http://www.banaterra.eu/romana/node/680

Habitat şi habitudine în Valea Caraşului

De aşezarea omului în spaţiul locuibil se leagă specificul său existenţial care îi va marca caracterul socio-uman şi zonal. Munţii Banatului cu o altitudine redusă faţă de registru întins al lanţului Carpatic va oferi bănăţeanului, încă din preistorie, condiţii prielnice ca să-şi aseze cuibul, asemeni şoimului carpatin în locurile îndrazneţe din creştetele muntelui sau la poalele lui, în depresiunile piemontane, pe coame de deal şi văi, pe luncile mănoase, pieptanate odinioară de apele Dunarii; peste tot acolo unde pământul generos îi oferea protecţie şi hrană.

După geneza lor aşezarile rurale cele mai vechi, cunoscute la întemeierea "ţărilor" romaneşti sunt grupate în:

a. sate matcă

b. sate roi

c. sate de colonizare

Satele matcă erau odinioară împrăştiate pe întreg arealul românesc, mai ales în depresiunile montane, formând nucleul vechilor cnezate. În jurul lor existau cătunele dependente care în cele mai multe cazuri se alipeau de satul matcă sau roiau din satul matcă formând astfel aşezari noi.

Nu în puţine cazuri vetrele din satul matcă se mutau în locuri mai prielnice, pe acelaşi trup de moşie, determinate fie de calamităţile naturale (inundaţii, maladii), fie din cauza invaziilor străine, războaie, etc.

Satele roi se dezvoltă din satele matcă fie, printr-o creştere demografică, fie prin extinderea ocupaţiilor, prin lărgirea spaţiului defrişat. Desprinderea de satul matcă se facea prin întemeierea unei noi aşezari care cel mai adesea purta numele întemeitorului. Când satul roi se constituia la rându-i în sat matcă , din trupul său puteau roii alte sate, cu singura condiţie ca acestea sa fie libere, nedependente de un stapân.

Satele de colonizare sunt clasificate după Ion Ghinoiu în:

sate de colonizare spontană, intraromânească, când populaţia romaneasca, în condiţii vitrege se deplasează dintr-o zonă sau dintr-o ţară în alta, în cautarea unui loc mai puţin primejdios, a unui mod de viaşă mai lesnicios sau mai ferit de epidemiile existente în locul din care au plecat.

satele de colonizare dirijată, determinate fie de statul feudal maghiar(sec XII-XIII) fie de cel austriac şi maghiar în sec XVIII-XIX, cu scop militar şi sub imperativul luării în posesie a teritoriului cucerit (I. Ghinoiu,1981, passim.)

Modul de clasificare al aşezarilor bănăţene, urmând structura aşezărilor româneşti, în genere, se face în srânsă legatură cu factorii geografici, istorici, economico-administrativi. Deosebim:

a. sate de tip risipit

b. sate de tip răsfirat

c. sate de tip adunat

Satul de tip risipit este caracteristic pentru regiunile montane (Alpi, Carpaţi, Balcani), fiind şi cel mai vechi, adaptat nevoilor de existenţă: creşterea animalelor, în principal, dar şi agricultura, vânătoarea, culesul din natură, munca la pădure etc.

Aşezate, pe coaste, pe creştete sau pe văi, cu faţa spre soare, aceste aşezari, de înalţime domină întregul areal românesc, vechi, populaţia umanizand întinse terenuri montane, valorificând bogarele resurese naturale prin minerit, exploatări forestiere şi nu în ultimul rând prin preocupările agro-pastorale.

Dacă la început vatra şi moşia sunt delimitate, gospodăriile fiind concentrate pe pantele munţilor şi dealurilor înalte, în depresiuni şi pe văi cu case razleţe, la distanţe mari înconjurate de grădini, fâneţe şi păşuni, legatura între gospodării făcându-se prin poteci şi drumuri de car, cu timpul modul de risipire al gospodăriilor vor conduce la constituirea aşezărilor temporare sau permanente, la acele dublete de gospodării în hotar şi în afara hotarului, cu funcţii strict pastorale sau agricole numite Sălaşe.

În evoluţia lor satele risipite tind treptat spre satelele răsfirate, la poale de munte, în regiunile de deal sau coline, cu o populaţie mai numeroasă. În jurul vetrei se conturează acum, ca nuclee pâlcurile de case, cu gospodării situate la distanţe mai mici unele de altele, concentrate pe cursul unor ape sau pe linia unui drum de legătură, cu un profil economic mixt: agricultura, cresterea animalelor, pomicultura, viticultura.

De regulă în acest tip de sat o parte din terenul agricol (livezi, vii, grădina de legume) este cuprinsă în vatra satului, în timp ce marea parte a terenurilor ramân cuprinse în exteriorul vetrei. Cimitirul satului este cuprins în vatra satului sau în imediata lui apropiere.

O evoluţie a satului răsfirat duce către satul de tip adunat, caracteristic mai ales pentru zonele de câmpie şi depresiuni cu gospodăriile înşirare de-a lungul văilor, a unor cursuri de apă sau înşirate de-a lungul drumului, cu vatra bine conturată, având gospodăriile lipte unele de altele în timp ce terenurile agricole se află în exteriorul vetrei (I. Conea, 1937, pp.60-66).

Odată cu revoluţia economică din sec al XVIII-lea, prin opera de îndiguire şi diesecare a mlaştinilor, prin reţeaua de comunicaţie care lega muntele de deal şi dealul de câmpie, prin locurile stabilite ca târg, satele bănăţene cunosc modificări esenţiale.

Zona depresionară, din Valea Caraşului, ca zonă de contact, facilitează legatura dintre munte, cu cele două oraşe, în plină înflorire Oraviţa-Anina, şi câmpiile mănoase ale Caraşului, într-o deplină simetrie.

Elementul străin cu dominaţia acestuia a imprimat habitatului local caractere noi.

Dacă varianta bănăţeană de sat risipit suporta sub dominaţia turcească o tendinţa uşoară spre aşezarea de sat răsfirat, prin apropierea caselor unele de altele, odată cu dominaţia austriacă, prin decretul de regularizare şi "tragerea" la linie, satele sunt "adunate" de-a lungul drumului principal, primind înfăţişarea apropiată din zilele noastre.

Prin Congregaţia particulară a judeţului Caraş-Severin, ţinută la 3 octombrie 1783 se dispune o serie de mutaţii privind regularizarea caselor, pentru o mai bună supraveghere a românilor şi a stagnării atacurilor de lotrii, atât de frecvente în Caraş.

În planul regularizării, compus în limba latină, se prevedea fie regularizarea pe loc a unor localităţi precum: Agadici, Berlişte, Ciclova, Ciuchici, Comorâşte, Măidan, Mercina, Oraviţa, Ticvaniul-Mare, Potoc, Răcăjdia, Răchitova, Sasca, Slatina-Nera, Socolari, Vrani, etc; fie altele, mai puţine, propuse pentru translocare în loc mai puţin expus pericolelor, precum: Forotic, Macovişte, Şteierdorf , s.a. ( I Boroş, 1930, pp.30,31)

Pe lângă regularizarea impusă de autorităţi, satul de tip adunat a inclus şi satul de colonizare, reprezentativ mai ales pentru zona de câmpie a judeţului Timiş, cu sate unde majoritar predomina populaţia minoritară, precum: Sâmpetru-Mare (sârbi), Dudeştii Noi, Breştea, Vinga (bulgari), Babşa (maghiari); Peciu -Nou, Giarmata (germani),Tomnatic (francezi) sau sate cu populatie mixtă, ca: Saravale, Cenad,etc.

Satul circular din localitatea Şarlotta (Sarlottemburg), jud. Timiş înfiinţat în sec.al XVIII-lea de coloniştii germani este un unicat în cadrul aşezărilor adunate din Banat.

Daca în judeţul Timiş satul colonizat este aşezat în câmpie, în judeţul Caraş-Severin, în zona Valea Bârzavei sau Valea Almăjului, satul de colonizare este reprezentat, paradoxal, prin popularea unor zone montane, la altitudinea cea mai mare, precum Wolfsberg (Gărana) şi Weidental (Brebu), amândouă colonizate cu germani.

Localitatea Gărâna, aşezată într-o poiană, la o înaltime de 955 este formată dintr-o stradă lungă de 2 km. În partea răsăriteană, localitatea Brebu este aşezată şi ea, într-o poiană pe o terasă montană la 844m altitudine. Până în secolul al XIX-lea, când s-a facut colonizarea pe aceste locuri erau sălaşele românilor din Slatina şi Sadova.

Acelaşi lucru se întâmpla şi în munţii Almajului, la stânga Nerei, unde sunt colonizaţi cehi, tot într-o regiune despădurita, în satul Ravensca, la o altitudine de cca 700m (V.Tulescu, 2942, pp 212, 213)

În Valea Caraşului majoritatea coloniştilor din satele unde colonizarea s-a facut în primul val, au fost asimilaţi de populaţia autohtonă, cei mai mulţi dintre ei stabilindu-se însă în centrele minere şi economice ca Oraviţa, Anina, Reşiţa.

Ion Conea aminteşte, pe lângă satul de tip risipit de la munte, de cel răsfirat, în depresiuni, cel adunat, în câmpie de Satele de tip mixt, având un nucleu compact în lungul drumului pentru ca pe văi şi coaste să treacă la satu răsfirat şi risipit (I. Conea,1937, p.67.)

Acest gen corespunde multor sate din Valea Caraşului, zona intramontană care deşi "trase la linie" păstrează frânturi din vechiul sat, care din cauza poziţiei nu a putut intra total în sistemul impus de regularizare..

O grupare a satelor bănăţene se poate face şi în funcţie de forma lor:

a. forma liniară a satelor este dată de aşezarea lor pe văi sau pe terasele dintre văi, pe linia cursului de apă, în regiunea muntoasă.

În Valea Caraşului forma liniară a satelor este cea mai frecventă, cuprinzând localităţi precum Secăşeni, Giurgiova, Calina, Oraviţa, Ciclova, Ilidia, Sasca, etc

În satele vechi legatura dintre sat şi cursul de apă este foarte strânsă. Astfel forma satului adoptă forma râului.

Ca sat liniar, cel mai bine conservat este satul Calina, în dreapta Caraşului, la intrare în depresiunea Oraviţa. Regiunea puţin înaltă de 350-450m, cu o vale îngustă este de-o parte şi de alta a râului Brusnic, cele două rânduri de case ocupă întregul spaţiu, nemaifiind posibilă nici o alta adaugire.

Uneori forma liniară a satelor carăşene prezintă o alungire, acolo unde spaţiul permite. Odata cu îndesirea populaţiei, spaţiulu habital se largeşte, fie prin construirea de strazi paralele cu linia principală, fie prin construirea de case, din locul disponibil, casele comunicând prin uliţe scurte.

În depresiunea Oraviţei acest lucru este posibil, printr-o deschidere uşoară a văii, foarte îngustă în Cheile Caraşului. Este cazul oraşului Oraviţa, care se întinde pe 5 km sau cazul comunei Ciclova- Româna, unde linia cursului de apă, Călugara permite alungirea satului pe o distanţa de 3 Km, confirmând această alungire a satului liniar. De asemenea fiind cuprinsă între dealuri, localitatea a pemis construirea pe terasele laterale, străzi, paralele cu forma liniară, iniţială.

Un sat caracteristic este şi localitatea Sasca Montană, situată între două creştete paralele cu coastele muntoase, drepte. La început satul a avut o singură stradă, în vale dar odată cu imigrarea oltenilor din sec al XVII şi al XVIII-lea, coasta răsăriteană este scrijelată de terase, pe care ulterior se construiesc case. Este semnificativ, în acest sens cartierul din cartierul nordic, numit "Vârâţi".

Pe măsură ce se dezvoltă reţeaua de comunicaţie, drumul câştigă o importanţă deosebită în constituirea aşezărilor.

Pe lângă forma liniară multe aşezări cunosc forma de sat, asezat la o încrucişare de drumuri.

In sec al XVIII comuna Oraviţa-Româna devine un punct important de ineresectare a tuturor satelor din Valea Caraşului, prin târgurile organizate săptămanal sau lunar aici.

În sec. al XIX-lea între cele două aşezări minere Oraviţa-Anina, toata Valea Caraşului era legată printr-o reţea de drumuri, de pământ, de piatră şi mai apoi de fier, unde satele se încrucişau şi puteau comunica.

În regiunea dintre deal şi câmpie întâlnim şi forma de sat neregulată. Această formă este dictată, fie de lipsa unu teren neted care împedică crearea unei vetre de sat unitară, conducând către acele aşezări de mărimi şi aspecte diferite. Pe de altă parte acolo unde terenul permite alegerea aşezării se face arbitrar, pe criterii subiective.

Structuri de sate neregulate întâlnim în localităţi precum: Agadici, Surduc, etc

Forma satelor de câmpie, supuse sistemului de sistematizare, mult mai noi, sunt cele de formă regulată geometrică pătrată sau dreptunghiulară. În satele romaneşti, mai vechi, nu exista această regularitate sau forma geometrică perfectă.

Un sat tip, creat de autoritatea austriacă este forma rotundă. Vatra satului Charlottengurg, din jud. Timiş, aşezat între dealurile Lipovei, având forma unui cerc, cu două deschideri principale (spre apus şi răsărit), având în centru o piaţă unde s-a construit biserica, casele fiind construite circular, cu faţa spre biserică. Acest sat, caracteristic satelor vechi din Boemia, fiind o creaţie slavă este singulară şi în acelaşi timp străină de habitatul local (V.Tulescu, 1942, pp.219-225)

O clasificare mai simplă împarte satele, în funcţie de răspândirea şi după criteriul lor funcţional, în:

a. satele din regiuneă montană, corespunzând, din punct de vedere structural satelor risipite, în cazul nostru, cu satele din zona munţilor Aninei, sate situate la o înălţime, mai mică decât cele din munţii Semenic, ajungându-se cu greu la 500-600m , aşa cum este cazul Caraşovei cu satele aparţinătoare sau satelor care în descreştere crează culoarul de deschidere în Valea Caraşului: Dognecea, Călina, Secăşeni, Jitin, Goruia, Gârlişte, Ciudanoviţa, imprimă habitatului mai degrabă un caracter de răsfirare, însumând astfel cele două structuri.

Dealurile perpendiculare pe şirul culmilor din munţii Aninei formeaza zona submontană a văii Caraşului. Cuprinse între văi satele au strazile înguste, casele, la origine erau mai mici, din lemn, cu aspect de vechime mai pronunţată. Între gospodării existau grădini de legume, pomi fructiferi şi viţă de vie.

b. satele din zona de deal tind la rândul lor spre sate cu caracter adunat. Gospodăriile, mai mari, din materiale solide au între ele grădini de legume, cu pomi fructiferi sau plantaţii de vie dar ele nu sunt predominante, anexele gospodăriei putându-se continua prin intermediul sălaşelor.

c. satele din câmpie sunt dominate de tipul satului adunat sau aglomerat, cu tendinţa spre faza de sat compact, putând să crească în dimensiune pană la faza de târg sau orăşel.

Odată cu dezvoltarea agriculturii extensive şi intensive, ce se dezvoltă în sec al XIX-lea, se produce şi un fenomen invers: risipirea aşezărilor rurale sub formă de sălaşuri, pe lângă satele existente.

Pe lângă forma liniară, Stefan Manciulea vorbeşte despre direcţia"radicala" a aşezărilor, din veacurile XVIII şi XIX, când cursurile apelor sunt părăsite în favoarea suprafeţelor de pământ arabil care prin marea opera de îndiguire şi reglare a râurilor conduc spre agricultura extensivă şi intensivă.

Drumul, comunicarea între localităţi, târgurile şi oraşele sunt atribute directe ale modernizării ( ST. Manciulea,1931.pp.145-147).

O clasificare a aşezărilor în raport cu condiţiile geografice face şi G. Vergez Tricom, care arată că satele sunt aşezate de obicei la mică altitudine şi sunt grupate în bazine sau culoare (culoarul Almaj, bazinul Caraşova) ori pătrund pe văi până adânc în munţi. Dacă regiunea sudică a munţilor (Almajul) are văile înguste văile strâmte, nordul şi vestul regiunii este străbătut de văi largi formând o regiune de coline cu sate mai mari, aglomerate sau răsfirate.Clasificarea satelor se face tinând cont şi de poziţia muntelui:

- sate de vârfuri ( cele din sudul Nerei)

- sate la ieşirea din văi, în preajma muntelui ( cele mai numeroase),

- sate pe terase joase

- sate în părţile joase ale văilor, colinelor, satele de câmpie.

Astfel forma pe care o primeşte satul este fie una de tip:

- aglomerare răsfirată în munţi şi deal, cu prezenţa grădinilor, livezilor din spatele casei;

- aglomerare de câmpie cu sate de colonişti, ridicate după un plan geometric, cu străzi largi şi case aliniate, legate unele de altele, astfel că formează o linie continuă.

Autoarea consideră ca acest tip a pătruns treptat pe vai şi spre munţi, alternând cu vechiul tip, la care adesea s-a adaugat ( G.Vergez-Tricom, 1929, pp. 437-440).

Tinând cont de aceeaşi factori local-geografici, C.Giurcaneanu face o bogată incursiune în "oicumena"carpatică diferenţiind:

a. oicumena marginala, situată la extremitatea ariei muntoase şi zona de contact cu dealurile, care se lăţeşte în zona golurilor depresionare din vest formată din mai multe aşezări locuite permanent.

oicumena internă, permanent sau temporar locuită corespunzând cu zona aşezărilor de înalţime dar şi a zonelor ocupate de sălaşe şi stâne din zona fâneţelor, a paşunilor alpine sau a aşezărilor izolate: aşezări forestiere, staţiuni meteorologice, complexe turistice.

În funcţie de această repartizare, relieful montan este umanizat ţinându-se cont de două etaje hipsometrice de pe întregul lanţ Carpatic:

1. etajul hipsometric superior (peste 1000 m), repartizat pe aria Carpaţilor Meridionali şi Orientali, cu numeroasele depresiuni intramontane şi cu văi care fragmentează puternic spaţiul montan, făcându-l accesibil nu doar aşezărilor ci în egală măsură drumului, a folosirii diversificate a terenului.

2. etajul hisometric inferior (sub 1000m), care întruneşte cele mai bune condiţii desfăşurării habitatului uman, grupând în limitele sale depresiunile şi culoarele intramontane, văile largi şi plaiurile de culme, unde sunt localizate cele mai multe din aşezări. Acest etaj are o maximă răspândire în munţii Banatului şi munţii Apuseni, unde ocupă aproape toată întinderea lor (C. Giurcaneanu,1988 pp.17-20).

Similitudinea legată de habitatul între cele două arii muntoase: munţii Banatului şi munţii Apuseni nu este deloc întâmplătoare. Ne vom întâlni mereu, în funcţii de decade conjuncturale, cu aceste încrucişări, deloc puţine, care unesc, fără să despartă prea tare două arii geografice sau două "ţări".

În decursul diferitelor etape istorice şi socio-economice ele vor forma mereu o punte vie de legătură, după cum vii vor rămâne în plan lărgit legăturile Banatului cu Ardealul.

Nu este lipsită de importanţă nici clasificarea aşezărilor în funcţie de mărimea localităţilor, cu numărul de locuitori:

sate mici (sub 500 de locuitori)

sate mijlocii (între 500-1500 locuitori)

sate mari (între1500-4000 locuitori)

sate foarte mari (care ajung sau trec de 10.000)(I.Ghinoiu, 1981, passim).

Satele mijlocii şi satele mari sunt cele mai numeroase în Valea Caraşului.

Dupa hărtile topografice ale Banatului, habitaul uman cuprinde două categorii de asezari:

1 aşezări grupate (satele şi oraşele din Banat)

2. asezări singuratice (salaşele, stânile şi odăile)

Plecând de la condiţiile economice, V. Tulescu împarte locurile dintre aşezări, extravilanul, în trei zone interdependenţe:

cele din jurul satelor, cuprinzând de obicei arăturile, semănăturile (ţarina);

moşiile cu pruni, care alternează cu petice de pădure;

păşunele şi fâneţele, din partea de sus (livezile).

Pentru o mai uşoară exploatare a locurilor omul a creat câte un salaş, pentru fiecare moşie.

Prin această împărţire munca proprietarului era egal distribuită, circulaţia între aceste anexe fiind permanentă, sălaşele fiind necesităţi, ivorâte dintr-o economie agricolă şi pastorală (V.Tulescu,1942, pp.216-217).

Pe lângă uzul personal Izlazul, din extravilan, cuprins în hotarul satului, este partea de drept comun a întregului sat ce serveşte drept păşune pentru animale. Izlazul este separate de păşunele de la munte, unde vara se ţineau animalele (I Nistor- I Tosa,1975, p 174).

Intravilanul, proprietatea din cadrul vetrei satului, cuprinde deopotrivă şi "plaţurile" (loc liber, delimitat pentru o casă nouă).

În vechime coexistau cele doua forme de proprietate: a obştii săteşti (similară cu Izlazul, păşunile alpine, apa cu morile, pădurile) şi a gospodăriei proprii. Odată cu mărirea terenurilor arabile, terenurile moştenite îşi scad din importanţă, în favoarea celor nou dobândite, mai ales în sec. XIX-XX, când se dezvoltă noua formă de proprietate, înscrisă în acte, prin legile staului (Paul.H.Stahl, 2000 p.144).

Vorbind despre sălaş ca despre o anexă a gospodariei din sat, cu o structură a vechiului sat risipit, se pune întrebarea firească: sunt sălaşele doar anexe ale gospodariei, deja existente sau nucle ale vechilor sate româneşti, răsfirate, sub factorii geografici, istorici şi econominco-administrativi spre zonele mai joase, în tendinţa firească nu doar de umanizare a întregului spaţiu local, cât mai ales de dezvoltare economică şi progres cultural dar nu în ultimul rând de confort?

Avându-se în vedere că nu puţine sunt satele, din Valea Caraşului care şi-au strămutat vechile vetre spre o zonă mai joasă, este posibil ca acestea să nu-şi fi părăsit niciodată, "în totalitate", locul de origine (satul matcă), în roirea spre condiţii mai prielnice. Cu timpul aşezarea nou constituită căpătând stabilitate şi dezvoltându-se, sub coordonate noi, vechea vatră de sat, se transformă în dubletul sau anexa noii aşezări.

Această posibilitate ar explica de ce în regiunea sălaşelor gradul de arhaicitate este cu mult mai mare decât în cazul gospodăriei din sat iar anexele respectă, ca structură şi construcţie criteriile satului risipit. Pe multe din vechile aşezări, "saliştele", sunt grupate pâlcuri de sălaşe. Este cazul localităţii Caraşova, Ciclova, Ilidia, Socolari s. a.

H.H Stahl explica înţelesul cuvântului "sălişte", din slavul "selo"- aşezare, ca "loc de aşezare omenească"sau "locul unde a fost un sat şi s-a stricat din sila cuiva, rămânâd locul pentru cultură" (H.H Stahl, 1946, pp.139-140).

Dacă "săliştea" este satul "matcă" din care radiază "în vale " satul roi, odată cu trecerea timpului, se produce o mutaţie pe invers: satul roi devine sat matca iar satul matca, într-o strânsă inerdependenţă cu satul din vale, roi. Centrul de greutate este, aşa cum este firesc, vatra satului, împrejurul căruia vor roi aşezările permanente sau sezoniere: sălaşele.

Nu este mai puţin adevărat că aceste sălaşe se vor înmulţi atât de tare în sec.XVIII-XIX-lea, încât ele vor acoperi ca o cunună întreaga zona montană din jurul satului, denumirea de "selişte", rămânând specifică, zonală, alaturi de alte denumiri de locuri, care vor fi delimitate, prin drumuri de pământ, poteci, "obraţe", etc

Toata Valea Caraşului a fost prinsă, încă din epoca feudală, între câteva cetăţi importante care grupau în jurul lor satele dimprejur. Erau sate cu vetrele în locurile mai înalte, dosite de urgia năvălitorilor, fie sub o spinare de munte, fie sub o coamă de deal.

Cetatea Caraşova cu satele: Caraşova, Goruia, Giurgiova, Ciudanoviţa, Jitin; cetatea din preajma Măidanului, cu satele Măidan, Agadici, Ticvani, Oraviţa; cetatea Ilidia cu localităţile Ilidia, Ciclova, Socolari, Potoc, Sasca, oferă un tablou schematic, fotografiat, pentru o etapă istorică, cu habitat propriu.

Linia muntelui Anina, ocrotind cetăţile respective îşi făcuse din vechile vetre de sat fortificaţiile necesare care să ţină cat mai departe primejdia de locul central. Pe măsura ce, prinse sub urgia timpului, cetaţile dispar, vechile vetre de sat devin unitare, independente, suportând, pe rând mutaţii capitale.

Strămutarea vechii vetre de sat este caracteristică pentru întregul areal din Valea Caraşului. Factorii primordiali care influenţează acest fapt sunt de natură: psihologică, geografică, socio-economică şi în egală măsură istorică:

Molimile frecvente precum holera, ciuma aduse prin valurile migratoare determină strămutarea vechilor vetre de sat spre locuri noi. De existenţa acestei molime în Valea Caraşului se mai aminteşte încă prin ritualurile practicate încă până în urmă cu câteva decenii, prin "cămaşa" sau "pomana ciumii".

Inundaţiile frecvente, mai ales primavara, când creştetele înzăpezite ale munţilor aduceau pe văi ape învolburate ce inundau terenurile agricole şi primejduiau vieţile animalelor şi chiar ale oamenilor.

Condiţiile vitrege în care cotropirile şi năvălirile străine se înţeteau, mărind nesiguranţa, omul muntelui descoperea în josul văii un loc de refugiu dar şi certe avantaje economice şi sociale: pământ arabil mai bun şi mai mult, posibilitatea de diversificare a păşunatului, bogaţia apelor bogate în peşte, etc.

Pe măsura ce comerţul capătă amploare iar liniile de comunicaţie se intensifică legatura dintre văi îngăduie schimbul de produse ca şi circulaţia marfurilor dintr-un loc în altul.

Vechile drumuri romane care legase întreaga regiune de regiunile mai apropiate sau mai îndepartate, pe linia Tisei şi a Mureşului, până în Ungaria sau pe linia Dunarii, în peninsula Balcanică, se menţin şi se dezvoltă uneori pe toata perioada feudalismului. Acest nucleu economic influenţează pozitiv apropierea vetrei de sat de un drum principal sau de un nod de drumuri care să lege nu doar satele ci să poată comunica şi cu celelalte regiuni.

Importanţa râului, după care în vechime se alegeau vetrele de sat descreşte pe măsură ce drumul de circulatie apropiau satele unele de altele.

Factorii istorici influenţează în egală măsură stămuarea vechilor vetre de sat, spre locuri mai puţin primejdioase sau mai strategice, împotriva năvălirilor frecvente. Coborârea satului spre Vale implica astfel întărirea satului nou constituit prin alierea mai multor sate împotriva duşmanului extern.

În memoria orala se mai pastrează diferite legende despre năvălirile repetate ale turcilor asupra vechilor vetre de sat, asupra locuitorilor care, luaţi pe neaşteptate, sunt căptusiţi şi măcelariţi fără milă (D-mitru Brânzei, manuscris).

Acestea sunt cele câteva cauze care au generat strămutarea masivă a vechilor vetre de sat din întregul areal cuprins în Valea Caraşului, spre locuri mai joase, din Vale, ceea ce nu înseamnă părăsirea definitivă a vechilor vetre ci mai degrabă roirea spre aşezări noi, care în timp vor constituii nucleul unor sate răsfirate spre forma adunată. Vechile aşezări păstrate vor primii funcţii noi economico-pastorale, constituindu-se într-un dublu locuibil, numit în termenul cel mai uzitat "Salaş"

Ca un exemplu de vechi sat risipit, nestrămutat este complexul, cu caracter de unicat Sicheviţa din Clisura Dunarii, care are un centru adunat( satul matcă) şi cele 17 sate, cu case risipite. În acest spaţiu gospodăriile individuale au terenurile în jurul casei sau răspândite la o distanţă destul de mare, cuprnzând întregul hotar al comunei.

Panorama satului-crâng, cu cele 17 sate, pe o largă arie de răspândire în defileul portile de Fier, ne fac o imagine exactă a ceea ce a constituit odinioară satul risipit din Valea Caraşului.

Caracterul acestor aşezări care se găsesc şi în nord de depresiunea Almăj,( zona Cornereva) continuându-se spre est, în podişul Mehedinţi, pentru a urma apoi versantul nordic al Carpatilor, platforma Luncanilor şi până în zona cetaţilor dacice din munţii Orăştiei şi ai Sebeşului, dovedesc vechimea incontestabilă, unde grupurile de case risipite pe dealuri au rămas neatinse chiar şi în urma măsurilor administrative din sec al XVIII-lea.

Salvarea acestor sate, de măsurile impuse de dominaţia austriacă, se explică prin caracterul închis al zonei, greu accesibil dar şi prin rezistenţa populaţiei autohtone şi potentialul ei economic (L. Apolzan,197, pp 278-281).

În sprijinul acestui argument ne vine realitatea existentă în teren, pe întregul areal din Valea Caraşului. Se remarcă astfel că salaşele, existente, ca anexe ale gospodariei din sat se găsesc în majoritate covârşitoare situate chiar pe vechile vetre de sat sau răsfirate împrejurul vechilor hotare, numite generic, ca peste tot, "Salişte"; "satu' bătrân", "mormince", realitate valabilă din punctul nordic al Vaii: Caraşova şi până în punctul opus Sasca- Română.

În timp ( sec.XVIII- XIX) aceste sălaşe, îndesindu-se s-au răsfirat aproape circular împrejurul noului sat sau la hotarele dintre două sate vecine, peste tot acolo unde terenul şi condiţiile o îngăduiau.

Nucleul compact pe linia sălaşelor rămâne însă vechile vetre de sat, aşa cum cercetarea terenului a dovedit-o. Este şi cazul localităţilor Caraşova, Ciudanoviţa, Ciclova, Potoc, luate ca reper pentru a acoperii întregul areal.

Prin urmare într-o legătură neîntreruptă vechea vatră de sat o completează pe cea nouă fără ca legatura dintre ele să fi încetat decât, poate, temporar, în condiţii extreme.

Vitregiile istoriei au făcut, în repetate rânduri ca una dintre vetrele de sat să fie abandonată în favoarea celeilalte, dar acest lucru se întâmpla doar pe o anumită perioadă.

Dacă năvălirile repetate, pe parcursul istoriei, indiferent că vorbim de popoarele migratoare sau mai târziu de jafurile turceşti fac ca bănăţenii să-şi abandoneze vechile vetre din munte sau din preajma lui, în favoarea unor locuri mai puţin primejdioase, acelaşi rău istoric, repetetat prin decenii şi secole de hărţuire şi dominaţii străine să determine pe locuitorii noilor satelor să se retragă din "calea răutatilor", în mod paşnic spre vechile vetre, deja uitate de cotropitori. Acestă pendulare dinspre sat spre sălaş şi invers, tine în primul rând de fluctuaţiile istoriei, de securitatea bănăţeanului, care ştie să se pună la adapost, dar în acelaşi timp devine sensibil la condiţiile şi la avantajele ce le oferea economia pastorală.

Aspectul de vechime al sălaşului se păstrază în timp, împreună cu îndeletnicirea, ca atribut prioritar în creşterea animalelor, în timp ce satul, cu îndeletniciri mixte devine mult mai sensibil la înnoiri suportând modificari vizibile de la o etapa istorica la alta, sub imperiul influenţelor venite din exterior, cât şi prin deschiderea sa exterioară, prin intermediul comerţului şi a produselor de schimb.

Acestea sunt argumentele care vin să motiveze în habitatul căraşan noţiunea de sălaş, ca un "dublu locuibil", în ciuda faptului că majoritatea cercetatorilor infirmă ideea că sălaşele sunt vechile vetre de sat, numindu-le doar simple anexe ale gospodăriilor din sat, constituite odată cu avântul economic în decursul sec.XVIII-XIX-lea (N. Sacara,1987, p.115; St. Manciulea, 1931, pp. 158, 159)

C.Bucur emite ipoteza ca, în sistemul de pendulare sat-munte-sat şi odată cu constituirea aşezărilor mai evoluate, pe firul văilor, pe terase sau în apropierea vechilor aşezari din deal, "colibele" să nu fi fost părăsite în totalitate şi ca pe toată durata anului între cele două niveluri de aşezare să se stabilească legături economice fireşti.

Odată cu intensificarea economiei pastorale creşte şi importanţa sălaşului, prin existenţa paralelă a celor două rânduri de aşezări: una "în vale" şi alta "în deal", una permanentă, alta sezonieră, păstrate în această pendulare timp de secole (C. Bucur 2003, pp.18-26).

G. Vergez Tricom presupune ca sălaşele "villages doubles" ar fi fost la origine sate, în ultima vreme părăsite sau folosite altfel, ori că, foarte posibil, această trecere să se fi făcut de la o fază mai mult pastorală, legată de transhumanşă, către una agricolă, mai aproape de ogoare.

Tranformarea seşului mlaştinos, prin desecări, îndiguiri, într-un pământ mănos a constituit desigur o atracţie chiar şi pentru oamenii muntelui, constituind un criteriu plauzibil de "coborare" spre vale, într-o strânsă inerdependenţa cu locul de unde au plecat, cu pădurea în general ( G V-Tricom, 1930, pp.437-440).

Prin urmare vechea vatra, Seliştea, devine acel "villages dubles", loc de refugiu, atunci cand din vale primejdia ameninţa nu doar satul ci şi viaţa locuitorilor lui, în acelaşi timp, ca anexa a gospodăriei din sat, sălaşul îndeplinea diferite funcţii: agricole, pastorale, forestiere, etc. mai ales odată cu amploarea mineră , economică şi comercială a sec. XVIII-XIX, din zonă ( V.Butură, 1989, pp 58,59).

Denumirea de "sălaş" specifică pentru partea vestică a Banatului, alternează arareori cu termenul de "colibă", "moşie","odaie" ,"sat bătrân", ţarină.

Păstrând caracteristicile din satul cu case risipite sălaşul conservă mult timp arhitectura arhaică, funcţie care o imprimă, la început şi satului din vale.

Pe măsură ce satul sufera modificări şi sălaşul ajunge la forme mai avansate, cu trăsăturile unei gospodării stabile, cu toate acareturile necesare, cu ternuri cultivate extinse, cu livezi de pomi, vii, fânete.

Ca habitat arhaic sălaşul rămâne faţa de tendinţa înnoitoare a satului, mult timp un păstrător fidel "al rânduielilor vechi.", poate şi pentru faptul că în sălaşe trăiesc, în partea cea mai mare bătrânii, prea puţini receptivi la înnoirile venite din exterior. Trăind în "legile bătrâneşti", pe care le respectă cu sfinţenie, păstrând o vagă legătură cu lumea înnoitoare, uneori fără să coboare în sat cu lunile, ei trăiesc şi mor în legea nescrisă, moştenită, acceptand să rămână în sat doar când sunt duşi la cimitirul satului (P.N Panaitescu, 1944, pp.31,32).

Plecând de la aceste structuri arhaice, interioare şi exterioare, vor exista între sat şi dublul locuibil al satului, din Valea Caraşului un dialog continuu, disputat, între inflitrarea treptată a noului, sub factorii civilizatori şi "insula " de arhaicitate în care sălaşul îşi va desfăşura existenţa, până la mijlocul secolului XX, când este condamnat să dispară, sub imperiul unei "dinasti" româneşti, mai crâncene chiar decât năvălirile migratoare.Fiindcă dacă sub aceste năvăliri, poprul român, refăcut din propria-şi cenusă, continua să dăinuiască, refăcându-se din mers, sub megalomia unui dictator urmărind să distrugă sate întregi, vechiul habitat, mai ales în zona sălaşelor este diluat până la desfiinţare.

Iar dacă sate noastre româneşti sunt în genere, astăzi, ceea ce sunt se ridică aceeaşi întrebare nimicitoare: Ce s-a întâmplat cu acele insule luxuriante de habitat Sălaşele, astăzi adevărate relicte, neînţelese de contemporaneitate, distruse cu barbarie dintr-un jalnic instinct de a reduce totul la...nimic?!.

Habitat şi habitudine în Valea Caraşului

După funcţiile lor economice sălaşele dobândesc trăsăturile unor gosodării stabile, în care abundă terenurile cultivate cu ceriale, legume, etc, alaturi de păşune, fâneţe, pomi fructiferi, vie, stupi. Prin valorificarea resurselor naturale locale, sălaşul ca formă arhaică, unitară, complexă, formează acel dublu locuibil interactiv şi inerdependent, structuri "împământenite" de care omul satului s-a simţit legat, într-o fraţie naturală. Expresia populara"omul frate cu codrul" a funcţionat în Valea Caraşului, prin veacurile de dăinuire comună, prin echilibrul stabil creat între om şi mediul natural, în afara căruia existenţa ar fi fost de neconceput.

Între gospodaria din sat şi sălaş au existat în permanenţă similitudini şi diferenţieri.

Satul răsfirat-adunat, "tras la line", supus imperativelor venite din afară, fie sub forma legilor, indiscutabile, aşa cum a fost alinierea satului după linia drumului, forma prin care stăpânirea putea ţine totul mai bine sub control şi până la impulsul înnoitor, dat de evoluţia economică a sec.XVIII-lea, totul însemna în lumea satului evoluţie, transformare, progres.

Această avalanşă a noului, nereceptată uşor de lumea conservatoare a satului, nu afecta sălaşul cu viaţa lui economico-pastorală, curat românească, care contiunua să trăiască după legile lui interne, conservându-şi propriul mod de existenţă.

Dezvoltarea economică influenţează indirect şi omul satului care intra în contact, prin intermediul produselor de schimb, cu o întreagă scară de valori socio-umane, începe să vadă mai mult, decât ştia, să-şi dorească mai mult decât credea că poate. Valorile încep să se schimbe sau să se inverseze, la început imperceptibil apoi din ce în ce mai vizibil.

Şcoala, impusă şi ea de sistem, deschide orizonturi noi iar modul de a exista automat se diversifică. Omul satului are curajul să iasă şi în afara spaţiului sau de existenţă, să câstige experienţa, să compare şi să revină apoi în spaţiul sau existenţial, îmbogăţit spiritual iar uneori chiar material. Banul ca produs de schimb, înseamna pentru el un pas spre mai bine.

Dacă înainte trăia aproape doar prin schimbul de produse, ajunge acum în situaţia de a vinde şi de a cumpara, la rândul lui, nu doar produsele necesare nevoilor imediate ci şi produse industriale, pentru o nevoie sporită de confort.

Aceste mutaţii se resimt în lumea satului în primul rând sub aspect material şi arhitectural. Faţa satului se schimbă de la o generaţie la alta, de la o etapa istorica la alta.

Sălaşul, într-o atmosferă patriarhală de linişte şi muncă este dublul locuibil neadaptat însa fluxului "din Vale"şi decalat de acesta cu cel putin cateva decenii.

Această diferenţă apropie satul de o dublă ipostază: satul cu o faţă îndreptată spre nou iar cu cealată faţă spre conservarea lucrurilor moştenite, "satului bătrân".

Lucia Apolzan, în "Carpaţii tezaur de istorie-Perenitatea aşezarilor risipite pe înalţimi", face o admirabilă descriere a habitatului românesc în zona Canal Dunare-Sicheviţa, Porţile de Fier, Orsova, insistand asupra celor două forme de locuire sat-salaş, în dubla lor ipostază: casa-locuire; funcţionalitate economică.

Descriind până în cele mai amănunţite detalii aspectele arhitecturale ale aşezărilor cercetate, împreună cu factorii economici, care acţionează asupra acestui habitat, uneori chiar etnici, asa cum sunt sălaşele sârbilor şi chiar a cehilor, din zonele înalte (Bigar, Ogradena, Ravensca) autoarea ofera un tablou generos al habitatului economico-pastoral din zona etnografică respectivă (L Apolzan, 1987, p.p.277-286).

La doar un munte izolator ( munţii Locvei) şi o Vale despărţitoare, diferenţele nu sunt prea mari, în structura lor şi ele se raportează mai ales la modul în care omul locului le departajează, adaugând sau scăzand din felul în care îi influentează propriul habitat.

Depresiunile marginale, joase, sub forma unor golfuri, cu altitudini cuprinse între 200-500m, unde gospodariile urcă pe versanţi mai puţin înalţi, cu terasele şi luncile mai dezvoltate oferea aşezărilor şi drumurilor din Valea Caraşului un cadru optim pentru amplasarea terenurilor agricole. Existenţa plaiurilor, cu mulţimea sălaşelor spre care oamenii se retrageau în vreme de restriste ca spre o cetate de apărare, pentru a coborî, în vreme de liniste, jos, la poale, unde îşi aveau satele şi terenurile cultivate, preferinţa locuitorilor pentru aşezările expuse la soare de pe versanţi, cu oicumenele de "faţa"(aşezare însorită) şi "dos"(aşezare adumbrită); resursele de apă cu pânze freatice bogate (acumulări din ploi, zăpezi) şi ape de adâncime (unele dintre ele minerale) şi cu mulţimea apelor curgătoare, toţi aceşti factori esenţiali pentru habitatul uman, fac ca în zona agricultura şi păstoritul să rămână complementare.

În gospodaria locală se produceau, în vechime, absolut toate cele necesare veţuirii: Hrana pentru oameni şi pentru animale, mesteşugurile gospodăreşti, etc

Satul, sălaşul, fortificate de marea cetate a muntelui şi a codrului secular puteau constitui un univers suficent sieşi, fără ca influenţele exterioare să fi devenit la un moment dat un imperativ.

Doar forţa exterioară, determinată de violenţa şi dominaţie a obligat ca omul pământului ăa se readapteze pentru a supraveţuii neprevăzutului şi acapărarii teritoriale.

Dacă pretutindeni pe plaiurile cărăşene se găseau loturi extinse cu pământ cultivat, mai ales în zona sălaşelor unde se faceau defrisări masive, în acest scop, activitatea păstoritului era încă mai intensă datorită suprafeţelor întinse de păşuni şi fâneţe.

Păstoritul sedentar, caracterizând un popor sedentar, este cel mai vechi şi constă în creşterea vitelor pe lângă casa omului, în gospodaria ţărănescă din vatra satului.

Pastoritul agro-pastoral, cel mai uzual constă în îmbinarea fericită a acestor îndeletniciri, în cadrul sălaşelor, plasate pretutindeni în Banat, din culoarul Timiş-Cerna, Valea Bârzavei, Valea Caraşului şi până în Valea Almajului, unde fiecare gospodar din sat posedă unul sau mai multe sălaşe, în care locuieşte într-o anumită perioadă: fie la lucratul pamântului, la culesul fructelor (îndeosebi la bătutul prunelor), fie la păstoritul vitelor (R.Vuia,1975, pp178-182).

Pastoritul montan avea la început caracter local, pâna în sec. al XVIII-XIX-lea, când căpătând amploare acesta dobândeşte caracterul de pendulare simplă sau dublă, făra a vorbi, însă, în Banat despre fenomenul transhumanţei precum cel din Ţara Bârsei sau Mărginimea Sibiului

Plecând de la pendularea simpla, între Munte şi Vale, turmele petrec primăvara în preajma satului, vara urcă la munte, toamna pe mirişte pentru ca iarna să rămână în gospodăria satului, se ajunge la forma cea mai originală, de dublă pendulare, specifică versantelor muntoase, când primăvara şi toamna, vitele erau scoase în zona fâneţelor, de sub pădure sau în preajma satului; vara turmele erau urcate la păşunea montană pentru ca iarna sã fie urcate din nou în zona de varat, la fâneţele din munţi unde consumau fânul adunat. După terminarea fânului reîncepe ciclul.

Deşi toate aceste forme aparţin zonei, ele raportându-se la diferitele etape de evoluţie, procedeul cel mai vechi şi cea mai avantajos rămâne acela de a ierna vitele în zona fâneţelor de pădure, procedeu menţionat încă din secolele XV-XVI, ca o practică comuna în sud-estul Europei ca şi în regiunile geografice învecinate (N. Dunare, 1981, pp. 23-34)

Banatul cu partea sa vestică care se întinde până în Serbia, prin muntele care domina câmpia, cu înalţimi, în medie de 700 m, protejat de generoasele brâuri forestiere şi condiţii climaterice mult mai moderate, decât în alte părţi, a permis menţinerea şi dezvoltarea păşunatului pendulator, cu "cimentarea" legăturilor dintre sat-sălaş, printr-o mai bună administrare a tuturor terenurilor, facilitând deopotrivă relaţia dintre agricultura şi creşterea animalelor: agricultura-îngrăşarea naturală a terenurilor, recoltarea şi administrarea cu hrana în imediata apropiere a zonei de iernat; ocupaţiile auxiliare: pescuitul, albinaritul, tăierea şi prelucrarea lemnului, mesteşugurile, etc

Legăturile economine plecând de la spaţiul habital, de bază se exting din interior spre exterior, conducând spre evoluţia ulterioară a aşezărilor ( Th.N. Trâpcea, MCMXLII, pp.346-355).

Ca o stare de fapt, pentru o realitate contemporană se poate vorbi azi de o reducţie dezastruoasă nu doar a păstoritului cu pendulare dubla, forma de dezvoltare maximă, pentru spaţiul cărăşan, ci de aceea a păstoritului în general, revenindu-se fragmentar la o îmbinare ad-hoc a păstoritului sedentar cu pastoritul patoritul local.

Prin reducerea simţitoare a ovinelor, nerentabile pentru economia de piaţă, democratică, cele câteva sute de oi dint-o aşezare mare, precum Caraşova, Ciclova, Răcăjdia, Grădinari, sunt grupate fie spre pastoritul făra stână, "cu ziua", turma "boceul" întorcându-se seara acasă, fie prin păstoritul cu stână, desprins din păstoritul local, vechi, fără ca el sa fi avut aplicaţie frecventă, în arealul cărăşan, atâta timp cât dublul locuibil oferea o paletă mult mai diversificată a păstoritului cu dubla pendulare. Stâna cu sau

fără colibă este plasată pe hotarul satului sau între hotarul a doua sate apropiate, proprietarii plătindu-şi ciobanul, în timp ce laptele, pe zile este muls şi adus de fiecare în sat.

Caracterul puternic individualizat al aşezărilor din Banat, în general ăi al aşezărilor din Caraş în particular, este dat de umanizarea terenurilor deţinute, cu gospodării solide cu dublura, numita Salaş.

Pe linia dintre munţii Cernei, continuând cu culoarul Timiş- Mehadia, munţii Almajului şi ai Semenicului, munţii Aninei, cu prelungirea arcului carpatin până în Iugoslavia, sălaşul devine o constantă, de maximă înflorire a secolelor XVIII-XX.

Vechimea elementului românesc între Timoc, Morava şi înapoi în Banat există ca o caracteristică incontestabilă: aşezările specifice, numite salaşe.

Sălaşul este întâlnit în Transilvania, în Banat precum şi la românii din Balcani.

E destul de uşor de închipuit cum arătau, la origine aceste construcşii, sub forma unor vechi vetre de sat.

Tipul de bordei sau colibă, cum se va numi mai târziu locuinţa din cadrul sălăsului, era dată de împrejurările vitrege în care românii, înaintând cat mai adânc în munte sunt nevoiţi, de groaza năvălitorilor să-şi improvizeze o locuinţă, cât mai simplă şi cât mai retrasă de privirile atacatorilor.

Locuinţa îngopată sau semiîngropată în pământ, cu acoperiş, natural de crengi, frunze, pământ sau glii de iarbă cu pereţii din nuiele, căptuşite cu lut, constitue evoluţia locuinţei-grota sau a locuinţei-peşteră, din preistorie dar a căror urme de locuire se regăsesc până în zilele noastre, mai ales în cadrul păşunatului (Sorin M. Petrescu, 2004, pp.49-53)

Cunoscuta "zomaniţa", dupa slavonescu "zemunica", tradus în româneşte prin "gropa" este prima locuinţă a bănăţeanului, având caracter împrovizat. Cu timpul, pe măsură ce omul gaseşte stabilitatea pentru el şi familia lui, adunându-se într-un cătun sau într-un nucleu de sat, sub securitaea unor cnezi sau a unor locuri întărite, în cazul nostru cunoscutele cetaţi medievale, răspandite pe întreaga Vale a Caraşului, bordeele sau, în evoluţie, colibele vor constitui o asezare stabilă. Aşa cum arată documentele vechi aceste aşezări erau mici sub forma cătunelor, roind în jurul cetăţilor, în a căror subordine erau.

Odata cu dispariţia cetătilor aceste satuleţe, mult mai închegate, avându-şi firesc un nucleu propriu şi propriile legi sunt nevoite să supraveţuiască, căutând modele de conveţuire.

Toată istoriografia veche vorbeşte de dispariţia unor aşezări precum Valea, Lugoth, Verbolcz, etc, dar asemenea aşezări nu aveau cum să dispară pur şi simplu, avându-se în vedere consistenţa hotarelor şi potenţialul lor economic.Presupunem mai degrabă că aceste sătuleţe fărâmiţate, împrăştiate în jurul unor cetăţilor, care nu le mai putea asigura securitatea, s-au regrupat în funcţie de strategia şi avantajele locului alipindu-se unele de altele, devenind aşezari noi, mult mai puternice, mai mari.

În preajma cetăţii Iladya, denumirile vechilor aşezari medievale au dăinuit până astăzi, denumind părţi din trupul satelor mai apropiate altădata de cetate: Ciclova şi Ilidia, Socolari, precum: "Valea Mare", "Vrani", "Vecinic"etc.

Dacă mitologia populară vorbeşte de maleficul locurilor părăsite, pe care nu-i indicat să se revină, aceeaşi mitologie, înlăturând vâlvele rele, vorbeşte despre geniul, sufletul locului batrân, a rădăcinii, pe care dacă o distrugi, îţi atragi asupra ta şi a familiei blestemul.

Până în zilele noastre o casă bătrână, o colibă sau chiar lucrurile vechi, existente prin poduri de casă devin relicte sau amulete ale norocului şi binelui.

Legatura inestricabilă dintre satul bătrân şi satul nou, prin inermediul pendulării pastorale mi se pare explicaţia cea mai plauzibilă a unui adevar istoric în legatură inseparabilă cu izvorul subteran al durării habitatului sau natural.

Elementele arhaice din cadrul sălaşelor sunt păstrate prin caracteristicile gospodareşti din satul risipit, sub forma unor complexe de construcţii gospodăreşti: "coliba"- locuinţa propriu-zisă, "poieţi" pentru vite - una, doua sau chiar trei, în funcţie de mărimea construcţiei şi numărul vitelor, sopru, cocina,etc, toate grupate fie în jurul colibei, în jurul unei curţi "obor", în formă de U, fie sub forma pătrată sau dreptunghiulară.

Vorbind despre o gospodarie cu ocol înarit, întregul complex de construcţii era izolat, nu împotriva furturilor ci împotriva animalelor sălbatice, îndeosebi lupi, ursi care mai ales iarna sau noaptea năvăleau în căutare de hrană.

În legea nescrisă, vechea proprietate nu era împrejmuită şi nu prezenta nici un pericol din partea omului, a săteanului din ocolul vecin, oricât de depărtat ar fi fost el sau a călătorului care ar fi poposit pe aici. Dovada era că uşa nu se încuia niciodată, carele puteau rămâne încărcate în ocol săptămâni întregi iar iernaticul se păstra pentru iarnă la distanţe apreciabile de sălaş, acolo unde erau fâneţele.

Coliba sau "cocioaba" era în cele mai multe cazuri monocelulară, din bârne rotunde, încheiate la colţuri aşezată pe un fundament de piatră de râu, prevăzută cu un acoperiş, de obicei în patru ape, din paie, stuf sau sindrilă, înalt pentru o bună scurgere a precipitaţiilor (servind şi ca loc de depozitare a diferitelor alimente sau lucruri. Gemuleţele, fixate spre răsărit, "ocheţii " erau mici, de 30/ 40cm, cel mult 40/60cm. La intrare coliba avea o cuină care făcea trecerea în cameră de locuit. Cuina era un spaţiu restrâns unde se gasea vatra. Aceasta comunica printr-o "sobă oarbă" din paretele despărţitor cu camera. De obicei deasupra vetrei era "ocna"( deschiderea spre pod) şi coşul împletit special din nuiele, dat cu lut, pentru a feri cocioaba de incendiu.Uneori coşul lipsea fumul trecând prin acoperiş şi formând un strat izolator, contra incendiilor.

Lângă vatră mai totdeauna exista un loc special, mai ridicat din pământ bătut sau din lespezi de piatră, pentru păstratul veselei numit "cămineţ".

Camera era restrânsă adesea la unul sau două paturi, prevazute cu ruzi pentru atârnatul hainelor, cuptorul din lut era fixat pe peretele cu vatra, o măsută mică dreptunghiulară, cu scaunele, pentru mâncat., câteva suporturi de păstrat diferitele lucruri necesare. Iluminatul se facea fie cu lumânări din seu de oaie sau ceară de albine, sau cu opaiţe iar mai tarziu cu lămpi şi lămpaşe cu petrol, aşezate fie într-un loc special, făcut în perete "copileţ", fie mai târziu prin folosirea lămpii şi lămpaşului, cu petrol, în grindă.

Mobilierul din colibă era rudimentar. Paturile erau construite dintr-o "blană" de scândură de stejar fixată pe patru furci din lemn. Deasupra paturilor era fixată câte o rudă de atârnat hainele.

Vesela cuprindea câteva oale de lut pentru fiertură, direct la vatră, câteva cratiţe din tuci şi blidele din lut din care se servea mâncarea. Lingurile erau din lemn.

De remarcat este faptul că în cele mai multe cazuri coliba este mai mică decât poieţile vitelor.

In timp construcţia colibei poate deveni bicelulară sau chiar tricelulară. Ea a fost însă gândită, să fie locuită pentru perioada, de maxim două persoane, care stateau permanent la sălaş (de obicei bătranii).Vara când la sălaş locuiau şi ceilalţi membrii ai familiei, odihna se facea fie sub cerul liber, fie în podul poetilor, căptuşite cu fân.

Poietile au fost construite mai întâi din nuiele împletite, lipite cu lut, cu acoperişuri din paie şi stuf, perpendiculare cu faţada colibei iar ştalul, tot din nuiele, închidea ocolul sub forma de pătrat. În evoluţia lor poietile s-au construit din bârne, rotunde sau despicate în două, încheiate în colţuri, prin cheutoare, cu acoperiş din sindrilă, apoi din tiglă. Aceste poieţi erau de două şi chiar de trei ori mai mari decât coliba, după numărul vitelor pe câte omul le avea aici.

Celelalte acareturi se construiau în funcţie de necesităţi: cocina, patul, iar mai tarziu: podrum, cominar, bunar etc

În Valea Caraşului, la începutul sec XX pe lângă gospodaria din sat omul deţinea un sălaş, locuit permanent dar mai avea încă şi alte anexe similare sălaşului (niciodată însă de mărimea celui permanent), plasate fie într-o regiune de pădure, dacă sălaşul se afla plasat în regiune deluroasă, fie, în cele mai multe cazuri în regiunea de îmbinare a dealului cu lunca.

Valea Caraşului, mai mult decât alte zone etnografice combină armonios varietatea reliefului: pădurea apropiată de deal şi dealul în preajma câmpiei. Se întâmpla deseori ca anumite anexe gospodăreşti să fie special construite în alte zone de sălaşe, mult mai prielnice pentru o îndeletnicire sau alta. Astfel creşterea porcilor era f. rentabilă în zona de pădure, unde lăsaţi liberi porcii aveau mâncare din belşug, aproape tot timpul anului iar o cocină în sălaşul permanent (dacă acesta era în deal) devenea inutilă.

Toamna şi primăvara turmele de oi scoase pe întinderea câmpiei aveau nevoie de poieţi în zona respectivă. Termenul de "odaie" sau "hodaie" devine impropriu pentru Valea Caraşului. Poieţile din câmpie erau tot sălaşe, mai exact anexe ale sălaşului deja existent.

Stânele apar cu denumirea şi funcţionalitatea respectivş mult mai târziu.Asta pentru faptul ca în gospodăria cărăşanului n-au existat niciodată doar oi. Cornutele şi vitele mari, îndeosebi vacile, juncii, boii, ca animale de povara, caprele şi porcii erau nelipsite şi de cele mai multe ori erau adapostite în cadrul sălaşului sau a acelorlate anexe.Cu singura deosebire că vitele mari, de regulă iarna erau duse în sat în timp ce cornutele iernau în cadrul sălaşului.

Atâta timp cât turmele sunt numeroase fiecare sălaş se ocupa de vitele lui.

Atunci când, în anumite perioade, turmele se răresc, mai multe sălaşe apropiate, care se găseau în aceeaşi situaţie, se unesc, iarna, la un singur sălaş, ocupându-se de îngrijirea lor cu ziua.

Numărul sălaşelor existente, în funcţie de mărimea satului, erau cu sutele. Foarte puţini oameni dintr-un sat n-aveau sălaşe deloc. Ei deveneau excepţii, ce infirmau regula.

Chiar şi cea mai săracă familie din sat avea pe puţinul lui pământ câteva anexe moştenite, din vremuri mai bune. S-a întâmplat însă, în repetate cazuri că sălaşele să fie abandonate, prin dispariţia din familie (accidente, razboaie, boala) a capului de familie sau cu moştenitori inapţi pentru munca grea impusa de aceste sălaşe.

În Caraşova, Ciudanoviţa, Ciclova, Potoc au existat şălaşe cu ocol întărit, ca o dominantă şi acolo unde configuraţia terenului îngăduia acest lucru.

În general locul de sălaş trebuia să prezinte anumite avantaje: să fie cu faţa spre soare, să aibă un teren prielnic, neaccidentat, cu păşune, fâneţe, cu loturi de pământ pentru semănături, să fie ferit de vânturile mari, precum Coşava, care bate în zona sau Vântul Mare şi mai ales, foarte important locul trebuia să fie aproape de o sursă de apă.

Aceste criterii de obicei erau îndeplinite existând însă destule cazuri când locul avea sau un teren neadecvat şi atunci construcţiile erau grupate abătându-se de la construcţia standard de ocol întărit, fie că apa era la o oarecare distanţă,etc.

Prin strămutarea satului bătrân în vatra adunata, din Vale, la început se păstrează, în construcţii, elementele arhaice, specifice: casa din bârne monocelulară sau bicelulară, cuina, vatra, coşul de afumat. Nu în puţine cazuri casa de la salaş este adusă în sat şi reasamblată de meşterii constructori.

Dacă la început satul îşi modelează casele după arhitectura arhaică a sălaşului, în timp păstrând în genere structura de bază, cunoaşte multiple transformări, care într-un fel sau altul şi mai ales într-un ritm f. lent satul va ajunge în pragul secolului XX să imprime sălaşului, anumite "îmbunătăţiri", adăugiri, consolidări etc

Revenind însă la perioadele mai apropiate de strămutarea vechiului sat spre locuri mai joase şi folosind din plin ca materie primă, care se găsea din belsug, în Valea Caraşului, lemnul, arhitectuta vechiului sat din Valea Căraşului era una a lemnului.

Coliba din cadrul sălaşului, cunoaşte însă de prima dată în noul sat constituit o evoluţie, aproape spectaculoasă: este din bârne şi urmează structura planimetrică a locuinţei din deal, dar se adaptează, aşa cum este firesc locului şi nevoilor sporite de confort:

Fundamentul este ridicat mult, avându-se în vedere că majoritatea localităţilor şi-au stabilit vatra pe văi sau pe terase. Fundamentul este acum săpat în pământ, la un metru, umplut cu piatră şi legat, ca liant cu pământ galben iar dependintele sporesc.Casa monocelulară, devine ea însăşi o excepţie. Astfel "cuina este mărită, dându-i-se o dublă întrebuinţare: este, în continuare locul de trecere, locul cu vatra, cu ocna spre pod, locul deschis spre coşul casei dar este în acelaşi timp şi bucătărie. Cuina devine casa "în casă", adica locul cel mai important, unde se adunau laolaltă toţi membrii familiei. Camera capată proporţii, în mărime şi în înalţime. Este făcută să adăpostească o familie. Coşul creşte şi el ca proporţie, odată cu acoperişul, fiind căptuşit cu pământ galben iar mai tarziu cu cărămidă. Acoperişul în patru ape şi coşul sunt acoperite cu sindrilă, uneori dublă, împotriva vântului Coşava.

Bârnele din pereţii caselor sunt deseori cioplite cu barda din stejar, iar "gragia"(coarda) şi tălpoaiele casei sunt de asemenea cioplite din buşteni groşi, asigurând casei o mai bună izolare şi rezistenţă.

Într-o evoluţie imediată acoperişul în patru ape suportă modificări, prelungind sub ele dependinţele. Acoperişul în două ape este cel care suportă modificările ulterioare de îmbunătăţire. Casa bi şi tricelurară devine o consantă în sec al XVIII-lea.

Spre deosebire de colibele din sălaş, casa este mai mare, mai aerisită, cu ferestre "şolocaturi", formate din două părţi, pentru a se putea deschide cu uşurinţă. Geamurile cu"ocheţii" din sticlş sunt şi ei mai mari.

Cuina, locul de intrare şi trecerea dintre cele doua camere, se mai numeste:"în casa". Ea îsi păstrează la început ocna şi vatra, care comunică prin aceeaşi sobă oarbă cu soba mică, unde este cuptorul de lut.

Soba mică continuă să rămână încă mult timp locul cel mai arhaic. Mobilierul este foarte simplu: doua sau trei paturi, cuptorul din lut, masa mică cu saunele în jurul ei, ruzi de lemn pentru atârnatul hainelor, poliţe din lemn pentru păstrarea diferitelor lucruri, copileţul căptuşit cu lut pentru iluminatul interior

Soba mare, sau soba bună, are funcţia specială de primire a goscilor şi este camera care suportă primele înnoiri în ceea ce priveşte mobilierul, încalzirea şi iluminatul.

Primele produse industriale precum: soba rotundă din tuci, lămpile de iluminat cu abajur metalic, dantelat, cu petrol dar şi mobilierul de producţie meşteşugărească: paturi mai elaborate, adesea cu motive încrustate sau pictate, lazile de zestre sau primele dulapuri cu sertare, masa şi scaunele necesre într-o asemenea cameră. Scaunele lungi cu spătar, de-a lungul patului nu lipsesc din nici o gospodarie (V.Popescu, 2003, pp101,102).

Modul de amplasare al casei, în linia drumului, devine rezultatul sistematizării. Înainte de promulgarea acestei legi, aşa cum susţin toate documentele casele erau concentrate, în palcuri acolo unde terenul îngăduia şi avantajele erau certe: de-a lungul apei, pe terase drepte neaccidentale, în locuri însorite, lipsite de bătaia vântului, etc.Acest lucru se mai observă şi azi în satele cu străzi lăturalnice, unde sistematizarea nu a acţionat.

"Tragerea la linie" pe linia continuă a drumurilor a modificat faţa vechiului habitat din Valea Caraşului. Odata cu aducerea caselor dupa modelul standardizat, la începutul sec. al XVIII-lea ele încep să supote modificările ulterioare. Casa monocelulară, prin prelungirea acoperişului, devine bi sau chiar tricelulară. Faţada casei aliniată la lina drumului permite ca gospodaria să se dezvolte perpendicular pe linia drumului şi în paralel cu linia curţii cuprinzând celelalte acareturi: sopron, grajd,etc sub acelaşi acoperiş. Acolo unde spaţiul permite, deseori acareturile sunt construite separat, în curte. Cocina este totdeauna construită separat.

Prelungirea streşinei duce la adaugirea unei tinde, susţinută pe piloni din lemn, uşor stilizaţi de-a lungul camerelor de locuit sau doar la intrarea în tindă.În timp prin închiderea tindei se formează un fel de antreu, spaţios şi luminos, cu intrare separată, din stradă, numită "colidor"

În spatele gospodăriei, în cele mai multe cazuri este construită cocina de porci, uneori şopronul. Alături se întinde gradina de legume.

Satul bănăţean vechi, aşa cum observa N. Iorga, avea un atribut românesc, comun întegului spaţiului balcanic: "...un sat românesc, un sat sârbesc, bulgăresc, un sat din Tracia... toate aceste sate, cu excepţia regiunilor de coastă, sunt identice...aceleaşi străzi, aceeaşi aliniere a locuinţelor, aceleaşi proporţii între casă, livadă, gradină de zarzavaturi şi aceeaşi gradină de flori...foarte modesta casa a ţăranului, cu acoperişul de paie sau de sindrilă...cu prispa aerisită în faţă, cu împărţirea interioară identică: camera centrală cu vatra care dă căldura celor două camere alăturate, camera de locuit la stânga, camera mult mai mare la dreapta, cea numită de români "casa mare"sau "soba bună" "casa major", "salonul", care este destinată găzduirii oaspeţilor sau primirii vizitatorilor. Aranjarea interioara e identică, mobilarea de asemenea"( N.Iorga, 1929,pp.3-7)

Odată cu sec al XIX-lea, întreaga Vale a Caraşului va cunoaşte dezvoltarea arhitecturii în piatră. Meşteşugul în piatră, adus de meşterii italieni, friuleni, colonizaţi mai ales în Oraviţa şi Maidan, încă din sec al XVIII-lea vor conduce spre monumentalele poduri şi viaducte construite între Oraviţa-Anina, prin calea ferată de inegalabila frumuseţe, la o arhitectura a pietrei vor impune zona ca "ţară a pietrei" ( N.Sãcara, 1987, p153)

Deşi meşteşugul ridicării unei case din piatră nu a fost străin romanului, folosindu-se construcţiile de piatră încă de pe vremea daco-romanilor, el a fost abandonat, în perioada migraţiei, prin retragerea băştinaşilor spre locurile retrase, folosindu-se de mijloace mult mai economice, avute la îndemână.

Într-o etapa nouă, mai prosperă şi mai ales sub influenţa meşterilor italieni, cioplitori în piatră, meşteşugul construcţiilor din piatră revine în forţă, chiar dacă este mult mai anevoios şi mai costisitor. Cele mai multe din casele cărăşenilor sunt reconstruite în această perioadă din piatră.

Toată Valea Caraşului cunoaşte o adevărată explozie a pietrei. Carierele de piatră, începând din munţii Aninei, Oraviţa, Ciclova Ilidia şi până în munţii Locvei cunosc o exploatare nemaipomenită. "Drumul pietrei", indiferent că vorbim de roca dură, desprinsă din munte prin procedee sofisticate sau de roca moale "piatra moale", din carierele de la Ciclova sau Ilidia, este străbătut neîncetat de drumul cărăuţaşilor, înspre satele dimprejur (D-mitru Brânzei, manuscrise).

Această luptă cu piatra muntelui va face ca la începutul sec XX, treisfert din casele de lemn din Vale să fie înlocuite prin case solide, monumentale din piatră, cu garduri din piatră, cu pivniţe, cu porţi imense, înzidite.

Procedeul sofisticat al cioplirii "ghizdurilor"(gura fântânilor), împreuna cu "vălăiele", tot din piatră, sunt reprezentative pentru o localitate ca Ilidia, câteva din astfel de exemplare păstrându-se până astăzi (N-Săcară,1974, pp155,156)

În faţa casei, tot din aceeaşi perioadă, erau fixate scaune, formate dintr-un bloc mai mare de piatră cioplit, fixat pe doi suporţi solizi, tot din piatră.Se mai întâlnesc, pe alocuri şi astăzi, în multe localităţi din Valea Caraşului: Ilidia, Ciclova, Potoc, Sasca-Română.

Mai mult arhitectura pietrei trece dincolo de casa de locuit cu două, trei uneori chiar 4 camere, spre completarea acareturilor, tot din piatră: grajduri imense, şoprone, curţi înconjurate cu ziduri de piatră. Întreaga gospoarie primeşte aspectul unei cetăţi, "cu ocol întărit". Curtea nu în puţine cazuri este pavată cu piatră, fântana "bunarul", care se găseşte deseori in curte, sau în stradă este zidită din piatră.

Intrarea în curte se face printr-o deschidere imensă, în care este fixată poarta, din lemn, la fel de mare, deschidere care va primi denumirea după germanul "ainfoart" sau "stainfoart" care se va închide, în partea opusă prin aceeaşi poartă mare, înzidită, la ieşirea în grădină. Astfel întreaga gospodarie, de formă dreptunghiulară, era închisă între cele două "ainfoarte", separată de ocolul vecinului prin ziduri din piatră, înalte până la 2 metri.

Întreaga gospodarie primea pe langă durabilitatea nelimitată, deplina siguranţă, împotriva vânturilor şi a încălcărilor de orice fel.

Asemenea construcţii fortificate sunt frecvente în toata Valea Carasului(foto).

O motivaţie în plus a punerii la adapost a întregii gospodării este faptul că în această perioadă pe lângă aşa zişii "lotrii", haiduci însetaţi de lupta pentru dreptate şi binele aproapelui, apar acei psoudolotrii, hoţi, care induc în eroare sistemul habsburghic, îmbogătindu-se prin jafuri şi încălcarea gospodăriilor.

Morile însirate pe întregul curs al Caraşului, iar spre sud, al Nerei cu afluenţii mai importanţi Ciclova, Vicinicul etc, proprietate de bun comun, cunosc şi ele în parte, înnoirea dată de arhitectura pietrei, în timp ce altele au rămas până astăzi în haina vechii arhitecturi a lemnului.

Prin această arhitectură a pietrei, care se continua şi sud de Valea Caraşului, Valea Almăjului, Clisura Dunării şi chiar până la Vârşeţ sau Biserica Albă (din Iugoslavia), asemanatoare cu a multor aşezări din munţii Apuseni, Banatul de munte devine o "ţara a pietrei".

Odată cu arhitectura pietrei diferenţele dinte satul din vale şi sălaşul din deal devin f. mari. Arhitectura sălaşelor se păstrează încă multe decenii prin construcţii din lemn.

Dezvoltarea satelor bănăţene prin evoluţia economică de la începutul sec XX, prin emigrarea multor cărăşeni în America, Franta va conduce pe langă avansata arhitectură a caselor din piatră, mai ales după reforma agrară de după Unire, spre mărirea proprietăţii, a sporirii hectarelor de pamânt, a înnoirii cu diferite atelaje agricole: batoze, combine, treieratori etc.

Vitregia celor două războaie mondiale va frâna dezvoltarea satelor cărăşene din stare lor de prosperitate, la care ajunseră. Moartea secerând forţa activă a bărbaţilor, căzuti pe câmpul de luptă dar şi a copiilor sau a populaţiei adulte rămase la vatră, prin diferite boli şi epidemii (specifice perioadei de război), satul cunoaşte acel regres specific în care omul luptă pentru supraveţuire şi pentru securitatea familiei.

Prin desele razii şi înaintări a inamicului pe frontul de vest, satele sunt părăsite, oamenii retragându-se, la fel ca pe vremea năvalirilor barbare, în locuri ferite din calea inamicului.

Sălaşele devin suprapopulate şi suportă modificările date de statul îndelung aici a familiei, împreună cu animalele şi uneori chiar şi cu familii înrudite sau apropiate. Uneori coliba este largită, devenind bi şi tricelulară, poieţile capată şi ele amploare.

Vechiul sat cu case risipite "siliştea" este repopulat în totalitatea lui

Memoria orală păstrează, ca pe o peliculă cinematrografică atmosfera arhaică,"ca dă înşeput dă lume", când omul se mulţumea cu foarte puţin şi când ca un bun suprem "numa' viaţa conta", "ţi să-mpărea că dacă al plicat dîn familie, o' tată, o'fiu, o' bărbat, să întoarşe dîn război...asta ar fi al măi mare bine pră care ţî-l dă Dumnedzău!". Unii se întorceau infirmi, mutilaţi, neputincioşi pentru toata viaţa, sau pentru a muri ulterior, acasă; cei mai mulţi însă rămâneau pierduţi pe câmpul de luptă, "fără mormânţî şi fără lumânare la cap...în timp ce familia pierzându-şi "stâlpul dă năgejge" erau nevoiţi să lupte cu nevoile cu sărăcia (M. Mândroane, inf.).

Mulţi dintre copii satului se nasc în sălaşe şi cresc aici total izolaţi, fără sansa pe care o avuseră parinţii de a se "lumina" prin şcoală, sau de a o putea continua, prea mulţi dintre adolescenţii plăpânzi, între ei, majoritatea condeierilor ţărani, din Caraş, care fără stiinţă se trezesc întreţinatori de familie, încă din anii începutului de adolescenţă.

Aici în lumea arhaică a salaşelor mulţi tineri care nu avuseră acces la "civilizaţie"( cazul aceloraşi condeieri ţărani) împletesc munca păstoritului, comunicarea cu natura, cu dragostea pentru slova, pe care şi-o înşusesc mai mult autodidact, aceeaşi populaţie majoră care la iesirea din război este destul de călită de încercări pentru a parcurge o altă etapă, apropape la fel de rea: comunismul, cu toate ororile lui ulterioare.

Prin manuscrisele lui D-mitru Brânzei, descrie aceasta admirabilă lume arhaică din cadrul sălaşelor înainte, în timpul razboiului şi după război, cu toate tragediile şi ororile aduse de acestă într-o lume paşnică care dorea să muncească şi să se bucure de viaţă.

Din aceleaşi manuscris aflăm că într-o localitate ca Ciclova, cu cca 800-900 de case, în prejma Unirii, aproape fiecare familie avea un sălaş, uneori chiar două sau trei, în funcţie de poziţia şi avantajele pământurilor deţinute. Este aproape suficent să încercăm să ne facem o imagine a habitaului din cadrul acestor sălaşelor, răsfirate în jurul satului propriu-zis ca nişte raze, până în hotarele localităţilor învecinate: Ciclova-Montană; Oraviţa, Ilidia, Răcajdia.

Familiile mai înstărite din sat apucaseră, până în preajma războiului să-şi dureze şi în ocolul întărit al sălaşelor unele construcţii din piatră sau ulterior din cărămidă, începând de la coliba ( care în acest caz îşi pierde denumirea, dvenind casă, continuând cu poieţile (adevărate grajduri), pivniţe "podrumuri", fântâni "bunare", cominare (locul de depozitare a prunelor), apropiind evident dublul locuibil de construcţiile solide din sat.

Aceste "îmbunătătiri" în habitatul sălaşelor constituie apanajul oamenilor mai înstăriţi din sat, asa zişi "chiaburi", vânaţi cu înverşunare de sistemul comunist, la câteva decenii mai târziu.

Este f. curios că aceste sălaşe f. puternice sunt totuşi primele care vor dispărea, odată cu dispariţia celor ce le clădiseră.

În paralel cu aceste construcţii impozante, în cadrul sălaşului, arhitectura lemnului coexistă timp îndelungat ca şi atmosfera arhaica "a începutului de lume". Personal am crescut în acest univers special unde timpul parca uita să mai treacă.

La sălaş comunicarea cu natura şi animalele intra într-un proces firesc şi f. apropiat de viziunea bătrânilor care "vedeau", pipăiau" fenomenele naturale, neîntâlnite azi, prin toţi porii sufletului. Pruncii erau învăţaţi să respecte şi să execute diferitele ritualuri de protejare a vieţii şi de îndepărtare a morţi; de îmbunare a fenomenelor catastrofice, de iniţiere şi creştere fertilă, de armonizare a relaţiei umane, cu cea superioară, divină.

În lumea sălaşelor viaţa era trăită la parametrii mult mai înalţi, ca psihologie umană. Relaţia comunitară armoniza viaţa. Întâlnirile bătrânilor, poveştile şi snoavele lor, înţelepciunea şi umorul erau elementele nelipsite din cadrul clăcilor, care se desfăsurau linistite, făcând chiar abstracţie de un sistem care ameninţa această lume, cu desfiinţarea ei.

Cu decenii în urmă, se amintea, despre şezătorile desfăşurate iarna aici, unde bătrânii dar şi tinerii căsătoriţi îşi aveau reşedinţa, despre bogata industrie textilă, cu etapele ei absolut necesare, despre războiul de ţesut, fixat aici mai ales iarna.

După război şi odată cu instaurarea regimului comunist sălaşele încep să-şi piardă vechile funcţii odată cu nimicirea micii proprietăţi private.

Luâdu-i-se animalele din bătătură, împreună cu căruţa, pământurile, prin care îşi asigura traiul, omului satului i se lua practic dreptul la alegere. Era obligate, apoi, drept urmare, să se înscrie în C.A.P şi să accepte un alt mod de a exista, străin modului său de existenţă, ostil principiului: "muncesc ca să am"

Rezistenţa săteanului, sub o forma sau alta, va face ca sălaşul să mai supraveţuiască câteva decenii, chiar dacă acesta va trece prin diverse modalitaţi de desfiintare.

Între 1950-1970, curba descendentă a dublului locuibil este vizibilă în întregul areal din Valea Caraşului.

"Fruntaşii" satului vor fi primii care plătind tribut pentru bruma de argoniseală sunt înlăturaţi, deportaţi, batjocuriţi. Sălaşele lor sunt devastate barbar de sistem, la fel ca şi casele.

Cei mai mulţi dintre săteni renunţă de bună voie la sălaş, mulţumiţi să-şi poata recupera măcar maerialele de construcţie.

Cu toate astea în 1970 mai supraveţuiseră cca.15-20% dintre sălaşele existente în preajma războiului. Şi chiar dacă profitul economic al acestuia nu mai era cel dinainte, omul satului dintr-un viu instinct de conservare îl păstrase. Multe dintre acareturi deveniseră inutile, constituind mai mult o zestre sentimentală. Cele locuite plăteau statului însemnate cote de carne, lapte, brânză, etc.

După 1970, printr-un fals decret, se cere satenilor să demoleze toate sălaşele care mai existau. Deveniseră oricum ineficiente, în sistem. Trebuiau să dispară.

Martor ocular fiind, prin 1975 tovarăşii au năvălit în strungă, peste bunicul meu, care îşi îngrijea animalele, ca de obicei, şi i-a poruncit să se retragă...

Venise ordin "de sus" cu demodarea tuturor sălaşelor care mai erau în picioare. Din sutele de sălaşe care fuseseră cândva răspândite pe raza comunelor, supraveţuiseră ca într-un miracol, doar câteva zeci, cele mai multe grupate chiar pe vatra vechiului sat "sălistea".

Între ele şi sălaşul nostru. Bunicul a înlemnit. Se retrăsese într-o parte, cu respiraţia tăiată. Acest sălaş avea o vechime, nedesluşită. Aşa îl pomeniseră acolo.Pe vatra satului bătrân, la răscrucea dintre deal, pădure şi câmpie, îmbinându-le fericit pe toate trei, în bătaia tuturor vânturilor, suferind de lipsa apei, care se găsea la oarecare distanţă.

Coliba a fost construită, sau reconstruită, se pare de bunicul bunicii undeva la sfârşitul sec al XIX-lea. Restul acareturilor, două poieti iniţial din nuiele împletite, apoi reconstruite de bunicul, priceput constructor în lemn, după 1960, din bârne rotunde (prima poiată), şi din bârne cioplite, la doua poiată, terminată prin 1970. Toata arhitectura salasului era, în întregime din lemn, prin îmbinarea bârnelor după sistemul "în cheutoare".Staulul "stalul" pentru noatini, cocina de porci, gardurile fiind făcute din nuiele împletite. Mâinile pricepute ale moşului meu nu a conceput în această lume a arhaicului piatra sau căramida (mai putin tigla, necesară odată cu dispariţia, din Banat a meşterilor pricepuţi în confecţionarea şindrilei, acoperişul care fusese şi aici odinioară...

Tovarăşii aduseseră cu ei un buldozer. O noapte de coşmar în plină zi. Oamenii însărcinaţi cu acest dezastru erau maramureşenii aduşi de sistem la S-M-T. Poate dint-un vag sentiment de jenă, ascuns undeva în spatele "ideilor înalte, progresiste" buldozerul nu a intrat totuşi în strungă. Doar muncitorii care au desfăcut ultima poiată construită de bunicu...

Peste câtva timp, cu o dârzenie, specifică omului de munte, bunicul şi-a remontat întreaga constructie. "Or' eu, or' ei", spunea. "Tras la judecată" pentru această faptă care dovedea în fapt că sfidează un sistem, pe care nu l-a agreat niciodată şi din cauza căruia a avut de suferit la începutul colectivizării, bunicul le-a spus cu un calm aparent: "dacă îl dărâmaţi din nou, io din nou îl refac. Mâinile astea, care or construit, obligate, şi saivanele voastre...să pricep să construiască. Voi vă pricepeţ tare bine să dărâmaţi... Aţi intrat în ocolu' meu şi ar fi trăbuit să vă dau în cap...fâncă şe-ati făcut... îi nălegiuire în faţa lu Dumnedzau. Nu v-am atins, nu v-am dzîs nimic...Voi ce-aţi putea să-mi faşeţi mai rău dâcat mi-aţi făcut?. Să mă omorâţ', faşeţ-o, după sistemuâ vostru...comunist."

Aceeaşi realitate, care ţine de miracol, a făcut ca azi, după atâţea ani de democraţie sălaşul amintit să fie, alături de încă unul, apropiat singurele relicte care au rămas pe vatra satului bătran, să povestească vremurilor pe care le străbatem, mai rele parcă decât toate etapele pe care le-am străbătut de-a lungul istoriei, despre un vechi habitat al satului cărăşan.

Cercetarea inteprinsă în 1997, în zona cea mai înaltă din Valea Caraşului: Carasova, mă făcea să descopăr un caz excepţional in cercetarea dublului habitat.

Localitatea s-a dovedit a fi supraveţuit nu doar ca o "insulă" etnică ci mai ales ca insulă de rezistenţă. La Caraşova mai existau în stare de funcţionalitate sălaşe, mai multe decât pe întreaga vale. Aceste sălaşe, plasate în zone, cu denumiri specifice erau legate între ele prin drumuri de pământ "put", sau cărari "obrata", plasate fie în hotar cu satele aparţinătoare: Lupac, Rafnic, Nermet, fie pe propriul hotar din apropierea satului.

Am întalnit aici batrâni care nu concepeau sa-şi trăiască ultimii ani decât aici, în mijlocul animalelor lor dar şi oameni harnici cu un puternic instinct al proprietăţii şi chiar tineri, care în ciuda faptului că merg în Croaţia, se reîntorc totdeauna, acasă şi mai mult, îşi investesc banii în construcţia unor anexe de

salas. Este foarte adevărat că acest ultim tip de sălaş, pierzandu-şi total funcţiile îniţiale se readaptează treptat unui habitat nou, care transformă sălaşul într-o casă de vacanţă, cu electricitate, apa curentă, televizor, precum şi alte facilităţi, atribute ale modernizării.

Insula izolata, Caraşova, cu cele 7 sate aparţinătoare (Clocotici, Lupac, Vodnic, Nermet, Rafnic, Iabalcea) situată la cea mai înaltă altitudine, lipsită de pământul arabil, care s-o supună colectivizării, aceste sate au fost salvate de "tăvăliugul" nimicitor al comunismului, continuând să trăiască în conformitate cu Datul ei, conservandu-şi nu doar habitatul ci şi portul, graiul şi obiceiurile (M.Mândroane,1999, p.p.82-94).

Dacă în 1997 cei câţiva bătrâni, din Caraşova, păstrători ai habitatului vechi, priveau totuşi cu septicism situaţia dezastruoasă a economiei pastorale, nerentabilă şi neatractivă, pentru tinerii, atraşi mai ales de avantajele lesnicioase, oferite de Croaţia, este ineresant de studiat situaţia sălaşelor în momentul actual. A evoluat dublul locuibil înspre acele construcţii moderne care apropie sălaşul, deosebindu-l, de casa de vacanţă sau abandonate aceste anexe gospodăreşti vor continua să dureze un timp, la fel ca pe întreaga Vale a Carasului, ca relicte, după care, neconservate, vor fi supuse distrugerii prin intemperii şi dorinţa de jaf ce caracterizează omul nou, contemporan.

Bibliografie

1. L.Apolzan, Carpaţii tezaur de istorie-Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţim,Ed Stiinţifică şi Enciclopedică, Buc, 1987.

I. Boros, Regularea comunelor din Jud.Caraş (1784-1796), în: Analele Banatului, Anul III aprilie-iunie, 1930, Timişoara.

D-mitru Brânzei, condeier ţăran (manuscris).

C.Bucur, Vetre de civilizaţie românească - Civilizaţia Mărginimii Sibiului, Sibiu, 2003

V. Butură, Stăvechi mărturii de civilizaţie românească, Ed.Stiintifică şi Enciclopedică, Buc. 1989.

I. Cornea, Geografia satului românesc. Asezare, formă, structură, în Sociologia românească, Anul II, nr. 2-3 februarie-martie, 1937.

L. Munteanu-Dumitru, Itinerare arheologice bănăţene, Ed. Sport-turism, Buc.1988.

N. Dunare, Sistemul ocupaţional pastoral, factor de stabilitate şi comunicare, în Analele Banatului,vol I, Timişoara, 1981.

C. Giurcaneanu, Populaţia şi aşezările din Carpaţii româneşti, Ed.Stiintifică şi Enciclopedică, Buc. 1988.

10.I.Ghinoiu, Tipologia aşeărilor rurale româneşti, în Analele Banatului .Etnografie, vol.I, Timişoara, 1981.

N. Iorga, Le caractere commun des institution du sud-est europene, Paris,1929.

St. Manciulea, Sate şi sălaşuri din Câmpia Tisei, în Buletinul Societăţii regale româneşti de geografie,Tomul L 1931, Atelierele grafice Socec, Buc, 1932.

M.Mândroane, Caraşovenii. Dublul locuibil, în Minorităţile între identitate şi integrare, Museum Arad, 1999.

P.N.Panaitescu, Satul bătrânesc.Ce au găsit ungurii la venirea lor în Transilvania, în, Transilvania, Anul 75, ianuarie, nr. 1, 1944, Sibiu.

V. Popescu, Evoluţia aşezarilor din Banat, Ed. Waldpess, Timişoara, 2003.

N. Săcaăa, Valori ale arhitecturii populare româneşti, Ed. Facla,1987.

N.Săcară, Fântânile de piatră din Ilidia, în Tibiscus-Etnografie,Timişoara, 1974, pp 155,156.

T.Simu, Originea craşovenilor, Studiu istoric şi etnografic, Tipog."Corvin", Logoj, 1939.

H.H. Stahl, Sociologia satului devălmaş, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1946.

P.H. Stahl, Triburi şi sate din sud-estul Europei, Colecţia Paideia, Buc. 2000.

M.Taban, Arhitectura şi ocupaţii tradţionale în areal periurban(II)-Comuna Caraşova, în Memoria satului românesc, vol II, Timişoara, 2001.

I.Nistor, I. Toşa, Aşezări, ocuptii şi arhitectura populara de pe Valea Timisului, în Studii si comunicari-Etnografie, Istorie, Caransebeş, 1975.

G. Vergez-Tricom, Regiunile naturale şi unitatea Banatului românesc, volumul Jubiliar al Transilvaniei, Buc. 1929, în Buletinul Societăţii regale românşti de Geografie, tomul XLVIII, 1929, Buc, 1930.

T.H.N. Trâpcea, Contribuţii la istoria românilor din Peninsula Balcanică .Românii din Timoc şi Moravia, în Balcania, vol I, Revista istorică de studii şi cercetări balcanice, Buc. MCMXLII.

V. Tufescu, O măruntă populaţie balcanică din Banat.Craşovenii, în Balcania IV, revista istorică de cercetari balcanice. Buc. MCMXLI.

V.Tulescu, Românii din Banat şi raporturile lor cu populaţia alogenă, în, Buletinul Societătii regale române de Geografie, Tomul LXI, 1942.

R.Vuia, Studii de etnografie şi folclor, Ed. Minerva, Buc. 1975.

Maria Mândroane