Teoria voinţei sociale

1. „Voinţa socială” este un concept central al sistemului sociologic gustinian fiind văzut ca esenţa a existenţei societăţii.

Max Weber definea sociologia ca „ştiinţa a acţiunilor sociale” şi întradevăr, o societate nu poate fi concepută fără o dinamicitate. Instituţiile sociale, relaţiile sociale, formele sociale nu sunt obiecte statice ci există în rezultatul activităţii unor indivizi, „voinţa socială” fiind motorul care determină nu doar activitatea indivizilor ci şi formele sociale pe care aceştea crează prin propria activitate.

Voinţa socială, potrivit lui Gusti, reprezintă totalitatea autonomă de manifestări spirituale şi economice, reglementate juridic şi politic şi condiţionate cosmic, biologic, psihic şi istoric.

În acelaşi timp sociologul român evidenţiază legătura care există între voinţă socială şi conştiinţa de sine. Pentru o activitate voluntară, are nevoie de o conştiinţă, capacitate atât de a percepe realitatea existentă şi cât şi locul său în această realitate.

Gusti evidenţiază trei aspecte care exprimă motivarea afective a voinţei (iubirea de sine, simpatia, veneraţia faţă de necunoscutul natural şi social) şi trei aspecte care constituie motivarea raţională (percepţia, intelectul, raţiunea).

Cu alte cuvinte, voinţa poate fi numită ca acel impuls care determină activitatea umană spre realizarea unor anumite scopuri, cu condiţia existenţei acestor scopuri.

În dependenţa de legăturile între scopuri şi mijloacele existente Gusti distinge trei trepturi ai devenirii voinţei sociale:

1. Voinţa embrionară, caracteristică omului natural, lipsit de noţiunea scopului, deciziile căruia sunt luate inconştient, impulsiv.

2. Voinţa slab dezvoltată care aparţine celor care au mijloace dar nu au scop bine definit.

3. Voinţa pe deplin realizată care atât conştientizează anumite scopuri cât şi posedă mijoace care corespund indeplinirii acestor scopuri.

Voinţa socială, însă nu ar trebui confundată cu „motivaţia” care este legată de impulsuri individuale şi impulsive şi este o noţiune cu mult mai cuprinzătoare.

Teoria cadrelor vieţii sociale

2. Prin teoria cadrelor sociale se încearcă determinarea legăturii între condiţii şi cauze. Cadrele sociale sunt cele care determină condiţiile în care se manifestă voinţa socială.

a) Cadrul cosmic (cosmologic) interesează pe un sociolog în măsura în care natura întră în relaţie cu viaţa socială determinând apariţia şi evoluţia unor culturi sau civilizaţii, evoluţia sub influenţa factorilor naturali sau geografici.

Condiţiile geologice, meteorologice, flora şi fauna sunt cele care în mare măsură influenţează modul de trai al unei comunităţi umane. Obiectul de studiu al unui sociolog, însă nu prezintă cadrele naturale în sine ci modul în care acestea înfluenţează asupra tipului de aşezări, ritmurile vieţii sociale,calendarul agricol, credinţele, superstiţii, naturii cultivate.

b) Cadrul biologic cuprinde situaţia demografică şi medico-sanitară a populaţiei, capacitatea de adaptare la mediu. Cadrul biologic devine social în măsura în care interacţionează cu grupurile umane condiţionând viaţa socială.

c) Cadrul psihologic cuprinde atât predispoziţiile psihologice individuale cât şi cele socio-psihologice. Modul în care este exercitată presiunea de către colectivitate asupra individului şi cum reacţionează individul la aceste presiuni. Mentalitatea, opinia publică, conformismul, inovaţia sunt considerate fenomene psihologice care condiţionează în mare măsură viaţa socială.

d) Cadrul istoric reprezintă influenţele sociale provenite din evoluţia societăţilor. Tradiţia, formele sociale constituite ca rezultate a proceselor istorice condiţionează în mare parte şi viaţa socială din prezent. Datinile, obiceiurile, credinţele, superstiţiile sunt considerate produse ale trecutului. În cazul în care acestea ar fi produsul prezentului acestea ar fi constituit elemente al cadrului psihologic.

Cadrele sociale, însă nu sunt văzute ca factorii determinativi ci factori care constituie condiţii pentru existenţa şi exprimarea a voinţei sociale. Gusti nu încearcă să dea o explicaţie de ordin cauzal, mecanicist ci să demonstreze factorii care condiţionează anumite fapte şi procese sociale.

Teoria cadrelor sociale este într-o relaţie directă cu teoria „voinţei sociale”, cu concepţia gustiniană asupra personalităţii. Voinţa socială este acel element constituitiv al societăţii. După cum s-a exprimat sociologul român, „omul nu este o fiinţă socială pentru că trăieşte în societatea ci pentru că societatea trăieşte în el”.

Teoria manifestărilor sociale

3.Teoria manifestărilor sociale a fost expusă de D. Gusti în 1909 în lucrarea „Ştiinţele sociale, sociologia, politica şi etica în interdependenţa lor unitară: prolegomene la un sistem”. Manifestările sociale, împreună cu unităţile sociale, relaţiile sociale şi procesele sociale, definesc o viziune gustiniană, realitatea socială socială şi constitue obiectul de studiu al sociologiei. Activităţile actuale care sunt condiţionate de anumiţi factori definesc manifestările sociale. Cu alte cuvinte manifestările reprezintă un rezultat al interacţiunii dintre cadrele sociale şi voinţa socială. Există atâtea feluri de manifestări ale unităţii sociale. Există atâtea feluri de manifestări, câte feluri de trebuinţe, necesităţi sunt:

- manifestări economice, referitoare la satisfacerea nevoilor de ordin material (hrană, adăpost, meserii)

- manifestări spirituale care corespund necesităţilor sufletului (ştiinţă, religie, artă, magie);

- manifestările moral – juridice ce urmăresc reglementareaşi instituţionalizarea manifestărilor economice şi spirituale (viaţa juridică tradiţională şi procesivă, proprietatea individuală şi colectivă);

- manifestările politico-administrative, refertoare la modul de impunere a reglementărilor şi a instituţionalizării (concepţii şi acţiuni politice, administraţia comunală etc.)

Unitatea socială. Legile unităţii sociale

4. Unitatea socială este definită de Dimitrie Gusti drept „voinţa socială actualizată în manifestările sociale, prin utilizarea cadrelor” sau o grupare de oameni ce trăiesc împreună formând un corp unitar caracterizat printr-o „mulţime de relaţii între indivizi”, prin „conştiinţa participărilor la grup”.

În conformitatea cu gradul de consistenţă, obiectivare şi durabilitate, D.Gusti clasifică unităţile sociale în trei categorii: comunităţile, instituţiile şi grupuri.

Comunităţile se caracterizează prin integrarea completă a indivizilor completă a indivizilor, prin anihilarea voinţelor individuale şi supunerea lor voinţei colective, obiceiurile şi interesului comun. Exemple de comunităţi sunt naţiunea, neamul, limba, religia, familie.

Instituţiile sunt caracteristice prin existenţa lor independentă de ce a indivizilor. Spre deosebire de comunităţi indivizii sunt liberi să între dar sunt obligaţi să se supună legilor acestora.

Grupurile sunt unităţi în cadrul căruia indivizii întră voluntar iar relaţiile în cadrul acestora sunt de ordin contractractual.

Pentru Dimitri Gusti, unitatea socială reprezintă o structură umană şi voluntară care se află în slujba necesităţilor materiale şi sufleteşti ale membrilor săi.

În legătură cu acest concept sociologul român formulează 5 legi ale unităţii sociale: legea cauzalităţii, legea paralelismului sociologic, legea idealului, legea paralelismului, legea idealului, legea dreptăţii, legea circuitului între idealuri şi valori.

Conform legii cauzalităţii, unităţile sociale nu poartă o cauză în sine a existenţei sale ci a unor condiţii impuse de mediul natural, mediul social şi voinţa socială, care este cauza cauzelor.

Legea paralelismului sociologic se referă la raporturile dintre părţile a întregului social (voinţa socială, cadre, manifestări). Între aceste părţi există o relaţie de interdependenţă şi nicidecum de subordonare, evoluţia lor având loc paralel. Conform concepţiei lui Dimitrie Gusti există un paralelism între cadre, între manifestări şi între cadre şi voinţă. Aplicarea acestei legi justifică egalitatea tuturor părţilor din cadrul proiectelor de cercetare monografică.

Legea idealului şi legea dreptăţii reprezintă legi ai idealului social. Gusti era convins că pentru a putea influenţa realitatea trebuie să credem în eficienţa acţiunii, această credinţă ne poate da doar ştiinţa socială, ideea. Dacă ideea reprezintă cunoştinţa despre realitatea existentă, atunci idealul reprezintă ceea ce ar trebui să fie. Precum afirmă Gusti, idealul fără idee este anemic, ideea fără ideal este lipsită de putere creatoare. Iată de ce între ideal şi idee trebuie să existe o relaţie care şi este reforma socială.

Idealul este un scop omul, însă nu poate fi impus să fie bun deoarece poate controla doar faptele nu şi cugetul. Societatea trebuie să ofere individului de a-şi realiza visurile. Rolul societăţii constă în oferirea omului posibilităţii idealului de a se realiza. Dacă scopul este în concordanţă cu mijloacele avem Legea Dreptăţii sociale. Uninea dintre legea idealului şi cea a dreptăţii conduce spre legea circuitului între idealuri şi valori.

Bibliografia:

1. M.Bulgaru, D.Cheianu. „Dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului sociologic în Moldova” – Chişinău: USM, 2005

2. Mircea Vulcănescu „Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti”, Bucureşti 1998

Mircea Mâciu „Interpretări din istoria sociologiei româneşti”, Iaşi 1980