământ catastrofal,

în timp ce alții clamează faptul că ar fi printre cele mai bune

din Europa. Care este însă adevărul? Medicii români care

lucrează în ţările din Europa sau din America nu sunt oare ei

formați în această ţară? Cele câteva zeci de mii! Sunt oare ei

buni? Cum altfel ar fi ajuns să practice medicina în Occident?

Inginerii noștri sunt oare ei bine pregătiţi? Avem

ingineri care fac performanță în cadrul unor mari companii

din Occident și mai avem şi investitori strategici care au ales

România pentru nivelul de pregătire al specialiștilor? Datele

118

spun singure totul, fără alte comentarii de prisos. Cu

siguranță, există performanță și în acest domeniu!

Trebuie să fim cinstiți și să recunoaștem că, totuși, de la

an la an, performanţele sistemului educațional au scăzut.

Majoritatea celor ce au reușit în carieră până în prezent

reprezintă, fără doar şi poate, generația celor care au fost

pregătiți în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Atunci când

rigoarea, disciplina și responsabilitatea se situau, din anumite

puncte de vedere, la un nivel mult mai înalt decât cel de acum.

Școala de medicină și cea de inginerie din România au fost

influențate pozitiv de profesori de excepţie, de adevărate genii

în domeniu, care au fost capabile să transmită din pasiunile și

cunoştinţele lor viitoarelor generații. Astăzi, tocmai acest

lucru începe să își facă simțită absenţa.

Educația nu începe nicidecum cu facultatea. Bazele

acesteia încep să se ridice şi să se consolideze încă din primii

ani de viață, din familie. Aşadar, în România, elementele de

bază ale educației rămân părinții, preotul, educatoarea,

învățătorul și, mai apoi, profesorii. O educație sănătoasă

începe întotdeauna printr-o conlucrare directă a părinților cu

ceilalţi factori implicaţi, progresiv, în pregătirea copilului.

Împărtăşim cred, cu toţii, credinţa că cele zece

porunci din Biblie reprezintă una dintre primele lecţii pe

care un copil trebuie să le primească. De aceea, consider că

este esenţial ca această educaţie să fie formată armonios

între cei doi piloni esenţiali ai societăţii, familia şi biserica,

în sens constructiv, pozitiv, transmiţându-i-se copilului

sensurile adânci ale adevărului, frumosului şi binelui,

119

dorinţa de a construi totul în viaţă cu seriozitate, cu

respect faţă de cuvântul dat, obişnuinţa de a gândi pozitiv,

de a nu fi invidios, de a nu dușmăni, de a se bucura de

binele altuia și de a suferi alături de cel ce se află în necaz.

Din păcate, în ultimii ani, mai ales după Revoluție, s-au

degradat și s-au pierdut multe dintre aceste valori. Și asta mai

ales în zona urbană. Acest lucru este cu atât mai trist, cu cât

noi, ca popor, avem o moștenire genetică foarte bună și, în

mod natural, avem înclinații spre tot ceea ce înseamnă valori

morale. Dar cum, aceste inclinații nu au mai fost atent

păstorite, nu au mai fost încurajate, dezvoltate și îngrijite, ca

în alte timpuri mai bune, unele dintre acestea şi-au pierdut

sau şi-au diminuat din rezonanţă şi importanţă.

Unde am greșit? Pornind din familie, din primii ani de

viaţă, se pare că încă mai este bine întipărită ideea, credința că

„bătaia-i ruptă din rai”. Cu siguranță, suntem de acord cu toţii

că părinții trebuie să își pedepsească copiii atunci când aceştia

greșesc în mod repetat. Dar în multe familii de români, în

foarte multe zone ale țării, mai ales acolo unde părinții sunt

mai puțin educați şi informați, lipsindu-le cultura, o minimă

instruire psihologică şi înţelegerea în faţa întrebărilor

normale ale copiilor, care vor să învețe și să cunoască, acest

lucru a căpătat un caracter permanent, bătaia fiind o practică

curentă, o modalitate de educare prin forţă şi brutalitate.

Mulţi dintre cei care vor citi aceste pagini vor fi

deranjaţi, cu siguranţă, de astfel de afirmaţii. Aceştia fie nu

cred că ar putea fi posibil un astfel comportament într-o

familie, respingând realitatea, fie s-ar putea chiar număra

120

printre cei care apelează, în mod sistematic, la bătaie ca

metodă educaţională şi cărora le-ar fi greu, prin urmare, să

suporte sau să accepte adevărul. În plus, unii dintre noi vor fi

chiar tentați să minimalizeze aceste aspecte prin felul în care

suntem noi ca popor. Dar atenție!

Lucrurile cele mai uzuale, cele mai banale, au efecte

extrem de importante asupra sănătăţii, caracterului,

comportamentului și eficienţei unui popor. De aceea,

pentru a rezolva problemele mari ale României, trebuie

să începem cu problemele mici ale celor mici.

De ce unii medici, ingineri, profesori sau muncitori pot

să aibă o viață fericită, prosperă, mulțumitoare și de succes,

iar alții nu reușesc sub nicio formă, cu toate că au urmat

aceeași școală, au avut aceiaşi profesori, iar părinții le-au

asigurat aceleași condiții de viaţă? Pentru că problemele reale

apar, de fapt, în educația și experiențele care sunt acumulate

de individul în formare, în primii săi ani de viaţă, în copilărie,

cu efecte care se accentuează în mod pozitiv sau negativ şi se

propagă pe parcursul vieții, acestea influențând, asemenea

unui bulgăre de zăpadă, modul în care este transmisă

moştenirea culturală şi educaţia viitoarelor generații.

Pe mulți, probabil, îi va surprinde această teorie, însă le

voi reaminti că trăim într-o lume în care nu există o singură

explicație sau o singură rețetă a reușitei. Suntem atât de

diferiți unii de alții și trăim experiențe atât de diferite, încât

ceea ce putem exprima sunt doar puncte de vedere. Exact

acest lucru îl veţi putea găsi şi în această carte care reprezintă,

în fond, credinţa mea, punctul meu de vedere, viziunea unui

121

român care a trăit în mijlocul românilor, care au avut

încrederea să îl aleagă pentru a-i reprezenta cu onoare, timp

de patru ani, în Parlament. Vreau doar să vă îndemn, mai întâi

către o dezbatere interioară, apoi către una publică, pe care

trebuie să o exersaţi cu prietenii, cu părinții, cu profesorii și cu

toţi ceilalţi, alături de care trăiţi, munciţi, creaţi, evoluaţi zi de

zi. O dezbatere prin care să identificăm, prin care să

recunoaștem ADEVĂRUL, prin care să aflăm și să

acceptăm adevărul despre noi înşine, indiferent dacă

aceasta ne face sau nu plăcere. Astfel vom îndeplini o

condiţie primordială. Aceea de a putea înţelege de ce

avem nevoie pentru a evolua. Numai după o astfel de

introspecţie, după o astfel de analiză la nivel individual şi

colectiv, vom putea merge, cu siguranţă, mai departe. Să

demarăm proiecte noi, să scriem legi și programe pentru a ne

schimba continuu şi în bine, pornind de la zestrea genetică,

extrem de bogată, ce o avem ca popor.

Revenind la educația timpurie, cea făcută în familie, la

grădiniță, la școală și în biserică, este evident că atâta timp cât

aceasta are la bază principii corecte şi sănătoase, copilul va şti

toată viaţa lui cum să se ferească de tot ceea ce înseamnă

provocări, capcane, tentaţii şi derapaje, fiind în permanenţă

apărat de această a doua natură pe care a dobândit-o. Dar

dacă în familie, educația este deficitară şi plină de prejudecăţi,

la grădiniță, copilul are o educatoare slab pregătită,

îndoctrinată şi retrogradă, dacă învățătorul și profesorul sunt

indivizi limitaţi şi cantonaţi într-un sistem învechit, iar preotul

122

este unul extremist, atunci viitorul copilului va fi, în mod

sigur, deformat şi îndreptat lent, dar sigur, către eșec.

Un copil nu își poate alege singur părinții. Iar

deficiențele părinților nu pot fi ușor sesizabile și, de cele mai

multe ori, caracterizarea acestora este subiectivă. Intimitatea

familiei este sacră. Statul nu are dreptul să intervină decât

atunci când drepturile copilului sunt flagrant încălcate, dar

astfel de situații sunt unele extreme. Cazurile care nu sunt

vizibile, care nu ies în evidență și în care nu se încalcă aparent

legea, dar care sugrumă, puțin câte puțin, viitorul copilului

sunt însă la fel de periculoase ca şi situațiile evidente. Numai

că, în astfel de situaţii, efectele răbufnesc și sunt vizibile mult

mai târziu... Atunci când deja este prea târziu pentru a mai

putea repara ceva.

Dacă într-o familie, așa cum am mai spus, nu avem

dreptul să intervenim decât atunci când situația este flagrantă

şi se constată violenţa, abuzurile şi neglijenţa părinţilor, la

nivelul celorlalte instituții amintite, respectiv şcoala şi

biserica, avem obligația de a asigura un anumit standard,

începând cu educaţia primită la grădiniţă şi în biserică, până la

încheierea studiilor universitare şi, de ce nu, chiar mai

departe, având în vedere faptul că educaţia este una

permanentă, care îl însoţeşte pe individ pe tot parcursul vieţii

sale, aşa cum este menţionat şi în Legea Educaţiei Naţionale.

Acest standard are menirea de a compensa cât mai mult

posibil deficiențele din familie.

La grădiniţă și, mai apoi, la școală, trebuie interzise,

în mod categoric, pedepsele fizice şi psihice aplicate

123

copiilor, impunându-se, în acest sens, sancţiuni drastice.

În acest sens, trebuie interzisă cu desăvârșire jignirea

copiilor pe motive care ţin de situaţia materială, de etnie,

de poziţia socială a părinţilor, religie său nivel de

inteligenţă de către educatori, învăţători, profesori sau

preoţi.

Trebuie urmărită și susţinută, cu consecvenţă,

necesitatea implementării unor programe de educaţie

mult mai complexe şi atractive, care să vizeze igiena

personală, sănătatea şi alimentaţia, comportamentul şi

responsabilitatea civică, dezvoltarea personală a

copilului și proiectarea viitorului acestuia, împreună cu

el, alături de el, prin exemple concrete, reale, unele chiar

avangardiste, ieşite din tiparul clasic. Astfel, orice copil

trebuie şi poate să înţeleagă că diferenţele de imaginaţie

şi personalitate între el şi ceilalţi sunt motive de reuşită şi

nu de descurajare.

Programele trebuie să fie atractive prin simplitate,

noutate şi dinamism, prin diversitate şi creativitate, să fie

bazate pe logică și pe interacţiune, inventivitate,

proiectare, simulare, practică și relaţionare. Și, cel mai

important, este necesar să existe mereu premii și forme

de recunoaștere a realizărilor, fiind apreciate şi stimulate

chiar şi cele mai mici reuşite.

Toţi copiii, de la grădiniţă până la liceu, trebuie să

fie stimulaţi, impulsionaţi şi încurajaţi. Trebuie să le fie

recunoscute și apreciate meritele și eforturile pentru

rezultatele obţinute, indiferent de importanţa acestora.

124

Chiar și cel mai slab pregătit copil și poate acest lucru

este cel mai important, trebuie apreciat, lăudat, premiat,

pentru fiecare efort pe care îl face în procesul de educare,

pentru fiecare treaptă pe care reuşeşte să o urce, pentru

fiecare rezultat bun pe care-l obţine. Toţi copiii trebuie

crescuţi cu o mentalitate de învingători, cu credinţa în

valorile românești și cu ideea că dacă vor munci cu

inteligenţă și vor depune consecvent efort în educarea şi

formarea lor, vor avea, cu siguranţă, succes în viaţă şi în

carieră. Bineînţeles că totul trebuie să se facă cu măsură,

echilibrat, armonios, bine şi corect gândit, astfel încât să

nu se ajungă în cealaltă extremă, a supraaprecierii

personale, nocive, unei evoluţii normale, responsabile şi

competente.

Încă din școala primară, sunt necesare programe

prin care lumea practică să fie făcută cunoscută copilului,

prin diverse procedee şi metode simple, dar extrem de

importante şi utile. Simularea unui buget de întreţinere

personală sau familială, metode de economisire şi

administrare a banilor, modalităţi de alegere a profesiei

potrivite aptitudinilor şi înclinaţiilor personale,

exersarea acestei profesii la nivel de joc, obișnuirea cu

modul în care se desfășoară, în mod practic, viaţa reală,

toate acestea sunt strategii extrem de importante, care ar

trebui incluse în sistemul de învăţământ ca forme de

pregătire eficientă pentru viaţa reală.

În gimnaziu, ar trebui introduse, de asemenea, programe

prin care să fie simulate diverse medii antreprenoriale în

125

domeniul administrativ, educativ, al serviciilor, agriculturii,

pomiculturii, construcțiilor, textilelor, IT-ului etc. Copiii

trebuie să fie obișnuiți, încă de pe acum, cu noțiunile de bază,

pentru că aceasta este vârsta la care acestea pot fi asimilate

cel mai ușor și cel mai natural.

„Este prea devreme să te gândești la asta. Lasă să

mai crești.” Aceasta este cea mai păguboasă mentalitate pe

care o regăsim la unii părinți, dar și la o parte dintre cadrele

didactice. Astfel, dorința de a afla, de a experimenta, ce se

naşte la copii, în special în intervalul de vârstă trei –

cincisprezece ani, este inhibată încă din fașă de către părintele

său profesorul care pleacă de la ideea că a nu ști e un lucru

rușinos. Astfel, neștiinţa noastră ca educatori e acoperită,

cu graţie, de afirmaţia de mai sus. Noi, oamenii mari, se

pare că, uneori, ne rezolvăm și ne acoperim lacunele și

frustrările prin blocarea accesului copiilor la informații. În loc

să-i răspundem copilului că este prea devreme pentru a şti

sau a face anumite lucruri, cel mai corect şi constructiv ar fi

să recunoaştem că nici noi înşine nu ştim sau nu

înţelegem un anumit aspect, probabil şi din cauza

diferenţelor dintre generaţii sau a evoluţiei tehnicii. Este,

în fond, un lucru absolut normal. Într-o astfel de situaţie,

copilul trebuie direcţionat, cu profesionalism, către

cineva care are aceste răspunsuri, care poate oferi

îndrumare, consiliere, orientare, susţinere. Numai în

acest mod, copilul va reuşi să facă un SALT MARE SPRE

REUŞITA VIITORULUI SĂU, pentru că va avea toate

condiţiile şi mediul propice pentru a-şi stimula la

126

maximum posibil dorinţa de dezvoltare şi reuşită

profesională, socială şi, intrinsec, umană.

Cea mai mare aberație a fost și este și acum prezentă în

sistemul educațional, prin ignorarea anumitor domenii de

pregătire în favoarea altora. De câte ori nu sunt transformate

orele de sport în ore de matematică, doar pentru că se

consideră, de exemplu, că matematica este mult mai

importantă. Mi s-a întâmplat şi mie acest lucru, elev fiind, ca

probabil și multora dintre dumneavoastră. E ca și cum școala

românească ar dori „să producă”, la fiecare generaţie, pe

bandă rulantă, escadroane de matematicieni. E ca și cum toţi

am fi născuți pentru a fi matematicieni, ceea ce este, în fond, o

utopie. Aceasta este o greșeală a sistemului de învăţământ

care, în timp, are consecinţe dezastruoase asupra sănătăţii şi

dezvoltării corporale şi psihice armonioase. Adevărul este că

unii au talent la muzică sau le place filosofia, în timp ce alţii

obţin performanţă în sport.

Nu vom reuşi însă niciodată să identificăm, cu

realism şi competenţă, aptitudinile, talentul, înclinaţiile

fiecăruia, atât timp cât vom minimiza sau anihila

importanţa anumitor discipline în favoarea altora. Pe

lângă aceasta, de la cea mai fragedă vârstă, copilul învaţă

că regulile pot fi încălcate chiar de către cea mai credibilă

instituţie pentru el – Şcoala –, nerespectându-i-se

drepturile şi regulile stabilite tot de aceleaşi persoane

care le şi încalcă.

Este regretabil faptul că foarte mulţi învăţători și

profesori nu își înţeleg rolul de pedagogi, considerând că

127

doar matematică sau limba română sunt obiectele

fundamentale ce trebuie predate, traumatizând astfel

copiii, neînţelegând că în foarte multe cazuri, nu ştiu sau

nu pot să facă atractive materiile pe care le predau,

motivat de mari deficienţe în sistemul de predare, astfel,

copilul ajungând să urască tot ceea ce înseamnă şcoală.

Școala are datoria şi menirea de a pune la dispoziția

copiilor și părinților o paletă bogată și variată de obiecte de

studiu, din care fiecare elev să îşi poată alege materiile la care

poate excela. Vă dau, în acest sens, doar un singur exemplu

simplu şi la obiect. Personal, consider că șahul este o

disciplină perfectă pentru antrenarea minţii şi mă bucur mult

pentru că iniţiativa de a-l introduce în şcoală a venit chiar din

partea unui grup de profesori, fiind deja un consens ca, din

2014, să fie inclus ca materie obligatorie în şcoală. O disciplină

ce poate avea, cu siguranţă, mai mult succes în educarea

copilului decât multe altele. Trebuie creat acel cadru plăcut,

natural, stimulator în care copilul să aibă libertatea de a alege,

fără constrângeri şi obligații de niciun fel. E simplu. Ca și în

viață. Cele mai mari reușite le avem în acele lucruri pe care le

facem din plăcere și nu din obligație. Același principiu trebuie

să se aplice și în școală. Fă astfel încât elevul să vină la

şcoală și să înveţe din plăcere, iar atunci, rezultatele sale

vor fi uimitoare. Și poate nu am mai avea nevoie de sute de

ore de meditații, de pregătire, de forțare inutilă. Totul ar fi

natural şi ar avea o altfel de consistenţă, mai trainică. Iar

celor cărora nu le place şahul, trebuie să li se ofere

alternative – jocuri de provocare a inteligenţei – care să

128

fie învăţate şi practicate din plăcere, dezvoltându-se

astfel, într-un mod armonios, personalitatea copiilor.

„Educaţia nu înseamnă să memorezi informaţii cu

duiumul, ci să-ţi antrenezi mintea.” (Albert Einstein)

Marea greșeală care s-a făcut după Revoluție este că s-a

încărcat mult prea mult, uneori inutil, programa școlară. Cu

siguranţă, multe dintre aceste noi materii sunt necesare şi vin

în completarea şi extinderea orizontului de cunoaştere a

elevului, însă este necesar să fie introduse în educație, la

timpul lor, fără a sufoca inutil copilul.

Aglomerarea cu prea multe materii obligatorii este

dăunătoare. Copilul este copleşit. Presiunea este imensă.

Și, inevitabil, acesta clachează. Obosește, se descurajează,

iar școala devine un calvar. Singura dorinţă a copilului

este să scape cât mai repede din această competiţie

feroce care îl macină şi îl distruge ca personalitate şi

individualitate.

Poate că unele cadre didactice mă vor contrazice, venind

cu dovada că România are mulți olimpici, însă dintr-o clasă de

treizeci de copii, doar cinci dintre aceştia sunt capabili de

reuşite și au succes. De aceea, cred că aceasta este o poziție

total greșită.

Materia trebuie să fie asimilată de toţi copiii din

clasă, chiar şi de către cel mai slab dintre aceştia. Acest

copil trebuie să fie reperul, etalonul și nu cel mai bun.

Cei cinci copii foarte buni pot face parte dintr-o clasă

de avansaţi. Astfel își vor putea măsura puterile cu cei de

129

nivelul lor. Și competiţia ar fi mult mai benefică pentru

toţi.

În acest sistem însă, în care se desfășoară educația în

România, fără să ne dăm seama, îi condamnăm pe toți. Și pe

cei mai slab pregătiţi şi mai puţin inteligenţi, dar și pe cei care

pot înțelege și acumula într-un alt ritm materia. De ce? Pentru

că există o ruptură imensă între școală și viaţa reală.

Pentru că în viaţa reală, lucrurile merg cu totul altfel.

Imprevizibilul, capacitatea de adaptare, rezistenţa la

eșec, controlul frustrărilor este cu mult mai important.

Am cunoscut destul de multe cazuri în care elevi eminenţi

la școală au clacat, mai târziu, în viaţă ca adulţi sau

profesionişti. Vă închipuiţi ce poate fi în mintea și în

sufletul unui astfel de om care, după ce a parcurs cu

succes toate treptele de învăţământ, obţinând numeroase

diplome şi premii, se vede ajuns la vârsta de patruzeci de

ani, în plină maturitate creativă şi profesională, trăind, zi

de zi, deziluzii, ratări, temeri, înconjurat mereu de lipsuri

materiale, frustrări şi vise spulberate? El, cel care a fost

mereu tratat la școală ca un lider, ca un elev capabil şi de

succes, cu rezultate excelente la matematică sau limba

română?

E un șoc imens, o ruptură fatală între două realităţi

fundamental diferite, profund incompatibile care îţi sfâşie

fiinţa, dezechilibrând-o iremediabil: să fii, să crezi și să fii

tratat ca fiind cel mai bun elev și mai apoi, după finalizarea

studiilor, încercând să îți dezvolţi cariera, să te încadrezi în

social, să îţi dai seama că acest lucru nu te poate ajuta cu nimic

130

sau nu eşti apreciat la justa valoare. De aici, vine poate și acea

întrebare care îi debusolează pe mulți: pentru ce am mai

trecut oare prin școală dacă nu pot să ocup şi eu un loc în

societate? Dacă nu-mi pot fi recunoscute meritele şi nu

mă pot adapta cerinţelor din viaţa reală, de dincolo de

pereţii şcolii? Ce rost au mai avut atunci toţi aceşti ani de

studii, de examene, de certificări, de recunoaşteri

continue dacă astăzi, acum, competenţele mele nu sunt

recunoscute, iar eu nu sunt capabil să mă încadrez în

sistem, să-mi exercit profesia pentru care m-am pregătit

atâţia ani cu atâta pasiune?

Şi aceasta pentru că nimeni nu i-a explicat vreodată,

în şcoală, că nu e de ajuns teoria. Că nu e de ajuns să știi

să faci ecuaţii matematice complicate. Că în viaţă, un

cumul de cunoştinţe rămâne doar la stadiul de simplă

informaţie, dacă aceasta nu este materializată în acţiune,

într-un plan concret, ancorat în realitate.

Pentru a oferi un exemplu mai concret, se întâmplă ca

atunci când un profesor de management, apreciat și

considerat foarte bun în domeniul său de specializare, te

învață cum să proiectezi şi să organizezi activitatea dintr-o

fabrică sau cum să dezvolţi o afacere, când el personal, lipsit

de o astfel de experienţă, nu ar fi capabil să conducă nici

măcar cinci angajați.

Vă mai dau un exemplu în acest sens. Închipuiți-vă un

profesor care îşi pregătește la Academia Navală studenţii

pentru a conduce o navă pe marile oceane ale lumii, în

condițiile în care el nu a fost niciodată la timona unui vas, iar

131

toate cunoștințele sale se limitează doar la simulările din

laboratoare. Așa ceva nu poate duce, inevitabil, decât la erori

de pilotaj sau chiar la tragedii.

La o privire mai atentă asupra educaţiei româneşti, vom

observa că există trei tipologii de cadre didactice.

Prima categorie este reprezentată de profesorul care are

o memorie de invidiat, care învață totul mecanic, ca pe o

poezie, însă ceea ce predă este fad, neatractiv, sterp și pur

teoretic. Acesta nu îşi pune niciodată problema cum îl poate

ajuta, practic, pe elev ceea ce el îi predă. Iar drama este că îi

putem întâlni pe exponenţii acestei categorii destul de

frecvent pe treptele şcolii româneşti, poate şi pentru faptul că

sistemul nostru educațional se bazează prea mult pe învățarea

mecanică. Astfel de profesori, excelând la acest capitol, trec

toate examenele și devin, în scurt timp, cadre didactice, (de)

formatori de noi generaţii.

A doua categorie este reprezentată de profesorii foarte

bine informați, cu o memorie bună, dar cărora le lipseşte

abilitatea, strategia, darul şi poate oarecum şi pasiunea de a

preda, astfel încât să se facă înțeleși de discipolii lor.

A treia categorie, cea cu adevărat importantă, este

reprezentată de pedagogul înnăscut. Cel care înţelege

foarte bine atât importanţa dimensiunii teoretice, cât și

pe a celei practice. Acest profesor, şlefuitor de diamante,

va fi mereu capabil să-i transmită elevului pasiune,

încredere, motivaţie, acel suflu și acele cunoștinţe care să

132

îl pregătească temeinic pentru viaţă. Aceştia sunt însă şi

cei mai puţini.

Dacă ați avut norocul să întâlniți în anii de școală un

astfel de profesor, cu siguranță, aţi simțit influenţa benefică pe

care a exercitat-o în viața şi formarea dumneavoastră. Și poate

o mai simțiți şi astăzi prin măsurarea succesului pe care îl

aveți, prin încrederea în forțele proprii, prin modul pozitiv în

care vă raportați la tot ceea ce vă înconjoară.

Marea întrebare, la care trebuie să oferim curând şi cu

multă responsabilitate un răspuns, este ce anume trebuie să

facem astfel încât în școlile noastre, de educația copiilor noștri

să se ocupe doar astfel de cadre didactice?

Primul răspuns la întrebarea ce anume trebuie să facem,

pentru a schimba în bine lucrurile, îl regăsim în educație. Așa

cum vă spuneam, la începutul acestei cărți, rezolvarea

problemelor trebuie să înceapă încă de la școală, cu cei mici.

Primul semn care mă bucură și văd că deja dă roade, este

decizia de a introduce șahul ca materie obligatorie în școli.

Dar atenție! Pentru a nu stresa sau traumatiza copii, trebuie

să existe și alternative pentru cei mici, în cazul în care nu au

înclinație pentru acest sport al minții.

Trebuie implementate standarde pedagogice

performante, prin simplitatea şi uşurinţa înţelegerii lor,

pentru a elimina, pe cât posibil, ineficienţa predării prin

metode neatractive, de rutină, greu de digerat.

133

Orice efort al elevului trebuie apreciat, premiat.

Copilul trebuie direcţionat spre ceea ce i se potrivește

mai bine. Cred că trebuie să punem accent pe dezvoltarea

școlilor profesionale și a facultăţilor tehnice, astfel încât

să avem o resursă umană bine pregătită pentru ramurile

industriale şi creative importante.

Într-un interviu acordat cotidianului „Evenimentul Zilei”,

la începutul lunii octombrie 2013, academicianul Solomon

Marcus declara faptul că „rădăcina răului în criza locurilor de

muncă se află în sistemul educaţional”. Este un crez pe care îl

împărtăşesc pe deplin, atât eu, un simplu senator, cât şi, cu

siguranţă, oamenii de bună-credinţă pe care îi reprezint.

Deţinând, timp de nouă ani, funcţia de preşedinte al

Comisiei pentru Industria Uşoară din cadrul Consiliului de

Dezvoltare Economică al Prefecturii Iaşi, am căutat, pe tot

parcursul acelei perioade, să solicit şi să impun schimbări în

forma de pregătire a elevilor şi în dezvoltarea profesională a

angajaţilor din mediul economic. De nenumărate ori, în

majoritatea demersurilor mele, am întâmpinat tot felul de

obstacole, având în vedere faptul că mulţi reprezentanţi din

învăţământ nu conştientizau, nu înţelegeau sau nu puteau

susţine astfel de proiecte, în condiţiile în care posibilităţile

erau limitate la nivelul unui judeţ, atât timp cât nu exista

susţinere politică la nivel central.

Interesant este tocmai faptul că deficienţele din sistemul

de învăţământ şi formare profesională sunt reclamate de

mediul economic, de angajatorii care constată slaba pregătire

profesională a viitorilor angajaţi. Aceştia consideră că pentru

134

a se integra în noua organizaţie şi pentru a putea răspunde

solicitărilor postului, absolvenţii au nevoie de cursuri

intensive de formare, ulterior procesului de recrutare. Aceasta

este, în fond, o consecinţă a faptului că prea puţine cunoştinţe,

dintre cele însuşite în sistemul de învăţământ, de la liceu,

şcoală profesională până la o facultate din România, se

corelează cu cerinţele şi solicitările unui loc de muncă.

Academicianul Solomon Marcus, în interviul evocat

mai sus, sublinia faptul că „elevul de azi trebuie să fie

pregătit pentru a intra în piaţa muncii într-un moment în

care profesiile vor avea cu totul alt profil”. Referitor la

acelaşi subiect, Profesorul Florin Colceag, doctor în

economie şi specialist în modelare matematică, a adus în

discuţie şi dumnealui, deseori, marile deficienţe din

sistemul actual de învăţământ privind pregătirea

viitorilor specialişti ai ţării.

Este evident că, într-o astfel de situaţie critică, în care ne

vedem ameninţaţi de perspectiva dispariţiei resurselor

umane calificate şi competente, se impun o serie de schimbări

care trebuie duse cât mai curând la îndeplinire de specialişti,

de persoane cu capacităţi şi competenţe recunoscute oficial,

bine ancorate în domeniul pedagogiei şi al ştiinţelor educaţiei.

Una dintre trăsăturile fundamentale de care trebuie să dea

dovadă modelatorii sistemului de învăţământ este însăşi

capacitatea de a armoniza partea teoretică cu dimensiunea

practică. Consider, prin urmare, că este necesară construirea

unei punţi solide între metodologia, cadrul normativ al

educaţiei şi caracterul său aplicativ-integrativ.

135

Ar trebui să mizăm pe capacitatea cadrelor didactice şi

pe performanţa programelor şcolare în transpunerea teoriei

în practică, în vederea însuşirii de către elevi a unor abilităţi

practice şi concrete, care să îi ajute cu adevărat în viaţă, în

dezvoltarea personală şi profesională, dar numai dacă vom

conştientiza şi înţelege deficienţele din sistemul educaţional,

făcând, astfel, schimbările necesare.

Astfel, elevul sau studentul va veni la şcoală cu o mai

mare plăcere, tocmai datorită atractivităţii şi satisfacţiei

pe care i le pot oferi cunoştinţele şi abilităţile dobândite.

Pentru început, acest entuziasm trebuie să vină, în

primul rând, de la cadrele didactice. Am avut, la rândul meu,

elev fiind, profesori care erau aşteptaţi cu nerăbdare la ore.

Astfel de atitudini, de personalităţi şi caractere ar trebui

susţinute, promovate şi educate în sistemul de învăţământ

românesc, pentru că acestea sunt cele care au puterea de a

trezi pasiunea pentru cunoaştere şi de a insufla dorinţa de a fi

cel mai bun.

Voi invoca, în cele ce urmează, exemplul unui profesor a

cărui poveste de viaţă a fost prezentată într-un reportaj din

cotidianul „Evenimentul zilei”, din luna octombrie 2013, cu

titlul „Profesorul ideal chiar există!”. Domnul Bădilă, profesor

la Colegiul Naţional Pedagogic „Andrei Şaguna” din Sibiu, este

portretizat ca un adevărat „Domn Trandafir” al zilelor noastre,

construind un cadru ludic, fără bariere ierarhice, între el şi

elevii săi, unde fiecare informaţie este însoţită de o raportare

practică. Nu voi reda însă articolul în această carte, lăsându-vă

dumneavoastră bucuria de a descoperi mai multe despre

136

acest profesor, care este o valoare locală şi naţională prin

competenţa, modestia şi ştiinţa de a prezenta lucrurile

esenţiale în cel mai simplu mod posibil.

Profesorii ar trebui să fie, înainte de toate, buni

pedagogi. Acei dascăli care au rămas în sistem doar din raţiuni

pragmatice, de exemplu, pentru că nu şi-au găsit alt loc de

muncă după terminarea facultăţii, vor întârzia tot mai mult

evoluţia sistemului de învăţământ românesc. Atuurile

individuale de tipul unei memorii foarte bune nu vor

compensa niciodată lipsa abilităţilor aplicative, logice şi

pedagogice.

Pentru a vă convinge să căutaţi articolul „Profesorul

ideal chiar există!”, voi cita şi un comentariu adăugat de

un cititor la varianta online a reportajului publicat în

„Evenimentul Zilei”: „Ce departe am fi cu toţii, dar mai

ales cei tineri, dacă ar exista mai mulţi dascăli ca

profesorul prezentat aici. Păcat că nu pregăteşte

profesori, că nu predă la un institut de învăţământ

superior pentru a-i învăţa pe viitorii dascăli cum se

pregătesc copiii!?... Felicitări, Domnule Profesor!”.

În concluzie, o ipoteză viabilă pentru depăşirea, cel

puţin parţială, a neajunsurilor actualului sistem de

educaţie, ar fi identificarea a cât mai multor profesori de

elită, precum cel adus în discuţie anterior şi cooptarea lor

într-un proiect de concepere a unei programe pedagogice

novatoare, cu reguli clare, care să simplifice lucrurile, să

reducă mult din materiile care nu sunt strict necesare,

care să sintetizeze într-o formă plăcută informaţia, să

137

îmbine în mod armonios şi util teoria cu practica, să

dezvolte abilităţile practice şi să creeze un mediu prielnic

dezvoltării individuale, creative a elevilor.

Ar fi un pas în faţă, cu certitudine, eliminarea tuturor

situaţiilor care s-au perpetuat în ultimele două decenii, cum ar

fi numărul foarte ridicat de materii şi manuale introduse în

şcoli. Impunerea acestor manuale a dus la o încărcare

nejustificată a programei şcolare, cu fundamente reale doar

în ceea ce priveşte câştigul autorilor şi al intermediarilor

acestora din sistemul de învăţământ.

Acest lucru îmi aminteşte de un lucru pe care Albert

Einstein îl scria la un moment dat: „Un lucru absolut

genial este acela care este prezentat în cuvinte simple şi

puţine, pe înţelesul unui copil de opt ani şi al unei

persoane de optzeci de ani.” Este, prin urmare, necesar să

găsim acel cod inteligibil de transmitere a informaţiilor

către elevi, prin care să se elimine acea sumă de

inadvertenţe prezentă în primele cicluri de educaţie. Prin

supraîncărcarea teoretică inutilă a materialelor de

studiu, lucrurile simple fiind prezentate de autori într-o

manieră mult prea preţioasă şi stufoasă, acestea devin

aproape indescifrabile pentru elev, descurajându-l,

obosindu-l, deprimându-l şi alimentându-i un dezinteres

periculos pentru învăţătură.

Unul dintre modelele de inspiraţie, pentru

îmbunătăţirea învăţământului românesc, poate fi cel

finlandez. Cel mai relevant argument a apărut şi în cotidianul

„Adevărul”, sub titlul: „Secretul succesului în educaţia

138

finlandeză”. Cât de potrivit este modelul pentru învăţământul

românesc? Cu siguranţă este!

Doresc să preîntâmpin eventualele nemulţumiri ale

cititorilor, cu privire la ideile prezentate mai sus, clarificând

obiectivul central al acestei cărţi şi anume acela de a spune

adevărul, prin filtrul datelor şi situaţiilor cu care am intrat în

contact de-a lungul carierei mele şi pe care continui să le

descopăr zi de zi.

Trebuie să avem încredere că printr-o colaborare

eficientă între vechea şi noua generaţie, se vor găsi soluţiile

cele mai potrivite pentru viitorul învăţământului românesc,

dacă vom accepta adevărul şi vom fi dispuşi să ne asumăm

schimbările necesare cu adevărat şi nu numai mimarea lor

pentru a mai „topi” o sumă mare din bugetul statului.

În căutarea unor concepţii novatoare în ceea ce priveşte

sistemul educaţional, consider că personalităţi marcante,

precum: academicienii Dinu Giurescu şi Solomon Marcus,

matematicianul Florin Colceag, scriitorul Dan Puric, dascăli

precum cel de la Sibiu şi mulţi alţii, pot aduce contribuţii

importante în această direcţie, simplificând, esenţializând şi

transformând demersul didactic într-unul realmente atractiv,

iar materiile sau programele eliminate din programa şcolară

ar trebui să capete un statut nou, de lectură de specialitate

pentru învăţământul superior, postliceal sau chiar liceal.

În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ românesc,

sunt necesare politici de promovare agresive, prin care

studenţii străini să fie convinşi să aplice pentru studii în

universităţile din România, într-un sistem de taxe egale cu

139

cele ale studenţilor români sau chiar mai mici, această

strategie putând avea numeroase avantaje pe termen scurt şi

lung pentru România, în numeroase ramuri ale economiei

naţionale.

Pe termen scurt, chiar dacă aceste taxe de şcolarizare

mici nu ar aduce instant venituri considerabile, atractivitatea

unor astfel de oportunităţi educative ar face să crească

numărul de studenţi străini veniţi la studii în România, ceea ce

ar produce efecte economice vizibile în sectorul imobiliar

(chirii etc.), alimentar, cultural, de divertisment, prestări de

servicii etc..

Mediul economic românesc mai poate cunoaşte o

dezvoltare constantă şi prin organizarea de tabere şcolare.

Astfel, fiecare elev, chiar şi cel cu o situaţie financiară precară,

va avea posibilitatea de a participa, cel puţin o dată pe an,

iarnă sau vară, la un program extraşcolar bine organizat care

îi va oferi avantajul de a se adapta la normele impuse de un

mediu de viaţă diferit, integrându-l din punct de vedere social

şi cultural. Aceste tabere şcolare, cu un caracter educativ şi

formator, le vor oferi tuturor copiilor un cadru natural şi

familial, propice desfăşurării unor activităţi specifice

dezvoltării armonioase a aptitudinilor şi abilităţilor, a

personalităţii şi creativităţii individuale şi de grup.

O investiţie, în acest tip de educaţie alternativă, ar avea,

cu siguranţă, numeroase avantaje, în special dacă vorbim

despre taberele tematice care îşi propun să descopere şi să

dezvolte talentul sub toate formele sale de manifestare:

140

abilităţi intelectuale, artistice şi/sau psihomotorii,

creativitate, diverse competenţe sociale.

Pentru tinerii din Africa, Asia, sau de oriunde,

universităţile româneşti ar trebui să fie mult mai

accesibile din punct de vedere al taxelor de şcolarizare

decât cele din Occident.

Tot pe Ceauşescu trebuie să îl luăm de model şi în

privinţa atragerii de studenţi străini pentru centrele

universitare din Iaşi, Bucureşti, Timişoara, Cluj, Craiova,

Mureş sau Constanţa. În afara faptului că vor aduce

venituri ţării, cel mai important aspect şi beneficiile cele

mai mari vin din faptul că viitorii miniştri, şefi de

instituţii, specialişti, medici, ingineri din aceste ţări vor fi

pregătiţi în România. Se vor crea, astfel, punţi de legătură

şi prietenie ce pot fi folosite în beneficiul tuturor în

viitorul apropiat, păstrându-se amintiri şi afinităţi,

pentru multe generaţii, dacă experienţele lor sunt plăcute

în România.

Din păcate, aceste avantaje au fost, treptat – treptat,

pierdute după decembrie 1989, când politicienii incompetenţi

şi funcţionarii statului au crescut revoltător de mult taxele

pentru studenţii străini, sperând că aceştia sunt „un sac fără

fund”.

Aceasta este, în fond, o repercusiune a viziunii corupte,

deformate şi defectuoase a clasei politice şi a funcţionarilor

corupţi. După cum am mai afirmat, aceşti indivizi corupţi,

141

linguşitori, servilişti au crezut că reţeta îmbogăţirii este

creşterea taxelor. Folosindu-se de gura mare şi de coatele

ascuţite, aceştia au reuşit să distrugă aproape totul. Este trist

pentru că aproape în fiecare domeniu, incompetenţii, corupţii

şi trădătorii de ţară au aplicat aceeaşi metodă simplistă, de

creştere a taxelor şi preţurilor, invers proporţională cu

micşorarea calităţii serviciilor şi nu numai.

Atragerea studenţilor străini ar fi extrem de avantajoasă,

chiar dacă aceştia ar fi şcolarizaţi pe nişte taxe aproape

simbolice, deoarece un astfel de val demografic ar avea o serie

de multe alte efecte în numeroase domenii: imobiliare,

cultură, divertisment, industria alimentară sau sistemul

medical. Aceasta ar fi, în fond, o strategie de marketing

excepţională pentru România, ţările occidentale şi SUA

făcând eforturi extreme, prin lungi campanii de

marketing, să atragă cât mai mulţi studenţi din toată

lumea.

Cu toţii suntem convinşi că, în educaţie, sunt multe de

făcut şi aceste schimbări trebuie făcute cât mai urgent. În

concluzie:

În primul rând, programa şcolară trebuie „eliberată”

de acele materiale care au fost incluse, din 1990 până

în prezent, de către cei care, prin influenţă şi dorinţa

de câştiguri materiale, le-au introdus. Acestea pot fi

studiate în cadrul altor niveluri de specializare.

142

Trebuie să ne adresăm realist la cantitatea potrivită

de informaţii pe care le pot asimila minimum 80 %

dintre elevi cu eforturi cât mai reduse, într-un mod

atractiv, plăcut, logic şi foarte sugestiv şi intuitiv, în

perspectivă.

Oricărui copil trebuie să i se asigure, obligatoriu,

gratuit, cel puţin o tabără pe an, în care scopul

principal să fie socializarea, deprinderea de abilităţi

speciale, prin diferite aplicaţii specifice unei tabere.

Aceştia trebuie implicaţi în activităţi creative şi,

totodată, trebuie concepute proiecte pentru simulări

în diverse domenii care au legătură cu alegerea

profesiei şi viitorului lor.

La ţară, în locul cheltuirii banilor pentru sălile de

sport, de cel puţin 500.000 de euro fiecare, care s-a

demonstrat că nu sunt folosite, trebuie să fie

amenajate acele terenuri clasice care să includă

terenuri standard de fotbal, handbal, incluzând şi

două coşuri pentru baschet, o plasă de volei, etc,

construind, cu banii investiţi într-o sală de sport, cel

puţin 50 de baze sportive clasice, modeste dar utile,

care pot asigura acel minim necesar de satisfacţie şi

încurajare pentru copii. Ar trebui să avem în vedere

mişcarea, sănătatea şi încurajarea performanţei prin

organizarea, cât mai des, a cât mai multor concursuri.

Corpul profesoral trebuie pregătit într-o nouă

mentalitate de predare pedagogică atractivă. Modelul

143

dascălului de la Sibiu ar trebui dat drept exemplu şi

inclus ca reper pentru ceilalţi profesori, O altă idee ar

fi adoptarea şi în România a sistemului finlandez de

învăţământ, care este o reuşită recunoscută la nivel

mondial.

Propun şi susţin impunerea celor mai mici taxe pentru

studenţii străini. Veniturile vor veni din servicii, chirii,

divertisment, alimentaţie etc. dar cel mai important,

din relaţiile pe care le vom avea cu viitorii şefi de

instituţii, miniştri, oameni de afaceri, înalţi demnitari

din fiecare ţară de unde primim studenţi, ceea ce va

crea mari avantaje ţării noastre pe viitor.

„Există o singură regulă pentru

industrialist: construieşte cele mai bune produse,

la cele mai mici costuri şi plăteşte cele mai mari

salarii pe care le poţi plăti." (Henry Ford – om

de afaceri american)

II. ECONOMIA

România reprezintă cea mai mare oportunitate

investiţională din Europa pentru următorii douăzeci de

ani. Dumnezeu echilibrează lucrurile. Orice dezavantaj

poate deveni, la un moment dat, un avantaj. Bogăţiile

naturale, neexploatate până acum sau insuficient

exploatate în trecut, vor deveni interesante pentru toate

statele bogate ale lumii ce au ajuns la limita zăcămintelor

de pe teritoriile lor şi se află în căutarea altor resurse.

Prelungirea crizei și globalizarea obligă marile

concerne economice să caute resurse naturale și umane

mai ieftine. În Europa, România este singura ţară care

îndeplinește cele mai multe condiţii pentru a aduce

profiturile cele mai mari pe timp de criză şi nu numai.

Forța de muncă ieftină și bine pregătită în foarte multe

domenii, terenurile ecologice, amplasarea geostrategică cu

ieșire largă la Marea Neagră, toate acestea sunt doar câteva

dintre atuurile noastre.

146

Industria auto din Europa, industrie care, la nivel

mondial, este în declin, va fi salvată și va reuși să reintre pe o

curbă ascendentă de profit doar prin alegerea strategică a

mutării unei mari părţi din producţie în România.

Mercedes și Renault sunt cele mai convingătoare exemple

în acest sens, inteligenţa lor nu poate fi pusă la îndoială,

acestea deschizându-şi aici câteva centre puternice de

producție. Alături de ele sunt Delphi și Ford, iar ultimele

informații arată că, în perioada imediat următoare, vor mai

veni și alți mari producători.

În afara celor menționate, un mare potențial îl deţine

agricultura prin terenurile sale ecologice, zonă economică în

care, pe viitor, se pot construi ferme agricole, zootehnice,

pomicole sau viticole, plus o industrie alimentară foarte

dezvoltată.

Marele dezavantaj este însă că, până în prezent, s-au

vândut deja 8 % dintre terenurile țării către străini. Făcând o

estimare realistă în această direcţie, începând cu 2014, acest

procent va urca până la 20 %, dacă nu se va modifica rapid

legislația.

După cum v-am spus, orice dezavantaj se poate

transforma într-un fapt pozitiv. Chiar dacă străinii vor deține

aproape un sfert din pământurile noastre, acest lucru nu

înseamnă că și-l vor lua cu ei în altă parte. Investitorii în

terenuri din Germania, Olanda, Franța, Italia, Anglia vor

produce aici, în România, și vor exporta în țările lor sau

oriunde în lume, când vor constata că absorbţia pieţei

româneşti este limitată.

147

O oportunitate deosebită o reprezintă investitorii din

afara spaţiului european. Și mă refer aici, în special, la țările

bogate din Orientul Apropiat. State precum Emiratele Arabe

Unite sau Qatar care au resurse investiționale foarte mari,

caută să investească la noi. Produsele noastre alimentare, în

special carnea de oaie sau de vită, dar și cele agricole sunt

foarte bine apreciate și căutate în acea zonă. Avem o tradiție a

schimburilor economice începută pe vremea lui Nicolae

Ceaușescu, pe care trebuie să o cultivăm şi să o exploatăm.

Mobila, mașinile, lemnul nostru, au un mare succes pe piețele

arabe. Astfel de țări vor aduce cele mai mari surprize pozitive

pentru România. Sunt piețe de export excelente și cu mare

potențial, cu oameni care vor să facă afaceri reciproc

avantajoase.

Cum este cheltuit bugetul României?

La o discuţie cu diferite personalităţi, dintr-o ţară care s-

a dezvoltat foarte mult în ultimii treizeci şi cinci de ani, fiind,

pentru mulţi, un exemplu în domeniul turismului şi al

comerţului, fiind întrebat care este bugetul nostru, la aflarea

sumei, am primit următorul răspuns: „Păi, noi, cu un buget

mult mai mic, am reuşit să uimim lumea! De ce nu aţi reuşit şi

voi?!”.

Pentru că la noi e foarte multă risipă. Drumuri care, în

mod normal, ar trebui reparate o dată la douăzeci de ani, la

noi se repară, cu cheltuieli mari, după doar trei – patru ani de

la darea lor în folosinţă. Mai multe unităţi ale statului încă mai

148

consumă căldură şi energie în exces, mergând pe principiul că

acolo e un consum al altuia şi nu al statului român, iar

achiziţiile se fac de prea multe ori mergând pe principiul „cel

mai ieftin” şi nu „cel mai bun”. (Cel mai frecvent contractori

care fac lucrări de proastă calitate, supraevaluate de 3 – 4 ori).

Avantajele geopolitice uluitoare de care s-a bucurat

România dintotdeauna: deschiderea la Marea Neagră,

numeroasele resurse naturale de o bogăţie inimaginabilă, cât

şi potenţialul energetic şi economic semnificativ al ţării vor

rămâne, indiferent de circumstanţe, puncte forţe care pot

constitui baza unor politici de dezvoltare fructuoase, în foarte

multe direcţii.

Pe lângă avantajele oferite de resursele naturale, atât de

diverse, pe care le oferă solul şi subsolul României şi forţa de

muncă foarte ieftină, raportat la competitivitate şi producţie, o

altă dimensiune a potenţialului economic mare al ţării este

reprezentată şi de centrele universitare din Iaşi, Bucureşti,

Timişoara, Cluj, Craiova, Constanţa, Târgu Mureş etc., care pot

forma buni specialişti aproape în toate domeniile.

În pofida faptului că mai există încă multe strategii

educaţionale şi organizatorice de implementat, precum şi

multe lucruri de rezolvat, toate aceste deficienţe pot fi

rezolvate pe termen mediu, unele universităţi, pe anumite

segmente şi în anumite domenii de activitate, rezolvându-şi

chiar aceste probleme şi dovedind prin aceasta că se poate.

Portul Constanţa deţine, de asemenea, un potenţial

economic şi comercial imens, putând juca un rol deosebit de

149

important în concretizarea dezideratului de dezvoltare

economică.

Lim Chee Sheong, reprezentantul în România al

gigantului CWT Globelink, cel mai mare trader de containere

din Asia pe segmentul mărfurilor de grupaj, a declarat, pentru

„Ziarul Financiar”, pe data de 31 octombrie 2013, că „Portul

Constanţa trebuie promovat ca poartă de intrare în toată

regiunea Europa de Sud-Est”.

Într-adevăr, portul Constanţa rămâne un mare avantaj

pentru transportatorii maritimi, afirmaţie motivată de faptul

că investiţiile făcute de regimul Ceauşescu au creat

posibilitatea ca navele foarte mari să poată acosta în portul

Constanţa, la o adâncime a apei de peste 18 m, ceea ce nu se

întâmplă în multe porturi ale Europei.

Emiratele Arabe Unite au investit în Portul Constanţa,

doar în ultimii patru ani, o sută de milioane de dolari. Există

chiar şi perspectiva continuării investiţiilor, oficialii arabi

anunţând că ar fi dispuşi să mai investească încă şase sute de

milioane de dolari pentru modernizarea portului, dar anumite

ţări din Europa se opun acestei investiţii, exercitând presiuni

puternice la adresa autorităţilor române.

În contextul în care cei care se opun acestei investiţii

nu vin cu soluţii alternative, această situaţie are toate

şansele să fie interpretată drept o formă de sabotaj

împotriva României.

În astfel de cazuri, autorităţile române trebuie să

aibă fermitatea şi forţa de a face publice asemenea

presiuni, neacceptând să pierdem portofoliul diplomatic

150

şi de relaţii economice, doar pentru că grupuri ostile

României doresc acest lucru. Iar cazuri de genul acesta

sunt cu sutele!

Aşa cum am văzut, Portul Constanţa este un bun

strategic al României şi poate fi folosit în numeroase variante

care să avantajeze economic România, fiind mulţi oameni de

afaceri din Europa, Orient şi Asia, care ar dori să investească

în portul Constanţa peste 1.500.000.000 de euro în următorii

cinci ani. Autorităţile române sunt obligate să perfecteze

cadrul legislativ şi climatul potrivit pentru investitori,

respingând asocierile nefireşti propuse de funcţionari ai

statului român şi aşa-zişii investitori din Europa. Este

neapărată nevoie să fie atrase cât mai curând şi cât mai multe

oportunităţi investiţionale pentru România, indiferent de ţara

de origine, urmând, practic, acelaşi drum parcurs de oricare

altă ţară dezvoltată din Europa Occidentală.

După cum am mai afirmat, România este, pentru

următorii douăzeci de ani, cea mai mare oportunitate

investiţionala din Europa.

Industria auto se va număra, cu siguranţă, printre cele

mai importante ramuri care vor cunoaşte o dezvoltare

impresionantă. Renault – Franţa a fost brandul care a

identificat potenţialul mărcii româneşti Dacia, încă de la

începutul anilor 2000, demarând un amplu program de

investiţii, care acum se materializează într-o producţie de

350.000 de automobile asamblate pe an şi componente auto

pentru încă aproximativ 400.000 de automobile, care merg în

proporţie de aproximativ 80 % la export.

151

În paralel cu Renault, deşi mai timid, la început,

reprezentanţi ai industriei auto din Germania, precum

Mercedes-Benz, au deschis fabrici de componente auto pentru

industria auto din Germania, care vor depăşi cu mult

investiţiile de la Renault.

Investitorii germani sunt mulţumiţi de productivitatea şi

dedicarea românilor, ca şi de calitatea produselor finite ce ies

de pe liniile de asamblare, astfel încât, în câteva zeci de fabrici,

se lucrează deja la capacitate maximă, în timp ce alte câteva

zeci sunt în curs de finalizare, urmând să se demareze şi în

acestea, cât mai curând, procesele de producţie.

O experienţă, nu însă la fel de reuşită ca a investitorilor

francezi şi germani, este Ford Craiova, companie despre care

cred că face aceeaşi greşeală ca şi Nokia, la Cluj, care a

subestimat potenţialul României, propunându-şi să producă

aici cele mai ieftine produse şi neapreciind corect nivelul de

performanţă pe care îl poate atinge cu muncitorii români.

Dovadă în acest sens stă însăşi diversitatea de componente

auto pe care le producem pentru Mercedes, în cantităţi din ce

în ce mai mari.

Şi de această dată, francezii şi germanii au demonstrat

că au intuit corect unde anume trebuie să puncteze pentru că

viitorul industriilor şi al liniilor de producţie pe care le

coordonează să fie unul performant.

Experienţa pe care România a avut-o cu brandul Nokia a

fost una dezamăgitoare pentru mine, în special atunci când

reprezentanţii firmei au anunţat că fabrică din Cluj va produce

pentru pieţele de desfacere din Africa. Am crezut atunci că

152

aceasta este o eroare de moment care, în scurt timp, va fi

remediată. Nu a fost însă aşa.

Ceea ce nu a înţeles Nokia şi cred că nici Ford România

este că ritmul muncitorului român nu este identic cu al celui

din Asia. Muncitorul din Asia este format în aşa fel încât să

producă cantităţi foarte mari de produse într-un interval de

timp scurt, datorită, în primul rând, spiritului competitiv şi

genetic în care este educat, datorită mentalităţii, ritmului de

viaţă şi atitudinii specifice, lucrând minimum douăsprezece

ore pe zi, inclusiv sâmbăta şi duminica, atribute care îl fac să

fie recunoscut la nivel mondial ca fiind mai competitiv.

Cu toate acestea, producţia uriaşă şi viteza de lucru

uluitoare generează multiple deficienţe de calitate,

cantitatea nefiind întotdeauna direct proporţională cu

calitatea.

Pentru produse ieftine, în orice domeniu, producţia

poate fi transferată, cu certitudine, în China, precum şi în alte

ţări din Asia, unde muncitorii au un ritm de lucru rapid şi

susţinut şi nu sunt limitaţi de norme restrictive, referitoare la

timpul alocat muncii. Din acest punct de vedere, China

poate fi privită de orice întreprinzător ca fiind cea mai

oportună alegere, garantând preţul cel mai scăzut şi o

viteză de lucru imbatabilă.

Pentru produsele de calitate premium însă, la un

raport corect între preţ şi calitate, cea mai potrivită

locaţie în Europa este România, alegere care poate fi

motivată de un ritm de muncă asemănător cu al

Germaniei şi al Franţei, sau uneori chiar mai bun, cel mai

153

mic salariu din Europa şi o bună adaptabilitate a

muncitorului român la ritmul şi calitatea cerute de

producătorul german în maximum o lună!

Nokia, dacă ar fi menţinut producţia de produse

premium în România şi ar fi înţeles că avea aceeaşi

importanţă în industria de telefonie mobilă ca şi

Mercedesul în industria auto, atunci, cu siguranţă, nu ar fi

făcut greşeala de a produce, sub aceeaşi marcă produse

extrem de ieftine, cât şi premium la un loc cu cele

destinate consumului din lumea a treia. O eroare de

neînţeles pentru toţi specialiştii din domeniu. O decizie

copilărească din partea unui fost lider mondial în

domeniu care le-a scăzut valoarea de piaţă cu peste 60 %

în urma plecării din România.

Locaţia cea mai potrivită pentru producţia destinată

Africii era China şi nu Mongolia, deoarece muncitorul din

Mongolia nu va ajunge niciodată la acelaşi ritm de

rapiditate şi eficienţă în producţie ca şi cel din China. Deşi

există multe asemănări între cultura şi obiceiurile

chinezilor şi mongolilor, între ei sunt mari diferenţe în

ceea ce priveşte specificul tradiţional al muncii şi al

producţiei.

Pentru Nokia, cu siguranţă, nici Mongolia nu va

reprezenta, în final, o experienţă reuşită, decât dacă,

poate, se va axa pe produse premium şi nu ieftine.

Ţara noastră le-ar fi oferit însă un viitor strălucit şi mult

mai performant dacă ar fi fost implicat şi departamentul de

creaţie şi software din România într-o colaborare mult mai

154

strânsă cu departamentul intern de creaţie de la Nokia. Sunt

convins 90 % (având şi date în acest sens) că toate aceste

maşinaţiuni au fost puse la cale de un concurent direct.

În România, Nokia a fost victima dezinformărilor

grupurilor ostile ţării noastre, acestea reuşind să îi creeze

impresia că noi, românii, suntem limitaţi în ceea ce priveşte

potenţialul creativ şi capacitatea de a fi calitativi în activitatea

pe care o desfăşurăm.

Se pare însă că nu s-a înţeles niciodată că una dintre cele

mai importante diferenţe între români şi celelalte popoare a

constituit-o faptul că noi, românii, în decursul istoriei, am trăit

sub diverse ocupaţii străine, dar, cu toate acestea, am rezistat

şi ne-am păstrat moştenirea, tradiţiile şi valorile neamului,

ceea ce s-a transpus, peste ani, într-un spirit creator, profund

şi autentic care ne individualizează în context european şi nu

numai.

În acest sens, ar fi profitabil pentru ei ca astfel de

branduri internaţionale să investească în ţara noastră un

capital de încredere mult mai mare decât cel care i se acordă

în prezent, ceea ce au făcut deja investitorii de primă mână

din SUA, Germania, Franţa etc.

Mercedes, Renault şi alte câteva mari branduri au făcut

dovada faptului că ne cunosc mai bine istoria şi specificul

naţional, fiind prezente în România de mult timp. Mai sunt

însă multe alte companii care vor face investiţii masive în

următorii ani, dar nu le voi divulga identitatea, păstrând

discreţia şi respectând confidenţialitatea, la rugămintea lor.

155

Sper că şi Ford îşi va reevalua strategia, uitându-se

puţin „peste gard” la Mercedes şi Renault, nefiind nimic

greşit în a învăţa de la alţii în momentele în care îţi

lipsesc viziunea sau imaginaţia. Oricui i se întâmplă în

anumite perioade ale vieţii.

În România, industria alimentară deţine cel mai

mare potenţial. Paradoxul constă în faptul că: România

poate asigura alimente pentru cel puţin 80 de milioane de

locuitori şi, cu toate acestea, ţara noastră se numără

printre primii importatori de alimente. Această abordare

denotă o inconştienţă crasă care a provocat un neajuns cu

caracter antinaţional la care, dacă vrem să schimbăm

ceva, în cel mult doi ani trebuie să-l depăşim, printr-o

abordare de interes naţional.

Într-o analiză amănunţită a situaţiei agriculturii, care a

fost publicată în revista „Capital” („România după 20 de ani:

Am fi putut hrăni toată Germania, dar dăm de mâncare la doar

un sfert de Românie”), în numărul din decembrie 2009, deci,

în plină criză economică, se aduc în discuţie cauzele pentru

care agricultura României se află într-o stagnare de ceva timp.

Specialişti din domeniul agriculturii şi analişti economici,

precum Mircea Coşea şi Liviu Voinea, au invocat, în articolul

citat mai sus, diverse probleme, de la cele survenite după

Revoluţie, în cazul reîmproprietăririi cu terenuri, exploataţia

de subzistenţă a animalelor în fermele româneşti până la lipsa

de interes din partea autorităţilor de a rezolva problemele

stringente din acest domeniu.

156

Însă ţările care au încă o mentalitate colonialistă trebuie

să înţeleagă unele lucruri: atunci când depăşesc cu mult limita

raţionalului – efectele negative se pot întoarce împotriva lor,

ca un bumerang, (referindu-mă la faptul că o mare parte a

acestor fenomene se întâmplă şi datorită politicii unor mari

puteri care doresc ca noi să fim numai o piaţă de consum).

Există, totodată, şi o multitudine de riscuri pe care

România şi le asumă atunci când, în loc să-şi fructifice

potenţialul propriu din agricultură, importă cantităţi

impresionante de mărfuri alimentare care umplu rafturile

supermarketurilor.

Unul dintre cei mai importanţi producători de lactate

din Europa, care deţine o cotă importantă a pieţei pe această

nişă, a declarat, pentru „Ziarul Financiar”, la finalul lunii

octombrie 2013, următoarele: „Vrem ca fiecare român să

consume un iaurt pe zi. În România, nivelul consumului de

iaurt este foarte mic. Piaţa din România este o oportunitate în

ceea ce priveşte piaţa iaurtului şi noi ne vom dezvolta pe acest

segment”.

Da, este adevărat! România este o oportunitate şi o ştim

şi noi. Românii ar consuma şi trei iaurturi pe zi, nu doar unul,

cum şi-ar dori marele producător internaţional.

Iaurturi de la respectivul producător se află astăzi pe

orice raft din magazinele alimentare din România, dar

stomacul românilor se pare că nu mai rezistă la acea bombă

de chimicale şi conservanţi chimici care îi substituie

compoziţia naturală atât de sănătoasă. Aceste iaurturi ajung

astfel să semene foarte mult, din cauza cantităţilor

157

îngrijorătoare de pigmenţi şi conservanţi chimici, cu un adeziv

comun pentru lipirea obiectelor – numit „aracet” în timpul lui

Ceauşescu.

Acele produse care acum se vând sub denumirea de

„iaurt” au termene de valabilitate foarte lungi, de luni de zile,

o vâscozitate şi, uneori, chiar şi mirosul „aracetului” din

timpul lui Ceauşescu.

Sunt şi eu, ca mulţi alţii, de altfel, un consumator de iaurt

natural, motiv pentru care am fost nevoit să schimb de cel

puţin şapte ori marca de iaurt.

Se întâmplă ca majoritatea producătorilor tradiţionali

români să cadă în cursa marilor grupuri economice, care vor

să distrugă industria autohtonă din domeniu, aceştia fiind

tentaţi să copie reţeta „de succes” a marilor fabricanţi,

începând, la rândul lor, să folosească, în detrimentul calităţii,

doar pentru a obţine un aspect comercial şi un termen de

valabilitate mai mare, substanţe care substituie laptele,

alterează gustul, consistenţa şi proprietăţile naturale ale

iaurtului, sau sunt asimilaţi de aceste marile companii

multinaţionale, pierzându-şi astfel identitatea.

În acest moment şi eu, ca şi mulţi alţi români, cumpăr

iaurt de la micii producători din zona rurală. Pot spune că

regăsesc la acest iaurt acelaşi gust bun şi aceleaşi calităţi

naturale, revigorante, care îmi amintesc de iaurtul pe care îmi

plăcea să îl consum în copilărie, atunci când părinţii mei,

totuşi, mai reuşeau să îl găsească în magazinele de lapte din

timpul lui Nicolae Ceauşescu. Iar numărul românilor care

procedează ca mine este în creştere accelerată.

158

După Revoluţie şi chiar cu mult înainte, am fost

manipulaţi şi „bombardaţi” cu diverse teorii, printre care cea

conform căreia, în timpul lui Nicolae Ceauşescu, poporul

primea salam cu soia, prezentat atunci ca un aliment complet

nesănătos, ceea ce am constatat mai târziu ca nefiind real.

Surprinzător este însă faptul că salamul cu soia din

timpul lui Ceauşescu conţinea, cu toate acestea, mai multă

carne şi era mult mai sănătos decât cel de astăzi, care,

deşi este bine condimentat şi frumos ambalat, prin

conţinutul său bogat în E-uri şi zeci de aditivi, se

transformă într-o bombă toxică pentru organism şi, în

final, într-un produs cancerigen, dovadă stând miile de

cazuri de cancer, care au „explodat” în ultimii douăzeci de

ani.

În această direcţie, prioritatea României ar trebui să

o constituie promovarea unui tip de alimentaţie mult mai

sănătoasă, iar dacă ţările care exercită o puternică

influenţă asupra României nu vor accepta aşa ceva,

propun să abordăm două tipuri de alimentaţie: una

sănătoasă şi alta impusă.

Pentru o alimentaţie sănătoasă, trebuie să se facă

presiuni ca prin lege să-i fie configurat şi asigurat

consumatorului român cadrul comercial prin care să

beneficieze de produse sănătoase şi naturale, iar dacă

acest lucru nu poate fi întotdeauna posibil, atunci, prin

reţele de genul „din om în om”, să procedăm precum

Gandhi în India în lupta împotriva Imperiului Britanic –

159

în tăcere, să punem cu toţii embargo pe produsele

nesănătoase.

Atunci când se exagerează cu presiunile şi denigrările la

adresa românilor şi a României, în general, informarea prin

diverse canale de comunicare aflate la îndemâna majorităţii

populaţiei (Internet, Facebook etc.) ar trebui să se transforme

într-un demers de conştientizare naţională pentru cei treizeci

de milioane de români din întreaga lume cu privire la

conţinutul, compoziţia şi proporţia unor ingrediente dintr-o

serie de produse şi alimente introduse pe piaţă de o serie de

producători internaţionali de marcă. Am putea avea cu toţii o

voce comună, mult mai puternică, care va face, cu siguranţă,

posibilă schimbarea, ridicând un semn de întrebare tuturor

acestor companii internaţionale care au acaparat piaţa

românească, monopolizând-o şi invadând-o cu produse

nesănătoase, prefigurându-le astfel, prin refuzul de a deveni

cobai şi consumatori ai unor astfel de experimente

comerciale, perspectiva falimentului.

Industria energetică a României are, la rândul ei, un

potenţial imens.

În anul 2013 şi în perspectiva oferită de 2014, industria

energetică din România înregistrează o evoluţie promiţătoare,

în următorii ani, mizând chiar pe supraproducţie.

Centrala Nucleară de la Cernavodă asigură aproximativ

20 % din necesarul de energie electrică al României, în timp

ce 24 % este produs de centralele eoliene, iar restul, în cadrul

hidrocentralelor şi termocentralelor. În acest context,

160

problema ţării noastre nu mai este deficitul de energie, ci

supraproducţia şi, implicit, exportul de energie.

Iar cel mai important importator de energie este Turcia,

dar pentru a putea exporta în această zonă, este nevoie de un

cablu de transport prin Marea Neagră care este necesar să fie

pus în funcţiune cât mai curând. Şi aceasta, precum şi

numeroase alte ramuri industriale – cum ar fi cea de mobilă,

constructoare de maşini, agricolă, de extracţie şi prelucrare a

zăcămintelor naturale din subsolul României şi al Mării Negre

–, precum şi turismul sau educaţia au un potenţial imens, fiind

necesară exploatarea raţională a fiecărei dimensiuni în parte,

dezvoltarea, modernizarea şi promovarea acestora la justa lor

valoare, cu profesionalism şi responsabilitate.

Nicio entitate statală nu poate să se dezvolte dacă nu

are o politică economică performantă.

România are un potenţial imens de a fi unul din

tigrii Europei. Bineînţeles că niciunul din statele din

Europa nu şi-ar dori acest lucru şi vor face tot ce le stă în

putere că nu cumva România să progreseze.

Cei care au o anumită naivitate să aibă altă părere, le

solicit să se mai documenteze.

Domnul Li Keqiang, premierul chinez, declara la

rândul dumnealui următoarele: „România va deveni un

tigru al Europei.” Expun această declaraţie aici pentru cei

care încă se mai îndoiesc. Bineînţeles că ar putea fi o

declaraţie politică. Dar nu este, deoarece, în România,

există cele mai multe elemente din Europa care

161

îndeplinesc această condiţie de dezvoltare economică,

mult, mult mai profitabilă decât oriunde în lume: prin

forţa de muncă cea mai ieftină (luând în considerare

salariul minim de 500 euro net/lună) şi raportat la forţa

de munca bine calificată, comparativ cu a altor ţări,

poziţia geografică, zăcămintele naturale în cantităţi

imense încă neexploatate, diversitatea multiplă a

reliefului, pământurile ecologice, ieşirea la Marea Neagră

şi Delta Dunării, zonele muntoase de o rară frumuseţe,

bogăţiile imense în subsol, la suprafaţa şi în subteranul

Mării Negre. Deci acei experţi internaţionali care mi-au

atras atenţia, cu rapoarte extrem de bine documentate, la

începutul anului 2013, că România este cea mai mare

oportunitate investiţională a Europei în următorii 20 de

ani, au demonstrat că sunt de bunăcredinţă şi vor o

colaborare reciproc avantajoasă cu România, spre

deosebire de grupurile ostile României, care nu doresc

decât să ne denigreze şi să ne exploateze, cu aceeaşi

mentalitate de tip colonial, pe care au practicat-o în

ultimii 200 – 300 de ani şi nu numai.

„Să iroseşti, să distrugi resursele naturale, să jupoi

şi sărăceşti pământul în loc să-l foloseşti astfel încât să-i

creşti valoarea va rezulta în subminarea prosperităţii

copiilor noştri, în loc de le lăsa o moştenire mărită şi

dezvoltată.” (Theodore Roosevelt – preşedinte

american)

III. RESURSELE NATURALE

În cele ce urmează, aș dori să fac câteva precizări legate

de cazurile în care se doreşte exploatarea resurselor naturale

miniere ale României

O mare parte din populația de bună credință se opune

unor asemenea investiții, motivând că nu putem să ne

distrugem singuri mediul. Din păcate însă, puțini sunt cei care

înțeleg şi dedesubturile acestei afaceri. Gândind simplist și

raportat la experiențele din trecut, românii au, în fond,

dreptate. Dar oare toate argumentele prin care românii au

fost convinși să lupte împotriva acestei investiții sunt reale?

Sunt toate de actualitate?

Este adevărat că orice investiție poate afecta mediul,

dacă nu sunt asigurate toate elementele de protecție. Este

adevărat şi că există posibilitatea ca, în pofida acestor măsuri,

mediul să fie, totuși, afectat pe o rază de zece kilometri. Orice

decizie și orice proiect comportă riscuri. Important este însă

raportul între riscuri și beneficii. În orice proiect sau în

orice decizie, dacă am fi ţinut cont numai de riscuri și

164

dezavantaje, lumea ar fi rămas, cu siguranţă, la nivelul

epocii de piatră.

Nu s-ar mai fi extras petrol niciodată, pentru că

extracţiile poluează, dăunează şi ele mediului înconjurător. Și

sunt sute de exemple în acest sens. Nu s-ar mai fi inventat

poate nici automobilul, nici avionul, nici trenul, nici atâtea şi

atâtea utilaje, pentru că milioane de oameni au murit

folosindu-le.

Iubesc natura și tot ce este natural și verde, lăsat de la

Dumnezeu, unul dintre obiectivele mele principale fiind,

dintotdeauna, protejarea mediului. Personal, susțin și voi face

toate demersurile posibile pentru reîmpădurirea masivă a

României. Dar fiecare caz trebuie analizat și tratat în

ansamblu, nu unilateral, nu doar dintr-un singur punct de

vedere.

Revenind însă la subiectul nostru, în afara celor care

iubesc mediul, cine oare mai este interesat să oprească aceste

proiecte? Marii producători de aur din întreaga lume?!

Sau poate grupurile economice sau statele, ostile

României, care nu doresc ca țara noastră să aibă acces, în

scurt timp, la resurse cu valoare de peste zeci miliarde de

euro (unele surse susțin că suma ar putea fi chiar dublă!)?!

Banii sunt siguri, obținuți din TVA și din toate taxele și

impozitele pe forța de muncă, neluând în calcul și alte venituri

indirecte.

Chiar dacă pare aberantă o asemenea variantă, există și

persoane care trăiesc cu speranța că zonele unde ar putea fi

165

făcute exploatări, într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat,

ar putea fi incluse într-o altă structură teritorială, regională

sau statală și, astfel, nu ar trebui să mai împartă resursele cu

moldovenii, oltenii și dobrogenii.

Mai pot fi cu siguranţă și alte variante – posibil reale – cu

privire la cei care au anumite interese să oprească aceste

investiții, dar preferăm să ne oprim doar la cele evidente.

Pentru omul de bună credință, aceste aspecte pot părea

fantasmagorii, aplicând foarte bine vorba înțeleptului din

Antichitate care spunea: „Cu cât ești mai cinstit, cu atât îţi

vine mai greu să înţelegi că cineva îţi vrea răul”. Și invers.

Lumea, dintotdeauna, s-a învârtit în jurul intereselor

economice.

Dar haideți să vedem și argumentele celor ce nu își

doresc aceste investiții şi pe care le voi trece în revistă în cele

ce urmează, în afara demonstranţilor de bună credinţă în care

cred în ei şi în sinceritatea şi patriotismul lor.

Marii producători de aur, de petrol sau gaze ai lumii

sunt deranjaţi de perspectiva oricărui zăcământ nou

descoperit, în exploatarea căruia nu sunt şi ei implicaţi ca

acţionari şi beneficiari direcţi ai unor astfel de exploatări.

Aceste zăcăminte ar putea încuraja cu siguranţă și

exploatarea altor resurse, în viitor, în România. Există

posibilitatea să existe chiar şi cantități mult mai mari decât

cele estimate până acum.

Dacă, în România, ar începe exploatarea aurului de

exemplu, ţara noastră ar avea o producţie anuală de 15 tone.

166

Toată Europa la un loc în acest moment nu are mai mult de 14

tone anual extracţie de aur. Cele 15 tone de aur extras anual

din România ar duce preţul aurului mult în jos, iar marii

producători de aur ar avea de pierdut mari sume de bani. Cei

care vor să ne împrumutăm de la ei nu sunt interesaţi să avem

propriile surse de bani garantate anual cu extracţia de aur,

deoarece ei vor ca noi să ne împrumutăm permanent de la ei,

iar când vor crea o nouă criză, să ne ia tot ei pe nimic

zăcământul de aur. În parlament am votat împotriva

proiectului Roşia Montană, nu din motivele expuse

publicului, care nu sunt reale, cele privind protecţia

mediului, ci am votat împotrivă, deoarece România nu

trebuie să dea o lege, special pentru o societate privată

cum s-a întâmplat, ci noi românii trebuie să promovăm o

lege care să protejeze toţi potenţialii investitori care pe

care trebuia să-i încurajăm să investească în România. O

lege corectă a minelor, prin care trebuie să se menţină şi

să se dezvolte mineritul în România, care se practică de

peste 2000 de ani, astfel încât România să aibă acces la

fonduri proprii pentru autostrăzi şi dezvoltare

economică, astfel, România prosperând prin nivelul de

trai ridicat al românilor prin surse proprii, dar tocmai

asta nu se doreşte.

Studiind şi materialele celor de la Roşia Montană, am

constatat că în situaţia în care ar fi semnat contractul cu Statul

Român, se angajau ca în maxim 6 luni să instaleze o staţie de

epurare de peste treizeci milioane euro care ar fi rezolvat

problema apei poluate din ultimii 60 de ani, pentru totdeauna,

167

iar din momentul finalizării construirii acelei staţii de epurare

s-ar fi putut garanta că păstrăvii să fie iar prezenţi în râul

Arieş.

Chestionându-i pe cei de la Roşia Montană să-mi spună

simplu care este cifra de afaceri minimă, estimată din

vânzarea aurului şi care sunt sumele care vor rămâne în

România, răspunsul a fost unul extrem de logic şi realist, dar

care m-a surprins luând în considerare că din presă auzeam

că România nu va beneficia decât de 6% suma care ar

reprezenta redevenţa şi atât. Iarăşi, populaţia nu ştia

realitatea şi era dezinformată.

Din suma de aproximativ 10 miliarde de euro, cifră de

afaceri, obligatoriu, 2.400.000.000 euro încasa Statul Român

din TVA, plus încă aproximativ 1.000.000.000 euro din

redevenţă, impozit pe profit, taxele de forţa de muncă, taxe

locale etc. Încă aproximativ 2.000.000.000 euro rămâneau toţi

în România pentru serviciile şi achiziţiile de materiale de la

companiile româneşti, care la rândul lor mai aduceau şi ele

contribuţii la bugetul statului, altele decât TVA, deoarece TVA-

ul l-am inclus în calcul la începutul expunerii.

Aproximativ 1.200.000.000 euro era profitul net al

companiei Roşia Montană.

Iar aproximativ 3.500.000.000 euro erau cheltuielile cu

achiziţiile de utilaje şi materiale din import, care nu s-ar fi

găsit în România, utilaje şi tehnică de ultimă oră care ar fi

deschis un drum lung şi spre alte investiţii.

168

Toate acele vestigii din timpul romanilor, ar fi fost

recuperate şi restaurate de către cei de la Roşia Montană, ceea

ce nu se mai întâmplase până în prezent, statul neavând

fonduri pentru asemenea cheltuieli

Pentru cei care sunt înalţi funcţionari sau au lucrat în

mediul privat, e lesne de înţeles că orice afacere de unde

statului i se întorc cel puţin 35 – 40 % din cifra de afaceri (cu

toate că eu cred că suma va fi de minim 45 %), adică

4.500.000.000 euro) este ceva destul de profitabil pentru

statul român şi cu avantajul că se va dezvolta o zonă săracă, în

acest moment prin noi locuri de muncă, ar fi fost un exemplu

de atragere pentru investiţii în România prin reuşita de la

Roşia Montană, foarte multe restaurări arheologice care

necesită sume imense de bani pe care statul român niciodată

nu ar fi avut posibilitatea să le facă.

Există un segment majoritar al populaţiei, bine

intenţionat, care în urma manipulărilor, vin cu următoarea

propunere: De ce noi, românii, nu extragem noi aurul, iar toţi

banii să rămână în ţară?

Această argumentaţie sună bine şi atât. Se ştie că statul

este cel mai prost administrator, iar în spatele celor care

susţin această variantă, sunt funcţionari ai statului care au

adus la faliment mari companii româneşti în ultimii 23 de ani

şi care vor să mai fure din nou, dintr-un proiect nou care, în

primii doi – trei ani ar solicita sute de milioane de euro, care

se vor transforma în miliarde de euro, de la statul român,

argumentând că profitul se va vedea peste cinci – şase ani, la

fiecare campanie electorală schimbând directorii pe criterii

169

politice. Iar în 10 ani, am constata că statul a „investit” vreo

trei miliarde de euro, aurul a dispărut, înapoi la stat nu s-a

mai întors nimic din banii investiţi, iar poluarea este mult mai

gravă ca înainte, deoarece, fiind Statul Român cel care

exploata, totul se trecea cu vederea. Iar singurii câştigători

dintr-un astfel de proiect ar fi vreo 20 – 30 de funcţionari,

plus vreo zece parlamentari care, în spatele sloganului „Să

facem noi, românii”, de fapt, ar fi „Să prostim încă o dată

românii”.

Statul român trebuie să fie mai responsabil, privind

orice investitor, facilitându-i un climat prietenos, cu avantaje

reciproc avantajoase, astfel încât România să poată beneficia

de fonduri proprii pentru un trai mai bun creat românilor,

autostrăzi sau orice altă investiţie de mare impact social şi

economic.

Prin oprirea investiţiei Roşia Montană, nu a câştigat

statul român, ci au câştigat marii producători de aur ai

lumii care au reuşit să oprească apariţia unui jucător

important pe piaţa aurului în lume. Au câştigat cei care

vor să ne împrumutăm de la ei şi astfel să slăbim statul

român prin îndatorarea şi mai gravă.

Au câştigat statele ostile României, care au planuri

de modificare administrativă şi teritorială a României pe

termen mediu şi lung, sperând că, prin diverse situaţii

conjuncturale sau prin achiziţia terenurilor din Ardeal

vor beneficia ei, la momentul potrivit şi nu noi românii,

de bogăţiile subsolului nostru pe care îl deţinem de cel

puţin 2000 de ani.

170

Încă o categorie dintre cei care au luptat să

manipuleze populaţia împotriva acestui proiect, au fost

funcţionari ai statului şi chiar şi parlamentari care

considerau normal că trebuie să încaseze şi ei o sumă

semnificativă din această afacere, ca şpagă.

Principiul era: „Este o sumă prea mare acolo, trebuie

să mă îmbogăţesc şi eu”. Ştiu că, spunând adevărul, voi

avea destul de mult de suferit, cei încriminaţi încercând

să mă atragă în tot felul de capcane sau vor încerca să-mi

atribuie lucruri şi fapte nereale, încercând să mă

compromită. Dar îmi asum acest aspect, chiar dacă, în

prezent, mulţi nu vor înţelege sau nu vor dori să accepte

adevărul, dar pe termen mediu şi lung îmi vor da

dreptate.

Niciunul dintre cei care nu vor că România să

evolueze nu va rămâne indiferent, atunci când vor apărea

perspective reale de a ne construi autostrăzi pe banii

noştri, fără a ne mai căciuli pe la alţii.

Și chiar dacă proverbul „să moară capra vecinului”

ni se atribuie nouă, românilor, nu de puţine ori, alţi vecini

aplică acest principiu fără nicio jenă.

Astfel, excluzând asociațiile de mediu credibile la nivel

mondial, au apărut tot felul de ONG-uri fantomă, gălăgioase,

finanțate puternic și destul de abile pentru a manipula opinia

publică într-o singură direcţie – aceea de a nu se face

investiția de la Roșia Montană. Motivele folosite în această

luptă sunt, aparent, reale, cele de protecție a mediului, însă

scopul final este cu totul altul.

171

Oamenilor de bună credință le solicit, îi rog, pentru

România, știind că își iubesc țara, să mediteze la următoarele

cuvinte ale lui Alvin Toffler: „Analfabetul viitorului nu va fi

cel care nu știe să citească, ci acel care nu va ști să

înţeleagă”.

Se pare că acesta este modul în care încearcă să ne

manipuleze grupurile economice sau statele ostile României,

care preferă să ne prezinte doar frânturi de adevăr.

Pericolul de a polua zona există, așa cum am subliniat şi

la început. Dar trebuie să acceptăm și adevărul că tehnologia a

avansat atât de mult în secolul XXI, încât acum pot fi luate

toate măsurile pentru protecția mediului. Iar orice risc al unei

poluări la scară mică poate fi compensat prin miile de hectare

care vor fi împădurite, după finalizarea exploatării, sau chiar

de la început, ridicând o zonă verde, protectoare, de jur-

împrejurul Roşiei Montane.

Așa cum şi în țările mai civilizate, se fac exploatări și

extracţii, în acest moment, fără a polua decât în limite

acceptabile, de ce noi, în România, nu am putea face la fel?

„Taxele sunt plătite cu sudoarea fiecărui om

care munceşte” (Franklin D. Roosevelt –

preşedinte american)

IV. Fiscalitatea şi impozitarea

Este evident că fără un capital real, nu se poate face mai

nimic în infrastructură, nu se pot mări salariile, condiţiile din

sistemul de sănătate sau din educaţie nu pot fi îmbunătăţite,

dezvoltarea sectoarelor din economie este încetinită, iar

investiţiile sunt, practic, imposibile. Astfel, devine prioritară

susţinerea economiei româneşti, indiferent de originea

capitalului sau a investitorului.

În acelaşi context, al necesităţii de a atrage cât mai

multe surse financiare, este necesar că resursele naturale

să fie intens, dar şi corect exploatate, respectându-se

normele de mediu şi în condiţii profitabile şi pentru ţara

noastră.

Orice importator trebuie să plătească toate taxele pe

valoarea și cantitatea reală a produselor sale, astfel încât

să fie creat un climat concurenţial corect, iar fiecare

întreprinzător străin sau român să aibă șanse egale și

reale.

În acelaşi timp, întreprinzătorii autohtoni care

exportă diverse produse trebuie să fie încurajaţi de stat

în acest demers şi să nu se mai confrunte cu rigorile unei

174

fiscalităţi exagerate ca până acum sau tracasarea lor prin

controale prea dese.

De asemenea, trebuie acordată o atenţie sporită la

încasarea, până la ultimul leu, a taxelor la cantitatea şi

valoarea reale, în cadrul importului de produse

alimentare şi agricole, care pot fi produse sub aceleaşi

standarde de calitate şi în România. Este foarte important

să fie încasate toate taxele, până la ultimul leu, la

cantitatea și valoarea reală, exact așa cum și noi, românii,

le plătim în ţările în care exportăm.

Susţinerea producătorului și a exportatorului din

România, indiferent de naţionalitate, va trebui să fie o

prioritate strategică de interes naţional.

Legile fiscale și economice nu mai trebuie schimbate

din trei în trei luni, garantându-se, astfel, predictibilitatea

pe termen lung, care să nu afecteze statutul României de

cea mai mare oportunitate investiţională a Europei.

Pentru a da un nou impuls economiei, toate firmele

cu cifră de afaceri de sub un milion de euro anual ar

trebui nu mai fie controlate de stat decât dacă în datele

contabile sau din constatarea faptică, se va observa, la

acea firmă sau la administratorul ei, o neconcordanţă

vizibilă între bunurile achiziţionate, personale sau ale

firmei, și neachitarea taxelor la stat.

Pentru ce să piardă timpul o echipă de inspectori în

control la o firmă care poate are o cifră de afaceri mai mare,

dar profiturile sunt extrem de mici, iar bunurile

175

administratorului sau ale firmei sunt inexistente? Sau şi mai

rău, organele de control să piardă timpul la o firmă cu cifră

mică de afaceri, dar şi un patron sărac? Bineînţeles că, în

exemplul de mai sus, nu includ şi firmele ce săvârşesc fapte

penale sau de evaziune evidentă.

Echipele de inspectori fiscali trebuie să se concentreze

pe importuri, acolo unde evaziunea tinde să ia proporţii

uriaşe, urmărind cu atenţie, vigilenţă, corectitudine şi

responsabilitate întreg circuitul până la destinatarul final,

timp de mai multe luni, pregătiți în orice moment să

descopere vicii în lanţul economic, până la clientul final.

La cel care face producţie în România, chiar dacă în

cinci – şase ani, nu este controlat de fisc, nu sunt riscuri

mari. Terenurile, proprietăţile şi utilajele lui rămân aici,

iar bunurile nu pleacă din ţară. Oricând i se poate pune

sechestru pe bunuri pentru a se recupera eventualele

datorii.

Chiar și în situaţia în care ar scăpa pentru totdeauna

de fisc, bunurile obţinute sunt purtătoare de TVA și alte

impozite. Dacă adăugăm la acestea și locurile de muncă,

toate sunt în avantajul nostru.

Dar sumele fabuloase, de minim zece sau

cincisprezece miliarde de euro anual, care se pierd din

cauza evaziunii de la unii importatori, nu se mai pot

recupera. În această situaţie, România este profund

afectată financiar, iar producătorul român şi investitorul

sunt, treptat – treptat, anihilaţi, prin concurenţă neloială.

176

După cel puţin doi ani de la aplicarea acestor măsuri, se

vor putea resimţi, într-adevăr, şi rezultatele excepționale mult

aşteptate, iar în maxim patru ani, deja vom avea un plus de cel

puțin zece miliarde de euro anual la buget. Mai mult, ne vom

bucura de o imagine de stabilitate și bune practici prin mediul

concurențial corect și performant pe care îl vom dezvolta. În

acel moment, România ar putea fi percepută așa cum este

astăzi Polonia sau Turcia. Potențialul nostru este cu mult mai

mare decât cel al acestor țări. Totul depinde însă de oamenii

responsabili pe care îi vom promova la conducerea țării.

Pentru a evolua, România trebuie să promoveze politici

realiste, cu avantaje reciproce atât pentru stat, cât și pentru

investitori. Orice extremă va anula această colaborare și nu va

fi în avantajul nimănui.

Nu vom reuși să intrăm în Schengen până ce nu ne

rezolvăm problemele din portul Constanța. La Giurgiu, a

rezolvat-o premierul Victor Ponta, parţial abia în 2013,

personal sperând că „nu va fi o minune ce va ţine doar trei

zile”. Preşedintele Traian Băsescu era revoltat şi extrem de

supărat pe Olanda! Dumnealui considera că toate problemele

au fost rezolvate. În mare măsură, avea dreptate. Statul român

luase toate măsurile privind siguranţa frontierelor şi

occidentalii ştiau acest lucru. Dar mai era o singură problemă:

evaziunea fiscală de la Vama Giurgiu şi de la Vama Constanţa,

care, de douăzeci şi trei de ani încoace, atinsese cote

inimaginabile.

Am avut dintotdeauna printre cele mai sigure frontiere

din Europa în ceea ce priveşte terorismul, imigraţia şi toate

177

celelalte aspecte legate de protecţia naţională. La capitolul

reprezentat de evaziunea fiscală, la importuri, suntem însă

deficitari.

Care este problema că statul român pierde în fiecare an

cel puţin şapte – opt miliarde de euro şi îşi distruge proprii

producători prin acest sistem de concurenţă neloială? De ce îi

deranjează acest aspect pe europeni?

Aveţi dreptate! Nu i-ar deranja deloc dacă pierderea ar fi

doar pentru România! Din momentul integrării în structura

Uniunii Europene, noi nu mai suntem însă doar români, ci şi

europeni. Iar evaziunea fiscală într-unul dintre punctele

importante de intrare a mărfurilor în Europa (Portul

Constanţa) este un obicei total antinaţional, cu efecte perverse

pentru întreaga Europă.

Statul român este şi beneficiar, dar şi contribuitor la

bugetul Uniunii Europene. Iar Portul Constanţa este, practic,

acum, parte a Uniunii Europene. Şi dacă statul român a

susţinut corupţia în beneficiul a aproximativ 500 de

„beneficiari” şi nu i-a păsat de evaziunea fiscală din cauza

căreia şi-a distrus economia şi, implicit, pe producătorii

autohtoni, Europei îi pasă!

Şi este direct interesată. Stabilind un set de reguli

înaintea intrării în Schengen, va evita, astfel, generarea unor

probleme de o factură mult mai gravă. Avea dreptate, prin

urmare, domnul preşedinte Traian Băsescu atunci când

susţinea că rezolvasem problema frontierelor. Dar şi Olanda şi

Germania aveau dreptate, referindu-se la faptul că România

178

trebuia să elimine primejdiosul obicei al evaziunii fiscale,

nociv pentru sistemul economic autohton, dar şi pentru

întreaga Europă.

Dar cum poate fi acesta eliminat? Relativ simplu. În locul

controalelor, foarte frecvente, la firmele mici, care abia

realizează o cifră de afaceri de o sută – trei sute de mii de euro

pe an, de unde se pot recupera sume derizoriu de mici, ar

putea fi transferaţi din fiecare judeţ câte o sută de funcţionari

de la ANAF la Constanţa, existând astfel forţa necesară de a

urmări şi a verifica afacerile care contează cu adevărat, de

unde se pot încasa la buget milioane de euro zilnic!

Strategia de verificare şi control trebuie însă

elaborată cu foarte multă atenţie! Funcţionarul obişnuit

să plece zilnic acasă cu mii de euro, în momentul în care

va observa că se doreşte schimbarea „obiceiului locului”

(şpaga) de către instituţiile statului, va încerca să

saboteze activitatea din port sau din vamă. Va abuza şi va

face presiuni asupra agentului economic, în special

asupra celui corect. Va transmite mesaje negative,

deformate, nerealiste cu privire la acţiunea de

normalizare. Va încerca să blocheze activitatea prin

încetinirea tuturor activităţilor, va face tot posibilul

pentru a destabiliza sistemul, noua situaţie nefiindu-i

deloc pe plac, deturnându-i planurile, proiectele de viitor,

schimbându-i viaţa într-un sens pe care nu-l imaginase a

fi posibil niciodată.

Având în vedere toate aceste aspecte, instituţiile statului

trebuie să pregătească, pentru început, o armată de angajaţi

179

care să asigure o funcţionare bună, corectă şi legală, punând

în practică strategii eficiente de control şi analiză, câştigând

simpatia şi colaborarea importatorului, a agentului economic

corect, ba chiar şi a celui incorect până atunci!

După verificarea, prin sondaj, a cantităţilor şi valorilor

reale ale mărfurilor, reprezentanţii financiari ai statului

trebuie să urmărească, cu multă atenţie, această „odisee”

a mărfurilor până la clientul final, drum pe care se vor

descoperi, cu siguranţă, multe surprize neplăcute, care

creează prejudicii diverse statului român, de miliarde de euro.

Este o acţiune grea, dar cu efecte extrem de benefice, pe

termen mediu şi lung, pentru economia României. Dacă însă

vom reuşi să eliminăm aceste reţele frauduloase, cu tentacule

atât de rapace şi de perfide, cu certitudine, ţara noastră se va

putea considera, de drept, o ţară europeană! Bugetul

României va începe să crească semnificativ, iar producătorul

local se va putea bucura de rezultatele unei afaceri

înfloritoare.

Într-unul dintre paragrafele anterioare, scriam că Fiscul

nu ar trebui să pună o presiune atât de mare asupra micilor

întreprinzători. Când afirmam acest lucru, mă bazam pe un

fapt concret şi anume că: în nicio ţară europeană, firmele cu

cifre de afaceri de până în trei sute – cinci sute de mii de euro

pe an nu sunt vizitate de instituţiile statului decât în cazul în

care se constată că administratorii îşi achiziţionează maşini,

case şi bunuri extrem de scumpe, iar societatea comercială nu

îşi achită taxele raportat la bunurile respective. Procesul de

verificare şi monitorizare a firmelor are loc în urma unor

180

analize atente şi corecte, în funcţie de importanţa sumelor şi a

bunurilor din patrimoniul acestora, iar după strângerea

tuturor datelor, după o monitorizare atentă şi discretă,

prioritatea o constituie recuperarea taxelor neplătite

statului şi, în niciun caz, pedepsirea sau, mai rău, privarea

de libertate.

În ţara noastră, situaţia stă oarecum invers: cei care

au averi mari, nejustificate, sunt protejaţi, iar pentru a

crea impresia de activitate intensă, încercându-se astfel

să se îndepărteze orice suspiciuni, instituţiile statului

sunt direcţionate inutil spre marea masă a micilor

producători. Astfel, aceştia sunt blocaţi şi îngropaţi, zi de

zi, în amenzile şi penalizările Fiscului.

Ne-ar fi atât de necesară maturitatea gândirii

occidentale, prin care întreprinzătorului trebuie să i se

permită să crească, să se dezvolte, urmând că abia mai apoi,

atunci când statul constată că agentul economic s-a

dezvoltat foarte mult, să înceapă activitatea de control.

Abia în acest punct, îşi au rostul lor controalele financiare, iar

dacă activitatea agenţilor fiscali ar presupune un personal mai

mare şi un timp mai îndelungat, cheltuielile vor fi, cu

siguranţă, acoperite. În plus, o sumă substanţială va merge

către bugetul statului.

În ultimii douăzeci şi trei de ani, întreprinzătorul

mic, care încerca din răsputeri să demareze, să dezvolte,

să consolideze şi să impună o afacere, a fost în

permanenţă tracasat, controlat, stresat şi sancţionat, la

fiecare pas, de instituţiile statului. Amenzile primite,

181

nesemnificative pentru stat, au fost însă o piatră de

moară pentru acest mic întreprinzător, pe care, treptat –

treptat, l-au eliminat de pe piaţă. În tot acest răstimp,

afaceriştii veroşi şi marii delapidatori nu aveau nicio intenţie

de a-şi achita taxele către stat, sfidându-i pe cetăţenii corecţi

cu luxul şi atitudinea lor ostentativă. Aşa s-a sfârşit trista

poveste a producătorului român, cu acest gust amar al

inegalităţii în faţa legii, al inechităţii, favoritismului şi parti-

pris-urilor politice! În cea mai mare parte, aceştia erau şi sunt

reprezentaţi de către marii importatori care nu achită TVA şi

alte taxe la stat la valoarea şi cantitatea reală. Susţinuţi la

cel mai înalt nivel, prin ei, în ultimii douăzeci şi trei de

ani, permanent s-a distrus producătorul român.

O ţară model de dezvoltare, în ultimii ani, este Turcia. O

ţară care, în ultimii 100 de ani, pentru lungi perioade, a trăit

mult mai prost decât România. Cu toate acestea, în ultimii 20

de ani, Turcia s-a dezvoltat mult mai mult decât noi, chiar

dacă resursele lor naturale sunt mult mai mici decât ale

noastre.

Politica de bază a Turciei este: pentru orice marfă

care intră în Turcia, trebuie încasate TVA-ul şi taxe

vamale până la ultimul cent, la valoarea şi cantitatea

reală. În Turcia, pentru noi, românii, există impresia că,

acolo, evaziunea este foarte mare. Aşa şi este. În ţară,

controlul, la agenţii economici, nu există, decât la cei cu

cifra de afaceri de peste două milioane de euro/anual. Cei

cu cifra de afaceri sub un milion de euro solicită să-şi

declare pe proprie răspundere un venit estimativ care

182

este taxat la începutul anului financiar. Majoritatea

declară sume de maximum 10 % din valoarea reală.

Statul nu-şi face probleme în legătură cu evaziunea

internă, deoarece, în circuitul financiar, toate

componentele sau bunurile obţinute, precum achiziţia

unui autoturism sau construirea unei case, suportă,

inevitabil, încasarea altor taxe de la cel care a adunat o

sumă de bani chiar şi din evaziune. Atenţia Fiscului se

îndreaptă către evazionist abia atunci când cineva are

achiziţionate deja mult prea multe bunuri de mare

valoare şi, în ceea ce priveşte taxele achitate către stat, nu

apare ca şi contribuabil, la valoarea comparativă a

bunurilor achiziţionate.

Dar suma de bază care alimentează cel mai

consistent bugetul ţării provine din orice import, oricât

de mic sau de mare ar fi. Astfel, Turcia îşi protejează

permanent producţia locală, autohtonă, prin încasarea

tuturor taxelor la cantitatea şi valoarea reală, de la orice

importator mai mare sau mai mic, marfa care pleacă din

Turcia nu este însoţită decât de un zâmbet profund, un

„mulţumesc frumos” şi „vă mai aşteptam să mai

cumpăraţi de la noi”, maturitate, responsabilitate şi

eficienţă în interesul naţional al Turciei.

În România, este exact invers. La import, statul

român pierde peste 90 % din sumele de încasat, iar

exportatorul şi producătorul care trebuie să fie protejaţi

de instituţiile statului sunt hărţuiţi.

183

Îmi este greu să numesc sau să identific o altă ţară,

din Europa, care ar fi rezistat, din punct de vedere

economic, atât cât a făcut-o România, în contextul punerii

în scenă a unei regii politice dezastruoase, lacunare şi

permisive în ceea ce priveşte corupţia şi evaziunea

fiscală, ca la noi în ţară.

România a rezistat, în pofida tuturor acestor defecte

evidente din mecanismele sale economice, iar o explicaţie

posibilă a acestui lucru rezidă în faptul că este o ţară

realmente foarte bogată, cu potenţial economic şi mii de

resurse şi oportunităţi care încă mai pot fi exploatate,

pentru alţii fiind o minune faptul că România încă mai

exista ca stat după o politică atât de profund

antinaţională din 1990 şi până în prezent.

Fostul prim-ministru al României, Radu Vasile, în anul

1999, declara, în timpul unui discurs pe care îl susţinea de la

tribună Parlamentului, că „în România, nu prea mai este nimic

de furat”.

Da, într-adevăr! România este o ţară bogată şi,

contrazicând înseşi cuvintele fostului premier, se poate spune

că „de furat încă mai este şi vă mai fi”, numai că este o datorie

de onoare a noastră, să punem punct acum şi pentru

totdeauna acestor practici şi obiceiuri nesănătoase, pentru că

putem avea un viitor frumos şi astfel, păşind demni într-o

lume nouă, cea a unei politici unitare, rectilinii, de interes

naţional pentru România.

Iar eu îmi permit să îl contrazic pe fostul prim-ministru

Radu Vasile, pe care l-am respectat foarte mult.

184

În acest sens, chiar dacă am pierdut enorm până acum,

este necesar să începem un nou ciclu economic revigorant şi

dinamic, care să implice mai multă susţinere din partea

statului şi acordarea mai multor facilităţi întreprinderilor mici

şi mijlocii, precum şi persoanelor autorizate, facilităţi care, de

fapt, ar trebui să fie ceva normal, firesc în interesul naţional

de a crea acel climat concurenţial corect pentru toţi

investitorii din România.

În acelaşi sens, al unei dezvoltări economice sănătoase şi

de durată, trebuie intens încurajate exporturile, iar agentul

economic care îşi exportă producţia trebuie să fie privilegiat şi

scutit de zecile de controale în ţară şi la ieşirea din ţară (cu

unele excepţii, cum ar fi suspiciunea de furt etc.), la fel cum se

procedează în alte ţări exportatoare importante (Turcia, de

exemplu).

Din nefericire, mulţi mai cred că o mentalitate de tipul

„totul la export”, caracteristică epocii lui Nicolae Ceauşescu, ar

conduce, inevitabil, la o altfel de criză în România –

alimentară, în primul rând. Acest lucru nu este însă adevărat,

dat fiind faptul că lipsurile din timpul lui Nicolae Ceauşescu nu

erau motivate de politica stimulării exportului, ci de mari

deficienţe în organizarea producţiei, de datele eronate din

producţie, de obedienţa subalternilor săi care-i ascundeau

adevărul, ca şi prin vina lui Nicolae Ceauşescu însuşi care

pierdea legătura cu multe dintre realităţile din viaţa

oamenilor, aspect care, din nefericire, se reiterează şi în

cazul multora dintre actualii conducători care, având pe

umeri mai multe mandate de înalţi demnitari şi condiţii

185

de viaţă excelente, nu mai realizează, de multe ori, ce se

întâmplă în jurul lor şi nu mai pot înţelege, cu adevărat,

nevoile oamenilor şi realităţile României.

În concluzie, din punct de vedere fiscal, politica

României ar trebui să consiste, pe de o parte, în stimularea

exporturilor produselor fabricate în România, iar pe de altă

parte, în susţinerea importurilor prin încasarea până la

ultimul ban, la valoarea şi cantitatea reală a taxelor.

Pentru o bună şi corectă desfăşurare a lucrurilor, este

obligatoriu să existe un climat prietenos, armonios pe

care funcţionarii statului să îl asigure, fără excepţie, în

relaţionarea cu agenţii economici. Totodată, cert este că în

momentul în care funcţionarii publici vor fi remuneraţi

corespunzător, la un nivel european, în special în domeniile în

care s-au înregistrat cele mai multe acte de corupţie (vamă,

inspecţie fiscală şi orice instituţie publică de control

financiar), procentul abaterilor ar scădea în mod natural, iar

dacă nu, legislaţia va trebui să excludă pentru totdeauna acele

persoane din aparatul de stat. DNA trebuie să aibă puteri

depline în acest sens.

La un curs la care am participat, din partea României, ca

secretar al Comisiei de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă

Naţională, la Centrul European pentru Securitate „George C.

Marshall”, un renumit profesor de investigaţii criminale din

cadrul Forţelor Navale şi unul dintre cei mai mari specialişti în

lupta anticorupţie, ne-a expus, cu argumente clare, beneficiile

eliminării sau diminuării drastice a corupţiei.

186

Cel mai elocvent exemplu al beneficiilor pentru România

dacă s-ar aplica, ar creşte PIB-ul ţării noastre de patru ori.

Dacă numai am dubla venitul, de la aproximativ 8.000

$/locuitor la 16.000 $/locuitor, tot ar fi un aspect

extraordinar pentru ţara noastră. Acesta este cel mai elocvent

exemplu al unei măsuri care, aplicată în România, ar contribui

la creşterea PIB-ului ţării noastre de patru ori. Exemplele date

erau reale şi verificate, concluzia fiind că acolo unde corupţia

a fost eliminată, în acea ţară, economia ei şi nivelul de trai au

crescut de patru ori. Unul dintre statele date ca exemplu era

Singapore. În România, s-au făcut paşi importanţi în ultimii

patru ani privind anticorupţia, dar presiunile sunt, într-

adevăr, foarte mari, de a descuraja devotamentul instituţiilor

statului în acest sens. Zona cea mai sensibilă, în care corupţia

afectează masiv nivelul de trai al românilor, este cea a

lucrărilor publice, unde se fac achiziţii de materiale sau utilaje

de proastă calitate, la suprapreţ. Lucrările în infrastructură de

proastă calitate, afectează cel mai mult bugetul şi creează cele

mai mari pierderi atât privind lipsa investitorilor, cât şi în

ceea ce priveşte disconfortul creat românilor.

Pe primul loc în zona corupţiei, raportat la daunele pe

care le creează întregii economii româneşti, este corupţia

vamală. În acest context, se încurajează neplata TVA-ului şi a

altor taxe vamale la valoarea şi cantitatea reală, care cauzează

pierderi directe în vamă din taxe neîncasate de minimum 10

miliarde de euro anual. Dar efectul cel mai mare se

înregistrează prin concurenţa neloială, care duce la

falimentarea celor care produc în România,

187

Grav este că, pentru maximum 500 de persoane care fac

parte din aproape toate instituţiile statului, bine organizate

până la cel mai înalt nivel, care beneficiază de acest sistem

corupt, suferă cel puţin şapte milioane de români care sunt

menţinuţi în sărăcie. Nimeni nu a avut curajul să ia măsuri în

acest sens, decât la un nivel nesemnificativ.

Un exemplu concret şi clar au fost acţiunile coordonate

de premierul Victor Ponta privitor la importatorii de legume –

fructe, în 2013, care au stimulat încasările bugetare şi a fost

impulsionat preţul corect pentru producătorii români prin

diminuarea concurenţei neloiale. După ce prim-ministrul nu s-

a mai implicat personal, au început din nou să revină la

vechile obiceiuri, ceea ce îl obligă pe Victor Ponta să ia măsuri

mai dure împotriva celor care nu vor să impună legalitatea

pentru totdeauna, alegând să dea numai exemple de moment.

Cea mai mare contribuţie la distrugerea producătorului

din România o au aproximativ 500 de funcţionari ai statului

care, începând cu vameşii şi până la cei mai înalţi demnitari, ei

îşi împart peste 500 de milioane de euro anual din foloase

necuvenite de la importatorii protejaţi. Statul român şi restul

de 20 de milioane de români sunt lipsiţi astfel în fiecare an de

încasări de peste 10 miliarde de euro. Dacă această sumă ar

ajunge la buget, ar fi asigurate peste 500.000 de locuri de

muncă, iar PIB-ul ar creşte semnificativ.

Înalţi funcţionari din Ministerul de Finanţe coordonează

acţiuni de control excesive la micii producători, aplicând

amenzi imense şi suspendări de activitate. Astfel fac jocul

importatorilor. Această acţiune, dusă împotriva statului

188

român, din minister nu o cunosc decât câteva persoane, cele

care încasează o sumă semnificativă cu titlu de foloase

necuvenite, de la importatori.

Lupta cu corupţia trebuie să fie permanentă, numai

astfel putând avea rezultate mult mai rapide şi pe termen

lung, dacă vom dori cu adevărat ca toţi românii să trăiască mai

bine.

Am încredere că vor urma exemple mult mai concrete,

care, în acest moment, sunt monitorizate de către instituţiile

specifice ale statului român. Acestea îi vor obliga, în final pe

cei care distrug viitorul României să renunţe de bunăvoie la

aceste practici sau obligaţii prin lege, căci altă posibilitate nu

mai există. Mediul economic românesc şi unele instituţii ale

statului vor colabora mult mai strâns în acest sens.

MERITOCRAŢIE - Sistem în care se aleg

persoanele talentate, cu scopul de a fi promovate

pe baza realizărilor obţinute

V. MERITOCRAŢIA

Avem datoria de a recunoaşte şi aprecia meritele

oricărui român, care îşi dovedeşte devotamentul pentru

ţara sa natală printr-o reuşită care să pună România într-

o lumină favorabilă pe plan internaţional. Astfel vom

încuraja şi vom întări încrederea românilor că munca,

profesionalismul şi patriotismul sunt cele mai înalte

virtuţi ale acestui popor.

Totodată, trebuie luate măsuri dure, din punct de vedere

legal, împotriva tuturor celor care afectează imaginea ţării

noastre în întreaga lume, prin infracţionalitate sau printr-o

atitudine lipsită cu desăvârşire de spirit civic. Un bun exemplu

în acest sens sunt taximetriştii bucureşteni care caută sub un

pretext cunoscut de toţi, să-i tragă pe sfoară pe turişti sau pe

românii veniţi din provincie.

Pentru orice act de corupţie care afectează interesul

României pe plan extern şi intern, pedepsele trebuie aplicate

în conformitate cu gravitatea acestora, persoana învinuită

trebuind să fie exclusă definitiv din structurile statului.

La nivel investiţional, un sistem la fel de riguros de

sancţiuni consider că ar trebui aplicat şi celor care întârzie

190

deliberat procesul de demarare a unei noi investiţii sau

împiedică un întreprinzător privat să îşi promoveze sau să îşi

dezvolte o afacere în România, în special dacă aceasta ar crea

noi locuri de muncă şi nu ar afecta producătorii autohtoni în

vreun fel.

Obiceiul autorităţilor de a cere şpagă pentru a da

autorizaţiile şi acceptul necesar unor investiţii private încă

mai există în România, în anumite zone ale ţării. Deşi mulţi

primari sau miniştri ar putea să îmi contrazică afirmaţiile,

cerându-mi dovezi punctuale, consider că exemplul cel mai

elocvent în acest sens este faptul că, uneori, e adevărat că din

ce în ce mai rar, asistăm la hărţuirea acestor investitori de

către autorităţi, într-atât de mult încât aceştia renunţă,

deseori, la planul iniţial de afaceri. De aceea, nimeni nu mă

poate convinge că acest lucru se face din cu totul alte motive,

decât din rapacitatea de a obţine beneficii necuvenite.

Este datoria noastră să acordăm o atenţie deosebită unui

fenomen, care s-a accentuat îngrijorător în ultimii douăzeci şi

trei de ani şi anume eliminarea graduală a specialiştilor şi a

oamenilor cu experienţă din multe instituţii ale statului, fie

prin demitere, fie prin compromiterea publică a acestora.

Totul pentru a face loc unor indivizi a căror singură sarcină

era să încheie contracte păguboase pentru stat, prin care se

desființa practic, treptat – treptat, industria românească, în

favoarea unor grupuri de interese din alte țări.

Oamenii de valoare trebuie menţinuţi cât mai mult timp

în prima linie, pe lângă aceştia fiind vital să fie formaţi şi acei

tineri care promit, sunt patrioţi şi responsabili.

191

Pentru o evoluţie firească a lucrurilor, este necesar ca

astfel de persoane să conducă instituţiile importante ale

statului, care au ca prim obiectiv interesul şi siguranţa

naţională. În panteonul valorilor româneşti, trebuie incluşi

toţi acei români care se afirmă prin performanţe şi activităţi

deosebite în domeniile specifice. Tocmai în acest sens, suntem

datori să susţinem şi să promovăm patrimoniul naţional uman

al României.

Din această listă a valorilor româneşti, trebuie să

facă parte personalităţi precum: matematicianul Florin

Colceag, autorul şi regizorul de teatru Dan Puric,

directorul firmei SC Antibiotice SA Iaşi, Ioan Nani (cel

care a salvat Fabrica de Medicamente de la faliment şi a

transformat-o într-una dintre cele mai profitabile

întreprinderi din România) sau omul de afaceri Iulian

Dascălu din Iaşi (care a reușit ca o mică parte din retail să

rămână românilor și României), dar şi mulţi alţii (de

ordinul miilor) pe care nu avem cum să-i menţionăm aici.

Aceste personalităţi ar trebui să ofere națiunii, o dată la

şase luni sau cel puţin anual, un punct de vedere și o viziune

cu privire la ceea ce ar trebui să facem în următoarea

perioadă. O astfel de expertiză de consultanţă i-ar putea ajuta,

cu siguranţă, pe mulţi întreprinzători şi oameni de stat să

identifice mai uşor şi mai sigur modificările care sunt de

operat în câmpurile lor de activitate pentru a diminua

pierderile şi a creşte performanţa.

În acest context, contează foarte mult discernământul

comportamental, constructiv, dorința și puterea de a lucra în

192

echipă a celor care sunt recunoscuţi a fi valori naționale. Acest

lucru este foarte important, având în vedere faptul că sunt şi

multe personalităţi dificile, care nu pot sau care refuză munca

în echipă şi brainstormingul. Cu certitudine însă, avem

suficiente valori astfel încât acest plan să aibă cu adevărat

succes.

Pentru redresarea naţiunii, trebuie să devină o

prioritate pentru români construirea unor principii

economice sănătoase, deoarece, după vorba proverbului

din popor, chiar dacă suntem o ţară cu un foarte mare

potenţial, nimeni nu ne pune merindele în traistă.

Unul dintre exemplele cele mai potrivite în acest sens,

chiar dacă unii îl vor considera jignitor și pueril, este cel al

persoanelor care au câștigat mari sume de bani în ultimii zece

ani la loterie. Aproape toți au ajuns, după numai câțiva ani, să

risipească milioane de euro, ajungând curând săraci lipiți

pământului. Este simplu de dedus că acest lucru se poate

întâmpla doar atunci când astfel de persoane au o educaţie

deficitară şi un discernământ extrem de scăzut.

Cu riscul de a vă revolta pentru că vin cu asemenea

exemple, într-o carte care se vrea a fi în interesul românilor,

intenționez să vă provoc în acest fel să gândim împreună și să

luăm măsuri urgente pentru a ne schimba situația în bine. Din

nefericire, la conducerea unor departamente extrem de

importante ale țării, în ultimii douăzeci şi trei de ani, s-au

perindat şi persoane care aveau o mentalitate identică cu a

acestor fericiţi (pentru o clipă!) câştigători la loterie, trişti

perdanţi (în numai câţiva ani!) ai unor averi fabuloase care,

193

dacă ar fi fost corect administrate, ar fi putut fi o sursă sigură

şi constantă de venit chiar pentru mai multe generaţii. Contrar

aşteptărilor, pe care le-ar putea avea oricine, de la o persoană

cu un CV bine pus la punct, împănat cu zeci de diplome şi

certificări, nu de puţine ori, astfel de indivizi cu o „pregătire”

la acest nivel au fost cât pe ce să distrugă tot ce a mai rămas

bun în România. Sau, în unele cazuri, pur și simplu, teoria

învățată pe băncile facultăților din străinătate nu se potrivea,

de multe ori, deloc cu realitatea din România – să nu mă

înțelegeți greșit că aș avea ceva împotriva celor formați în

străinătate. Dimpotrivă. Dar într-o funcţie cu mare

responsabilitate, trebuie promovat numai cineva care a

demonstrat, mai întâi prin propriile puteri, strategii,

inteligenţă şi voinţă că a reușit. Și asta în timp, treaptă cu

treaptă, urcând pe scara ierarhică în mod natural și nu

propulsat artificial, susţinut politic, de exemplu.

De multe ori, în România, s-au făcut erori de neimaginat,

promovând în funcţii extrem de importante persoane care nu

aveau nici cea mai mică experienţă sau expertiză în domeniul

respectiv şi rezultatele bineînţeles că le vedem în ultimii

douăzeci şi patru de ani. În funcţiile care privesc viitorul

României, trebuie promovate numai persoane care au

demonstrat că au viziune, pregătire într-un domeniu anume şi

au avut capacitatea să conceapă prin viziunea proprie, un

proiect de la zero şi tot acea persoană să-l dezvolte la nivel de

performanţă. Odată ce a reuşit această performanţă, deja a

trecut proba unui vizionar, care ştie să identifice o

oportunitate, care a avut capacitatea să-i vadă finalul

194

performant în viziunea şi inspiraţia lui, dar, cel mai important,

a fost şi aplicabil. Acele persoane care au un curriculum vitae

cu zeci de diplome, dar nu au demonstrat niciodată că acea

parte teoretică sunt capabili să o aplice şi în practică, pot fi

comparaţi cu un pilot certificat cu toate diplomele, dar care nu

a condus niciodată un avion. Aţi avea încredere să plecaţi într-

o călătorie cu un asemenea comandant de aeronavă?

Se cunosc multe cazuri în care poziţii importante în stat

sau în diverse instituţii importante au fost ocupate de către

persoane promovate prin nepotism sau prin tot felul de

justificări politice neverosimile.

În mediul economic şi politic, nu de puţine ori, se fac

glume pe seama unor astfel de persoane, promovate

peste noapte, care cred că laptele şi ouăle se fac în

supermarketuri sau că România ar putea avea mai mulţi

bani dacă Banca Naţională ar achiziţiona vreo două – trei

tiparniţe în plus. Aceste exemple pot părea exagerate,

însă nu sunt deloc departe de adevăr.

Fără o economie care să producă bani și plus

valoare, este imposibil să o ducem mai bine și să ne

dezvoltăm. Din nefericire, după cum spuneam, în ultimii

douăzeci şi trei de ani, au ajuns la conducerea ţării şi

oameni care nu înţeleg acest aspect esenţial. Și

neînţelegând acest lucru, nu știu şi nici nu au cum să-l

explice populaţiei şi nu pot lua măsuri de dezvoltare, iar

rezultatele sunt catastrofale.

195

Cu riscul să fiu criticat, îmi asum responsabilitatea

de a afirma că: România ultimilor douăzeci şi trei de ani a

fost dezvoltată de întreprinzătorul privat român. Acel

întreprinzător veritabil, care a luat de la zero și a

dezvoltat o afacere prin care creează zeci sau sute de

locuri de muncă, exportând sau producând pentru piaţa

internă și care nu are afaceri cu statul.

Aici nu-i includ nici pe acei oameni de afaceri, ale căror

firme depind doar de contractele cu statul şi care nu au nicio

legătură cu economia reală de piaţă. Avizi după câştiguri

rapide, majoritatea au căpușat și au furat statul român pentru

a beneficia de pe urma boom-urilor financiare. Majoritatea

dintre ei chiar şi după douăzeci şi trei de ani nu ştiu ce este cu

adevărat economia de piaţă concurenţială.

Dacă România are, în acest moment, o economie de

piaţă cât de cât funcţională, acest lucru de datorează unui

număr mare de întreprinzători competenţi, dintre care

mulţi au dat faliment în ultimii ani, ca efect direct al

concurenţei neloiale şi al crizei.

Mai consider, de asemenea, că este oportun să fie

construit un website destinat marilor personalităţi ale

României, din toate domeniile şi din toate timpurile, precum

şi tinerelor talente. Prin această galerie de portrete, ţara

noastră impunându-şi, în context european şi mondial,

adevărata dimensiune valorică şi obţinând un impact cultural

imediat, readucere-aminte, recunoaştere şi vizibilitate la nivel

internaţional.

196

Un exemplu pozitiv și o referinţă pentru orice om

politic: interesul naţional al României trebuie

întotdeauna să primeze

Vreau să aduc în discuţie și exemple pozitive, de oameni

care știu să îşi ridice vocea în favoarea interesului naţional.

Este cazul generalului Gabriel Oprea când, în 2009,

pentru o perioadă relativ scurtă, la conducerea țării a fost o

coaliție PDL – PSD. PSD-ul avea la acea dată mai multe grupuri

de interese, fiecare susţinând alt ministru în Guvernul

respectiv. După lungi lupte este numit ca ministru generalul

Oprea. Gruparea care nu reuşise să îşi impună „omul ei” în

funcţie forţează nota şi încearcă să acapareze Serviciului de

Informaţii al Ministerului de Interne prin impunerea la

conducerea acestei instituții a generalului Cătălin Voicu.

Generalul Oprea, (care deja ocupa funcţia de ministru),

ştiind mai multe detalii despre generalul Cătălin Voicu –

săvârşirea unor fapte penale – nu putea accepta o asemenea

situație. De aceea l-a propus și susținut pe generalul Virgil

Ardelean, un profesionist şi un om cu multă credibilitate, ce

avea o vastă experiență în departamentul Serviciului de

Informaţii şi Protecţie al Ministerului de Interne.

Această propunere făcută de Generalului Oprea a avut ca

scop atât salvarea onoarei Ministerului şi a unei instituţii a

statului extrem de importante, dar, nu în ultimul rând,

credibilitatea şi imaginea PSD-ului. Astfel a dorit să protejeze

partidul de prejudiciile aduse printr-o numire a unui om

compromis (detalii care în acel moment încă nu erau publice,

dar pe care unele instituţii ale statului le ştiau).

197

Însă, grupările care îl susţineau pe cel care urma să se

dovedească că este vinovat de fapte penale, pun presiune şi

mai mare împotriva generalului Gabriel Oprea, încercând să îl

excludă din partid.

Acesta din urmă nu s-a lăsat intimidat de asemenea

amenințări şi nici de pericolul real de a-şi pierde funcţia de

ministru. L-a informat direct pe preşedintele României că,

indiferent de consecinţe, dacă va constata că persoana pe care

el o ştia compromisă va reuși să fie impusă într-o funcţie atât

de importantă, riscând, astfel, să decredibilizeze instituţiile

statului Român, atunci îşi va da demisia din funcţia de

ministru. Bineînţeles că preşedintele României, după o

informare cât mai atentă şi mai obiectivă, a constatat că

generalul Oprea avea dreptate.

Deci, Generalul Gabriel Oprea, asumându-şi mai multe

riscuri, a dat un exemplu de sacrificiu și patriotism pe care ar

trebui să îl aibă orice om politic. Dacă preşedintele ţării s-ar fi

lăsat influenţat de grupurile de presiune, generalul Gabriel

Oprea ar fi pierdut tot. Datorită caracterului puternic, de

neclintit şi fermităţii în deciziile privind interesul naţional ale

Generalului Oprea, România a avut câştig de cauză, printr-un

rar şi clar exemplu de patriotism.

Notorietatea lui Gabriel Oprea a crescut şi mai mult în

perioada în care a îndeplinit şi funcţia de ministru al apărării.

În acea perioadă Armată Romană a ajuns la cel mai înalt nivel

de credibilitate şi imagine pozitivă în cadrul NATO.

La defilarea din 1 Decembrie 2009, tot Corpul

Diplomatic şi ataşaţii militari străini de pe lângă ambasade au

198

recunoscut că Armata Romană a atins cel mai înalt standard

de pregătire şi echipare şi nu suntem cu nimic mai prejos

decât cele mai pregătite trupe ale NATO.

Se ştie că întotdeauna Biserica şi Armata au fost

instituţiile cele mai de încredere ale României. După acea

defilare de la 1 Decembrie 2009, pentru o perioadă de două

săptămâni, în unele sondaje, armata a urcat pe primul loc,

având o cotă de credibilitate de 96 %. Deci inclusiv cetăţenii

români de alte etnii au fost impresionaţi de profesionalismul

armatei române.

O notă secretă a diplomaţilor americani, dezvăluită de

WikiLeaks şi citată de Mediafax, făcea referire în ianuarie

2010 la şeful MAPN. Documentul referitor la Gabriel Oprea se

numeşte „Noul Ministru al Apărării – vechii soldaţi nu mor”.

Documentul ambasadei americane, clasificat

confidenţial şi datat 19 ianuarie 2010 este semnat de

ministrul consilier Jeri Guthrie-Corn. „Generalul în retragere

cu 4 stele, Gabriel Oprea, aduce know-how politic dar şi

militar Ministerului Apărării Naţionale”, notează diplomaţii

americani citaţi de Mediafax. Diplomaţii mai notează că Oprea

a fost respectat atât ca soldat, cât şi în mediul academic

militar, însă „adevăratele sale talente au devenit evidente

odată cu intrarea sa în politică”

„Diplomaţia este arta de a-i lăsa pe alţii să

facă de bună voie ceea ce le spui tu” (Abraham

Lincoln – preşedinte american)

VI. POLITICA EXTERNĂ

Un alt răspuns la întrebarea „ce este necesar să facem

pentru a ieşi din acest con de umbră?” îl regăsim la nivelul

politicii externe.

Nicolae Ceaușescu a fost un geniu al României în

politica externă. Acest adevăr l-a recunoscut și Silviu

Brucan, dușmanul lui de moarte. Avem încă amintirea

pozitivă a României în multe ţări ale lumii, datorită

politicii lui Ceaușescu. Dar deja au trecut douăzeci şi trei

de ani, iar ochii care nu se văd se uită. Dacă nu reluăm de

urgenţă relaţiile vechi și nu le intensificăm, în special

acolo unde fostul lider Nicolae Ceaușescu a făcut o

impresie bună, în maxim zece ani, generaţia care ne

apreciază va dispărea din structurile active ale acelor

ţări, iar atunci va trebui să luăm totul de la zero.

România şi-a creat, în timpul regimului comunist o

imagine foarte bună în China și Coreea de Nord, dar după

1990, nu s-au fructificat beneficiile imense pe care le puteam

avea prin menținerea acestor relații.

Țări din Orient, din Africa, America de Sud au un

potențial imens în această direcție. Este necesar să fie

200

cunoscute, cât mai curând şi într-un mod cât mai eficient şi

atractiv posibil, oportunitățile care există în România în acest

moment. În aceeaşi manieră trebuie descoperite şi

oportunitățile țărilor partenere, la care fac referire în

interesul oamenilor de afaceri români și a țării noastre,

deopotrivă.

Cu țările occidentale, strategia de bună înțelegere și de

bună cooperare trebuie să fie o primă prioritate. În acest

context, consider că Germania este cea mai importantă

ţară în această zonă. Este actualul și viitorul lider al

Europei, o ţară ce își respectă principiile și care dezvoltă

mereu relaţii reciproc avantajoase, spre deosebire de alte

ţări occidentale.

În următorii douăzeci de ani, conform unor studii

credibile şi foarte importante, realizate de experţi

financiari internaţionali, la care am avut întâmplător

acces, România va fi cea mai rentabilă şi profitabilă

locaţie pentru componentele auto (și nu numai) ale mării

și performantei economii germane, lider mondial în

construcţiile de mașini.

Franţa a fost receptivă la această oportunitate încă

din anii 2000 și a înţeles ce potenţial există în România.

Datorită investiţiilor făcute la noi în ţară, a urcat mult în

topul mondial al constructorilor de automobile, în ultimii

zece ani.

Bineînţeles că, așa cum o arată și studiile, la care am

avut întâmplător acces, Germania va depăși cu mult

201

Franţa în privinţa investiţiilor în România pe segmentul

componente auto. Alături de nemţi, există intenţii serioase şi

din partea a încă doi mari producători de automobile la nivel

mondial, care prospectează piaţa din România încă din 2012.

Sunt evidente avantajele: ingineri bine pregătiți în acest

domeniu, forță de muncă ieftină, utilități și servicii mult mai

ieftine decât oriunde în altă parte, natalitatea mult mai bună

decât în multe alte țări ale Europei. Și, nu în ultimul rând,

experiențele reușite, profitabile, ale celor de la Renault, dar și

ale altor câtorva firme din Germania, care, raportat la

profiturile și competitivitatea obținute aici, neajunsurile cu

lipsa autostrăzilor au fost nesemnificative comparativ cu

câștigurile obținute, plus avantajul portului Constanţa pentru

import şi export.

Bineînțeles că, după Germania, Franța trebuie să rămână

o prioritate pentru România. Asta pentru că relațiile cu Franța

au fost de foarte multe ori avantajoase pentru țara noastră.

Atât timp cât va fi și în avantajul nostru, orice investitor venit

din Europa trebuie primit cu toată deschiderea. Mă refer aici

la Spania, Italia, Anglia, la țările nordice, dar și la cele din

spațiul ex-sovietic.

Relația cu America are, în acest moment, suportul total a

peste 70 % dintre români (deşi acum un an se putea vorbi de

peste 90 %!). Scăderea de moment este provocată, cu

siguranţă, de eșecul relației contractuale cu Bechtel privind

autostrada Transilvania și neîncrederea că la extracțiile

gazelor de șist și ale celor din Marea Neagră relația SUA –

România ar fi reciproc avantajoasă.

202

Dacă SUA nu vor avea grijă să câștige și România din

acest parteneriat, pe care românii și-l doresc, atunci există

pericolul ca încrederea în SUA să scadă. Sunt convins însă că

SUA vor trata cu maximă responsabilitate acest aspect, iar

încrederea, în această alianţă, va crește din nou la cote

maxime, dacă se vor observa aspecte profitabile și pentru

România.

Un alt aspect care a determinat, cu certitudine, scăderea

pe moment a încrederii românilor în SUA este intervenția

acestora în Siria (populația siriană îl susține, în marea sa

majoritate, pe preşedintele Bashar al-Assad și este convinsă

de faptul că rebelii susținuți de SUA au provocat multe situaţii

incompatibile cu politica în care cred românii).

România mai păstrează încă vie amintirea izbucnirii

războiului din Irak: armele chimice ale lui Saddam Hussein

care, ulterior, s-a constat că, în realitate, acestea nu au existat,

fiind doar un pretext de a răsturna regimul din Irak. Țara

noastră a avut foarte mult de pierdut din acest război – peste

două miliarde de dolari, datoria statului irakian, sumă la care

țara noastră a fost obligată să renunțe.

Un alt argument, evident, dar aproape de neînțeles, pe

care românii îl folosesc în raționamentul lor cu privire la

liderii americani, este legat de însăşi opinia publică din SUA,

cea care, în proporție de 60 %, se declară împotriva războiului

din Siria. În România, ar fi imposibil să fie susţinută o acţiune

externă cu costuri atât de mari, atrăgând ura întregii lumi

asupra ta prin acea acţiune, iar 60 – 70 % din populaţie să nu

fie de acord.

203

SUA, dacă vor avea principii corecte în relația cu

România, generând colaborări reciproc avantajoase, atunci

vor găsi în ţara noastră cel mai loial partener din Europa. Noi,

românii, avem potențialul de a fi extrem de vocali în toată

lumea, militând pentru susținerea relațiilor cu SUA.

Chiar dacă unii ar fi tentați să râdă de îndrăzneala mea

de a da atât de multă importanță rolului opiniei românilor

despre SUA, eu cred că SUA nu sunt interesate, nefiind deloc

în avantajul lor, să mai apară încă o zonă în lume unde

simpatia de 90 % să se transforme în 90 % dezamăgire.

Chiar dacă Statele Unite ale Americii reprezintă

principala putere a lumii, deţinând atâtea portavioane,

rachete și submarine, oriunde în lume şi poate tocmai de

aceea acestea promovează frica și nu simpatia, de multe ori.

Este mult mai ieftin să ai un partener care te respectă și

te laudă oriunde în lume prin cei peste 30 de milioane de

români. Dezamăgindu-i, dai apă la moară mișcărilor

extremiste din întreaga lume, inclusiv Rusiei care ar scoate în

evidență că SUA nu sunt ceea ce pretind, adică un standard al

prosperității și democrației, ci un cuceritor care în urma lui

lasă doar conflicte, sărăcie și țări secătuite.

Eu sunt convins însă că America nu va accepta să fie

pusă într-o asemenea situație, dezamăgind un popor întreg.

Mai curând, cred că vor dori să dea un bun exemplu în această

zonă, aici, aproape de Rusia. Așa cum Germania, Coreea de

Sud, țările din Asia, Africa de Sud, Emiratele Arabe Unite,

Qatar-ul și celelalte țări din Golf au prosperat în relația cu

204

SUA, tot așa și România poate fi un exemplu pentru toată

lumea, că America, chiar dacă a mai şi greșit și a dezamăgit,

lăsând sărăcie și conflicte pe unde a trecut, în ultimii cincizeci

de ani, are totuşi principii corecte și poate întreţine o

colaborare reciproc avantajoasă.

Într-un articol publicat în ziarul „Adevărul”, pe 19

octombrie 2013, cu titlul „Francezul care a adoptat România:

«În ’89, dădea bine să cunoşti un român»”, reporterii aduc în

discuţie povestea unui jurnalist francez care făcea cu mândrie

această declaraţie.

În faţa unei asemenea afirmaţii, nu se poate să nu ne

uimească diferenţa frustrantă dintre percepţia de atunci şi cea

de acum, a străinilor faţă de România!

Credinţa mea este că, în fapt, românii nu s-au

schimbat, că au rămas aceiaşi oameni oneşti, demni şi

frumoşi ca şi acum două – trei decenii. Ceea ce s-a

modificat este însă imaginea României în lume, involuţie

la care au contribuit forţe ostile ţării şi poporului român,

care au compromis-o în timp pentru a o face să se vândă

mai ieftin.

În ceea ce priveşte presa internaţională, am apreciat

pozitiv, un articol citit în cotidianul „The Guardian” care apare

în Marea Britanie, intitulat „Romanians are proud of their

honesty – don’t leţ the crime hysteria fool you” (eng. „Românii

sunt mândri de onestitatea lor, nu lăsaţi isteria

infracţionalităţii să vă înşele”).

Şi după zeci de ani după ce şi-au părăsit ţara, românii

răspândiţi în întreaga lume sunt mândri de originea lor şi iau

205

apărarea patriei lor, de fiecare dată atunci când este nevoie,

cu aceeaşi tărie, emoţie şi convingere, pentru că amintirile,

durerea dezrădăcinării, dragostea de ţară, de neam şi de

leagănul copilăriei nu se pot stinge niciodată.

Aceasta este şi povestea de viaţă, a unui tânăr care

plecase din România, în urmă cu câteva zeci de ani, în

Germania. După decenii întregi, în care nu mai auzise

vorbindu-se limba română, acesta a venit la mine, m-a strâns

în braţe, repetând mereu, cu lacrimi în ochi, că va iubi până la

moarte România, ţara sa adoptivă. Trebuie să mărturisesc că,

involuntar şi mie mi s-au umplut ochii de lacrimi, întâlnirea cu

el emoţionându-mă puternic.

Domnul Wolff, pentru că acesta îi era numele, avea o

poveste interesantă şi dramatică de viaţă. Se născuse în

lagărul din Siberia, iar mama sa, o nemţoaică luată prizonieră,

murise la scurt timp. În astfel de circumstanţe, copiii rămaşi

orfani erau repartizaţi într-una dintre ţările din blocul

comunist.

Ajuns în România, Wolff s-a stabilit aici, a practicat

pugilismul, în cadrul clubului sportiv Rapid şi s-a căsătorit cu

o femeie dintr-un sat din Galaţi, pe care o iubea foarte mult,

apreciind-o pentru bunătatea sufletească şi blândeţea tipică

româncelor. După ce a absolvit cursurile Universităţii

Politehnice, a plecat în Germania, unde a lucrat ca inginer, pe

un salariu lunar de aproximativ 6.000 de euro.

Iată cum acest om, cu sânge german, ne laudă şi

recunoaşte că o viaţă atât de frumoasă, ca în România, nu a

mai putut trăi niciodată. Chiar dacă în Germania se realizase

206

profesional şi financiar, în România, cunoscuse fericirea, tihna

unui cămin şi împlinirea alături de familia lui. Iar anii lui de

fericire fuseseră trăiţi în timpul regimului comunist.

În acest sens, în cadrul unei emisiuni televizate, în care

Doru Braia îl denigra pe Nicolae Ceauşescu pentru proiectul

Casei Poporului, considerându-l lipsit de sens, grandoare şi

importanţă, Corneliu Vădim Tudor i-a oferit o replică

puternică, declarând că „Ceauşescu a fost un mare şef de

stat!”.

Lăsând la o parte, pentru o clipă, acele opinii –

catalogate de mulţi ca fiind extremiste – ale domnului

Corneliu Vădim Tudor, o personalitate contemporană

puternică şi un mare patriot român, suntem de acord cu

afirmaţia de mai sus a acestuia, conform căreia Nicolae

Ceauşescu a fost un mare şef de stat şi un geniu al politicii

externe.

Trebuie să fim cinstiţi şi să mai spunem că cei mai

mulţi dintre asprii acuzatori de astăzi, ai aberaţiilor

economice de pe timpul lui Nicolae Ceauşescu, s-au

îmbogăţit după ’89 tocmai din această industrie

energofagă.

Nu ar fi atunci totuşi corect ca noi, cei care-l criticăm

cu atâta patos şi intransigenţă pe Ceauşescu, să ne situăm

cel puţin la nivelul lui ca performanţă în politica externă?

Politica externă a României trebuie să fie una de

deschidere totală către o relaţionare cu absolut toate statele

lumii care creează oportunitatea unor schimburi sau

cooperări reciproc avantajoase.

207

În Europa, trebuie să dezvoltăm şi mai mult relaţiile cu

toate statele, dar Germania trebuie să rămână partenerul

nostru principal, deoarece este şi va fi şi pe viitor liderul

Europei. Germania, în ultimii ani, prin recomandările

doamnei Angela Merkel, a investit mult în România,

urmând ca, în perioada următoare şi alţi investitori de

top să finalizeze şi să înceapă noi proiecte.

China trebuie să fie, de asemenea, prioritatea noastră în

continuare. Trebuie, de urgenţă, elaborate nişte propuneri

concrete, reciproc avantajoase şi realiste, din punct de vedere

al realizării lor, în vederea cooperării economice cu China,

deoarece, în ultimii 23 de ani, numai China a avut de câştigat

din acest punct de vedere.

SUA este liderul mondial care are o relaţie destul de

bună cu România, ţara noastră fiind un partener important

pentru americani, în Europa. Avem câteva investiţii americane

valoroase în România, dar mult sub potenţialul existent.

Politica lui Bill Clinton a condus la o Americă ce a

prosperat în mandatul democraţilor; evitând conflictele

internaţionale, America s-a menţinut la un grad de îndatorare

scăzut, comparativ cu cel de astăzi şi cu o imagine

internaţională extrem de pozitivă.

În schimb, politica lui G. W. Bush Jr. l-a plasat într-un

clasament top 10 al celor mai răi conducători, din istoria

omenirii. Mai mult, la finalul mandatului, a reuşit

„performanţa” să ocupe primul loc în acest top negativ prin

208

politica lui, lăsând SUA cu un grad de îndatorare extrem de

mare.

Statele Unite ale Americii, lider mondial, au făcut în

ultimul secol şi greşeli mari, dar au şi punctat mult, devenind

ţara dominantă a lumii. De fiecare dată, după ce a luat decizii

greşite, statul a avut puterea să îşi recunoască erorile şi au

încercat să le remedieze. Cred că România este avantajată în

această perioadă exact de un asemenea exemplu, în relaţia cu

SUA.

Decizia inteligentă de a renunţa să mai continue

conflictul din Siria, atât timp cât între 60 – 70 % dintre

americani, 95 % dintre sirieni, peste 80 % dintre români şi

majoritatea europenilor îl dezaproba, susţine ideea că SUA va

dori să promoveze, în următoarea perioadă, o politică

pacifistă, ca mod de recâştigare a încrederii prin puterea

exemplului.

Mai exact, aşa cum, în timpul Războiului Rece, Germania

Federală s-a dezvoltat mult mai performant decât Germania

de Est, Coreea de Sud faţă de Coreea de Nord, Africa de Sud,

Singapore, Filipine, Japonia şi alţi parteneri ai Americii au

crescut şi au devenit lideri zonali, datorită parteneriatului cu

SUA, tot aşa şi România, printr-o politică inteligentă, reciproc

şi egal avantajoasă, se poate folosi de noua tendinţă în

următorul ciclu economic, un nou ciclu care se va baza pe

dezvoltare şi cooperare economică şi mai puţin pe conflicte.

Până în 2013, s-a exagerat, iar americanul, chiar dacă face

erori uneori, este obligat de caracterul său pragmatic să

renunţe la ceva care îi aduce numai pierderi şi antipatie – Siria

209

este primul semn de maturitate al americanilor, promovând

un nou ciclu de dezvoltare economică şi de recâştigare a

încrederii şi simpatiei în lume. România poate şi are toate

atuurile de a beneficia de acest context istoric favorabil, când

SUA va decide să renunţe la conflictele care în guvernarea

Bush Jr. au generat pierderi imense şi o mare criză mondială.

***

Republica Moldova este, în prezent, un stat suveran

tânăr (cu puţin peste 20 de ani) cu o populaţie de aproximativ

60 % români moldoveni, iar restul, o minoritate de

aproximativ 40 % ruşi, găgăuzi etc.

Toţi românii şi-ar dori unirea cu Republica Moldova. Ei

îşi doresc acest lucru, iar preşedintele Traian Băsescu, din

acest motiv, promovează, destul de agresiv, unirea cu

Republica Moldova, având mai multe argumente în acest sens.

În acelaşi timp şi autorităţile de la Chişinău care solicită

precauţii în declaraţii privind unirea cu România, cunosc mai

bine decât noi situaţia de acolo şi, pentru a avea sprijinul

comuniştilor pentru integrarea în UE, promovează această

acţiune, dar mai puţin unirea cu România.

Este adevărat că, dacă ar urma propunerea preşedintelui

Traian Băsescu de unire, atunci toţi locuitorii Republicii

Moldova ar scăpa de chinurile integrării şi deja ar fi, în

maximum şase luni, locuitori ai UE.

Fără un acord clar între UE, SUA şi Rusia, o unire rapidă

ar putea dezvolta şi anumite aspecte conflictuale în zonă,

unele previzibile şi altele imprevizibile.

210

În cazul Republicii Moldova, cred că rezolvarea

problemei stă numai în ceea ce decid moldovenii, prin

capacitatea lor de a înţelege ce este mai bine pentru ei,

deoarece Republica Moldova este un stat suveran, recunoscut

de toate forurile internaţionale şi România a fost permanent o

ţară care şi-a respectat vecinii şi nu a impus nimănui ce să

facă, nici chiar unui vecin care vorbeşte aceeaşi limbă sau unei

ţări apărute artificial, într-un anumit context istoric

nefavorabil.

„Doresc ca şi viitorul preşedinte să lase

instituţiilor statului libertatea de a lucra

profesionist.” Liviu Maior, şeful SRI

VII. INSTITUŢIILE STATULUI ROMÂN

Chiar dacă o lungă perioadă după 1989, clasa politică şi

cei mai mulţi oameni politici şi şefi de stat i-au dezamăgit

profund pe români, iar multe dintre instituţiile statului nu au

funcţionat nici pe departe aşa cum ar fi trebuit, în ultimii

cincisprezece ani, lucrurile par totuşi că au evoluat destul de

mult, iar în ultimii trei – patru ani, putem afirma că s-a făcut

un salt imens spre ceea ce ar trebui să fie o democraţie

puternică, chiar dacă suntem conştienţi că încă mai avem

multe de făcut.

Cea mai mare probă a maturităţii instituţiilor statului şi

a poporului român, în egală măsură, a fost referendumul din

vara anului 2012.

Preşedintele Traian Băsescu nu se mai bucura însă de

sprijinul populaţiei. În urma unui sondaj efectuat, în acea

perioadă, s-a constatat că doar 12 % din populaţia cu drept de

vot l-ar fi reales în funcţia de preşedinte în momentul

referendumului.

Preşedintele scăzuse atât de mult în sondaje, în mare

parte, din cauza unor erori de guvernare aproape copilăreşti,

aşa cum au fost atacurile publice dirijate împotriva medicului

Raed Arafat, pe fundalul discutării unui nou proiect al Legii

Sănătăţii, la începutul anului 2012. Acest incident care a

212

provocat avalanşe de proteste în întreaga ţară împotriva

Preşedintelui şi a guvernului Emil Boc s-a suprapus, în mod

nefericit, contextului economic nefavorabil la nivel

internaţional, care l-a obligat pe Traian Băsescu să ia mai

multe măsuri drastice ce nu aveau cum să nu-i scadă

popularitatea, printre care reducerile de personal, scăderea

salariilor bugetarilor şi creşterea TVA-ului.

La nici două săptămâni după suspendare, liderii USL

încă mai erau şocaţi de reacţia alegătorilor care nu le-au

garantat votul pentru înlocuirea preşedintelui. Ca urmare a

acestui fapt şi-au investit întreaga energie în proiectarea

tuturor detaliilor unui nou plan prin care să-l elimine pe

Traian Băsescu de pe scena politică.

Fapt deja cunoscut, fraudele electorale constituie o

problemă care a postat România, ani la rândul, într-o zonă

cenuşie, de stagnare politică, aproape peste tot în ţară, dar cu

predilecţie în anumite judeţe, abaterile având aici un caracter

excesiv şi extremist. Astfel, se ştie că în multe localităţi din

ţară, persoane oneste, corecte, apreciate şi votate aproape în

unanimitate de cetăţenii comunităţilor respective au pierdut

în faţa altor candidaţi, care au fraudat pur şi simplu alegerile.

Există, în acest sens, mai multe tipologii de alegători

clandestini care par să reitereze o comedie vulgară pe care o

duc până la absurd şi batjocoritor, trecând-o, de cele mai

multe ori, prin filtrul umorului negru: „curajoşii” care votează

de zece – cincisprezece ori, sfidând orice regulă, cetăţenii

plecaţi la muncă în străinătate, dar care apar totuşi pe listele

de votanţi în localitatea de domiciliu şi, desigur, întreg

213

cortegiul cetăţenilor decedaţi, care par să îşi exercite dreptul

de vot de dincolo de viaţă şi de moarte.

Toate aceste nereguli, introducerea în urnă a buletinelor

peste număr ştampilate şi completarea listelor corelate cu

numărul buletinelor introduse în urnă, nu ar fi însă posibile

fără complicitatea unor persoane-cheie din secţiile de votare,

care se pare că au rămas cam aceleaşi în ultimele două – trei

decenii.

Fireşte că există mult mai multe metode prin care s-au

comis fraude electorale, dar din punct de vedere statistic,

acestea au fost, de-a lungul timpului, cel mai des întâlnite.

Având această „moştenire” a „garantării” votului, sub

coordonarea domnului Liviu Dragnea, s-au luat toate măsurile

ca referendumul şi suspendarea preşedintelui Traian Băsescu

să reuşească.

Exercitându-se, cu acest prilej, o presiune foarte

puternică asupra reprezentanţilor secţiilor de votare, cum nu

se mai întâmplase niciodată până atunci, acest lucru i-a

determinat pe mulţi preşedinţi de secţii de votare, membri ai

USL, să renunţe să mai fie complici la această fraudă. Unii au

renunţat, se pare, de frică, iar alţii, din convingere, mulţi

dintre aceştia fiind totuşi oameni corecţi, care nu puteau fi de

acord cu o asemenea nedreptate făcută ţării.

Chiar înainte de ziua în care a avut loc referendumul, am

luat parte la o serie de dezbateri în cadrul postului local de

televiziune Iaşi TV Life („Rămânem fără preşedinte?”,

„Referendumul disperării” şi „România după referendum” –

emisiuni care expun cel mai bine realitatea dintr-un judeţ

214

reprezentativ al României, cum este Iaşul), în calitate de

preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Contribuabilului Român.

Abordând o atitudine neutră, am considerat necesar să-i

avertizez pe toţi cei care ar fi încercat să fraudeze că

instituţiile statului vor fi extrem de vigilente şi vor monitoriza

foarte atent desfăşurarea în condiţii corecte a referendumului.

În cadrul unor emisiuni televizate, care au avut loc după

anunţarea oficială a rezultatelor referendumului, am anunţat

public că voi fi de acord cu acel rezultat de demitere numai în

momentul în care listele oficiale ale prezenţei la vot vor fi

confruntate cu realitatea din teren. Ştiam încă din ziua votului

realitatea din teren.

Am afirmat atunci că: alegătorii reali reprezintă

aproximativ 30 % din cifrele oficiale, aceştia nedepăşind, prin

urmare, numărul de maxim de 5.500.000 de votanţi, iar

declaraţia mea poate fi oricând verificată, ascultând

înregistrările emisiunilor, cu această tematică, la care am

participat.

Ca de obicei, tot ceea ce am susţinut în aceste dezbateri

publice s-a bazat pe experienţa mea politică şi de viaţă, pe

raţionament şi intuiţie, dar şi pe câteva zeci de sesizări

adresate Asociaţiei Naţionale a Contribuabilului Român din

partea mai multor membri ai secţiilor de votare, revoltaţi de

ceea ce se întâmplase în ziua referendumului, făcându-se

presiuni foarte mari asupra lor pentru a falsifica voturile.

Întregul episod a confirmat puterea şi independenţa

instituţiilor statului care nu s-au lăsat influenţate şi intimidate

215

politic, chiar dacă se intuia destul de bine faptul că în

următorii patru – opt ani, USL va conduce România.

Prin faptul că nici Poliţia, nici Curtea Constituţională şi

nici alte instituţii ale statului român nu s-au implicat în

jocurile de culise, care au avut loc pe acest fundal politic, a fost

apărat dreptul la democraţie şi la libertate de exprimare al

cetăţenilor români.

Pentru cei care par să nu fie convinşi încă de toate aceste

realităţi, le pot enumera oricând câteva localităţi foarte

conştiincioase unde vor avea surpriza să constate că frauda a

atins un procent de 20 – 25 %, confirmată fiind prin prezenţa

la vot a mai multor cetăţeni care, la acea dată, nu erau în

localitate, unii nici în ţară, iar alţii, nici măcar în viaţă.

Deşi atunci s-au întâmplat, într-un timp foarte scurt,

multe lucruri extrem de importante, care au adus grave

prejudicii României pe plan internaţional, iar aici mă refer la

incidente precum demiterea, în numai câteva zile, a şefului

Senatului, al Camerei Deputaţilor, al instituţiei Avocatului

Poporului şi a Preşedintelui României, statul român a

demonstrat că avem o Constituţie bună, instituţii democratice

credibile şi un popor matur şi responsabil politic şi

deontologic, reuşind să schimbe, astfel, percepţia multor state

cu privire la ceea ce se întâmplă cu adevărat în ţară şi să

crească nivelul de încredere al acestora în România.

Acesta a fost, prin urmare, un moment în care, pe de

o parte, clasa politică a pierdut mult capital de imagine,

dar, pe de altă parte, statul român a avut mult de câştigat

în drumul său către impunerea şi recunoaşterea

216

existenţei unei democraţii veritabile, cu instituţii ale

statului puternice şi credibile, care au demonstrat că prin

atitudinea avută, pot face faţa unor politicieni

iresponsabili.

Pedepsirea cu închisoarea, sau sub orice altă formă, a

tuturor persoanelor implicate în frauda electorală, devenită,

în timp, un fel de obicei al locului, în condiţiile în care multe

dintre acestea o făceau poate de frică să nu-şi piardă locul de

muncă sau din inconştienţă, nerealizând pericolul la care se

expuneau, nu poate fi nicidecum o soluţie. De aceea, nici chiar

domnului Dragnea nu i-aş dori să fie condamnat, pentru că nu

ar fi nicidecum corect să plătească doar el pentru toate

păcatele colegilor dumnealui.

În acest sens, consider că este corect ca persoanele

cărora li se va dovedi vinovăţia să primească, în primă

instanţă, o amendă, atrăgându-li-se atenţia asupra

caracterului penal al faptelor comise. Populaţia trebuie să fie

corect şi atent informată cu privire la gravitatea şi

repercusiunile unor astfel de încălcări ale legii care, pe viitor,

vor fi pedepsite prin condamnare cu executare, dacă se va

recidiva.

Nu cred că este corect ca din cauza unei mentalităţi de

tip infracţional a unor oameni politici care au sărăcit şi

distrus, ani de zile, România, mii de oameni simpli să aibă de

suferit, pentru că, într-un moment de rătăcire al vieţii lor, s-au

lăsat mânaţi de dorinţa de îmbogăţire, de spaima pierderii

locului de muncă sau doar de inconştienţă sau din exces de zel

faţă de afilierea la o formaţiune politică.

217

Deşi decizia finală stă şi va sta întotdeauna, invariabil, în

balanţa justiţiei, în forul meu interior, nu am simţit niciodată

ca fiind corectă condamnarea doar a ultimelor verigi din

lanţul corupţiei, în timp ce adevăraţii vinovaţi sunt exoneraţi

de orice responsabilitate şi îşi continuă ascensiunea politică şi

socială, fără nicio remuşcare, de parcă nu s-ar fi întâmplat

niciodată nimic.

Suntem în secolul XXI şi este absolut normal să înceteze

aceste practici primitive care nu-şi mai găsesc locul nicăieri în

Europa.

În acest sens, consider că prin eforturile conjugate şi

concentrate ale autorităţilor, printre care Poliţia,

Parchetul, Curtea Constituţională etc. democraţia,

valorile naţionale şi drepturile cetăţenilor pot fi apărate

şi protejate ca în oricare alt stat de drept european.

Consider că, în ansamblu, referendumul a constituit o

experienţă, necesară, în procesul de maturizare a unei naţiuni,

dar, în acelaşi timp, şi un semnal de alarmă pentru cei care, în

cadrul fiecărei sesiuni de alegeri, au încercat să forţeze şi să

denatureze lucrurile. Totodată, sunt sigur că cetăţenii români

au căpătat, poate tocmai din acest motiv, mai multă încredere

în instituţiile statului român care, în cele din urmă, au dat

dovadă, cu adevărat, de vigilenţă şi imparţialitate.

În timp, a devenit vizibil faptul că instituţiile statului

s-au consolidat, acestea devenind, treptat – treptat,

independente din toate punctele de vedere, scuturându-

se de tot balastul clientelei politice şi al intereselor

meschine care le împiedicau să reacţioneze corect şi să-şi

218

exercite pe deplin atribuţiile. Asta chiar dacă unii oameni

şi o parte din politicienii inconştienţi încă mai speră că

prin plecarea lui Traian Băsescu vor subordona Parchetul

sau alte instituţii propriilor interese. România este acum

în UE şi acele timpuri, din anii ’90, când aceste instituţii

erau subordonate politicului, nu se mai întorc.

Aceasta pare să fi devenit în ultimii ani şi

convingerea celei mai mari părţi a populaţiei, după ce au

fost intens mediatizate cazurile a zeci de demnitari şi

politicieni corupţi cercetaţi de Poliţie, DNA, Parchet etc.

Sau au fost dezvăluite înregistrări şocante de acum cinci –

şapte ani, făcute de instituţiile autorizate ale statului,

prin care ies la iveală zeci de acte de fraudă şi delapidare

a economiei naţionale.

Uşor – uşor, se simte cum lucrurile intră pe făgaşul

lor normal, populaţia recăpătându-şi încrederea în

instituţiile statului şi în exercitarea cu discernământ,

eficienţă, corectitudine şi responsabilitate a atribuţiilor

acestora. Monitorizarea, cu atenţie, a tuturor celor care

pot influenţa destinul României şi sancţionarea lor atunci

când încalcă, fără scrupule, legile ţării oferă un confort

psihic şi siguranţă tuturor cetăţenilor.

Am văzut cu toţii, cu siguranţă, cum se perindă pe la

televiziuni diverşi oameni politici şi înalţi funcţionari care

reclamă public faptul că: instituţiile statului fac înregistrări

ilegale, crezând că astfel vor obţine compasiune şi susţinere

din partea publicului, când, de fapt, nu se aleg decât cu revolta

şi dezamăgirea alegătorilor.

219

De cealaltă parte a baricadei, un atentat flagrant la

integritatea instituţiilor statului a constituit-o declaraţia

publică a premierului Victor Ponta, de la finalul lunii

octombrie 2013, în care atacă vădit Curtea Constituţională a

României: „Mesajul CCR către firmele şmechere: «Faceţi

evaziune fiscală că noi vă protejăm!»”.

O astfel de declaraţie este total iresponsabilă, mai ales

atunci când vine din partea unui prim-ministru care mizează,

poate prea mult, pe faptul că oamenii simpli nu sunt capabili

să înţeleagă subtilităţile unui astfel de discurs.

Aceşti oameni simpli, pe care mulţi îi dispreţuiesc, mai

ştiu că Realitatea TV este critică la adresa Guvernului, fapt

absolut normal într-o democraţie, dar şi că postul OTV a fost

închis din raţiuni asemănătoare, mai exact pentru faptul că a

fost mult prea acid la adresa premierului Victor Ponta. (Cred

că trebuie să existe o minimă decenţă şi cred că jurnaliştii nu

trebuie să exagereze şi să exacerbeze anumite cazuri. Oricum

însă, aceste fapte nu justifică închiderea unei televiziuni).

Motivele invocate în ambele cazuri – evident, ireale –

sunt datoriile către stat. La prima vedere, poate părea un

aspect corect sesizat şi o măsură bună, dar în această perioadă

de criză economică, toate trusturile media, inclusiv postul

naţional de televiziune TVR, au datorii la stat!

La prima vedere, măsurile care au fost luate în astfel de

situaţii sunt corecte şi nu pot fi puse la îndoială. Dar în această

perioadă de criză, nu există niciun trust media care să nu aibă

datorii la stat! Şi atunci care ar fi soluţia? Să le închidem pe

toate?! Şi totuşi, dacă nu sunt închise toate posturile care au

220

probleme financiare, atunci care este criteriul de selecţie al

dreptului la emisie al acestora?

Consider că, aşa cum nici alte instituţii de importanţă

vitală pentru ţară nu se închid tocmai pentru că au un rol

extrem de important de îndeplinit pentru bunul mers al

lucrurilor, nici trusturile media nu ar trebui închise.

Datoriile către stat se vor putea recupera din vânzarea

bunurilor respectivului post de televiziune şi ale acţionarilor

acestuia, nefiind necesară, prin urmare, retragerea licenţei de

emisie.

În condiţiile în care, nici după zece luni de la închiderea

OTV, nu s-au luat niciun fel de măsuri de recuperare a

datoriilor care existau, este clar că acest argument nu este

fondat, motivele reale fiind de altă natură.

La fel ca şi în cazul „Realitatea”, nu a fost luată niciodată,

vreo măsură în vederea recuperării aşa-ziselor datorii.

De exemplu, în cazul închiderii postului de televiziune

OTV al lui Dan Diaconescu, nu s-a încercat niciodată

recuperarea nici unei sume de bani, nici după zece luni de la

închiderea acestuia, nu a avut loc nicio licitaţie publică, ceea

ce dovedeşte faptul că nu au fost îndeplinite toate măsurile

precursoare legale şi recomandate în astfel de situaţii, ci totul

a fost doar o încercare de reducere la tăcere a jurnaliştilor

OTV.

Dacă problemele pe care le-ar fi avut, cu adevărat, acest

post de televiziune ar fi fost unele exclusiv de natură

financiară, aşa cum a fost justificată decizia încetării emisiei,

cu siguranţă, recuperarea datoriilor şi schimbarea

221

acţionariatului ar fi constituit nişte etape fireşti, care ar fi

putut fi depăşite şi soluţionate, fără să fie pusă în discuţie sau

aplicată vreodată măsura ridicării licenţei audiovizuale.

Într-o astfel de situaţie, avându-se în vedere achitarea

datoriilor, sunt scoase la licitaţie acţiunile şi bunurile

companiei media, iar dacă noul consiliu de administraţie

doreşte, prin absurd, să nu mai emită, de-abia atunci este

posibilă întreruperea emisiei.

Pentru majoritatea cetăţenilor informaţi ai acestei ţări, a

fost evident faptul că legea insolvenţei propusă, funcţiona

doar în cazul televiziunilor cărora li se puteau ridica cu atâta

uşurinţă licenţele de funcţionare, ca măsură extremă de

reducere la tăcere a acestora, în timp ce în alte domenii, cum

ar fi cel al aviaţiei, transportului maritim, comerţului etc. nu se

putea pune vreodată problema să se aplice la fel.

Deşi Curtea Constituţională a României a confirmat acest

aspect real, prim-ministrul României, Victor Ponta, a atacat

într-un mod josnic şi tendenţios decizia acesteia.

Legea este însă deasupra tuturor, de aceea nimeni nu

are voie să atace, să calomnieze şi să compromită o instituţie a

statului, mai ales fără argumente şi cu atât mai mult de un om

politic, o persoană publică, ce ocupă o funcţie de înalt

demnitar său însuşi prim-ministrul.

Acesta este un gest de mare iresponsabilitate, de

neacceptat, de la o persoană care toată viaţa sa a lucrat în

sistemul public, trăind, prin urmare, din banii statului român.

Iar acum să ataci una dintre cele mai credibile instituţii doar

pentru că nu ţi-a reuşit un plan de răzbunare, nu e permis în

222

momentul în care ai ajuns la un nivel atât de înalt şi eşti plătit

din bani publici.

Avem astfel o situaţie-limită, în care o persoană aflată în

cea mai importantă funcţie din stat, remunerată din sistemul

bugetar, atacă cu vehemenţă şi fără scrupule una dintre cele

mai importante instituţii ale statului român, fiind indignat că

răzbunarea nu reuşise ca în cazul OTV.

Un prim-ministru însă nu are voie, prin poziţia pe care o

ocupă, să atace într-un asemenea mod o instituţie importantă

a statului.

Chiar dacă sunt de acord cu faptul că Victor Ponta are

multe dintre calităţile necesare unui înalt demnitar,

evidenţiindu-se prin discurs, prestanţă, cunoştinţe în diverse

domenii, acesta încă mai are probleme cu „transferul din zona

exuberanţei tinereţii spre zona responsabilităţii şi maturităţii

de înalt demnitar”.

Mai mult, dacă Victor Ponta nu va mai comite asemenea

erori incompatibile cu funcţia pe care o ocupă şi pe care ar

trebui să o onoreze constant, cu siguranţă ar avea şanse reale

ca în cel mult cinci – zece ani, să ocupe funcţia de preşedinte al

României şi chiar să facă istorie în acest sens.

Mai cred, de asemenea, cu toată tăria că un om politic

corect şi onest cu ceilalţi, dar în primul rând cu sine însuşi, va

şti să aprecieze întotdeauna criticile care se vor a fi

constructive, învăţând să îşi recunoască şi să-şi corecteze la

timp greşelile, să-şi înfrâneze temperamentul şi să devină un

profesionist desăvârşit. Astfel, va deveni cu siguranţă un bun

om politic, un demnitar apreciat care se va pune, în orice

223

conjunctură, în slujba cetăţenilor pe care-i serveşte, cu

devotament şi dedicaţie absolută.

Astfel, încrederea românilor în instituţiile statului ar fi

dublată de încrederea în clasa politică, aspect ce ilustrează, cu

siguranţă, un traseu firesc al unei societăţi democratice

competente.

Este necesar să ne unim forţele şi să facem tot ceea ce

este posibil pentru a întări şi mai mult instituţiile statului, iar

politicienii care nu au viziune şi nu-şi pot asuma

responsabilităţi prea mari, după primul sau al doilea mandat,

este obligatoriu să se retragă pentru a se perfecţiona, urmând

să revină în sistem doar atunci când vor fi pregătiţi. De-abia

atunci vor putea fi oamenii potriviţi la locul potrivit şi nu vor

mai aduce deservicii ţării prin incompetenţă, indiferenţă sau

iresponsabilitate.

Instituţiile statului care luptă împotriva corupţiei

trebuie întărite, dar scopul primordial nu trebuie să fie

arestările şi condamnările la închisoare, ci recuperarea

prejudiciilor.

Parlamentul României

Aşa cum cred că Victor Ponta greşeşte grav, când atacă

instituţiile statului, precum Curtea Constituţională, la fel cred

că Traian Băsescu greşeşte grav când atacă Parlamentul.

Parlamentul şi parlamentarii au aceeaşi importanţă pentru

ţară ca şi instituţia prezidenţială. Pentru că Traian Băsescu a

fost suspendat, de două ori, de către Parlament, a făcut tot

224

posibilul să compromită această instituţie. Este un lucru grav

şi nedrept, deoarece sunt foarte mulţi parlamentari patrioţi,

corecţi, profesionişti şi cinstiţi. Preşedintele, pentru a se

răzbuna, merge până acolo încât a propus existenţa unei

singure camere parlamentare. Însă eu cred că, dacă acest

lucru s-ar întâmpla, abia atunci vom putea asista la modul în

care structuri mafiote, folosind o singură cameră, vor

promova legi pentru propriile interese. Cum nu mai există o

cameră superioară care să verifice corectitudinea şi buna

credinţă a legilor promovate de camera inferioară, lucrurile

au fi mult mai simple pentru asemenea grupări mafiote.

Numărul parlamentarilor ar putea fi redus şi la 100. Dar cele

două camere trebuie să existe. Risipa şi furtul ţării nu este în

zona parlamentului iar denigrarea parlamentarilor este doar

o diversiune de a distrage atenţia de la adevăratele furturi.

Preşedintele Traian Băsescu susţine un Parlament

unicameral, cu maximum 300 de membri, în timp ce partidele

politice susţin ideea Parlamentului bicameral.

Consider însă că o soluţie de compromis, în această

situaţie, poate fi mai bună. În astfel de decizii importante şi

care ar putea avea consecinţe atât de puternice pentru politica

internă şi externă a statului, o bună chibzuinţă este imperios

necesară, iar resentimentele provocate de atacuri personale

din trecut nu îşi au locul.

Ideea unui Parlament unicameral este nepotrivită şi

afirm acest lucru gândindu-mă la faptul că dacă până acum s-

au strecurat atâtea erori în proiectele legislative care au trecut

atât prin Camera Deputaţilor, cât şi prin Camera Senatului,

225

este clar că, în noua formulă organizatorică, riscul poate fi

mult mai mare. De asemenea, în contextul în care

intransigenţa şi deontologia profesională a multor

parlamentari români lasă de dorit, este lesne de prevăzut că

vor putea fi adoptate cu mai multă uşurinţă legi care să

servească exclusiv anumitor grupuri de interese, ceea ce ar

avea consecinţe neplăcute pentru dezvoltarea şi imaginea

României în lume.

Sunt însă de acord că numărul parlamentarilor este mult

prea mare având în vedere numărul locuitorilor ţării, dar şi în

comparaţie cu alte ţări europene, fiind necesară o reducere

proporţională a acestora.

În plus, toate partidele politice doresc reintroducerea

votului pe listă.

Revoltător este însă faptul că partidele politice vor să

generalizeze această normă pentru ambele Camere, un astfel

de tip de vot anulând, practic, şansa unui om simplu şi corect,

susţinut de poporul în mijlocul căruia a trăit şi ale cărui

probleme de zi cu zi le cunoaşte foarte bine, să ajungă să-şi

mai reprezinte vreodată ţara în Parlament.

Dacă se va utiliza numai votul pe liste, primul loc va fi

ocupat, cu siguranţă, de către preşedintele de filială, aspect

care este, în fond, normal, în timp ce următorii vor fi incluşi pe

lista de votare în funcţie de contribuţia financiară a fiecăruia.

Şi iată cum devine imposibil ca un om simplu, cu intenţii

sănătoase şi cu dorinţa de a munci şi de a-şi pune în slujba

poporului său inteligenţa, competenţele şi devotamentul, dar

care nu are susţinere financiară, nu va mai avea niciodată

226

şansa de a ocupa o astfel de poziţie importantă. Pe lângă acest

lucru, este evident cât de mult rău ar putea face ţării aceste

persoane, multe din ele corupte şi incompetente, cocoţate în

posturi de decizie, numai pe criterii de contribuţie financiară.

De aceea pentru ca poporul să aibă posibilitatea de a-şi

trimite şi oameni din rândul lui în Parlament, obligatoriu

la una din Camere, candidatura trebuie să fie prin vot

uninominal.

Cel mai potrivit ar fi, prin urmare, ca la o Cameră, să se

opteze pentru vot uninominal, dându-se, astfel, posibilitatea şi

unor oameni noi şi valoroşi să intre în Parlament, în timp ce la

cealaltă, să fie introdus votul pe listă, pentru a garanta locul

preşedintelui de filială.

Primele zile din Parlament m-au surprins, prin multe

aspecte noi, dar cel mai revoltător mi s-a părut atunci când,

înscriindu-mă la cuvânt pe tema votării legii bugetului pentru

anul 2013, unul dintre liderii mei, care făcea jocurile USL-ului,

a făcut tot posibilul ca eu să nu mai pot lua cuvântul. După ce

îmi solicitase să vadă conţinutul mesajului meu, l-a prezentat

liderilor USL şi nu a primit „aprobarea”. În final, nu a permis

unui senator al propriului partid să ia cuvântul. Am fost

profund dezamăgit să constat că însuşi liderul meu era omul

lor şi mai ales cu câtă ipocrizie juca acest dublu rol pe scena

politică.

Am considerat necesar atunci să informez conducerea

Partidului Poporului asupra încălcării dreptului meu la cuvânt

în cadrul Parlamentului şi deşi nu mi s-a dat dreptate pe

moment, mai târziu, adevărata faţă a acestui lider a ieşit la

227

iveală, (acesta a fost printre primii care au părăsit echipa

PPDD când încă nu erau argumente pentru plecare, mai ales

din poziţia de lider care o avea).

În cele ce urmează, doresc să vă prezint prima cuvântare

pe care o pregătisem să o adresez în Parlament, în special

USL-ului şi domnului prim ministru Victor Ponta:

228

„Domnilor Preşedinţi, Doamnelor şi domnilor parlamentari

Domnule Prim Ministru

Poporul şi Dumnezeu v-au binecuvântat cu această

înaltă demnitate. Aveţi privilegiul de a demonstra că puteţi

face bine acestei ţări. Aşa cum şi domnul Crin Antonescu a

avut marea şansă de a arăta cum se comportă în funcţia de

Preşedinte, acum aproximativ şapte luni.

Singura dumneavoastră responsabilitate este cea de

a schimba viaţa românilor în bine. Dacă nu, veţi umple şi

dumneavoastră lista lungă şi neagră a politicienilor care au

promis şi nu au făcut. Şi, la cum aţi construit bugetul pentru

anul 2013, sunteţi foarte aproape de a intra acolo, pe acea

listă.

Sunt senator din Iaşi, trimis de popor. Popor care deja

se simte trădat şi dezamăgit, (oare pentru a câta oară?). Aţi

mărit taxele şi impozitele. Aţi impus un nou cod fiscal ce

sugrumă orice iniţiativă a românului. Poporul nu mai poate

suporta biruri mai mari. Are nevoie de infrastructură reală!

Domnule premier, în numele celor ce m-au onorat cu

această funcţie, în numele poporului, vă cer să finalizaţi de

urgenţă marile autostrăzi din România. Să uniţi Iaşul cu Tg.

Mureş, Capitala cu Oradea, Constanţa cu Craiova, Bucureştiul

cu Timişoara. Fără aceste autostrăzi, nu va exista nicio

229

dezvoltare sustenabilă a României. Fără autostrăzi nu vom

putea pune în valoare resursa umană şi economică a ţării

noastre. Nu vom atrage investitorii şi investiţiile străine.

Domnule premier, vă asigur că sunt fonduri pentru

aceste autostrăzi. Vă propun trei soluţii. Accesaţi profesionist

şi cu cea mai mare responsabilitate fondurile europene. Luaţi

exemplul Poloniei, concepeţi proiecte serioase şi obţineţi bani

europeni pentru autostrăzi.

Opriţi marea evaziune fiscală. Încasaţi corect, la

cantitatea şi valoarea reale, sumele cuvenite de la miile de

tone de mărfuri ce trec prin vămile noastre. Opriţi în acest

mod şi distrugerea producătorilor români afectaţi de

concurenţa neloială. Şi veţi avea şi multe miliarde de euro în

plus la buget pentru a face autostrăzi.

Şi, domnule prim ministru, concepeţi, aprobaţi şi

aplicaţi corect o lege a averilor ilicite. E plină ţara de averi

făcute nejustificat în ultimii 20 de ani. Acolo sunt o parte din

banii necesari pentru autostrăzi.

Domnule premier, aveţi soluţiile! Nu vă rămâne

decât să fiţi profesionist şi să vă ţineţi promisiunile. Aveţi în

mâinile dvs responsabilitatea faţă de acest popor şi faţă de

viitorul lui.

230

Vreau să închei cu un citat a lui Francis Bacon care e

un sfat pentru dvs domnule premier „Un om înţelept va crea

mai multe oportunităţi decât găseşte!”.

Fiţi înţelept domnule prim ministru. Asta vă cer

românii!

„Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care

este mândru şi poate fi mândru de trecutul său şi care

trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi

rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de

modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti

pentru poporul pe care îl reprezentaţi.” (Ionel I. C.

Brătianu – om politic român)

CONCLUZIE

Politica de promovare a României trebuie regândită

fundamental.

În secolul al XXI-lea, strategiile sunt mai elaborate, iar

acţiunile de lobby au un rol esenţial în prezentarea adevărului

şi promovarea interesului naţional. Vorbind prin prisma

istoriei, românii nu au avut niciodată năzuinţa de a ocupa

teritorii care nu le-au aparţinut de drept, compensând

acest fapt printr-o genă specială, de apărare și protecţie,

în care supravieţuirea, răbdarea, credinţa, voinţa,

speranţa, inventivitatea şi imaginaţia constructivă devin

trăsături de caracter definitorii.

Cum altfel am putea explica oare faptul că, în

Basarabia sau Transnistria, încă se mai vorbeşte limba

română de către patrioţii adevăraţi, deşi, în ultimele două

secole, aceste teritorii nu au mai aparţinut României mai

mult de două decenii (cum este cazul Basarabiei –

Transnistria, nici atât!). Aceeaşi situaţie poate fi regăsită

232

şi în Timocul de Est din Serbia, în multe zone din Ungaria,

Bulgaria sau Ucraina, unde vorbitorilor de limba română

le-a fost schimbat numele, în mod forţat, de-a lungul

timpului şi nu au beneficiat de avantajele predării şi

educaţiei în limba maternă. Singurul loc în care s-au

păstrat tradiţiile, obiceiurile și limba a fost în sânul

familiei. Și totuși, acestea au dăinuit până astăzi.

Toate aceste motive de mândrie justifică, în fond,

încrederea românilor că suntem un popor special, cu

mare capacitate de supravieţuire, care are toate motivele

să creadă într-un viitor mai bun, în special dacă ne

raportăm la istoria noastră zbuciumată și la rezistenţa

deosebită în faţa momentelor dificile.

Resursele naturale ale României sunt diversificate şi

greu de trecut cu vederea. În acest sens, bogăţia

pământului, pădurile, apele, terenurile excelente pentru

practicarea agriculturii, subsolul cel mai bogat din

Europa, condiţiile climatice sau contextul geopolitic

avantajos, toate trebuie să concureze la construirea

credinţei de mai bine a poporului român. Pentru că

putem şi avem cu ce să ne facem o viaţă mai bună.

Și, nu în ultimul rând, majoritatea românilor au și

deficiențe, ca orice popor și neam din această lume, dar și

mult mai multe calități. Românii sunt oameni cu defecte şi

calităţi, ca orice alt popor, dar care au reuşit şi nu de puţine

ori să uimească o lume întreagă prin ceea ce au reuşit să

creeze şi să realizeze de multe ori în istorie. Toate aceste

calităţi atrag, cu siguranţă, frustrarea, indignarea sau

233

dezamăgirea celor care vor să ne creeze o imagine

negativă la nivel european, pentru a ne umili ca naţiune şi

a putea obţine mai apoi de la noi ceea ce doresc la un preţ

de nimic, extrem de dezavantajos pentru ţară.

În această carte am expus doar o mică parte din atuurile

ţării mele: România, în terenul concurenţei mondiale. Fie şi

numai prin cele enumerate, România este, cu certitudine,

cea mai mare oportunitate investiţională din Europa în

următorii douăzeci de ani!

Dar această oportunitate o poate gestiona profitabil

pentru ţară doar un om cu experienţă într-o carieră

profesională dusă la cel mai înalt nivel. Românii, pentru a avea

o ţară aşa cum îşi doresc de 24 de ani, cu un trai mai bun,

trebuie să îşi aleagă conducători reprezentativi prin

experienţa de viaţă, prin realizări profesionale şi de carieră

evidente. Un patriot, un om de cuvânt, ferm, care să fie

ascultat şi respectat de oameni, de armată, de structurile de

siguranţă ale statului şi de toate celelalte instituţii.

Trebuie să fie un om integru, care să nu accepte

spectacolele gratuite sau evenimentele create artificial. Un om

cu viziune şi prestanţă, care să ştie, să aprecieze competenţa

şi care e capabil să folosească cu eficienţă chiar şi atuurile

adversarilor.

Atât timp, cât România, se află într-un context istoric

extrem de favorabil, iar toate argumentele în favoarea noastră

sunt cunoscute şi recunoscute la nivel mondial, putem spune

că, din punct de vedere economic şi geostrategic, toate

elementele sunt în favoarea românilor, mai este necesar să

234

avem şi un viitor preşedinte şi un viitor prim-ministru, ce pot

avea respectul instituţiilor statului, cu o experienţă de

necontestat şi o carieră evidentă, remarcându-se prin

fermitate dar şi sensibilitate faţă de popor, inteligenţă şi

viziune în proiectele de viitor ale României, convingându-ne

că viziunea lor o pot şi transpune şi în practică, atunci marile

oportunităţi ale României se vor transforma în mari beneficii

oglindite în nivelul de trai al românilor.

Aş finaliza această mică lucrare cu o notă optimistă (care

nu pretind a fi un tratat laborios şi de specialitate), conţinută

în două declaraţii, din miile care există, ca şi argument, că

România va fi, în următorii 20 de ani, cea mai mare

oportunitate investiţională din Europa. Aş cita astfel articolul

„Armă economică secretă a Germaniei”, care trebuie să fie un

reper primordial pentru România, prezentat în cotidianul de

largă circulaţie WSJ, invitându-vă să-l lecturaţi personal şi un

alt articol, „Viitorul automobilelor germane se află în

România”, articol scris pentru cotidianul Die Welt.

Chiar dacă au existat şi încă există grupuri ostile

României, grupuri care o denigrează frecvent, în ciuda

acestora, mari lideri ai economiei mondiale şi ai securităţii

internaţionale, CRED CU PUTERE ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN

POTENŢIALUL EI IMENS! Este un motiv în plus ca noi,

românii, SĂ CREDEM ÎN VIITORUL NOSTRU PROSPER!

Dar totuşi... multe depind de viitorii reprezentanţi ai

statului, care nu mai trebuie să fie aleşi sau numiţi peste

voinţa populară, aşa cum au fost de atâtea ori în ultimii 24 ani!

MULŢUMIRI

Sunt mulți cei cărora vreau să le mulțumesc oamenilor

care m-au ajutat concret sau cu o vorbă de încurajare, pentru

a duce la bun sfârsit această carte. Tuturor le sunt

recunoscător.

În primul rând, vreau să mulțumesc părinților, soției și

copiilor, care m-au susținut permanent și au crezut în mine și

în acest proiect, ca, de altfel, în toate proiectele mele. Fără să-i

am alături, mi-ar fi fost aproape imposibil.

Mulțumesc în mod special domnului profesor doctor

Anton Caragea, prieten și mentor, cel care a avut curajul să

propună această lucrare pentru premiul Cartea Anului 2013.

Sunt recunoscător Editurii Sedcom Libris și

redactorului-șef doamna Alina Hucai, pentru că mi-a acordat

încrederea necesară pentru a publica această carte.

Mulțumesc Oanei Emilia Oprea și lui Gruia Ursu pentru

ajutorul acordat în redactare.

Mulțumesc Corpului Diplomatic Străin din România

pentru extraordinara colaborare avută și tuturor

personalităților din lumea economică mondială pentru

informațiile care mi le-au oferit despre perspectiva economică

a țării noastre și nu numai pentru următoarele două decenii.

Cuprins

Scrisoare deschisă către Cititor / 5

Prefaţă / 11

Partea I

România – scurte consideraţii istorice / 17

Cealaltă faţă a lui Ceauşescu / 23

Anii capitalismului sălbatic de după Revoluţie / 33

Puterea şi credibilitatea instituţiilor statului în ultimii 25 de ani / 46

Punctul de vedere al populaţiei / 50

Partea a II-a

Cum a fost prădată România / 55

Tehnicile de distrugere a producătorului român / 63

Cum a fost distrusă imaginea românilor / 73

Românii, o forţă de muncă puternică şi ieftină

Pentru Europa / 87

Despre Constituţie și Regionalizare / 93

PARTEA a III-a – 7 soluţii pentru viitorul României

I. Educaţia / 103

Despre valoarea şi importanţa familiei, a şcolii şi a bisericii în

formarea unui popor sănătos / 105

II. Economia / 137

Cum este cheltuit bugetul României? / 139

III. Resursele naturale / 155

238

IV. Fiscalitatea şi impozitarea / 165

V. Meritocraţia / 181

VI. Politica externă / 191

VII. Instituţiile Statului Român / 203

Parlamentul României / 215

Concluzie / 223

Mulţumiri / 227

Cuprins / 229

Bun de tipar