Holocaustul în România denumește prigoana și exterminarea evreilor în teritoriile controlate de statul român în anii 1937-1944, adică de la primele legi anti-evreiești ale guvernului Goga-Cuza și până la lovitura de stat din 23 august 1944. Potrivit istoricului Raul Hilberg, includerea soartei evreilor din teritorii foste românești înainte de 1940, dar care nu se aflau sub control românesc în momentul faptelor, constitue o definiție eronată a Holocaustului în România. Mai precis aceasta privește Evreii care, indiferent de cetățenia lor, au fost fie persecutați sau uciși de agenți ai statului român (sau de particulari precum Legionarii) în teritoriile controlate de acest stat la momentul faptelor (inclusiv și mai alesTransnistria), fie predați Germaniei naziste (cazul Evreilor de cetățenie germană din România și celor de cetățenie sovietică care fugeau deEinsatzgrupe trecând Bugul spre Transnistria).

Situația evreilor în perioada Holocaustului

Începând cu toamna anului 1940, sute de evrei, o parte din ei refugiați din alte țări, pleacă în fiecare lună spre Palestina, în mod ilegal, prin asociația Aliyah condusă de Eugen Maisner și Samuel Leibovici, cu asentimentul guvernului Antonescu pentru care expulzarea este, în acel moment "soluția corectă pentru rezolvarea problemei evreiești". Desigur, respectivii trebuie să-și abandoneze toate bunurile și economiile Statului român. Circa 80.000 de Evrei părăsesc timp de un an România (nu toți ajung sau rămân în Palestina; unii emigrează în final spre S.U.A., stat atunci neutru). "Soluția corectă" devine inaplicabilă după luna decembrie 1941 când Aliații îi declară război României și încep să considere evreii români ca fiind "cetățeni sau resortisanți ai unui stat inamic". Din acel moment, nici țările neutre precum Turcia nu mai acceptă să-i primească, astfel că guvernul Antonescu începe deportarea evreilor spre Transnistria, inaugurând perioada cea mai cruntă din istoria evreilor în România.

Situația evreilor în teritoriile cedate de România

În regiunile cedate Ungariei (Transilvania de nord), armata amiralului Horthy, « Legionarii » maghiari și « Baroșii » (o organizație antisemită, al cărei președinte a fost József Haracsek) au ucis sau predat Germaniei naziste circa 120.000 de evrei care fuseseră cetățeni români înainte de război, adică 80 % din populația evreiască din acest teritoriu. În acelea cedate U.R.S.S.-ului (Bucovina de nord și în Basarabia), Evreii nu au fost persecutați ca atare de noile autorități sovietice, dar cei dintre ei care erau negustori, având magazine și case, precum și cei care fuseseră salariați ai statului român, au fost deportați spre Kazakhstan ca exploatatori ai norodului sau ca lachei ai ocupantului burghezo-moșieresc român.

Ceilalți evrei bucovineni și basarabeni și-au afirmat credința în Uniunea Sovietică, fie nevoiți ca toți Basarabenii indiferent de neam, fie din convingere pentru cei care erau comuniști. Dintre aceștia din urmă, o parte s-au dedat la acte de jaf și de cruzime, împreună cu ceilalți comuniști de diferite naționalități; altă parte, idealiștii care nu cunoșteau realitatea regimului sovietic, au protestat și au fost deportați spre Gulag ca deviaționiști. Din cauza celor care se dedaseră la violență în iunie-iulie 1940, toți evreii bucovineni și basarabeni fără deosebire, și mai larg toți evreii din România au fost considerați de regimul Antonescu ca fiind dușmani ai poporului român. Pentru ei, data de 22 iunie 1941, când începe Operațiunea Barbarossa, înseamnă începutul Holocaustului săvârșit de Statul român.

Situația evreilor în teritoriul rămas sau devenit românesc

Ca în toată Europa sub influență germană, în România atât legionarii (până în Ianuarie 1941) cât și guvernul Antonescu socotesc evreii ca fiind responsabili de corupția antebelică și de criza economică. Ca și țiganii, ei îi sunt prezentați populației (prin articole de presă, prin știrile cinematografice dinaintea oricărui film, prin radio și expoziții) ca fiind dăunători națiunii și paraziți, pentru a pregăti opinia să accepte ceeace regimul denumește « curățirea terenului ».

Nu în limitele teritoriale ale României propriu-zise, unde se aplicau legile civile, au fost comise cele mai mari crime, ci în Transnistria, teritoriu sub administrație militară, anexat formal de România. Crimele au fost comise din ordin, aspre pedepse așteptând militarii șovăielnici, cum reiese clar din declarațiile mareșalului Antonescu. Evreii care treceau Bugul meridional (limita răsăriteană a Transnistriei) fugind de Einsatzgrupele naziste, erau predați înapoi. Câteva zile după « trecerea Prutului » un incident cu niște soldați dezertori care trăseseră într-o patrulă declanșeazăpogromul de la Iași în care 12.000 Evrei ieșeni, civili, sunt măcelăriți sau închiși într-un tren de marfă în care mor de sete și foame.

La numai o lună după « trecerea Prutului », 25.000 de Evrei basarabeni fuseseră deja deportați în Transnistria, conform ordinelor date de mareșalul Antonescu privind « curățirea terenului ». În total, în cei trei ani cât a durat stăpânirea românească în Transnistria, circa 160.000 de Evrei din toată țara, dar îndeosebi Bucovineni și Basarabeni, au fost deportați în Transnistria în asemenea condiții, încât peste 25.000 au murit în drum. Dintre cei ajunși în viață, încă o treime a mai murit la fața locului de de frig, foame și boli (în special dizenterie). Jumătate dintre cei 320.000 evrei bucovineni, dorohoieni și basarabeni au pierit în acest răstimp, majoritatea în cele cincisprezece lagăre în care fuseseră regrupați, sub pază militară, și în care orice incident dădea loc împușcării în grup a deținuților implicați sau bănuiți (cele mai sinistre lagăre fiind Ahmetcetka, Bogdanivka, Domanivka și Peciora).

În anii 1943 și 1944 (până în August) Statul român le impusese evreilor din restul țării obligația de a asigura, în locul soldaților plecați pe front, munca "de jos" adică terasamentul, curățarea străzilor ș.a., în comunele și orașele unde locuiau ; cei care nu se prezentau erau arestați și deportați în Transnistria (45.000 cazuri), dar exista posibilitatea de a plăti taxe pentru a fi scutit (26.000 cazuri).

În 1942, regimul Antonescu refuză predarea evreilor români către Germania nazistă (inclusiv în însăși Germania sau în țările ocupate de aceasta), cerută de plenipotențiarul SS Gustav Richter, sub motivul că « România este perfect în stare să asigure ea însăși soluționarea problemei evreiești ». Radu Lecca și Mihai Antonescu creează "Centrala Evreilor din România" pentru a contrabalansa "Confederația Societăților Evreiești din România" condusă de Wilhelm Filderman, socotită prea independentă, și care împreună cu Crucea-Roșie aduce deportaților din Transnistria merinde și medicamente, ba chiar obține rapatrierea unora dintre ei. În noiembrie 1941, ambasada Germaniei la București se plânge că ambasadele române din Europa se opun deportării evreilor români de către autoritățile germane, dar obține ca Statul român să predea Germaniei evreii de cetățenie germană prezenți în România, și ca ambasada română din Franța să se dezintereseze de Evreii români din acea țară, care sunt arestați de autoritățile franceze și predați Germaniei (cazul  Olgăi Bancic). În Iulie 1942, ambasada română din Berlin observând că Evreii unguri din Germania nu erau deportați, le afirmă Germanilor că România nu poate accepta un tratament diferit pentru Evreii români. Simultan, la Lublin în Polonia ocupată, Adolf Eichmann, șeful Serviciului german de Siguranță, se izbește de opoziția lui Radu Lecca care, de la Berlin, refuză să autorizeze deportarea evreilor români din acea zonă; germanii îl acuză pe Lecca că « a fost corupt de banii jidovimii ». În decembrie 1942 Germania protestează oficial împotriva deciziei mareșalului Antonescu de a autoriza rapatrierea a circa 75.000 de Evrei din Transnistria și plecarea lor spre Palestina, cu condiția ca Sfatul Mondial Evreiesc să-i plătească României o însemnată indemnitate. Și Aliații protestează, motivând că « nu-i aparține Sfatului Mondial Evreiesc să finanțeze o țară inamică ».

Ilie Wiesel rezumă astfel situația: « Dintre toți aliații Germaniei naziste, Franța Vichystă și România sunt cei care aveau cele mai importante comunități evreiești și cei care au pus la cale propria lor politică de exterminare, astfel că poartă răspunderea cea mai mare, după însăși Germania, pentru moartea evreilor europeni... Iași, Odesa, Bogdanivka, Domanivka, Peciora de exemplu sunt printre cele mai hidoase măceluri comise contra evreilor în decursul Holocaustului. Statul român a săvârșit și el un genocid împotriva evreilor. Faptul că nu i-a exterminat pe toți nu trebuie să ascundă această realitate" ».