Impactul procesului de

integrare economică asupra

economiei asiatice

2

CUPRINS

INTRODUCERE .................................................................................................................. 3

1.1 Comisia Națiunilor Unite în Asia şi Pacific ................................................................. 4

1.2 ASEAN şi zona de liber-schimb a Asociaţiei Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est ..... 6

1.3 Cooperarea economică Asia-Pacific (APEC) ............................................................... 9

1.4 Alte organisme de integrare regională în zona Asia-Pacific ....................................... 12

CAPITOLUL 2. Tendinţe integraţioniste în zona asiatică ................................................... 14

2.1 De la identitatea economică la cea politică ................................................................ 14

2.2 Factorii politici care împiedică realizarea unei Uniuni Economice în Asia ................. 17

2.3 Participarea Chinei la grupări economice integraționiste. Impactul asupra relațiilor

comerciale regionale .................................................................................................................. 21

CONCLUZII ...................................................................................................................... 25

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 26

3

INTRODUCERE

Pentru analiza instrumentelor de integrare ne-am concentrat atenția pe organismele şi

organizațiile mondiale şi regionale cu rol decisiv în înfăptuirea acestui obiectiv. Astfel, unul din cele

mai importante organisme internaționale în această arie este Comisia Națiunilor Unite în Asia şi

Pacific. Aceasta este una de departe una din cele mai întinse organizații din totalul organizațiilor

Națiunilor Unite, numărând 62 de state membre, dintre care 58 regionale. Întinderea geografică a

ESCAP (engl.) începe din Turcia până în vestul insulelor din Pacific şi Kiribati în est, şi de la

Federația Rusă din nord, până la Noua Zeelandă în sud.

Realizarea formelor de integrare economică în regiune nu ar fi posibilă fără contribuția

organismelor regionale: ASEAN, SAARC, APEC. Implicarea acestora evidențiază că Asia-Pacific

este regiunea în dezvoltare cu cele mai mare perspective de lărgire şi adâncire a integrării regionale

în secolul 21. Cooperarea şi integrarea regională asiatică au fost impulsionate de rațiuni economice

(în principal integrarea pe verticală în rețele de producție regionale şi globale, ceea ce a condus la

intensificarea schimburilor comerciale intraregionale) şi politice, însă tot factorii economici şi

politici au constituit şi frâne în calea unei integrări mai accentuate.

Aceste aspecte au fost subliniate pe parcursul capitolului 3. Tendințe integraționiste în zona

asiatică. Factorii politici care împiedică realizarea unei Uniuni Economice în Asia, în care au fost

prezentate principalele obstacole politice în calea integrării asiatice.

În Asia au mai fost lansate o serie de inițiative, printre care şi dialogul pentru Cooperare din

Asia, Asociația pentru Uniunea Asiatică, Forumul Boao pentru Asia, în scopul integrării cooperării

asiatice, astfel încât să fie create premisele pentru o viitoare uniune economică asiatică. Un rol

important pe scena asiatică îl joacă China, cea de-a IV-a putere economică a lumii, subiect pe care l-

am abordat pe parcursul celui de-al 2-lea capitol.

4

CAPITOLUL 1.Integrarea economica in Asia-instrumente si tendinte

Politicile de integrare depind în mare măsură de instrumentele create pentru realizarea acestui

scop. Acestea sunt reprezentate de organisme şi organizații create speciale pentru a mijloci procesul

de integrare economică, scopul lor constând în înlesnirea colaborării statelor în domenii particulare,

pe o problematică limitată.

Organismele şi organizațiile internaționale au început să se cristalizeze încă din a doua

jumătate a secolului trecut, ca o continuare şi permanentizare a unor forme juridice de cooperare

interstatală, de regulă cu caracter neguvernamental, ca rezultat al dezvoltării politice şi economice a

statelor şi popoarelor, a întregii evoluții a relațiilor internaționale.1

În prezent, există pe glob peste 250 de organizații şi organisme guvernamentale şi aproape

2.500 neguvernamentale. În prima categorie, un rol central îl ocupă o serie de organizații de vocație

internațională, cum sunt ONU şi cele 12 instituții specializate ale sale.

În continuare ne vom ocupa de organismele specializate ale continentului asiatic.

1.1 Comisia Națiunilor Unite în Asia şi Pacific

Organismele specializate ale ONU sunt dispuse astfel pe continente: Europa –nouă, Asia –

unu, cele două Americi – patru, Asia – două.

Organizația Națiunilor Unite din Asia şi Pacific (engl. The United Nations Economic and

Social Commission for Asia and the Pacific – ESCAP) este una din „armele” de dezvoltare în

această regiune a ONU. Cu 62 de state membre, dintre care 58 regionale, şi cu o întindere geografică

din Turcia până în vestul insulelor din Pacific şi Kiribati în est, şi de la Federația Rusă din nord,

până la Noua Zeelandă în sud, ESCAP este unul din cele mai întinse organizații din totalul

organizațiilor Uniunii. De altfel, este şi organizația cu cel mai mare număr de angajați, la sfârşitul

anului 2010 numărând un personal în jurul cifrei de 600.2

Înființată în 1947, cu cartierul general în Bangkok, Thailanda, ESCAP promovează o serie de

obiective generale printre care putem menționa: identificarea tendințelor generale în economia

mondială, definirea unor concepte, direcții şi programe, promovarea comerțului internațional,

armonizarea politicilor comerciale ale guvernelor şi grupărilor economice regionale, organizarea de

1 Moca, Gh., Dreptul organizațiilor internaționale, Editura Arta, București, 2000, p. 78 2 http://www.unescap.org/about/index.asp, [accesat la 22.04.2011, ora 14.34]

5

negocieri în scopul reducerii treptate a taxelor vamale, înlăturarea restricțiilor cantitative şi a altor

obstacole netarifare în vederea facilitării schimburilor comerciale internaționale etc.

Obiectivele specifice urmărite sunt:3

Politica de dezvoltare macroeconomică;

Elaborarea de statistici;

Elaborarea de statistici;

Activități de dezvoltare subregională;

Comerț şi investiții;

Transport;

Politica de mediu şi de dezvoltare durabilă;

Tehnologiile informaționale şi de comunicare;

Reducerea riscurilor producerii de dezastre naturale;

Dezvoltarea socială.

În mod normal, ESCAP se concentrează pe probleme care se adresează în special cooperării

regionale şi care includ:4

a) Probleme cu care se confruntă toate țările membre ale grupului, pentru care este necesar

să se învețe de la țară la țară;

b) Probleme care sunt rezolvate la nivel regional sau cu implicarea mai multor țări;

c) Probleme care ar putea fi mai bine soluționate printr-o abordare colaborativă, între mai

multe țări;

d) Probleme de natură delicată care necesită anumite negocieri şi tehnici speciale.

Un rol deosebit de important în integrarea economică îl joacă şi băncile internaționale şi

regionale. Printre băncile regionale de dezvoltare care funcționează sub auspiciile ONU pe

continentul asiatic se numără şi Banca Asiatică de Dezvoltare, înființată din 1965. Principalele

obiective ale acesteia servesc în mare măsură integrării economice zonale: promovarea dezvoltării

economice a statelor membre, mobilizarea de resurse pentru dezvoltare, executarea de programe şi

proiecte pentru dezvoltarea economică în statele membre, acordarea de sprijin financiar.

Misiunea Băncii Asiatice de dezvoltare constă în reducerea sărăciei şi îmbunătățirea

condițiilor şi calității vieții. Cu o capitalizare puternică, dedicată reducerii sărăciei în regiunea Asiei

şi Pacificului printr-o creştere economică susținută, o politică de mediu favorabilă şi cu o integrare

3 http://www.unescap.org/about/committee_mpd.asp, [accesat la 22.04.2011, ora 17.45] 4 http://www.unescap.org/about/committee_ict.asp, [accesat la 23.04.2011, ora 09.23]

6

regională puternică, Banca Asiatică de Dezvoltare s-a constituit printr-un acord a statelor din

regiune la sfârşitului lui 1965 şi şi-a început activitatea din 1966.

La sfârşitul lui 2010, Banca Asiatică de Dezvoltare număra 67 de membri, dintre care 48 de

pe continentul asiatic, iar restul din regiunea Pacificului.5

Cartierul general al băncii se află în Manila, insulele Filipine, dar are reprezentanțe oficiale şi

în Japonia, la Tokyo, în Europa, la Frankfurt şi în SUA la Washington. La sfârşitul lui 2010 avea

2.833 de angajați din 59 de țări din totalul de 67.

Organismele şi organizațiile care vizează o integrare regională restrânsă sunt într-un impas

temporar pe aproape toate meridianele planetei, chiar dacă sunt de dată mai recentă sau mai puțin

recentă.

Analizând organizațiile regionale ale statelor în curs de dezvoltare, Maurice Guernier,

membru al Clubului de la Roma, susține teoria formării şi cristalizării unor comunități economice

regionale, a căror principală trăsătură este liberul schimb, care permit progresul economic al țărilor

respective.6

Printre acestea au fost menționate şi organizațiile regionale din Asia de Sud-Est, acelaşi autor

considerând că doar acestea ar putea soluționa, separat sau printr-o conectare bi sau multilaterală,

probleme economice, sociale şi demografice ale acestei zone ale planetei.

1.2 ASEAN şi zona de liber-schimb a Asociaţiei Naţiunilor Unite din Asia de

Sud-Est

Până la criza financiară din anul 1997 Asia de Sud-Est s-a caracterizat printr-o creştere

economică fără precedent. Cel mai spectaculos eveniment petrecut în evoluţia economiei mondiale

în ultimele două decenii ale secolului trecut a fost transferarea graduală a puterii economice din

Europa şi America de Nord către Asia de Sud–Est şi Japonia.

Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN) este considerată o enigmă

economică; în timp ce în Asia de Nord-Est, nu au existat scheme de integrare regională între ţările

cu economie de piaţă în perioada postbelică, în zona de sud-est au fost multe tentative. Înfiinţată în

anul 1967 prin Declaraţia de la Bangkok, gruparea ASEAN a avut o importantă dimensiune politică

(pe fondul escaladării tensiunilor în Indochina): stoparea avansului doctrinei comuniste în regiune şi

apărarea în faţa ameninţării vietnameze, aşezând la masa negocierilor regimuri care se opuneau

5 http://www.adb.org/About/, [accesat la 25.04.2011, ora 12.34] 6 Guernier, M., Tiers Monde: Trois Quarts Du Monde, Rapport Au Club De Rome, Editura Dunod, Paris, 1990,

p. 89

7

expansiunii comunismului. Iniţial, problemele referitoare la cooperarea economică nu au stat în

centrul preocupărilor statelor membre. Ulterior, în anul 1977, a fost semnat un acord cu privire la

Aranjamentele Comerciale Preferenţiale. În anul 1987, acesta a fost lărgit printr-un nou protocol

prin care se prevedea adoptarea de măsuri pentru stimularea şi dezvoltarea schimburilor economice

intraregionale prin:

extinderea preferinţelor tarifare;

liberalizarea barierelor netarifare;

contracte pe termen lung asupra volumului fizic al schimburilor;

susţinerea financiară prin rate preferenţiale ale dobânzii la creditele atrase:

alte măsuri.

Aranjamentele comerciale preferenţiale urmau sa acţioneze pe trei direcţii: alcătuirea unor

liste unilaterale de produse ce intrau sub incidenţa preferinţelor tarifare, negocierea pe cale bilaterală

şi după principiul de la produs la produs a unor concesii tarifare şi reducerea substanţială a taxelor

vamale la bunurile de import cu o valoare în vamă de minim 50 000 dolari.

În ciuda prevederilor stimulative pentru schimburile comerciale, gruparea a avut cel puţin

până la începutul anilor '90 un succes limitat. Principala piedică în calea dezvoltării comerţului

intraregional au constituit-o strategiile diferite ale statelor membre în privinţa politicilor comerciale.

În timp ce Singapore a renunţat la strategia de industrializare prin substituirea importurilor, celelalte

ţări fondatoare au păstrat trendul protecționist, renunţând târziu la această tactică.

În ultimii ani, autorităţile din ţările membre ASEAN promovează politica de deschidere spre

economia mondială, prin reducerea gradului de protecţie vamală şi prin înlăturarea sau restrângerea

barierelor netarifare. Se constată totodată o renunţare, în mai multe ţări, la obstacolele netarifare şi

paratarifare şi practicarea unor taxe moderate.

Pe ţări, situaţia prezintă diferenţieri relativ importante, în funcţie de interesele naţionale, care

impun anumite trepte de protecţionism comercial. Ca bariere netarifare în regiune, se remarcă în

special, marcajele si regulile de origine, extrem de stricte.

Paralel cu lansarea cooperării pe planul schimburilor comerciale, statele membre ASEAN au

iniţiat şi programe pentru dezvoltarea relaţiilor intraregionale în domeniul cooperării industriale, ca

de exemplu, ASEAN Industrial Projects Programme, creat în anul 1977. Efectele acestui program

industrial au apărut relativ târziu, începând cu anul 1984, şi cu toate eforturile depuse de statele

membre şi sprijinul financiar japonez, la scurt timp, au început să se manifeste divergenţe cu privire

la derularea proiectelor şi în final, unele ţări s-au retras.

8

În anul 1981, ca urmare a dorinţei comune a statelor membre, a fost creată o corporaţie

financiară regională, prin participarea a 140 de bănci comerciale şi acţionari individuali, care şi-a

propus ca obiectiv promovarea cooperării economice la nivelul grupării ASEAN. Această instituţie

nu a avut însă succesul aşteptat, astfel că în anul 1988 s-a transformat în bancă comercială, având ca

principal obiect de activitate acordarea de fonduri pentru realizarea unor proiecte ASEAN şi

stimularea exporturilor.

Figura nr. 1 Harta ţărilor membre ASEAN

Din scurta prezentare, se constată că „startul” acestei grupări nu a fost foarte bun, ASEAN

confruntându-se cu multe eşecuri în plan economic. După mai bine de un sfert de veac de

funcţionare se constată că un progres vizibil a înregistrat sfera politică şi cea instituţională. În primii

ani ai deceniului a nouălea al secolului trecut, până la criza financiară din anul 1997, Asia de Sud-

Est s-a caracterizat printr-o creştere economică fără precedent. Avântul economic al noilor ţări

industrializate (NIE) din Extremul Orient şi Asia de Sud-Est au transformat Asia în „motorul”

dezvoltării şi catalizatorul transformărilor tehnologice, financiare şi social-economice. Cel mai

spectaculos eveniment petrecut în evoluţia economiei mondiale, în ultimele două decenii ale

veacului trecut a fost transferarea graduală a puterii economice din Europa şi America de Nord către

Asia de Sud-Est şi Japonia.

9

Liberalizarea treptată, demonopolizarea, stimularea investiţiilor străine, acordarea de facilităţi

în schimburile economice internaţionale etc., au devenit linii directoare în politicile guvernamentale

ale ţărilor din Asia de Sud-Est.

După cum se ştie, Asia de Sud-Est a fost celebrată ca un „miracol al creşterii economice”,

timp de aproximativ 15 ani. Acest raţionament s-a fondat pe paradigma general acceptată conform

căreia, ţările din primul val (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong) şi ţările celui de-al

doilea val (Malayezia, Thailanda, Indonezia) reprezintă etalonul economic pe care alte ţări în

dezvoltare din Asia, Africa, America Latină şi Pacific ar trebui să încerce să îl imite. După anul

1997 crizele financiare, ecologice şi sociale au generat efecte negative în special asupra ţărilor din al

doilea val dar şi asupra noilor aspirante. Criza financiară din Asia a început prin devalorizarea

monedei naţionale a Thailandei şi a avut ulterior consecinţe nefavorabile asupra tuturor categoriilor

sociale, gulerelor albe şi albastre, copiilor şi femeilor etc., a intensificat sărăcia, şomajul, tensiunile

rasiale şi etnice, violenţa familială şi societală, atât în regiunile urbane cât şi în cele rurale. În acest

context s-a impus necesitatea trecerii imediate la reforme economice şi politice care să găsească

soluţiile pentru un viitor optimist al Asiei.

Zona de comerţ liber a ţărilor ASEAN - plusuri şi minusuri

În ultimii ani s-a dezvoltat ideea creării unor „zone economice subregionale” care să

contribuie la adâncirea procesului de integrare economică. La începutul anilor '90 s-a încercat

constituirea unei zone de liber schimb (AFTA), prin semnarea în anul 1992 la Singapore a unui

acord în acest sens. Atunci s-a pus problema creării unui sistem unic preferenţial de taxe vamale în

cadrul ASEAN, sistem care urma sa fie pus în aplicare începând cu 1 ianuarie 1993 pe parcursul

următorilor 15 ani. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în

interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate şi au subliniat necesitatea

reducerii protecţiei netarifare. Acest model de creare a unei zone de comerţ liber nu a precizat clar şi

mecanismele de punere în aplicare, astfel că efectele aşteptate nu au fost vizibile.

Fluxurile de ISD au crescut în regiune nu datorită politicii comune a grupării ASEAN ci mai

curând „meritelor individuale” ale statelor membre care şi-au dorit o creştere economică susţinută.

1.3 Cooperarea economică Asia-Pacific (APEC)

În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est

s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă.

10

La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu determinarea

specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze

între primele puteri economice ale planetei.

Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar

dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în mare măsură,

rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”.

Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o

perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit

la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară

înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale

Peninsulei Indochina.

În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii

– Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice

spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial.

Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat

acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona

Atlanticului în cea a Pacificului.

Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării

regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre

economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi

dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia

APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).

Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ

42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din

zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii

ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea

afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia

mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate). Organizaţia îşi propune ca să se

constituie într-o zonă de liber – schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat.

Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea

miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a

stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât

de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost

11

Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine,

Singapore, Thailanda şi SUA.

În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake

Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova

spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.

Figura nr. 2 Ţările membre APEC

Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie

1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi

Taiwan. În noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee,

decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994.

Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.

Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.

Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o

grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este

preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o

structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.

Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul

1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe

12

baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de

vedere ale tuturor participanţilor.

Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi

Secretariatul.

În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un

reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea

întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind

educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea

întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.

Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai

bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau în

considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a

provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special

îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma

şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai

multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună guvernare.

1.4 Alte organisme de integrare regională în zona Asia-Pacific

În zona asiatică integrarea regională s-a lovit de următoarele probleme: lipsa resurselor

financiare, pe de o parte, şi puterea economică japoneză, care şi-a extins considerabil influența, pe

de altă parte.

În Asia Centrală, la Taşkent, capitala Uzbekistanului, liderii celor cinci republici ex-sovietice

– Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan – au anunțat la începutul anului

1993 crearea unei comunități economice regionale intitulată Statul Unit al Asiei Centrale. Pe baza

unei analize a situației economice şi politice din regiune, participanții s-au pronunțat pentru acțiuni

comune care să pună capăt recesiunii economice din statele lor; o politică unică de prețuri; sisteme

fiscale şi vamale analoage, precum şi frontiere „transparente” pentru organizarea unei piețe comune

în regiune. S-a prevăzut înființarea unui Consiliu Inter-republican de Coordonare şi organizare a

unor reprezentanțe permanente pe lângă guvernele țărilor din regiune, pentru corelarea acțiunilor şi

controlul îndeplinirii hotărârilor luate în comune.

Cooperarea economică zonală între republicile ex-sovietice din Asia Centrală a primit astfel

un nou impuls, regiunea urmând să se transforme într-un spațiu economic unitar, orientat spre

13

relațiile de piață. Se pare că statul unit al Asiei Centrale, argumentat ca o soluție pentru depăşirea

crizei economice, în condițiile fragilității CSI, este motivat şi de interese ideologice, fiind o soluție a

Moscovei în fața creşterii pericolului fundamentalismului islamic în regiune. Fiindcă, exceptând

Tadjikistanul şi alăturându-şi Azerbaidjanul, celelalte patru republici ex-sovietice citate, împreună c

Afganistanul, s-au alăturat în vara lui 1992 Pakistanului, Iranului şi Turciei, pentru a crea un bloc

economic ce leagă Asia de Europa, autointitulându-se Clubul Economic al Regiunilor Islamice, o

întinsă organizație de cooperare economică regională a Asiei Centrale, din care inițial făceau parte

doar Pakistan, Iran şi Turcia.

În zona afro-asiatică se face tot mai mult simțită o potențială unitate a națiunilor arabe, care

este precedată de o integrare şi pe alte planuri a statelor din regiune. Astfel, încă din 1981 a fost

creat Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG), de către Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite,

Kuweit, Oman, Bahrein şi Quatar. CCG este o alianță economică şi militară. De-a lungul anilor,

această organizație a fost confruntată cu multe dispute teritoriale (unele din ele degenerând chiar în

ciocniri de frontieră) şi financiare. În decembrie 2002 s-a încercat soluționarea unui acord comun

asupra uniunii vamale între statele membre – problema cheie a integrării economice rămânând

nesoluționată până în prezent.

Toate aceste inițiative demonstrează nevoia instituționalizării unor structuri integratoare care

să răspundă cerințelor de integrare pe mai multe planuri a statelor din zona Asiei, Pacificului sau

Africii.

În zona sud-asiatică a fost înființată în 1958 o organizație care să servească integrării

economice regionale – Asociația Sud-Asiatică de Cooperare Regională (SAARC), prima ca număr

de populație pe glob (1 miliard de locuitori), adică o cincime din întreaga populație a Terrei. Ţările

membre sunt Bangladesh, Bhutan, India, Maldive, Nepal, Pakistan şi Sri Lanka. Reuniunile

pregătitoare de la Colombo şi Katmandu (1981), precum şi Islamabad (1982) au evidențiat

necesitatea unei cooperări mai strânse între viitoarele state membre, în pofida eterogenității politice

şi a mozaicului de aspecte rasiale, lingvistice şi religioase din țările membre. Obiectivele SAARC

sunt: promovarea creşterii economice, a progresului social şi cultural, coordonarea reciprocă a

politicilor sectoriale în domeniul economic, cultural, ştiințific, întărirea cooperării cu alte țări şi

regiuni, ridicarea bunăstării populației din regiune. Față de alte organisme ale integrării economice,

SAARC conține explicit dimensiunea culturală şi obiective ale politicii sociale, capabile să

potențeze integrarea economică.

14

CAPITOLUL 2. Tendinţe integraţioniste în zona asiatică

Pe parcursul acestui capitol vom trata rolul Chinei pe scena economică şi politică

internațională, fără a lăsa însă deoparte, aspectele negative, precum dezechilibrele sociale, încălcarea

drepturilor omului sau degradarea mediului.

2.1 De la identitatea economică la cea politică

Statele membre în ASEAN fac paşi din ce în ce mai semnificativi în direcţia creării unei

politici de securitate comune. Dar, se apreciază că cele mai mari ameninţări pentru ASEAN provin

chiar din interiorul organizaţiei. Încercările de a găsi o voce comună pentru probleme de politică

externă aduc cu preocupările Uniunii Europene, dar, cum am menţionat, spre deosebire de UE,

provocările cărora trebuie să răspundă ASEAN sunt mai mult de natură internă.

Particularitate sesizată şi de fostul secretar de stat adjunct al SUA pentru Asia de est şi

Pacific, Richard Solomon: „Spre deosebire de Europa, aici nu a existat o singură ameninţare de care

să fie conştientă toată regiunea; în schimb, există o multitudine de probleme de securitate care diferă

de la ţară la ţară şi de la o subregiune la alta”.7

Există şi problema relaţiilor preferenţiale pe care statele membre le au cu marile puteri

(Vietnam-Rusia, Cambodgia-China, Thailanda-SUA), a decalajelor majore dintre state (venitul pe

cap de locuitor în Singapore e de 100 de ori mai mare decât în Vietnam). În plus, efortul de creare şi

impunere a unei identităţi politice distincte este diluat de apartenenţa statelor ASEAN la forumuri

multilaterale care leagă Asia de Sud-est de întreaga regiune Asia-Pacific, apartenenţă mai ales de

natură economică în APEC şi mai ales de natură politică în ARF (ASEAN Regional Forum). ARF

este un for de consultare între miniştri de externe pe probleme de securitate în Asia de est şi Pacific.

Din ARF fac parte cele 10 state ASEAN plus Australia, Canada, China, Uniunea Europeană,

Japonia, India, Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee, Rusia şi SUA. ASEAN şi-a manifestat de multe

ori reticenţa faţă de „regionalismul pacific”, faţă de strângerea legăturilor cu APEC, reticenţă

motivată de temerea că APEC ar putea fi manipulat de către SUA, în detrimentul intereselor statelor

asiatice. Această temere l-a făcut, probabil, în 1990, pe premierul malayezian Mahatir Mohamad să

anunţe formarea unui „Grup economic al Asiei de est” în jurul Japoniei, din care excludea în mod

explicit Statele Unite, propunere care a fost abandonată. Ea este semnificativă deoarece venea ca

7 Raport prezentat în faţa Subcomisiei pentru Asia de est şi Pacific a Comisiei de Relaţii externe a Senatului

american, “US Department of State Dispatch”,

15

reacţie la lansarea ideii NAFTA, precum şi la semnalele de integrare tot mai puternice care veneau

dinspre Europa. Exista, deci, temerea, că formarea NAFTA şi Piaţa Comună europeană ar bloca

accesul produselor asiatice în aceste regiuni şi ar diminua investiţiile americane, europene şi

japoneze de capital.

Sunt, de asemenea, voci care consideră că efortul de integrare doar a Asiei de est este supus

eşecului din cel puţin două motive: „orice grup care caută să reprezinte Asia de est singur, eliminând

Australia, Noua Zeelandă, Canada, Mexicul şi, mai presus de toate, SUA, nu numai că pune gaz

peste focul protecţionismului în SUA, dar eşuează pentru că nu ţine cont de gradul în care economia

americană, şi în particular cea de pe coasta de vest a SUA, s-a implicat în Asia. Dacă totuşi acest

proces are loc, sub forma unor grupuri cvasi-formale, al Pacificului de Nord, al Pacificului de Sud,

ASEAN, dar el capătă înţeles numai sub forma unor paşi intermediari către APEC, iar nu în

competiţie cu el”8

Chiar în interiorul ASEAN, ideea de integrare exclusiv a Asiei de est nu este întotdeauna

acceptată, manifestându-se preferinţa pentru APEC, prin intermediul căruia statele est-asiatice pot să

beneficieze de comerţul şi investiţiile americane şi să menţină un echilibru între SUA, Japonia şi

China. Trezorierul Băncii de Import-Export a Japoniei remarca în acest sens că, în mod logic,

obiectivul ţărilor est-asiatice ar trebui să fie nu acela de a elimina sau îndepărta SUA, ci de a le

apropia, astfel încât acestea să aibă aceeaşi importanţă în zonă ca Japonia.9

Apare din ce în ce mai limpede că, în momentul de faţă, China este pe cale de a deveni

puterea dominantă în Asia de est. Avem în vedere China continentală, dar şi cercurile concentrice

ale populaţiei chineze de care am vorbit mai sus. Cum China traversează un proces de convertire a

resurselor economice considerabil crescute în putere militară şi influenţă politică, apare cu claritate

că poziţia Chinei într-o serie de probleme strategice ale zonei va fi mai stăruitoare şi mai fermă.

China îşi dezvoltă baze în Insulele Paracell, îşi stabileşte prezenţa militară în reciful Mischief, situat

în apropiere de Filipine şi priveşte cu interes din ce în ce mai mare la câmpurile de petrol din

vecinătatea insulei Natuna, stăpânită în prezent de Indonezia. În sfârşit, China va avea o influenţă

din ce în ce mai mare asupra Mării Chinei de Sud, zonă strategică de cardinală importanţă.

Suntem îndeobşte tentaţi să privim şi să analizăm situaţia din Asia prin prisma tradiţiilor şi

modelelor europene de securitate. Aceste tradiţii consacră politica de contrabalansare drept principal

mijloc pentru protecţie în faţa unor ameninţări externe. Când Franţa era puternică, Anglia, Rusia şi

8 Scalapino, A, The United States and Asia: Future Prospects

9 Toshihiko, K., Keeping Cool on Trade

16

Austria s-au coalizat pentru a asigura un contrabalans. Când Germania s-a ridicat în a doua parte a

secolului al 19-lea şi în prima parte a secolului al 20-lea, acelaşi lucru sa întâmplat cu celelalte

puteri europene ale timpului.

Tradiţia asiatică nu face apel la comportamentul de contrabalansare. Dimpotrivă, alăturarea

diverselor state puterii dominante a timpului pare a fi comportamentul tipic. Lucian Pye observă că

în anii 20, “lorzii războiului au căutat mai întâi să înveţe ce ar fi avut de câştigat prin identificarea cu

cel puternic, şi doar după aceea au explorat consecinţele alierii cu cel slab … Pentru lorzii chinezi ai

războiului, autonomia nu a fost valoarea fundamentală, aşa cum a fost în calculele tradiţionale

europene în legătură cu echilibrul de putere; ei şi-au bazat decizia mai degrabă pe asocierea cu cel

puternic”.10

Din acest punct de vedere, este esenţial să judecăm şi în termeni de securitate care va fi

semnificaţia ascensiunii economice a Chinei. Dacă China îşi va consolida statutul de putere

dominantă în Asia de est, atunci multe state din zonă vor căuta o acomodare cu noua putere şi nu vor

avea în vedere contrabalansarea influenţei crescânde a Chinei. Mai ales că multe dintre statele aflate

în regiune au o populaţie majoritar chineză sau, chiar dacă această populaţie est mai modestă ca

număr, ea are o forţă economică extrem de importantă. Singurele ţări care ar putea încerca un

asemenea aranjament de contrabalansare ar putea fi Indonezia şi Vietnamul.

Este semnificativ din acest punct de vedere că, în anii 90, după cum remarcă şi S.

Huntington11

, naţiunile est-asiatice, cu excepţia Chinei şi a Coreii de Nord, şi-au exprimat sprijinul

pentru continuarea prezenţei americane în regiune. În practică însă, cu excepţia Vietnamului, ele fac

eforturi în direcţia unei acomodări cu China. Dată fiind însă forţa economică şi cea militară chineză,

ambele aflate în ascensiune, putem deduce că singura putere militară să ofere un contrabalans pentru

o Chină în plină afirmare ar fi o alianţă strategică americano-japoneză. Rămâne de văzut cum îşi va

defini Japonia strategia de securitate în deceniile care urmează, dacă ea se va asocia cu statele Unite,

sau dacă va înclina spre un aranjament strategic cu China. De aceea, poziţia Japoniei ni se pare

decisivă pentru un aranjament strategic regional în domeniul securităţii.

Citându-l pe Friedberg, care afirma că trecutul Europei este viitorul Asiei, cu alte cuvinte, un

viitor conflictual, S. Huntington consideră mai degrabă că trecutul Asiei va fi viitorul Asiei, că

alegerea în cazul Asiei este între a contrabalansa puterea cu preţul conflictului sau a asigura pacea

cu preţul hegemoniei. În acord cu tradiţiile sale, Asia va opta probabil pentru pace şi hegemonie.

10 Huntington, S., Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, Bucureşti, pp. 347-348).

11 op.cit., pag. 350

17

Iată de ce este important să descriem cât mai fidel traseul economic al Chinei şi al Japoniei, precum

şi posibilele combinaţii de cooperare strategică între aceste două superputeri.

La limită, putem spune că viitorul de securitate al Asiei este trasat de coordonatele

economice dintre cele două puteri economice ale lumii.

2.2 Factorii politici care împiedică realizarea unei Uniuni Economice în Asia

Continentul asiatic reprezintă a treia mare verigă în lanțul integrării economiei mondiale,

exemplul reprezentativ pentru modalitatea de integrare aproape perfectă în economia lumii îl

reprezintă Japonia. Încă din anii '60 - '70 japonezii au încercat să îşi asigure dominația pe piețele

regionale din Asia, în special, Asia de Sud-Est. Apoi au folosit aceste piețe pentru exporturi în SUA

şi Europa. În final, după aprecierea yenului din 1985, ca urmare a boomului economic intern, au

trecut la diviziunea regională, contribuind masiv la specializarea fiecărei țări din zonă în fabricarea

de produse de cea mai înaltă tehnologie.12

Ţinând seama de poziția Japoniei în economia mondială, de stilul şi demersurile ei în

integrarea economică asiatică, analiştii apreciază că în viitor această zonă va contribui major la

integrarea economică globală, constituind un model pentru întreaga planetă.

Există însă o serie de factori politici care împiedică realizarea unei Uniuni Economice în

Asia de Est, Sud-Est şi Sud.13

În primul rând, trebuie subliniat faptul că majoritatea

țărilor/economiilor din Asia au fost sub ocupație japoneză, ceea ce explică, pe de o parte, influența

Japoniei asupra economiilor ocupate, iar, pe de altă parte, voința acestora de a se avansa rapid după

obținerea unei independențe politice, pentru a deveni independente pe plan economic, chiar după

model japonez.

Cu toate că relațiile diplomatice dintre Japonia şi majoritatea țărilor din regiune au fost

restabilite cu decenii în urmă, iar relațiile comerciale şi de investiții sunt puternice, un adevărat

climat de încredere nu s-a putut contura nici până în prezent, în special în relațiile cu China şi

Coreea de Sud.

Trebuie subliniat că, în 2010, China a fost al doilea partener comercial major al Japoniei,

după SUA, reprezentând 18,2% din schimburile comerciale externe ale Japoniei, însă şi țara în

relațiile cu care Japonia a înregistrat un deficit comercial de 20,4 miliarde Euro (cel mai mare deficit

12 Oehler- Şincai, Puterea comercială a Asiei – analiza grupurilor economiilor emergente asiatice, Editura

Tribuna Economică, Bucureşti, 2008, p. 230 13 Oehler-Şincai, M., Cine face jocurile în Asia?, articol publicat în revista Lumea, nr. 11 (176), noiembrie

2007, pp. 30 34.

18

comercial al său în relațiile bilaterale), conform statisticilor Comisiei Europene. Coreea de Sud este

al patrulea partener comercial major al Japoniei, după SUA, China şi UE, reprezentând 6,7% din

schimburile comerciale totale japoneze, în relațiile cu care a înregistrat un excedent comercial de

18,2 miliarde Euro la nivelul anului 2009.

Pentru majoritatea economiilor din regiune, atrocitățile suferite în timpul expansiunii

japoneze nu au fost uitate, în ciuda scuzelor repetate ale autorităților de la Tokyo. În regiune, există

şi o serie de dispute teritoriale: Insulele Senkaku/Diaoyu, din Marea Chinei de Est, bogate în resurse

piscicole, dar şi petrol, cu o poziție geografică avantajoasă, sunt revendicate de Brunei, China,

Malaysia, Filipine, Taiwan şi Vietnam. Insulele Parcel sunt disputate de China, Vietnam şi Taiwan;

bancul Scaraborough, din Marea Chinei de Sud, deținând rezerve de gaze naturale şi petrol este

revendicat de China, Filipine şi Vietnam; Sabah, în prezent teritoriu malaysian, este revendicat de

Filipine etc.

În al doilea rând, trebuie notată starea permanentă de tensiune din Peninsula Coreea. În

1945, după înlăturarea ocupației japoneze, în Coreea a fost instaurată o administrație militară, SUA

având sub control sudul, fosta URSS, nordul, în lungul paralelei de 38 de grade latitudine nordică.

În 1948, a luat naştere Republica Coreea (Coreea de Sud), cu sprijinul SUA, iar în acelaşi an,

a fost proclamată Republica Populară Democrată Coreeană (Coreea de Nord) cu sprijinul fostei

URSS. În 25 iunie 1950, armata nord-coreeană a invadat Coreea de Sud, un atac neaşteptat pentru

sud, deşi ciocnirile în lungul paralelei de 38 de grade erau frecvente. După intervenția forțelor

militare ONU în regiune, în noiembrie 1950 şi-a făcut simțită prezența şi China, de partea Coreei de

Nord. După 12 luni de lupte intense, Mao Zedong, Stalin, Truman şi reprezentanți ai ONU au

stabilit la 10 iulie 1950 că războiul trebuie încetat. Coreea de Nord şi Coreea de Sud au fost practic

obligate să înceapă discuțiile pentru un armistițiu, în schimbul continuării sprijinului economic

internațional, însă războiul nu s-a încheiat atunci. În ianuarie 1953, alegerile în SUA au fost

câştigate de Eisenhower, iar în martie 1953, a murit Stalin, partea sovietică aducând din nou pe

ordinea de zi începerea războiului. Pe de altă parte, strategia economică a „marelui salt înainte” a lui

Mao implica însemnate resurse financiare din partea guvernului, ceea ce necesita stoparea

cheltuielilor militare pe frontul din Peninsula Coreea. Pe 27 iulie 1953, după trei ani sângeroşi, în

care şi-au pierdut viața milioane de oameni, s-a încheiat un armistițiu între SUA, Coreea de Nord şi

China, fără încheierea unui tratat de pace între Coreea de Nord şi Coreea de sud. Abia în 1991 a fost

semnat un acord de neagresiune între cele două părți, însă relațiile dintre cele două state continuă să

fie tensionate şi la ora actuală. Trupe americane continuă să staționeze şi în prezent pe teritoriul sud-

coreean, însă bazele militare americane sunt prezente nu numai în Coreea de Sud, ci şi în alte țări ale

19

Asiei, precum Japonia, Filipine, Singapore, Thailanda, Australia, ca parte a rețelei de baze militare

USPACOM din Asia-Pacific.

Se pare, însă, că lecțiile trecutului nu au fost învățate nici până astăzi, devreme ce războiului

dintre cele două Coreei i-au urmat o serie de alte conflicte militare. Precum Războiu din Vietnam

din 1959 – 1975, Războaiele din Golf (Iran-Irak – 1980 – 1988, Irak-Kuwait – 1990 – 1991,

Războiul din Irak 20 martie 2003 – prezent).

În 1998, fostul preşedinte sud-coreean Kim Dae Jung a lansat politica bunăstării sau a

„razelor de soare”, pentru detensionarea relațiilor dintre nord şi sud. În paralel cu încercările de

refacere a relațiilor coreene bilaterale, poziția Coreei de Nord pe scena internațională s-a deteriorat.

În urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, pe 29 ianuarie 2002, George W. Bush a inclus

Coreea de nord în „Axa Răului”, alături de Iran şi Irak.14

Ulterior, Coreea de Nord s-a retras din

Tratatul de Neprolifiere a Armelor Nucleare.15

Pe 9 octombrie 2006, Coreea de Nord a făcut teste

nucleare care, după relatările autorităților nord-coreene au reuşit, Coreea de Nord fiind astfel o

deținătoare a armei nucleare.

În perioada august 2003 – 2007, au avut loc o serie de runde de negocieri între Coreea de

Nord, Coreea de Sud, SUA, China, Rusia şi Japonia, în scopul determinării Coreei de Nord să

renunțe la programul său nuclear. În cursul celor două faze ale celei de-a şasea runde de negocieri

(martie – aprilie 2007), s-a ajuns în principiu la un acord de voință, Coreea de Nord urmând a

renunța la programul său nuclear, în schimbul sprijinului economic din partea celorlalte țări

implicate în negocieri şi a îndeplinirii altor condiții.

Coreea de Sud, Rusia şi China se tem de urmările unei posibile căderi ale regimului nord-

coreean, care ar implica valuri de refugiați şi grave tulburări economice şi sociale în plan regional.

Japonia ocupă o poziție dificilă la masa negocierilor, devreme ce principalul său interes este acela ca

răpirile de cetățeni japonezi de către spionii nord-coreeni din anii '70 să fie recunoscute de către

Coreea de Nord, iar aceasta să nu fie ştearsă până atunci de pe lista statelor care sprijină

terorismul.16

14 Tratatul a fost deschis semnării în 1968 şi a intrat în vigoare în 1970. Cuba, Israel, India şi Pakistan nu au

semnat şi nici nu au ratificat tratatul. În 2003, Coreea de Nord s-a retras din tratat. Iran şi Arabia Saudită sunt acuzate că

dețin arme nucleare. În ceea ce priveşte acuzațiile aduse Irakului, Războiul din Irak a dovedit că aici nu se desfăşura nici

un proces de producere a armelor de distrugere în masă, proces care a constituit şi punctul de plecare al Războiului din

Irak. 15 O serie de țări au fost şterse de pe listă: Pakistan, Libia, fostul Yemen de sud, Irak. 16 www.cfr.org/publication/13593/ (Consiliul pentru Relații Externe, SUA)

20

În al treilea rând, relațiile Chinei cu alte economii din regiune, în afară de Japonia, au fost sau

continuă să fie tensionate. Aşadar, pe plan regional, persistă o serie de tensiuni politice. În acelaşi

timp, perspectivele epuizării resurselor naturale în următorii 50 de ani au dat naştere unor grupări

politice care „deranjează” vizibil țări precum Japonia, SUA şi nu numai.

Spre exemplu, Rusia şi China, singurele țări din Asia cu statut de membru permanent în

Consiliul de Securitate al ONU, fac parte şi din Organizația pentru Cooperare de la Shanghai

(SCO).17

SCO este o organizație interguvernamentală, fondată pe 15 iunie 2001, la Shanghai, de

către China, Rusia, Kazakjstan, Uzbekistan, Kârgâzstan şi Tadjikistan, organizație ale cărei

principale obiective sunt lupta împotriva terorismului, extremismului religios şi separatismului.

SUA nu a primit statutul de observator în cadrul organizației, (India, Iran, Mongolia şi Pakistan au

primit statut de observatori), iar pe de altă parte, organizația solicită Statelor Unite să-şi retragă

trupele de pe teritoriul oricărei țări membre.

Pe 8 septembrie 2006 a fost încheiat Tratatul de Constituire a zonei libere de arme nucleare

din Asia Centrală, semnat de cinci state membre: cele patru ale SCO, plus Turkmenistan, a cincea

astfel de zonă din lume, alături de America Latină şi Caraibe, Pacificul de Sud, Asia de Sud-Est şi

Africa.18

Nu trebuie să uităm faptul că cele cinci state se află situate în vecinătatea unor puteri

nucleare – Rusia, China, India şi Israel.

În ceea ce priveşte comerțul intraregional al Asiei, se remarcă tendința continuă de creştere a

ponderii schimburilor interregionale în totalul schimburilor comerciale ale Asiei, fapt datorat în

principal participării la grupări economice integraționiste, participării la rețele regionale de

producție şi rolului Chine de motor al întregii rațiuni, alături de alți poli de creştere precum India şi

tigrii asiatici.

În raportul Băncii Asiatice de Dezvoltare cu privire la schimburile comerciale asiatice se

subliniază că evoluția schimburilor comerciale intraregionale şi extraregionale din Asia, în paralel

cu negocierea dată de ultimele acorduri comerciale preferențiale indică faptul că la baza creşterii

comerțului asiatic nu se află acorduri comerciale discriminatorii, ci forțele pieței.19

17 www.sectsco.org, [accesat la 11.12.2012, ora 12.31] 18 www.iaea.org/news/center/central_asia.html, [accesat pe 23.04.2011, ora 18.45] (Agenția Internațională

pentru Energia Atomică) 19 Asian Development Bank (2009), Asian Development Outlook 2009, Growth Amid Change, Hong Kong,

China, pp. 68 - 70

21

Integrarea regională în Asia are un potențial ridicat de dezvoltare datorită şi rolului jucat de

economii precum India în cadrul SAFTA, Thailanda şi China în regiunea Mekong, Singapore,

Japonia, China, Coreea de Sud în cadrul ASEAN+3 etc.

1.3 Participarea Chinei la grupări economice integraționiste. Impactul asupra

relațiilor comerciale regionale

În ceea ce priveşte participarea la acorduri comerciale preferențiale bilaterale, China a

încheiat până în prezent cinci astfel de acorduri: în 2003, cu Hong-Kong-China, Macao şi Thailanda,

iar, în 2005, cu Chile şi Niger.

China a început să participe la reuniunile Asociației Națiunilor Unite din Asia de Sud-Est

(ASEAN) încă din 1997, alături de Japonia şi Coreea de Sud, într-o primă etapă discuțiile

concentrându-se asupra problemelor financiare din regiune. China este, de altfel, parte la Inițiativa

de la Ching Mai, participând la rețeaua asiatică de angajamente bilaterale de credite SWAP. Până în

prezent au avut loc deja 10 întruniri ASEAN+China.

La data de 4 noiembrie 2002, la Phnom Penh, a fost încheiat Acordul-cadru pentru cooperare

economică lărgită ASEAN-China, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2003, unul dintre obiectivele

principale ale acestuia fiind crearea unei zone de liber-schimb ASEAN-China. În domeniul

liberalizării comerțului cu bunuri, produsele sunt împărțite în trei categorii:

- produse cu regim normal – taxele vamale fiind reduse sau eliminate în perioada 2005 –

2010 pentru ASEAN-6 şi China şi în perioada 2005 – 2015 pentru Vietnam, Laos, Myanmar,

Cambodgia.

- produse sensibile – taxele vamale urmând a fi eliminate sau reduse după calendare stabilite

de comun de acord, tot în comun acord urmând a fi stabilit şi numărul maxim al acestora.

- produse din programul de liberalizare accelerată (early harvest): animale vii, carne, peşte,

produse lactate, alte produse de origine animală, arbori, legume, fructe şi nuci.

Ulterior, în cadrul celui de-al 12-lea summit al ASEAN, care s-a desfăşurat la Cebu, în

Filipine, în perioada 9 – 15 ianuarie 200720

, a fost încheiat acordul cu privire la comerțul cu

serviciile, acesta intrând în vigoare din iulie 2007.

20 www.aseansec.org/19346.html, [accesat la 11.12.2012, ora 13.45]

22

Tabelul nr. 2.1 „Triunghiurile de creştere” din Asia, la care participă China

„Triunghiul de creştere”

Anul

înființării/la

nsării ideii

Membri Caracteristici

1. SCT („triunghiul de

creştere al Chinei de Sud” Anii '80

China (Guangdong21,

Fujian, Hong-Kong China,

Taiwan)

- regiune metropolitană extinsă;

- cooperare „de facto”, în cadrul sectorului

privat

2. GMS (Subregiunea

Mekongului – „hexagon de

creştere”) Include mai mulți

poli de creştere Yunnan-

Laos-Mynamar-Thailanda

(turism), Cambodgia-Laos-

Mynamar-Thailanda-

Vietnam

1992

Cambodgia, China –

provincia Yunnan, Laos,

Myanmar, Thailanda,

Vietnam

- cooperare în vederea exploatării în comun a

resurselor naturale (inclusiv Mekong), şi

dezvoltarea infrastructurii;

- în subregiunea formată din Yunnan

(China), Laos, Myanmar şi Thailanda s-a

dezvoltat în special turismul;

- Banca Asiatică de Dezvoltare, partener al

GMS, sprijină dezvoltarea de coridoare

economice în cadrul GMS, în prezent fiind

proiectată dezvoltarea coridorului Est-Vest,

incluzând o şosea de 1.450 km, care va face

legătura între Marea Andaman şi Marea

Chinei de Sud

3. MCG (cooperare

economică Mekong-Ganga

– heptagon de creştere)

2000 GMS+India

- în prezent, cooperarea se concentrează în

domeniile: turismului, cultură, educație şi

transport, în vederea constituirii unei baze de

cooperare în domeniul comerțului şi al

investițiilor.

4. Delta Fluviului Perlelor

(9+2) 2003

Guangdong, Fujian,

Jiangxi, Hunan, Guangxi,

Hainan, Guizhou, Yunnan,

Sichuan, plus Hong-Kong-

China şi Macao

- Regiune metropolitană extinsă

5. TREDA (Zona de

dezvoltare economică a

(1989)

Proiect

Provincia Jilin din China,

Siberia din Rusia şi Coreea

- perspective incerte, datorită tensiunilor

politice. Pe de o parte, dezvoltarea

21 Primele zone economice speciale din China au fost create în Guangdong (Shenzhen, Shantou, Zhuhai) şi

Fujian (Xiamen)

23

Fluviului Tumen) de Nord, plus Coreea de

Sud, Mongolia şi Japonia

proiectului poate conduce la detensionarea

relațiilor din regiune, însă, pe de altă parte,

un eventual eşec al cooperării poate genera

tensiuni mai ample;

- programul Națiunilor Unite pentru

Dezvoltare ia parte la proiect din 1991

6. Marea Galbenă Proiect

Bohai din China, porțiuni

din Kyushu şi Yamaguchi

din Japonia

- perspective incerte, din cauza tensiunilor

politice

7. Marea Japoniei Proiect

Japonia, Rusia, China,

Coreea de Sud, Coreea de

Nord

Perspective incerte, din cauza tensiunilor

politice.

(Sursa: Kaikazu, H., Growth Triangles in ASEAN. New approaches to regional cooperation, GSID Nagoya University,

2010, p. 45)

În afară de liberalizarea comerțului şi investițiilor şi cooperarea în sectorul serviciilor (în

special în sectorul financiar şi turism), printre domeniile de interes comun se numără şi: agricultura,

produsele din domeniul tehnologiilor informaționale, dezvoltarea resurselor umane, dezvoltarea

bazinului Mekong.

Dezvoltarea bazinului Mekong este prioritară pentru China, aceasta participând la „triunghiul

de creştere”22

din subregiunea unită a Mekongului.

În total, China participă la patru „triunghiuri de creştere”: triunghiul de creştere al Chinei de

sud, Subregiunea Lărgită a Mekongului, Cooperarea Economică din regiunea Mekong-Gaga şi Delta

Fluviului Perlelor. În acest sens, perspectivele sunt incerte, în special datorită tensiunilor politice

care încă mai există, tensiuni care au fost prezentate pe parcursul capitolului anterior.

Adăugând şi participarea Chinei la Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC),

alături de formele de cooperare prezentate anterior, putem concluziona că, în paralel cu dezvoltarea

economică a Chinei şi reducerea decalajelor care o mai despart de SUA, Japonia şi Germania, China

începe să se implice tot mai mult în procesul de integrare regională din Asia-Pacific.

22 O formă de integrare aparte în Asia o reprezintă „triunghiurile de creştere”, care sunt o formă de cooperare

regională transfrontalieră, în baza dotărilor diferite cu factori de producție ale economiilor participante, în scopul

reducerii disparităților existente între nivelurile de dezvoltare ale regiunilor Asiei. Pentru constituirea de „triunghiuri de

creştere” este necesară existența unui complex de factori: complementarități economice între regiunile participante

(dotare diferită cu factori de producție), proximitatea geografică şi, în majoritatea cazurilor, angajamentul politic al

guvernelor.

24

***

Concluzionând, tensiunile politice din Asia de Est, Sud-Est şi Sud persistă, ceea ce constituie

o frână în calea adâncirii integrării regionale. Însă, în ciuda gradului redus de integrare

instituționalizată în Asia (unde cea mai „avansată” formă de integrare este zona de liber schimb a

Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est şi zona de liber schimb a Asiei de sud), comerțul cu

produse intermediare între economiile emergente a cunoscut un trend crescător.

Comerțul intraregional este în mare parte rezultatul desfăşurării operațiunilor de asamblare în

țări asiatice cu costuri reduse ale forței de muncă, în paralel cu producerea de componente în țări cu

costuri mai ridicate ale forței de muncă. Ng şi Yeats23

notează că legăturile economice şi

interdependențele între economiile est-asiatice s-au întărit în ultimele două decenii. Toate aceste

aspecte evidențiază că Asia-Pacific este regiunea în dezvoltare cu cele mai mari perspective de

lărgire şi adâncire a integrării regionale în secolul 21.

Aşadar, mizând în continuare pe exporturi şi atragerea de fluxuri de investiții străine directe,

iar, mai recent, pe dezvoltarea relațiilor de cooperare bilaterale cu state deținătoare de resurse

naturale, precum şi cu state reprezentând (sau având un potențial să devină) principalele piețe de

desfacere, participând la grupări economice integraționiste, punând un accent tot mai mare pe

cercetare-dezvoltare, intensificând dezvoltarea infrastructurii în centrul şi vestul țării şi încercând să

diminueze fenomenul de polarizare socială şi dezechilibrele ecologice, China are potențialul de a

deveni în următoarele decenii cea mai mare putere economică pe plan mondial. Ne punem întrebarea

retoric: va deveni secolul 21 secolul Chinei, deci al Asiei?

23 Francis, Ng., Yeats, Al, Major trends in Asia, în revista Policy Research 3084, iunie, 2010, Washington

World Bank

25

CONCLUZII

Rezultatele înregistrate de China în domeniul schimburilor comerciale internaționale s-a

datorat, în mare parte, atragerii de investiții străine directe (ISD) orientate spre export, prin

dezvoltarea de zone libere, zone de procesare a exporturilor, zone economice speciale, zone

naționale de dezvoltare economică şi tehnologică şi parcuri industriale. Tigrii asiatici din prima

generație (Coreea de sud, Hong-Kong-China, Singapore şi Taiwan) au atras, la rândul lor, fluxuri

însemnate de ISD, însă, ca putere economică măsurată prin PIB, populație, suprafață, resurse,

aceştia sunt depăşiți cu mult de China şi India.

În domeniul schimburilor comerciale internaționale, se remarcă o creştere continuă a ponderii

comerțului intraregional şi a celui industrial în schimburile totale ale economiilor asiatice, în

principal în baza intensificării cooperării şi integrării regionale. Companiile multinaționale din

regiune sunt înclinate să se implice în producția în aval şi amonte, iar ponderea exporturilor în

vânzări este mai ridicată decât în alte regiuni ale lumii. Totuşi, legăturile comerciale cu alte

economii, în special America de Nord sau UE continuă să fie puternice.

În prezent, China are rolul de motor al întregii regiuni şi chiar al comerțului internațional,

depăşind ponderea tigrilor asiatici din a doua generație în comerțul mondial în 2001 şi ponderea

Japoniei în comerțul mondial în 2004, ponderea Germaniei şi a tigrilor asiatici din prima generație

în 2009 şi depăşirea ponderii asiatici în ansamblu şi a SUA în 2010.

Există experți internaționali care consideră China ca pe o amenințare pentru celelalte

economii din regiune, subliniind că aceasta va ajunge să domine producția şi comerțul la toate

tipurile de produse manufacturate, de la cele intensive în forță de muncă (textile, îmbrăcăminte,

încălțăminte, articole de voiaj), la cele intensive în capital şi tehnologie. Există însă şi experți care

consideră că poziția Chinei în schimburile comerciale regionale va avea efecte negative asupra

economiilor cu venituri mici, specializate în producția de produse manufacturate intensive în forță

de muncă şi alte bunuri de consum (Cambodgia, Laos, Myanmar, mici economii din Asia de Sud,

chiar şi Indonezia, Filipine, Thailanda, Vietnam), însă efectele vor fi pozitive pentru economiile cu

venituri ridicate din Asia, exportatoare de bunuri de capital şi alte produse intensive în tehnologie

(în special Japonia şi tigrii asiatici din prima generație). Însă, faptul că economia chineză este

complementară cu restul Asiei, fie în materie de produse intensive în resurse naturale, fie în produse

intensive în capital uman şi tehnologie, ceea ce se reflectă şi în participarea la rețele regionale de

26

producție, face ca efectul net al creşterii economice chineze şi al participării sale tot mai intense la

schimburile comerciale internaționale să fie pozitivă pentru economiile asiatice.

Îmbunătățirea nivelurilor de productivitate, contribuția la creşterea competitivității, va

impulsiona în continuare integrarea regională prin comerț în zona Asia-Pacific. Datorită participării

economiilor asiatice la grupări economice integraționiste şi acorduri de liber-schimb, dezvoltării

rețelelor de producție regionale şi preluării de către China a rolului de motor al întregii economii

asiatice, comerțul intraregional a ajuns, treptat, la o pondere de 52% din schimburile comerciale ale

Asiei.

Analizând evoluția balanței comerciale a grupului economiilor emergente, se evidențiază

faptul că balanța comercială cu bunuri este puternic excedentară, în timp balanța comerțului cu

servicii este deficitară, ceea ce subliniază că serviciile joacă un rol secundar în aceste economii.

Dezvoltarea Chinei impulsionează şi va continua să impulsioneze în special economiile

emergente din Asia prin puternica integrare regională, însă şi Japonia chiar şi restul lumii, deşi

decalajele între diferitele regiuni din China, precum şi presiunile asupra mediului înconjurător se vor

menține şi în deceniu ce va urma. Însă, tocmai aceste decalaje între diferitele regiuni ale Chinei îi

vor permite să înregistreze ritmuri ridicate de creştere pe termen lung.

Estul Chinei, cu o infrastructură ridicată, cu un capital uman ridicat, cu o serie de centre de

cercetare-dezvoltare impulsionează fluxurile de ISD de intrare şi exporturile, care la rândul lor

generează un ciclu virtuos al creşterii. Vestul Chinei este la polul opus. Însă, pe măsură ce vestul

Chinei va înregistra progrese în domeniul infrastructurii şi al capitalului uman, cu un sprijin puternic

din partea guvernului, noile tehnologii vor putea fi asimilate şi în vest. Rolul major al Chinei de

motor al întregii Asii se poate astfel menține atâta timp cât nici un şoc major nu va anula avantajele

competitive şi comparative deținute în prezent de China. Deşi gradul actual de integrare economică

în Asia rămâne la nivelul de „triunghiuri de creştere” şi zone de liber-schimb, tendințele actuale

înregistrate în domeniul integrării asiatice evidențiază regiunea Asia-Pacific drept regiunea în

dezvoltare cu cele mai mari perspective de lărgire şi adâncire a integrării regionale în secolul 21.

27

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

1. Denton, G.R., Economic Integration in Europe, Editura Weidenfeld & Nicolson, Londra,

1969

2. Dobrescu, E.M., Integrarea economică, ediția a III-a revăzută şi adăugită, Editura Wolters

Kluwer, Bucureşti, 2010

3. Dufour, J.L., Crizele internaționale, Editura Corint, Bucureşti, 2002

4. Moca, Gh., Dreptul organizațiilor internaționale, Editura Arta, București, 2000

5. Moisuc, Ct. (coord.), Economie internațională II. Relații economice internaționale, Editura

Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2001

6. Oehler-Şincai, Puterea comercială a Asiei – analiza grupurilor economiilor emergente

asiatice, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2008

7. Suian, P., Integrarea vest-europeană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995

Site-uri web:

1. http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_integration, [accesat la 10.12.2012, ora 13.24]

2. http://europa.eu/pol/cust/index_fr.htm, [accesat la 10.12.2012, ora 14.56]

3. http://www.unescap.org/about/index.asp, [accesat la 10.12.2012, ora 14.44]

4. http://www.unescap.org/about/committee_mpd.asp, [accesat la 10.12.2012, ora 17.45]

5. http://www.unescap.org/about/committee_ict.asp, [accesat la 10.12.2012, ora 16.23]

6. www.sectsco.org, [accesat la 09.12.2012, ora 12.31]

7. http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&&id_categ=12&id_revist

a=5435&id_nr_revista=145&mod=arhiva, [accesat la 08.12.2012, ora 18.23]

8. http://www.indexmundi.com/china/investment_%28gross_fixed%29.html, [accesat la

11.12.2012, ora 12.34]

9. http://www.indexmundi.com/china/exports.html, [accesat la 11.12.2012, ora 19.23]

10. http://stiri.rol.ro/china-cel-mai-mare-exportator-mondial-din-2009-609177.html, [accesat

la 11.12.2012, ora 19.17]

11. http://financiarul.org/?p=433, [accesat la 11.12.2012, ora 19.23]

12. www.aseansec.org/19346.html, [accesat la 11.12.2012 , ora 18.45]

28