gÂndirea militar˜ romÂneasc˜ rÃzboiul hibrid ªi … reviste/gmr 2 2019/stancu.pdfelaborarea...

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 12

Forma de război pe care Rusia a admis că a angajat-o în Crimeea şi a încercat să o folosească şi în Ucraina a ajuns să fie cunoscută drept „război hibrid”*. Această sintagmă a fost utilizată deja în numeroase articole, lucrări de specialitate, reportaje, ştiri**, iar în urma Summit-ului NATO din septembrie 2014, din Ţara Galilor, conceptul de război hibrid a fost adoptat şi de către NATO. Iniţial, această expresie a avut o semnificaţie diferită, iar pentru a clarifica aspectele de natură semantică, apreciez că se impune o scurtă incursiune în trecut, în vederea studierii originii acestui concept şi, ulterior, a emergenţei sale.

Elaborarea prezentului demers ştiinţific presupune folosirea unor metode de analiză şi cercetare specifice sociologiei, aplicabile în domeniul ştiinţei militare. Astfel, prin utilizarea metodei culegerii de date, care este, de fapt, una empirică, voi face o analiză a domeniului războiului hibrid, a ceea ce presupune acesta în conformitate cu diferitele percepţii şi doctrine la nivel mondial, precum şi a modului acestuia de manifestare în criza din Ucraina. Prin utilizarea metodei istorice, voi urmări fenomenul războiului hibrid în evoluţia sa, din momentul în care sintagma a fost definită, pentru prima dată, de către William J. Nemeth până la conceptul de război nonlinear, iniţiat de către generalul Gherasimov. Compararea elementelor teoretice care definesc războiul hibrid cu modalitatea de desfăşurare a conflictului din Ucraina va conduce la identificarea acestuia ca o confruntare de tip hibrid, cu toate componentele sale. De asemenea, utilizând metoda analizei, am reuşit să construiesc atât conţinutul articolului, cât şi sprijinul argumentativ al acestuia.

Cuvinte-cheie: război hibrid, luptă armată, artă operativă, Ucraina, tactici de gherilă.

RÃZBOIUL HIBRID ªI FORME DE MANIFESTARE ALE ACESTUIA

ÎN CRIZA DIN UCRAINA

Locotenent-colonel Mihai-Cristian STANCUInstructor avansat, Departamentul Forţe Terestre,

Facultatea de Comandă şi Stat Major, doctorand la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

* Andras Racz, Russia’s Hybrid War in Ukraine, The Finnish Institute of International Affairs, p. 27, disponibil online la https://www.fiia.fi/en/publication/russias-hybrid-war-in-ukraine, accesat la data de 17.05.2019.

** La 12.09.2016, Google a afişat 132.900 de „răspunsuri” pentru „război hibrid”.

13

Războiul hibrid şi forme de manifestare ale acestuia în criza din Ucraina

TEORIE ŞI ARTă mIlITARă: RăZBOIUl HIBRID

Introducere

Natura conflictelor, de-a lungul istoriei moderne a omenirii, a

cunoscut o evoluţie remarcabilă prin prisma schimbărilor care au

avut loc în societate. Până după cel de-al Doilea Război Mondial,

câştigarea unui război presupunea implicarea masivă a armatelor,

puternic sprijinite cu focuri de artilerie şi lovituri aeriene, concentrate

printr-o manevră bine coordonată de forţe şi mijloace. Proliferarea

fenomenului terorist a generat, în modul de derulare a conflictelor, noi

valenţe, cauzate în principal de schimbările intervenite în societatea

contemporană. S-a dovedit astfel că, în conflictele recente, organizaţiile

teroriste şi mişcările insurgente sunt capabile să învingă adversari

mult mai puternici, dotaţi cu tehnologii moderne şi superiori numeric.

Establishmentul de securitate a cunoscut noi provocări odată cu

izbucnirea crizei din Ucraina, unde Occidentul s-a văzut pus în faţa unui

fait accompli. „Noua generaţie de război” a Federaţiei Ruse, aşa cum

o numeşte şeful Statului Major General, generalul Valery Gherasimov,

a surprins atât statul-ţintă, Ucraina, cât şi mediul internaţional prin

viteza cu care s-a desfăşurat, adaptabilitatea la mediul de confruntare,

ingeniozitatea dovedită, dar mai ales prin coordonarea extrem de

eficientă a capabilităţilor militare cu cele nonmilitare. Faptul că a luat

prin surprindere factori de decizie ai actorilor statali şi nonstatali (NATO,

UE, OSCE etc.), precum şi sfera largă de manifestare a acţiunilor atent

închegate între palierele militar şi nonmilitar a stârnit preocupare în

mediul internaţional cu privire la încadrarea tipologică a conflictului,

la dimensiunea comprehensivă a acestuia, precum şi la modalităţile

de prevenire şi contracarare a unor astfel de ostilităţi. Având în vedere

ambiguitatea acţiunilor şi, în acelaşi timp, natura totală a mediului

de exprimare, specialiştii occidentali au denumit această formă de

manifestare conflictuală „război hibrid”, actualizând unele teorii de la

începutul secolului XXI la prezentul întâlnit în criza ucraineană.

Proliferarea fenomenului

terorist a generat, în

modul de derulare a

conflictelor, noi valenţe, cauzate

în principal de schimbările intervenite

în societatea contemporană.

S-a dovedit astfel că, în conflictele

recente, organizaţiile

teroriste şi mişcările

insurgente sunt capabile să

învingă adversari mult mai

puternici, dotaţi cu tehnologii

moderne şi superiori

numeric.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 14

Mihai-Cristian STANCU

Emergenţa conceptului de „război hibrid”

Termenul de „război hibrid” a fost folosit pentru prima dată în lucrarea maiorului William J. Nemeth, scrisă în anul 2002, la Şcoala navală de la Monterey, SUA, şi intitulată „Războiul viitorului şi Cecenia: o variantă de război hibrid”1. Nemeth a menţionat că societatea cecenă se găsea, la acea vreme, într-o „situaţie hibridă”, evidenţiată de faptul că statul contemporan avea arhitectura societală construită în stil tradiţional – pe clanuri şi familii. Această tipologie structurală a permis cecenilor să-şi mobilizeze societatea pentru război şi să sprijine rezistenţa armată prin intermediul legăturilor dintre clanuri şi al relaţiilor familiale, aspect care s-a dovedit a fi de succes împotriva ruşilor. Ceea ce este relevant, din perspectiva prezentei lucrări, este faptul că acest tip de societate hibridă a dezvoltat un mod hibrid de ducere a luptei armate, care a combinat elemente ale războiului convenţional cu cel neregulat într-un mod flexibil şi eficient. Pe lângă cunoaşterea în amănunt a terenului şi sprijinul generat de relaţiile din cadrul clanurilor şi de rudenie, cecenii au combinat eficient elemente ale doctrinelor militare occidentale şi sovietice cu tactici de gherilă şi cu utilizarea tehnologiei moderne. Modul cecenilor de ducere a luptelor s-a caracterizat prin flexibilitate, permiţându-le să alterneze tacticile de gherilă cu angajarea convenţională a forţelor armate ruse, în funcţie de manevrele acestora. De asemenea, cunoaşterea limbii şi a culturii ruse a facilitat planificarea şi executarea de către forţele cecene a unor ample şi eficiente operaţii psihologice şi informaţionale, prin care s-a reuşit atât subminarea moralului militarilor ruşi, cât şi atragerea de sprijin politic din partea Occidentului. Aşadar, elementul definitoriu al războiului cecen l-a constituit „natura totală”2 a acestuia, datorită faptului că a implicat întreaga societate. Astfel, se poate aprecia că, în cadrul războiului hibrid, este estompată distincţia dintre „combatant” şi „noncombatant”, iar fenomenul terorist, masacrele şi tratamentele inumane asupra prizonierilor de război pot apărea pentru atingerea stării finale dorite. În concluzie, termenul de „război hibrid” din lucrarea lui Nemeth evidenţia un tip de război în care erau combinate elemente

1 Andras Racz, op. cit., p. 28.2 Ibidem.

Elementul definitoriu al războiului cecen l-a constituit „natura totală” a acestuia, datorită faptului că a implicat întreaga societate. Astfel, se poate aprecia că, în cadrul războiului hibrid, este estompată distincţia dintre „combatant” şi „noncomba-tant”, iar fenomenul terorist, masacrele şi tratamentele inumane asupra prizonierilor de război pot apărea pentru atingerea stării finale dorite.

15



tactice convenţionale şi neregulate cu instrumente şi proceduri informaţionale contemporane.

Teoriile lui Nemeth au fost dezvoltate mai târziu (2008) de John McCuen, într-un articol apărut în publicaţia „Military Review”3, în care acesta a afirmat că războiul hibrid este purtat pe trei fronturi decisive: primul ar fi cel convenţional, unde forţele armate ale statului atacat se confruntă atât cu ameninţările convenţionale, cât şi cu cele asimetrice (neregulate), al doilea front este reprezentat de populaţia locală a statului atacat, care trebuie controlată şi convinsă de intenţiile atacatorului, în timp ce al treilea front este compus din populaţia civilă a statului atacator şi din comunitatea internaţională al cărei sprijin este esenţial, mai ales în cadrul conflictelor lungi, de uzură.

În context, F. Hoffman a evidenţiat că ameninţările hibride cuprind un spectru larg de modalităţi de ducere a luptei armate (manevre convenţionale, tactici neregulate, acte teroriste, masacre etc.), care pot fi executate atât de actori statali, cât şi de actori nonstatali4. În continuare, autorul menţionează că aceste acţiuni multimodale pot fi conduse de unităţi separate sau chiar de aceeaşi unitate, direcţionate şi coordonate în spaţiul de confruntare pentru a obţine efecte sinergice în dimensiunile fizice şi psihologice ale conflictelor, la toate cele trei niveluri operaţionale – tactic, operativ şi strategic5. Aşadar, se poate estima că eficienţa războiului hibrid este redată de convergenţă şi coordonare, ceea ce le permite actorilor implicaţi să acţioneze întrunit pentru a obţine un rezultat comun, precum şi de potenţialul distructiv, în continuă dezvoltare, al sistemelor moderne de armament. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că ameninţările convenţionale nu trebuie neglijate în cadrul procesului de elaborare a strategiilor de apărare. Emergenţa războiului hibrid nu implică faptul că războiul convenţional este irelevant sau desuet, ci, mai degrabă, reflectă un nou nivel de ameninţare pe care forţele armate moderne trebuie să fie capabile să îl contracareze.

3 J.J. McCuen, „Hybrid Wars”, în Military Review, martie-aprilie 2008, disponibil online la http://au.af.mil/au/awc/awcgate/milreview/mccuen08marapr.pdf, accesat la 13.09.2018.

4 F.G. Hoffman, „Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars”, Potomac Institute for Policy Studies, Arlington, Virginia, decembrie 2007, p. 8.

5 Ibidem.

Eficienţa războiului hibrid

este redată de convergenţă

şi coordonare, ceea ce le

permite actorilor implicaţi să

acţioneze întrunit pentru

a obţine un rezultat comun,

precum şi de potenţialul

distructiv, în continuă dezvoltare,

al sistemelor moderne de armament.

[...] Emergenţa războiului hibrid

nu implică faptul că războiul

convenţional este irelevant

sau desuet, ci, mai degrabă,

reflectă un nou nivel de ameninţare

pe care forţele armate moderne

trebuie să fie capabile să îl

contracareze.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 16


Potrivit lui F. Hoffman, „războiul hibrid cuprinde o gamă largă de manifestare a diferitelor tipuri de război, care include capabilităţi convenţionale, formaţiuni şi tactici neregulate/asimetrice, acte teroriste violente şi de coerciţie şi tulburări cu caracter criminal”6. Definiţia lui F. Hoffman este preluată şi de Petri Huovinen, care descrie războiul hibrid ca „un cocktail de capabilităţi militare convenţionale, insurgenţă, terorism, război de gherilă, crimă organizată, război cibernetic şi tehnologie militară avansată”7.

Având în vedere abordările prezentate şi modul de desfăşurare a conflictelor recente de pe arena internaţională, se apreciază că războiul hibrid poate fi caracterizat drept un conflict în care una dintre părţi, printr-o judicioasă organizare şi coordonare, întrebuinţează o combinaţie de capabilităţi convenţionale şi neconvenţionale, cu scopul de a crea o gamă largă de ameninţări pentru a surprinde şi disipa eforturile adversarului şi a-l pune în imposibilitatea utilizării adecvate a forţelor şi mijloacelor convenţionale8.

De cele mai multe ori, în literatura de specialitate nu se face o diferenţă clară între termenii de război şi conflict de natură hibridă. Conflictul hibrid poate fi definit ca situaţie de criză cu un spectru larg, care include atât dimensiunea fizică, precum şi pe cea conceptuală: prima reprezintă lupta împotriva unui inamic armat, iar cealaltă se referă la lupta complexă pentru câştigarea sprijinului populaţiei indigene din zonele de conflict, sprijinul populaţiei din statele contributoare la operaţii şi sprijinul comunităţii internaţionale9.

Războiul hibrid presupune angajarea simultană a forţelor convenţionale şi neconvenţionale în ducerea luptei, precum şi adaptarea permanentă a mijloacelor politice, militare, economice, sociale, informaţionale sau diplomatice pentru obţinerea scopurilor politico-militare propuse10.

6 Ibidem.7 Petri Huovinen, „Hybrid warfare – Just a Twist of Compound Warfare”, National Defence

University, 2011, p. 7, disponibil online la: https://www.doria.fi/bitstream/handle/10024/ 74215/E4081_HuovinenKPO_EUK63.pdf, accesat la 13.09.2018.

8 Colonel Liviu Ioniţă, Fizionomia conflictelor contemporane. Ascensiunea abordărilor neliniare, teză de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2015, p. 23.

9 Ibidem, p. 24.10 Ibidem.

De cele mai multe ori, în literatura de specialitate nu se face o diferenţă clară între termenii de război şi conflict de natură hibridă. Conflictul hibrid poate fi definit ca situaţie de criză cu un spectru larg, care include atât dimensiunea fizică, precum şi pe cea conceptuală: prima reprezintă lupta împotriva unui inamic armat, iar cealaltă se referă la lupta complexă pentru câştigarea sprijinului populaţiei indigene din zonele de conflict, sprijinul populaţiei din statele contributoare la operaţii şi sprijinul comunităţii internaţionale.

17



Războiul hibrid în accepţiunea occidentală şi rusă

Schimbarea naturii conflictelor şi emergenţa noilor forme de ducere a luptei armate au generat preocupări pentru studiu, atât în Occident, cât şi în Rusia. Noua generaţie de război prezintă nuanţe diferite pentru cei doi actori, iar o comparaţie între gândirea americană şi cea rusă este oportună pentru a delimita abordările lor cu privire la războiul hibrid.

Încă din anul 2009, Comandamentul de Forţe Întrunite al SUA a adoptat o definiţie „semioficială” a ameninţărilor hibride, cu prilejul unei conferinţe organizate în Washington. Astfel, ameninţarea hibridă este definită ca „orice adversar care angajează simultan şi flexibil, în spaţiul de confruntare, o combinaţie adaptată de mijloace şi activităţi convenţionale, neregulate, teroriste şi criminale. Ameninţarea hibridă reprezintă mai mult decât o singură entitate şi cuprinde o combinaţie de actori statali şi nonstatali”11. Această definiţie se concentrează pe folosirea forţei şi a violenţei, neluând în considerare utilizarea instrumentelor politice, diplomatice şi economice.

Tot în 2009, cu prilejul unui grup de lucru americano-israelian pe probleme de „wargaming” cu privire la ameninţările hibride, expertul american Richard Glenn a definit ameninţarea hibridă ca fiind „un adversar care în mod simultan şi flexibil angajează anumite combinaţii de (1) instrumente politice, economice, sociale şi informaţionale şi (2) metode convenţionale, neregulate/asimetrice, catastrofale, teroriste şi criminale de ducere a acţiunilor de luptă armată. Poate include o combinaţie de actori statali şi nonstatali”12. Aspectul de noutate adus de Glenn constă în faptul că a luat în considerare utilizarea instrumentelor nonviolente din spectrele politic, economic, social şi informaţional. Astfel, se poate observa o asemănare remarcabilă între definiţia lui Glenn şi evenimentele petrecute în Crimeea şi estul Ucrainei. În primăvara şi vara anului 2014, forţele armate ruse şi separatiştii proruşi au utilizat majoritatea instrumentelor şi metodelor menţionate de expertul american. Singura excepţie (cel puţin deocamdată)

11 R. Glenn, Thoughts of Hybrid Conflict, Small Wars Journal, 2 martie 2009, disponibil online la http://smallwarsjournal.com/mag/docs-temp/188-glen.pdf, accesat la 13.09.2016

12 Ibidem.

Încă din anul 2009,

Comandamentul de Forţe Întrunite al SUA a adoptat

o definiţie „semioficială”

a ameninţărilor hibride, cu prilejul

unei conferinţe organizate în Washington.

Astfel, amenin-ţarea hibridă

este definită ca „orice adversar care angajează

simultan şi flexibil, în spaţiul

de confruntare, o combinaţie adaptată de

mijloace şi activităţi

convenţionale, neregulate, teroriste şi criminale.

Ameninţarea hibridă reprezintă mai mult decât o singură entitate

şi cuprinde o combinaţie de actori statali şi

nonstatali”.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 18


o reprezintă terorismul cu efecte catastrofale sau dezastre de proporţii care ar fi putut provoca pagube extreme populaţiei, mediului natural, infrastructurii, precum şi funcţionării administraţiilor centrale şi locale.

Totuşi, definiţia lui Glenn nu a fost acceptată în toate mediile de cercetare a fenomenului din SUA. În anul 2012, Williamson Murray şi Peter R. Mansoor au publicat o colecţie de eseuri referitoare la războiul hibrid, în care au definit această noţiune ca fiind „un conflict ce presupune o combinaţie dintre forţe militare convenţionale şi forţe neregulate (gherilă, insurgenţi şi terorişti) şi care poate include atât actori statali, cât şi nonstatali, planificat în scopul realizării unui obiectiv politic comun”13. Se poate observa că autorii percep şi descriu războiul hibrid concentrându-se pe acţiunile armate ale forţelor militare şi neregulate, analizând mai puţin aspectele de natură socială şi informaţională.

NATO a utilizat pentru prima dată noţiunea de „război hibrid” la 3 iulie 2014, în cadrul unui material video referitor la situaţia de securitate din estul Europei. Ulterior, Organizaţia Nord-Atlantică a adoptat acest termen pe timpul Summit-ului din Ţara Galilor (septembrie 2014), descriind războiul hibrid ca „o gamă largă de măsuri militare, paramilitare şi civile, acoperite sau la vedere […] angajate într-un design foarte bine integrat”14. Faptul că NATO a adoptat termenul de „război hibrid” a contribuit la utilizarea pe scară largă a acestei noţiuni în detrimentul altora, precum „război nonlinear”, „război indirect” sau „conflict al spectrului întreg”, formulate de alţi experţi în domeniu. Cu toate că această expresie este unanim acceptată în NATO şi în statele partenere, trebuie avută în vedere posibilitatea dezvoltării ei în timp, aşa cum s-a întâmplat din 2002 (când a fost utilizat pentru prima dată de J. Nemeth) şi până în prezent. Iniţial, Nemeth a caracterizat războiul hibrid ca fiind forma de luptă flexibilă în care sunt combinate elemente de tactică – convenţionale şi neregulate (conflictul ruso-cecen, 1994-1996) –, pentru ca, mai târziu, să evolueze la o formă de luptă combinată, ce include capabilităţi convenţionale, formaţiuni şi tactici

13 M. Williamson-P. Mansoor, Hybrid Warfare: Fighting Complex Opponents from the Ancient World to the Present, Cambridge University Press, Cambridge, 2012, p. 321.

14 NATO, Wales Summit Declaration, 5 septembrie 2014, punctul 13, disponibilă online la http://www.nato.int/cps/en/ natohq/official_texts_112964.htm, accesat la 15.09.2018.

NATO a utilizat pentru prima dată noţiunea de „război hibrid” la 3 iulie 2014, în cadrul unui material video referitor la situaţia de securitate din estul Europei. Ulterior, Organizaţia Nord-Atlantică a adoptat acest termen pe timpul Summit-ului din Ţara Galilor (septembrie 2014), descriind războiul hibrid ca „o gamă largă de măsuri militare, paramilitare şi civile, acoperite sau la vedere […] angajate într-un design foarte bine integrat”.

19



neregulate şi acte teroriste violente (F. Hoffmann), iar în prezent, a devenit termenul preferat pentru a descrie conflictele din Crimeea şi estul Ucrainei.

În ceea ce priveşte gândirea militară rusă, în anul 2013, şeful Statului Major General al Forţelor Armate Ruse, generalul Valery Gherasimov, a caracterizat războiul contemporan ca fiind „noua generaţie de război”15. Având la bază evenimentele petrecute în „Primăvara Arabă”, Gherasimov s-a referit la noua generaţie de război ca fiind „utilizarea combinată a (1) instrumentelor diplomatice, economice, politice şi a altor metode nonmilitare cu (2) intervenţia militară directă”16. Acesta insistă asupra faptului că regulile războiului s-au schimbat, argumentând că rolul mijloacelor nonmilitare în realizarea obiectivelor politice şi strategice a crescut, adesea fiind mai eficiente decât forţele convenţionale. Gherasimov preconiza utilizarea voalată a forţei, prin intermediul grupurilor paramilitare sau insurgente ce urmau să acţioneze asimetric.

De asemenea, a menţionat că, pe lângă dimensiunea fizică, războaiele contemporane trebuie neapărat să includă şi spaţiul informaţional. În dezvoltarea ideilor sale insistă pe executarea de lovituri chirurgicale (realizate de către aviaţia strategică sau chiar prin satelit) în adâncimea teritoriului inamic pentru a-i distruge infrastructura civilă şi militară, într-un timp scurt. În continuare, susţine utilizarea substanţială a forţelor pentru operaţii speciale şi a armelor robotizate (ex. dronele), urmând ca forţele regulate să fie implicate abia în fazele finale ale conflictului, de cele mai multe ori disimulate în forţe de menţinere a păcii sau de management al crizelor. De remarcat este faptul că, pentru a-l diferenţia de conceptul occidental de război hibrid, strategii ruşi îl numesc „război nonlinear”17 sau „război special”, acesta reprezentând o extensie a gherilei geopolitice promovate de către Rusia în ultimele două decade.

În ediţia din februarie 2013 a publicaţiei ruse „Military Industrial Kurier”, Gherasimov sublinia că războaiele secolului 21 nu vor mai face

15 Andras Racz, op. cit., p. 36.16 Ibidem.17 M. Galleotti, The ‘Gerasimov Doctrine’ and Russian NonLinear War, disponibil online la

http://cs.brown.edu/people/jsavage/VotingProject/2017_03_09_MoscowsShadow_GerasimovDoctrineAndRussianNon-LinearWar.pdf, accesat la 17.05.2019.

În anul 2013, şeful Statului

Major General al Forţelor

Armate Ruse, generalul Valery

Gherasimov, a caracterizat

războiul contemporan ca fiind „noua

generaţie de război”.

Având la bază evenimentele

petrecute în „Primăvara

Arabă”, Gherasimov s-a referit la

noua generaţie de război ca

fiind „utilizarea combinată a (1) instrumentelor

diplomatice, economice, politice şi a

altor metode nonmilitare cu (2) intervenţia

militară directă”.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 20


o distincţie clară între starea de război şi pace, numindu-le „războaie nedeclarate” – „războaiele nu vor mai fi declarate şi, odată începute, vor continua într-un format nemaiîntâlnit”. Conform teoriei acestuia, strategia Rusiei de ducere a războaielor nu se va mai orienta pe metodele militare tradiţionale, potrivit cărora acţiunile militare urmează dislocărilor strategice şi declaraţiilor de război (reglementate prin Declaraţia de la Viena, din 1896). În consecinţă, confruntările frontale executate sub ierarhii militare stricte, bazate pe putere de foc şi resurse umane considerabile, vor fi înlocuite de „ciocniri” noncontact între unităţi foarte mobile, de „acţiuni militare pe timp de pace” executate cu „civili înarmaţi”, ceea ce va presupune dezvoltarea unui sistem adecvat de management al trupelor într-o sferă informaţională comună18.

Sergei Chekinov şi Sergei Bogdanov19 au elaborat teoria lui Gherasimov, oferind o analiză mai în detaliu a „noii generaţii de război”. Aceştia afirmă că primul război de „noua generaţie” din istorie a fost războiul din Golf, care a fost analizat pentru a evidenţia caracteristicile noii forme de ducere a luptei armate. În general, autorii susţin teoria lui Gherasimov, evidenţiind importanţa acţiunilor asimetrice pentru neutralizarea superiorităţii militare a inamicului prin utilizarea combinată a instrumentelor politice, economice, tehnologice şi informaţionale. În opinia autorilor, „noua generaţie de război” va fi dominată de confruntările din domeniile informaţional şi psihologic, urmărindu-se slăbirea moralului trupelor şi al populaţiei civile în scopul erodării „voinţei de a rezista”20. În plus, aceştia anticipează proliferarea mijloacelor de luptă nontradiţionale în războaiele viitorului, cum ar fi armamentul capabil să influenţeze situaţia meteorologică sau să cauzeze cutremure, precum şi utilizarea armamentului robotizat sau a sistemelor de armament autonome. Chekinov şi Bogdanov concluzionează că războaiele din „noua generaţie” vor fi divizate în două faze21: de deschidere a conflictului şi de terminare a acestuia.

18 J. Berzins, Russia’s New Generation Warfare in Ukraine: Implication for Latvian Defence Forces, National Defence Academy of Latvia, Center for Security and Strategic Research, 2014, p. 4.

19 S. Chekinov-S. Bogdanov, The Nature and Content of a New Generation War, în Military Thought, octombrie-decembrie 2013, pp. 12-23.

20 Ibidem, p. 16.21 Ibidem, pp. 19-20.

Sergei Chekinov şi Sergei Bogdanov au elaborat teoria lui Gherasimov, oferind o analiză mai în detaliu a „noii generaţii de război”. Aceştia afirmă că primul război de „noua generaţie” din istorie a fost războiul din Golf, care a fost analizat pentru a evidenţia caracteristicile noii forme de ducere a luptei armate. În general, autorii susţin teoria lui Gherasimov, evidenţiind importanţa acţiunilor asimetrice pentru neutralizarea superiorităţii militare a inamicului prin utilizarea combinată a instrumentelor politice, economice, tehnologice şi informaţionale.

21



Faza de deschidere va începe cu o campanie nonmilitară extrem de intensă împotriva statului-ţintă, extinsă pe parcursul a câtorva luni, care va include măsuri diplomatice, economice, ideologice, psihologice şi informaţionale. La acestea se adaugă o campanie puternică de propagandă în scopul descurajării populaţiei, al intensificării nemulţumirii acesteia vizavi de autorităţile centrale, precum şi al slăbirii moralului forţelor armate. De asemenea, vor fi executate acţiuni de şantaj şi mituire a oficialilor guvernamentali şi militari pentru a afecta modul de funcţionare, alertare şi mobilizare a forţelor armate ale adversarului. Adiacent, atacatorul va infiltra agenţi acoperiţi, care vor avea asupra lor armament, fonduri şi alte materiale suficiente pentru a comite atacuri teroriste, a orchestra provocări şi a genera situaţii de instabilitate.

În continuare, înainte de a angaja palierul militar, vor fi executate misiuni de cercetare şi subversiune în care vor fi utilizate o gamă largă de mijloace şi metode de culegere de informaţii, variind de la misiunile diplomatice şi până la spionaj, pentru a identifica şi localiza unităţile militare, sediile guvernamentale semnificative şi lucrările de infrastructură importante. Urmează declanşarea operaţiilor de război electronic de amploare, însoţite de atacuri cibernetice menite să împiedice funcţionarea instituţiilor guvernamentale şi a celor militare. La scurt timp va apărea intervenţia militară, care va începe, probabil, printr-un atac aerian de amploare, ce va cuprinde lovituri ale aviaţiei strategice, rachete balistice de precizie, drone, sisteme de artilerie reactivă cu rază lungă şi alte sisteme automate de armament. Conform autorilor, la finalul fazei de deschidere a conflictului, instituţiile centrale de decizie politico-militare ale statului inamic se vor afla în incapacitate de a funcţiona, aspect care va genera confuzie şi degringoladă în dislocarea forţelor armate.

Faza de încheiere a războiului de „noua generaţie” constă în atacul executat de forţele convenţionale cu scopul de a nimici şi/sau a izola punctele de rezistenţă care au „supravieţuit” fazei iniţiale. Unele interpretări occidentale ale teoriei lui Gherasimov (Mark Galeotti – expert în analiza serviciilor de securitate ruse) susţin că generalul rus a utilizat „expunerea defensivă” în dezvoltarea viziunii sale de caracterizare a „noii generaţii de război”. Astfel, Galeotti menţionează

Faza de încheiere a războiului

de „noua generaţie”

constă în atacul executat

de forţele convenţionale cu scopul de a nimici şi/sau a

izola punctele de rezistenţă care

au „supravieţuit” fazei iniţiale.

Unele interpretări occidentale

ale teoriei lui Gherasimov

(Mark Galeotti – expert în analiza

serviciilor de securitate

ruse) susţin că generalul rus a utilizat „expunerea

defensivă” în dezvoltarea

viziunii sale de caracterizare a „noii generaţii

de război”.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 22


că Gherasimov a disimulat adevăratele sale intenţii prin utilizarea psihologiei inverse, referindu-se la nevoia de a apăra Rusia împotriva ameninţărilor occidentale, având la origine „noua generaţie de război orchestrată de SUA în lumea arabă”. Prin nevoia de a apăra Rusia de un potenţial război similar celui orchestrat de Occident în lumea arabă, Gherasimov a vrut să evidenţieze exact opusul, şi anume că acesta este tipul de război care trebuie dezvoltat de Rusia22.

În paradigma rusă de gestionare a „războiului hibrid”, beneficiind de avantajul sistemului politic rus care poate subordona integral capabilităţile media, de valorificare a resurselor energetice, sistemele de securitate şi intelligence, precum şi forţele militare convenţionale în realizarea scopului politic stabilit, principala direcţie de acţiune o reprezintă obţinerea accesului, inserarea sau interferarea în/cu procesele de decizie, atât ale statelor partenere, cât mai ales ale celor adversare în scopul influenţării/alterării acestora. Demersul se bazează pe teoria „controlului reacţiilor”, potrivit căreia inamicul trebuie supus unui intens „tir informaţional/dezinformaţional” menit să provoace voluntar o anumită reacţie, dezirabilă iniţiatorilor ruşi. La limită, identificarea modelului de gândire, decizie şi execuţie a inamicului cu scopul identificării vulnerabilităţilor acestor procese, a „imaginii de ansamblu” a acestuia sau a premiselor avute în vedere reprezintă forma supremă de cunoaştere a adversarului. Cunoscând procesele de luare a deciziei şi modelele de execuţie, decidenţii ruşi sunt în măsură să iniţieze angajarea adversarului în manieră integrată, folosind: acţiuni cinetice, informaţionale, economice şi energetice, politice şi de influenţare.

Aspecte specifice conceptului de război hibrid pe parcursul intervenţiei Federaţiei Ruse în Ucraina

Intervenţia militară rusă din Ucraina a fost cauzată de percepţiile Moscovei cu privire la ameninţările geopolitice şi socio-politice derivate din ieşirea Kievului din sfera sa de influenţă şi control. Complexitatea acestor percepţii se reflectă şi în modul hibrid de acţiune, mod adaptat la scopurile urmărite şi comun intervenţiilor, atât din Crimeea,

22 M. Galeotti, „The Gherasimov Doctrine and Russian Non-Linear War”, 6 iulie 2014, disponibil online la htpps://inmoscowshadows.wordpress.com/2014/07/06the-gherasimov-doctrine-and- russian-non-linear-war/, accesat la 16.09.2018.

În paradigma rusă de gestionare a „războiului hibrid”, beneficiind de avantajul sistemului politic rus care poate subordona integral capabilităţile media, de valorificare a resurselor energetice, sistemele de securitate şi intelligence, precum şi forţele militare convenţionale în realizarea scopului politic stabilit, principala direcţie de acţiune o repre-zintă obţinerea accesului, inserarea sau interferarea în/cu procesele de decizie, atât ale statelor partenere, cât mai ales ale celor adversare în scopul influenţării/alterării acestora.

23



cât şi din estul Ucrainei, unde acţiunea hibridă a Rusiei a avut la bază cinci principii fundamentale23, cu aplicabilitate generală, chiar dacă situaţia din teren poate genera nuanţări ulterioare.

La baza intervenţiei ruse în Ucraina şi nu numai (Georgia, Cehoslovacia) stă conceptul „Po Zakonu”, adică în conformitate cu legea. Campania diplomatică şi informaţională rusă a prezentat acţiunile Moscovei în Ucraina ca fiind aparent legale sau într-o zonă gri a normelor de drept internaţional general acceptate, zonă în care precedentul face diferenţa de interpretare, iar precedentul intervenţiei Occidentului în Kosovo a fost folosit extensiv. În plan strict militar, două concepte au fost folosite în tandem. Primul, deterrence by punishment24, descurajare prin ameninţarea cu represalii, prin care acţiunea adversarului este paralizată de frica unor represalii masive. În cazul anexării Crimeei, paralizia decizională de la Kiev a fost generată de concentrarea masivă de trupe ruse la graniţă. În cazul insurgenţei separatiste din estul Ucrainei, Kievul a înţeles, în august 2014, că orice operaţiune de amploare împotriva separatiştilor va determina intervenţia directă, deşi limitată, a armatei ruse, pentru a echilibra balanţa de forţe din teren. Al doilea concept militar, cel al negării intervenţiei prin folosirea acoperită de forţe speciale, s-a materializat prin prezenţa „omuleţilor verzi” în Crimeea şi a „voluntarilor” în estul Ucrainei.

Analizând inductiv operaţiile Rusiei conduse în Ucraina, războiul hibrid este compus din trei faze, iar fiecare dintre acestea cuprinde, la rândul ei, trei etape25, astfel:

1. Faza pregătitoare, care a constat în identificarea vulnerabili-tăţilor strategice, politice, economice, sociale şi de infrastructură ale statului-ţintă, precum şi în constituirea mijloacelor oportune de exploatare a acestora. În cazul Ucrainei, Rusia a fost avantajată la acest capitol, având în vedere istoria lor comună, legăturile economice

23 Douglas Mastriano, Defeating Putin’s Strategy of Ambiguity, postare pe blogul War On the Rocks, disponibil online la: http://warontherocks.com/2014/11/defeating-putins-strategy-of-ambiguity, accesat la 18.09.2018.

24 Despre conceptul descurajării prin ameninţarea cu represalii, vezi Michael S. Gerson, Conventional Deterrence in the Second Nuclear Age, Army Strategic Studies Institute, 2009, pp. 40-42, disponibil online la: http://strategicstudiesinstitute.army.mil/pubs/parameters/Articles/09autumn/gerson.pdf, accesat la 24.01.2019.

25 Andras Racz, op. cit., p. 57.

Faza pregă-titoare a constat

în identificarea vulnerabilităţilor

strategice, poli-tice, economice,

sociale şi de infrastructură

ale statului-ţintă, precum şi în constituirea mijloacelor

oportune de exploatare a

acestora. În cazul Ucrainei,

Rusia a fost avantajată la acest capitol,

având în vedere istoria lor comună,

legăturile economice şi

sociale apropiate şi relaţiile

strânse dintre elitele politice,

economice şi de securitate.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 24


şi sociale apropiate şi relaţiile strânse dintre elitele politice, economice şi de securitate. Pentru identificarea şi exploatarea vulnerabilităţilor statelor-ţintă, Rusia utilizează preponderent metodele diplomatice şi de coerciţie tradiţionale – înfiinţarea de organizaţii politice şi culturale loiale, obţinerea de influenţă economică, dezvoltarea de trusturi media, încurajarea mişcărilor separatiste şi a sentimentelor antiguvernamentale – cu scopul de a exercita presiuni asupra statului-ţintă. Pe scurt, faza pregătitoare a războiului hibrid în criza din Ucraina poate fi caracterizată prin citarea lui Stanislav Levchenko, fost ofiţer KGB, care a defectat, în SUA, în anul 1979: „Identifică-ţi vulnerabilităţile şi acolo vei descoperi că este implicat KGB”26. În concluzie, se poate aprecia că faza pregătitoare a războiului hibrid este construită având la bază „instrumentarul” tradiţional sovietic pentru politică externă, la care se adaugă rolul ascendent al mijloacelor nonmilitare. Printr-o astfel de abordare este, practic, imposibil de determinat dacă măsurile tradiţionale ale Rusiei de câştigare a influenţei într-un anumit spaţiu constituie pregătirea unui război hibrid, înainte de declanşarea ofensivei propriu-zise. Aşa cum am afirmat, faza pregătitoare este divizată, la rândul ei, în trei etape, astfel:

a) Etapa 1 – pregătirea la nivel strategic a cuprins o serie de activităţi, cum sunt exploatarea vulnerabilităţilor identificate în funcţionarea administraţiei centrale, precum şi a celor recunoscute în palierul economic şi militar, stabilirea de reţele de organizaţii neguvernamentale loiale şi canale media pe teritoriul Ucrainei, precum şi luarea de poziţii pe canale diplomatice şi media pentru influenţarea comunităţii internaţionale.

b) Etapa 2 – pregătirea la nivel politic a presupus încurajarea nemulţumirilor la adresa administraţiei centrale, prin utilizarea instrumentelor politice, diplomatice, media şi a forţelor speciale, precum şi intensificarea mişcărilor separatiste şi alimentarea tensiunilor etnice, religioase şi sociale. Tot în această etapă au fost declanşate operaţii informaţionale împotriva Ucrainei, au fost mituiţi unii oficiali guvernamentali, politicieni şi militari de rang înalt, urmate

26 A. Weeks, „A chilling expose of KGB and the reach of its tentacles; KGB Today: The Hidden Hand”, by John Barron, în Christian Science Monitor, 03.09.1983, disponibil online la http://www.csmonitor.com/1983/1103/110307.html, accesat la 26.09.2018.

Pregătirea la nivel strategic a cuprins o serie de activităţi, cum sunt exploatarea vulnerabilităţilor identificate în funcţionarea administraţiei centrale, precum şi a celor recunoscute în palierul economic şi militar, stabilirea de reţele de organizaţii neguvernamen-tale loiale şi canale media pe teritoriul Ucrainei, precum şi luarea de poziţii pe canale diplomatice şi media pentru influenţarea comunităţii internaţionale.

25



de recrutarea acestora, au fost stabilite relaţii cu oligarhi locali şi oameni de afaceri pentru a-i face dependenţi de statul atacator prin oferirea unor contracte profitabile, precum şi cu grupurile locale de crimă organizată.

c) Etapa 3 – pregătirea la nivel operativ s-a axat pe exercitarea de presiuni politice în coordonare cu acţiuni de dezinformare, „activarea” grupurilor de crimă organizată şi a oficialilor şi militarilor recrutaţi şi mobilizarea forţelor armate ruse sub pretextul exerciţiilor militare.

După cum se poate observa, majoritatea acţiunilor menţionate nu sunt în mod explicit ilegale şi nici violente, fiind, astfel, dificil de identificat şi contracarat. Chiar şi în situaţia în care statele-ţintă recunosc ameninţările şi manifestă preocupare pentru contracararea lor, tot servesc obiectivelor Rusiei, având în vedere că presiunea resimţită de acestea poate genera receptivitate ridicată la cerinţele şi interesele Moscovei. În consecinţă, se poate estima că efectele fazei pregătitoare devin vizibile numai în faza următoare, când atacul a fost declanşat, urmând, practic, principiile evidenţiate de Chekinov şi Bogdanov, enunţate anterior.

2. În faza de atac, vulnerabilităţile identificate şi exploatate în cadrul fazei pregătitoare au devenit, în mod surprinzător, aparente odată cu declanşarea ofensivei hibride, prin toate palierele de manifestare – politic, diplomatic, economic, militar şi informaţional.

Începând cu acest moment, războiul hibrid s-a manifestat diferit faţă de acţiunile tradiţionale ale politicii externe şi de securitate sovietice şi a constat în declanşarea de acţiuni deschise şi organizate, inclusiv cu forţe armate, împotriva statului-ţintă. În context, se poate exemplifica modul similar în care au fost declanşate intervenţiile ruse din Crimeea şi estul Ucrainei: formaţiuni militare fără elemente de identificare, cu echipament, armament şi vehicule moderne au fost dislocate rapid şi au fost instalat baricade şi puncte de control, blocând accesul în unităţi militare şi de poliţie ucrainene. Cu toate că nu s-a tras niciun foc de armă, forţele ucrainene erau blocate în cazărmi, neputând să părăsească incinta acestora fără a utiliza forţa împotriva militanţilor ruşi, aspect care, dacă s-ar fi materializat, ar fi declanşat o intervenţie convenţională a forţelor armate ale Federaţiei Ruse. De asemenea, cucerirea de sedii politice a avut o importanţă critică în ambele intervenţii, astfel: în Crimeea, „oamenii vezi” au ocupat

În faza de atac, vulnerabilităţile

identificate şi exploatate în

cadrul fazei pregătitoare au devenit, în mod

surprinzător, aparente odată cu declanşarea

ofensivei hibride, prin

toate palierele de manifestare

– politic, diplomatic, economic,

militar şi informaţional.

Începând cu acest moment, războiul hibrid s-a manifestat

diferit faţă de acţiunile

tradiţionale ale politicii externe şi de securitate

sovietice şi a constat în

declanşarea de acţiuni deschise

şi organizate, inclusiv cu

forţe armate, împotriva

statului-ţintă.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 26


clădirea Parlamentului şi Consiliul Suprem al Crimeii (27.02.2014), împiedicând, astfel, funcţionarea aparatului politic local. În Donetsk, reşedinţa administraţiei locale a reprezentat unul dintre primele obiective de cucerit (aprilie 2014), iar clădirea constituie, şi în prezent, sediul central al aşa-numitei Republici Populare Donetsk. Forţele de securitate ucrainene nu au fost capabile să apere aceste sedii simbolice, în mare parte din cauza lipsei ordinelor precise de acţiune, a moralului scăzut, a liderilor incompetenţi, precum şi a echipamentului inadecvat. În paralel, civili bine organizaţi, adesea înarmaţi şi demonstrând abilităţi tactice remarcabile, au ocupat alte clădiri ale administraţiilor locale, sedii media şi lucrări de infrastructură. Capturarea sediilor de televiziune şi radio locale, precum şi a releelor de transmisie a avut o relevanţă critică, deoarece a permis atacatorilor să întrerupă difuzarea canalelor ucrainene şi să le înlocuiască cu cele ruseşti. Atât „oamenii verzi”, cât şi „atacatorii civili” au declarat în mod repetat că sunt localnici nemulţumiţi de activitatea guvernului central de la Kiev, fiind sprijiniţi constant de Moscova, al cărei discurs oficial îi prezintă ca fiind „opoziţia” sau „rezistenţa” locală. Acţiunile din teren au fost sprijinite de o campanie informaţională extrem de intensă, orientată pe derutarea factorilor de decizie, generând, astfel, neîncredere, frică şi nemulţumire vizavi de autorităţile centrale de la Kiev şi degradând capacitatea de rezistenţă a forţelor armate şi de poliţie ucrainene, slăbind, în acelaşi timp, moralul acestora. De asemenea, sistemul de comandă şi control al forţelor ucrainene a fost, în mod frecvent, penetrat, bruiat şi discreditat prin acte de sabotaj, oficiali corupţi27 şi acţiuni de război electronic. Exercitarea acestor presiuni de către Rusia şi manifestările ezitante ale Kievului au generat capitularea în masă a forţelor armate şi de poliţie ucrainene, culminând cu situaţii de defectare către partea rusă, atât în Crimeea, cât şi în Donbas. În timp ce afilierea „atacatorilor civili” a devenit evidentă în scurt timp, Moscova a negat vehement implicarea în conflict, stârnind confuzie în rândul observatorilor occidentali şi câştigând, astfel, timp pentru a crea un fait accompli. Din acest punct de vedere, se poate afirma că politica

27 M. Galeotti, Hybrid War and Little Green Men: How it works and How it Doesn’t, E-International Relations, 16 aprilie 2015, http://www.e-ir.info/2015/04/16/hybrid-war-and-little-green-men-how-it-works-and-how-it-doesnt/, accesat la 27.09.2018.

Acţiunile din teren au fost sprijinite de o campanie informaţională extrem de intensă, orientată pe derutarea factorilor de decizie, generând, astfel, neîncredere, frică şi nemulţumire vizavi de autorităţile centrale de la Kiev şi degradând capacitatea de rezistenţă a forţelor armate şi de poliţie ucrainene, slăbind, în acelaşi timp, moralul acestora.

27



de negare a Rusiei, aplicată în mod constant, a reprezentat un succes real în cadrul intervenţiilor din Ucraina. În unele medii analitice occidentale, s-au formulat premise potrivit cărora, în eventualitatea declanşării unui atac asupra unui stat membru al NATO, Moscova va apela la aceeaşi politică de negare, mizând că o astfel de abordare ar împiedica declararea, de către Consiliul Nord-Atlantic, a activării Articolului 5 din Tratatul de apărare colectivă. Rezultatul unui astfel de scenariu ar fi neimplicarea NATO în sprijinul statului agresat sau o implicare tardivă, când atacul a fost deja executat. Cu toate că majoritatea acţiunilor sunt materializate prin mijloace nonmilitare, este important de precizat că şi forţele convenţionale au un rol esenţial în faza de atac. Atât în cazul Crimeii, cât şi în Donbas, Rusia a comasat un număr ridicat de forţe militare la graniţa cu Ucraina, ameninţând, astfel, cu posibilitatea executării unui atac convenţional. Aşadar, Moscova a reuşit, pe de o parte, să distragă atenţia Kievului de la „adevărata problemă”, iar pe de altă parte, să blocheze opţiunile de contraatac ucrainene, având în vedere că o eventuală deschidere a focului asupra demonstranţilor ar fi „permis” Rusiei să răspundă printr-o invazie convenţională.

Obiectivul Moscovei în ambele regiuni a fost înlăturarea de la putere a conducerilor politice locale, iar odată realizat, a trecut la întemeierea unor centre politice alternative de putere. Andrasz Racz menţionează28 că deputaţii Consiliului din Crimeea au fost forţaţi de către combatanţii ruşi să voteze pentru susţinerea unui referendum referitor la independenţa provinciei, în timp ce, în Donbas, separatiştii au proclamat aşa-numitele Republici Populare din Donetsk şi Luhansk. Legitimitatea liderilor separatişti a fost fabricată în mod constant de diplomaţia şi mass-media rusă, atât pe plan intern, cât şi internaţional. De asemenea, mass-media rusă se referă şi în prezent la cele două republici autoproclamate ca la două entităţi statale, create în mod democratic, cu lideri legitimi, susţinuţi de majoritatea populaţiei. Această abordare nu prezintă noutate în mediul analitic, luând în considerare acţiunile asemănătoare ale Uniunii Sovietice în Finlanda de recunoaştere a lui O.V. Kuusinen ca lider legitim al Kareliei (în al Doilea Război Mondial) sau a lui Babrak Karmal ca lider al Afganistanului,

28 Andrasz Racz, op. cit., p. 62.

Obiectivul Moscovei în

ambele regiuni a fost înlăturarea

de la putere a conducerilor

politice locale, iar odată

realizat, a trecut la întemeierea

unor centre politice

alternative de putere.

Andrasz Racz menţionează că deputaţii

Consiliului din Crimeea au fost forţaţi de către

combatanţii ruşi să voteze pentru

susţinerea unui referendum referitor la

independenţa provinciei, în timp ce, în Donbas, separatiştii

au proclamat aşa-numitele

Republici Populare din

Donetsk şi Luhansk.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 28


în urma invaziei din 1979. La fel ca faza pregătitoare, faza de atac se divide în trei etape, astfel:

a) Etapa a 4-a – declanşarea ostilităţilor a presupus organizarea de demonstraţii şi revolte de amploare antiguvernamentale în statul atacat şi infiltrarea de forţe speciale, deghizate în civili, pentru a executa acţiuni de sabotaj, a captura cele mai relevante sedii administrative în zonele vizate (cu sprijinul activ sau pasiv al poliţiei şi al oficialilor corupţi), în cooperare cu grupările locale de crimă organizată. De asemenea, au fost executate acţiuni de sabotaj şi de provocare în zone diferite pentru a distrage atenţia şi alocarea de resurse de la ameninţarea principală, situaţii prezentate de către mass-media rusă printr-o campanie puternică de dezinformare. Prin aceste acţiuni, opţiunile de contracarare a ameninţărilor de către Ucraina au fost blocate, ca urmare a comasării la frontierele acestuia a unor forţe convenţionale superioare de către adversar, menite să ilustreze iminenţa unui atac convenţional de intensitate.

b) Etapa a 5-a – înlăturarea de la putere a autorităţilor politice regionale/centrale s-a realizat prin împiedicarea funcţionării autorităţilor locale/regionale/centrale, prin cucerirea sediilor administrative şi a infrastructurii de telecomunicaţii din zonele-ţintă, precum şi prin blocarea canalelor mass-media în Ucraina şi stabilirea monopolului asupra mediului informaţional şi de comunicaţii. De asemenea, au fost anihilate capacităţile combative ale forţelor ucrainene, prin mijloace nonmilitare: instalarea de baricade pentru a bloca accesul în/din unităţi militare, mituirea comandanţilor şi degradarea moralului. În imposibilitatea de a-şi îndeplini sarcinile au fost şi unităţile poliţiei de frontieră, care au fost neutralizate. Între timp, instrumentele diplomatice, mediatice, economice şi forţele armate ale Rusiei au exercitat presiuni puternice asupra Ucrainei. Canalele mass-media ruse au dezvoltat campanii de inducere în eroare a comunităţii internaţionale şi de denigrare a statului-ţintă.

c) Etapa a 6-a – instaurarea puterii politice alternative a fost realizată prin decretarea legitimităţii unei noi organizări politice alternative, invocând tradiţiile reale sau fabricate de separatism faţă de autorităţile ucrainene. Ulterior, s-a trecut la înlocuirea organismelor politice cu altele nou create. Mai mult, mass-media rusă a sprijinit

Declanşarea ostilităţilor a presupus organizarea de demonstraţii şi revolte de amploare antiguverna-mentale în statul atacat şi infiltrarea de forţe speciale, deghizate în civili, pentru a executa acţiuni de sabotaj, a captura cele mai relevante sedii administrative în zonele vizate (cu sprijinul activ sau pasiv al poliţiei şi al oficialilor corupţi), în cooperare cu grupările locale de crimă organizată.

29



legitimitatea noilor organisme politice, influenţând, totodată, creşterea gradului de nemulţumire a populaţiei locale faţă de administraţia centrală prin manipulări informaţionale. În acest fel, opţiunile de contracarare ale Ucrainei au fost în continuare blocate prin iminenţa unui atac convenţional de amploare, exercitat de forţele convenţionale comasate la frontiere.

Având în vedere exemplele din Crimeea şi Donbas, se poate afirma că, la finalul fazei de atac, potenţialul de rezistenţă al Ucrainei a fost neutralizat, iar capacitatea de autoguvernare şi capabilităţile de comunicaţii, comandă şi control au fost serios afectate, rezultând pierderea controlului asupra unor părţi ale teritoriului. Trebuie să subliniem că succesul Moscovei nu ar fi fost de o asemenea amploare fără identificarea şi exploatarea eficientă a vulnerabilităţilor ucrainene, prezentate în cadrul fazei pregătitoare.

3. Faza de stabilizare. Pentru a consolida rezultatele obţinute în faza de atac, statul agresor va continua să întreprindă măsuri suplimentare în scopul întăririi şi legitimizării dominării sale. În ceea ce priveşte stabilizarea conflictului din Ucraina, scenariul din Donbas s-a dovedit a fi total diferit faţă de cel din Crimeea, cu toate că, iniţial, ambele au urmat acelaşi tipar (au fost organizate referendumuri pentru independenţă în ambele regiuni, fiind câştigate de către separatiştii ruşi). În Crimeea, conform rezultatelor „oficiale”, 87% din populaţia peninsulei a participat la vot, iar 97% dintre aceştia s-au pronunţat în favoarea independenţei. O lună mai târziu, într-o statistică29 a Consiliului pentru Drepturile Omului din Rusia, publicată accidental pe internet, era prezentat faptul că doar 30% din cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne, iar dintre aceştia, doar 15% s-au manifestat în favoarea sciziunii. Presiunea manifestată în continuare prin trupele ruse staţionate în peninsulă şi prin forţele separatiste s-a concretizat prin anexarea Crimeii de către Moscova, la mai puţin de o zi de „independenţă” a acesteia.

În estul Ucrainei, mişcarea separatistă nu a avut acelaşi succes, din cauza sprijinului scăzut din partea populaţiei locale şi a lipsei unităţilor

29 P.R. Gregory, „Putin’s Human Rights Council Accidentally Posts Real Crimean Election Results”, Forbes, 5 mai 2014, disponibil online la http://www.forbes.com/sites/paulroderickgregory/ 2014/05/05/putins-human-rights-council-accidentally-postsreal-crimean-election-results-only-15-voted-for-anexation/, accesat la 29.09.2018.

În ceea ce priveşte

stabilizarea conflictului

din Ucraina, scenariul din

Donbas s-a dovedit a fi total

diferit faţă de cel din Crimeea,

cu toate că, iniţial, ambele

au urmat acelaşi tipar. În Crimeea,

conform rezultatelor

„oficiale”, 87% din populaţia

peninsulei a participat la vot, iar 97%

dintre aceştia s-au pronunţat

în favoarea independenţei.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 30


militare ruse în această regiune. Igor Strelkov, colonel al serviciului intern de informaţii rus şi ministru al apărării din autoproclamata Republică Populară Donetsk, pentru o perioadă scurtă de timp, a declarat public că scenariul din Crimeea ar fi fost posibil şi în Donbas, dacă pe teritoriul regiunii ar fi fost staţionate trupe ruseşti30. Cu toate că forţele separatiste au reuşit înlăturarea de la putere a autorităţilor regionale ucrainene, ulterior nu au putut controla teritoriul câştigat, ca urmare a neimplicării convenţionale a Rusiei. Astfel, în loc de a instaura o putere alternativă funcţională, s-a creat o stare conflictuală caracterizată prin instabilitate politică, socială şi de securitate. Între timp, Kievul a realizat că forţele militare ruse, dislocate în apropierea graniţelor, nu vor ataca din cauza costului politic ridicat şi a hotărât lansarea unei operaţii întrunite împotriva separatiştilor ruşi (numită „Operaţia Antiteroristă”, declanşată la 15.04.2014). Ofensiva a avut un început ezitant, în mare parte din cauza moralului scăzut, a lipsei unităţii de comandă şi a echipamentului învechit. Acest aspect s-a observat pe 16.04.2015, când o coloană de vehicule blindate ucrainene a fost oprită şi capturată de civili şi separatişti fără a se trage un singur foc de armă. În mai 2015, au fost organizate referendumuri în regiunile Donetsk şi Luhansk, care s-au desfăşurat haotic. În timp ce, în Luhansk, populaţia a fost chestionată cu privire la declararea independenţei, în Donetsk, votanţilor li s-a cerut să aleagă între independenţă şi autonomie lărgită. Rezultatele oficiale au fost asemănătoare cu cele din Crimeea, în sensul că majoritatea covârşitoare a populaţiei s-a pronunţat în favoarea independenţei faţă de Ucraina. Postul mass-media „Vocea Rusiei”, controlat de Kremlin, s-a referit la teritoriile separatiste ca fiind „republici”, iar Roman Lyagin a fost prezentat ca fiind „şeful comisiei electorale”, cu toate cu nu a fost ales democratic în această poziţie, ci numit de separatiştii proruşi. Acelaşi canal media nu a menţionat că mediul internaţional a condamnat referendumurile, catalogându-le ilegale, având în vedere că nu au fost organizate în conformitate cu legile ucrainene. Totuşi, finalitatea implicării Rusiei în Donbas a fost diferită faţă de Crimeea, în sensul că nu s-a reuşit anexarea teritoriilor

30 Euro Maidan PR, „Russian FSB Colonel Strelkov Admits Crimean MPS Were Forced to Vote for Referendum”, www.youtube.com, 27 ianuarie 2015, disponibil online la https://www.youtube.com/watch?v=mcCqrzctxH4, accesat la 29.09.2018.

În mai 2015, au fost organizate referendumuri în regiunile Donetsk şi Luhansk, care s-au desfăşurat haotic. În timp ce, în Luhansk, populaţia a fost chestionată cu privire la declararea independenţei, în Donetsk, votanţilor li s-a cerut să aleagă între independenţă şi autonomie lărgită. Rezultatele oficiale au fost asemănătoare cu cele din Crimeea, în sensul că majoritatea covârşitoare a populaţiei s-a pronunţat în favoarea independenţei faţă de Ucraina.

31



separatiste. Motivele exacte pentru care Moscova nu s-a implicat la fel de agresiv în Donbas sunt deocamdată necunoscute, dar trebuie apreciat că un rol decisiv l-au avut potenţialele repercusiuni politico-economice din partea Occidentului, suprafaţa mai mare a teritoriului Donbas-ului comparativ cu cea a Crimeii şi rezistenţa forţelor armate ucrainene.

Din perspectiva războiului hibrid, apreciez că războiul din estul Ucrainei a ajuns în stadiul de „conflict îngheţat”, fiind deschis următoarelor două scenarii: o variantă ar fi anexarea teritoriului de către Rusia, replicându-se cazul Crimeii, în timp ce a doua opţiune este de a accepta Donbas-ul ca parte a teritoriului Ucrainei, fără a recunoaşte autoritatea Kievului în regiune. Analizând inductiv exemplul din Ucraina, consider că, indiferent de modul de soluţionare a conflictului, de rezultatele politice şi obiectivele războiului hibrid ale statului atacator, libertatea de mişcare strategică a statului atacat (incluzând aici şi libertatea de a-şi alege orientarea politicii externe) va fi sever limitată, ca urmare a pierderii de teritoriu şi, implicit, a reducerii numărului populaţiei, a resurselor, precum şi a deteriorării credibilităţii autorităţilor centrale. Cazul Ucrainei a demonstrat cum războiul hibrid este capabil să impieteze funcţionalitatea unui stat, fără a-l atrage într-un război convenţional violent. Faza de stabilizare este descrisă în trei etape:

a) Etapa a 7-a – stabilizarea politică s-a realizat prin organizarea unui referendum cu privire la independenţa/sciziunea regiunii în cauză, cu puternic sprijin diplomatic şi media din partea statului atacator. În acest fel, „noul stat” solicită sprijin statului atacator.

b) Etapa a 8-a – separarea teritoriului capturat de la statul-ţintă, care cuprinde două subetape: statul atacator anexează teritoriul capturat (Crimeea), asigură prezenţa militară (în mod deschis sau acoperit) şi desfăşoară acţiuni militare împotriva statului-ţintă sub pretextul sprijinirii noului stat, degradându-l politic, economic şi militar (Donbas). O altă variantă ar fi o invazie deschisă, sub pretextul „misiunilor de menţinere a păcii” sau de „management al crizelor”.

c) Etapa a 9-a – libertatea de mişcare strategică a statului atacat a fost limitată pe termen lung prin pierderea de teritoriu, ceea ce a atras dificultăţi economice severe, destabilizare politică şi o criză umanitară gravă. Având în vedere pierderea controlului asupra teritoriului,

Separarea teritoriului

capturat de la statul-ţintă

cuprinde două subetape:

statul atacator anexează teritoriul capturat

(Crimeea), asigură prezenţa

militară (în mod deschis

sau acoperit) şi desfăşoară

acţiuni militare împotriva

statului-ţintă sub pretextul

sprijinirii noului stat,

degradându-l politic, economic

şi militar (Donbas). O altă

variantă ar fi o invazie deschisă,

sub pretextul „misiunilor de

menţinere a păcii” sau de

„management al crizelor”.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 32


Ucraina nu poate adera la nicio alianţă politică şi militară internaţională unde este pretinsă integritatea teritorială.

Totuşi, având în vedere recentele evoluţii ale situaţiei de securitate din estul Ucrainei, apreciez că aceasta se confirmă şi în acest caz ca o lecţie învăţată, consacrată deja: forţele neregulate nu pot face faţă unei ofensive planificate şi executate de forţele convenţionale. Pentru a-şi proteja interesele strategice şi mişcarea separatistă din Donbas, Moscova s-a implicat şi ea convenţional (cu toate că nu recunoaşte acest aspect), transformând, astfel, războiul din estul Ucrainei într-unul convenţional, de amploare limitată, care a devenit „îngheţat” după curentele tatonări dintre Moscova şi Kiev, mediate internaţional.

Războiul hibrid este construit pe exploatarea vulnerabilităţilor unui stat, pe persecutarea viciilor sistemelor politice, economice şi sociale ale acestuia. În cazul în care un adversar nu poate identifica suficiente vulnerabilităţi, atunci este estimat că acesta nu poate declanşa un atac substanţial asupra oponentului lui, cu alte cuvinte, războiul hibrid nu va atinge faza a doua – atacul. Astfel, putem conchide că cea mai bună apărare împotriva războiului hibrid este o guvernare stabilă şi viabilă. Totuşi, viabilitatea unei guvernări trebuie interpretată printr-o accepţiune largă, care, pe lângă buna funcţionare democratică, mai include respectarea drepturilor omului, libertatea presei, respectarea şi integrarea minorităţilor naţionale etnice şi religioase, eliminarea corupţiei care generează insurgenţa, aspecte menite să asigure legitimitatea guvernării şi care contribuie esenţial la stabilitatea statului.

Elemente de artă operativă în conflictul din Ucraina

Relativul succes al Rusiei în preluarea controlului militar asupra sudului şi estului Ucrainei se explică, în principal, prin superioritatea acestei noi „paradigme a conflictului”. În plus, factorul determinant, comun celor două zone de operaţii militare din Ucraina, Crimeea şi Donbas, a fost prezenţa unei populaţii proruse, de confesiune ortodoxă, majoritară, disponibilă pentru a coopera şi sprijini forţele militare ruse şi pe cele paramilitare proruse în acţiunile de preluare a controlului asupra teritoriului ucrainean. Un alt factor favorizant îndeplinirii misiunii forţelor ruse a fost cel reprezentat de refuzul

Războiul hibrid este construit pe exploatarea vulnerabilităţilor unui stat, pe persecutarea viciilor sistemelor politice, economice şi sociale ale acestuia. În cazul în care un adversar nu poate identifica suficiente vulnerabilităţi, atunci este estimat că acesta nu poate declanşa un atac substanţial asupra oponentului lui, cu alte cuvinte, războiul hibrid nu va atinge faza a doua – atacul. Astfel, putem conchide că cea mai bună apărare împotriva războiului hibrid este o guvernare stabilă şi viabilă.

33



unei importante părţi a „establishment-ului” de securitate ucrainean de a participa la operaţiuni de combatere a agresiunii militare ruse din Ucraina, fie din motive ideologice, fie considerând un astfel de demers ca fiind sinucigaş.

Evaluând realist mediul de securitate regional şi caracteristicile celor două zone de operaţii, ruşii au fost în măsură să identifice cu uşurinţă vulnerabilităţile adversarilor ucraineni şi să utilizeze în execuţie un spectru larg de agresiuni, de la cele informaţional-simbolice, subversive, menite să altereze procesele de decizie politică ale ucrainenilor, până la mobilizarea, la nivel tactic, a unor forţe paramilitare pe teritoriul ucrainean care să execute acţiuni de ocupare a unor centre administrative, sedii de poliţie, aeroporturi, depozite militare, de distrugere a infrastructurii de transport care ar fi favorizat acţiunile ofensive ale ucrainenilor decişi să contracareze acţiunile forţelor insurgente proruse.

Concomitent, la nivel operativ, ruşii au dislocat la frontiera cu Ucraina forţe care au fost în stare de alertă de luptă şi care au executat periodic diferite aplicaţii militare complexe, implicând întrunit toate categoriile de forţe, menite să descurajeze o intervenţie militară ucraineană viguroasă în stare să restabilească suveranitatea asupra teritoriilor preluate sub control de forţe proruse. În sprijinul forţelor paramilitare, ruşii au creat în zone adiacente frontierei ucrainene baze logistice şi de antrenament pentru insurgenţii proruşi care au fost, ulterior, organizaţi în grupuri tactice de luptă de nivel batalion de arme întrunite echipate, dotate şi conduse de ofiţeri ruşi.

La nivel strategic, forţele armate ruse au fost alertate, subunităţi tactice mobile de rachete nucleare au fost amplasate către frontierele vestice ale Federaţiei Ruse, s-au executat manevre cu unităţi de rachete intercontinentale, patrule agresive cu aviaţia strategică în zonele de interes, toate cu scopul de a inhiba orice posibilă formă de implicare militară externă în criza din Ucraina.

În executarea acţiunilor de luptă din Ucraina, forţele armate ruse şi cele paramilitare proruse au folosit eficient câteva sisteme de armament care le-au asigurat libertate de mişcare în câmpul tactic, astfel:

a. Sisteme de apărare aeriană. Aceste sisteme, utilizate în reţea şi integrate cu alte categorii de forţe, au asigurat, prin număr şi densitatea

La nivel operativ, ruşii au dislocat

la frontiera cu Ucraina forţe

care au fost în stare de alertă

de luptă şi care au executat

periodic diferite aplicaţii militare

complexe, implicând

întrunit toate categoriile de forţe, menite

să descurajeze o intervenţie

militară ucraineană

viguroasă în stare să

restabilească suveranitatea

asupra teritoriilor

preluate sub control de forţe

proruse.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 34


dispunerii, superioritate şi supremaţie aeriană ruşilor în regiunea Donbas-ului. În special sistemele de apărare aeriană autopropulsate şi cele portabile au blocat aproximativ întreaga aviaţie militară ucraineană în propriul spaţiu aerian. De asemenea, elicopterele de luptă ucrainene au fost nevoite să zboare la distanţe de trei până la cinci metri de sol sau la nivelul marginilor de pădure pentru a evita rachetele sistemelor defensive autopropulsate, însă devenind vulnerabile ambuscadelor echipelor de insurgenţi dotaţi cu lansatoare de rachete portabile.

b. Sisteme aeriene telecomandate. În Ucraina s-a desfăşurat una dintre primele confruntări aeriene în care părţile au folosit pe scară largă sistemele aeriene telecomandate (Unmanned Aerial System – UAS). Rusia a folosit aceste sisteme pentru intelligence, supraveghere şi recunoaştere, achiziţia de ţinte şi angajare în timp real în sprijinul tirurilor masate ale artileriei; un element de noutate în aplicabilitatea UAS l-a constituit folosirea acestora ca minibombe incendiare telecomandate direcţionate către depozitele de muniţie, hidrocarburi şi alte materiale uşor inflamabile. Un efect psihologic al folosirii UAS a fost constatat în rândul combatanţilor ucraineni care au conştientizat riscul permanent al localizării dispozitivelor proprii de către UAS ruseşti, fapt ce a inhibat mişcarea şi manevra acestora, în special pe timpul zilei.

c. Sisteme de război electronic. Sistemele de război electronic au fost folosite pentru:

• blocarea comunicaţiilor adversarului – în Donbas, au fost zone în care niciun sistem de comunicaţii electromagnetic (radio, telefonie mobilă, televiziune) nu a funcţionat;

• anihilarea sistemelor aeriene telecomandate prin bruierea atât a sistemului de control al UAS, cât şi a semnalului GPS;

• anihilarea artileriei şi a aruncătoarelor de bombe ucrainene prin detonarea pe traiectorie a muniţiilor cu focoase electronice;

• anihilarea nodurilor de comandă şi control prin identificarea emisiilor electromagnetice (radio, wi-fi, GSM, de localizare a trupelor proprii), localizarea ulterioară a acestora prin UAS şi distrugerea lor prin tiruri masate de artilerie.

d. Tiruri masate. Capacitatea de a domina informativ spaţiul aerian prin supraveghere permanentă combinată cu executarea tirurilor precise cu lansatoare multiple de proiectile reactive a asigurat letalitate

Capacitatea de a domina informativ spaţiul aerian prin supraveghere permanentă combinată cu executarea tirurilor precise cu lansatoare multiple de proiectile reactive a asigurat letalitate sporită. Caracteristicile muniţiilor folosite – termobarice, cu submuniţii – folosite în tiruri masate preplanificate produc efecte catastrofale forţei vii şi tehnicii adversarului.

35



sporită. Caracteristicile muniţiilor folosite – termobarice, cu submuniţii – folosite în tiruri masate preplanificate produc efecte catastrofale forţei vii şi tehnicii adversarului.

e. Vehicule grele blindate. Tancurile rămân decisive pe câmpul de luptă dacă au blindaj multistratificat şi sunt echipate cu sisteme de protecţie active faţă de rachete antitanc ghidate sau lansate de trupele de infanterie inamică. De asemenea, utilizarea tancurilor dotate cu radare de identificare a telemetrării laser de către inamic şi a traiectoriilor rachetelor antitanc lansate de acesta, precum şi cu sisteme computerizate moderne de control/conducere a focului, cu sisteme optice avansate, capabile să identifice cu acurateţe ţintele în orice condiţii meteo şi pe timp de noapte asigura tancurilor capacitatea de manevră şi letalitatea necesară dominării spaţiului de luptă terestru.

f. Oportunităţi de contracarare a acţiunilor convenţionale ruse. Din perspectivă militară, acţiunile cinetice ruse din Ucraina ar putea fi contracarate prin decizii cu valoare tactică şi operativă relativ facil de implementat:

• pentru a contracara măsurile ruse de război electronic, este necesar ca oponentul să deţină şi să utilizeze capabilităţi analogice, să limiteze la strictul necesar numărul de emiţătoare electromagnetice (ex.: telefoane mobile), să direcţioneze antenele cât mai departe posibil de centrele de comandă şi să doteze forţele combatante de nivel tactic cu capabilităţi de combatere a măsurilor electronice ofensive ale ruşilor;

• în cazul utilizării de către adversar a sistemelor aeriene telecomandate (UAS), este necesar ca forţele proprii să fie antrenate în camuflarea, adăpostirea şi inducerea în eroare a inamicului cu privire la dispozitivul şi intenţiile proprii, la amplasarea sistemelor cheie, asumându-şi permanent ipoteza că evoluează sub constantă supraveghere aeriană; în aceeaşi măsură, la nivel tactic (ex. companie), forţele trebuie dotate cu sisteme de achiziţie şi angajare cu foc a ţintelor UAS adverse;

• dispersia sporită a forţelor combatante inamice în câmpul tactic solicită o dotare cu piese de artilerie cu muniţie inteligentă şi cu rază de lovire augmentată, sprijinită în localizarea, identificarea, achiziţionarea şi lovirea ţintelor inamice de UAS

În cazul utilizării de

către adversar a sistemelor

aeriene telecomandate

(UAS), este necesar ca

forţele proprii să fie antrenate

în camuflarea, adăpostirea şi inducerea

în eroare a inamicului

cu privire la dispozitivul şi

intenţiile proprii, la amplasarea

sistemelor cheie, asumându-şi

permanent ipoteza că evoluează

sub constantă supraveghere

aeriană; în aceeaşi măsură,

la nivel tactic (ex. companie), forţele trebuie

dotate cu sisteme de achiziţie şi

angajare cu foc a ţintelor UAS

adverse.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 36


proprii şi protejate de capabilităţi de contracarare a tirurilor de artilerie inamice; utilizarea combinată a artileriei şi a acestor capabilităţi de contracarare a tirului inamic obligă adversarul să „se descopere” pentru a-şi modifica poziţia de tragere sau pentru a executa alte forme de manevră, devenind, astfel, vulnerabil la tirul propriu;

• tancurile ruseşti rămân redutabile în câmpul tactic, fiind dotate cu blindaj suplimentar reactiv; pentru a fi anihilate, tancurile proprii trebuie să fie cel puţin la fel de protejate, iar trupele de infanterie proprii debarcate să fie dotate cu rachete portabile antitanc dirijate ce utilizează muniţie capabilă să elimine protecţia oferită de acest tip de blindaj;

• ruşii au utilizat în luptele din Ucraina grupuri tactice de luptă de nivel batalion, formate dintr-o companie de tancuri, trei companii de infanterie mobilă, o companie antitanc, două sau trei companii de tunuri autopropulsate şi sisteme de lansatoare multiple de rachete şi două companii de apărare aeriană. Aceste subunităţi organice asigură letalitatea, capacitatea de manevră şi protecţia necesare pentru a opera în câmpul tactic într-o manieră descentralizată şi dispersată. În contracararea acestor capabilităţi este necesară revenirea la structura de tip „regiment” blindat, cu întreaga sa capacitate de manevră de forţe şi foc, sprijin logistic şi aerian.

Exemplul rusesc de coordonare şi centralizare a conducerii „conflictului total”, cel mai relevant observabil în confruntarea din estul Ucrainei, demonstrează că arta operativă rusă evoluează în mod constant, sincronizându-se cu evoluţiile istorice din domeniul tehnologiei informaţiilor şi adaptându-şi experienţa sovietică la contemporaneitate. Elita politică rusă are capacitatea de a impune principiul unităţii de concepţie, comandă şi control la toate nivelurile de execuţie a strategiei de securitate şi apărare a Federaţiei Ruse, fapt ce asigură operativitate în reacţii, surclasând, deseori, în iniţiativă şi creativitate reacţia occidentală.

Exemplul rusesc de coordonare şi centralizare a conducerii „conflictului total”, cel mai relevant observabil în confruntarea din estul Ucrainei, demonstrează că arta operativă rusă evoluează în mod constant, sincronizându-se cu evoluţiile istorice din domeniul tehnologiei informaţiilor şi adaptându-şi experienţa sovietică la contempo-raneitate.

37



Argumente ce atestă eficienţa războiului hibrid în Ucraina

În ciuda eşecului parţial înregistrat în Donbas, războiul hibrid purtat de Rusia în Ucraina este catalogat, per ansamblu, ca fiind un succes. Pentru a înţelege motivele care au facilitat eficienţa acţiunilor ruse, trebuie avut în vedere factorii care au favorizat conduita Moscovei în timp şi în spaţiu, unii fiind de natură generală, în timp ce alţii au fost particulari mediului ucrainean, astfel:

a. Elementul surpriză. Primul şi, probabil, cel mai important factor de natură generală care a condus la eficienţa războiului hibrid în Ucraina a fost elementul surpriză. Cu toate că nici poziţia strategică a Moscovei şi nici slăbiciunea inerentă a statului ucrainean nu au constituit o noutate, implementarea rapidă de către Federaţia Rusă a întregului spectru al războiului hibrid (cele trei faze prezentate) a reuşit să ia prin surprindere atât autorităţile de la Kiev, cât şi Occidentul. Această formă de război nu mai fusese întrebuinţată în totalitate niciodată şi, ca atare, mijloacele defensive pentru combaterea ei erau nedezvoltate. În plus, Rusia a indus în eroare atât Kievul, cât şi Occidentul prin acţiuni de disimulare şi intoxicare informaţională. Conform unui articol publicat în „Voenno-promishlenniy Kurier” (septembrie 2014), de către generalul rus Anatoly Zaitsev, unul dintre elementele-cheie ale succesului l-a constituit absenţa traficului radio în cadrul forţelor ruse înainte de declanşarea operaţiilor, combinat cu ample operaţii de dezinformare31. Acest aspect a favorizat surprinderea, care, utilizată eficient în combinare cu intoxicarea informaţională, a adus Rusiei un avantaj decisiv împotriva Ucrainei – şi, probabil, ar fi avut acelaşi efect împotriva altor adversari, cu precădere din zonele cu o minoritate rusă semnificativă.

Un alt factor, de data aceasta particular Ucrainei, a fost întrebuinţarea eficace a bazei militare ruse din Sevastopol, precum şi a navelor din flota Mării Negre, care au fost utilizate pentru dislocarea rapidă a militarilor participanţi la operaţii. În acelaşi articol, generalul Zaitsev menţionează că „oamenii politicoşi verzi” apăreau la timp şi oriunde era nevoie pentru a contracara forţele ucrainene. Astfel, se poate aprecia

31 A. Zaitsev, Voenno-promishlenniy Kurier, nr. 32 (550), 3 septembrie 2014, disponibil online la http//www.vpknews.ru/articles/21649, accesat la 23.11.2018.

Primul şi, probabil, cel

mai important factor de

natură generală care a condus

la eficienţa războiului hibrid

în Ucraina a fost elementul

surpriză. Cu toate că nici poziţia

strategică a Moscovei şi

nici slăbiciunea inerentă

a statului ucrainean nu au constituit

o noutate, implementarea rapidă de către Federaţia Rusă

a întregului spectru al

războiului hibrid (cele trei faze prezentate) a

reuşit să ia prin surprindere atât

autorităţile de la Kiev, cât şi

Occidentul.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 38


că mijlocul esenţial de inducere în eroare a Kievului şi Occidentului a fost întrebuinţarea extrem de eficientă şi bine coordonată a războiului informaţional. Moscova a alocat mult timp şi resurse pentru a-şi construi această capabilitate32 şi a fost destul de abilă să nu-i deconspire potenţialul maxim decât înainte de momentul decisiv al atacului. Aşadar, puterea remarcabilă a războiului informaţional – atât în Ucraina, cât şi în Vest – a constituit un alt element surpriză. Kievul nu a fost pregătit să contracareze astfel de atacuri şi, ca urmare, a fost total surprins de rapiditatea desfăşurării lor, cum de altfel ar fi fost multe alte state, fiind obligat să adopte o postură defensivă şi aproape permanent reactivă.

b. Negarea implicării în conflict. Un alt factor de natură generală a constat în negarea permanentă de către Moscova a implicării sale în conflict, aspect care a creat confuzie în cadrul aparatului central de la Kiev şi a generat lipsa de reacţie din partea Vestului, permiţându-i Rusiei să câştige timp. De asemenea, atacatorii s-au bucurat de beneficiile „lipsei de identitate”, având în vedere că nu era vizibilă apartenenţa acestora la vreun stat naţiune şi nici o subordonare formalizată instituţional. Astfel, Ucraina a fost pusă în situaţia delicată de a nu avea niciun partener de negociere, deoarece Federaţia Rusă a refuzat dialogul, declarând vehement neimplicarea în conflict. În acelaşi timp, Moscova a urmat vechiul tipar familiar din timpul conflictelor anilor ’90, invitând Kievul să negocieze direct cu separatiştii. Evident, conducerea ucraineană nu a acceptat această alternativă, deoarece ar fi însemnat recunoaşterea „de facto” a separatiştilor ca parteneri legitimi. Mai mult decât atât, negarea implicării în conflict i-ar fi permis Rusiei, cel puţin la modul teoretic, posibilitatea de a opri oricând atacurile hibride în cazul în care evoluţiile din teren n-ar fi fost în concordanţă cu planurile operative. Cu alte cuvinte, negarea implicării permite oprirea războiului hibrid în orice moment, chiar dacă faza de atac a fost declanşată, atât timp cât nu sunt consumate acte politice care să compromită ireversibilitatea unei astfel de decizii. Prin simpla retragere a forţelor fără elemente de identitate şi prin trasarea de ordine agenţilor acoperiţi să calmeze

32 K. Gilles, Russia’s Hybrid Warfare: A Success in Propaganda, Working Paper, 2015/1, disponibil online la https://www.academia.edu/19557276/Russia_s_Hybrid_Warfare_A_Success_in_Propaganda, accesat la 17.05.2019.

Ucraina a fost pusă în situaţia delicată de a nu avea niciun partener de negociere, deoarece Federaţia Rusă a refuzat dialogul, declarând vehement neimplicarea în conflict. În acelaşi timp, Moscova a urmat vechiul tipar familiar din timpul conflictelor anilor ’90, invitând Kievul să negocieze direct cu separatiştii. Evident, conducerea ucraineană nu a acceptat această alternativă, deoarece ar fi însemnat recunoaşterea „de facto” a separatiştilor ca parteneri legitimi.

39



demonstraţiile violente şi să oprească acţiunile de sabotaj, Moscova ar fi fost în măsură să părăsească Crimeea şi Donbas-ul discret şi fără repercusiuni. A fost, aşadar, o altă alternativă la îndemâna Kremlinului, pe care, până la urmă, nu a avut motiv să o folosească.

c. Imposibilitatea distingerii atacatorilor faţă de populaţia civilă. Un alt element contributiv la eficienţa ofensivei hibride a fost redat de faptul că mulţi dintre atacatori au fost echipaţi în haine civile, fiind, astfel, imposibilă distingerea acestora dintre localnici. Astfel, potenţialul forţelor ucrainene de a utiliza forţa împotriva separatiştilor a fost limitat din mai multe motive esenţiale: în primul rând, Kievul nu-şi permitea riscul de a ucide localnici ruşi, deoarece acest lucru ar fi atras intervenţia militară de amploare din partea Federaţiei Ruse, sub pretextul apărării populaţiei rusofone. Cu toate că s-a petrecut în Ucraina, apreciez că acest factor nu este specific Ucrainei, deoarece o asemenea ameninţare din partea Rusiei poate interveni şi asupra altor state în care minoritatea rusă este puternic reprezentată. În continuare, alţi factori care au favorizat imposibilitatea reperării atacatorilor ruşi au un puternic caracter specific ucrainean. Ucraina a dus lipsă de forţe de poliţie organizate şi bine echipate care să fi fost capabile să identifice şi să contracareze aceste ameninţări. Trebuie amintit că celebrele forţe speciale ale Ministerului de Interne, cunoscute ca „Pumnul de Oţel” sau unitatea de poliţie „Berkut”, au fost loiale doar preşedintelui destituit Viktor Yanukovich, mulţi dintre membri manifestându-şi adeziunea cu separatiştii ruşi după fuga acestuia. După schimbarea regimului la Kiev, unitatea „Berkut” a fost desfiinţată (februarie 2014), ca urmare a multiplelor acuzaţii de crimă, comise de componenţii acesteia pe timpul protestelor din Euromaidan. Totuşi, unitatea desfiinţată nu a fost înlocuită de nici o altă capabilitate asemănătoare, Ucraina fiind, astfel, lipsită de unităţi speciale de control al mulţimilor pe timpul demonstraţiilor brutale ce au urmat. În consecinţă, forţele regulate de poliţie ucrainene s-au dovedit incapabile să gestioneze protestele violente orchestrate de Federaţia Rusă, fie din cauza lipsei unei capacităţi de mobilizare şi comandă riguroase, fie ca urmare a moralului scăzut care a generat frica de implicare şi de asumare a răspunderii. Concomitent, propaganda rusă s-a dovedit a fi eficientă în ceea ce priveşte discreditarea legitimităţii noului guvern de la Kiev,

Forţele regulate de poliţie

ucrainene s-au dovedit

incapabile să gestioneze protestele

violente orchestrate

de Federaţia Rusă, fie din cauza lipsei

unei capacităţi de mobilizare

şi comandă riguroase, fie

ca urmare a moralului

scăzut care a generat frica de implicare

şi de asumare a răspunderii. Concomitent, propaganda

rusă s-a dovedit a fi eficientă în

ceea ce priveşte discreditarea

legitimităţii noului guvern de la Kiev, generând

incertitudine în rândul forţelor

de ordine şi nesiguranţă cu privire la legalitatea

ordinelor de executat.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 40


generând incertitudine în rândul forţelor de ordine şi nesiguranţă cu privire la legalitatea ordinelor de executat. În consecinţă, au fost consemnate cazuri în care comandanţi ai forţelor de ordine au dispărut de la conducerea unităţilor sau s-au alăturat mişcărilor separatiste. De asemenea, s-a constatat că mulţi membri ai forţelor regulate de poliţie nu au acceptat riscul de a lupta pentru apărarea sediilor instituţiilor administraţiilor locale de teama unor potenţiale repercusiuni asupra carierelor lor, preferând să rămână inactivi la acţiunile demonstranţilor. Astfel, se apreciază că factorul absolut, particular Ucrainei, care explică reuşita ofensivei hibride ruse l-a constituit starea gravă şi prelungită de disfuncţionalitate a guvernului de la Kiev33.

Concluzii

Fizionomia conflictelor militare post-Război Rece a fost marcată de transformări de substanţă, evidenţiate, în principal, în evoluţia de la simetric spre asimetric şi de la liniar spre neliniar. În acelaşi timp, pe fondul extinderii globalizării şi progresului tehnico-ştiinţific, s-a remarcat o emergenţă a caracterului neconvenţional asupra întregii game de conflicte. Acesta a generat o dilatare a spaţiului de confruntare şi o diversificare a tipurilor de ameninţări la adresa mediului de securitate global34.

În ceea ce priveşte conceptul de război hibrid, acesta a luat naştere şi s-a dezvoltat relativ recent în zona gândirii militare americane, generat de complexitatea tot mai crescută a mediului de confruntare şi de necesitatea de adaptare a strategiilor de abordare politico-militară a acestui fenomen.

Planificarea şi execuţia descentralizată a acţiunilor în cadrul unui conflict/război hibrid permit un grad de adaptabilitate foarte ridicat, pe care structurile clasice, cu un lanţ decizional complicat, nu şi-l pot permite, dar, în egală măsură, conduc la imposibilitatea detectării apartenenţei adversarului, a structurii de comandă şi a elementelor de legătură, aspect ce face cu atât mai dificilă contracararea unei ameninţări hibride.

33 Andrasz Racz, op. cit., p. 70.34 Colonel Liviu Ioniţă, op. cit., p. 32.

Conceptul de război hibrid a luat naştere şi s-a dezvoltat relativ recent în zona gândirii militare americane, generat de complexitatea tot mai crescută a mediului de confruntare şi de necesitatea de adaptare a strategiilor de abordare politico-militară a acestui fenomen.

41



De asemenea, dezvoltarea conflictelor cu caracter hibrid nu reprezintă un sfârşit al războiului tradiţional sau convenţional, dar constituie un factor care complică planificarea apărării în secolul XXI. Aceste implicaţii pot fi semnificative, ceea ce face ca formele hibride ale conflictelor să necesite o gândire inovativă35.

Ceea ce este unanim acceptat este faptul că războiul hibrid constă în utilizarea coordonată a metodelor militare şi nonmilitare pentru a obţine efecte sinergice în dimensiunile fizice şi psihologice ale conflictului. Aşa cum am menţionat, există tendinţe de a numi „războiul hibrid” ca fiind „noua generaţie de război”, noţiune apărută în urma războiului din Golf (1991), a evenimentelor din Primăvara Arabă (2011) şi a recentelor intervenţii ale Federaţiei Ruse în Ucraina (2014). Analizând evoluţia tipologiei conflictelor, precum şi particularitatea mediului de acţiune din Ucraina pentru forţele armate ruse, apreciez că „războiul hibrid”, ca şi concept analitic, va avea un caracter relativ efemer şi nu trebuie perceput ca „reţeta câştigătoare” a conflictelor în viitor. Ideea că orice abordare „nouă” a războiului, incluzând aici şi „războiul hibrid”, poate conduce la victorii repetate este riscantă şi reflectă ceea ce analistul Hec Strachan36 numeşte o abordare „astrategică” a războiului, prin care capabilităţile operaţionale şi doctrinare sunt supraevaluate în cadrul strategiilor. Cu alte cuvinte, prezumţia că un anumit tip de război sau abordare doctrinară va conduce la victorie, indiferent de circumstanţe, omite faptul că succesul unei strategii depinde întotdeauna de context. Astfel, formule câştigătoare, ca „bombardare strategică”, „război asimetric”, „războiul centrat pe reţea”, „război al spectrului întreg” şi „războiul hibrid”, nu trebuie considerate a fi strategii, ci doar mijloace prin care se atinge starea finală dorită sau ca fiind „abordarea operaţională” ce contribuie la îndeplinirea efectului strategic. Aceste concepte pot fi performante numai dacă se mulează pe circumstanţele specifice fiecărui conflict în particular, iar în majoritatea cazurilor nu pot devansa inevitabilele confruntări armate, situaţiile de haos sau chiar dezastrele umanitare.

35 Frank G. Hoffman, op. cit., p. 5.36 Hew Strachan, The Direction of War: Contemporary Strategy in Comparative Perspective,

Cambridge, Cambridge University Press, 2013, p. 13.

Gândirea militară

românească

numărul 2/2019 42


Într-adevăr, astfel de situaţii au fost evitate în Crimeea, dar aici trebuie avute în vedere circumstanţele mediului de acţiune, care au favorizat aspectul „hibrid” al intervenţiei ruse – existenţa unei importante comunităţi proruse, prezenţa unităţilor militare ruse şi a personalului aferent care au favorizat infiltrarea forţelor pentru operaţii speciale din Rusia, conducerea politică ucraineană coruptă şi ineficientă, absenţa aproape completă a rezistenţei armate a forţelor ucrainene, lipsa de reacţie din partea comunităţii internaţionale, surprinsă de rapiditatea acţiunilor forţelor ruse. Astfel, apreciez că strategia rusă a funcţionat în Crimeea, deoarece varietatea mijloacelor militare şi nonmilitare utilizate s-a pliat pe contextul favorabil, caracterizat prin factorii enumeraţi aici, şi nu pentru că Federaţia Rusă a dezvoltat o nouă abordare complexă de câştigare a războaielor.

În schimb, situaţia s-a prezentat diferit în estul Ucrainei, unde intervenţia rusă nu a beneficiat de sprijinul scontat din partea populaţiei rusofone şi a întâmpinat o rezistenţă mai bine organizată a armatei ucrainene, aspecte ce au determinat prelungirea conflictului şi, inevitabil, schimbarea naturii acestuia într-unul preponderent convenţional, cu pagube materiale şi umane ridicate ce au generat o criză umanitară de proporţii în regiune.

BIBLIOGRAFIE1. ***, Euro Maidan PR, „Russian FSB Colonel Strelkov Admits Crimean

MPS Were Forced to Vote for Referendum”, www.youtube.com, 27 ianuarie 2015.

2. ***, NATO, Wales Summit Declaration, 5 septembrie 2014.3. J. Berzins, Russia’s New Generation Warfare in Ukraine: Implication for

Latvian Defence Forces, National Defence Academy of Latvia, Center for Security and Strategic Research, 2014.

4. S. Chekinov-S. Bogdanov, The Nature and Content of a New-Generation War, în Military Thought, octombrie-decembrie 2013.

5. M. Galeotti, The „Gherasimov Doctrine” and Russian Non-Linear War, 6 iulie 2014, http://cs.brown.edu/people/j s ava g e / Vo ti n g P ro j e c t / 2 0 1 7 _ 0 3 _ 0 9 _ M o s c o w s S h a d o w _GerasimovDoctrineAndRussianNon-LinearWar.pdf.

6. M. Galeotti, Hybrid War and Little Green Men: How it works and How it Doesn’t, E-International Relations, 16 aprilie 2015.

7. Michael S. Gerson, Conventional Deterrence in the Second Nuclear Age, Army Strategic Studies Institute, 2009.

Strategia rusă a funcţionat în Crimeea, deoarece varietatea mijloacelor militare şi nonmilitare utilizate s-a pliat pe contextul favorabil, caracterizat prin factorii enumeraţi aici, şi nu pentru că Federaţia Rusă a dezvoltat o nouă abordare complexă de câştigare a războaielor.

43



8. K. Gilles, Russia’s Hybrid Warfare: A Success in Propaganda, Working Paper, 2015/1.

9. R. Glenn, Thoughts of Hybrid Conflict, Small Wars Journal, 2009.10. P.R. Gregory, Putin’s Human Rights Council Accidentally Posts Real

Crimean Election Results, Forbes, 5 mai 2014.11. F.G. Hoffman, Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars,

Potomac Institute for Policy Studies, Arlington, Virginia, decembrie 2007.

12. Petri Huovinen, Hybrid warfare – Just a Twist of Compund Warfare, National Defence University, 2011.

13. Colonel Liviu Ioniţă, Fizionomia conflictelor contemporane. Ascensiunea abordărilor neliniare, teză de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2015.

14. Douglas Mastriano, Defeating Putin’s Strategy of Ambiguity.15. J.J. McCuen, Hybrid Wars, Military Review, martie-aprilie 2008.16. Andras Racz, Russia’s Hybrid War in Ukraine, The Finnish Institute

of International Affairs, https://www.fiia.fi/en/publication/russias-hybrid-war-in-ukraine.

17. Hew Strachan, The Direction of War: Contemporary Strategy in Comparative Perspective, Cambridge, Cambridge University Press, 2013.

18. A. Weeks, A chilling expose of KGB and the reach of its tentacles; KGB Today: The Hidden Hand, by John Barron, în Christian Science Monitor, 3 septembrie 1983.

19. M. Williamson-P. Mansoor, Hybrid Warfare: Fighting Complex Opponents from the Ancient World to the Present, Cambridge University Press, Cambridge, 2012.

20. A. Zaitsev, Voenno-promishlenniy Kurier, nr. 32 (550), 3 septembrie 2014.

gÂndirea militar˜ romÂneasc˜ rÃzboiul hibrid ªi … reviste/gmr 2 2019/stancu.pdfelaborarea...

Documents