"Execuţia prescripţiilor medicale cu competenţă şi conştiinciozitate rămâne doar o parte a activităţii asistentei medicale. Esenţială rămâne Cunoaşterea bolnavului, a problemelor şi nevoilor sale. "

Lucreţia Clocotici

INTRODUCERE

Este unanim recunoscut că educaţia specifică a persoanelor cu orice afecţiune

reprezintă o metodă terapeutică importantă în managementul complex al oricărei

patologii.

Scopul primordial al educaţiei terapeutice este cel de asigurare a controlului

metabolic eficient, în vederea prevenirii complicaţiilor acute, dar mai ales cronice şi a

creşterii speranţei de viaţă şi a calităţii vieţii. Prin educaţia terapeutică se urmăreşte

implicarea persoanelor în tratament prin investirea lor cu cunoştinţe şi dezvoltarea de

depinderi, atitudini care să le permită auto-controlul, auto-observarea şi capacitatea de

decizie. Acest proces conturează conceptul de „empowerment”, ce are la bază o serie de

prezumţii interrelaţionate ce determină o abordare holistică centrată pe pacient. Astfel se

consideră că în determinismul vieţii fiecărei persoane există componente fizice,

emoţionale, sociale şi spirituale ce interacţionează dinamic şi că starea de sănătate este

determinată de recunoaşterea acestor componente. Fiinţa umană are dreptul şi

responsabilitatea de a-şi alege singură opţiunile, în condiţiile în care este informată.

Transferul spre pacient a responsabilităţilor îngrijirii afecţiunilor de care suferă,

antrenarea lui în aplicarea practică a cunoştinţelor teoretice, se realizează printr-un

program de educaţie structurat. Acest program presupune personal calificat, metode şi

conţinut verificate. Există pe plan internaţional o bogată experienţă în acest sens, fiind

binecunoscute programele educaţionale de „5 zile” sau „Survival Kit”. Deşi curicula este

comună pentru toate persoanele, aplicabilitatea diverselor programe depinde de condiţiile

specifice locale. Pentru a fi eficient şi aplicabil, programul trebuie adaptat posibilităţilor

locale şi structurat astfel încât să realizeze o aderenţă maximă a pacienţilor. Ţinând cont

de posibilitatea ca programul educaţional prefigurat de educatori să nu corespundă întru

totul cu necesităţile şi aşteptările pacienţilor, respectiv cu opinia lor despre „ce este

important de ştiut” şi „cum trebuie explicat”, adaptarea şi ajustarea metodelor şi a

conţinutului se bazează, alături de opinia personalului medical direct implicat în acest

proces, pe opiniile beneficiarilor acestuia.

CAPITOLUL I

ANATOMIA,MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA GLANDEI HIPOFIZE

1.1 Noţiuni generale despre sistemul endocrin

Fig.1 Sistemul endocrin

Informaţii generale

Omul reprezinta forma cea mai evoluata de organizare si functionare a materiei vii.

Studiul organismului uman se realizeaza in cadrul disciplinelor de anatomie si fiziologie a

omului.

Fiziologia se ocupa cu studiul functiilor diferitelor structuri anatomice (celule, tesuturi,

organe, sisteme) si cu mecanismele de reglare a functiilor si de integrare a lor, astfel incat

organismul sa constituie un tot unitar, in echilibru dinamic permanent cu mediul inconjurator.

Anatomia si fiziologia sunt studiate impreuna, deoarece constituie o unitate dialectica,

forma si functia fiind caracteristicile fundamentale ale materiei vii, in permanenta interrelatie si

interconditionare. Atat forma cat si functia sunt produse ale procesului de dezvoltare si

transformare a materiei vii, fiind de neconceput existenta uneia in lipsa celeilalte.

Unitatea funcţională a organismului se realizează prin acţiunea conjugată a sistemului

nervos şi a sistemului endocrin.

Glandele endocrine(endos=inauntru,crinos=secretie),numite si glande cu secretie

interna,sintetizeaza substante chimice -hormoni- care, eliberate in curentul sangvin sau

limfatic, ajung in celule si controleaza variate mecanisme morfo-functionale ale unor

celule specializate.

Intreg acest ansamblu format din glande endocrine, hormoni,caile de transport ale

hormonilor si celulele influentate de hormoni alcatuiesc sistemul endocrin.

Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secreţie internă din organism.

Glandele endocrine au în structura lor epitelii secretorii ale căror celule îşi varsă

produşii, numiţi hormoni, direct în sânge.

Hormonii sunt substanţe active cu acţiune specifică reglatoare a metabolismului

celular. Hormonii sunt produşi de glandele endocrine şi de alte organe ne-endocrine ale

organismului. Hormonii controlează creşterea, reproducerea şi stabilesc reacţia

organismului la factorii de stres fizici sau emoţionali. Prin acţiunea lor, la distanţă de

locul sintezei, hormonii contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului.

Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo-funcţional complex,

coordonat de sistemul nervos, având rolul de a armoniza, pe cale umorală (şi nu pe cale

nervoasă, cum acţionează creierul), activitatea organelor interne. Între sistemele de

coordonare nervoasă şi umorală există o strânsă interdependenţă. Astfel, se realizează

integrarea activităţii organelor interne în ansamblul funcţiilor organismului.

1.2 Funcţii

Participă la menţinerea homeostaziei şi a echilibrului intern;

Participă la regularea umorală a organismului;

Participă la procesele metabolice ale organismului;

Stimularea creşterii organismului;

Participă în cadrul reproducerii (prin stimularea secreţiei hormonilor sexuali);

Diferenţierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada adolescenţei.

1.3 Glandele endocrine

Glandele endocrine principale sunt: Hipofiza, Hipotalamus, Glanda tiroidă,

Glandele suprarenale (adrenale), Pancreasul endocrin, Testicul, Ovarul, Timusul, Epifiza.

Hipofiza

Fig.2 Anatomia hipofizei

Hipofiza este o glanda endocrina care indeplineste functia de reglare a actiunii

celorlalte glande endocrine. La randul ei, hipofiza este comandata de hipotalamus -

regiune centrala a creierului, care regleaza atat secretia hipofizara cat si activitatea

sistemului nervos.

Hipotalamusul

Hipotalamusul este o parte a encefalului (creierul mare). El secretă două

tipuri de hormoni ce sunt depozitaţi în hipofiză.

Hipotalamusul leaga sistemul nervos de sistemul endocrin sintetizând

secreţia neurohormonilor, fiind necesar în controlarea secreţiei de hormoni a glandei

peturiare, printre ele eliberarea hormonului gonadotropina. Neuronii ce secretă GnRH

sunt legaţi de sistemul limbic care ajută la controlarea emoţiilor şi a activităţii sexuale.

Este centrul reglării vegetative, având funcţii foarte importante: termoreglare, foame şi

saţietate, comportamentul hidric şi alimentar, actele instinctive şi manifestarile vegetative

instinctuale (frica, furia), reglează ritmul somn-veghe, coordonează activitatea glandelor

endocrine, influenţează metabolismul.1

Glanda tiroidă

Glanda tiroidă este cea mai mare glandă a sistemului endocrin uman, are o

greutatea de 5-6 g la nou-născut, atingând o greutate de 15-18 g la adult (este mai mare la

femei decât la bărbaţi) şi este situată în regiunea antero-laterală a gâtului. Tiroida este

formată din doi lobi laterali uniţi între ei prin istmul tiroidian. Structural, prezintă un

1 http://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_endocrin

parenchim glandular format din celule epiteliale grupate în folicului. Aceşti foliculi

conţin la interior un coloid, tireoglobulina. Tiroida este bogat vascularizată şi inervată.

În interiorul foliculilor se găseşte un coloid proteic care conţine o singură

proteină, tireoglobulina, din care sunt sintetizaţi hormonii tiroidieni: T4 ( tiroxina) şi T3

(triiodotironina).

Fig.6 Actiunea glandei hipofize asupra glandei tiroide

Paratiroidele

Paratiroidele sunt patru glande mici situate în partea posterioară a tiroidei.

Hormonii secretaţi au rol în menţinerea echilibrului fosfocalcic al

organismului. Ei sunt: parathormonul (PTH) şi calcitonina.

Parathormonul (PTH) are ca acţiune principală creşterea calcemiei, prin

eliminarea calciului în lichidul extracelular, şi scăderea fosfatemiei, prin eliminarea pe

cale renală a fosforului. Astfel, se produce demineralizarea osoasă, prin stimularea

activităţii osteoclastelor.

Calcitonina, secretată şi de către tiroidă, are acţiune antagonică

parathormonului, prin scăderea calcemiei şi creşterea fosfatemiei, determinând

mineralizarea normală a oaselor.

Paratiroidele sunt indispensabile vieţii, chiar dacă greutatea lor totală este

de aproximativ 80 mg. Extirparea lor accidentală în operaţii pe tiroidă poate duce la

moartea individului.

Glandele suprarenale

Glandele suprarenale (adrenale) sunt glande cu secreţie internă, situate la

polul superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”. Ca activitate, prin secretarea hormonilor

corticosteroizi şi catechoaminelor (inclusiv cortisolul şi adrenalina) ele sunt responsabile

cu regularea stărilor de stres, a rezistenţei la infecţii şi substanţe antigenice, a

metabolismului şi a sexualităţii (echilibrul dintre hormonii androgeni „masculini” şi

estrogeni „femeieşti”, determină sexul persoanei, ca aspect şi ca activitate sexuală).

Glandele suprarenale, împreună cu glanda tiroidă sunt cele mai drenate

organe din corp, ca aprovizionare sanguină pe gram de ţesut fiecare glandă suprarenală

este irigată de peste 60 de arteriole.

Pancreasul endocrin

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans care sunt

alcătuite din două tipuri de celule importante:

Celule beta secretă insulină (70%)

Celule alfa secretă glucagon (20%)

Glandele gonade

Testiculele sunt o pereche de organe de reproducere masculine care

produc, în principal, testosteron, un hormon care controlează dezvoltarea caracteristicilor

sexuale masculine şi care joacă un rol important în dezvoltarea spermei şi sunt de obicei

conţinute într-o extensie a abdomenului, numită scrot.

Ovarul glanda sexuală feminină - este organ pereche - cu o dublă funcţie

secretoare: externă şi internă. Astfel, este organul producător al ovulelor şi, în acelaşi

timp glandă endocrină, care, prin hormonii produşi (estrogenii) determină caracterele

sexuale secundare şi joacă un rol deosebit în realizarea tipului constituţional feminin.

Alte glande

Timusul este un organ mic, situat în cavitatea toracală, între cei doi

pulmoni (partea posterioară a sternului). Timusul constă din 2 lobi neegali drept şi sting,

de culoarea cenuşie, uniţi între ei. Este acoperit cu capsula conjunctivă de la care pornesc

spre interior prelungiri (septuri) ce împart lobii în lobuli.

Funcţii:

maturizarea celulelor - T (timocitelor) (anticorpi);

eliminarea replicelor autoagresive ale celulelor - T, care provoacă omului aşa-

numitele boli autoimune;

producerea hormonului de creştere la copii (timopoetină);

funcţii limfatice.

Epifiza sau glanda pineală este o formaţiune nepereche, cu greutatea de

aproximativ 0,2 g, situată deasupra coliculilor cvadrigemeni superiori. Este aflată în masa

encefalului, între cele 2 emisfere, fiind parte a epitalamusului. Aceasta este responsabilă

pentru secreţia unor hormoni, printre care şi secreţia melatoninei. În perioada copilăriei,

epifiza este mare, însă odată cu trecerea anilor, aceasta se micşrează devenind aproape

inactivă la maturitate. Ca glandă endocrină, epifiza aparţine sistemului endocrin difuz. 2

1.4 ANATOMIA,MORFOLOGIĂ ŞI FIZIOLOGIĂ A GLANDEI HIPOFIZE

Ne-am obişnuit deseori atunci când vorbim sau auzim despre glande sau

despre endocrinologie să mergem cu gândul la glanda tiroidă. Pentru mulţi dintre noi

expresia „ai probleme cu glanda” înseamnă în mod automat glanda tiroidă şi o

considerăm poate, ca fiind cea mai importantă glandă endocrină. Fiziologia însă ne spune

altceva. Şi anume că „dirijorul” activităţii întregului sistem endocrin este o glandă mică

pe care cei mai mulţi dintre noi o ignorăm: hipofiza.

Deşi hipofiza a fost cunoscută de foarte multă vreme , existenţa ei fiind

semnalată de Galenus , totuşi importanţa ca glandă endocrină a fost pus în evidenţă la

sfîrşitul secolului al XIX lea prin experienţele lui B.Sequart(1890).Oliver şi Schaffer sunt

primii care au pus în evidenţă(1985) existenţa în glanda hipofiză a unui principiu biologic

activ .

Cercetarile asupra funcţiei acestei glande şi a substanţelor biologic active

elaborate au continuat practic toată durata secolului al XX lea , avînd drept rezultat

identificarea structurii chimice a acestora şi a rolului lor în organism.

Hipofiza este situata la baza creierului şi este formată din neurohipofiză şi

adenohipofiză. Hormonii sintetizaţi de adenohipofiză sunt şapte:hormonul de creştere

(somatotrop), prolactina, melanocitostimulator, adrenocorticotrop, tireotrop,

foliculostimulant şi luteinizant.

Neurohipofiza depozitează şi eliberează vasopresina şi oxitocina.

2 LUPU N. GH. (sub. redacţie.) - Medicina Internă (voi I - VIII) - Ed. Med. Buc. 1956. 16.MILCU ŞT. - Endocrinologie clinică - Ed. Med. Buc. 1977-

Hipofiza este o glandă mica (500 mg), situată median la baza creierului într-o

cavitate a osului sfenoid denumită „şaua turcească”, posterior de chiasma optică.

Are trei lobi: lobul anterior (75% din masa glandei), intermediar (2%) şi

posterior (23%). Lobul anterior împreunǎ cu cel intermediar alcǎtuiesc Adenohipofiza,

iar cel posterior Neurohipofiza.

A. Lobul anterior este constituit din cordoane celulare, care formează epiteliul

secretor al glandei. Adenohipofiza secretă hormonul somatotrop şi hormonii glandulari

tropi.

1. Hormonul somatotrop (STH), de creştere, are ca acţiune principală stimularea

creşterii armonioase a întregului organism.

De asemenea intervine în dezvoltarea celulelor, activează transportul

aminoacizilor în celule şi stimulează sinteza tisulară a proteinelor, cu efect asupra

creşterii oaselor, muşchilor şi viscerelor.

Intensifică oxidarea lipidelor, asigurând energia necesară sintezei proteice.

Are efect de cruţare a glucidelor şi, deci, rol hiperglicemiant.

Stimulează secreţia glandelor mamare.

Hipersecreţia de STH, înainte de pubertate determină gigantismul (creştere

exagerată în înălţime, talie peste 2 m) iar după pubertate produce acromegalia (creştere

exagerată a extremităţilor membrelor, oaselor feţei, buzelor, limbii şi a unor viscere).

Hiposecreţia de STH determină la copii nanismul hipofizar (piticism cu

dezvoltare fizică proporţionată şi intelect normal) iar la adulţi – caşexie hipofizară,

caracterizată prin atrofii ale organelor, căderea părului, a dinţilor şi unghiilor, regresia

organelor genitale şi sterilitate şi, în final, moarte..

Secreţia de STH este stimulată de hipoglicemie şi de diverse solicitări ale

organismului – în special de stările de stres. Somatostatina are rol inhibitor asupra STH.3

2. Hormonii glandulari tropi

a) Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina (ACTH) stimulează producţia

de hormoni din zona reticulată şi fasciculată la nivelul suprarenalei.

3 http://www.umftgm.ro/~fizio/edu/lp/data/Explorarea_functiei_endocrine.pdf

Hipersecreţia de ACTH determină hipertrofierea corticosuprarenalei şi

hipersecreţie de hormoni ai acesteia, având ca urmare tulburări metabolice, boala

Cushing.

b) Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimulează creşterea, dezvoltarea şi

secreţia de hormoni ai glandei tiroide. Are rol în asigurarea secreţiei adecvate de T3 şi

T4, proliferarea şi hipertrofia celulelor tiroidiene. Un nivel scăzut determină

hipertiroidism şi hipotiroidism secundar (hipofizar) iar un nivel ridicat determină

hipotiroidismul primar.

c) Hormonii gonadotropi controlează funcţiile gonadelor feminine şi masculine.

De asemenea, controlează secreţia glandelor mamare la femeie.

Ei sunt:

hormonul foliculostimulant (FSH) cu rol în recrutarea foliculilor primordiali la

femeie determinând creşterea şi maturarea foliculilor ovarieni şi secreţia hormonilor

estrogeni; iar la bărbat rol în spermatogeneză. Un nivel ridicat determină menopauza la

femei;

hormonul luteinizant (LH) cu rol major în steroidogeneză, declanşează ovulaţia

la femei, iar la bărbaţi stimulează secreţia hormonilor androgeni, producţia de testosteron

din celulele Leydig testiculare.

d) Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina a cărui acţiune nu e cunoscută la

bărbaţi, intervine la femei atât în dezvoltarea morfologică a glandelor mamare cât şi în

instalarea şi menţinerea secreţiei lactate.

B. Lobul mijlociu (intermediar) al hipofizei secretă hormonul

melanocitostimulant (MSH). Acesta stimulează sinteza de melanină în melanocite, cu rol

în procesele de pigmentare a pielii.

C. Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nucleii hipotalamici

anteriori şi celule gliale. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produşi de

hipotalamusul anterior.4

Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina şi ocitocina.

Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina contribuie la menţinerea

volumului normal al lichidelor extracelulare în organism, prin stimularea absorbţiei de

4 FODOR O. - Tratat elementar de Medicină Internă - Ed. Dacia Cluj 1974.

apă la nivel renal. Deci, are efect antidiuretic, prin reducerea cantităţii de urină eliminată.

Secretat în doze mari determină vasoconstricţie (acţiune vasopresoare generală) şi

hipertensiune arterială, dar şi efecte metabolice (hiperglicemie). De asemenea, stimulează

şi peristaltismul intestinal. Un nivel ridicat al ADH-ului determină diabetul insipid, care

se manifestă prin poliurie (eliminarea de cantităţi foarte mari de urină – 10-30l/24h),

concomitent cu polidipsie (ingestia de cantităţi foarte mari de lichide).

Ocitocina favorizează naşterea, prin stimularea contracţiilor musculaturii

netede a uterului gravid, şi alăptarea, prin stimularea contracţiei celulelor mioepiteliale

ale canalelor galactofore din glandele mamare.

Fără hormonii sintetizaţi de hipofiză, glande precum tiroida,

suprarenalele,ovarele, testiculele nu se pot dezvolta şi nu pot avea funcţie normală.

Acţiunea hormonilor hipofizari

* Hormonul tireotrop are rol trofic asupra tiroidei şi este implicat în sinteza

hormonilor tiroidieni, fiind indispensabil pentru secreţia tiroidiana.

* Hormonii luteinizant şi foliculostimulant se mai numesc şi gonadotropi şi au rol

în reglarea ciclului menstrual la femei şi în spermatogeneza la barbaţi. Secreţia anormala

a acestora duce la infertilitate.

*Hormonul adrenocorticotrop este trofic al corticosuprarenalei, cu efecte

metabolice adaptative. Hipersecreţia de hormon adrenocorticotrop duce la apariţia bolii

Cushing care are printre manifestari obezitate, hiperglicemie, hipertensiune.

* Prolactina împreuna cu estrogenii şi steroizii suprarenali sunt hormoni esenţiali

pentru dezvoltarea normala a glandei mamare. Este absolut necesar pentru lactogeneza

(producţia de lapte). Secreţia lui în exces duce la galactoree, amenoree (lipsa ciclului

menstrual), infertilitate, hirsutism.

* Hormonul de creştere are un rol esenţial în dezvoltarea normală, în special a

scheletului şi a ţesuturilor moi. De asemenea, acesta intervine în reglarea metabolismului

general.

Absenţa lui la copil şi adolescent duce la nanism hipofizar - copilul nu

creşte în înălţime, dar are o dezvoltare armoniosă în raport cu înălţimea lui şi un intelect

normal. Excesul lui duce la acromegalie sau la gigantism, ceea ce reprezintă creşterea

accentuata a scheletului şi viscerelor. Secretia lui este influenţată de exerciţiu fizic, somn,

glicemie, alimentaţie şi unele medicamente.

Întrebarea care vă vine în mod firesc în minte în urma acestor date

succinte despre rolurile pe care le joaca hormonii secretaţi de hipofiza este: Exista

tratamente în aceste cazuri? Raspunsul este da. Există tratamente care pot ajuta oamenii

cu afecţiuni ale hipofizei să duca o viaţă normală.

Efecte asupra copiilor...

În cazul copiilor cu nanism hipofizar diagnosticat la timp, un tratament corect îi

ajută să se dezvolte armonios şi să ducă o viată normală. De aceea este important ca

parinţii să consulte medicul pediatru şi endocrinolog atunci când micuţul lor nu are o

statură asemanătoare colegilor lui. Nu trebuie să ignorăm niciodată la copil modificările

apărute în dezvoltarea lui comparativ cu a celorlalţi copii de aceeaşi vârstă, în special în

cazurile în care naşterea a fost dificilă sau copilul a suferit traumatisme cerebrale.

... şi adulţilor

În cazul adulţilor, semnele deficitelor sau exceselor secreţiei hormonilor

hipofizari se instalează lent. Din „fericire” patologia hipofizara este de obicei benignă.

În mod constant, ignorăm semnele precoce de alarma care arată că organismul

nostru nu funcţionează normal. Nu luam în seama scăderile bruşte în greutate, durerile şi

senzatiile de disconfort, starea de deprimare făra motiv, modificările apărute la nivelul

pielii, mărimea măinilor şi a picioarelor, modificări ale vocii. De multe ori dăm vina pe

îmbătrânire când, de fapt, sunt primele semne ale unor boli uneori grave.

Dacă prezentaţi simptome şi semne care vă îngrijorează sau care persistă mai

mult timp, nu ezitaţi să consultaţi medicul specialist endocrinolog!

Un studiu recent realizat pe 95 de pacienţi cu carcinoame hipofizare a

stabilit că 68% din ele erau tumori funcţionale, secretante, iar dintre acestea cele

lactotrofe (secretante de prolactina) şi cele corticotrofe (secretante de ACTH) au fost cel

mai frecvent întălnite (26%). Pe locul 2 al frecvenţei erau carcinoamele hipofizare

somatotrofe (producatoare de GH) iar cel mai rar sau chiar deloc observate au fost

carcinoamele secretante de FSH/LH şi TSH.

Alte studii au concluzionat că peste 88% din carcinoamele hipofizare sunt

active din punct de vedere endocrinologic şi că cele secretante de ACTH sunt cele mai

frecvente. Deşi doar 2-10% din adenoamele hipofizare sunt cu ACTH, procentul

carcinoamelor (cancere maligne) ce produc astfel de hormoni este însa mult mai mare

(25- 35%).

Într-o serie de 15 cazuri, carcinoamele au manifestat o tendinţ0

impresionantă la metastazare în special sistemică şi mai puţin craniospinală - de exemplu,

rata metastazelor sistemice a fost de 71% pentru tumorile producatoare de prolactina şi

57% pentru cele secretante de ACTH.

CAPITOLUL II

AFECŢIUNILE PATOLOGICE ALE HIPOHIZEI

Bolile hipofizei se grupează în boli prin exces şi boli prin lipsă de hormoni

hipofizari. Producţia crescută de hormoni hipofizari e caracteristică tumorilor hipofizare,

în perioada de debut. Sindroamele de hipofuncţie (hipopituitarism) apar când glanda este

distrusă de un proces inflamator vascular sau tumoral.

Tumorile hipofizare prezintă un interes deosebit, datorită frecvenţei lor (10% din

totalitatea tumorilor intracraniene) şi mai ales complicaţiilor pe care le determină.

Tumorile hipofizare sunt clasificate după caracteristicile celulare legate de prezenţa unor

granule secretoare. Se cunoc patru categorii de tumori hipofizare: adenomul cromofob;

adenomul acidofd sau eozinofil - creşte lent şi produce acromegalie şi gigantism;

adenomul bazofil este de obicei mic şi nu produce fenomene de compresiune; apariţia lui

este pusă în legătură cu boala Cushing; eraniofaringiomul este o tumoare formată de fapt

în afara hipofizei, dar cu manifestări clinice asemănătoare celor din adenomul cromofob.

Pentru acest motiv, craniofaringiomul e inclus în categoria tumorilor hipofizare.

Această clasificare a ţinut cont de comportamentul biologic al adenoamelor şi de

evoluţia lor, şi este la momentul actual unanim acceptată de către specialiştii în domeniu.

Majoritatea tumorilor sunt însă adenoame (prevalenţa lor este de peste 17%) şi doar o

mică parte din ele sunt simptomatice.Adenoamele invazive (35% din neoplasmele

hipofizare) pot invada duramater, oasele craniului sau sinusul sfenoid. Din totalitatea

tumorilor pituitare, carcinoamele reprezinta doar 0.1- 0.2%.

2.1. ADENOMUL CROMOFOB

Constituie tipul cel mai obişnuit de tumoare hipofizară. La început, tumoarea se

dezvoltă în hipofiză, iar pe măsură ce se măreşte distruge pereţii şeii turceşti, diafragmul

şeii şi creşte în sus, invadând larg hipotalamusul şi centrii nervoşi învecinaţi. Procesul

infil-trativ e invadant şi caracteristic tumorilor maligne.

Simptomatologie: în perioada de început lipsesc semnele clinice. Bolnavul se

plânge doar de dureri de cap şi de aceea este deseori tratat pentru nevroză. Cefaleea se

datoreşte de fapt presiunii exercitate de tumoare pe diafragmul şeii. Când tumoarea

devine voluminoasă, comprimă centrii nervoşi din hipotalamus, producând manifestări

legate de suferinţa creierului: dereglări ale somnului şi ale apetitului, obezitate, febră.

Dacă tumoarea se dezvoltă anterior, comprimă chiasma otpică şi produce tulburări de

vedereş strâmtoare a câmpului vizual (hemianopsie), atrofie optică şi, în cele din urmă,

pierderea totală a vederii. Dacă tumoarea se dezvoltă posterior, determină apariţia

diabetului insipid. Tulburările de natură endocrină apar mai târziu, după ce o parte din

hipofiză a fost distrusă de tumoare. Semnul cel mai precoce îl constituie regresiunea

caracterelor sexuale (hipo-gonadismul). Ulterior se instalează insuficienţa tiroidiană şi

insuficienţa suprarenală. O complicaţie de temut a tumorii hipofizare este hemoragia,

care necesită intervenţia chirurgicală de urgenţă.

Diagnostic: deoarece manifestările clinice sunt reduse în adenomul cromofob,

diagnosticul se bazează în primul rând pe examenul radiologie al şeii turceşti - care arată

mărirea de volum a glandei - şi în al doilea rând pe modificările oculare.

Tratamentul este radiologie şi chirurgical. Se practică fie rontgenterapia regiunii

hipofizare, fie exereza chirurgicală (hipofizectomie). De dată recentă este procedeul de

distrugere a tumorii hipofizare cu substanţe radioactive (aur sau itriu), intervenţie

denumită şi hipofîzoliză.

2.2. CRANIOFARINGIOMUL

Craniofaringiomul este o tumoare situată deasupra şeii turceşti. Evoluează ca şi

adenomul cromofob, provocând fenomene de compresiune: tulburări de vedere, diabet

insipid, hipogonadism.

Tratamentul este chirurgical şi constă în extirparea tumorii.

2.3. ACROMEGALIA

Prin acromegalie se înţelege un sindrom clinic caracterizat prin creşterea

deformantă în grosime şi lăţime a oaselor şi a ţesuturilor moi. Modificările sunt mai

accentuate la faţă şi la extremităţi. Afecţiunea este provocată de un adenom hipofizar

acidofil care secretă cantităţi excesive de hormon somatotrop sau hormon de creştere. în

afara hormonului de creştere, tumoarea poate secreta în exces şi alţi hormoni hipofizari.

Simptomele sunt diferite, după cum tulburarea endocrină survine înainte de închiderea

cartilajelor de creştere (gigantism) sau mai târziu, la vârsta adultă (acromegalie).

Simptomatologie: boala apare cu precădere între 30 şi 50 de ani. Deformările feţei

şi ale extremităţilor se produc treptat, în decurs de ani, fiind târziu sesizate de bolnav şi

de anturajul acestuia. Pacientrul constată de pildă că îi creşte piciorul şi că trebuie să

schimbe în fiecare an numărul de pantof, fără a putea găsi explicaţia acestui fenomen. în

faza constituită a bolii, aspectul acromegalului este destul de caracteristic. Creşterea

excesivă se răsfrânge asupra întregii conformaţii a individului. Mâinile şi picioarele sunt

groase şi late, toracele este de asemenea lăţit şi deformat. Ceea ce atrage în primul rând

atenţia este deformarea oaselor feţei. Mandibula creşte mult în lungime (prognatism),

devenind proeminentă, muşcătura devine dificilă, deoarece spaţiile interdentare se

distanţează şi dinţii nu se mai suprapun. Datorită îngroşării oaselor, trăsăturile feţei se

schimbă. Tegumentele se îngroaşă, (pahidermie), la fel nasul, buzele şi limba

(macroglosie). Vocea capătă un timbru grav, cavernos, mai ales la femei după

menopauză. Examenul radiologie arată în-groşarea oaselor lungi şi a falangelor,

modificări ale articulaţiilor (artropatii) şi ale vertebrelor (cifoscolioză, lordoză,

osteoporoză), ceea ce explică frecvenţa durerilor osoase şi articulare la aceşti bolnavi.

Muşchii sunt de obicei hipertrofiaţi. Cu toate acestea, forţa musculară este diminuată. La

examinarea bolnavului se constată mărirea de volum a organelor (cord, ficat, splină,

intestin şi pancreas). La acromegali, datorită efectului hiper-glicemiant al hormonului de

creştere, diabetul zaharat se întâlneşte în 25% din cazuri.

Semnele locale se datoresc extinderii tumorii în afara şeii turceşti. Cefaleea este

puternică şi persistentă. Apariţia greţurilor şi a vărsăturilor indică o iritaţie meningiană,

ca urmare a creşterii tumorii. Tumoarea se mai însoţeşte de tulburări de vedere, de

dereglări nevrotice, psihice şi neurovegetative. între tulburările endocrine asociate se

constată frecvent dezvoltarea părului pe corp la bărbat (hipertricoză) şi apariţia părului pe

faţă la femeie (hirşutism) - dovadă a activităţii crescute a glandelor suprarenale. Funcţia

gona-dotropă este şi ea dereglată. La femeie, menstrele devin neregulate, dar sarcina este

posibilă. La bărbat, tulburările în sferă genitală devin evidente abia în faza avansată a

bolii.

Boala evoluează foarte lent, în decurs de 15 - 20 de ani, deformările ţesuturilor

moi şi ale scheletului fiind progresive.

Diagnosticul este dificil doar în faza de început, când deformările osoase sunt

puţin vizibile. Mai târziu, aspectul acromegalului este destul de caracteristic pentru a fi

uşor recunoscut la examenul clinic. între investigaţiile efectuate curent în această boală,

în afara examenului radiologie - care arată prezenţa tumorii hipofizare - se situează şi

dozările de fosfor şi calciu în sânge şi urină. Când fosforemia şi calciuria sunt crescute,

înseamnă că tumoarea este activă. O altă dovadă a evoluţiei boli o constituie creşterea

extremităţilor de la un an la altul. O analiză importantă este şi dozarea radioimunologică

a hormonului de creştere în plasmă. în acromegalie se găsesc valori crescute, - 20 până la

500 ug/ml (valori normale =1-l0).

Tratament: există în prezent mai multe procedee terapeutice la îndemâna

medicului. Pe prim-plan şi cea mai accesibilă este roententgerapia hipofizară. Are

eficacitate doar în stadiul de început. Doza totală administrată este de 10 000 - 12 000 r la

piele. Iradierea se repetă după un interval de 6 - 12 luni. Dacă tumoarea creşte rapid şi

produce leziuni oculare, se preferă extirparea chirurgicală (hipofizectomie). în prezent,

riscurile operatorii au scăzut mult datorită tehnicilor chirurgicale, mult ameliorate. De

dată relativ recentă în tratamentul tumorilor hipofizare este aplicarea radioizotopilor. Se

introduce în hipofiză Y sau Au. Rezultatele sunt încurajatoare.

2.4. GIGANTISMUL

Gigantismul se caracterizează prin creşterea exagerată în înălţime, depăşind cu cel

puţin 20% media staturală. Ca şi în cazul acromegaliei, boala este provocată de o tumoare

hipofizară acidofilă, care secretă în exces hormon somatotrop. Gigantismul afectează

întreg organismul, interesând diferite sisteme şi organe (muşchi şi viscere). înălţimea

gigantului depăşeşte 2 m. Craniul este mare, deşi proporţionat faţă de restul corpului.

Membrele cresc mult în lungime, păstrând însă proporţiile normale. Datorită creşterii

excesive se produc modificări ale scheletului, ca cifoscolioză şi osteoporoză. Viscerele

sunt mari, dar corespunzătoare înălţimii. Dacă tumoarea devine voluminoasă, apar

tulburări neurologice şi fenomene de compresiune.

Patogenie: gigantismul este consecinţa hipersecreţiei de hormon somatotrop, a

cărui acţiune se exercită înainte de închiderea cartilajelor epifizare determinând creşterea

în lungime a oaselor.

Forme clinice: se cunosc mai multe forme de gigantism: gigantismul pur,

gigantismul cu eunuchism şi gigantismul cu acromegalie. în gigantismul cu eunuchism nu

se produce dezvoltarea sexuală. Organele genitale rămân infantile, iar pubertatea nu are

loc. Oasele lungi continuă să crească un timp îndelungat, nemaifiind oprite în dezvoltare

de hormonii sexuali, membrele, disproporţionat de lungi faţă de trunchi - aspect cunoscut

sub denumirea de macroschelie-, dau înfăţişarea eunucoidă a corpului. La examenul

radiologie se constată închiderea târzie a cartilajelor de creştere. în forma complicată cu

acromegalie, gigantismul se asociază cu deformarea extremităţilor în lăţime.

Evoluţie: creşterea este rapidă încă din copilărie, dar procesul hipertrofie poate

apărea şi mai târziu (între 12 şi 18 ani). Creşterea în lungime continuă în adolescenţă şi la

vârsta adultă. Musculatura gigantului este Ia început bine dezvoltată, permiţând

performanţe fizice. După o scurtă perioadă de forţă fizică, urmează etapa de slăbiciune

musculară, cu scăderea rezistenţei la efort şi la boli infecţioase. De aceea, cel mai adesea

giganţii nu ating vârsta de 40 de ani.

Tratamentul este profilactic şi curativ. Profilaxia trebuie să aibă în vedere

prevenirea complicaţiilor inevitabile în gigantism (tuberculoză, boli cardiovasculare).

Tratamentul curativ constă în extirparea tumorii hipofizare şi în administrarea de hormoni

sexuali, care grăbesc închiderea cartilajelor epifizare, oprind astfel procesul de creştere.

Băieţilor li se va administra Testosteron, iar fetelor hormoni estrogeni. Se vor reduce

proteinele din alimentaţie.

2.5.NANISMUL HIPOFIZAR

Nanismul sau nedezvoltarea staturală este de obicei consecinţa secreţiei

insuficiente de hormon somatotrop. Deficitul de hormon de creştere este determinat de

leziuni tumo-rale sau netumorale. Din prima categorie fac parte chisturi sau tumori

situate în hipofiză sau în afara ei, cum este cazul craniofaringiomului, care însoţeşte

frecvent nanismul. Tumorile hipofizare perturbează creşterea, dar pot produce şi alte

manifestări: diabet insipid, obezitate, tulburări vizuale. în cea de-a doua categorie sunt

cuprinse leziunile netumorale, inflamatorii, ale hipofizei (encefalite, meningoencefalite)

şi bolile degenerative ale sistemului nervos. în afara categoriilor menţionate, mai există

un al treilea grup -acela al nanismelor idiopatice, denumite astfel deaorece mijloacele de

investigare nu reuşesc să descopere cauza.

Simptomatologie: în general, copiii cu nanism au o greutate normală la naştere.

După vârsta de 1 an, creşterea încetineşte, copilul rămânând mereu în urma celor de

aceeaşi vârstă. înălţimea definitivă nu depăşeşte 1,20 sau 1,50 m. Diferitele segmente ale

corpului se dezvoltă armonios, proporţional. Ceeea ce atrage în mod deosebit atenţia este

gracilitatea acestora. Capul este mic; la fel şi extremităţile (acromicrie). Expresia feţei

este juvenilă. Nanicii par totdeauna mai tineri decât sunt în realitate. Tegumentele sunt

fine, palide. Nu rareori apar fenomene de îmbătrânire precoce a tegumentelor. Inteligenţa

este cel mai des normală, dar comportamentul rămâne pueril. Deseori, ajunşi la vârsta

pubertăţii, nanicii nu se maturizează sexual. Aspectul este cunoscut sub denumirea de

infantilism sexual.

Diagnosticul nanismului hipofizar se bazează pe talia redusă a bolnavului şi pe

modificările radiologice ale şeii turceşti, care indică existenţa unor leziuni sau a unei

tumori hipofizare. Nu trebuie uitat însă că numeroase alte afecţiuni pot perturba la copil

procesul de creştere. Nanismul poate însoţi, de pildă, boli endocrine ca: mixedemul, boala

Cushing, sindromul adreno-genital, pubertatea precoce sau disgenezia gonadică. Acon-

droplazia este o altă afecţiune care afectează creşterea, dar se deosebeşte de la început de

nanismul hipofizar prin aspectul disproporţionat al corpului şi prin deformările

membrelor. Oprirea creşterii mai poate fi provocată de carenţe alimentare (diabet,

tuberculoză, tulburări digestive), boli de rinichi, afecţiuni cardiace şi infecţii cu caracter

cronic.

Tratament: între mijloacele terapeutice, locul principal îl deţine hormonul de

creştere, dar cum acesta se procură greu şi este scump, în practica medicală se aplică

tratamentul cu hormoni periferici (insulina, extracte tiroidiene - Tiroxină sau Tiroton - şi

hormoni steroizi anabolici). Dacă nanismul este însoţit de infantilism sexual, se adaugă

tratament cu hormoni sexuali - estrogeni şi Progesteron la fete şi Testosteron la băieţi.

Testosteronul şi derivaţii săi au avantajul că stimulează anabolismul proteic, dezvoltă

musculatura şi statura. Trebuie totuşi administraţi cu prudenţă la copii, deoarece au afect

virilizant.

2.6. SINDROMUL ADIPOZO-GENITAL (sindromul Babinski-Frohlich)

Sindromul, care a fost descris în 1901, are ca semne caracteristice obezitatea şi

infantilismul genital, care apar la copiii de ambele sexe. Afecţiunea este provocată de o

tumoare sau de un proces inflamator cu sediul în regiunea hipotalamo-hipofizară. în

funcţie de localizarea şi întinderea leziunii apar diverse simptome nervoase şi endocrine.

Simptomatologie hipotalamică: obezitatea este o dovadă a suferinţei

hipotalamusului. La copii, grăsimea are o distribuţie particulară, cuprinzând sânii,

abdomenul, regiuna pu-biană, rădăcinile membrelor, şoldurile şi coapsele. Această

repartizare a grăsimii dă băieţilor un aspect feminin. Se mai semnalează ameţeli,

insomnii, dureri de cap, apatie, transpiraţii abundente şi diabet insipid.

Simptomatologie endocrină: tulburarea endocrină caracteristică sindromului este

insuficienţa genitală. La băieţi, ea este semnalată de timpuriu: penisul este mic, înfundat

în grăsime; testiculele sunt de asemenea mici sau nu coboară în punga scrotală. La fete,

infantilismul genital este depistat abia la vârsta pubertăţii: menstra nu apare; organele

genitale rămân infantile; sânii sunt mici, având puţin ţesut glandular. Există şi un sindrom

adipozo-genital al adultului, care se caracterizează prin obezitate şi hipogonadism:

căderea perilor pubieni şi auxilari amenoree la femeie, impotenţă sexuală la bărbat şi

regresiunea organelor genitale. Sindromul Babinski-Frohlich nu trebuie confundat cu

pseu-dosindromul adipozo-genital, care este destul de frecvent întâlnit la copii şi se

datoreşte supraalimentaţiei acestora şi nicidecum unor leizuni hipotalamo-hipofîzare. în

astfel de cazuri, infantilismul genital evoluează benign, dispărând la pubertate. Copilul

trebuie sfătuit să facă gimnastică, mai multă mişcare, să se abţină de la dulciuri şi să nu

facă excese alimentare.

Tratamentul sindromului adipozo-genital constă în extirparea tumorii hipofizare,

când etiologia este tumorală. Insuficienţa genitală se combate cu hormoni sexuali-

feminini sau masculini - şi cu hormoni gonadotropi corionici (de tipul Gonacorului). în

majoritatea cazurilor se asociază şi hormoni tiroidieni. Deosebit de important este

regimul hipocaloric. în această ordine de idei, medicul şi personalul auxiliar trebuie să-i

instruiască pe părinţi în privinţa felului alimentaţiei - evitarea cu precădere a dulciurilor,

grăsimilor şi excesului de făinoase -, cât şi asupra cantităţilor de alimente permise. Se vor

recomanda de asemenea cultura fizică şi sportul moderat.

2.7. INSUFICIENŢA HIPOFIZARĂ (sindromul Sheehan) (necroza săii infarctul

postpartum)

Sindromul Sheehan este provocat de distrugerea glandei hipofizare în cursul unei

naşteri complicate cu hipertensiune, şoc şi hemoragie. Distrugerea sau necroza glandei

reprezintă consecinţa hemoragiei din timpul sarcinii, care produce scăderea irigaţiei în

hipotalamus şi hipofiză. în ultimul timp, incidenţa necrozei post-partum a scăzut, datorită

ameliorării practicilor obstetricale. Insuficienţa hipofizară poate exista şi la bărbat.

Leziunile inflamatorii vasculare sau degenerative (diabet, tuberculoză, sifilis, micoze,

brucelo-ze etc.), tumorile hipofizare pot distruge hipofiză, producând la pacienţii de

ambele sexe fenomene de hipopituitarism parţial sau total (panhipopituitarism).

Simptomatologie: la femeie, primele semne de insuficienţă hipofizară, care îşi fac

apariţia imediat după naştere, sunt involuţia sânilor şi lipsa lactaţiei. Bolnava se plânge de

slăbiciune fizică marcată şi persistentă. Ulterior, organele genitale involiiează, mens-trele

se răresc. Concomitent apar şi alte tulburări care dovedesc insuficienţa celorlalţi hormoni

hipofizari, în afara hormonilor gonadotropi. Leatoarea, toropeala, sensibilitatea la rece,

depingmetarea pielii, căderea părului axilar şi pubian - fenomene frecvente la aceste

bolnave - dovedesc deficitul de hormoni tiroidieni şi suprarenali. La bărbat, insuficienţa

hipofizară se manifestă prin insuficienţa tuturor glandelor periferice (tiroidă, suprarenale,

gonade). Predomină însă deficitul de hormoni gonadotropi. Pierderea libido-ului şi a

potentei este însoţită de regresiunea organelor genitale (atrofie testiculară), aspectul clinic

fiind cel al hipogonadismului.

Diagnosticul de insuficienţă hipofizară, - atât la bărbat, cât şi la femeie - se

bazează în primul rând pe involuţia organelor genitale şi a caracterelor sexuale.

Diagnosticul clinic este completat de examenele de laborator. întrucât dozările directe de

hormoni hipofizari sunt deocamdată dificile, necesitând o aparatură specială, se recurge

în mod curent la dozarea hormonilor periferici. Astfel, pentru explorarea glandei

suprarenale se fac dozări de 17-hidroxicorticosteroizi şi 17-cetosteroizi în urina de 24 de

ore. Pentru aprecierea activităţii glandelor genitale se dozează 17-CS în urină, iar la femei

se determină estro-genii şi pregnandiolul urinar. Pentru explorarea funcţiei glandei tiroide

se efectuează metabolismul bazai, iodemia şi iodocaptarea tiroidiană (a se vedea

capitolele respective). Insuficienţa uneia sau mai multor glande periferice este o dovadă a

deficitului de hormoni hipofizari.

Tratament: practica a dovedit importanţa administrării de preparate hormonale

substi-tuitive pentru recuperarea bolnavilor cu insuficienţă hipofizară. Rezultatele sunt

rapide şi spectaculare. Insuficienţa tiroidiană se tratează cu extracte de glandă tiroidă sau

preparate sintetice, tiroxină şi triiodotironină (denumirea comercială Tiroton). Dacă

există semne de insuficienţă suprarenală, se asociază cortizon. Tratamentul cu hormoni

sexuali -estrogeni la femeie şi testosteron la bărbat - determină apariţia menstrelor,

restabileşte fertilitatea, iar la bărbat refece vigoarea fizică şi potenţa.

2.8. DIABETUL INSIPID

Manifestarea principală a bolii constă în eliminarea unor mari cantităţi de urină.

Poliuria se instalează brusc şi dramatic. Bolnavul constată la un moment dat că elimină 5

1 şi chiar 20 1 de urină pe zi. Urina este diluată, incoloră, iar densitatea ei nu depăşeşte

1005. Ca o consecinţă a poliuriei, apare setea intensă (polidipsie), chinuitoare, ziua şi

noaptea. Pierderea masivă de lichide din organism antrenează stări de oboseală, ameţeli,

uscăciunea gurii şi a pielii, constipaţie.

Etiopatogenie: Orice leziune organică - traumatică, inflamatorie, tumorală sau

degenerativă - localizată la nivelul hipofizei posterioare sau la nivelul nucleilor din hipo-

talamus care sintetizează vasopresina poate declanşa apariţia diabetului insipid, datorită

deficitului de hormon antidiuretic. O cauză frecventă în zilele noastre o constituie

loviturile la cap şi intervenţiile chirurgicale pe hipofiză, făcute în cazul tumorilor

hipofizare.

Diagnosticul afecţiunii se bazează pe cele două simptome majore: poliuria şi

polidip-sia. întrucât manifestări similare pot exista şi în alte afecţiuni, înainte de a începe

tratamentul este necesar să se stabilească natura acestor tulburări. Se ştie, de pildă, că

unele afecţiuni renale (insuficienţa renală cronică) se însoţesc de poliurie. Secreţia de

vasopresina în astfel de cazuri este normală, dar rinichiul este incapabil de a concentra

urina. Spre deosebire de diabetul insipid, poliuria este mai puţin intensă (până la 5 1/24

de ore), iar densitatea urinei oscilează între 1 008 şi 1 012. în plus, poliuria nu este

modificată de administrarea de vasopresina. Diabetul insipid mai poate fi confundat cu

polidipsia psihogenă. Această afecţiune apare la bolnavi cu tulburări psihice. Ei au o

continuă senzaţie de sete nesatisfăcută şi poliurie consecutivă ingerării cantităţilor mari

de apă. Spre deosebire de bolnavii cu diabet insipid, aceştia tolerează lipsa de apă şi

răspund normal la testele utilizate pentru diagnosticul diabetului insipid. Poliuria mai

poate fi observată în hipercalcemii, în lipsa prelungită de potasiu, după un tratament

îndelungat cu cortizon şi în diabetul zaharat. în acest ultim caz, densitatea urinii este

normală, iar examenele de laborator arată prezenţa zahărului în sânge şi urină.

Pentru precizarea diagnosticului bolii, în clinică se utilizează următoarele teste:

Cel mai simplu test este cel al restricţiei de apă, timp de 6 ore sau cel mult 24 de

ore. Testul este periculos, deoarece produce o deshidratare importantă a organismului. De

aceea, personalul sanitar auxiliar trebuie să supravegheze bolnavul cu multă atenţie, în tot

timpul probei. Bolnavul trebuie cântărit din oră în oră. Dacă deshidratarea este excesivă

(uscăciune a tegumentelor şi mucoaselor) şi dacă scăderea în greutate depăşeşte 3 - 5%

din greutatea corpului, proba se întrerupe.

Testul la nicotină se bazează pe proprietatea nicotinei de a stimula secreţia

vasopre-sinei. Testul constă în injectarea i.v. timp de 3 - 5 minute, a unei soluţii se

salicilat sau tartrat de nicotină. Doza administrată este de 1 mg pentru nefumători şi de 3

mg pentru fumători. Testul este neplăcut, deoarece nicotină produce greţuri, vărsături şi

ameţeli. Există o variantă simplă, dar mai puţin precisă: se recomandă bolnavului să

fumeze 1-3 ţigări, după cum este sau nu fumător; timp de o oră de la administrarea

nicotinei, bolnavul bea apă la fiecare 15 minute, în cantitate egală cu cantitatea de apă pe

care o elimină în acest interval de timp. în mod normal, nicotină descarcă vasopresina şi

cantitatea de urină scade. în diabetul insipid, în care există deficit de hormon antidiuretic,

cantitatea de urină se menţine crescută.

Un alt test frecvent utilizat în diabetul insipid este proba cu clorură de sodiu:

înainte de probă se suspendă orice medicaţie; după ce urinează, se dă bolnavului să bea

apă, şi anume 5 ml/kilocorp, timp de 15 minute, adică circa 300 ml la fiecare sfert de oră,

dacă bolnavul are 60 kg; urina se strânge şi se măsoară la fiecare 15 minute, debitul

urinar fiind apreciat în mililitri pe minut. Proba propriu-zisă se începe când debitul urinar

ajunge la 10 ml/min. Se face perfuzie i.v. cu soluţie hipertonică de clorură de sodiu 2,5%,

timp de 45 de minute. Debitul urinar se măsoară la fiecare 15 minute, atât în timpul

perfuziei, cât şi la 30 de minute după terminarea ei. în mod normal, debitul urinar trebuie

să scadă brusc. Dacă nu scade, se presupune existenţa unui diabet insipid.

Proba la hormonul antidiuretic constă în administrarea i.m. sau i.v. de hormon

anti-diuretic. Se urmăreşte diureza pe minut. în diabetul insipid, sub acţiunea hormonului,

cantitatea de urină se normalizează. Această metodă simplă este valoroasă, deoarece face

distincţia între diabetul insipid şi poliuria întâlnită în afecţiunile renale. ■ Tratamentul cu

pulbere de retrohipofiză corectează poliuria din diabetul insipid. Se administrează pulbere

de lob posterior de hipofiză. în comerţ se găseşte preparatul denumit Retrohipofiză, care

conţine hormon antidiuretic. Se dau 20 - 50 mg la intervale de 4 ore, în prize nazale. Se

mai poate administra şi sub formă injectabilă. Recent, s-au introdus în tratamentul

diabetului insipid substanţe diuretice (ca de ex. Clortiazida), care reduc în mod

substanţial poliuria. în poliuriile cu componentă psihică se utilizează tranchilizante şi se

face psihoterapie. între alte indicaţii, un rol important îl deţine dieta săracă în sare,

proteine, alcool - toate acestea având efect de stimulare a diurezei.

2.2. Acromegalia si gigantismul

Generalităţi

Acromegalia este o afectiune rara, intalnita cu precadere la indivizii intre 30 si 40

ani, care se manifesta prin hipertrofia (dezvoltarea excesiva a) capului, mainilor si

picioarelor.

Acromegalia este un dezechilibru hormonal care se produce datorita unei

hipersecretii de hormon de crestere, produs de catre hipofiza.

La copiii care sunt inca in crestere, hipersecretia de hormon de crestere provoaca

o afectiune numita gigantism, care se caracterizeaza prin dezvoltarea exagerata a oaselor

si  cresterea anormala in inaltime. Acromegalia si gigantismul  sunt disfunctii a glandei

hipofize anterioare determinate de sinteza in exces a GH (hormon secretat de hipofiza

anterioara care regleaza cresterea si are influente importante asupra metabolismului

intermediar).

In afara hormonului de crestere, tumoarea poate secreta in exces si alti hormoni

hipofizari.Hormonul de crestere (GH) este secretat de catre  celulele somatotrope, care

alcatuiesc peste 50% din celulele hipofizei anterioare.

Acromegalia apare cu o prevalenta egala la cele doua sexe, cel mai frecvent la

varste mijlocii; este o afectiune rara cu o incidenta de 3-4 cazuri la un million pe an.Cand

excesul de GH apare la copii inaintea inchiderii cartilajelor de crestere, se accelereaza

cresterea liniara si se produce gigantismul.

Cauze

Acromegalia se datoreaza unei hipersecretii de hormon de crestere, cauzata de un

adenom (tumora benigna)  al lobului anterior al hipofizei.

Acromegalia indusa de GHRH (hormonul eliberator al hormonului de crestere-

somatocrinina) este rara (sub 1% in unele studii)dar nu se poate deosebi clinic de

tumorile hipofizare.

Semne si simptome

Simptomul comun al acromegaliei este dezvoltarea exagerata a capului, mainilor

sau picioarelor. Pacientii care sufera de aceasta afectiune observa ca nu mai pot purta

inelele care le veneau inainte, sau ca marimea la pantofi creste incontinuu.

Acromegalia este responsabila si pentru unele modificari graduale ale fetei,

precum cresterea mandibulei, care devine proeminenta (prognatism), marirea nasului,

ingrosarea buzelor si largirea spatiilor interdentare.

Dar, intrucat evolutia acromegaliei este lenta, semnele precoce nu sunt evidente in

primii ani. In afara de hipertrofia mainilor si picioarelor si de deformarea fetei,

acromegalia este responsabila si pentru urmatoarele semne si simptome care pot varia de

la un pacient la altul: - deformarea coloanei vertebrale (scolioza, cifoza)

- ingrosarea trasaturilor

 - hipertensiune arteriala

- hiperglicemie

- probleme psihologice

 - timbrul vocii devine gros si ragusit datorita maririi corzilor vocale si a

sinusurilor

 - sforait datorita obstructiei cailor respiratorii superioare

 - tulburari ale vederii

 - cefalee

 - marirea limbii

 - dureri ale articulatiilor si mobilitate redusa

 - dereglari ale ciclului menstrual la femei

 - disfunctie erectila la barbati

 - marirea unor organe: ficat, inima, rinichi, splina, etc.

 - marirea si deformarea toracelui

 - astenie (stare de slabiciune generala)

 - somnolenta

 - transpiratie nocturna abundenta

 - furnicaturi ale mainilor

Acromegalia este o afectiune cronica, debilitanta,ce se dezvolta lent, determinand

cresterea oaselor si a tesuturilor moi, aparand astfel marirea mainilor, picioarelor si a

craniului,prognatism (proeminare spre in fata a maxilarului inferior sau

superior),cresterea limbii, spatii largi intre dinti si un aspect grosolan al fetei.Aceste

manifestari sunt rar motive de prezentare la medic si se spune ca pacientii cu acromegalie

seamana  mai mult intre ei decat cu rudele lor.

Hipertrofia laringelui si a corzilor vocale , marirea sinusurilor, cu

hiperpneumatizarea craniului determina vocea specifica (groasa si ragusita).

Palmele umede, pastoase, cresterea anexelor pielii, achantosis nigricans (boala

cutanata ce se manifesta prin formarea de placi groase, inchise la culoare, ce apar pe gat,

subsoara si pe partea ventrala) si pielea uleioasa sunt manifestari commune la pacientii cu

acromegalie.

  Acromegalia este mai mult decat o afectiune desfiguranta estetic; pacientii sunt

slabiti si obositi ,rata metabolismului bazal creste determinand transpiratii abundente iar

apneea obstructiva din timpul somnului (apneea de somn reprezentand o afectiune a

aparatului respirator caracterizata prin pauze respiratorii repetate, frecvente in timpul

somnului; durata perioadei de oprire a fluxului de aer este de 10 secunde) poate fi o cauza

importanta a hipersomnolentei.

  Majoritatea pacientilor au simptome neurologice si musculo-scheletice, care

includ cefaleea (durere de cap), compresiunile nervoase si paresteziile- frecvent datorate

sindromului de tunel carpian (sindrom caracterizat printr-o senzatie de amortire, de

furnicatura sau chiar de durere a degetelor provocat de compresia nervului median in

canalul carpian, pe fata anterioara a incheieturii mainii si care se complica uneori cu

paralizia degetelor mainii)-,slabiciunea musculara si artralgiile (dureri articulare

implicand in special spatele, umerii si genunchii), osteoporoza.

Un alt simptom este hipertensiunea arteriala care apare la aproximativ o treime

dintre pacienti .La aproape toti pacientii cu acromegalie si hipertensiune arteriala si la

aproximativ jumatate dintre cei fara hipertensiune arteriala se produce o crestere a masei

ventriculului stang sau o ingrosare a peretilor ventriculului stang.

 Desi nu s-a stabilit daca exista o cardiomiopatie specifica, la pacientii cu

acromegalie se poate produce insuficienta cardiaca congestiva., in absenta altor cauze.

 La unele femei poate aparea amenoree( lipsa menstruatiei) cu sau fara

hiperprolactinemie si hirsutism.Multe organe,inclusive ficatul si rinichii isi maresc

dimensiunile fara evidentierea unei alterari functionale.

Gusa tiroidiana este frecventa la pacientii acromegali si este prezenta la 40%

dintre ei, iar 3-7% dintre pacienti sunt hipertiroidieni.

  Alte semne si simptome ar putea fi durerile abdominale si herniile inghinale

prezente la aproximativ o treime dintre pacienti si de asemeni anevrismele intracraniene

prezente la aproximativ 10% dintre pacientii cu acromegalie.

  Gigantismul survine la copii inainte de inchiderea cartilajelor de crestere si

afecteaza intreg organismul, interesand diferite sisteme si organe (muschi si viscere),

inaltimea gigantului depasind 2 m. Craniul este mare, desi proportionat fata de restul

corpului. Membrele cresc mult in lungime, pastrand insa proportiile normale iar viscerele

sunt mari, dar corespunzatoare inaltimii.

Hipertrofia cartilajelor si cresterea osoasa excesiva determina frecvent artrita

degenerativa (caracterizata prin dureri si anchilozari ale articulatiilor de diferite grade

care pot limita mobilitatea persoanelor afectate), cifoscolioza (deviatie dubla a coloanei

vertebrale, cu convexitate posterioara si curbura laterala), uneori stenoze de canal

medular.

 Daca tumoarea devine voluminoasa, apar tulburari neurologice si fenomene de

compresiune.

 Se cunosc mai multe forme de gigantism:

- gigantismul pur,

- gigantismul cu eunuchism si

- gigantismul cu acromegalie.

In gigantismul cu eunuchism nu se produce dezvoltarea sexuala, organele

genitale raman infantile, iar pubertatea nu are loc. Oasele lungi continua sa creasca un

timp indelungat, nemaifiind oprite in dezvoltare de hormonii sexuali. Membrele,

disproportionat de lungi fata de trunchi  (macroschelie), dau infatisarea eunucoida a

corpului. In forma complicata cu acromegalie, gigantismul se asociaza cu deformarea

extremitatilor in latime.

Diagnostic

Examenul fizic este primul pas in stabilirea diagnosticului de acromegalie, fiind

urmat de examenele de laborator.

Dozarile hormonilor hipofizari permit stabilirea diagnosticului. Hormonii

secretati de hipofiza sunt:

 - hormonul de crestere

 - prolactina -hormon de natura proteica, secretat de lobul anterior al hipofizei

TSH (hormon tireotrop)

 - gonadotrofinele (hormoni care actioneaza asupra organelor genitale)

 - ACTH (hormon care actioneaza asupra secretiei de cortizol)

Imagistica medicala -tomografia computerizata sau imagistica prin rezonanta

magnetica(RMN) -pot depista localizarea si dimensiunile tumorii hipofizare.

  Simptomele la pacientii cu acromegalie apar in medie cu noua ani inainte

dediagnosticare, in acest timp acestia consultand mai multi medici.

  Suspiciunea diagnostica este cel mai dificil pas in acest proces. Medicii care

examineaza pacientul pentru prima data pot diagnostica mai usor afectiunea decat cei

care urmaresc evolutia lenta a bolii.Cand se evidentiaza modificari ale fizionomiei, este

utila compararea cu fotografii mai vechi.

Odata ce diagnosticul este suspectat, confirmarea este simpla.

Hormonul de crestere, determinat in conditii bazale sau aleator, poate avea valori

crescute la indivizii normali, in special la femei si la pacienti cu diabet zaharat

necontrolat, insuficienta renala sau in conditii de stress.

Exista doua teste screening utilizate in diagnosticul acromegaliei: masurarea

concentratiei de GH dupa supresie prin administrarea glucozei si determinarea

concentratiei de IGF (factorul de creştere insulin-like 1).

Concentratia de GH se determina la 60-120 de minute de la adminstrarea orala a

100g glucoza, la acromegalici masurand de obicei peste 10mg/l.

La toti pacientii cu adenoame hipofizare cu dimensiuni mari trebuie efectuate

teste pentru de terminarea nivelului IGF-1si a raspunsului GH la administrarea

glucozei.In cazuri rare, pacientii cu o concentratie serica crescuta de GH si IGF-1 si cu

hipofiza marita nu prezinta semne clinice evidente de acromegalie.Acest sindrom este

denumit adenom somatotrop silentios

Tratament

Obiectivele tratamentului sunt:

-restabilirea unui nivel normal de GH si IGF-1;

-stabilizarea sau micsorarea dimensiunilor tumorii;

-conservarea functiei normale a hipofizei.

Tratamentul medicamentos in acromegalie consta in administrarea de

bromcriptina care reprezinta un adjuvant in tratamentul acromegaliei si a gigantismului,

insa rar da rezultate utilizata singura.Imbunatatirea starii clinice a  pacientului s-a obtinut

in 90% din cazuri dupa utilizarea unei doze de bromcriptina cuprinse intre 20 si 40 mg/zi.

Octeotridul, un analog al somatostatinei cu actiune indelungata, scade

concentratia GH si normalizeaza nivelul IGF-1 la jumatate din pacienti.Medicamentul se

administreaza subcutanat de mai multe ori pe zi, doza medie fiind de 100-200 µg la 8 ore,

insa se pot folosi doze de 50 la 250 µg la 6-12 ore.

Tratamentul in gigantism  consta in extirparea tumorii hipofizare urmata de

administrarea de hormoni sexuali, care grabesc inchiderea cartilajelor epifizare, oprind

astfel procesul de crestere. Baietilor li se va administra testosteron, iar fetelor hormoni

estrogeni. Se vor reduce proteinele din alimentatie.

  Tratamentul chirurgical de electie este interventia chirurgicala transsfenoidala

care este potential curativa si are avantajul unui raspuns terapeutic rapid. Concentratia de

GH poate reveni la normal in cateva ore, iar modificarile tesuturilor moi (nu si cele

osoase) pot fi remediate chiar inaintea externarii pacientului.

Succesul acestei interventii depinde de efectuarea unei rezectii complete, fiind

influentata de marimea tumorii.Rata de vindecare variaza dela 80% pentru

microadenoame, la mai putin de 50% pentru tumorile mai mari de 1 cm in diametru.

Tratamentul consta in extirparea tumorii hipofizare si in administrarea de

hormoni sexuali, care grabesc inchiderea cartilajelor epifizare, oprind astfel procesul de

crestere. Baietilor li se va administra testosteron, iar fetelor hormoni estrogeni. Se vor

reduce proteinele din alimentatie.

 Tratamentul prin iradiere in acromegalie se realizeaza cu succes prin scaderea

concentratiei GH, dar aceasta se produce lent.

Radioterapia este indicata la pacientii cu acromegalie la care tratamentul

medicamentos si chirurgical nu a dat rezultate, cand tumora este inoperabila sau cand

interventia chirurgicala este contraindicata sau refuzata de pacient.

Rarele complicatii ale iradierii hipofizei includ dezvoltarea malignitatii in campul

de iradiere, alterari ale aparatului visual, necroza cerebrala si alterari cognitive.

2.3 Hipopituitarismul

Generalitati

Afectiune caracterizata printr-un deficit global in hormoni hipofizari, indeosebi in

cei secretati de antehipofiza (corticotrofina, tireostimulina, somathormonul,

gonadotrofinele si prolactina). Acest deficit poate atinge ansamblul secretiilor hipofizei

(panhipopituitarism) sau poate privi doar anumite secretii (hipopituitarism disociat).

Glanda pituitara este o glanda de dimensiuni reduse, de forma unei boabe de

fasole, situata la baza creierului in spatele nasului, intre urechi. In ciuda dimensiunilor

sale, aceasta glanda secreta hormonii care influenteaza aproape fiecare parte a corpului.

Deficitul de hormoni, existent in hipopituitarism poate sa afecteze o serie de

functii ale corpului, printre care functia de reproducere sau functia de reglare a tensiunii

arteriale a organismului.

Semnele si simptomele

Hipopituitarismul este progresiv, de cele mai multe ori. Desi semnele si

simptomele se pot instala brusc, boala se dezvolta treptat. Acestea sunt uneori subtile si

pot ramane neobservate luni sau chiar ani.

Semnele si simptomele hipopituitarismului, variaza in functie de tipul hormonilor

hipofizari care lipsesc si de cat de sever este deficitul.

Acestea pot include:

- oboseala;

- scadere in greutate;

- lipsa apetitului sexual;

- dificultati in adaptare la temperatura prea rece sau prea calda;

- diminuarea poftei de mancare;

- aparitia de pungi faciale;

- anemie;

- infertilitate;

- bufeuri neregulate;

- pierderea parului pubian;

- incapacitatea de a alapta - la femei;

- caderea parului corporal si facial la barbati;

- statura mica la copii.

Cand sa consultati medicul

Daca dezvoltati semne si simptome asociate cu hipopituitarismul, consultati

medicul pentru a determina cauza exacta.

De asemenea, daca anumite semne sau simptome de hipopituitarism se instaleaza

brusc (dureri severe de cap, tulburari vizuale, confuzie, scaderea tensiunii arteriale),

consultati doctorul imediat. In acest caz poate fi vorba despre hemoragie la nivelul

glandei pituitara (apoplexie pituitara), situatie in care specialistul trebuie sa intervina

prompt.

Cauze

Hipopituitarismul este frecvent declansat de o tumoare a glandei pituitare.

Tumoarea, pe masura ce creste in dimensiuni, se poate comprima. Acest lucru

deterioreaza tesutul glandei pituitare si interfera cu productia de hormoni. Tumoarea

poate comprima si nervii optici cauzand tulburari de vedere.

Alte cauze ale hipopituitarismului ar putea fi:

- leziuni la nivelul cutiei craniene;

- tumoare craniana;

- interventie chirurgicala la nivelul creierului;

- tratamentele cu radiatii;

- hipofizita;

- accident vascular cerebral;

- infectii ale creierului (meningita, de exemplu);

- tuberculoza;

- boli infiltrative: sarcoidoza - boala inflamatorie care se poate declansa la nivelul mai

multor organe, histiocitoza X in care celulele anormale produc cicatrici in diverse parti

ale corpului (plamani, oase), hemocromatoza, care favorizeaza depunerile de fier in exces

la nivelul ficatului dar si a altor tesuturi;

- pierderea severa de sange din timpul nasterii ar putea deteriora o parte a glandei

pituitara (sindromul sheehan sau hipopituitarismul postpartum);

- mutatii genetice.

Bolile hipotalamusului, o portiune a creierului situat chiar deasupra glanei

pituitare, pot provoca hipopituitarismul. Hipotalamusul produce hormoni proprii care

afecteaza in mod direct activitatea glandei pituitare. In unele cazuri, cauza

hipopituitarismului nu este cunoscuta.

Teste si diagnostic

Daca medicul suspecteaza o tulburare a glandei hipofizare, va solicita mai multe

investigatii pentru a verifica nivelurile a diferiti hormoni. Doctorul v-ar putea intreba si

daca ati avut recent vreun traumatism cranian care ar putea favoriza deteriorarea glandei

pituitare.

Testele si analizele pe care medicul vi le-ar putea recomanda ar putea include:

- analizele de sange - va pot ajuta la detectarea deficientelor hormonale ca urmare

a disfunctiei glandei pituitare. De exemplu, testele de sange pot identifica un nivel scazut

de hormoni tiroidieni, ai glandelor suprarenale ori de gonadotrofine (hormoni sexuali) si

pot determina daca valorile acestora sunt asociate cu productia inadecvata a hormonului

hipofizar;

- teste dinamice sau stimularea - verifica secretia hormonilor din oganism dupa utilizarea

de medicamente care pot impulsiona producerea de hormoni;

-investigatii neurologice - tomografie computerizata (CT) sau imagistica prin

rezonanta magnetica (RMN) pot detecta daca exista vreo tumoare sau alte anomalii

structurale la nivelul glandei pituitare;

- consult oftalmologic - aceste teste determina daca cresterea unei tumori pituitare

a afectat vederea dvs. sau campurile vizuale;

- razele X - la copii, radiografia mainii si a incheieturii poate masura daca oasele

se dezvolta in mod normal.

Tratament si medicatie

Tratarea cu succes a afectiunii de baza care cauzeaza hipopituitarismul poate duce

la recuperarea totala sau partiala a productiei de hormoni hipofizari in organismul dvs. De

obicei, tratamentul pentru tumorile hipofizare implica interventia chiurgicala pentru

eliminarea excrescentei. In unele cazuri, medicii recomanda, tratamentul cu radiatii. Daca

deficientele hormonale persista dupa tratament, veti avea nevoie de medicamente de

substitutie hormonala.

Rolul acestora este mai degraba sa inlocuiasca cantitatile de hormoni pe care le-ar

produce organismul in mod normal, daca n-ar exista tulburari ale hipofizei. Tratamentul

se face de obicei pe tot parcursul vietii.

Medicamentele pentru substitutie hormonala ar putea include:

-Corticosteroizi - hidrocortizon sau prednison care au rolul de a inlocui hormonii

produsi de glandele suprarenale, a caror lipsa se datoreaza deficitului de hormon

adrenocorticotrop (ACTH). Medicamentele se vor administra pe cale orala,

-Levotiroxina - inlocuieste deficitul hormonilor tiroidieni cauzat de productia

scazuta a acestora sau de deficitul de TSH;

- Hormoni sexuali - acestia includ testosteronul la barbati si estrogenul sau o

combinatie intre estrogen si progesteron la femei. Testosteronul se administreaza fie prin

injectare, fie prin aplicarea unui plasture pe piele.

In cazul femeilor, medicatia de substitutie hormonala poate fi administrata pe

cale orala sau sub forma de plasturi;

- Desmopresina - rolul acesteia este sa inlocuiasca hormonul antidiuretic si sa

reduca pierderea cantitatii de apa din corp in urma urinarii frecvente. Acesta se poate

administra fie pe cala orala, injectabil sau prin pulverizare nazala;

- Hormon de crestere - somatropina sau hormonul de crestere se va administra

printr-o injectie subcutanata. Acesta stimuleaza cresterea normala in inaltime la copii.

Adultii cu un deficit de hormoni de crestere, pot substitui deficitul acestora dar nu vor

deveni mai inalti;

- Gonadotropine - Daca suferiti de infertilitate, medicul v-ar putea indica

preparate care contin LH si FSH (gonadotropine). Acestea se vor administra prin

injectare si au rolul de a stimula ovulatia la femei si productia de spermatozoizi la barbati.

Monitorizare si evolutie

Un medic endocrinog (specializat in tulburari endocrine) va monitoriza nivelurile

acestor hormoni in sange, pentru a verifica eficienta tratamentului. Va va sfatui sa ajustati

doza de corticosteroizi daca veti suferi de boli grave sau daca veti trai experienta unui

stres major. In acest timp, corpul dvs., produce in mod normal cantitati suplimentare de

cortizol.

Acelasi tip de reglaj fin al dozelor pot fi necesare cand aveti gripa, diaree sau

varsaturi sau faceti diferite interventii chirurgicale sau dentare. Ajustarea dozei poate fi

necesara si in timpul sarcinii sau in cazul modificarilor greutatii. Posibil sa fie nevoie sa

faceti periodic tomografie computerizata (CT) sau RMN pentru a depista la timp o

eventuala tumoare pituitara sau alte boli care provoaca hipopituitarismul.

In caz de urgenta

In situatii de urgenta (cand urmati tratament hormonal, cu corticosteroizi sau alte

medicamente) este indicat sa purtati intotdeauna in portofel o recomandare de la medic in

care sa se specifice boala de care suferiti si tratamentul pe care il urmati.

2.4 Diabetul insipid

Manifestarea principala a bolii consta in eliminarea unor mari cantitati de urina.

Poliuria se instaleaza brusc si dramatic. Bolnavul constata la un moment dat ca elimina 5

1itri si chiar 20 1itri de urina pe zi. Urina este diluata, incolora, iar densitatea ei nu

depaseste 1005. Ca o consecinta a poliuriei, apare setea intensa (polidipsie), chinuitoare,

ziua si noaptea. Pierderea masiva de lichide din organism antreneaza stari de oboseala,

ameteli, uscaciunea gurii si a pielii, constipatie.

Etiopatogenie: orice leziune organica - traumatica, inflamatorie, tumorala sau

degenerativa - localizata la nivelul hipofizei posterioare sau la nivelul nucleilor din

hipotalamus, care sintetizeaza vasopresina, poate declansa aparitia diabetului insipid,

datorita deficitului de hormon antidiuretic. O cauza frecventa in zilele noastre o constituie

loviturile la cap si interventiile chirurgicale pe hipofiza, facute in cazul tumorilor

hipofizare.

Diagnosticul afectiunii se bazeaza pe cele doua :

Simptome majore: poliuria si polidipsia. intrucat manifestari similare pot exista

si in alte afectiuni, inainte de a incepe tratamentul este necesar sa se stabileasca natura

acestor tulburari. Se stie, de pilda, ca unele afectiuni renale (insuficienta renala cronica)

se insotesc de poliurie. Secretia de vasopresina in astfel de cazuri este normala, dar

rinichiul este incapabil de a concentra urina. Spre deosebire de diabetul insipid, poliuria

este mai putin intensa (pana la 5 1/24 de ore), iar densitatea urinei oscileaza intre 1 008 si

1 012. in plus, poliuria nu este modificata de administrarea de vasopresina. Diabetul

insipid mai poate fi confundat cu polidipsia psihogena. Aceasta afectiune apare la

bolnavi cu tulburari psihice. Ei au o continua senzatie de sete nesatisfacuta si poliurie

consecutiva ingerarii cantitatilor mari de apa. Spre deosebire de bolnavii cu diabet

insipid, acestia tolereaza lipsa de apa si raspund normal la testele utilizate pentru

diagnosticul diabetului insipid. Poliuria mai poate fi observata in hipercalcernii, in lipsa

prelungita de potasiu, dupa un tratament indelungat cu cortizon si in diabetul zaharat, in

acest ultim caz, densitatea urinii este normala, iar examenele de laborator arata prezenta

zaharului in sange si urina.

Pentru precizarea diagnosticului bolii, in clinica se utilizeaza urmatoarele teste:

Cel mai simplu test este cel al restrictiei de apa, timp de 6 ore sau cel mult 24 de

ore. Testul este periculos, deoarece produce o deshidratare importanta a organismului. De

aceea, personalul sanitar auxiliar trebuie sa supravegheze bolnavul cu multa atentie, in tot

timpul probei. Bolnavul trebuie cantarit din ora in ora. Daca deshidratarea este excesiva

(uscaciune a tegumentelor si mucoaselor) si daca scaderea in greutate depaseste 3 - 5%

din greutatea corpului, proba se intrerupe.

Testul la nicotina se bazeaza pe proprietatea nicotinei de a stimula secretia

vasopresinei. Testul consta in injectarea i.v. timp de 3 - 5 minute, a unei solutii de

salicilat sau tartrat de nicotina. Doza administrata este de 1 mg pentru nefumatori si de 3

mg pentru fumatori. Testul este neplacut, deoarece nicotina produce greturi, varsaturi si

ameteli. Exista o varianta simpla, dar mai putin precisa: se recomanda bolnavului sa

fumeze 1-3 tigari, dupa cum este sau nu fumator; timp de o ora de la administrarea

nicotinei, bolnavul bea apa la fiecare 15 minute, in cantitate egala cu cantitatea de apa pe

care o elimina in acest interval de timp. in mod normal, nicotina descarca vasopresina si

cantitatea de urina scade. in diabetul insipid, in care exista deficit de hormon antidiuretic,

cantitatea de urina se mentine crescuta. 5

Un alt test, frecvent utilizat in diabetul insipid, este proba la clorura de sodiu:

inainte de proba se suspenda orice medicatie; dupa ce urineaza, se da bolnavului sa bea

apa, si anume 5 ml/kilocorp, timp de 15 minute, adica circa 300 ml la fiecare sfert de ora,

daca bolnavul are 60 kg; urina se strange si se masoara la fiecare 15 minute, debitul

urinar fiind apreciat in mililitri pe minut. Proba propriu-zisa se incepe cand debitul urinar

ajunge la 10 ml/min. Se face perfuzie i.v. cu solutie hipertonica de clorura de sodiu 2,5%,

timp de 45 de minute. Debitul urinar se masoara la fiecare 15 minute, atat in timpul

perfuziei, cat si la 30 de minute dupa terminarea ei. in mod normal, debitul urinar trebuie

sa scada brusc. Daca nu scade, se presupune existenta unui diabet insipid. Proba la

hormonul antidiuretic consta in administrarea i.m. sau i.v. de hormon antidiuretic. Se

urmareste diureza pe minut. in diabetul insipid, sub actiunea hormonului, cantitatea de

5 BĂCANUL GH. – Diabetul insipid - Ed. Facla, Timişoara 1979.

urina se normalizeaza. Aceasta metoda simpla este valoroasa, deoarece face distinctia

intre diabetul insipid si poliuria intalnita in afectiunile renale.

Tratamentul

Tratamentul cu pulbere de retrohipofiza corecteaza poliuria din diabetul insipid.

Se administreaza pulbere de lob posterior de hipofiza. in comert se gaseste preparatul

denumit Retrohipofiza, care contine hormon antidiuretic. Se dau 20 - 50 mg la intervale

de 4 ore, in prize nazale. Se mai poate administra si sub forma injectabila. Recent, s-au

introdus in Tratamentul diabetului insipid substante diuretice (ca de ex. clortiazida), care

reduc in mod substantial poliuria. in poliuriile cu componenta psihica se utilizeaza

tranchilizante si se face psihoterapie. intre alte indicatii, un rol important il detine dieta

saraca in sare, proteine, alcool - toate acestea avand efect de stimulare a diurezei.

2.5Sindromul adipozo-genital (sindromul Babinski-Frohlich)

Sindromul adipozo-genital, care a fost descris în 1901, are ca semne caracteristice

obezitatea si infantilismul genital, care apar la copiii de ambele sexe. Afectiunea este

provocata de o tumoare sau de un proces inflamator cu sediul în regiunea hipotalamo-

hipofizara.

Simptome hipotalamice

Obezitatea este o dovada a suferintei hipotalamusului. La copii, grasimea are o

distributie particulara, cuprinzând sânii, abdomenul, regiuna pubiana, radacinile

membrelor, soldurile si coapsele. Aceasta repartizare a grasimii da baietilor un aspect

feminin. Se mai semnaleaza ameteli, insomnii, dureri de cap, apatie, transpiratii

abundente si diabet insipid.

Simptome endocrine

Tulburarea endocrina caracteristica sindromului este insuficienta genitala. La

baieti, ea este semnalata de timpuriu: penisul este mic, înfundat în grasime; testiculele

sunt de asemenea mici sau nu coboara în punga scrotala. La fete, infantilismul genital

este depistat abia la vârsta pubertatii: menstra nu apare; organele genitale ramân infantile;

sânii sunt mici, având putin tesut glandular.

Exista si un sindrom adipozo-genital al adultului, care se caracterizeaza

prin obezitate si hipogonadism: caderea perilor pubieni si auxilari amenoree la femeie,

impotenta sexuala la barbat si regresiunea organelor genitale. Sindromul Babinski-

Frohlich nu trebuie confundat cu pseu-dosindromul adipozo-genital, care este destul de

frecvent întâlnit la copii si se datoreste supraalimentatiei acestora si nicidecum unor

leizuni hipotalamo-hipofîzare. în astfel de cazuri, infantilismul genital evolueaza benign,

disparând la pubertate. Copilul trebuie sfatuit sa faca gimnastica, mai multa miscare, sa se

abtina de la dulciuri si sa nu faca excese alimentare.

Tratament

Tratamentul sindromului adipozo-genital consta în extirparea tumorii hipofizare,

când etiologia este tumorala. Insuficienta genitala se combate cu hormoni sexuali-

feminini sau masculini - si cu hormoni gonadotropi corionici (de tipul Gonacorului). în

majoritatea cazurilor se asociaza si hormoni tiroidieni. Deosebit de important este

regimul hipocaloric. în aceasta ordine de idei, medicul si personalul auxiliar trebuie sa-i

instruiasca pe parinti în privinta felului alimentatiei - evitarea cu precadere a dulciurilor,

grasimilor si excesului de fainoase -, cât si asupra cantitatilor de alimente permise. Se vor

recomanda de asemenea cultura fizica si sportul moderat.

2.6 Insuficienta hipofizara

Sindromul Sheehan este provocat de distrugerea glandei hipofizare în cursul unei

nasteri complicate cu hipertensiune, soc si hemoragie. Distrugerea sau necroza glandei

reprezinta consecinta hemoragiei din timpul sarcinii, care produce scaderea irigatiei în

hipotalamus si hipofiza. în ultimul timp, incidenta necrozei post-partum a scazut, datorita

ameliorarii practicilor obstetricale. Insuficienta hipofizara poate exista si la barbat.

Leziunile inflamatorii vasculare sau degenerative (diabet, tuberculoza, sifilis,

micoze, brucelo-ze etc.), tumorile hipofizare pot distruge hipofiza, producând la pacientii

de ambele sexe fenomene de hipopituitarism partial sau total (panhipopituitarism).

Simptome

La femeie, primele semne de insuficienta hipofizara, care îsi fac aparitia imediat

dupa nastere, sunt involutia sânilor si lipsa lactatiei. Bolnava se plânge de slabiciune

fizica marcata si persistenta. Ulterior, organele genitale involiieaza, mens-trele se raresc.

Concomitent apar si alte tulburari care dovedesc insuficienta celorlalti hormoni

hipofizari, în afara hormonilor gonadotropi. Leatoarea, toropeala, sensibilitatea la rece,

depingmetarea pielii, caderea parului axilar si pubian - fenomene frecvente la aceste

bolnave - dovedesc deficitul de hormoni tiroidieni si suprarenali.

La barbat, insuficienta hipofizara se manifesta prin insuficienta tuturor glandelor

periferice (tiroida, suprarenale, gonade). Predomina însa deficitul de hormoni

gonadotropi. Pierderea libido-ului si a potentei este însotita de regresiunea organelor

genitale (atrofie testiculara), aspectul clinic fiind cel al hipogonadismului.

Diagnostic

Diagnosticul de insuficienta hipofizara, - atât la barbat, cât si la femeie - se

bazeaza în primul rând pe involutia organelor genitale si a caracterelor sexuale.

Diagnosticul clinic este completat de examenele de laborator. întrucât dozarile directe de

hormoni hipofizari sunt deocamdata dificile, necesitând o aparatura speciala, se recurge

în mod curent la dozarea hormonilor periferici. Astfel, pentru explorarea glandei

suprarenale se fac dozari de 17-hidroxicorticosteroizi si 17-cetosteroizi în urina de 24 de

ore. Pentru aprecierea activitatii glandelor genitale se dozeaza 17-CS în urina, iar la femei

se determina estro-genii si pregnandiolul urinar. Pentru explorarea functiei glandei tiroide

se efectueaza metabolismul bazai, iodemia si iodocaptarea tiroidiana (a se vedea

capitolele respective). Insuficienta uneia sau mai multor glande periferice este o dovada a

deficitului de hormoni hipofizari.

Tratament

Practica a dovedit importanta administrarii de preparate hormonale substituitive

pentru recuperarea bolnavilor cu insuficienta hipofizara. Rezultatele sunt rapide si

spectaculare. Insuficienta tiroidiana se trateaza cu extracte de glanda tiroida sau preparate

sintetice, tiroxina si triiodotironina (denumirea comerciala Tiroton). Daca exista semne

de insuficienta suprarenala, se asociaza cortizon. Tratamentul cu hormoni sexuali -

estrogeni la femeie si testosteron la barbat - determina aparitia menstrelor, restabileste

fertilitatea, iar la barbat refece vigoarea fizica si potential.

.

CAPITOLUL III

ROLUL ASISTENTEI ÎN ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU AFECŢIUNI

HIPOFIZARE

Înca din 1948, in cadrul OMS, se recunoaste importanta asistentelor medicale, ca

element esential in realizarea programelor de sanatate, ingrijirea bolnavilor, prevenirea

imbolnavirilor, promovarea si pastrarea sanatatii. De fapt acestea constituie si in ziua de

azi cele patru responsabilitati esentiale ale asistentei medicale si anume: promovarea

sanatatii, prevenirea imbolnavirilor, restaurarea sanatatii si inlaturarea suferintei. Nevoile

privind ingrijirile sunt universale. Respectul fata de viata, de demnitatea umana si fata de

drepturile omului face parte integranta din ingrijirile medicale si nu e influentat de

consideratii precum nationalitatea, religia, culoarea, varsta, sexul, opiniile politice, sau

statutul social. Asistenta medicala acorda ingrijiri pentru sanatatea individului, familiei si

colectivitatii si isi coordoneaza activitatea cu cea a altor persoane ce muncesc in alte

discipline din domeniul sanatatii.

Responsabilitatea primordiala a asistentei medicale consta in a acorda ingrijiri

persoanelor care au nevoie de acestea. In exercitarea profesiei sale asistenta medicala

creaza o ambianta in cadrul careia valorile, obiceiurile, religia, credinta individului sunt

respectate.

Asistenta medicala este reglata prin secretul profesional si analizeaza intotdeauna

indeaproape informatiile detinute despre bolnavi, in ce masura si cui sa le comunice in

mod constient, de buna credinta.

Asistenta medicala isi asuma o responsabilitate personala in acordarea

ingrijirilor, precum si pentru a-si mentine nivelul profesional la zi, printr-un sistem de

reinnoire a cunostintelor si de educatie permanenta. Ea asigura, in orice situatie,

mentinerea unui standard de ingrijire la nivelul cel mai ridicat posibil. Accepta si delega

responsabilitati, evalueaza cu spirit critic propria sa competenta sau a colegilor sai. In

activitatea sa profesionala, asistenta medicala face intotdeauna dovada unei conduite ce ii

onoreaza profesia. Asistenta medicala imparte cu concetatenii sai, responsabilitatea de a

lua initiativa si participa la activitati destinate sa raspunda exigentelor sociale si de

sanatate ale populatiei.

In cadrul relatiei cu colegii sai imparte responsabilitatea de a coopera cu toti cei

cu care lucreaza indeaproape, ia toate masurile pentru a injura individul.

Asistenta medicala contribuie in mod activ la dezvoltarea propriilor cunostiinte

privind profersia sa, iar prin intermediul organizatiei ei profesionale (in cazul nostru

CAMR) participa la progresul in domeniul ingrijirilor medicale, crearea si pastrarea

conditiilor de munca echitabile pe plan economic si social.

Deoarece ingrijirea bolnavilor neouropsihici, mai ales a celor cu agitatie

psihomotorie, presupune o specializare si o pregatire tehnica corespunzatoare asistentele

care lucreaza in aceste sectii au indatoriri speciale si nevoie de calitati morale deosebite.

Atentia, consideratia, talentul, pasiunea, finetea, eleganta, ravna, zelul si solicitudinea

sunt tot atatea calitati pe care asistenta trebuie sa le manifeste de-a lungul tratarii

pacientului sau.

Cunostintele teoretice de specialitate, impreuna cu tehnicile de varf folosite,

constituie doar o parte esentiala pentru tehnica tratamentului, insa maniera de efectuare a

intregii game de ingrijiri de catre echipa de ingrijire, constituie o parte foarte sensibila

pentru bolnav.

Aceasta are darul de a diminua mult din aversitatea de care se simte stapanit

pacientul in postura de internat. Toata echipa de ingrijire din care face parte si asistenta

medicala trebuie sa dea dovada de o maniera deosebita de solicitudine cu care sa

inconjoare bolnavul deoarece el in aceasta postura este departe si despartit de cei dragi, se

simte dezorientat si in plus nelinistit de starea sanatatii lui. De aceea rolul asistentei este

de a-l primi ca pe un prieten, ca pe un parinte, cu multa intelegere, cu multa compasiune,

dand dovada de o mare capacitate empatica, uneori punandu-se ea insasi in locul lui

inchipuindu-si care ar fi reactiile ei daca ar fi internata urgent, examinata, investigata,

lasata singura intr-o camera cu unul sau mai multe paturi, cu fete necunoscute in jurul ei.

In primul rand trebuie sa dea dovada de un inalt umanism, sa se poarte cordial, sa

fie accesibila, sa nu fie distanta, rece, pentru ca bolnavul sa se bucure de caldura afectiva,

bunavointa si blandete, pentru ca atunci moralul lui se va ridica si va influenta pozitiv

comunicarea.

Asistenta trebuie sa cunoasca bine pe fiecare din bolnavii care ii sunt incredintati

spre ingrijire, la fel ca si pe cei din familia sa.

Asistenta trebuie sa cunoasca "global" individul, precum si comunitatea in care

acesta traieste. Un criteriu etic de care trebuie sa tinem seama in comportamentul fata de

bolnav este DEMNITATEA PERSOANEI UMANE, promovarea si respectarea valorilor

umane, autonomia, autodeterminarea, respectarea deciziilor, intimitatea, integritatea

fizica si psihica, increderea, adevarul si justitia.

Criteriul etic are ca scop, deci, respectarea si promovarea demnitatii umane si a

tuturor persoanelor implicate, tinand cont de binele comun.

Binele etic poate reprezenta un compromis intre ideal si ceea ce putem face.

Astfel contactul cu bolnavul se face inca de la internare prin examinarea bolnavului, care

cuprinde 4 etape:

-observarea bolnavului;

-discutia cu bolnavul;

-examenul fizic;

-tratamentul.

Asistenta va trebui sa se prezinte pacientilor, sa puna accent asupra persoanei sale,

sa impuna respect prin tinuta, prestanta, comportament fara a astepta sa fie tratata cu un

respect de la sine inteles.

Observarea bolnavului este un act spontan si deliberat care apare in mod automat

din momentul in care acesta vine in contact cu noi. Acest lucru nu trebuie sa se

transforme in ceva jenant si ostentativ, ci respectandu-i intimitatea.

Un alt element esential il constituie discutiile cu pacientul si necesitatea de a

aduna suficiente informatii despre el. Aceste discutii trebuie sa fie deschise, sa nu fie prea

lungi, sa fie la obiect, fara a crea impresia de interogatoriu. Un lucru foarte important este

sa sti sa asculti. Dialogul trebuie sa fie confidential, iar bolnavul trebuie lasat sa

vorbeasca, sa-si povesteasca boala. Trebuie sa gasim calea de comunicare atat verbala cat

si nonverbala prin gesturi, mimica, cu bolnavul. Trebuie sa creem un cadru de

confidentialitate, incredere si intelegere asupra problemelor sale. Pacientul trebuie sa aibe

siguranta ca i se acorda toata atentia si interesul.

Asistenta nu trebui sa aibe prejudecati despre pacient deoarece va ingreuna relatia

sa cu pacientul, lipsindu-l de ajutor.

Examenul fizic trebuie sa fie cat mai putin invaziv; ii explicam bolnavului in ce

consta si necesitatea efectuarii lui cu foarte mult tact, la un nivel la care sa ne facem

intelesi. Asistenta il va ajuta sa invete sa-si acorde din nou ingrijirile zilnice, cu sau fara

supraveghere.6

Dar pentru un tratament cat mai eficace, pentru o recuperare cat mai rapida,

asistenta medicala va incerca sa implice si familia in procesul terapeutic pentru a crea un

suport real pentru bolnav.

Brown si Liff au aratat ca se produce o decompensare rapida la cei la care familia

nu prezinta ostilitate si este alaturi de bolnav.

Asistenta va respecta valorile esentiale in ceea ce priveste participarea familiei.

Va discuta intai privat cu familia, va respecta secretul familiei referitor la pacient, va

defini foarte precis ce se va comunica familiei. Va discuta cu onestitate cu familia si o va

invata cum sa rezolve crizele bolnavului, cum sa ceara ajutorul. Vom da relatii despre

boala, fara a o minimaliza, sau exagera. In relatia dintre bolnav si familie asistenta nu va

informa familia de o problema a pacientului decat daca are consimtamantul acestuia.

Relatia pacient-asistenta-familie este cu atat mai eficienta cu cat este mai lunga si

continua. Aceasta continuitate permite pacientului sa se simta in siguranta.

In ceea ce priveste bolnavul ii aducem informatii despre boala, tratament,

evolutie, analize semnificative, dar nu toate informatiile.

Ne asiguram ca pacientul intelege informatia pe care i-o dam, informatie ce

trebuie sa fie dublata, dupa ce s-a terminat, de un consimtamant voluntar.

In situatia de azi, lipsurile financiare, somajul, stresul, pierderea locului de munca,

etc. fac ca tot mai multi oameni sa nu se mai poata adapta si rezista schimbarilor de

situatie si conditiilor de viata, toate acestea ducand la dezechilibre majore. Asistetnta

medicala ia parte la punerea in practica a planului terapeutic conceput de medic, dar in

acelasi timp va cauta ca planurile specifice propriei activitati sa fie in deplin acord cu

acestea, asa incat sa satisfaca pe deplin nevoile pacientului.

In atentia cadrului medical nu boala in sine ar ocupa locul principal, ci omul

bolnav si consecintele care se reflecta asupra starii lui in totalitate, pentru ca formarea

unei imagini despre pacient va fi hotaratoare in conceperea planului de ingrijire.

Tulburarile in functionare se traduc prin imposibilitatea de a se ingriji pe sine. 7

6 MOGA A., BRUCKNER I.. (sub. redacţie.) - Medicina Internă -7 LUPU N. GH. (sub. redacţie.) - Medicina Internă (voi I - VIII)

Prin profesia noastra suntem plasati uneori in situatia in care trebuie sa actionam

intr-un mod in care nu mai exista o granita precisa intre bine si rau, atat ca persoana cat si

ca profesionist. In aceste cazuri pastram secretul si-l impartasim numai daca este necesar.

Putem incheia, deci, amintind ca unei asistente medicale nu trebuie sa-i lipseasca

acel atribut pe care medicina antichitatii il asimileaza celui mai eficient tratament:

zambetul.

"Un zambet nu costa nimic, dar ofera mult. El ia numai o clipa, dar amintirea lui

dainuie uneori pentru totdeauna. Un zambet aduce fericirea in casa, bunavointa in munca,

este semnul prieteniei. Un zambet nu poate fi imprumutat, cumparat sau cersit, pentru ca

el nu are valoare pentru nimeni pana cand nu este daruit".

Unii oameni sunt prea obositi ca sa va daruiasca un zambet. Daruiti-le voi unul

pentru ca nimeni nu are mai mare nevoie de un zambet, decat acela care nu-l mai poate

darui.

CAPITOLUL IV

ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU AFECŢIUNI HIPOHIZARE

CAZUL IANAMNEZA1. Date generaleNumele şi prenumele C.N Etatea :60 aniStudiile: studii medii, contabilitateProfesiunea :la moment pensionera Domiciliul în mediu ruralData internării 12.09.2010Diagnosticul de trimitere: Diabet insipidDiagnosticul la internare: Diabet insipdDiagnosticul clinic: Diabet zaharat tip II, forma gravă compensata. Angiopolineuropatie diabetică.

2. Acuze la intenarePacientua la internare (12.09.2007) prezenta următoarele acuze: xerostomiescăderea acuităţii vizualecefalee intensitate moderatăastenie generalădureri în muşchii membrelor inferioareparestezii în membrele inferioareperiodic dureri in regiunea hipocondrului dreptmeteorismLa momentul curaţiei pacienta (14.09) prezenta următoarele acuze: cefalee de intensitate slabă, dureri şi parestezii în membrele inferioare.

3. Istoricul actualei boli ( anamnesis morbi )Pacienta se consideră bolnavă de diabet timp de 10 ani(anul 1997), când pentru prima dată s-a depistat hiperglicemia (glucoza – 17 mmol/l). Pacienta nu prezenta nici o acuză de tipul : polidipsie, poliurie, polifagie. Pierdere in greutate nu s-a inregistrat. A fost prescrisă insulinoterapia. Dupa urmarea unui tratament cu insulină, nivelul gilcemiei constituia 5,0 mmol/l.Anual, pacientua urma examenul medical profilactic unde solicita şi explorarea glicemiei sangvine. Episoade de hiperglicemie nu s-au depistat.În luna martie a.2001 pacientul s-a adresat la medicul endocrinolog a SR Teleneşti cu următoarele acuze: polidipsie( aproximativ 3l/zi), prurit cutanat, pierdere ponderală până la 11 kg (de la 75 până la 60 kg.), astenie generală, scăderea acuităţii vizuale. S-a determinat hiperglicemia – 14 mmol/l. Bolnavua a fost îndreptata la SCR serviciul de endocrinologie cu scop de diagnostic şi tratament. Pacienta a fost investigata si a fost stabilit diagnosticul : Diabet zaharat tip II forma gravă. Pacienta a urmat tratament în staţionar timp de 1,5 luni.Tratamentul primit Schema de tratament urmată timp de ultimii ani : Din 2001-2005 a urmat insulină Humulin : 8:00 – 20 UA + 19:00 – 10 UA ( în total – 30 UA ). Din anul 2005 a urmat Protofan : 8:00 – 20 UA + 12:00 – 10 UA + 20:00 – 10 UA ( în total – 40 U.A.)

Pacienta urmează tratamentul prescris fără abateri. Periodic s-a internat în staţionar serviciul de endocrinologie a SCR (în 2001, 2005,2007) cu scop de investigaţii şi corecţia tratamentului administrat.În prezent s-a internat cu scop de investigaţii şi corecţia tratamentului administrat, cât şi pentru obţine documentaţia necesară pentru a fi prezentată la comisia de expertiză medicală a vitalităţii.4.Istoricul vieţii bolnavei ( anamnesis vitae )Date biografice

Este al doilea copil în familie. Şi-a început studiile la vîrsta de 7 ani. În copilărie a corespuns grupului de vârstă conform dezvoltării fizice. Alimentaţia – suficientă în cantitate, la domiciliu de 3 ori pe zi. Este căsătorită, mamă a 3 copii.Antecedente patologiceBoli sexual-transmisibile – neagă. Contact cu bolnavi de tuberculoză – neagă.Antecedente eredo-colateraleDin spusele pacientului mama sa a fost bolnavă de diabet. Copii sunt sănătoşi.Anamneza alergologicăAlergie la medicamente, vaccinuri, alimente, polen, alţi alergeni neagă.Deprinderi dăunătoareNu fumează, nu consumă alcool sau droguri. Nu consumă cafea sau ceai tare în cantităţi mari.

DATE OBIECTIVESTAREA PREZENTĂ A BOLNAVEI ( STATUS PRAESENS )

1.Inspecţia generalăStarea generală a bolnavei este satisfăcătoare; conştiinţa clară. Poziţia bolnavei în pat este activă; expresia feţei obişnuită. Tip constituţional normostenic ( unghiul epigastral = 90° ); dezvoltarea fizică normală. Tegumentele – curate, de culoare roz-pală. Se determină rubeoza facială. Umiditatea şi turgorul pielii normale. Părul – cu luciul păstrat, unghiile normale, cu luciul păstrat, puls capilar nu se determină. Ţesutul celulo-adipos subcutanat dezvoltat normal (grosimea plicii -3 cm. In spatiul inghinal). Capul este proporţional, puncte dureroase nu se determină. Gâtul este proporţional. Glanda tiroidă vizual şi palpator nu se deterimnă, pulsaţia venelor jugulare nu se determină. Ganglionii limfatici ( sternocleidomastoidieni, supraclaviculari, infraclaviculari, axilari ) palpator nu se determină, sînt nedureroşi. Muşchii sînt bine dezvoltaţi, tonusul este normal, puterea muşchilor normală, senzaţii dureroase lipsesc. Ţesutul osos – oasele sînt proporţionale, fără deformaţii, percutor puncte dureroase nu se determină. În articulaţii mobilitatea deplină, fără dureri; deformaţii, crepitaţii nu se determină.

2.Sistemul respirator

AcuzeBolnava nu prezintă plîngeri. Lipsesc secreţiile nazale, dureri în regiunea bazei nasului şi a sinusurilor paranazale. Bolnava nu tuşeşte, nu are dureri toracice sau dispnee.

InspecţiaAripile nasului nu participă în actul de respiraţie, respiraţia nazală este puţin îngreunată. Vocea este neshimbată. Toracele de conformaţie normală, fără deformaţii globale, scapulae alatae nu sînt prezente. Retracţii parietale nu se determină. Fosele supra- şi infra- claviculare uniforme pe ambele hemitorace, retracţia sau proeminenţa lor nu se determină. Ambele hemitorace participă simetric şi uniform şi în actul respirator. Tipul

respiraţiei este abdominal. Mişcările respiratorii sînt ritmice, frecvenţa mişcărilor respiratori ieste 20/min

Cazul _II

Primele simptome dupa nastere: In gradul moderat al sindromului primele semne apar de obicei in primele citeva luni de la nastere. Femeia nu poate alapta chiar daca depune cele mai mari eforturi. Sinii si organele genitale prezinta semne de atrofie.

Simptomele tardive ale sindromului Sheehan complet: In sindromul Sheehan complet dezvoltat simptomele principale se datoreaza supresiei glandei tiroide si glandelor adrenale (boala Cushing si Addison) . Femeia are o fata tipic palida, pufoasa, par uscat, areflexie, creste Iin greutate, hipotensiune, functii mentale lente. Uneori se pot observa manifestari psihologice patologice. Sinii si organele genitale sunt atrofiate cu par axilar si pubian absent. Toleranta la insulina poate fi redusa si poate apare diabetul de tip I.

Diagnostic:

Evaluarea de laborator arata hipopituitarism partial sau panhipopituitarism cu tiroxina scazuta, estradiol si cortizol scazute, nivel inadecvat de TSH, FSH, LH si ACTH. Raspunsul cortizolic la ACTH este slab. Studii imagistice: Chiar daca exista o asociere clara cu parturitia imagistica RMN sau scanarea CT sunt indicate pentru a exclude leziunile de masa. In sindromul Sheehan de lunga durata saua este frecvent goala, plina doar de LCR. Ocazional mici ramasite ale tesutului pituitar pot fi observate.

Tratament:

In general se recomanda formule de hrana pentru sugarii femeilor cu hipoprolactinemie puerperala si lapte insuficient. Medicamentele care sa creasca aportul de lapte in sin nu sunt eficiente. Nu exista medicamente pentru a trata deficitul de prolactina, totusi s-a formulat experimental prolactina umana recombinata dovedindu-se a fi eficienta in corectarea performantelor lactationale la soarecii tratati cu bromocriptina.

Lactatia inadecvata poate raspunde favorabil la agenti antidopaminergici care blocheaza controlul dopamin indus hipotalamic. Metoclopramida s-a dovedit in studii placebo a creste semnificativ productia de lapte la pacientele cu lactatie inadecvata. Subfertilitatea cauzata de hipoprolactinemie poate fi tratata cu clomifen citrat sau gonadotrofina. Cauta medici

BIBLIOGRAFIE

1. Cardoso ER si Peterson EW. Apoplexie pituitare: O trecere in revista. Neurochirurgie. 1984; 14:363 373.2. Randeva SA, Schoebel J, Byrne J, Esiri M, Adams bancii centrale, a fost JA. Apoplexie clasica hipofizare: caracteristicile clinice, de management si rezultatul. Clin Endocrinologie. 1999; 51:181 188.3. Rolih CA, Ober KP. Apoplexie hipofizare. Endocrinol Metab Clin North Am. 1993; 291 302.4. Kovacs K, Horvath E. Patologia de tumori hipofizare. Endocrinol Metab Clin North Am. 1987; 16:529 551.5. Wakai S, T Fukushima, Teramoto A, K. Sano apoplexie pituitara: incidentei lui si de o semnificatie clinica. J Neurosurg. 1981; 55:187 193.6. Otsuka F, Kageyama J, T Ogura, Makino H. pituitara apoplexie indusa printr-un test combinat anterior pituitare: raport de caz si de analiza a literaturii. Endocrine Oficial. 1998; 45:393 398.7. Ando S, T Hoshino, Mihara S. pituitara apoplexie dupa goserelin. Lancet. 1995; 345:458.8. Chanson P, Schaison G. pituitara apoplexie cauzata de un tratament agonist GnRH-dezvaluie adenom gonadotroph. J Cli

.

Palpaţia

Elasticitatea toracelui este păstrată. Vibraţiile vocale sînt uniforme pe ariile

simetrice ale toracelui.

Percuţia

Percuţia comparativă

La percuţie sunet clar pulmonar pe întreaga arie pulmonară.

Percuţia topografică

1. Limitele pulmonare

Dreapta Stînga

apexiene

a) anterioare 4 cm superior de claviculă 4 cm superior de claviculă

b) posterioare Procesus spinosus C 7 Procesus spinosus C 7

2. Aria cîmpului Krőnig 5 cm 5 cm

Limitele pulmonare

inferioare după liniile

topografice clasice

Dreapta Stînga

a) parasternală Spaţiul intercostal 6

b) medioclaviculară Marginea superioară a

coastei 6

c) axilară anterioară Marginea superioară a

coastei 7

Marginea inferioară a

costei 7

d) axilară medie Marginea superioară a

coastei 8

Marginea inferioară a

costei 8

e) axilară posterioară Marginea superioară a

coastei 9

Marginea inferioară a

costei 9

f) scapulară Marginea superioară a

coastei 10

Marginea inferioară a

costei 10

g) paravertebrală La nivelul vertebrei Th 11 La nivelul vertebrei Th 11

Mobilitatea bazei pulmonare

pe linia axilară medie

7 cm 7 cm

Auscultaţia

Frecvenţa respiraţiei 20/min, corelaţia inspir:expir este 1:3. Pe toată aria

pulmonară se determină respiraţie veziculară. La nivelul bifurcaţiei traheii, deasupra

traheii şi laringelui se auscultă respiraţie tubară. Zgomote respiratorii patologice – raluri,

crepitaţii, frotaţie pleurală nu se auscultă.

3. Sistemul cardio-vascular

Acuze

Bolnava nu prezintă acuze specifice afecţiunilor cardiovasculare ( dispnee, tuse,

hemoptizie, dureri precordiale, palpitaţii, edeme pe gambe).

Inspecţia– tegumentele roz-pale, fără semne de cianoză. Se determină rubeoza

facială- ce denotă neuropatia vegetativă sau microangiopatia vaselor subcutanate.

La inspecţia vaselor gîtului nu se determină pulsaţie patologică a arterelor

carotide, turgescenţa venelor jugulare sau puls venos pozitiv.

La inspecţia regiunii precordiale nu se determină bombare sau retracţie. Şocul

apexian şi pulsaţie în epigastru nu se determină. Edeme nu prezintă.

Palpaţia cordului

La palpaţie şocul apexian situat în spaţiul intercostal stîng 5, cu 1,5 cm medial de

linia medioclaviculară. Suprafaţa şocului apexian aproximativ 2 cm², înălţimea, puterea şi

rezistenţa în normă. Şocul cardiac nu se determină. Freamăt sistolic şi diastolic la palpaţie

nu se determină.

Percuţia

Determinarea matităţii relative a cordului: limita dreaptă se află în spaţiul

intercostal 4 din dreapta cu 1 cm lateral de marginea sternului; limita stîngă se află în

spaţiul intercostal 5 stîng cu 1,5 cm medial de linia medioclaviculară; limita superioară se

află pe linia parasternală stîngă, la nivelul coastei 3. Dimensiunile pediculului vascular în

spaţiul intercostal 2 constituie 5 cm. Dimensiunea transversală a cordului constituie 12

cm. Configuraţia cordului este normală.

Auscultaţia

Zgomote cardiace ritmice atenuate. Modificări de ritm, dedublări nu se determină.

Zgomote supraadăugate nu se auscultă. Sufluri sistolice sau diastolice nu se

auscultă. FCC – 78 bătăi/min.

Investigarea vaselor sangvine

La palpare se determină pulsul pe arterele radiale, femurale, poplitee, dorsalis

pedis şi tibialis posterior. La palparea vaselor nu se determină simptomul " gîtului de

gîscă ". Pe artera radială puls ritmic, plin, tensiunea şi amplituda în normă, identic la

ambele mîini, cu frecvenţa 78/min, deficit de puls nu se determină. Pe artera dorsalis

pedis puls ritmic, tensiunea şi amplituda joasă, identic la ambele picioare. Puls capilar

lipseşte. Pe arterele femurale nu se auscultă zgomotul dublu Traube şi suflul dublu

Vinogradov – Durosier. Pe arterele carotide nu se auscultă suflu. La examinarea venelor

membrelor inferioare nu se determină dilatarea varicoasă, palpator segmente dure şi/sau

dureroase nu se determină.

Tensiunea arterială: braţul stîng 130/90 mm Hg

braţul drept 130/90 mm Hg

4. Sistemul digestiv

Acuze

Dureri in regiunea epigastrica cit şi in alte regiuni ale abdomenului nu prezintă.

Apetitul este bun, cantitatea de lichide consumată nictimeral normală, deglutiţia

liberă. Scaunul este în mediu o dată în 24 ore, masele fecale de culoare cafenie,

consistenţă obişnuită.

Inspecţia

Cavitatea bucală fără miros fetid, mucoasa de culoare roz, fără ulceraţii. Limba de

culoare roz, umedă, fără adipozitaşi sau ulceraţii. Gingiile de culoare roză, fără ulceraţii

sau porţiuni necrotizate, hemoragii. Vălul palatin de culoare roz, fără ulceraţii, tonsilele

palatine – roz, nu sînt hiperemiate fără adipozităţi. Forma abdomenului – obişnuită,

abdomenul este simetric, participă în actul de respiraţie. Colaterale venoase ( capul

meduzei ) şi cicatrici nu se determină.

Palpaţia

Palpaţia superficială

Abdomenul este suplu, indolor. Protecţie musculară şi hernii ( ale liniei albe,

umbilicale, inghinale ) nu se determină.

Palpaţia profundă după Obrazţov – Strajesco

Colonul sigmoid la palpare cilindric, moale, mobil, cu suprafaţa netedă, dureros.

Cecul cilindric, indolor, moale, cu suprafaţă netedă. Sectorul teminal al ileonului

cilindric, indolor, moale, cu suprafaţă netedă. Colonul ascendent cilindric, indolor, moale,

cu suprafaţă netedă, puţin mobil. Colonul descendent cilindric, indolor, moale, cu

suprafaţă netedă, puţin mobil.

Percuţia

La percuţie se determină sunet timpanic în toate regiunile abdomenului. În

cavitatea abdominală nu se determină lichid liber sau încapsulat.

Auscultaţia

La auscultaţie se determină garguimentul intestinal. Frotaţie peritoneală nu se

auscultă.

Pancreasul

Palpator nu se determină.

Splina

Inspecţia

La inspecţie nu se determină proeminenţă în hipocondrul stîng.

Palpaţia

Splina nu se palpează.

Ficatul şi vezica biliară

Acuze

Nu prezintă.

Inspecţia

Proeminenţă sau pulsaţie în rebordul costal drept şi hipocondrul drept nu se

determină.

Percuţia

Dimensiunile ficatului după Curlov: între punctul 1 şi 2 – 9 cm; între punctul 3 şi

4 – 8 cm; între punctul 3 şi 5 – 7 cm.

Palpaţia

Ficatul la marginea rebordului costal, cu suprafaţa netedă, consistenţa moale,

puţin dureros.

Auscultaţia

La auscultaţie suflu nu se detrmină.

5. Sistemul uro-genital

Plîngerile

Dureri în regiunea lombară lipsesc. Edeme ale feţei şi pleoapelor lipsesc.

Micţiunea liberă, indoloră. Diureza nocturnă: o dată, de două ori pe noapte.

Inspecţia

Edeme ale feţei şi pleoapelor nu sînt. La inspecţia regiunii lombare eritem şi

tumefiere nu se determină.

Palpaţia

La palpaţia bimanuală rinichii nu se determină, senzaţii dureroase lipsesc.

Percuţia

Simptomul Giordani negativ bilateral.

Auscultaţia

Suflu nu se determină.

6. Sistemul hematopoietic

La percuţia oaselor plate – stern, coaste – puncte dureroase nu se determină.

7. Sistemul endocrin

Inspecţia

Ţesutul celulo-adipos subcutanat este repartizat uniform, hiperpigmentaţii,

hipertrihoză sau căderea părului nu se determină.

Inspecţia glandei tiroide

La inspecţie nu se determină deformări ale laringelui, deglutiţia este liberă.

Palpaţia

Palpator glanda tiroidă nu se determină.

Auscultaţia

Deasupra tiroidei sufluri nu se determină. Hipofiza nu prezintă modificări

patologice

Glanda tiroidă la palpare nu prezintă modificări patologice

Glandele suprarenale nu prezintă simptomatologie clinică

Glanda pancreatică prezintă modificări funcţionale, cu tablou clinic de pancreatită

cronică recidivantă.

8. Sistemul nervos

Starea psihică este normală, dispoziţia bună. Pacienta este bine orientată

spaţiotemporal. Răspunde adecvat la întrebări. Reacţia fotomotorie directă şi reciprocă

normală. Pacientul Dureri pe parcursul nervilor, spasme, parestezii nu se determină. În

poziţia Romberg reacţia motorie normală, tremorul mîinilor nu se determină.

Diagnosticul prezumtiv

Din datele obţinute din acuzele bolnavei avem: xerostomie, scăderea acuităţii

vizuale, cefalee de intensitate moderată, astenie generală, dureri în muşchii membrelor

inferioare, parestezii în membrele inferioare, periodic dureri in regiunea hipocondrului

drept si meteorism.

La inspecţie s-a determinat: pulsaţia vasculară – pe membrele inferioare este

scăzută, tălpile picioarelor – sunt reci. Se determină rubeoza facială- ce denotă neuropatia

vegetativă sau microangiopatia vaselor subcutanate.

Din datele obţinute din anamneza bolii putem stabili că este vorba de o patologie

endocrinologică şi chiar diabet zaharat. Din datele obţinute din anamneza vieţii pacientei

putem stabili că diabetul zaharat a avut ca factori declanşatori-lucrul pacientei greu si

stresant. Factorul genetic este si el prezent – mama fiind bolnavă şi ea de diabet. Plus la

aceasta apcienta este supraponderal – 75 de kg la o talie de 155 cm (In norma greutatea sa

ar trebui sa fie 50 kg) si duce un mod sedentar de viata.

Primele simptome au aparut in a.1997, fiind reprezentate de

polidipsie( aproximativ 3l/zi), prurit cutanat, pierdere ponderală până la 11 kg, astenie

generală, scăderea acuităţii vizuale. S-a determinat hiperglicemia – 14 mmol/l.

Presupunem urmatorul diagnostic: Diabet zaharat tip II forma gravă.

Planul examinării ulterioare a bolnavei

Se cere efectuarea următoarelor investigaţii:

Analiza generală a sângelui

Analiza generală a urinei

Glicemia de 3 ori

Hemoglobina glicozilată

Analiza biochimică a sângelui

ECG

USG organelor cavitatii abdominale

Microradiografia cutiei toracice

Reovazografia membrelor inferioare

Se recomandă consultaţia următorilor specialişti:

Consultaţia neurologului

Consultaţia oftalmologului

Rezultatele examinării de laborator şi instrumentale

1. Analiza generală a sângelui:

2. Analiza

generală a urinei:

Norme SI 13.09.05

Cantitatea 200 ml

Culoarea Culoarea

paiului

Culoarea paiului

Densitatea 1015-1030 1020

Transparenţa Transparentă transparentă

Reactia Acida acida

Proteine 0-0,002 0/00 0

Glucoza 0 0

Celule epiteliale

Parametrul Norma (SI) 13.09.05

Hemoglobina 130-160 g/l 154

Eritrocite 4,0 - 5,0 *10**12 /l 5,31

Indice cromatic 0,85-1,05 0,87

Leucocite 4,0 - 9,0 *10**9 /l 5,0

Neutrofile nesegmentate 1-6% 6

Neutrofile segmentate 47-72% 63

Eosinofile 0,5-5% 1

Limfocite 19-37% 26

Monocite 3-11% 4

VSH 2-10 mm/h 10

Hematocritul 0,40-0,48

plate

renale

0-3 / camp

nu se depisteaza

1-2/ camp

Leucocite 0-3 /camp 0

Eritrocite 0-2 /camp 0-1

4. Analiza biochimică a sângelui:

Norma (SI) 13.09.05

Proteina

generale 64 – 83 g/l

Bilirubina totala

8,5-20,5 mcmol/l

10,8

Bilirubina

conjugata

2,52

Bilirubina libera 7,56

AlAT 0,1-0,68 mmol/l/h 0,23

AsAT 0,1-0,45 mmol/l/h 0,20

Triglicereide

sangvine

1,6 mmol/l

Norma (SI) 13.09.05 14.09.05 16.09.05

Glicemia 3,3-5,5 mmol/l

6,7 mmol/l

(14:00- 4,4 mmol/l)

6,6 mmol/l 6,2 mmol/l

(14:00-6,8

mmol/l)

5. ECG

Voltajul păstrat, ritm sinusal.

FCC – 75/min

PQ – 0,16 s.

QRS – 0,06 s.

QT – 0,41 s.

Axul electric al cordului - orizontal.

6. USG organelor cavitatii abdominale:

Concluzie: Parenchimului ficatului omogen. Steatoza hepatica nu se determina.

Schimbari difuze in parenchimul pancreasului nu sint. Deformarea si dilatarea sistemului

calice- bazinet a ambilor rinichi se determina moderat.

7.Microradiografia cutiei toracice:

Plămânii sunt transparenţi. Cordul – ventricolul stâng este dilatat. Aorta e

alungită.

8. Reovazografia membrelor inferioare:

Se determină debit pulsativ scăzut, pronunţat la ambele membre inferioare. IR a

membrului inferior drept – 0,25 ; IR a membrului inferior stâng – 0,25

9.Consultaţia neurologului:

Diagnostic: Encefalopolineuropatie diabetică. Sindrom neurastenic. Tulburări

senzitive vegetative. Polineuropatie. Se recomandă:

Sol. Pentilini 2% -5 ml + sol.NaCl 0,9% - 200 ml.

Sol. Piracetam 20% - 5,0 ml. i.v. N10

Comprimate Xanax 0,25 x 2ori pe zi

10.Consultaţia oftalmologului – examenul fundului de ochi:

Concluzie: Ateroscleroza vaselor retiniene.

Diagnosticul diferencial intre diabetul zaharat tip I si tip II

Criterii distinctive

Diabet zaharat tip I ,

insulinodependent

Diabet zaharat tip II ,

insulinoindependent

Anamneza Pot preceda afectiuni

virotice, traume psiho-

emoţionale

Pot preceda

supraalimentaţie,

sedentarism

Sexul Preponderent bărbaţi Preponderent femei

Debutul Acut Lent

Vârsta catre debutul bolii Până la 35 ani (copii,

adolescenti)

După 35-40 ani

Masa corporală Micsorata Marită

Manifestări clinico-

biologice

Pronunţate. Prezente

simptomele majore.

Decurge frust,

asimptomatic. Simptome

minore.

Evoluţia bolii Labilă Stabilă

Incidente cetoacetice Frecvente Rare

Angiopatia diabetică Se instalează la câţiva ani de

la debutul bolii

Se poate constata uneori

către debutul bolii

Insulinemia Mult micsorata Normala sau marita

Peptida C Nivel micsorat Fara modificari

Starea morfofunctională a

pancreasului

Micşorarea numerică şi

degradarea structurală a

celulelor beta cu dispariţia

insulinei

Celulele beta sunt deobicei

intacte şi contin suficient

insulină

Anticorpii antiinsulari

sau/şi antiinsulinici

Prezenţi aproape în toate

cazurile

De obicei lipsesc

Factorii genetici Asociere cu HLA-DR3, -

DR4,-B8, -B15, -DRW3, -

DRW4

Fără asocieri particulare

Ar foarte informativ daca s-ar explora nivelul peptidei C si insulinemia.

Argumentarea diagnosticului clinic

Din datele obţinute din acuzele bolnavei avem: xerostomie, scăderea acuităţii

vizuale, cefalee de intensitate moderată, astenie generală, dureri în muşchii membrelor

inferioare, parestezii în membrele inferioare, periodic dureri in regiunea hipocondrului

drept si meteorism.

La inspecţie s-a determinat: pulsaţia vasculară – pe membrele inferioare este

scăzută, tălpile picioarelor – sunt reci. Se determină rubeoza facială- ce denotă neuropatia

vegetativă sau microangiopatia vaselor subcutanate.

Din datele obţinute din anamneza bolii putem stabili că este vorba de o patologie

endocrinologică şi chiar diabet zaharat. Din datele obţinute din anamneza vieţii pacientei

putem stabili că diabetul zaharat a avut ca factori declanşatori locul de munca. Factorul

genetic este si el prezent – mama fiind bolnavă şi ea de diabet. Plus la aceasta apcientul

este supraponderal – 75 de kg la o talie de 155 cm (ideal greutatea sa ar trebui sa

constituie 50 kg) si duce un mod sedentar de viata.

Primele simptome au aparut in a.1997, fiind reprezentate de

polidipsie( aproximativ 3l/zi), prurit cutanat, pierdere ponderală până la 11 kg, astenie

generală, scăderea acuităţii vizuale. S-a determinat hiperglicemia – 14 mmol/l.

Din datele obţinute din tratementul primit putem concluziona că tratamentul cu

insulină era eficient deoarece glucoza în sânge se menţinea la 5,5-7,0 mmol/l ceea ce

demonstrază o hiperglicemie usor crescută constantă.

Din datele obţinute din investigaţiile clinice şi paraclinice avem : în analiza

urinii : densitate crescută, aglucozurie, epiteliu de tranziţie – 0-2 în c/v, leucocite – 0 în

c/v şi eritrocite – 1-2 în c/v, în sânge glucoza – 6,8 mmol/l, în reovazografie avem : debit

pulsativ scăzut, pronunţat la ambele membre inferioare. IR a membrului inferior drept –

0,25, IR a membrului inferior stâng – 0,25.

Hiperglicemia pina la 7,0 mmol/l, aglucozuria, prezenta complicatiilor cronice

( angiopoatia diabetica a membrelor inferioare, polineuropatia, retinopatia diabetica) ne

sugereaza urmatorul diagnostic: Diabet zaharat tip II forma gravă compensata.

Angiopolineuropatie diabetica.

Indicaţiile tratamentului şi zilnicele

Tratament:

Se administrează:

1. Insulină Protofan :

8:00 – 12 UA

22:00 – 8 UA

Insulina Actrapid:

8:00 – 6 UA

14:00 – 6 UA

18:00 – 8 UA

Sol. Pentilini - 5ml

NaCl – 200ml în perfuzie i/v

Sol. Piracetam – 20% - 5 ml i/v

Sol. Thiogamma 600mg

NaCl – 200ml în perfuzie i/v

Sol. Eufilina – 2,4% - 5ml

NaCl – 500ml în perfuzie i/v

Sol. Vit C – 5% – 2 ml i/v

Sol.Riboxina 2% - 5 ml i/v

Cursus morbi

14.09.05

Starea generala a bolnavei este satisfăcătoare. Conştiinţa clară. Poziţia în pat

activă. Acuză cefalee de intensitate slabă. Persista dureri in membrele inferioare.

Obiectiv: Tegumentele palide. Turgorul pielii este păstrat. La auscultaţia

plămînilor murmur vezicular. Zgomote cardiace diminuate. TA= 130/90 mm Hg.

Frecvenţa respiratorie 19 resp/min. Puls = 76 b/min. Glucoza = 6,6 . Abdomenul linistit.

Actele fiziologice fara particularitati. Tratamentul conform indicatiilor.

16.09.05

Starea generala a bolnavului cu amelioare in dinamica. Conştiinţa clară. Poziţia în

pat activă. Acuză cefalee usoara. Noaptea pacienta s-a odihnit bine, durerile in membrele

inferioare au diminuat.

Obiectiv: Tegumentele palide. Turgorul pielii este păstrat. La auscultaţia

plămînilor murmur vezicular. Zgomote cardiace diminuate. TA= 130/90 mm Hg.

Frecvenţa respiratorie 19 resp/min. Puls = 68 b/min. Glucoza = 6,2 . Abdomenul linistit.

Actele fiziologice in norma. Tratamentul conform indicatiilor.

18.09.05

Starea generală a pacientei în dinamică pozitivă. Conştiinţa clară. Poziţia în pat

activă. Acuze nu prezinta.

Obiectiv: Tegumentele roz - pale. Turgorul pielii este păstrat. La auscultaţia

plămînilor murmur vezicular. Zgomote cardiace diminuate. TA= 130/90 mm Hg.

Frecvenţa respiratorie 20 resp/min. Puls = 75 b/min. Abdomenul linistit. Actele

fiziologice in norma. Tratamentul conform indicatiilor.

Epicriză

Pacienta Cemîrtan Natalia, 58 ani, domiciliata s.Chiştelniţa , raionul Teleneşti, în

prezent pensioneră si invalida de gradul II, a fost internata la 12.09.2007 în SCR secţia

Endocrinologie, cu următorul diagnostic: Diabet zaharat tip II forma gravă. Micro-

macroangiopatie diabetica. Encefalopolineuropatie gr.II-III . Angioretinopatie diabetica.

Nefropatie diabetica.

Din acuzele bolnavei prezenta: xerostomie, scăderea acuităţii vizuale, cefalee de

intensitate moderată, astenie generală, dureri în muşchii membrelor inferioare, parestezii

în membrele inferioare, periodic dureri in regiunea hipocondrului drept si meteorism. La

inspecţie s-a determinat: rubeoza faciala, la palpatia - pulsaţia vasculară pe membrele

inferioare este scăzută, tălpile picioarelor – sunt reci.

Din datele obţinute din anamneza bolii putem stabili că este vorba de o patologie

endocrinologică şi chiar diabet zaharat. Din datele obţinute din anamneza vieţii

pacientului putem stabili că diabetul zaharat a avut ca factori declanşatori locul de munca.

Factorul genetic este si el prezent – mama fiind bolnavă şi ea de diabet.

Primele simptome au aparut in a.1997, fiind reprezentate de

polidipsie( aproximativ 3l/zi), prurit cutanat, pierdere ponderală până la 11 kg, astenie

generală, scăderea acuităţii vizuale. S-a determinat hiperglicemia – 14 mmol/l.

S-a stabilit diagnosticul: Diabet insipid

Din investigaţiile efectuate:

Analiza generală a sângelui : Hb – 154 g/l, Er – 5,31 x 10¹²/l, IC – 0,87, Leuc –

5,0 x 10³/l, Nes – 6 %, Seg – 63 %, Eoz – 1%, Limf – 26 %, Mon – 4 %, VSH – 10

mm/oră.

Analiza generală a urinei : Culoarea – galbenă, Transparenţa – tulbure, Densitatea

– 1020, Reacţia – acidă, Proteina – negativă, Glucoza – negativa , Epiteliu plat – unic în

c/v, Epiteliu de tranziţie – 0-1-2 în c/v, Leucocite – 0-1 în c/v, Eritrocite – 1-2 în c/v.

ECG : Este ritm sinusal cu fregvenţa de 75 contracţii pe min. Axul electric al

cordului - orizontal.

Recomandatii

Luand in vedere faptul ca pacienta este supraponderal – 75 kg ( masa ideala

conform formulei este de 50 kg, iar conform tabelului este de 60 kg) sunt necesare unele

recomandatii dietetice.

Normalizarea masei corporale restabileste sensibilitatea pentru insulina ,

micsoreaza glicemia, si uneori normalizeaza toleranta la glucoza.

Pacienta manifesta o activitate fizica usoara (in calitate de contabil). Necesarul

caloric al pacientei trebuie sa constituie 25 kcal/kg * 60 kg = 2100 kcal.

Se recomanda alcatuirea unei diete in care sa se respecte raportul fiziologic

glucide: proteine: lipide precum 50%:25-30%:15%.

Se recomanda excluderea glucidelor usor asimilabie din dieta ( precum zahar,

torte, bomboane, inghetata, struguri s.a.) Se recomanda painea neagra, cartofii, crupe( de

hrisca , de ovas). Se recomanda utilizarea edulcorantelor naturale( xilitol, fructoza,

sorbitol)

Utilizarea grasimilor vegetale cu reducerea consumului celor de provenienta

animala.

Consumul de produse ce contin fibre de celuloza (varza, sfecla, morcov, tarite,

pomusoare, zmeura) pina la 30-40 gr. zilnic inainte de mese.

Prognostic

Pentu viaţă : pozitiv

Pentru sănătate: la respectarea tuturor indicaţiilor medicale este bun.

Pentru muncă: se permit munci care nu suprasolicită organismul fizic.