glosar medical modificat

GLOSAR DE TERMENI MEDICALI

Taina AvramescuAnca Mirela Ionescu

Georgios Antonopoulos

GLOSAR

Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare Glosar

I. TERMENI PENTRU INDICAREA POZIŢIEI ŞI ORIENTĂRII PĂRŢILOR ŞI STRUCTURILOR CORPULUI UMAN

Pentru marcarea punctelor şi trasarea axelor şi planelor de orientare a părţilor corpului omenesc se folosesc următorii termeni: Verticalis, termen utilizat pentru a indica direcţia perpendiculară pe un plan orizontal a

unei formaţiuni anatomice; Horizontalis, termen folosit pentru denumirea unei axe, unui plan sau pentru a indica

direcţia unei formaţiuni anatomice cu traiect paralel cu solul sau mai exact cu suprafaţa unui lichid în repaus;

Medianus, termen rezervat pentru denumirea planului median al corpului (sau mai exact planul medio-sagital) pe care îl împarte în două jumătăţi, dreaptă şi stângă. Se mai foloseşte pentru a indica poziţia formaţiunilor anatomice în mijlocul unei regiuni, sau denumirea unei linii care împarte o regiune în două părţi egale;

Coronalis, termen folosit pentru a indica traiectoria în formă de coroană, a unei formaţiuni anatomice, iar în anatomia dezvoltării are sensul de frontal;

Sagitalis, termen rezervat pentru denumirea unui plan paralel cu planul median sau pentru raportarea formaţiunilor anatomice în acest plan (lat. = în formă de săgeată);

Frontalis, termen rezervat pentru denumirea planului frontal care este perpendicular pe planul median şi pe planul orizontal;

Transversalis, termen rezervat pentru denumirea planului transversal sau orizontal care este perpendicular pe planurile median şi frontal; în regiunea membrelor acest plan este perpendicular pe axa longitudinală a regiunii;

Medialis, termen folosit în descrierile anatomice pentru a arăta poziţia unei formaţiuni mai aproape de planul median;

Lateralis, termen utilizat pentru a indica poziţia unei formaţiuni anatomice, mai îndepărtată de planul median;

Intermedius, termen utilizat pentru a indica poziţia mijlocie a unei formaţiuni, pentru denumirea unor nervi (N. intermedius) sau unor proeminenţe osoase (Crista sacralis intermedia);

Anterior, termen folosit pentru a arăta că o formaţiune se află în faţa alteia; toate formaţiunile situate înaintea planului frontal sunt anterioare;

Posterior, termen folosit pentru a arăta că o formaţiune se află înapoia alteia; se consideră că toate formaţiunile situate înapoia planului sunt posterioare;

Dorsalis, termen utilizat penntru părţile posterioare ale trunchiului şi gâtului, termenul se aplică în egală măsură şi suprafeţelor corespunzătoare ale capului (convexitatea craniului), mâinii şi piciorului;

Ventralis, termen foarte rar folosit în anatomia omului fiind înlocuit cu termenul de anterior, excepţii se întâlnesc la nivelul sistemului nervos, radix ventralis nervi spinalis, nucleul ventral al talamusului;

Internus, termen sinonim cu “profund”, indicând că o formaţiune se află în interiorul unei structuri, el nu trebuie folosit în sens medial;

Externus, termen sinonim cu ”superficial” şi utilizat pentru a arăta că o formaţiune se află situată într-un plan superficial alteia, el nu trebuie folosit în sens de lateral;

Dexter, Sinister, termeni utilizaţi pentru a indica poziţia unei formaţiuni anatomice la dreapta sau la stânga planului median;

Longitudinalis, termen utilizat pentru a denumi axa lungimii corpului sau direcţia unei formaţiuni în lungul unei regiuni a corpului omenesc;

Transversus, termen folosit pentru a indica direcţia unei formaţiuni de-a curmezişul unei regiuni;

231


Caudal, termen rar folosit în anatomia omului, are sensul de superior şi inferior, se foloseşte mai frecvent în anatomia dezvoltării unde termenul de cranial are sens de rostral;

Superior, Inferior, termeni utilizaţi pentru a indica poziţia unor formaţiuni de-a lungul axei longitudinale a corpului sau membrelor sau în planurile sagitale;

Superficiale, Profundus, termeni utilizaţi pentru a arăta poziţia şi direcţia unei formaţiuni anatomice la suprafaţa unei regiuni (superficiale) sau în adâncimea unei regiuni (profundus).

Pentru orientarea şi descrierea topografică a formaţiunilor anatomice de la nivelul membrelor se vor utiliza următorii termeni: Proximalis et Distalis, pentru orientarea falangelor (aceşti termeni nu se vor folosi în

sens de superior şi inferior la nivelul membrelor); Radialis et Ulnaris, pentru descrierea formaţiunilor anatomice localizate la nivelul

antebraţului şi mâinii - au sensul de lateral (radialis) şi medial (ulnaris), aceşti termeni au avantajul că nu ţin seama de orientarea spaţială a mâinii când descriem o formaţiune anatomică;

Tibialis et Fibularis, pentru descrierea formaţiunilor anatomice localizate la nivelul gambei şi piciorului, având sensul de medial (tibialis) şi lateral (fibularis);

Palmaris, pentru descrierea formaţiunilor din regiunea anterioară a mâinii (Palma manus)

Plantaris, pentru descrierea formaţiunilor situate în zona feţei inferioare a piciorului (Planta)

II. TERMENI MEDICALI (ANATOMIE DESCRIPTIVĂ, ANATOMIE FUNCŢIONALĂ, PATOLOGIE)

232


AActina – proteină contractilă ce formează filamentele subţiri de la nivelul sarcomerului. Abducţie – mişcare în plan frontal care îndepărtează o regiune a corpului de linia mediană a corpului.Achile (tendon) – unul dintre cele mai lungi tendoane din corpul uman, reprezintă ataşamentul tricepsurului sural la nivelul calcaneului.Acetabul – cavitate cotiloidă – cavitate articulară a osului coxal pentru articulaţia cu capul femural.Afecţiuni vestibulare – afectarea funcţiei de echilibru (sistem vestibular) datorată unei game largi de afecţiuni, vertigo, boala Meniere, neurinom acustic, scleroza multiplă, sifilis, traumatisme, infecţii ale urechii interne, medicaţie ototoxică, epilepsie.Adducţie – mişcare în plan frontal care duce o regiune a corpului spre linia mediană a corpului.Agonist – muşchi implicat activ în producerea sau controlul mişcării, care se opune acțiunii mușchiului ce realizează mișcarea.Ex: în flexia coapsei m. psoas, flexor, este agonist; fesierul mare, extensor, este antagonist.Algie – durere.Aliniament static vertical – vizualizare a scheletului uman prin plasarea unui fir cu plumb, în vedere laterală, cu segmentele corpului proiectate pe linia de gravitaţie în poziţie de repaos şi greutatea corpului distribuită egal între cele două plante. Amfiartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii ce permite mişcări limitate. Amiostenie – scăderea forţei musculare.Amiotonie – scăderea sau dispariţia tonusului muscular. Sinonim – miatonie.Amiotrofie – scădere marcată de volum a unui muşchi striat, prin diminuare atât cantitativă cât şi calitativă a fibrelor sale. Sinonim – atrofie musculară. Anatomie – ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurilor corpului omenesc viu în dinamică ontogenetică şi funcţională. Analgesia – inabilitatea de a simţi durerea.Anchiloza – limitare parţială sau totală a mişcărilor într-o articulaţie prin organizarea exudatelor din cavitatea articulară într-un proces de inflamaţie, prin atrofie capsulară sau prin sudarea suprafeţelor articulare avivate chirurgical. Angulaţie – deviere faţă de linia dreaptă, ca într-un os consolidat vicios. Anormal – care se abate de la normal. Anomalie – deviere de la forma, structura, sau poziţia normală caracteristică, ca rezultat al unei tulburări de dezvoltare embrionară sau exogenă.Antagonist – muşchi care se opune acţiunii altui muşchi. Antalgic – care împiedică sau calmează durerea.Antepicior – porţiunea piciorului care include metatarsul şi degetele. Vezi picior anterior.Anteversie – deplasarea anterioară, în parte sau în totalitate a unui organ; AV capului femural – mărirea peste 15° a unghiului de înclinaţie al colului femoral, întâlnită în luxaţia congenitală de şold.Aponevroza – ţesut conjunctiv fibros, cu structură asemănătoare tendonului, dar suprafaţă mare, ce acoperă un muşchi, conecteaza doi muşchi sau un muşchi de o suprafaţă osoasă. Apoptoza – o serie de evenimente celulare care conduc la moartea celulei. Areole osoase – cavităţi din structura ţesutului spongios cu diametre, formă şi conţinut diferit (lat. areola - suprafaţă mică).Obs. Forma areolelor poate fi sintetizată ca tubular-cilindrică, ovoidală sau sferică; diametrele cresc de la suprafaţă în profunzime; conţinutul este reprezentat de măduvă osoasă sau aer (mastoida).

233

http://www.medterms.com/script/main/art.asp?articlekey=422




Arhitectura osoasă – ansamblu delimitat de dispoziţia elementelor structurale osoase; organizare spaţială structurală internă a osului în relaţie cu actiunea forţelor mecanice. Artere nutritive osoase – arterele ce asigură nutriţia osului.Obs. Pot fi artere diafizare, metafizare sau epifizare, provenind din periost sau arcade vasculare periarticulare.Articular (cartilaj) – strat neted şi bine hidratat de cartilaj hialin ce acoperă suprafaţa articulară a oaselor. Vezi cartilaj.Articulaţie – legatura dintre 2 oase, permitând mişcarea segmentelor ataşate. Obs. O articulaţie este formată de obicei din ţesut conjunctiv fibros şi cartilaj ce acoperă suprafeţele osoase. Articulaţiile sunt clasificate de obicei după tipul de mişcare pe care îl permit şi forma suprafeţelor articulare: articulaţii sferoidale, articulaţie în balama; articulaţii condiloidiene, articulaţii în pivot sau trohoide; articulaţii trohleare şi articulaţii selare. Mişcările care pot avea loc în articulaţii pot fi: simple (de alunecare, în care cele 2 suprafeţe osoase alunecă una pe cealaltă:, angulare sau de flexie - extensie, în care unghiul format între 2 oase creşte sau scade; de rotaţie în care segmentul se deplasează intern sau extern faţă de un ax de rotaţie; de abducţie-adducţie în care segmenul se îndepărtează sau se apropie de linia mediană a corpului. Mişcările compuse includ circumducţia ce survine într-o articulaţie formată dintr-un cap articular şi o cavitate articulară; osul lung descrie un con.Articulaţie (blocată) – articulaţie în care elementele articulare sunt fixate Obs. "locked knee" este un termen utilizat pentru descrierea inabilităţii pacientului să realizeze flexia şi/sau extensia genunchiului. Există 2 tipuri, fie cauzat de o blocare mecaniăa a mobilităţii, fie de o durere prea severă pentru a permite mişcarea. Artodeza – blocarea chirurgicală a unei articulaţii printr-o conexiune rigidă între elementele componente, fără a mai permite mişcarea.Artritele – procese inflamatorii acute, subacute sau cronice ale elementelor componente ale unei articulaţii, cu etiologie diferită şi tablou clinic comun prin edemul, inflamaţia şi durerea articulaţiei interesate (artralgie). Obs. Cauzele sunt incomplet cunoscute, incluzând traumatisme articulare, infecţii bacteriene, TBC, cauze genetice, dezordini hormonale sau metabolice. Din punct de vedere al formelor pot fi uscate, seroase, supurate; mono, oligo sau poliarticulare.Artritele reumatoide – consecinţa unui atac autoimun la nivelul ţesuturilor articulare, urmat de îngroşarea membranei sinoviale, acumulare de lichid sinovial, deteriorarea cartilajului articular.Artrita gutoasă – survine în urma unor tulburări ale metabolismului nucleoproteinelor, creşterea acidului uric sanguin şi depozitarea cristalelor de urat de sodiu la nivel articular, în special la nivelul articulaţiilor mici ale mâinii şi piciorului (haluce).Artrogripoza – artrogripozis congenita multiplex – cuprinde condiţii patologice nonprogresive caracterizate de contracturi articulare multiple în tot corpul la naştere.Artropatie – denumirea generică atribuită oricărei afecţiuni articulare. Artroplastia – tehnică chirurgicală ortopedică de reconstituire a unei articulaţii în vederea recuperării funcţionale, practicată mai ales în anchilozele osoase.Artrosinteza – intervenţie chirurgicală prin care se realizează menţinerea în poziţie corectă a extremităţilor osoase luxate, după reducere prealabilă.Artroscopia – metodă de diagnostic şi limitat de tratament a afecţiunilor articulare, ce presupune o incizie limitată la nivelul capsulei articulare, urmată de introducerea unui aparat numit artroscop cu ajutorul căruia se vizualizează cartilajul articular, membrana sinovială, alte formaţiuni (menisc, ligament încrucişat în articulaţia genunchiului).Artroza – afecţiune articulară cu evoluţie cronică, intrând în cazul reumatismului cronic degenerativ (de uzură).

234


Obs. Se caracterizează prin deformarea extremităţilor osoase, neregularitatea contururilor articulare, îngustarea spaţiului articular şi formarea de osteofite.Astazie – imposibilitate de a păstra postura ortostatică datorită unui deficit motor.Astenie – diminuare patologică a capacităţii de efort fizic şi psihic; mialgică- forma de astenie caracterizată prin oboseală generală şi dureri musculare.Ataxia – imposibilitatea sau dificultatea coordonării mişcărilor active.Obs. Prezintă ca şi forme clinice:

Ataxia cerebeloasă (afecţiuni cerebeloase). Ataxia frontal Bruns' – o perturbare a echilibrului şi posturii datorată unei leziuni

în lobul frontal, caracterizată de o postură cu o bază largă de susţinere cu piciorul plat pe sol şi o tendinţă la retropulsie.

Ataxia Friedreich's – scleroza ereditară a coloanelor medulare laterale şi dorsal, de obicei cu debut în copilărie sau adolescenţă; se asociază cu tulburări de vorbire, scolioză, mişcări bizare, paralizie şi frecvent cu cardiomiopatie hipertrofică.

Ataxia locomotorie – tabes dorsalis. Ataxia motorie – inabilitatea de a controla mişcările coordonate ale muşchilor. Ataxia senzorială – datorată alterării propriocepţiei (aprecierea poziţiei articulare

în spaţiu) prin întreruperea legăturilor între cortexul motor şi nervii periferici, exprimată prin mişcări necoordonate, accentuate de închiderea ochilor.

Ataxia-telangiectazia – o ataxie severă progresivă de origine autosomal recesivă asociată cu telangiectazii oculo-cutanate, mişcări anormale ale globilor oculari, afecţiuni respiratorii şi imunodeficienţă.

Atetoza – o succesiune constantă de mişcări involuntare, spasmodice, de flexie-extensie, pronaţie şi supinaţie a degetelor şi mâinii, şi uneori a degetelor şi picioarelor. Atonie – lipsa tonusului muscular.Atrofie – afectare progresivă, dobândită, caracterizată prin diminuarea volumului unor celule, ţesuturi sau organe cu consecinţe importante asupra funcţiei acestora. Obs. Atrofia poate rezulta printr-o reducere a dimensiunilor celulare, a numărului de celule sau ambele aspecte. Ea poate fi limitată la un anumit organ, datorită interferenţei bolii cu metabolismul organului respectiv, sau poate interesa întregul membru dacă este afectată nutriţia sau inervaţia acestuia. Îmbătrânirea naturală a ţesuturilor şi organelor corpului conduce la atrofia de senescenţă, sau simplu senescenţă. Inactivitatea unui ţesut sau organ va conduce în timp la o atrofie locală, ca de exemplu distrofia musculară care determină atrofie cu scăderea volumului şi forţei musculare datorită pierderii de sarcoplasmă.Atrofie (osoasă) – 1. reducere internă (în densitate) şi externă (în formă) a masei osoase (e.g., a coastelor reziduale); 2. o pierdere de substanţă sau volum osos. Obs. Atrofia osoasă decurge de obicei fără modificări corespondente în volumul sau dimensiunile externe ale osului, dar masa osoasă se poate reduce cu până 75%. Arhitectura osoasă se modifică, se arenuează şi în final dispare. Osul atrofiat este fragil şi are o consistenţă spongioasă (cavitară) mult mai accentuată decât osul normal. Pe secţiune transversală corticală este subţire, dar suprafaţa periostală este nemodificată. Medulara este formată din ţesut osos spongios grăsos. Atrofia osoasă poate fi sistemică, regională sau locală.Atrofie (musculară) – reducerea cantitativă a ţesutului muscular, rezultată mai ales din lipsa de utilizare.Obs. Există numeroase cauze pentru atrofia musculară simplă, cum sunt malnutriţia cronică, imobilizarea, denervarea. Atrofie (funcţională) – atrofie rezultată prin lipsa funcţionării normale a unui ţesut, organ sau parte a corpului.

235

http://medical-dictionary.thefreedictionary.com/tabes


Axa (anatomic) – în descrierea formaţiunilor anatomice se folosesc trei axe de orientare, situate în cele trei direcţii ale spaţiului, trec prin centrul de greutate (S1) se intersectează sub unghiuri drepte şi se numesc: longitudinală, sagitală şi transversală. Acesta axe delimitează plane.Obs. Axa lungimii corpului sau axa longitudinală este întinsă între un punct polar superior, numit vertex şi un punct polar inferior, situat în centrul bazei de susţinere; ea este perpendiculară pe orizontala solului. Axa profunzimii corpului sau axa sagitală trece prin centrul de greutate al corpului şi are o direcţie antero-posterioară. Axa lăţimii corpului sau axa transversală trece prin centrul de greutate al corpului şi este paralelă cu orizontala solului. Atelă – mijloc ortopedic de imobilizare a unui segment din corp.Obs. Poate fi flexibilă sau rigidă, confecţionată din metal, feşe sau tifon gipsat, celuloid, material plastic.

BBaza de susţinere a corpului – o suprafaţă de formă geometrică variabilă, delimitată de marginile exerne sau de punctele prin care picioarele iau contact cu solul.Obs. Cu cât baza de susţinere este mai mare, menţinerea echilibrului este mai uşoară; cu cât se micşorează mai mult, menţinerea echilibrului devine mai dificilă.Biarticular – cu acţiune pe 2 articulaţii.Bursa (sinovială) – saci conjunctivi dezvoltaţi la nivelul tendoanelor sau al muşchilor în locurile unde aceştia sunt expuşi unor presiuni (acolo unde tendonul, muşchiul sau pielea alunecă pe un plan dur subjacent).Bursita – inflamaţie a unei burse datorată unei presiuni sau fricţiuni intense sau a unui traumatism. Broşă – în ortopedie, tijă metalică folosită pentru imobilizarea fracturilor.

CCadenţă (*mers) – tempo de mers exprimat în paşi pe minut; descriptor temporal al mersului.Calcificare (*fiziologică) – proces biologic în care se produce o depunere de săruri de calciu în cursul osificării.Calcificare (*patologică) – depozite anormale tisulare de calciu şi magneziu.Calus – ţesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os; ~vicios - sudare defectuoasă a unei fracturi.Canal Havers – canal neurovascular din structura ţesutului osos compact, determinat de fibre colagenice, în jurul căruia se dispun concentric lamelele osoase; conţine 1-2 capilare sanguine, fibre nervoase. Canale nutritive – canale din structura osului, străbătute de arterele nutritive ale acestuia, ce fac legătura dintre foramina nutrient şi cavitatea medulară.Canale Volkmann – canale cu direcţie oblică sau transversală faţă de direcţia osteoanelor, care nu sunt înconjurate de lamele concentrice, părând a fi simple canale anastomotice.Cârja – mijloc de susţinere a corpului în statică şi mers prin sprijin axilar şi în mâini.Cartilaj – ţesut conjuctiv semidur format din celule, fibre şi substanţă fundamentală; este lipsit de vase de sânge şi se hrăneşte prin difuziune de la ţesuturile înconjurătoare. Obs. Substanţa fundamentală conţine proteoglicani în structura cărora se găsesc proteine, acid hialuronic şi condroitin sulfat. În condrocite există enzime implicate în sinteza şi degradarea proteoglicanilor. Acest turnover durează de obicei luni sau chiar ani, creşte moderat în urma acţiunii agenţilor traumatizanţi interni sau externi. Chiar în urma accelerării turnoverului cartilajul se reface lent datorită aportului indirect de substanţe nutriente

236


(difuziune). În funcţie de natura şi aranjamentul fibrelor distingem trei tipuri de cartilaje: hialin, elastic şi fibros.Cartilaj hialin – cartilaj cu cea mai scăzută rezistenţă dar cea mai mare răspândire în corpul uman. Se întâlneşte la nivelul cartilajelor costale, nazale, laringiene, traheale şi bronşice. Cartilaj articular – un tip particular de cartilaj hialin conţinând fibre de colagen cu rezistenţă crescută. Cartilaj elastic – cartilaj în care predomină fibrele elastice.Obs. Se găseşte în pavilionul urechii, la nivelul trompei lui Eustachio, epiglotei. Cartilaj fibros – forma cea mai rezistentă de cartilaj, conţinând numeroase fibre de colagen şi o cantitate mai redusă de substanţă fundamentală. Obs. Se întâlneşte în zone supuse unor solicitări de presiune cum sunt discurile intervertebrale, simfiza pubiană.Cavitate medulară – canal central ce străbate diafiza oaselor lungi, conţinând măduvă osoasă.Celule osteoprogenitoare – celule stem (de origine, precursoare) ce dau naştere celulelor osoase.Obs. Din punct de vedere morfologic şi cinetic s-au identificat 2 tipuri de celule osteoprogenitoare: preosteoblastele si preosteoclastele; astfel se sugerează că osteoblastele provin dintr-o celulă conjunctivă de tip stromal, iar osteoclastele din monocite.Ciclu de mers – perioada dintre contactul iniţial al unui picior cu solul şi următorul contact iniţial al aceluiaşi picior cu solul.Obs. Fiecare ciclu de mers include două perioade de sprijin dublu şi două perioade de sprijin unilateral.

0-10%: Perioada de sprijin dublu 10-50%: Membrul inferior drept este în faza de sprijin unilateral (perioada de

sprijin); concomitent membrul inferior stâng este în faza de pendulare 50-60%: Perioada de sprijin dublu 60-100%: Membru inferior stâng este în faza de sprijin unilateral (perioada de

sprijin) pentru ultimele 40% din ciclul mersului; concomitent membrul inferior drept este în faza de pendulare.

Centru de gravitaţie (CG) – punctul de referinţă asupra căruia acţionează forţa de atracţie gravitaţională. Sinonim centru de greutate.Obs. Gravitaţia acţionează asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forţă cu direcţie verticală, care se dirijează spre centrul pământului. Toate aceste forţe asociate vectorial dau o rezultantă care acţionează asupra unui punct al masei corpului, care este C.G. al corpului. Dacă corpul asupra căruia acţionează rezultanta liniilor de forţă gravitaţionale este perfect simetric şi are o densitate uniformă, C.G. se suprapune cu centrul său geometric. Corpul omenesc nu are o densitate uniformă şi este format din segmente care iau cele mai diverse poziţii. Situarea centrului de greutate depinde atât de poziţia corpului cât şi de poziţia relativă a segmentelor care-l compun, respectiv de poziţia centrelor de greutate ale tuturor segmentelor corpului, atât în mişcare cât şi în statică; poziţia C.G. al corpului nu este fixă, ci variabilă în raport cu deplasarea. Pentru determinarea localizării C.G. al corpului în diverse poziţii, se ia în considerare greutatea diferitelor segmente în poziţia respectivă. Fiecare segment având propriul centru de greutate, prin însumarea forţelor gravitaţionale care acţionează asupra acestora se obţine o rezultantă care va acţiona asupra corpului luat ca întreg. Dacă centrul de greutate al membrului superior se modifică, se va modifica şi biomecanica acestuia. Această modificare implică schimbări deseori majore în felul în care sunt solicitate articulaţiile şi structurile care le alcătuiesc şi le deservesc (muşchi-tendoane, ligamente, uzura cartilagiilor articulare, etc.). Poziţia verticală impune distribuţia greutăţii întregului corp la nivelul tălpilor, iar pentru realizarea echilibrului static vertical trebuie ca

237


proiecţia cenrtului de greuate al corpului să se situeze în interiorul perimetrului delimitat de marginile laterale, anterioare şi posterioare ale tălpilor.Centru de masă – punctul în care masa corpului este egal distribuită. Cinetica – evaluarea mişcării ţinând cont de forţele implicate în producerea acesteia.Cinematică – evaluarea mişcării în raport cu spaţiul şi timpul, dar fără să se ţină cont de forţele implicate. Circumducţie – combinaţie succesivă între mai multe mişcări fundamentale prin care un segment trece succesiv prin poziţiile de flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revine la poziţia de flexie; se poate executa şi invers cu punct de plecare din orice poziţie.Claudicaţie – denumire dată unor tulburări cu caracter tranzitoriu care apar în cursul activităţii mai intense şi care dispar sau se atenuează după repaos Claudicaţia intermitentă – denumire dată unor tulburări cu caracter nepermanent, apărute consecutiv solicitării intense a unor organe şi care dispar sau se diminuează după un anumit repaus; crampă dureroasă a muşchilor gambei, în efort, datorat insuficienţei arteriale cronice, care dispare în repaus.Claudicaţie neurogenică – patologie acompaniată de dureri şi parestezii la nivelul spatelui, feselor şi membrelor inferioare şi care este ameliorată de repaos; determinată de perturbări mecanice în ischemia cozii de cal. Clinic – termen ce se referă la examinarea şi tratamentul pacienţilor.Clonus - alternarea unei contracţii musculare involuntare cu o relaxare în succesiune rapidă, după flexie sau extensie forţată a unui segment; un tremor ritmic reflex continuu cu origine la nivel medular, sub nivelul unei zone traumatizate, determinat de testare reflexa. Similar clonospasm.Clonus (gleznă) sau clonusul piciorului – o serie de mişcări reflexe anormale ale piciorului, induse de dorsiflexie rapidă, determinând contracţii şi relaxări alternative ale tricepsului sural.Coactivare – acţiune simultană a agoniştilor şi antagoniştilor la un anumit punct.Colagen – proteină din grupa scleroproteinelor ce conţine glicocol, prolină şi oxiprolină; denumire generică ce include o mare varietate de molecule proteice care intră în structura matrixului extracelular, având ca unitate structurală de bază trei lanţuri polipeptidice cu configuraţie triplu helicoidală.Obs. Până iî prezent s-au identificat 19 tipuri de colagen, formate din minimum 33 de lanţuri polipeptidice distincte.Condrocite – celule cartilaginoase, componente structurale ale cartilajului.Congenital – termen care se referă la o tulburare aparentă sau latentă a nou-născutului, ca urmare a unui process patologic petrecut în timpul vieţii intrauterine.Condromalacia – proces degenerativ al cartilajului articular, în special la nivelul patelei. Obs. Apare la adulţii tineri după traumatisme ale genunchiului şi se caracterizează prin inflamaţie, durere şi modificări degenerative, vizibile pe radiografie.Componenta contractilă – componentă structurală musculară responsabilă de contracţie şi producerea forţei. Obs. Componenta contractilă fundamentală a muşchiului scheletic este sarcomerul. Contact iniţial (*mers) – prima fază a ciclului mersului. Vezi fazele mersului.Contenţie – în ortopedie reprezintă menţinerea în contact a fragmentelor unei fracturi după cooptarea lor; se realizează prin mijloace ortopedice de imobilizare sau chirurgical prin osteosinteză.Contractilitate – proprietatea ţesutului muscular de a răspunde la stimulare prin schimbare de formă, de obicei scurtare.Contractura – contracţie tonică, permanentă a unui muşchi sau grupă de muşchi de cauză patologică; poate fi antalgică, miogenică, neurogenică sau ischemică.

238

http://health.nytimes.com/health/guides/disease/chondromalacia-patella/overview.html


Contracţie concentrică – contracţie realizată de către muşchiul responsabil pentru această mişcare prin care se realizează apropierea inserţiilor musculare şi scurtarea muşchiului. Obs. Cuplul produs de forţa musculară este mai mare decât cuplul extern, şi din acest motiv muşchiul este capabil să se scurteze în timp ce depăşeşte sarcina externă.Ex: flexia trunchiului din clinostatism reprezintă o contracţie concentrică a dreptului abdominal.Contracţie excentrică – contracţie efectuată de un muşchi prin cedarea progresivă a stării sale de contracţie, îndepărtarea inserţiilor musculare și alungirea mușchiului. Obs. Cuplul produs de forţa musculară este mai mic decât cuplul extern, mişcarea în articulaţie se produce mai lent decât ar trebui conform sarcinii externe. Contractțe izometrică – acțiune musculară în care se produce o forță fără modificarea lungimii mușchiuluiContracţie musculară – stare internă în care un muşchi exercită activ o forţă, indiferent dacă se scurtează sau se alungeşte.Coordonare – acţiune comună a muşchilor pentru a produce sau a controla o mişcare, cu sincronizare de timp şi intensitate optimă. Control postural – vezi echilibruConţinut mineral osos – raportul dintre greutatea componentei anorganice osoase şi greutatea ţesutului osos deshidratat, per unitate de volum. Coree – denumire dată unor boli sau sindroame ale sistemului nervos central, de etiologie variabilă, al căror sindrom dominant constă în mişcări involuntare, cu caracter segmentar, aritmice, rapide, dezordonate, lipsite de finalitate.

Obs. Prezintă ca şi forme clinice: coreea acuta Sydenham - o afecţiune auto-limitantă, care apare la copii cu vârste

cuprinse între 5 şi 15 sau în timpul sarcinii, în relaţie cu febra reumatică; este caracterizată prin mişcări involuntare, ce progresează până la afectarea tuturor activităţilor motorii

coree Huntington - boală ereditară caracterizată de coree progresivă cronică şi deteriorare mentală până la demenţă.

Coxa plana – aplatizare a capului femural datorată osteocondrozei epifizare.Coxa valga – deformare a articulaţiei coxofemurale cu creşterea unghiului de înclinaţie dintre colul femural şi diafiză.Coxa vara – deformare a articulaţiei coxofemurale cu scăderea unghiului de înclinaţie dintre colul femural şi diafiză.Creşterea osoasă – totalitatea activităţilor celulare care vor determina creşterea dimensiunilor şi/sau a masei părţilor componente ale scheletului.Obs. Creşterea este un fenomen temporo-spaţial, de aceea se acordă o importanţă specială cineticii creşterii tradusă prin viteza şi acceleraţia de creştere.Cupluri cinematice - două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic. De exemplu: gambă-picior, braţ-antebraţ, antebraţ-mână.Obs. În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri cinematice: de translaţie, de rotaţie şi helicoidale. În biomecanica corpului omenesc nu se întâlnesc cupluri de translaţie, cele helicoidale sunt rare (de exemplu, articulaţia gleznei), iar cele de rotaţie sunt frecvente (de exemplu, antebraţ-mână).Cvadriceps (evitare) – strategie de mers adoptată de persoane cu deficienţă de ligament încrucişat anterior pentru a evita activarea cvadricepsului.

D

239


Decalcifiere – proces distrofic al ţesutului osos, în care sub influenţe diverse (mecanice, chimice, nervoase), calciul din ţesutul respectiv se reduce treptat până la dispariţie. Sinonim demineralizare osoasă.Dezaxare (medical)– consolidare vicioasă a unei fracturi care compromite axul normal de funcţiune al unui membru.Diafiza – corpul oaselor lungi, format dintr-un cilindru de ţesut osos compact străbătut de un canal central; (gr.diaphysis - interstiţiu).Obs. Există o tranziţie treptată între ţesutul osos compact şi cel spongios pe măsura apropierii de cavitatea medulară centrală, astfel încât putem afirma că diafizele osoase conţin şi substanţa osoasă spongioasă la nivelul interfaţei os-măduvă.Diartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii mobile. Diastazis – echivalentul luxaţiei în cazul articulaţiilor fixe. Mai frecvent la nivelul articulaţiilor tibiofibulare.Diplegie – paralizie bilaterală a corpului (hemiplegie dublă).Diplegie spastică – mers patologic caracterizat prin rotaţie internă anormală, flexie şi adductie a coapselor, genunchi în hiperextensie şi poziţie echină a piciorului şi gleznei.Direcţia de mişcare – sensul (direcţia) unei mişcări, în funcţie de aşezarea muşchiului faţă de axele articulaţiei. Obs. Planul mişcării este întotdeauna perpendicular pe axul mişcării (axul biomecanic, axul articular). În acelaşi plan şi în jurul aceluiaşi ax se pot efectua întotdeauna două mişcări de sens opus pentru realizarea cărora există două grupe musculare (muşchi) distincte. În plan sagital, mişcările se realizează în jurul unui ax transversal şi sunt flexia şi extensia (pentru unele segmente se numesc ante şi retroproiecţie, ex: mişcările în plan sagital ale umărului). În plan frontal, mişcările se realizează în jurul unui ax sagital; pentru membre se numesc abducţie şi adducţie, iar pentru trunchi şi gât mişcări de înclinare laterală. Mişcările corespunzătoare ale degetelor sunt raportate la axul mâinii şi al piciorului.În plan transversal, mişcările se realizează în jurul unui ax longitudinal şi se numesc mişcări de rotaţie internă sau externă. Pronaţia şi supinaţia sunt mişcări de rotaţie particulare care se petrec la nivelul antebraţului şi piciorului.Disjuncţia – echivalentul entorsei în cazul articulaţiilor fixe. Diskinezie (motorie) – o alterare a abilităţii de control a mişcării, caracterizată de mişcări spasmodice sau repetitive sau de lipsa de coordonare. Disimetrie – un aspect al ataxiei în care este alterată abilitatea de a controla distanţa, forţa şi viteza unei activităţi motorii; în mod normal folosit pentru a descrie mişcări anormale cauzate de alterări cerebeloase.Distrofie (musculară) – un grup de boli musculare progresive, non-inflamatorii, fără o patologie a nervilor centrali sau periferici; în stadiile finale ale afecţiunii, fibrele musculare sunt înlocuite cu ţesut adipos şi ţesut conjunctiv.Obs. Sunt descrise 9 tipuri de distrofii musculare. Forme clinice mai frecvent întâlnite:

distrofie musculară Duchenne (DMD): forma cea mai cunoscută de distrofie musculară, datorată mutaţiei unei gene de pe cromozomul X care codifică producerea de distrofină, o proteină normală în muşchi; DMD afectează copii de sex masculin, cauzând atrofia progresivă a celor mai multe grupe musculare, având drept consecinţă instalarea unui handicap motor variabil, în funcţie de forma şi stadiul evolutiv

distrofie musculară Becker (DMO): similar cu distrofia musculară Duchenne, dar cu debut mai tardiv şi evoluţie mai lentă

distrofia musculară a centurilor articulare (LGMD): LGMD începe tardiv în copilărie sau la maturitate timpurie şi afectează atât bărbaţii cât şi femeile, prin atrofie în principal în muşchii centurii pelvine şi scapulare. Ritmul progresiei

240


acestei boli este redus, întrerupt de episoade de agravare accentuată a slăbiciunii musculare. Cunoscută şi sub denumirea de distrofia Landouzy-Dejerine

distrofie miotonică: cunoscută sub numele de boala lui Steinert, produce rigidizarea muşchilor şi scade capacitatea lor de relaxare (miotonie) precum şi slăbirea muşchilor afectaţi. Deşi această formă de distrofie musculară poate afecta şi copiii, ea este întâlnită de obicei la vârsta adultă; muşchii pot deveni rigizi în urma contracţiei. Severitatea afecţiunii variază în limite largi, iar gradul de progresie al bolii este redus.

distrofie musculară distală (DD): reprezintă un grup de afecţiuni care implică musculatura extremităţilor: mâini, antebraţe, gambe şi picioare. Severitatea este moderată şi gradul de progresie este scăzut. Distrofia musculară distală apare între 40 şi 60 de ani.

distrofie musculară congenitală (CMD): CMD este prezentă de la naştere, duce la slăbiciune musculară generalizată şi deformarea articulaţiilor şi de obicei progresează lent.

Dizlocare – deplasarea forțată a părţilor care alcătuiesc o unitate; semn radiologic care pune în evidenţă gradul de deplasare al fragmentelor unei fracturi. Dosul piciorului. – termen anatomic ce se referă la suprafaţa superioară a piciorului. Similar faţă dorsală (dorsum pedis).

EEchilibru (medical) – menţinerea stabilităţii posturale în statică sau dinamică. Similar control postural.Echin/equin (picior) – poziţie a piciorului în care antepiciorul este situat inferior faţă de călcâi. În mers, în timpul contactului iniţial, piciorul este în flexie plantară.Endomisium – teacă de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară fiecare fibră musculară din interiorul unui fascicul în muşchiul scheletic.Endoproteză – proteză introdusă în interiorul corpului uman (gr. endon - înăuntru; la interior).EMG – metodă de înregistrare grafică sau optică a potenţialelor de acţiune musculare, în repaos şi în cursul contracţiei voluntare. EMG-ul poate diagnostica atât afecţiuni musculare cât şi ale neuronului periferic (activitatea unităţilor motorii). Entorsă – traumatism articular produs de o mişcare ce depăşeşte limitele mobilităţii articulaţiei, fără deplasarea suprafeţelor articulare faţă de poziţia lor normală.Epifiză – extremitatea oaselor lungi, formată dintr-un strat de ţesut osos compact la periferie şi tesut osos spongios la interior (gr.epiphysis - excrescenţă). Epimisium – teacă de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară întregul muşchi scheletic.Eversie (mişcare) – mişcarea prin care se ridică marginea laterală a piciorului (flexia dorsala, abducţia şi pronaţia piciorului).Extensie – mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului posterior faţă de poziţia anatomică.Excitabilitate – proprietatea muşchiului de a răspunde la acţiunea unui stimul.Extensibilitate – descrie abilitatea muşchiului de a se întinde ca o consecinţă la acţiunea unei forţe exterioare. Extensiune – mijloc terapeutic folosit pentru reducerea unei fracturi sau a unei luxaţii, sau pentru imobilizarea unui membru, prin aplicarea unei tracţiuni.Obs. Poate fi extemporanee sau continuă, manuală sau mecanică (scripeţi, masă ortopedică, aparate distractoare).Extrapiramidal (sistem) – ansamblu de fibre eferente în regiunile subcorticale şi subtalamice care servesc motricităţii involuntare şi tonusului muscular.

241


Extrapiramidal (sindrom) – un grup de tulburări clinice marcate prin mişcări involuntare anormale, modificări în tonusul muscular, tulburări posturale; include parkinsonism, coree, atetoză, şi altele. Asociere între akinezie (mişcări rare şi lente), hipertonie (rigiditate) şi tremurături în stare de repaus.

FFalange – din punct de vedere anatomic, reprezintă oasele degetelor de la mâini sau de la picioare. Există 3 falange (proximală, medie, distală) pentru degetele 2-5 şi doua falange pentru police şi haluce.Fazele mersului – subdiviziunile perioadelor ciclului de mers.Obs. Mersul este împărţit în 2 perioade (de sprijin şi pendulare); perioadele sunt subdivizate în faze, din care două, de foarte scurtă durată, au fost numite momente. Perioada de sprijin se divide în faze: de contact iniţial, picior plat, poziţia medie de sprijin, desprinderea călcâiului şi desprinderea degetelor de sol – însumând desprinderea piciorului de sol şi propulsia. Perioada de pendulare este împărţită într-o faza de pendulare iniţială (acceleraţie sau semipasul posterior), momentul verticalei membrului oscilant, şi faza de pendulare finală (decelaraţie sau semipasul anterior). Perry divide ciclul mersului în funcţie de perioade, sarcini şi faze. Prima sarcină e reprezentată de acceptarea şi încărcarea greutăţii corpului pe membrul de sprijin şi implică o fază de contact iniţial şi o fază de răspuns la încărcarea greutăţii. A doua sarcină, respectiv sprijinul unilateral pe membrul de sprijin, include faza poziţiei medii a membrului de sprijin (cu momentul verticalei membrului de sprijin), faza finală a sprijinului şi o fază de tranziţie spre perioada de pendulare, denumită pre-pendulare. A treia sarcină este reprezentă de progresia membrului inferior contralateral (oscilant) în timpul perioadei de pendulare şi include faza de pre-pendulare/balans (comună cu cea anterioară), faza de pendulare iniţială, momentul verticalei membrului oscilant, şi faza de pendulare finală.Faza de contact inițial – prima fază a ciclului mersului ce începe din momentul când piciorul anterior ia contact cu solul, de obicei prin călcâi şi durează până la momentul verticalei, respectiv până când toată planta este plasată pe sol; acceptarea greutăţii corpului (sprijin bilateral). Similar contactul cu călcâiul, atacul cu călcâiul, contactul piciorului şi atacul cu piciorul. Etimologie: L, initium (inițial)+ contigere (a atinge).Faza de picior plat – când toată suprafaţa plantei este aplicată pe sol. Similar faza de răspuns la încărcare (încărcarea greutăţii corpului pe membrul de sprijin). Sinonim: iniţiere, suport sau sprijin.Obs. Conform clasificării lui Perry faza de contact iniţial şi faza de răspuns la încărcarea greutăţii fomează prima sarcină, reprezentată de acceptarea şi încărcarea greutăţii corpului pe membrul de sprijin; 0-20% din ciclul mersului).Faza poziţiei medii de sprijin (medie de sprijin) – prima parte a susţinerii unilaterale în care greutatea corpului este proiectată progresiv pe lungimea plantei membrului de sprijin până la nivelul antepiciorului în timp ce piciorul contralateral părăseşte solul (20-30% din ciclul mersului). Perioada în care corpul avansează peste membrul de sprijin cu activitate maximă a muşchiului tibial posterior şi flexor lung al halucelui; importantă în evaluarea unor patologii ortopedice multiple şi în analiza hipotoniilor musculare asociate. Sinonim: suport/sprijin mijlociu. Faza sprijinului final – constituie a doua jumătate a sprijinului unilateral şi include ridicarea călcâiului piciorului de sprijin şi se termină prin contactul cu solul al piciorului contralateral (30-50% din ciclul mersului). Perioada în care corpul avansează anterior faţă de membrul de sprijin; în perioada finală este iniţiat sprijinul dublu; importantă în evaluarea unor patologii ortopedice multiple şi în analiza hipotoniilor musculare asociate (cvadriceps femural şi gluteu mare). Sinonim: finalizare suport sau sprijin; ridicarea călcâiului.

242


Faza de pre-pendulare – elementul final al perioadei de sprijin în care sprijinul se face numai cu vârful metatarsienelor şi cu degetele; la sfârşitul acestei faze, corpul este împins înainte şi în sus prin forţa de impulsie a piciorului de sprijin, care apoi devine picior oscilant (50-60% din ciclul mersului). Scurta perioadă de tranziţie pentru sprijinul bilateral în care membrul de sprijin este rapid eliberat de greutatea corpului şi pregătit pentru pendulare; tipul de pre-pendulare al unui individ este util în diagnosticul unor patologii ortopedice variate. Similar: iniţiere balans/pendulare; desprinderea degetelor de pe sol sau contact terminal.Obs. Pre-balansul reprezintă şi este din punct de vedere funcţional mai legat de faza de balans decât de cea de sprijin. Faza de pendulare iniţială (acceleraţie) – începe în momentul în care piciorul părăseşte solul şi continuă până se atinge flexia maximă a genunchiului (60-73% din ciclul mersului). Similar: pasul posterior al membrului oscilant. Faza de pendulare medie – începe după flexia maximă a genunchiului şi se termină când tibia se găseşte într-o poziţie verticală; include şi momentul verticalei membrului oscilant (73-87% din ciclul mersului).Faza de pendulare finală (decelaraţie) – începe când tibia oscilează de la verticală spre anterior şi genunchiul se extinde maxim pregătind contactul iniţial cu începerea unui nou ciclu al pasului dublu (87-100% din ciclul mersului). Similar: pasul anterior al membrului oscilant.Faza de zbor (alergare) – perioadă a ciclului de alergare în care ambele picioare sunt în aer.Femur – osul coapsei, situat între pelvis şi gambă. Fibroblast – un tip de celulă conjunctivă cu rol în producţia de colagen şi a altor proteine din matrixul extracelular (între celule).Fibula – os al gambei situat lateral (extern). Epifiza inferioară prezintă maleola externă.Film, AP – radiografie în care fascicolul traversează structurile anteroposterior. Opus filmului PA. Film, lateral – radiografie cu incidenţă laterală.Fixare – actul sau operaţia imobilizării într-o anumită poziţie.Fixare (internă) – procedură chirurgicală în scopul stabilizării unei fracturi prin unirea capetelor osoase fracturate prin mijloace mecanice: plăci metalice, şuruburi, hobane, broşe, tije.Fixare (externă) – procedură chirurgicală în scopul stabilizării unei fracturi prin unirea capetelor osoase fracturate prin mijloace externe - atelă gipsată sau orteză. Flexie – o mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului anterior faţă de poziţia anatomică. Flexie dorsală – mişcare la nivelul gleznei prin care piciorul se deplasează către gambă. Flexie plantară – mişcare la nivelul gleznei prin care piciorul se îndepărtează de gambă.Flexibilitate (articulară) – capacitatea de a mobiliza o articulaţie în efectuarea unei game complete de mişcare. Obs. Flexibilitatea este determinată de natura structurii articulare, starea ligamentelor şi capsulelor articulare, dar şi de extensibilitatea musculară. Flexibilitatea poate fi, de asemenea, limitată de piele, ţesut conjunctiv şi oase. Flexibilitatea este una dintre principalele componente ale mişcării şi este considerată a fi importantă pentru o sănătate optimă. Exerciţiile de flexibilitate sunt indicate pentru ameliorarea tensiunii generale neuromusculare şi durerilor lombare. Cu toate acestea, o persoană care se concentrează pe exerciţii de flexibilitate în detrimentul forţei poate reduce stabilitatea articulară şi creşte riscul de luxaţii.

243


Flexibilitate (dinamică) – gamă de mişcare, care poate fi realizată prin mobilizarea unui segment prin acţiune musculară; o relativă uşurinţă de a face mişcări rapide sau repetate peste o anumită limită, mai degrabă decât intervalul în sine. Obs. Este determinată de forţele care se opun sau rezistă mişcării, şi este afectată de capacitatea de recuperare musculară rapidă. Flexibilitatea dinamică stă la baza mai multor abilităţi motorii, şi este importantă pentru dezvoltarea vitezei şi forţei.Flexibililitate (extinsă) – intervalul maxim de mişcare pentru o anumită articulaţie sau o serie de articulaţii ce lucrează împreună. Obs. Este în mare măsură specific articulară; o flexibilitate bună la nivelul unei articulaţii nu garantează flexibilitate bună în altă regiune. Utilizarea termenului este uneori limitată la capacitatea de a flexa şi întinde muşchii spatelui şi trunchiului, la capacitate maximă, în orice direcţie.Flexibilitate (statică) – gamă de mişcare a unei articulaţii atunci când un segment este mobilizat pasiv (de exemplu, de către kinetoterapeut) şi menţinut în poziţie. Este măsurată cu ajutorul unui goniometru sau dexometru.Foramina nutrient – orificiu situat la suprafaţa osului prin care pătrund în interiorul acestuia 1-2 artere nutritive, trecând în canale nutritive.Forţă de reacţiune a solului – forţa egală şi de sens contrar exercitată de către sol asupra unui obiect aflat în contact cu acesta; forţa exercitată de către sol asupra unui corp în contact cu acesta. Obs. de exemplu, o persoană care stă în picioare (fără să se mişte) pe sol exercită o forţă de contact asupra acestuia (egală cu greutatea persoanei) şi în acelaşi timp solul exercită asupra persoanei o forţă de reacţiune egală şi de sens opus.Fractură – întreruperea continuităţii osoase. Obs. Deşi, de obicei, urmare a unui traumatism, o fractură poate fi rezultatul unei boli osoase dobândite, cum ar fi osteoporoza, sau a unei formări anormale a oaselor într-o boală congenitală a oaselor, cum ar fi osteogeneza imperfectă ("boala oaselor fragile"). Fracturile sunt clasificate în funcţie de caracterul şi localizarea lor.Fracturi de stress – microfracturi ce apar în condiţiile aplicării unor nivele de solicitare inferioare rezistenţei statice a materialului osos.

GGambă – parte a membrului inferior; situată între genunchi şi picior.Genunchi – articulaţie realizată între femur, tibie şi patelă; situat între coapsă şi gambă. Genunchi (lax) – genunchi instabil şi incapabil de mişcări active, fie printr-o laxitate musculocapsuloligamentară excesivă (congenitală sau în urma unor traumatisme puternice), fie prin paralizia tuturor grupelor musculare (poliomielită).Genu recurvatum – hiperextensibilitate a genunchiului peste 180°, prin laxitatea exagerată a capsulei şi ligamentelor posterioare. Sechelă a poliomielitei.Genu valgum – devierea axei gambei în afară faţă de cea a femurului, astfel încât gambele formează un unghi obtuz deschis în afară (gambe în X dacă este bilateral). În mod normal feţele interne ale genunchiului se lipesc în poziţie anatomică.Obs. La copii între 3 şi 5 ani se accentuează printr-un exces de greutate. Este cauzat de hiperlaxitatea ligamentelor interne ale genunchiului sau de unele sechele de fractură, de o boală osoasă prin carenţă sau de o malformaţie osoasă. La adult această problemă poate apărea ca urmare a unui genu valgum netratat, unei sechele de fractură a genunchiului sau unei boli osoase.Genu varum – curbură exterioară a uneia sau a ambelor membre inferioare în apropiere de genunchi, în care devierea axei gambei este înăuntru faţă de cea a femurului, astfel încât gambele formează un unghi obtuz deschis înăuntru (gambe în O dacă este bilateral).

244


Maleolele se unesc în poziţia de drepți anatomic, în timp ce genunchii sunt la distanţă unul faţă de altul.Glicoproteine – proteine conjugate de tipul mucoproteinelor, care conţin glucide în moleculă.Obs. În os glicoproteinele mai bine reprezentate sunt: osteonectina, osteocalcina, L 2HS-glicoproteina. Gleznă – articulaţia dintre tibie şi oasele tarsului (tibiotarsiană); conectează gamba cu piciorul. Gradul de mobilitate/libertate al unei articulații - numărul posibilităţilor de mişcare sau al gradelor de libertate ale elementelor mobile în raport cu elementul fix; grad de mișcare ce indică mobilitatea celor două suprafețe articulare.Obs. Mobilitatea articulară depinde de structura articulației; fiecare articulație are o gamă specifică de libertate de mișcare, exprimată în grade. Articulațiile sinoviale pot prezenta 1, 2 sau 3 grade de libertate. Forma articulaţiilor şi gradele de libertate ale acestora sunt factori importanţi care determină direcţia şi sensul mişcărilor şi care, în acelaşi timp limitează amplitudinea de mişcare.Grefă – transplantarea pe cale chirurgicală a unui organ sau ţesut.Obs. Transplantarea pe cale chirurgicală a unui organ sau ţesut dintr-o parte în alta a corpului aceluiaşi individ poartă numele de autogrefă; la un alt individ identic antigenic - izogrefă; de aceeaşi specie - homogrefă; de altă specie - heterogrefă. Rezultatele cele mai bune se înregistrează la auto şi izogrefe, celelalte grefe determinând reacţii imune ce pot conduce la eliminarea grefei. Există unele mijloace imunodepresive prin care reacţia de eliminare poate fi întârziată sau redusă. În cadrul patologiei osoase sunt folosite pentru a remedia efectele anumitor traumatisme, rezecţii în cazul tumorilor osoase.

HHaluce hallux – primul deget (degetul mare) al piciorului.Hemartroza – acumulare de sânge la nivelul unei articulaţii.Hemiplegie – paralizie de o parte a corpului (flască sau spastică), de obicei de cauză neurologică, tumorală, inflamatorie sau traumatică cu localizare la nivelul SNC sau segmental cervical al coloanei vertebrale. Paralizia apare pe partea opusă afectării nervoase.

Obs. Se descriu: hemiplegie alternantă - paralizia unei părţi a feţei şi părţii opuse a corpului;

hemiplegie încrucişată hemiplegie cerebrală - datorată unei leziuni cerebrale hemiplegie facială - pralizia unei părţi a feţei hemiplegie spastică - hemiplegie cu spasticitatea muşchilor afectaţi şi reflexe

osteotendinoase exagerate hemiplegie spinală – datorată unei leziuni medulare.

Hidartroza – acumulare seroasă într-o cavitatea articulară ca urmare a unei inflamaţii sau traumatism local.Hidroxiapatita – componenta anorganică a MEC, dispusă sub formă de cristale orientate cu axul lung paralel cu cel al fibrelor de colagen.Obs. Există în formă amorfă şi cristalină. Prin unirea complexului hidroxiapatitic cu ionii de calciu şi fosfat se realizează unitatea cristalină osoasă.Hialuronic (acid) – o substanţă vâscoasă care lubrifiază articulaţiile, componentă cheie a ţesutului conjunctiv. Obs. La un nivel mai tehnic, acidul hialuric este un glicozaminoglican (anterior denumit mucopolizaharid), un polizaharid cu lanţ lung neramificat compus din unităţi repetitive dimerice de acid glucuronic şi N acetil glucozamină.

245


Hiperkinezie – motilitate exagerată determinată de activitatea intensă a musculaturii striate sau netede.Hipoplazie – dezvoltare insuficientă a unui ţesut sau a unui organ; hipoplazia, adesea de origine congenitală.

IIatrogenic – determinat de o acţiune sau terapie medicală.Idiopatic – denumire generică dată fenomenelor normale sau patologice de cauză necunoscută. Imobilizare (ortopedică) – acţiunea de a aduce în stare de nemişcare un segment al corpului; se poate referi la una sau mai multe articulaţii sau la întreg corpul. Obs. Este simptomatică (prin boală) sau terapeutică, când se realizează prin mijloace conservatoare (aparate gipsate sau ortopedice) sau ortopedice, extensiune continuă, sau prin mijloace chirurgicale (artrodeză).Implant – un obiect sau material introdus sau grefat în corpul uman în scop protetic, terapeutic, diagnostic sau experimental. Obs. Poate fi reprezentat de ţesut, ca în grefa osoasă, sau de o substanţă artificială ca în proteza de şold. Incidenţă (radiologică) – poziţionarea corpului de iradiat faţă de sursa de iradiere. Obs. Se descriu incidenţe antero-posterioare, postero-anterioare, laterale, oblice, excentrice, cranio-caudale, caudo-craniale.Inclinatio pelvis – poziţia înclinată ventral a pelvisului faţă de scheletul axial; se apreciază după înclinarea strâmtorilor sale faţă de orizontală (cu care strâmtoarea superioară face un unghi de 60°, iar cea inferioară unul de 10°).Inegalitatea membrelor – situaţia dobândită în cursul vieţii sau congenitală, în care fie unul din membrele superioare, fie unul din membrele inferioare este mai scurt decât celălalt. Obs. Cauzele pot fi congenitale (hipoplazia unui membru, pseudartroză congenitală) sau dobândite (posttraumatic: fracturi vicios consolidate, sau după osteoartrite bacilare cu ankiloză, osteomielite cu coalescenţa prematură a cartilajului de creştere, etc.).Instabilitate (articulară) – orice mişcare realizată într-o articulaţie ca răspuns la forţa de gravitaţie într-un moment în care articulaţia ar fi trebuit să fie stabilizată de forţa exterioară. Inversie (mişcare) – mişcarea prin care se ridică marginea medială a piciorului (flexia plantară, adducţia şi supinaţia piciorului).Isocinetic/isokinetic (contracţie) – descrie o contracţie realizată la o viteză unghiulară constantă.Isotonic (contracţie) – literal înseamnă tensiune constantă. Aceasta nu se produce la subiecţii umani in vivo deoarece nivelul forţei musculare variază continuu şi este extrem de rar constantă în timpul unei mişcări.Izometric (contracţie) – atitudine fixată printr-o contracţie musculară: sinonim contracţie statică. Inserţiile musculare nu se deplasează, lungimea muşchiului rămâne constantă şi nu se produce mişcare.

KKinetoterapie – termen generic pentru tratamentul prin mişcare. Foloseşte ca mijloace mişcările active şi pasive, cu scopul recuperării unei funcţii cât mai complete.

LLabrum – în medicină, un inel fibrocartilaginos (cartilaj fibros) în jurul marginii unei cavităţi articulare osoase. Plural: labra.

246

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/congenital_5690

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/hipoplazie_3796

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/organ-donare-de_4352

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/insuficienta_1255

http://www.sfatulmedicului.ro/Evolutia-sarcinii/dezvoltarea-fatului-un-miracol_1126


Lanţurile musculare - reprezintă o asociere în sens longitudinal a grupelor musculare care pun în mişcare un lanţ cinematic (articular). Lanţuri cinematice – lanțuri articulare realizate prin asocierea cuplurilor cinematice.Obs.. La formarea unui lanţ cinematic participă mai multe segmente şi deci, mai multe articulaţii (cupluri cinematice). Lanţurile cinematice pot fi deschise sau închise.Laxitatea articulară – mobilitate articulară, anormală ca amplitudine sau ca sens, cauzată de leziuni ligamentare, de paralizie sau fiind congenitală. Libertate de mişcare (biomedical) - termen ce se refera la distanța și direcția de miscare intr-o articulatie între poziția de limită ale cuplului cinematic (ex. flexie și extensie maximă). Vezi și grad de mobilitateObs. Fiecare articulaţie dispune de o gamă specifică de libertate de mişcare, exprimată în grade. Dispozitivele de măsurare a libertăţii de mişcare în articulaţiile corpului uman includ goniometrul. Gama limitată de mişcare se referă la o articulaţie cu libertate de mişcare redusă(limitare de mișcare). Cauza poate fi o problemă mecanică locală, sau limitarea poate fi cauzată de leziuni sau boli, cum ar fi osteoartrita, artrita reumatoidă, sau alte tipuri de artrită. Durerea, tumefacţia şi rigiditatea asociată cu artrita poate limita gama de mişcare a unei articulatii şi afecta funcţia şi capacitatea de a efectua activităţile zilnice. Similar grad de libertate de mişcare. Încercarea de a creşte această distanţă prin intermediul unor exercţii terapeutice (gama de libertate de mişcare terapeutică - stretching de la flexie la extensie pentru câştig fiziologic).Ligament – o bandă de ţesut conjunctiv care conectează două oase. Ligamentoplastie – procedeu chirurgical de refacere a ligamentelor rupte sau relaxate ale unei articulaţii. Lombalgie – durere ce interesează regiunea lombară; poate fi cauzată de întinderi musculare, artrită, insuficienţă vasculară sau ruptura discului intervertebral. Similar: lumbago.Lungimea pasului dublu – descriptor spaţial al mersului ce reprezintă distanţa dintre două plasări successive pe sol ale aceluiaşi picior; distanţa orizontală acoperită de-a lungul planului de progresie pe parcursul unui pas dublu, de la contactul iniţial al unui picior până la contactul iniţial al piciorului contralateral. Obs. Se compune din două lungimi de pas simplu, stâng şi drept, fiecare dintre aceştia fiind distanţa pe care se deplasează înainte fiecare picior printr-o plasare în faţa celuilalt; este egală cu suma dintre cele două lungimi de pas şi va fi egală pentru membrele inferioare stâng şi drept în cazul în care persoana merge într-o linie dreaptă, chiar şi în prezenţa asimetriilor marcate. Termenul poate fi de asemenea folosit pentru a specifica o lungime medie a pasului.Lungimea pasului simplu – descriptor spaţial al mersului ce reprezintă distanța liniara dintre două contacte iniţiale succesive ale celor 2 picioare.Lățimea pasului – descriptor spaţial al mersului ce reprezintă distanţa laterală dintre centrele călcâielor celor două picioare pentru doi paşi consecutivi, în faza contactului iniţial. Luxaţia – leziune articulară în care are loc dislocarea suprafeţelor articulare şi fixarea lor în această poziţie vicioasă prin contractură musculară.Luxatia congenitală de şold – dizlocare congenitală sau subluxaţie a şoldului (displazie congenitală acetabulară); o deplasare completă sau parţială a capului femural faţă de acetabul la nou-născut.

MMatrix extracelular (MEC) – un material complex format dintr-o componentă organică ce incude fibre insolubile, microfibrile, proteine solubile şi glicoproteine careia i se ataşează o componentă anorganică reprezentată de cristale de hidroxiapatită şi calciu-fosfat amorf; este

247

http://www.answers.com/topic/biomedical-research


responsabil de proprietăţile mecanice şi fiziochimice specifice fiecărui ţesut şi furnizează un suport pentru ataşarea celulară.Obs. Cele mai frecvente proteine din structura MEC sunt cele din familia colagenului (tip I,II,III) şi se prezintă sub forma unor fascicule de fibre. Alţi constituenţi sunt reprezentaţi de proteoglicani, hialuronan, elastină, fibronectină, trombospondină, laminină, sialoproteina osoasă, tenascină, etc.Măduva osoasă – ţesut reticular ce ocupă spaţiile libere din interiorul oaselor (canalul medular al diafizei oaselor lungi, cavităţile areolare ale ţesutului osos spongios).Obs. La naştere măduva osoasă are caracter hematopoietic (roşie); după 7 ani măduva roşie din oasele lungi se transformă în ţesut grăsos (măduva galbenă); la senescenţă importante porţiuni din măduva hematopoietică şi măduva grasă se transformă în ţesut conjunctiv (maduvă fibroasă sau cenuşie).Maleola – proeminenţă osoasă a tibiei şi a fibulei, situată în partea inferioră a gleznei.Membru oscilant (în mers) – membrul inferior care realizează înaintarea corpului.Membru de sprijin (în mers) – membrul inferior care susţine greutatea corpului. Menisc (articular) – disc fibrocartilaginos, existent între unele articulaţii ale corpului cu rol în atenuarea şocurilor. Mers – o mişcare locomotorie ciclică, care se realizează prin ducerea succesivă a unui picior înaintea celuilalt; activitate repetitivă formată din mai multe cicluri de mers; toate formele de deplasare bipedă în care nu există un interval de timp în care ambele membre inferioare se află în aer (faza de zbor); serie de mişcări ritmice, alternante ale trunchiului şi membrelor care conduce la progresia anterioară a centrului de greutate. Mers fiziologic – temen ce descrie mersul în condiţiile în care este asigurată integritatea morfofuncţională osteoarticulară, o forţă musculară şi o propriocepţie adecvată. Mers patologic – devierea de la modelul normal de ambulaţie pentru vârsta corespunzătoare; o anomalie în maniera sau stilul de mers, de obicei din cauza unor afecţiuni sau leziuni la nivelul membrelor inferioare, SNC, măduva spinării sau urechea internă. Similar: mers disfuncţional; mers deficient.Obs. Cauzele ce conduc la apariţia mersului patologic sunt diverse - de obicei rezultate din modificări ale dimensiunilor sau formei unor regiuni ale corpului, cauze neuromusculare, reumatismale, traumatisme, etc. Centrul de greutate al corpului se poate schimba de-a lungul anilor, provocând o schimbare în gradul de flexie al genunchiului necesară în menţinerea echilibrului în mers. O tulburare de mers poate fi rezultatul unui medicament care provoacă confuzie sau pierderea coordonării sau de o afecţiune oculară sau la nivelul urechii interne care afectează simţul echilibrului. Metatarsiene – cinci oase de formă cilindrică situate între tars şi falange. Numerotarea metatarsienelor se face dinspre interior, astfel încât primul metatarsian corespunde halucelui. Miastenie – oboseală musculară marcată.Miastenia gravis – o maladie autoimună care se manifestă prin slăbiciune musculară progresivă şi fatigabilitate pronunţată a muşchilor scheletici, în special a feţei, gâtului, membrelor superioare şi inferioare, determinate de afectarea transmisiei nervoase prin deficit de acetilcolină la nivelul joncţiunilor neuromusculare. Miopatie – denumire generică pentru afecţiunile cronice ale sistemului muscular sau a unor muşchi; cu caracter progresiv.Miozina – proteină contractilă ce formează filamentele groase în interiorul unui sarcomer.Miozita – inflamaţie a ţesutului muscular. Obs. Există mulţi factori care pot conduce la mioziă, inclusiv inflamaţiile, traumatismele şi efectele adeverse ale medicaţiei. Reprezintă de asemenea un semn cheie al afecţiunilor autoimune. Există mai multe tipuri de miozite care afectează diverse regiuni ale corpului.Mobilitate (articulară) – abilitatea unei articulaţii de a realiza diverse mişcări.

248


Mobilitate (mişcare) – abilitate de mişcare. Mobilitate (grad) – măsură a mobilităţii articulare, exprimată de obicei prin unghiul articular, măsurat în grade..Morfogeneza – procesul de formare al structurilor morfologice ale organismelor (gr. morphe - forma + genos - origine); studiul macro- şi microscopic al creşterii şi formării organismului, urmărind cauzele ce determină forma şi structura sa şi legile care le dirijează; studiul modificărilor de formă apărute la nivelul ţesuturilor vii în procesele de creştere şi dezvoltare, refacere posttraumatică, regenerare sau procese patologice. Morfofiziologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiei organelor, ţesuturilor şi celulelor organismului.Motor (comportament) – studiul aspectelor comportamentale ale mişcării, inclusiv dezvoltarea, învăţarea şi controlul.Motor (control) – studiul aspectelor neurologice, fizice şi comportmentale ale mişcării.Motorie (dezvoltare) – studiul modificărilor comportamentului motor pe tot parcursul vieţii.Motorie (învăţare) – studiul învăţării abilităţilor motorii.Muscular (redundanţă) – situaţie în care mai mulţi muşchi decât este necesar intervin în relizarea unei mişcări. Muscular (sinergie) – acţiune comună a mai multor muşchi care lucrează împreună ca o unitate funcţională. Musculotendinoasă (joncţiune) – regiunea de conectare între un muşchi şi un tendon.

NNecroza – distrugerea unui teritoriu tisular care nu mai are condiţii de mediu, nutriţie şi oxigenare indispensabile vieţii. Neurapraxie – suprimare temporară a conducerii unui nerv periferic în unele cazuri de traumatism, nervul păstrându-şi integritatea anatomică.Neoartroză – articulaţie nou creată între două extremităţi osoase aflate în raporturi anatomice normale; articulaţie creată prin artroplastie într-o anchiloză osoasă. Neurodegenerative (boli) – neuropatii cronice progresive caracterizate prin pierderea selectivă şi, în general, simetrică de neuroni din ariile motorii, senzoriale sau cognitive. Obs. Tipuri în funcţie de aria afectată: cortexul cerebral - boală Alzheimer, boala Pick, demenţa Lewy; ganglionii bazali - boala Huntington, Parkinson; trunchiul cerebral şi cerebelul - ataxie Freidreich, atrofie sistemică multiplă, ataxie spinocerebelară tipurile 1, 2, 3, 6, 7 scleroză motorie amiotrofică laterală, parapareză spastică familială, atrofie musculară spinală, atrofia musculară spinală şi bulbară.Neuromotor – termen referitor la o fibră nervoasă sau impuls transmis spre efectorii motori.

OOrteza – un aparat ortopedic care controlează o postură sau o mişcare.Ortosinteza – operaţie chirurgicală prin care se fixează fragmentele osoase ale unei fracturi.Os – substanţa care formează scheletul corpului. Obs. Este format în principal din calciu fosfat şi calciu carbonat. Serveşte ca rezervor de calciu şi joacă un rol esenţial în menţinerea calcemiei. Osificare – procesul de formare al ţesutului osos.Osificare endoconjunctivă – tip de osificare caracterizat prin metaplazia directă a ţesutului conjunctiv în ţesut osos. Sinonime: desmala de membrană.Osificare encondrala – tip de osificare desfăşurat la suprafaţa şi în interiorul unui model cartilaginos care este distrus şi înlocuit cu ţesut osos fibros sau spongios. Sinonime: endocartilaginoasă; de cartilaj.

249


Osteoartrită – proces infecţios acut sau subacut, al extremităţilor osoase articulare sau al ţesuturilor moi ale articulaţiei cu extindere osoasă; degradarea cartilajului articular determinată de acţiune mecanică.Osteoblast – celulă osoasă tânără cu rol major în procesul de osificare, responsabilă de sinteza, depozitarea şi mineralizarea matrixului (gr. blastos - mugure).Obs. Unele osteoblaste participă la formarea barierei hematomatriciale, reglând transferul ionilor între sânge şi MEC; odată cu creşterea valorii stimulului mecanic extern, ţesutul osos îşi creşte densitatea datorită activităţii osteoblastelor; răspunsul alterat al osteoblastelor persoanelor în vârstă la stimuli mecanici este responsabil de diminuarea formării ţesutului osos cu implicaţii în osteoporoză; sub acţiunea unei solicitări mecanice eliberează factorul de creştere -TGF cu rol în stadiile iniţiale ale diferenţierilor osoase postfractură.Osteocit – celulă osoasă adultă, cu prelungiri numeroase şi ramificate, adăpostită în cavităţi numite osteoplaste.Osteoclast – celulă osoasă gigantă, multinucleată, cu un bogat echipament enzimatic şi rol în erodarea activă a osului (remaniere osoasă). Obs. În multe studii este descrisă activarea osteoclastelor şi resorbţia ţesutului osos, sub impulsul unui stimul mecanic.Osteocondrită – inflamaţie a oaselor şi cartilajelor respective; deformantă juvenilă vertebrală/epifizita disecantă – boală articulară (genunchi, şold, cot) constând din necroza unei porţiuni din epifiza articulară, care, în unele cazuri se desprinde şi devine un corp liber articular.Osteodistrofie – termen generic pentru afecţiuni osoase caracterizate prin modificarea formei, mărimii, consistenţei sau creşterii osului; chistică juvenilă – forma localizată a osteopatiei fibrochistice observată la tineri, caracterizată prin formaţiuni chistice multiple. Sinonim: distrofie osoasă.Osteogeneza – totalitatea proceselor de creştere şi diferenţiere a osului ca organ (gr. osteon - os + genesis - naştere).Osteogeneza imperfectă – un grup de afecţiuni moştenite ale ţesutului conjunctiv, rezultat ca urmare a unor mutaţii ce afectează colagenul din toate structurile corpului şi care determină fragilitate la nivel osos. Obs. Cele mai cunoscute tipuri sunt I şi II. Osteoliză – proces de resorbţie minerală şi organică a osului, care se produce prin acţiunea invalidantă a ţesutului de granulaţie bogat vascularizat, apărut ca rezultat al unei reacţii inflamatorii.Obs. Aspectul histologic al osului este caracterizat prin prezenţa unor spaţii lacunare în pereţii osoşi ai canalelor din sistemele haversiene; imagine radiografică de transparenţă osoasă centrală sau marginală, cu limite şterse sau netede, expresia unei resorbţii osteoplazice patologice.Osteită – termen generic folosit pentru denumirea inflamaţiilor ţesutului osos.Obs. Există mai multe forme de osteită: cronică, fibrochistică, nevralgică, etc.Osteon – unitatea morfofuncţională a ţesutului osos compact; ansamblul format dintr-un canal Havers, lamelele osoase cu dispoziţie concentrică în jurul acestuia şi componentele aflate în aceste formaţiuni ( gr. osteon - os).Obs. Se mai numeşte şi sistem haversian. Denumirea corectă este osteon secundar pentru a se face distincţia faţă de osteonul primar care se organizează în timpul iniţierii formării osului.Osteomielita – inflamaţia măduvei osoase, propagată pe cale sanguină sau de la un proces inflamator articular. Obs. De cele mai multe ori este produsă de germeni piogeni (stafilococ, streptococ) sau de bacilul tuberculos. Osteomielita cauzată de germeni piogeni produce abcese ale măduvei

250


osului, ca şi ale substanţei osoase, care se necrozează şi se elimină sub formă de fragmente numite sechestre.Osteopatie – termen generic utilizat pentru desemnarea oricărei boli osoase.Osteoplaste – cavităţi stelate sau fuziforme din structura lamelelor osoase în care se găsesc osteocitele; prezintă numeroase prelungiri (canaliculi) ce reprezintă calea principală pentru difuziunea gazelor sanguine şi substanţelor nutritive între sistemul vascular şi osteoane. Osteoplastia – reprezintă înlocuirea unui os bolnav cu un altul sănătos sau cu material sintetic capabil să îi preia funcţia de susţinere (gr. plastos -modelat); plastie prin grefă osoasă.Osteoporoza – proces patologic caracterizat prin alterarea raportului dintre procesele de osteoformare şi osteoliză, cu predominarea celor din urmă, demineralizare osoasă, apariţia unor cavităţi osoase de dimensiuni mărite şi scăderea rezistenţei osoase la fracturi (gr. phoros - por, canal).Osteosinteză – intervenţie chirurgicală prin care se fixează fragmentele osoase ale unei fracturi.Osteotendinoasă (joncţiune) – regiune de conectare între os şi tendon. Osteotomia – intervenţie chirurgicală constând din secţionarea unui os în scopul obţinerii axării, derotării, alungirii, scurtării sau sprijinului său.

PParalizie – diminuarea sau dispariţia funcţiei motorii musculare, datorată leziunilor sistemului nervos central sau periferic. Sunt însoţite de rigiditatea muşchilor nefuncţionali, care poate fi dureroasă sau nu, ducând de obicei la atrofie musculară.Paralizie cerebrală (PC) – termen folosit pentru un grup de tulburări motorii şi de postură nonprogresive, cauzate de dezvoltarea anormală sau deteriorarea centrilor motori. Obs. PC este cauzată de evenimente produse înainte, în timpul sau după naştere. Anomaliile de control muscular care definesc PC sunt adesea însoţite de alte anomalii neurologice şi fizice.Pareza – deficit motor într-un grad mai mic decât cel produs de paralizie.Parkinson (boală) – afecţiune neurologică progresivă (degenerativă) ce apare cel mai frecvent după vârsta de 50 de ani, asociat cu distrugerea celulelor SNC care produc dopamina. Sinonim: paralizie agitantă.Obs. Este cauzată de leziuni ale muşchiului striat şi ale unor structuri nervoase (ex. locus niger). Se caracterizează prin tremor muscular cu caracter static ale membrelor şi capului încetinirea mişcării, paralizie parţială facială, particularitate a mersului şi posturii, fatigabilitate şi rigiditate musculară. Pas (mers) – perioada cuprinsă între contactul iniţial cu solul al unui picior şi până la realizarea contactului piciorului opus. Pas dublu (mers) – totalitatea mişcărilor care se efectuează între două contacte iniţiale succesive ale aceluiaşi picior (0% şi 100%); unitatea funcţională de mişcare în timpul mersului, compus din doi paşi simpli. Pas simplu – totalitatea mişcărilor care se efectuează între contactele iniţiale succesive ale celor două picioare (lungimea pasului - 72cm; durata - 0.5 sec). Perioadele mersului – subdiviziunile principale ale ciclului de mers. Obs. Mersul este împărţit în perioade (de sprijin şi pendulare); perioadele sunt subdivizate în 6 faze, din care două, de foarte scurtă durată, au fost numite momente. Vezi fazele mersului. Perioada de propulsie (mers) – perioadă dinamică sau de pendulare când piciorul părăseşte solul şi pendulează către anterior fără contact cu suprafaţa de sprijin.

251


Obs. Perioada de pendulare este împărţită într-o fază de pendulare iniţială (acceleraţie sau semipasul posterior), momentul verticalei membrului oscilant, şi faza de pendulare finală (decelaraţie sau semipasul anterior).Perioada de sprijin – perioadă statică sau de amortizare când piciorul este în contact cu suprafaţa de sprijin Obs. Perioada de sprijin se divide în faze: de contact iniţial, poziţia medie de sprijin cu faza de picior plat, desprinderea călcâiului şi desprinderea degetelor de sol – însumând desprinderea piciorului de sol şi propulsia.Periost – membrană conjunctivo-vasculară ce înveleşte oasele, cu rol în nutriţie şi formare de ţesut osos (creştere în grosime). Protezare – procedeu prin care se înlocuieşte un organ. Periostita – inflamaţia periostului, apărută de obicei în cadrul unui proces inflamator osos sau posttraumatic.Perimisium – teacă de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară fascicolul de fibre musculare într-un muşchi scheletic.Pelvis – structură osoasă în formă de bazin din componenţa scheletului uman; format din oasele coxale (lateral), pube (anterior), sacru şi coccige (posterior); centura pelvină care leagă trunchiul de membrele inferioare şi susţine coloana vertebrală. Plan (anatomic) – suprafaţă ce secţionează/intersectează imaginar corpul omenesc sub o anumită incidenţă. Mişcările au loc în aceste plane în jurul axului perpendicular pe planul respectiv.Obs. Planele care împart corpul în două jumătăţi se numesc medio-sagital (dreaptă şi stângă), medio-frontal (anterioară şi posterioară) şi medio-transversal (superioară şi inferioară). La intersecţia celor trei plane se găseşte centrul de greutate al corpului (S2).

Planul sagital este cel care divide corpul într-o parte stângă şi într-o parte dreaptă. Prin extensie numim planul sagital orice plan paralel cu cel sus menţionat. Este planul în care se execută mişcările vizibile din profil , în jurul unui ax transversal (frontal)

Planul frontal este cel care divide corpul într-o parte anterioară şi una posterioară. Este planul în care se fac mişcările vizibile din faţă în jurul unui ax sagital (antero-posterior).

Planul transversal este cel care împarte corpul într-o parte superioară şi una inferioară. Este planul în care se realizează mişcările vizibile de sus sau de jos în jurul unui ax vertical (longitudinal).

Pentru articulaţiile distale mişcările se realizează într-un singur plan (mişcări pure). La nivelul articulaţiilor proximale (umăr, şold) se realizează mişcări complexe, în mai multe plane simultan, în timp ce la nivelul articulaţiilor intermediare (cot, genunchi ) mişcările se realizează în două plane.Planta – termen anatomic pentru partea piciorului care se aplică pe sol. Sinonim: suprafaţă plantară, talpa piciorului.Plasticitate – abilitate de a se adapta la stimuli externi şi interni. Picior – segmantul terminal al membrului inferior care se gaseşte în contact cu solul în mers sau poziţie ortostatică. Picior anterior – segmentul anterior al piciorului, format din metatarsiene şi scheletul degetelor (falange). Sinonim: antepicior.Obs. Halucele are rol major în propulsie în timp ce degetele 2-4 asigură stabilitatea în ortostatism sau mers. Picior club – afecţiune congenitală în care piciorul prezintă modificări de formă şi statică. Obs. Piciorul poate prezenta un arc longitudinal foarte înalt (talipes cavus) sau se poate găsi în dorsiflexie (talipes calcaneus) sau flexie plantară (talipes equinus), abducţie, eversie

252


(talipes valgus), adducţie, inversie (talipes varus), sau combinaţii diverse ale acestor aspecte (talipes calcaneovalgus, talipes calcaneovarus, talipes equinovalgus, sau talipes equinovarus). În ultimul caz diformitatea piciorului constă în: inversie, adductia piciorului anterior faţă de cel posterior şi equinus (flexie tară). Piciorul nu poate fi eversat şi dorsiflectat. Sinonim: picior equin congenital.Picior deformat – termen ce include o serie de condiţii care pot afecta oasele, tendoanele şi muschii piciorului.Obs. Există deformaţii dobândite ale piciorului- afecţiuni ce apar pe parcursul vieţii, altele decât cele secundare fracturilor vicios consolidate. Includ halux valgus, degetele în ciocan, cele supraductus şi infraductus, halux varus, piciorul plat, antepiciorul plat, antepiciorul rotund, antepiciorul complex deformat, metatarsus primus varus, etc. şi deformaţii congenitale ale piciorului (picior strâmb congenital, calcaneus valgus, etc.).Picior mediu – segmentul mijlociu al piciorului format din oasele tarsului. La acest nivel este localizat arcul piciorului.Picior plat – semnifică prăbuşirea boltei plantare responsabilă de o creştere a suprafeţei de sprijin plantar pe sol. Obs. Nou născuţii au picior plat deoarece arcurile piciorului nu sunt încă definite. Această condiţie poate persista şi la vârsta adultă sau poate fi dobândit prin practicarea unor activităţi care necesită mers îndelungat şi cărarea unor greutăţi. Piciorul plat poate deveni dureros după pubertate, adesea din cauza unei luări importante în greutate. El este atunci contracturat şi antrenează o claudicaţie prin eschivarea de la gestul de a se sprijini pe suprafaţa plantară. În descrierea fazelor mersului este folosit ca termen descriptiv pentru faza de sprijin. Picior posterior – segmentul posterior al piciorului, format din talus şi calcaneu.Picior strâmb congenital – corespunde malformaţiilor ce modifică orientarea piciorului în raport cu gamba. Obs. Există patru direcţii în care piciorul poate fi deviat în raport cu gamba: în extensie, cu sprijin pe antepicior (equin); în flexie dorsală; în adducţie (varus); în abducţie (valgus). Picior varus equin congenital – deformare congenitală a unuia sau ambelor picioare ce asociază equin şi varus calcanean, adducţie şi inversie a antepiciorului şi mediopiciorului, atrofie a musculaturii gambei de partea afectată şi lungime mai mică a piciorului comparativ cu cel sănătos.Piramidal (tract) – două benzi bine definite formate din axonii motoneuronilor din cortexul motor, ce pătrund în măduva spinării şi se termină la nivel medular, în cornul anterior (tractul corticospinal anterior şi tractul corticospinal lateral); cuprinde totalitatea fibrelor cu origine corticală care coordonează motilitatea voluntară şi mişcările fine. Obs. Majoritatea fibrelor din acest tract se încrucişează; din acest motiv o leziue la nivelul emisferei cerebrale drepte va determina un deficit motor pentru partea stângă a corpului. Piramidal (sindrom) – include toate simptomele cauzate de deteriorarea parţială sau totală a tractului piramidal şi este caracterizat de: spasticitate, slăbiciune musculară progresivă, atrofii musculare, exagerearea reflexelor tendinoase profunde, reflexul Babinski pozitiv. Poliarticular – cu acţiune la nivelul mai multor articulaţii. Poliartrită – inflamaţie simultană a mai multor articulaţii; (cronică evolutivă) boală evolutivă cronică reumatismală progresivă, cu determinări poliarticulare simetrice, de tip inflamator şi alterare pronunţată a stării generale, ducând cu timpul la deformări şi anchiloze.Police – primul deget (degetul mare) al mâinii.Poliomielita – boală infecţioasă epidemică sau contagioasă provocată de un virus specific, care produce leziuni anatomice în substanţa cenuşie a măduvei spinării, atingând celulele nervoase motorii; se manifestă prin febră, tulburări digestive, somnolenţă şi dureri în

253


muşchii membrelor, urmate de paralizii localizate de obicei la membrele inferioare; paralizie infantilă.Porozitate (osoasă) – măsură a spaţiilor osoase; inversul densităţii.Postura – aliniament sau poziţie a corpului sau a părţilor sale. Postura (static) – postura care nu implică mişcare (imobilă).Postura (stare de echilibru) – postura care implică mişcare redusă.Postural (control) – menţinerea stabilităţii posturale sau a echilibrului. Sinonim: echilibru.Postural (control adaptativ) – strategie pentru menţinerea echilibrului prin modificarea mişcării ca răspuns la stimulii externi.Postural (control reactiv) – strategie pentru menţinerea echilibrului (e.g. prevenirea căderii) utilizând acţiunea musculară.Postural (control static) - strategie pentru menţinerea proiecţiei centrului de greutate în interiorul bazei de susţinere a corpului. Poziţie anatomică – poziţie de echilibru standard raportat la care se descrie mişcarea corpului. Corpul este în ortostatism cu membrele inferioare lipite, paralele şi membrele superioare de-a lungul corpului, palmele privind în afară (poziție de drepți anatomic).Poziţia (perioada) medie de sprijin (mers) – prima parte a susţinerii unilaterale din ciclul mersului. Vezi fazele mersului.Poziţie neutră – poziţie de referinţă a articulaţiilor în poziţia anatomică. Pre-pendulare (mers) – elementul final al perioadei de sprijin (50-60% din ciclul mersului); din punct de vedere funcţional este mai legat de faza de balans decât de cea de sprijin. Sinonim: ridicarea degetelor de pe sol; contact terminal. Vezi fazele mersului.Pronaţie – mişcare de rotaţie internă a mâinii şi antebraţului, astfel încât palmele sunt orientate în jos sau posterior; – mişcare de rotaţie a piciorului asociată cu abducţie şi flexie dorsală prin care se ridică marginea externă a piciorului şi toată greutatea se sprijină pe marginea internă.Propriocepţie – simț responsabil cu percepţia poziţiei corpului, posturii, echilibrului mişcării; activat de stimuli provenind din interiorul organismului cu referire la poziţia spaţială, activitatea musculară şi mişcare. Sinonim: simţ kinestezic.Proprioceptiv (deficit) – un defect de propriocepţie. Proprioceptiv (poziționare) – poziţionare a membrelor sau a capului şi gâtului, ca răspuns la stimulii proprioceptivi; baza reflexelor posturale.Proprioceptiv (reflex) – un reflex care este iniţiat de stimuli proprioceptivi.Proteza – un dispozitiv care înlocuieşte un organ, preluând funcţiile acestuia.

RRata metabolică bazală – cantitatea de energie consumată de corpul uman în repaos total, cu o activitate psihică normală şi într-un mediu cu temperatură neutră. Recuperare – procesul prin care o persoană care a suferit un traumatism sau o anumită patologie îşi recapătă funcţiile normale.Obs. Reprezintă o „activitate complexă (medicală, educaţională şi socio-profesională), prin care se urmăreşte restabilirea cât mai deplină a capacităţilor funcţionale, reduse sau pierdute de către o persoană (adult sau copil), în urma unor boli congenitale sau dobândite, ori a unor traumatisme, precum şi dezvoltarea mecanismelor compensatorii şi de adaptare, care să-i asigure în viitor posibilitatea de muncă sau auto-servire, respectiv o viaţă activă, independentă economic şi/sau social”.Redoare – rigiditate articulară, limitarea mişcărilor într-o articulaţie, prin organizare fibroasă, intra-şi periarticulară.

254


Reducere (osoasă) – repunere în poziţie anatomică în cazul fracturilor şi luxaţiilor, cu sau fără deschiderea focarului (reducere nesângerândă sau reducere deschisă si reducere ortopedică).Remodelare (osoasă) – reprezintă o succesiune de secvenţe alternative de resobţie şi formare osoasă, având ca rezultat schimbări de formă şi volum în structura ţesutului osos.Obs. Acest tip de activitate osoasă are loc în scheletul uman de la formare şi până la moarte, interesând atât osul compact cât şi osul spongios. Dintre factorii implicaţi în geneza fenomenului atragem atenţia asupra acţiunii factorilor mecanici.Resorbţie (osoasă) – distrugerea substanţei osoase; demineralizarea osului.Rotaţie internă (medială) – mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în interior.Rotaţie externă (laterală) – mişcare în plan transversal care duce o parte a corpului în exterior.

SSacralizare - anomalia congenitală a regiunii lombosacrate cu tendinţa asimilării ultimei vertebre lombare la prima sacrată. Transformarea vertebrei L5 poate îmbrăca 6 etape sau grade în funcţie de intensitatea modificărilor, pornind de la simpla dezvoltare exagerată a uneia din apofizele sale transverse şi ajungând la totala sa sudură cu prima vertebră sacrată.Sarcomer – unitatea contractilă a fibrei musculare striate. Totalitatea structurilor cuprinse între două membrane Z succesive. Obs. Sarcomerul conţine două benzi formate din miofilamente de actină şi miozină. În timpul contracţiei musculare filamentele alunecă unele printre celelalte determinând scurtarea sarcomerului.Schelet apendicular – oasele membrelor, inclusiv centura scapulară şi pelvină. Schelet axial – oasele ce formează axa corpului, respectiv craniul, coloana vertebrală, coastele şi sternul. Sciatică (durere) – durere rezultată prin iritaţia nervului sciatic care radiază tipic în regiunea fesieră şi posterioară a coapsei. Obs. Deşi sciatica poate fi consecinţa unei hernii de disc cu compresie nervoasă, orice cauză de iritaţie sau inflamaţie a nervului spinal va conduce la aceleaşi simptome. Sechestru (medical) – un fragment de ţesut osos devitalizat ca rezultat al unui proces patologic sau traumatism; un fragment de os necrotic detaşat ce migrează frecvent.Sinartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii fixe.Sincondroza – articulaţie în care unirea pieselor osoase se realizează prin cartilaj hialin; varietate de sinartroză.Sindesmoza – articulaţie în care unirea pieselor osoase se realizează prin ligamente.Sindromul tunelului tarsal – un complex de sindroame rezultat prin compresiunea nervului tibial posterior sau a nervilor plantari în tunelul tarsal, caracterizat prin durere, senzaţie de amorţeală, furnicături şi parestezii ale plantei.Sinovial (articulaţie) – clasificare structurală a articulaţiilor mobile, formate din capsula fibroasă articulară, membrana sinovială, cavitate sinovială, lichid sinovial şi cartilaj articular. Sinovial (cavitate articulară) – spaţiu dintre suprafeţele osoase articulare.Sinovial (lichid) – lichid de consistenţă vâscoasă care se găseşte în articulaţiile sinoviale cu rol în lubrificare şi reducerea fricţiunii.Sinovială (membrană) – membrana internă a capsulei articulare într-o articulaţie sinovială care produce lichidul sinovial.

255



Sistem nervos central (sistemul nervos al vieţii de relaţie sau sistemul nervos cerebro-spinal) – reprezentat de organele nervoase care constituie encefalul, adăpostit de cutia craniană, şi măduva spinării, în canalul medular al coloanei vertebrale.Sistem nervos periferic – cuprinde componente ale sistemului nervos, care se află în afara creierului şi a măduvei spinării: nervii cranieni, nervii spinali ganglionii spinali cu prelungirile lor şi nervii vegetativi. Spasticitate – afectare musculară care se dezvoltă gradual, ca raspuns la pierderea parţiala sau completă a controlului supraspinal al funcţiilor măduvei spinării, şi este caracterizată de modele de activitate alterată a unităţilor motorii, care duc la co-contracţii, tonus muscular anormal, mişcări anormale ale segmentelor şi control postural anormal; creşterea tonusului muscular datorată hiperexcitabilităţii în timpul stretch reflex; hipertonie musculară piramidalăSpondilita anchilopoietică - reumatism cronic deformant al coloanei vertebrale, evoluând în puseuri spre anchilozare în coloană de bambus. Anchiloza poate avea loc în extensie, când prinde de obicei articulaţiile coxofemurale , sau în flexie.Spondiloliza - anomalie congenitală constând în prezenţa unei întreruperi de continuitate a arcurilor vertebrale şi separarea lor de pediculi la nivelul istmului vertebral.Spondilolistezisul -alunecarea unui corp vertebral, de obicei anterior faţă de corpurile vertebrale subiacente. Cele mai frecvente alunecări sunt L5 pe S1 şi L4 pe L5. Presupune aproape întotdeauna o spondiloliză bilaterală a vertebrei care alunecă înainte.Stabilitate (articulară) – rezistenţă oferită de diverse ţesuturi periarticulare. Obs. Exista mai multe subsisteme care asigură stabilitatea unei articulaţii. Acestea sunt subsisteme pasive, active şi neuronale. Opusul stabilităţii este instabilitatea. Componentele osoase implicate în instabilitatea articulară pot fi evaluate radiologic. În incidenţa laterală razele X pot fi folosite pentru a evalua translaţii anterioare (anterolisthesis) sau posterioare (retrolisthesis). În cazul în care radiografia indică probabilitate semnificativă a translaţiilor, se pot utiliza evaluări în flexie-extensie. Acest lucru permite o evaluare mai exactă a problemelor potenţiale de instabilitate.Stepaj (mers) – tulburare de mers datorată paraliziei muşchilor inervaţi de nervul sciatic popliteu extern; în timpul mersului, piciorul loveşte solul întâi cu vârful şi apoi cu călcâiul. Sinonim: mers stepat.Structură – mod de alcătuire internă al unui sistem, caracterizată prin natura şi proprietăţile elementelor componente, prin distribuţia lor spaţială, prin conexiunile şi interacţiunile acestora. Substanţă osoasă compactă – varietate de ţesut conjunctiv dur (osos), adaptat la maximul funcţiei de susţinere şi rezistenţă, cu structura macroscopică omogenă, formată din lamele osoase alipite, fără a delimita cavităţi interioare. Sinonim: os cortical; os lamelar.Obs. Microscopic este format din lamele osoase dispuse concentric în jurul canalelor Havers (osteoane), prezentând cavităţi de dimensiuni reduse (canale Havers, lacune osteocitare, canale Volkman).Substanţa osoasă spongioasă – varietate de ţesut conjunctiv dur (osos), cu structură macroscopică asemănătoare cu textura unui burete (poroasă), formată din lamele osoase (trabecule) orientate în direcţii diferite şi delimitând o serie de cavităţi de mărimi şi forme diferite (areole) în care se găseşte măduva osoasă hematogenă. Sinonim: ţesut trabecular; spongioasă osoasă.Obs. Microscopic organizarea acestei clase de ţesut este bazic lamelară, lamelele osoase fiind dispuse în general în planul forţelor mecanice ce se exercită asupra osului, identificându-se cu liniile izostatice.Supinaţie – mişcare de rotaţie internă a mâinii sau a antebraţului prin care palma priveşte în sus sau anterior; mişcare de rotaţie internă a piciorului, asociată cu adducţia şi flexia

256

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83duva_spin%C4%83rii

http://ro.wikipedia.org/wiki/Creier

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sistem_nervos

http://ro.wikipedia.org/wiki/Coloana_vertebral%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83duva_spin%C4%83rii

http://ro.wikipedia.org/wiki/Craniu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Craniu


plantară, prin care se ridica marginea internă a piciorului, astfel încât întreaga greutate a corpului e suportată de marginea externă.Suport (medical) – modalitate de susţinere a greutăţii corpului - totală sau parţială. Sinonim: sprijin.Suport activ – contribuţia acţiunii musculare pentru asigurarea stabilităţii articulare.Suport unilateral (mers) – perioda în care greutatea corpului este suportată de un singur membru inferior.Suport bilateral (mers) – perioda în care greutatea corpului este suportată de ambele membre inferioare.Suport pasiv – contribuţia ţesuturilor necontractile pentru asigurarea stabilităţii articulare.Susţinător plantar – aparat ortopedic alcătuit de obicei dintr-o lamă de dură de aluminiu, sudată după un mulaj de gips, pentru susţinerea bolţii în piciorul plat.ŞŞchiopătat – mers asimetric cu sprijin inegal şi cu oscilaţii anormale de trunchi, datorat unei afecţiuni care interesează coloana vertebrală, centura pelviană, un membru inferior sau ambele membre inferioare, în măsură inegală. Obs. Poate fi cauzat de durere, alterarea funcţiei musculare, deformări osoase, dezechilibre neuromusculare de cauze variate.Şold – parte a corpului omenesc situată între trunchi şi coapsă; regiune anatomică corespunzătoare articulaţiei membrelor inferioare cu trunchiul (art. coxofemurală).

TTabes – stadiu tardiv de neurosifilis caracterizat prin leziuni degenerative ale măduvei spinării, care se manifestă prin: tulburări ale sensibilităţii profunde, lipsă de coordonare a mişcărilor, puternice dureri viscerale, modificări pupilare, atrofie optică, tulburări trofice, sfincteriene; poate apare la 5-20 de ani dupa infectare. Sinonim: ataxie locomotorie progresivă;Talus – primul dintre oasele tarsiene ale piciorulu. Sinonim: astragal.Talus valgus – deviaţie a piciorului îndreptată spre exterior.Talus varus – deviaţie a piciorului îndreptată spre interior.Tarsiene/tars – regiune a piciorului formată din 7 oase (talus, calcaneu, navicular, cuneiform medial, intermediar şi lateral, şi cuboid); localizată între gleznă şi metatars.Tendon – bandă de ţesut fibros conjunctiv care conectează muşchiul de os. Tendinită – inflamaţia unui tendon, de obicei datorată suprasolicitării.Tibie – os al gambei, situat în partea medială.Tomografie axială computerizată/CT – examen radiologic care utilizează tomodensitometrul, ori scanerul cu radiaţii x; se obțin imagini numerice ale unor secţiuni foarte fine prin organele examinate; obţinerea de imagini ale structurilor, create de un computer care preia datele de la mai multe imagini radiologice şi le transcrie sub formă de imagine printr-un afisaj în nuanţe de cenuşiu cu redarea secţiunii anatomice pe un ecran. Transplant – reprezintă introducerea unui organ sau fragment de organ pe cale chirurgicală într-un organism viu, în scopul înlocuirii organului respectiv, care poate fi uzat sau distrus, şi restabilirea legăturilor vasculare ale organului transplantat cu organismul primitor.Traumatism – leziune suferită de un organism viu prin loviri violente, tăieturi, înţepături etc.; ansamblul tulburărilor de ordin local şi general care apar în urma acţiunii unui agent extern violent.Tredelenberg (postura) – mers patologic caracterizat prin “căderea” pelvisului în timpul poziţiei medii de sprijin datorită insificienţei sau paraliziei adductorilor şoldului.Trendlenburg (semn) – un semn depistat prin examenul fizic, asociat cu diferite anomalii de şold (insuficienţă musculară a abductorilor sau luxaţie congenitală de şold, artrită reumatică,

257

http://www.sfatulmedicului.ro/Psihologie-si-psihoterapie/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-in-sine_34

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/raze-x-sau-radiatii-x_4750


osteoartrită), în care pelvisul “cade” de partea opusă faţă de locul afecţiunii în timpul staţiunii unilaterale pe membrul afectat. Obs. În timpul mersului, compensarea are loc prin înclinarea trunchiului spre partea afectată; sprijinul pe piciorul bolnav se face înclinând toracele de aceeaşi parte în vreme ce bazinul se înclină în jos spre partea opusă datorită insuficienţei muşchiului fesier mijlociu a cărui contracţie nu mai este eficientă ca să facă abducţia bazinului pe coapsa de sprijin.Tropomiozina – proteină reglatoare localizată la nivelul miofilamentelor de actină.Obs. Din loc în loc, la capetele moleculelor de tropomiozină se găsesc moleculele de troponină (50.000 D) (formate din trei proteine). În general, o tropomiozină însoţeşte 7 molecule de actină. Troponina – proteină reglatoare care se leagă atât de tropomiozină cât şi de actină. Atunci când se combină cu calciu, influenţează tropomiozina pentru a iniţia contracţia musculară.

UUnghiul de stabilitate – unghiul format de proiecţia centrului de greutate cu linia care uneşte centrul de greutate cu marginile bazei de susţinere. Stabilitatea creşte cu cât unghiul este mai mare. Unitate mecanică – totalitatea fasciculelor alcătuind o porţiune funcţională distinctă, acţionând în acelaşi sens. Obs. Unităţile mecanice din cadrul unui muşchi au acţiune opusă între ele. Descompunerea în unităţi mecanice se întâlneşte la muşchii voluminoşi sau laţi alcătuiţi din porţiuni cu orientare diferită.Unitate motorie – ansamblul morfo-funcţional constituit din neuronul motor spinal, prelungirea sa axonală, ramificaţiile lor şi totalitatea fibrelor musculare ataşate sinaptic; formată din α-neuronii motori şi toate fibrele musculare inervate de aceştia, toate aceste fibre vor fi de acelaşi tip (roşii- lente sau albe-rapide).Obs. Atunci când o unitate motorie este activată, toate fibrele acesteia se vor contracta. Grupurile de unităţi motorii lucrează adesea împreună pentru a coordona contracţia muşchiului. Numărul de fibre musculare în cadrul fiecărei unităţi motorii este variabil: 400-2000 la muşchii implicaţi în mişcări grosiere (muşchii coapsei), 1-4 fibre la muşchii extrinseci ai globului ocular. În general, numărul de fibre musculare inervate de o unitate motorie variază în funcţie de gradul de implicare kinetică a diverselor grupe musculare şi de gradul de fineţe şi precizie a mişcării. Cu cât numărul de fibre musculare este mai mic, cu atât precizia mişcării e mai mare.

VValgus – deviere a unui membru sau segent de membru în afara axului longitudinal normal, astfel încât unghiul extern de 180° scade. Obs. Există un grad oarecare de valgus fiziologic (la cot, genunchi, gleznă); depăşirea acestui grad are semnificaţie patologică. Valgusul antepiciorului – patologie a piciorului în care antepiciorul suferă o eversie în timp ce articulaţia subtalară şi calcaneul sunt în poziţie neutră. Obs. Există 2 tipuri: valgus total (toate degetele sunt orientate în jos) sau flexia plantară a primei raze. Varus – deviere a unui membru sau segment de membru înăuntrul axului longitudinal normal, astfel încât unghiul intern de 180° scade. Obs. Există un grad oarecare de varus fiziologic (umăr, mână, şold); depăşirea acestui grad are semnificaţie patologică.

258


Varusul piciorului posterior (calcaneal) – patologie a piciorului în care calcaneul suferă o inversie în timp ce articulaţia subtalară este în poziţie neutră şi antepiciorul este perpendicular pe gambă. Varusul antepiciorului – patologie a piciorului în care antepiciorul suferă o inversie (halucele mai sus decât degetul 5) în timp ce articulaţia subtalară şi calcaneul sunt în poziţie neutră. Cauzează frecvent hiperpronaţie. Viteză de mers – distanţă parcursă într-un timp dat; măsură a capacităţii funcţionale utilizată frecvent de clinicieni.

259

glosar medical modificat

Documents