GLOBALIZARE ŞI TEORII

ALE DEZVOLTĂRII

SUPORT DE CURS, ANUL IV RISE

Lector Dr. Dana Pop

2006

1

Cuprins

Cuprins.........................................................................................2Conceptul de globalizare.............................................................4

Teorii referitoare la apariţia globalizării..................................4Tipuri ale economiei actuale....................................................5Definiţii ale globalizării............................................................6Semnificaţiile globalizării........................................................8Ce nu ar fi globalizarea............................................................8

Vectorii globalizării.....................................................................9Revoluţiile tehnologice.............................................................9Noua economie.......................................................................10Trăsăturile distinctive ale globalizării economiei..................11Schimbările economiei mondiale...........................................13Etapele globalizării.................................................................15

Creştere economică şi globalizare.............................................18Factorii creşterii economice...................................................18Inegalităţi şi globalizare.........................................................18

Corporaţiile multinaţionale şi globalizarea................................20Investiţiile străine directe şi globalizarea capitalului.............22Forme ale globalizării producţiei...........................................23

Globalizarea financiară..............................................................24Crearea noului spaţiu financiar global....................................24Regula celor trei “D” şi piaţa financiară................................25De ce au loc aceste mutaţii.....................................................26Investitorii instituţionali.........................................................27Efectele globalizării financiare...............................................28Care este politica faţă de globalizarea financiară?.................29

Globalizarea culturală................................................................29Critica “schimbului inegal” între culturi................................30Către societatea globală..........................................................31

2

Globalizarea pieţei muncii.........................................................32Imigrarea şi globalizarea........................................................34

Efectele globalizării...................................................................35Cele 7 păcate ale globalizării..................................................36Sărăcie şi globalizare..............................................................38

Pro sau contra globalizare?........................................................39Limitele globalizării...............................................................41Politici alternative pentru ţările în curs de dezvoltare............42Antiglobalizare sau avantaje ale globalizării?........................44

Bibliografie selectivă.................................................................52

3

Conceptul de globalizare

Teorii referitoare la apariţia globalizării

Este larg acceptată părerea conform căreia, în funcţie de momentul declanşării, ar exista trei posibilităţi de abordare:1. se poate vorbi de globalizare de la începuturile istoriei – este

o exagerare deşi există unele argumente cum ar fi apariţia primelor imperii, răspândirea creştinismului etc. Sfera de cuprindere a globalizării cuprinde 3 domenii ale vieţii sociale- economic, politic şi cultural – ca urmare, nu exista pe primele trepte de dezvoltare istorică a omenirii;

2. este un fenomen contemporan, caracteristic modernizării şi dezvoltării capitalismului, care s-a accelerat în ultimele decenii;

3. este un fenomen recent, asociat cu alte evenimente denumite postindustrializare, postindustrialism sau “reorganizarea capitalismului pe alte baze” (Waters M., 1996, p.4)

Globalitatea este considerată o formulă neutră a internaţionalului ce are ca metodă de lucru cooperarea interguvernamentală.

Globalismul aparţine clasei noţionale a imperialismului; în cadrul acestuia o parte domină toate celelalte părţi.

Principiul ordonator pentru gobalitate şi globalism este cel al adversităţii, în timp ce noul principiu al globalizării este cel al competiţiei într-un întreg care e mai mult decât suma părţilor, iar părţile tind să imite întregul.

4

Tipuri ale economiei actuale

În ceea ce priveşte economia actuală, se consideră că ar exista, în principal, două tipuri şi anume:1. economia inter-naţională , respectiv cea în care actorii sunt

economiile naţionale şi care implică o integrare sporită a naţiunilor şi actorilor economici. În această situaţie, relaţiile comerciale tind să îmbrace forma specializărilor naţionale şi a diviziunii internaţionale a muncii.

“Astfel importanţa comerţului este înlocuită progresiv cu centrarea relaţiilor în domeniul investiţiilor dintre naţiuni (…) forma de interdependenţă dintre naţiuni rămâne una strategică. Mai exact, ea presupune continuarea demarcaţiei relative dintre cadrul intern şi internaţional al implementării de politici şi al managementului afacerilor economice şi, în plus, separarea relativă a efectelor economice”. (Hirst P., Thomson G., 2002, p.25)

2. economie globalizată , respectiv un model ideal care poate fi dezvoltat în opoziţie cu economia internaţională. “Într-un astfel de sistem global, economiile naţionale diferite sunt subsumate şi rearticulate în sistem prin procesele şi tranzacţiile internaţionale. Din contră, în economia inter-naţională procesele care sunt determinate la nivelul economiilor naţionale sunt încă predominante, iar procesele internaţionale sunt rezultatele performanţelor diferite şi distincte ale economiilor naţionale”. (Hirst P., Thomson G., 2002, p.27)

Sistemul economic internaţional devine autonom şi dezimplicat social, iar pieţele şi producţia devin cu adevărat autonome. Problema pe care acest model de economie globalizată o pune autorităţilor publice ale diferitelor state este modul în care s-ar putea concepe politici care să coordoneze şi

5

să integreze eforturile de reglementare astfel încât acestea să facă faţă interdependenţei actorilor economici.

Definiţii ale globalizării

Termenul “globalizare” a apărut la sfârşitul anilor ’60 şi a fost lansat de un specialist canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan, Univ. din Toronto şi specialistul american în “problemele comunismului”, Zbigniew Brzezinski, Univ. Columbia. McLuhan a extrapolat lecţiile războiului din Vietnam şi a lansat expresia “sat global”.

Termenul de globalizare a intrat în dicţionar prima dată în 1961. În literatura de specialitate există numeroase definiţii ale acestui fenomen contemporan. Ne vom opri în continuare la câteva pe care le considerăm sugestive.

“Lumea devine tot mai mult un supermarket global (engl. a global shopping mall) în care ideile şi produsele pot fi găsite peste tot în acelaşi timp. Globalizarea nu vizează, pur şi simplu, procesul obiectiv de creştere a intercomunităţii. Ea vizează conştientul şi subiectivitatea individului, adică scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea este ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp de secole, colonizare. Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic”. (Bari I., 2003, p.36)

“(…)globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai

6

largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale şi având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând, la rândul lor, o soluţionare mai curând globală decât naţională”. (Bari I., 2003, p.37)

Definiţia bunului simţ: “Globalizarea este procesul prin care oamenii de oriunde înţeleg să accepte ceea ce-i aseamănă, punând în surdină ceea ce-i separă”. (Marin D., 2004, p.79)

Definiţia pozitivă: “Globalizarea este un proces de tranziţie care include toate formulele de organizare socială ca finalitate atât a tranziţiei postcomuniste, cât şi a celei postcapitaliste, adică exact ceea ce ar da sens ambelor procese, tranziţia globală”. (Ibidem., p.79)

Definiţia convenţionalistă: “Globalizarea este noua ordine economică şi politică a lumii, ca sistem multidimensional şi corelativ în care coerenţa este dată de guvernanţa globală”. (Ibidem., p.79)

Definiţia deschiderii: “Globalizarea este expresia unui sistem al lumii în cel mai înalt grad de integrare şi deschis permanent integrării”. (Ibidem., p.80)

Definiţia principială: “Globalizarea este un sistem în care funcţia-obiectiv vizează întregul cu scopul de a elimina adversitatea, iar concurenţa, de a genera distrugere creatoare”. (Ibidem., p.80)

Definiţia teleologică: “Globalizarea este o potenţialitate şi o tendenţialitate a structurilor coerente ale lumii, ca materializare progresivă a raţionalităţii şi raţiunii umane universale”. (Ibidem., p.80)

Definiţia instrumentală: “Globalizarea este procesul de ordonare a lumii, ca îndepărtare de haos, bazându-se pe tehnologie occidentală, finanţe permisive şi informaţii libere, adică liberalizarea accesului la randament şi modernitate, la acumularea de bogăţie şi putere”. (Ibidem., p.80)

7

Definiţia integratoare: “Globalizarea este procesul de funcţionalizare a economiei globale, care, în cadrul societăţii globale, devine aptă să creeze structuri de decizie globală pentru soluţionarea problemelor globale”. (Ibidem., p.81)

Semnificaţiile globalizării

1. relaţii între economie, societate, instituţii, probleme şi gestionarea puterii globale; esenţa globalizării este asigurarea finalităţii sociale a economiei performante; este necesară o politică globală şi instituţiile specifice globalizării; se consideră că reforma instituţională trebuie să vizeze: FMI, BM, OMC, ONU etc.

2. globalizarea a reuşit în pieţele financiare;3. identitatea agenţilor specifici: firme globale, superpieţe (de

regulă financiare), fonduri de risc, operatorii spaţiului virtual (“turma electronică”), ONG (ecologiste, antisărăcie etc.), organisme de standardizare internaţionale, personalităţi cu notorietate globală etc. (vezi Marin D., 2004)

Ce nu ar fi globalizarea

Globalizarea a fost deseori identificată cu generalizarea sărăciei, dependenţei şi criminalităţii. În ceea ce ne priveşte, considerăm că există trei modele inadecvate, după cum urmează:1. globalizarea – problemă de concentrare progresivă a

economiilor naţionale cu ţinta de a crea o economie mondială coerentă. Însă ordinea economică spre care s-ar tinde ţine de controlul naţional al concurenţei internaţionale. “Concluzia este că globalizarea nu are cum să fie doar internaţionalizare, nici măcar o sublimare a internaţionalelor, după cum nu poate fi nici imperialism, fie el numit

8

americanizare sau, în varianta franceză, mondializare, victorie a intereselor exclusive ale unui stat”. (Marin D., 2004, p.50)

2. nu este o tendinţă de natură pur transnaţională. Ţările puternice au firme puternice care să acţioneze oriunde pe mapamond. O ţară puternică are companii transnaţionale care să importe produs intern din alte ţări şi regiuni.

3. Francezii vorbesc de mondialism ca impunere a intereselor capitalului american, anglo-americanii vorbesc de globalism ca supremaţie a modelului centrat pe speculaţii financiare şi mobilitatea extremă a capitalului financiar. În aceste viziuni, “economiile naţionale devin amplasamente investiţionale, dereglementarea devine o condiţie, guvernarea de la distanţă, de tip monetar, este reclamată drept reţeta ideală, cel mai capitalizat este cel mai puternic şi pentru asta dictează regulile jocului. Economicizarea începe să fie agresivă, protecţia socială pierde teren, statul devine minimal, convenţiile suprastatale sunt eminamente economice, sensul evoluţiei este spre economia de tip <offshore”. (Ibidem., p.52-53)

Vectorii globalizării

Revoluţiile tehnologice

Inovaţia tehnologică se referă mai ales la tehnologia de informare şi comunicare. Revoluţia tehnologică implică şi o revoluţie socială şi o avansare dinspe capitalismul industrial spre o dezvoltare postindustrială a relaţiilor economice.

Prima revoluţie a constituit-o apariţia maşinii cu aburi (sfârşitul sec. al XVIII-lea), a doua revoluţie (sfârşitul sec. al XIX-lea) introducerea electricităţii şi a sistemelor tehnologice electro-mecano-chimice, a treia revoluţie a început în 1950,

9

după ce în 1948 fusese descoperit tranzistorul, urmat de microprocesor la începutul anilor 1970 şi de introducerea acestuia în prelucrarea informaţiilor, telecomunicaţii şi telematică. În general, sistemele tehnologice ataşate celor trei revoluţii industriale coexistă, se întrepătrund, dar se şi substituie şi se elimină reciproc.

Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii şi a telecomunicaţiilor, dispune de două caracteristici de bază: convergenţa serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu poate fi furnizat prin acelaşi mijloc de înmagazinare şi transmisie şi conectabilitate şi interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli pot prelucra şi utiliza resursele prin intermediul reţelelor. “Practic, toate informaţiile sunt transmise pe căi de înaltă definiţie şi standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura de specialitate, au fost desemnate drept <primele autostrăzi electronice ale lumii>”. (Bari I., 2003, p.38)

Noua economie

Un sistem economic modern necesită 3 elemente pentru a funcţiona: cererea, oferta şi intermediarii care pun în contact reprezentanţii celorlalte două.

“În ultimii ani a fost din ce în ce mai evident că o nouă economie iese la iveală. <Vechea ordine> industrială este înlocuită de o economie bazată pe informatică şi pe reţele de calculatoare.” (Bari I., 2003, p.52) În noua economie tranzacţiile sunt în special digitale, iar creşterea este influenţată de mai mulţi factori faţă de economia industrială. Noua economie presupune extinderea utilizării informaţiei digitale şi a Internetului ca mediu de lucru într-o arie largă de servicii şi activităţi.

10

Sintagme de definire a noii economii “<economia digitală>, pentru că vizează bunuri şi servicii a

căror producţie, dezvoltare şi vânzare depind, în mod esenţial, de tehnologii digitale;

<economia informaţiei>, pentru că include toate bunurile şi serviciile legate de tehnologiile informaţionale, cum ar fi: cercetare, servicii legale şi bancare, servicii financiare;

<economia virtuală>, pentru că mediul în care se desfăşoară tranzacţiile nu este un mediu fizic, ci virtual;

<economia Internetului>, pentru că mediul de lucru este Internetul;

<e-commerce>, <e-banking> şi <e-economy> etc. (…)În esenţă, noua economie este un concept larg care

descrie o economie în care, atât produsul final, cât şi stările intermediare ale acestuia constau în informaţie şi în care tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi tehnologii au rolul de a potenţa eficienţa în practicile de afaceri convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor noi procese şi produse”. (Ibidem., p.53)

Trăsăturile distinctive ale globalizării economiei

În lumea francofonă globalizarea este considerată un moment în cadrul procesului de mondializare, iar actorul principal îl reprezintă firma, de preferinţă una multinaţională.

Oligopolul mondial a fost definit de mulţi ca fiind concentrarea capitalurilor la nivelul Triadei (SUA, UE, Japonia).

O caracteristică importantă a globalizării o constituie integrarea în calitatea de componentă a unei duble mişcări de polarizare: pe plan intern (şomaj) şi internaţional (ecart între ţările din inima oligopolului internaţional şi cele de la periferie – “state care nu mai prezintă interes, nici economic şi nici

11

strategic (…) proces de marginalizare, de demarcaţie între ţările democratice bogate şi zonele sărăciei incapabile de a se mai înscrie în ritmurile productivităţii mondiale şi de a mai demara acţiuni competitive”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.71)

Chiar dacă în multe state în curs de dezvoltare forţa de muncă este ieftină, firmele aparţinând oligopolului mondial (Triadei) au raportat totul la piaţa muncii din ţările dezvoltate, globalizarea reprezentând încercarea de integrare simultană a celor trei pieţe specifice oligopolului mondial şi anume piaţa mărfurilor şi serviciilor, piaţa capitalului şi tehnologiei şi piaţa muncii. Mai întâi globalizarea a cuprins piaţa bunurilor şi serviciilor, apoi au intrat în circuit tehnologiile şi piaţa financiară iar pe ultimul loc s-a situat piaţa muncii.

“Globalizarea se referă la multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial. Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea (sau adâncimea). Pe de o parte, ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul, sau operează pretutindeni în lume, fapt ce împrumută acestui concept o conotaţie spaţială. Pe de altă parte, ea presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune, interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare, alături de extindere a legăturilor, are loc şi o adâncire a proceselor globale”. (Dunning J.H., 1997, p.12)

S-a făcut trecerea de la oligopoluri naţionale la oligopol mondial. “Un exemplu concludent în această privinţă ni-l oferă firmele japoneze, organizate în reţele de tip <keiretsu>. În cadrul

12

reţelei există un imens flux de informaţii reciproce între parteneri, fără a se practica o ierarhie rigidă. Membrii aceluiaşi grup industrial beneficiază, pe linie financiară, de coordonare şi consultanţă din partea unei mari bănci care este integrată organic grupului. Colaborarea este uneori atât de strânsă, încât membrii oligopolului îşi împart laboratoarele de cercetare şi chiar unele capacităţi de producţie. (Chesnais F., 1994, p.84) Legăturile de cooperare pe plan financiar, tehnologic, industrial şi comercial pe care membrii unei asemenea reţele le stabilesc între ei relevă faptul că ei se consideră şi se tratează ca parteneri egali, indiferent de dimensiunile firmelor. Se poate afirma că, în cadrul reţelei oligopoliste asistăm la crearea unei adevărate pieţe interne, unde costurile de tranzacţie sunt substanţial reduse”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.239)

Schimbările economiei mondiale

De pe la mijlocul anilor ’60 au apărut schimbări importante cum ar fi: comerţul internaţional a crescut mai repede decât producţiile

naţionale; s-a conturat o anumită omogenizare a stilurilor de viaţă, cel

puţin în rândul clasei mijlocii şi pentru anumite elemente ale consumului (The Economist a propus evidenţierea puterii de cumpărare prin compararea preţului unui Big Mac de la Mc Donald's);

marile întreprinderi şi-au dezvoltat filialele din străinătate ca urmare a unui avânt fără precedent al investiţiilor străine directe în cei trei poli ai Triadei (SUA, UE, Japonia);

relansarea lanţului valorii nu s-a oprit la producţie ci priveşte tot mai mult inovaţia;

internaţionalizarea pieţelor financiare. “Astăzi, fluxurile financiare sunt de cincizeci de ori mai mari decât tranzacţiile

13

corespunzătoare exportului de bunuri şi servicii, iar mişcările fondurilor de plasament private sunt mai mari decât rezervele băncilor centrale”. (Boyer R., în S.Cordellier, 2001, p.21)

politicile economice s-au schimbat: “Cercurile financiare internaţionale evaluează şi anticipează în permanenţă deciziile puterilor publice, constituind o contra-putere, anonimă în aparenţă, dar considerabilă”. (Ibidem., p.21)

problema mediului are amploare planetară.

Anii ’90 au fost caracterizaţi de 6 tendinţe principale şi anume: firmele multinaţionale au beneficiat de deschiderea spaţiului

global, ceea ce le-a permis să-şi optimizeze profiturile pe teritorii mult mai variate;

“Firmele multinaţionale încearcă să identifice reguli de drept privat aplicabile părţii din concurenţa internaţională care nu poate fi codificată de reguli emanând de la organizaţiile internaţionale” (Ibidem., p.40);

aranjamente sectoriale – acestea nu pot înlocui noi instituţii internaţionale conforme regulilor în vigoare;

o serie de acorduri comerciale bilaterale duc la o convenţie multilaterală garantată de o organizaţie după modelul WTO;

zone economice ce au drept obiectiv internalizarea interdependenţelor strategice dintre diverse domenii şi diverse ţări ale căror interese pot fi uneori divergente;

“dificultăţile financiare ale statului-naţiune au determinat o descentralizare şi o regionalizare a gestiunii bunurilor colective locale cum ar fi infrastructurile din transporturi, educaţia, pregătirea profesională, chiar şi ajutoarele pentru dezvoltare şi pentru integrarea socială a şomerilor”. (Ibidem., p.42)

14

a fost preferat termenul de globalizare – “eronat, dar simplu – conceptului <configuraţie întortocheată> – mai pertinent, dar mai complicat”. (Ibidem., p.43)

Globalizarea contemporană se deosebeşte de procesele precedente integraţioniste prin:1. scara (mondială, anterior regională);2. ritmul schimbărilor: “este suficient să luăm în considerare

rata anuală a <universalizării> Internetului” (Bari I., 2003, p.33);

3. sprijinirea pe progresul tehnologic în mai mare măsură, cu impact asupra vieţii cotidiene.

Etapele globalizării

“Kevin H. O’Rourke (profesor la Universitatea din Dublin) şi Jeffrey G. Williamson (profesor la Universitatea Harvard) şi-au propus, într-o lucrare cu acelaşi nume apărută în anul 2000, să răspundă la întrebarea: Când a apărut de fapt globalizarea?. Unii istorici asociază <big bang-ul> globalizării momentelor 1492, când Christofor Colombus a atins Americile, şi 1498, când Vasco da Gama face ocolul Africii, acestea fiind considerate cele mai importante evenimente ale istoriei umanităţii (un reprezentant de seamă al acestei viziuni este William H. McNeill, 1999). Alţi istorici (printre care André Gunder Frank, 1998) susţin că procesul globalizării a apărut mult mai timpuriu, fiind asociat unei pax mongolica. O a treia opinie consideră că economia lumii a fost extrem de fragmentată şi <deglobalizată> înaintea secolului al XIX-lea. Nici una dintre aceste trei perspective nu a demonstrat în mod explicit diferenţa dintre expansiunea comerţului mondial condusă de vectorul creşterii cererii şi ofertei în cadrul partenerilor comerciali naţionali (ex. creşterea populaţiei) şi expansiunea comerţului

15

indusă de vectorul integrării pieţelor (forma de manifestare centrală a globalizării, care conduce la convergenţa preţurilor). Cei doi autori demonstrează empiric că cele două momente, 1492 şi 1498, nu au avut impactul economic presupus de către istorici, cu toate că nu minimizează importanţa istorică a acestora când a apărut transferul de tehnologie, de produse agricole, de boli etc. la scară globală. Cu atât mai mult a căzut şi teoria apariţiei precedente a globalizării. Dar au evidenţiat cu numeroase argumente (reducerea costurilor de transport fără precedent, corelaţii între preţurile factorilor de producţie, preţurile mărfurilor etc.) că secolul al XIX-lea a fost leagănul globalizării, iar în a doua jumătate a secolului XX acest fenomen a erupt, cu toate că termenul de globalizare s-a încetăţenit abia în anii ’90”. (Bari I., 2003, p.33, notă de subsol)

Alţi autori au propus ierarhizarea fazelor globalizării în care se regăsesc elemente specifice celor 3 arii de cuprindere după cum urmează:1. faza germinală (Europa, 1400-1750) – apar primele hărţi ale

pământului, revoluţionarea astronomiei de Copernic, adoptarea calendarului universal, conturarea hotarelor viitoarelor puteri coloniale;

2. faza incipientă (Europa, 1750-1875) – apar statele-naţiuni, se dezvoltă diplomaţia formală dintre acestea, apar primele convenţii legale internaţionale şi primele idei despre internaţionalism şi universalism;

3. faza decolării (take off, 1875-1925) – “are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenţei unei singure societăţi internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dintre naţiuni independente, extinderea comunicaţiilor, apariţia unor migraţii de masă (îndeosebi dinspre Europa spre America)” (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.16);

16

4. faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925-1969) – cele două războaie mondiale, temperate de înfiinţarea Ligii Naţiunilor şi apoi a ONU – a atras atenţia asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, epuizarea resurselor naturale, explozia demografică, malnutriţia, subdezvoltarea economică etc.);

5. ultimele decenii ale secolului XX . progrese în explorarea spaţiului cosmic şi în telecomunicaţii, apariţia formelor de integrare regională.

Unii consideră că au existat 2 valuri ale globalizării: 1820-1914 (înainte de 1820 toată lumea era săracă şi agrariană) şi 1960 – prezent (omenirea este împărţită în naţiuni bogate şi sărace). Asemănări: superficiale, referitoare la comerţ, fluxuri internaţionale de capital, importanţa reducerii piedicilor din calea tranzacţiilor economice internaţionale. Diferenţe: impactul pe care aceste fapte economice l-au avut asupra dezvoltării mondiale şi evoluţiei ideilor referitoare la globalizare.

“Primul val a creat premisele apariţiei divergenţei între veniturile realizate de statele industrializate şi cele dezindustrializate, iar cel de-al doilea val a pus bazele convergenţei între statele dezvoltate aparţinând unui mic grup cu un produs intern brut foarte înalt pe locuitor”. (Baldwin R.E., Martin Ph., 1999, p.57)

17

Creştere economică şi globalizare

Factorii creşterii economice

Conform teoriei neoclasice factorii direcţi sunt următorii:

stocul de capital al regiunilor analizate; forţa de muncă, cu caracteristicile acesteia, de la creşterea

populaţiei până la importul de inteligenţă; înzestrarea tehnologică a regiunii.

Inegalităţi şi globalizare

“În rândul ţărilor participante tendinţa de egalizare a veniturilor a fost mai accentuată la nivel internaţional decât la cel intranaţional (unde s-au manifestat uneori puternice tendinţe de divergenţă). Cele mai mari beneficii de pe urma globalizării le-au înregistrat ţările în dezvoltare care s-au integrat în economia globală, adică acelea care au ales să participe activ la procesul globalizării”. (Bari I., 2003, p.74)

“Înainte de primul război mondial inegalităţile intranaţiuni în SUA şi ţările Lumii Noi au crescut, dar au scăzut în ţările europene angajate în comerţul exterior şi care permiteau emigrarea. După cel de-al doilea război mondial, globalizarea a potenţat creşterea decalajelor veniturilor în interiorul ţărilor noi industrializate: tigrii asiatici, China, Mexic sau Brazilia. Decalajele nu s-au manifestat în mod evident la nivelul regiunilor sau sectoarelor liberalizate, ci mai degrabă în comparaţie cu ţările neparticipante la globalizare. (…) deşi inegalitatea globală s-a accentuat, ţările bogate nu au fost întotdeauna câştigătoare, aşa cum nici ţările sărace nu au fost întotdeauna perdante. Performanţele economice ale ţărilor participante la globalizare (cei mai perseverenţi globalizatori

18

fiind în ultimul deceniu China, India, Malayezia, Mexic, Vietnam, Uganda etc.) au fost mult superioare neparticipanţilor, indiferent dacă a fost vorba despre ţări (excluse voluntar sau marginalizate geografic) sau despre grupuri de neparticipanţi în interiorul ţărilor”. (Ibidem., p.77)

Perioada 1914-1950, care a fost caracterizată de ample regresii, “a condus la accentuarea inegalităţilor. Perioada postbelică a inversat tendinţa, ca urmare a liberalizării comerţului şi a migraţiei forţei de muncă, dar situaţia s-a înrăutăţit în ultimele două decenii (1978-1998, perioadă cunoscută sub numele de <ajustări structurale> în America Latină şi Africa, <tranziţie la economia de piaţă> în ţările est-europene) faţă de deceniile anterioare (1960-1978, perioadă cunoscută sub numele de <substituţia importurilor> în America Latină, majoritatea Asiei şi a Africii, <comunism> în Europa Estică, China, Vietnam şi <statul bunăstării> în ţările bogate)”. (Ibidem., p.77)

Unii specialişti opinează că un indicator mai relevant al echităţii creşterii economice globale decât alţii ar fi creşterea veniturilor medii pe cap de locuitor. Se poate constata că ţările cu venituri mici şi mijlocii au înregistrat o dinamică mai mare a creşterii economice în raport cu ţările cu venituri mari. Continentul asiatic a cunoscut cea mai accentuată creştere economică în ultimele două decenii, iar motoarele acestei creşteri au fost ţările cu cele mai ridicate ritmuri de creştere a PIB-ului din lume, considerate a fi <noii globalizatori> sau <buni globalizatori> (<good globalizers>) şi anume:

China –ritm mediu anual de creştere, în ultimele două decenii, de peste 10%;

Singapore şi Vietnam creştere anuală de aproape 8%, Malayezia – 7%; India şi Coreea – aproape 6%; Thailanda – peste 4% etc.

Ţările africane se confruntă în continuare cu cele mai mari probleme în domeniul dezvoltării economice, dar trebuie

19

remarcată evoluţia Sudanului (creştere medie anuală de peste 8% în ultimul deceniu), Ugandei (7%) şi Tunisiei (aproape 5%).

Ţările care au optat pentru creşterea integrării în economia globală, din perspectiva participării active la procesul globalizării, au cunoscut cele mai ridicate ritmuri de creştere a veniturilor pe cap de locuitor în ultimul deceniu, de circa 5% anual, în timp ce ţările marginalizate au înregistrat un regres de aproape 1%.

Raportul Băncii Mondiale intitulat “Globalization, Growth and Poverty”, din 2002, împarte ţările în globalizatori buni, care au adoptat politici favorabile globalizării, şi răi, în funcţie de ponderea deschiderii economiei spre exterior, utilizând indicatorul ponderii exporturilor şi importurilor în PIB – criteriu deseori criticat în literatura de specialitate.

Corporaţiile multinaţionale şi globalizarea

1. Firmele mondiale s-au constituit ca firme naţionale, ceea ce a implicat, în prealabil, concentrarea şi centralizarea capitalului;

2. Aceste firme şi-au diversificat producţia înainte de a se internaţionaliza;

3. “dată fiind originea lor naţională, forţa şi slăbiciunile economiei de unde provin se vor reflecta, în bună parte, în competitivitatea şi strategiile ce urmează să le adopte. Avem în vedere, în această ordine de idei, strategiile de aprovizionare, strategiile de piaţă care configurează cadrul general de amplasare a filialelor în străinătate şi strategiile integrării producţiei la scară internaţională”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.213)

Ţinând cont de tipologia descrisă de Bartlett şi Goshal (1989) referitor la formele de companii internaţionale, pe baza

20

ipotezelor acestora, s-ar putea schiţa o diferenţiere între patru tipuri organizaţionale de afaceri globale, utilizând etichetările lor de <multinaţional>, <internaţional>, <global>, respectiv <transnaţional>. Principalele caracteristici ale acestor modele de companii sunt:

1. “acelea care se clădesc pe o puternică bază locală, dovedindu-se sensibile şi reacţionante la diferenţele naţionale (<companii multinaţionale>);

2. acelea care exploatează cunoştinţele şi abilităţile companiei mamă, prin extindere şi adaptare mondială (<companii internaţionale>);

3. acelea care dau naştere unor avantaje de cost prin operaţiuni centralizate la scară globală (<companii globale>);

4. acelea care îşi răspândesc activităţile în unităţi relativ independente şi specializate, urmărind să fie competitive pe plan global, printr-o flexibilitate multinaţională şi prin dezvoltarea cunoaşterii şi a abilităţilor de învăţare pe plan mondial (<companii transnaţionale>)” (Hirst P., Thompson G., 2002, p.127)

În ceea ce priveşte corporaţiile multinaţionale (MNCs), putem trage următoarele concluzii:

1. procesul de globalizare a economiei ar fi atât o rezultantă a intensificării activităţii companiilor multinaţionale cât şi un motiv al afirmării lor tot mai puternice pe plan internaţional;

2. în contextul diversificării şi globalizării producţiei, valoarea adăugată creată în activităţile derulate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa internă;

3. se confirmă tendinţa de concentrare a afacerilor în sectoarele cu cele mai mari avantaje comparative şi spre pieţele cu un

21

potenţial înalt al cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare şi deschidere;

4. noul val al globalizării capitalului, al cărui promotor sunt, în primul rând, corporaţiile multinaţionale, se deosebeşte de cele precedente deoarece cuprinde o gamă mai largă de activităţi;

5. în cadrul unei economii globalizate, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esenţial. Mărimea companiilor condiţionează expansiunea lor peste hotare. Firmele nu urmăresc doar atingerea unor dimensiuni optime, ci îşi focalizează atenţia şi spre consolidarea reţelelor de producţie globale.

Investiţiile străine directe şi globalizarea capitalului

Expansiunea puternică a investiţiilor străine directe (FDI) în ultimul deceniu al sec. al XX-lea ar avea drept cauze:1. afirmarea importanţei producţiei internaţionale, promovată

mai ales de corporaţiile transnaţionale (TNCs);2. menţinerea disparităţilor dintre diferitele grupuri de state

d.p.d.v. al dezvoltării economice sau al stadiului de implementare a reformelor;

3. promotorul principal al FDI sunt statele OECD şi TNCs cu originea în aceste state;

4. numărul mare de fuziuni şi achiziţii, mai ales în SUA şi Europa Occidentală;

5. tendinţele mai recente ale transferului de tehnologie. Decalajele tehnice dintre statele dezvoltate şi o parte din statele aflate în curs de dezvoltare nu s-au atenuat;

6. semnarea de acorduri între fime din ţări diferite (pe termen scurt, mediu şi lung) cu diverse variante: societăţi mixte (joint ventures), leasing, subcontractare, franciză, marketing, cercetare-dezvoltare. Parteneriatele strategice “oferă

22

posibilitatea accesului la o serie de tehnologii complementare, reducerii costurilor şi riscurilor, creând, în acelaşi timp, o forţă sinergică mai mare asociată cercetării-dezvoltării. Cât priveşte fimele care provin din statele aflate în curs de dezvoltare, astfel de parteneriate strategice le oferă oportunitatea de a intra în posesia unor tehnologii noi, care să le îndrepte mai repede spre produsele cu o valoare adăugată per produs mai mare şi să le faciliteze pătrunderea pe anumite pieţe”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.263-264)

7. comerţul: investiţiile străine stimulează exporturile ţării gazdă – prin filialele din străinătate sau prin relaţiile de cooperare cu firmele locale.

Forme ale globalizării producţiei

În contextul actual, legăturile dintre producători în cadrul reţelei mondiale industriale au evoluat. Formele cele mai utilizate sunt : subcontractarea, licenţe de fabricaţie, franchising, contracte de gestiune, utilizarea intermediarilor (importatori, exportatori, distribuitori), înfiinţarea unor filiale de comercializare, a unor uzine de producţie prin investiţii directe, amplasarea unor laboratoare de cercetare în diverse puncte de pe glob pentru utilizarea mai eficientă a oportunităţilor create de forţa de muncă înalt calificată. Subcontractarea duce la reducerea costurilor salarizării şi

transportului, crearea unei oferte flexibile şi stabile. Subcontractorii provin din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare (pentru anumite produse);

Licenţele de fabricaţie sunt utilizate de firmele mari şi mici care dispun de mijloacele necesare pentru realizarea unor investiţii importante. “Adeseori, unele firme preferă să licenţieze concurenţilor lor tehnologii avansate la preţuri

23

ridicate, deoarece nu pot să-şi creeze, pentru moment, un mare număr de unităţi productive. În plus, doresc să obţină un beneficiu rapid de pe urma inovaţiilor lor”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.149)

Franciza constituie un ansamblu de drepturi de proprietate industrială şi intelectuală privind producerea şi comercializarea, într-un anumit spaţiu, a unor bunuri care au fost lansate anterior cu succes pe alte pieţe;

Contractul de gestiune este un mod de internaţionalizare a producţiei, prin intermediul căruia poate fi combinat capitalul local cu know-how-ul străin. Formula a dat rezultate pozitive mai ales în ţările în care legislaţia prevede ca majoritatea acţiunilor să fie deţinute de agenţii economici autohtoni sau acolo unde internaţionalizarea unui produs necesită o infrastructură deosebită;

Agenţii importatori şi distribuitori înlesnesc lansarea unui produs pe piaţă sau menţinerea unui contract pe termen lung între producători şi consumatori după ce produsul este cunoscut pe piaţă (vezi Coca-Cola).

Este necesar să menţionăm că toate aceste forme au avantaje şi dezavantaje.

Globalizarea financiară

Crearea noului spaţiu financiar global

O latură esenţială a globalizării o reprezintă centralizarea capitalului şi creşterea importanţei operaţiunilor financiare la nivelul marilor grupuri industriale, ceea ce a dat “posibilitatea înfiinţării unor adevărate <bănci de întreprindere> care nu sunt prizonierele unor practici bancare obişnuite, fiind purtătoare ale unor produse financiare noi”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.156)

24

Ultimele decenii au fost marcate de extinderea portofoliului serviciilor financiare la scară naţională şi globală şi de concentrarea geografică fără precedent a acestora. În ţările industrializate, internaţionalizarea serviciilor financiare a dus la creşterea puternică a numărului locurilor de muncă, concentrată în ariile urbane, mai ales în marile metropole.

“În principiu, crearea unei pieţe planetare a banilor trebuie să conducă la o mai bună alocare a capitalului în economia mondială. Cu toate acestea, simultan, mutaţiile finaciare s-au manifestat printr-o instabilitate crescută, cu repetate crize de bursă şi în sfera schimbului. Actualele disfuncţionalităţi ale sistemului monetar internaţional pot fi deci considerate drept o consecinţă directă a acestui fenomen”. (Plihon D., 2001, p.64)

Regula celor trei “D” şi piaţa financiară

- “<Dezintermedierea> este recursul direct al operatorilor internaţionali la pieţele financiare (finanţe directe) fără a trece prin intermediarii financiari şi bancari (finanţe indirecte) pentru efectuarea operaţiilor de plasament şi împrumut”. (Plihon D., 2001, p.64)

- “<Defragmentarea pieţelor> corespunde abolirii frontierelor dintre pieţe până în acel moment separate: deschidere către exterior a pieţelor naţionale în primul rând, dar şi, în interiorul acestor pieţe, dispariţie a compartimentelor existente – piaţă monetară (bani pe termen scurt), piaţă financiară (capitaluri pe termen mai lung), piaţă de schimb (schimburi de monede), pieţe la termen etc. De acum înainte, cel care investeşte (sau împrumută) caută cel mai bun randament trecând de la un titlu la altul sau de la o monedă la alta sau de la un procedeu de acoperire la altul: de la

25

obligaţiile în euro la cele în dolari, de la acţiuni la opţiuni, de la opţiuni la futures (bunuri cumpărate şi vândute pentru a fi livrate mai târziu –n.t.)”. (Ibidem., p.65) Ex. – swap. Sistemul financiar internaţional a devenit o mega-piaţă a banilor cu “dublă unitate – de loc: pieţele sunt tot mai interconectate graţie reţelelor moderne de comunicaţii; şi de timp: funcţionează continuu, 24 de ore din 24, în Extremul Orient, Europa şi America de Nord”. (Ibidem., p.65)

- “<Dereglementarea> a fost un element-motor al globalizării financiare. Autorităţile monetare din principalele ţări industrializate au abolit reglementările privitoare la schimburi pentru a facilita circulaţia internaţională a capitalului. S-au produs astfel, în 1983-1984, deschiderea sistemului financiar japonez, în bună măsură sub presiunea autorităţilor americane, apoi desfiinţarea sistemelor naţionale de control al schimburilor în Europa, odată cu constituirea pieţei unice de capital în 1990”. (Ibidem., p.65)

De ce au loc aceste mutaţii

Ultimele decenii s-au constituit în 2 perioade principale: anii 60 şi 70 – majoritatea fluxurilor financiare se realizau pe

axa Nord-Sud, principalele ţări industrializate (SUA, Japonia, UE) finanţând deficitele structurale ale ţărilor în curs de dezvoltare. Mişcarea s-a intensificat în 1974 şi 1982 (şocurile petroliere).

Criza datoriilor din 1982-83 a reprezentat o cotitură. “Ţările în curs de dezvoltare îndatorate ajung în situaţia de încetare de plăţi ca urmare a creşterii brutale a ratei dobânzilor şi a cotei dolarului la începutul anilor '80, creştere care le încarcă mult datoriile”. (Plihon D., 2001, p.66)

Transferurile de capital s-au orientat Nord-Nord. SUA a înregistrat mari deficite bugetare şi exterioare care au fost

26

finanţate de Europa şi Japonia. “Înainte de 1982, majoritatea finanţărilor internaţionale treceau prin sistemul bancar, ceea ce corespundea logicii de îndatorare bancare internaţională. Creşterea deficitelor americane (bugetare şi exterioare), criza datoriilor şi reorientarea Nord-Nord a fluxurilor financiare internaţionale au condus sistemul financiar internaţional către o logică financiară de piaţă planetară care face concurenţă finanţelor bancare”. (Ibidem., p.66)

Investitorii instituţionali

Mişcările internaţionale de capital sunt realizate de 3 categorii de operatori: bănci, întreprinderi, investitori instituţionali.

Investitorii instituţionali sunt fonduri de pensii, organisme colective de plasament în valori mobiliare (mutual funds), fondurile speculative (hedge funds) etc. “Suma totală a titlurilor străine deţinute de investitori era estimată la circa 2 500 miliarde de dolari la începutul anului 2000, adică la circa 10% din totalul averilor lor. Această internaţionalizare a plasamentelor se înscrie într-o strategie de diversificare. (…) diversificarea permite creşterea randamentului mediu sau reducerea volatilităţii randamentului portofoliilor”. (Ibidem., p.67)

Globalizarea a fost însoţită de dilatarea sferei financiare: volumul tranzacţiilor de pe piaţa de schimb (devize) a crescut de 5 ori între 1980 şi 2000. Volumul tranzacţiilor financiare internaţionale este azi de aproximativ 50 de ori mai mare decât valoarea comerţului internaţional cu mărfuri şi servicii, ceea ce reprezintă o ruptură între finanţe şi economia reală.

27

Investiţiile financiare “de portofoliu”, cu scop speculativ, au înlocuit în mare măsură investiţiile directe cu scop industrial şi comercial. Investiţiile directe sunt participaţii la întreprinderi străine. Se consideră investiţie directă când participaţia depăşeşte 20% din capitalul întreprinderii străine (în general). Investiţiile de portofoliu sunt ansamblul celorlalte operaţiuni de vânzare-cumpărare de valori mobiliare cu străinătatea pentru randamente mai mari în străinătate).

Efectele globalizării financiare

“Globalizarea financiară a generat un <risc sistemic> de criză financiară la scară internaţională. Procesul de criză sistemică se desfăşoară în doi timpi. Mai întâi, speculaţia declanşează turbulenţa, amplificată de noile instrumente financiare. Apoi intervine propagarea undei de şoc în ansamblul sistemului financiar planetar, prin <efecte de contagiune>”. (Plihon D., 2001, p.70-71)

“Globalizarea financiară consacră supremaţia forţelor pieţei asupra politicilor economice. Astăzi, pieţele sunt acelea care <decid> dacă politicile economice naţionale sunt bune. Autorităţile monetare ale unei ţări nu mai pot face mare lucru pentru a-şi apăra rata de schimb împotriva speculaţiilor: rezervele de schimb ale marilor ţări industrializate (principala armă de apărare a monedelor) reprezintă doar jumătate din volumul zilnic al tranzacţiilor de pe piaţa de schimb!” (Ibidem., p.71)

În cazul unor atacuri speculative care au lovit ţările în avânt din Asia Orientală (1977), Rusia (1998) şi Brazilia (1999) s-a constatat că stabilitatea ratelor de schimb şi mobilitatea totală a capitalurilor sunt incompatibile.

28

Care este politica faţă de globalizarea financiară?

În principal există 2 curente de opinii şi anume: adepţii liberalismului susţin că beneficiile mondializării

sunt superioare costurilor ei, ca urmare, nu ar fi mare lucru de făcut;

cei de inspiraţie keynesistă sunt de părere că pieţele financiare sunt instabile prin natura lor şi, lăsate liber, favorizează speculaţia în detrimentul activităţilor productive. În aceste condiţii ar fi necesară o puternică acţiune de reglementare sub 2 forme. “O re-taxare şi o re-reglementare a operaţiunilor financiare ar fi de natură să stabilizeze sistemul financiar internaţional. Obiectivul este de a frâna mobilitatea internaţională a capitalului şi de a limita operaţiunile de natură pur speculativă. Aceste mijloace nu ar fi însă eficace decât dacă ar fi aplicate de toate ţările”. (Plihon D., 2001, p.72)

Globalizarea culturală

“Temerea că transformarea culturii în marfă va ignora frontierele, contribuind astfel la instaurarea hegemoniei unei singure puteri, apare în anii ’20. De la Luigi Pirandello la Georges Duhamel, trecând prin José Ortega y Gasset, Lumea Veche respinge <materialismul> venit de peste ocean. Primul război mondial a permis Statelor Unite să ocupe pieţele cinematografice lăsate libere de mobilizare în marile puteri europene. După ce criza din anii ’30 a deplasat centrul economiei mondiale de la Londra la New York, noţiunea de <americanizare> a fost lansată pentru a stigmatiza debarcarea produselor culturale care ţeseau o legătură strânsă între reţelele financiare şi <operele spiritului> şi care ameninţau să distrugă

29

universalitatea căreia Europa şi noţiunea ei despre cultura elevată voiau să-i fie garanţi”. (Mattelart A., 2001, p.74)

În relaţiile cu statele “subdezvoltate”, SUA a stabilit în anii ’50 o echivalenţă între modernizare şi westernization, cuvânt folosit de Daniel Lerner, sociolog la Massachusettes Institute of Technology (MIT), pentru a caracteriza trecerea <societăţilor tradiţionale> la statutul de <societăţi moderne>.

În anii ’60, critica americanizării s-a mutat în ţările din lumea a treia care au refuzat să urmeze calea trasată de “experţii” în modernizare/dezvoltare. Noţiunea de americanizare a fost înlocuită de cea de imperialism cultural.

Critica “schimbului inegal” între culturi

Teoria formării capitalismului modern şi a economiei mondiale formulată ca “proces de creare a inegalităţilor lumii” a fost dezvoltată de Fernand Braudel şi Immanuel Wallerstein.

În anii ’70 “teza dominaţiei culturale inspiră revendicările mişcării ţărilor nealiniate în favoarea unei Noi Ordini Mondiale a Informaţiei şi Comunicării (Nouvel Ordre Mondiale de l’Information et de la Communication, NOMIC). Majoritatea controverselor se desfăşoară în incinta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Ştiinţă, Cultură şi Educaţie (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation, UNESCO)”.(Mattelart A., 2001, p.76) Dezbaterile au înregistrat un eşec.

“Axată la început pe rolul agenţiilor de presă occidentale în distorsionarea imaginii lumii a treia, polemica alunecă spre analiza <sistemului transnaţional> de comunicare şi a condiţiilor în care se face transferul de tehnologie, se mută la Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (Union Internationale des Télécommunications, UIT), ocazie cu care este pusă în discuţie

30

repartiţia inegală a spectrului de frecvenţe radiofonice. Ajunge şi la Organizaţia Mondială a Sănătăţii (Organisation Mondiale de la Santé, OMS), care stabileşte o legătură cauzală între modelele individuale de consum în domeniile farmaceutic şi alimentar şi strategiile de marketing ale societăţilor multinaţionale din sector”. (Ibidem., p.76)

Către societatea globală

“Z.Brzezinski vede în desfăşurarea revoluţiei tehnotronice, rod al convergenţei tehnologice, consacrarea superputerii americane ca <primă societate globală din istorie>. Globală pentru că este în situaţia de a comunica cel mai mult (deja 65% din comunicaţiile mondiale pleacă din Statele Unite) şi pentru că a reuşit să-şi impună în lume modul de viaţă, tehnicile, producţiile culturale, modele şi modelele de organizare”. (Ibidem., p.77)

Tot Brzezinski a formulat şi teza sfârşitului ideologiei conform căreia instalarea “societăţii postindustriale”, bazată pe predominanţa industriei informatice, ar putea debloca instituţiile moştenite de la societatea industrială.

Noţiunea cultură globală a intrat prin intermediul strategiilor de management şi marketing şi ghidează vânătoarea de universalii culturale şi căutarea de mesaje cu cât mai mulţi destinatari. “A defini pieţe şi ţinte tot mai vaste în jurul aceloraşi simboluri, iată lozinca ce subîntinde gigantica mişcare de concentrare şi constituire a reţelelor publicitare şi a grupurilor de comunicare multi-media, precum şi lansarea canalelor pan-satelitare”. (Ibidem., p.79)

În anii ’80 am putut asista la explozia gândirii planetare şi la apariţia unor noi abordări critice a legăturii dintre fluxurile

31

de comunicare transnaţionale şi teritoriile particulare, a raporturilor interculturale în general. Două concepte noi au apărut în acea perioadă şi anume “comunicarea-lume” şi “hibridarea”.

“Comunicarea-lume” pune accentul pe noile polarizări şi surse de excludere inerente geo-economiei – modelul cu două viteze – iar “hibridarea” se referă la problema interacţiunilor de orice fel dintre teritoriile particulare şi fluxurile globale.

Globalizarea pieţei muncii

Mutările de întreprinderi constituie aspectul cel mai vizibil al competiţiei dintre vechile ţări industrializate şi ţările cu salarii mici. Competitivitatea sporită a ţărilor cu salarii mici duce la creşterea comerţului cu ţările industrializate bogate, ceea ce are 2 efecte “primare”: “consumatorii din ţările bogate pot consuma mărfuri mai ieftine decât cele pe care aceste ţări le produceau înainte” (Giraud P.N., 2001, p.94); consumatorii din ţările cu salarii mici, “au tot mai mult acces la bunuri pe care aceste ţări nu ştiu încă să le fabrice sau pe care le fabrică, dar la preţuri mult mai mari sau de o calitate mai proastă decât ţările industrializate bogate”. (Ibidem., p.95)

În ţările industrializate putem vorbi de 3 categorii de persoane active: “<competitivii>, care produc bunurile şi serviciile pe care ţările cu salarii mici nu ştiu încă să le producă; <expuşii>, care sunt în competiţie directă cu persoanele active din ţările cu salarii mici (…) <protejaţii>, care produc bunuri şi servicii care prin natura lor nu pot călători”. (Ibidem., p.95)

Un efect mecanic al creşterii schimburilor cu ţările cu salarii mici este, într-o primă etapă, faptul că numărul de locuri de muncă ale expuşilor care se distruge este mai mare decât numărul de locuri de muncă ce se creează pentru competitivi, dar dacă ritmul de creare de locuri de muncă pentru competitivi

32

în ţările industrializate bogate compensează locurile de muncă desfiinţate ale expuşilor, atunci nu se vor înregistra creşteri semnificative ale şomajului sau inegalităţilor.

În anii 1970-1980 în ţări cum ar fi Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, care, prin politici voluntariste şi protecţioniste, au exportat bunuri tot mai complexe, salariile au crescut şi moneda s-a apreciat; când au produs bunuri de înaltă tehnologie, costurile salariale au înregistrat apropieri de cele ale ţărilor cele mai puţin bogate din Europa.

În ceea ce priveşte ţările cu salarii mici şi capacitate tehnologică cum ar fi China, fostele ţări socialiste din Europa de Est, India, Brazilia, Mexic, acestea au dimensiuni mult mai mari decât primele “noi ţări industrializate” (dragonii asiatici) iar “structura lor internă este foarte diferită. O industrie modernă sau rapid modernizabilă coexistă aici cu masele rurale şi numeroşii lucrători din sectorul informal, care formează o majoritate covârşitoare şi au o productivitate a muncii foarte scăzută; rezultă un nivel scăzut al venitului mediu pe locuitor şi al salariilor”. (Ibidem., p.97)

Se pot aduce, în principal, 2 argumente privind liberul schimb cu ţările cu salarii mici: competitivitatea datorată, în mare măsură, subevaluării monedei acestor ţări, care nu este atât de flagrantă pe cât pare la prima vedere, şi lipsa de protecţie socială a muncitorilor cu toate că unele ţări au sisteme de îngrijire gratuită sau subvenţionată, asigurări de şomaj sau accidente, care, la valoarea relativă a salariului net, sunt echivalente cu cele din ţările bogate, cum ar fi cazul Chinei, sau practici condamnabile ca munca efectuată de copii sau munca gratuită a prizonierilor. Uneori se face referire la un al treilea argument: competitivitate datorată gradului mai redus de protejare a mediului.

33

Imigrarea şi globalizarea

Este bine ştiut că globalizarea accentuează mondializarea spaţiilor de deplasare. Se înregistrează, de asemenea, mondializarea spaţiilor de recrutare a mâinii de lucru şi diversificarea calitativă a fluxurilor.

“Transferurile de competenţă se îndreaptă din Sud către Nord, cuprinzând între altele <exodul creierelor>, dar şi din Nord către Sud, cu firme multinaţionale care îşi trimit cadrele de conducere şi tehnicienii în străinătate în funcţie de propria lor dezvoltare şi de mutări de întreprinderi. Din Nord, muncitori care nu au o calificare specială se îndreaptă tot către Nord, ca britanicii şi portughezii din Uniunea Europeană care au emigrat legal în Germania şi care lucrează <la negru> pe imensul şantier berlinez de după 1989. Din Sud, bărbaţi şi femei fug spre un Sud mai puţin sărac, ca burkinezii care pleacă în Coasta de Fildeş sau bolivienii în Argentina, sau chiar spre Est, ca vietnamezii sau srilankezii în Europa de Est şi în Rusia”. (Dewitte P., 2001, p.141)

Se opinează că muncitorii necalificaţi ar fi uitaţi de globalizare în sensul că, pentru imensa lor majoritat, frontierele sunt închise, cel puţin formal.

Închiderea, parţial teoretică, a frontierelor din Nord împiedică serios mobilitatea populaţiilor străine. Acestea, neputând să mai circule cum o făceau adesea mai înainte, s-au instalat durabil, chiar definitiv, în ţările de imigrare. Sedentarizarea acestora a dus la constituirea de minorităţi care doresc să-şi menţină legăturile cu propria cultură, cu ţara de origine, cu compatrioţii din alte ţări, cu atât mai mult cu cât în ţara de rezidenţă aceste persoane sunt adesea victime ale marginalizării sau rasismului.

“În acest fel se creează reţele – de solidaritate sau culturale – dar şi comerciale, financiare, mediatice, chiar politice – deosebit de active. Noile legături transnaţionale care se nasc

34

conturează spaţii policentrate, se sprijină pe multiple obligaţii de fidelitate naţională şi sunt adesea mai dinamice şi mai eficace decât statele şi marile instituţii internaţionale, chiar dacă afişează în general ambiţii mult mai modeste”. (Ibidem., p.142)

De multe ori telemunca sau mutările de întreprinderi sunt considerate preferabile venirii imigranţilor care, mai târziu, se vor instala împreună cu familiile lor. De asemenea, singurii lucrători autorizaţi să emigreze o fac în cadrul unor contracte temporare strict supravegheate.

“Mondializarea creează necesităţi noi pentru câteva miliarde de potenţiali consumatori, frustraţi de toate dar insolvabili, care trebuie apoi opriţi la porţile supermagazinului planetar”. (Dewitte P., 2001, p.145)

Efectele globalizării

Dintre efectele globalizării cele mai des menţionate în literatura de specialitate amintim următoarele:

dificultatea deosebită a guvernării economiei globalizate: “Interdependenţa ar provoca atunci des-integrare, adică competiţie şi conflict între agenţiile de reglementare la diferite niveluri. Un astfel de conflict ar slăbi mai departe eficienţa guvernării publice la nivel global”. (Hirst P., Thopmson G., 2002, p.28)

transformarea companiilor multinaţionale în companii transnaţionale: “Compania nu se va mai baza pe o singură locaţie naţională importantă (ca în cazul companiilor multinaţionale), ci va deservi pieţele globale prin intermediul operaţiunilor globale. Spre deosebire de companiile multinaţionale, companiile transnaţionale nu vor mai putea fi controlate sau chiar constrânse de politicile anumitor state naţionale. Mai degrabă se vor supune numai

35

standardelor de reglementare internaţionale, impuse şi stabilite de comun acord. Guvernele naţionale nu ar mai putea să adopte nici un fel de reglementare efectivă contra acestor standarde” (Ibidem., p.29) în detrimentul TNCs.

continuarea declinului influenţei politice şi al puterii de negociere economică a forţei de muncă organizate;

creşterea multipolarităţii în sistemul politic internaţional : “O serie de organizaţii de la agenţiile non-profit internaţionale până la companiile transnaţionale vor dobândi mai multă putere în detrimentul guvernelor naţionale şi folosindu-se de pieţele globale şi de media ar putea apela şi obţine legitimitatea de la consumatori/cetăţeni de-a lungul graniţelor naţionale. În acest fel puterile disciplinare distincte ale statelor naţionale vor scădea, chiar dacă majoritatea cetăţenilor lor, mai ales în ţările avansate, vor rămâne ataşaţi naţional. Într-o astfel de lume, puterea naţională militară ar fi mai puţin eficientă. Nu va mai putea fi folosită pentru a realiza obiective economice”. (Ibidem., p.31-32)

Cele 7 păcate ale globalizării

În general se vorbeşte despre 7 păcate ale globalizării şi, în plus, despre globalizarea economiei subterane. Cele 7+1 păcate ar fi:“1.Alienarea. Conducătorii statelor lumii a treia sunt de părere că destinele lor sunt determinate de forţele globalizării şi speră că <acest tzunami să se transforme într-o forţă benefică pentru reconstrucţie şi dezvoltare, şi nu în forţa ameninţătoare a distrugerii şi destabilizării>. Experienţa Africii pare a fi cea mai frustrantă, pentru că aceasta continuă să fie cea mai defavorizată zonă a lumii datorită lipsei cooperării economice în cadrul globalizării.

36

2.Acţiunea selectivă. Ţările în dezvoltare spun NU globalizării selective, adică liberalizării comerţului, investiţiilor şi fluxurilor financiare care s-a făcut într-un ritm accelerat doar în folosul ţărilor dezvoltate, pe când acest impuls s-a manifestat cu o intensitate mult mai slabă în cazul produselor importate de ţările în dezvoltare. Regulile OMC şi sistemul acesteia forţează ţările în dezvoltare la angajamente peste puterile lor, existând riscul de a cădea în păcatul marginalizării.3.Marginalizarea. Majoritatea ţărilor în dezvoltare consideră că singura consecinţă vizibilă a globalizării este propria lor marginalizare. Marginalizarea este situaţia care descrie cel mai bine ţările din afara <curentului>. Ţările care nu pot ţine pasul cu procesul rapid al integrării imploră atenţie specială pentru a nu cădea din nou în abisul sărăciei şi al dezintegrării.4.Revenirea la colonialism. Interesele ţărilor în dezvoltare se lovesc de o serie de sancţiuni internaţionale percepute ca o reîntoarcere la colonialism. Colonialismul revine sub forma FMI, Băncii Mondiale, alte instituţii financiare şi carteluri economice, iar când este necesar chiar şi alianţe militare. Globalizarea consolidează dependenţa economică, politică şi culturală.5.Impunerea. Era opţiunilor multiple s-a încheiat şi globalizarea aduce cu sine dogma <o mărime se potriveşte tuturor formelor>. Încheierea războiului rece şi triumful complet al unei părţi a eliminat tensiunile, dar a rupt echilibrul, şi acum ţările lumii vor avea o singură variantă de ales. Va fi un sistem economic şi politic, cel desenat de singurul bloc dominant. 6.Pierderea suveranităţii naţionale. Principiul suveranităţii e zguduit din fundaţie şi nu datorită unor motive obiective, ci <datorită caracterului arbitrar atât de răspândit în relaţiile internaţionale>. Eroziunea suveranităţii are consecinţe în plan economic, dar şi în viabilitatea instituţiilor şi stabilităţii sociale.7.Pierderea identităţii. Noile valori culturale aduse de globalizare vin odată cu sistemul economic bazat pe consumul

37

iraţional în ţările bogate. Globalizarea pare a face diversitatea culturală <ceva demodat>. Globalizarea ar putea conduce la o singură civilizaţie, standardizată potrivit culturii vestice. Lumea globală ar fi uniformă, iar varietatea va dispărea.8.Globalizarea economiei subterane. În noua eră a globalizării, graniţele s-au deschis, barierele comerciale au fost eliminate, iar informaţia circulă cu o viteză nemaiîntâlnită. Cifra de afaceri a companiilor transnaţionale <explodează> (…) la fel şi cea a organizaţiilor criminale transfrontaliere. Averile colosale sunt, adeseori, rezultatul traficului de droguri şi arme, contrabandei, prostituţiei, spălării banilor, toate sub umbrela corupţiei. Oportunităţile acestora de a exploata sistemul n-au fost niciodată atât de mari, căci piaţa mondială a fost liberalizată înaintea creării instituţiilor globale necesare pentru control şi supraveghere”. (Bari I., 2003, p.66-67)

Sărăcie şi globalizare

Modelul unic şi constrângător de dezvoltare al economiei globale este reproductibil, dar nu generalizabil: de aici decurg dezavantajele <dezvoltării mimetice>. “Pe de o parte, <avangardiştii>, pe de altă parte, miliardul de fiinţe umane aruncate în sărăcie, aşa cum este ea definită de Banca Mondială. <Noua sărăcie> mondială este structurală şi face parte din sistem. Oraşul, din ce în ce mai uniformizat şi banalizat, este, prin excelenţă, locul unde se manifestă modernitatea. Creşterea rapidă a oraşului merge mână în mână cu polarizarea sa între insule de privilegiaţi şi imense periferii dezmoştenite. Valorile propuse lumii de către Occident (întreprindere, creştere, profit etc.) nu numai că nu sunt accesibile marii majorităţi a oamenilor, dar le apar acestora total lipsite de sens. Fluxurile migratoare mondiale trebuie, la rândul lor, să fie analizate ca o expresie a slăbirii şi a polarizării generate de mondializare. Piaţa

38

mondială a muncii? Sau mai curând dezrădăcinare socială şi culturală la nivel planetar?” (Bari I., 2003, p.67)

“Globalizarea poate fi cel mai bine înţeleasă ca un fenomen spaţial, având două extreme: la un capăt comunităţile locale cu problemele lor specifice, iar la celălalt societatea globală spre care tindem, dar nu ştim deocamdată dacă se va realiza vreodată”. (Postelnicu p.283)

În opinia noastră, dezrădăcinarea şi migraţia sunt aspecte negative ce le depăşesc, în multe cazuri, pe cele pozitive ce însoţesc globalizarea. De asemenea, unele zone sărace au devenit şi mai sărace, iar decalajele între ţări/zone bogate şi cele sărace s-au adâncit.

Pro sau contra globalizare?

Pentru a ne exprima o opinie avizată ar trebui să avem în vedere cel puţin următoarele aspecte:1. aspectul-cheie – trecerea de la internaţionalizarea la

transnaţionalizarea capitalului;2. extinderea controlului TNCs asupra economiei globale în

formare;3. globalizarea a accentuat mobilitatea capitalului;4. creşterea FDI a fost însoţită de integrarea globală a

sistemelor productive;5. multe state în curs de dezvoltare au devenit investitoare în

străinătate, ceea ce demonstrează că TNCs din acele ţări au devenit parte integrantă şi activă a procesului de globalizare;

6. a crescut enorm volumul schimburilor valutare şi al tranzacţiilor bursiere cu titluri de valoare.

Adunarea Generală a ONU din 17-18 sept.1998 a adoptat rezoluţia nr.53/169 intitulată “Rolul Naţiunilor Unite în

39

promovarea dezvoltării în contextul globalizării şi interdependenţei”.

În acest demers s-a bazat pe un amplu raport pregătit în colaborare cu UNCTAD şi cu consultarea altor organizaţii din sistemul ONU: ILO (Organizaţia Internaţională a Muncii), FAO (Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie), UNIDO (Organizaţia pentru Dezvoltare Industrială), UNDP (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), ESCAP (Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific), ECLAC (Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe), ECA (Comisia Economică pentru Africa) etc. Raportul ajunge la concluzia că globalizarea este un proces ireversibil şi nu o opţiune şi aduce următoarele argumente în sprijinul acestei afirmaţii:

1. “globalizarea este înainte de toate un rezultat cumulativ al unor procese cantitative şi calitative desfăşurate de-a lungul timpului, începând cu economia (privită şi ea sub multiple aspecte: comerţ, finanţe, investiţii) şi terminând cu mediul înconjurător, cultura şi tehnologia. (…) Multe din procesele cu caracter transnaţional au sporit riscul de contagiune, în special în ceea ce priveşte crizele financiare, creând un aşa-numit <deficit de adaptare> la problemele ridicate de globalizare”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.292)

2. “Forţa cu care se manifestă astăzi globalizarea este atât de puternică, încât a pus în discuţie şi capacitatea instituţiilor guvernamentale de a stăpâni şi anihila anumite efecte negative produse de ea. În felul acesta, se pune tot mai mult problema unor acţiuni concertate, efective şi robuste, care să prevină crizele, deoarece pieţele nu vor fi niciodată inerent stabile şi nici echitabile”. (Ibidem., p.292)

3. “Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut din comerţ şi finanţe două chei cu ajutorul cărora poate fi obţinut un plus de coerenţă şi complementaritate în politicile economice, astfel încât să se obţină maximum de beneficiu

40

de pe urma creşterii şi dezvoltării globale. În această arie de preocupări este posibilă identificarea unor obiective comune care să servească deopotrivă intereselor tuturor statelor, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare”. (Ibidem., p.293)

4. “Vectorul cel mai important, adevăratul catalizator şi lubrifiant, care a făcut din globalizare un proces ireversibil, îl constituie, fără îndoială, răspândirea informaţiei tehnologice. (…) Deplina şi efectiva participare la reţelele informatice globale este crucială pentru toate ţările care doresc să beneficieze de pe urma globalizării şi să nu fie marginalizate. Exploziva diseminare a informaţiilor tehnologice a produs, din păcate, noi decalaje, iar pe altele le-a adâncit”. (Ibidem., p.293)

Limitele globalizării

Au fost elaborate mai multe scenarii posibile ale evoluţiei economiei mondiale în viitorul apropiat. Dintre acestea amintim: prima variantă : premisa că procesul globalizării se va

intensifica şi va permite ţărilor în curs de dezvoltare să-şi reducă decalajele economice faţă de ţările dezvoltate şi segmentelor sărace ale societăţii să se apropie de veniturile celor bogaţi – are o notă optimistă! “Dacă omenirea nu va găsi mijloacele de a gestiona crizele, îndeosebi cele financiare, întregul proces va fi încetinit, iar consecinţele negative, mai ales în plan social, se vor amplifica”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.329)

a doua variantă : “ia în calcul creşterea decalajului economic dintre ţările bogate şi cele sărace, acompaniată de sporirea nesiguranţei veniturilor şi locurilor de muncă a miliarde de oameni. Pe fondul acestei situaţii nedorite, instabilitatea financiară la scară planetară ar creşte şi mai mult, sporind

41

intensitatea şi frecvenţa crizelor. Aceasta ar obliga comunitatea internaţională ca, prin organismele ei financiare specializate, să adopte măsuri severe de limitare a efectelor economice generate de globalizare, elaborând un nou cadru conceptual al dezvoltării la scară mondială, care să ţină seama într-o măsură mai mare de interesele statelor cu posibilităţi mai mici de afirmare competitivă. (…) cea mai gravă asimetrie produsă de globalizare până acum vizează distribuţia puterii economice în lume. Dacă aceasta se va menţine, un mare număr de state aparţinând Lumii a Treia nu vor fi capabile să se integreze efectiv în economia mondială, rămânând la periferia ei”. (Ibidem., p.329)

Politici alternative pentru ţările în curs de dezvoltare

Se consideră că există măsuri care stau la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare pentru a reduce fluxurile externe pe termen scurt şi a ajuta la prevenirea creşterii excesive a împrumuturilor interne cum ar fi:1) posibilitatea de a reproduce măsurile adoptate de Chile după

criza de la începutul anilor 1980. În acest sens, investitorii străini ar putea fi liberi să investească, fiind obligaţi însă să nu scoată din ţară, cel puţin un an, rezervele monetare. Persoanele care ar intenţiona să ia împrumuturi ar fi descurajate în privinţa împrumuturilor externe pe termen scurt, prin adoptarea unei măsuri care ar putea prevede ca 30% din capitalul împrumutului, pentru împrumuturi pe o perioadă mai mică de un an să fie depozitat într-un cont fără dobândă, pentru o mai lungă perioadă de timp;

2) politica referitoare la cursul de schimb ar trebui să forţeze investitorii străini să recunoască riscurile la care se supun prin împrumuturile pe termen scurt – ar fi de preferat

42

evitarea unei fixări foarte stricte a cursului de schimb în favoarea unor cursuri mai fluctuante, cu limite mai largi;

3) liberalizarea de moment este contraproductivă pentru multe economii, iar instituţiile internaţionale ar putea fi convinse să accepte legitimitatea unor conturi de capital cu anumite grade de deschidere, de la cele extrem de controlate până la cele extrem de deschise;

4) chiar dacă ar fi admise şi controale în trepte ale conturilor de capital, alţi factori ar putea conduce la eliminarea anumitor ţări de pe harta investiţiilor, fie că e vorba de împrumuturi pe termen scurt, sau de investiţii străine directe. A fost propusă introducerea unei taxe de valoare mică (de ex. 0,5%) pentru fluxurile de FDI dintre statele OECD şi dintre acestea şi principalele zece ţări în curs de dezvoltare, beneficiare ale acestor investiţii; aceasta ar fi mai uşor de administrat, neaducând prejudicii investitorilor pe termen lung din regiunile favorabile investiţiilor. Fondurile astfel dobândite ar putea fi disponibile, la dobânzi convenabile, pentru companiile private care ar dori să împrumute pentru realizarea unor planuri de investiţii în cele mai sărace ţări, aceste companii fiind însă obligate să contribuie cu un capital echivalent sumei împrumutate, acumulat din tranzacţii comerciale. Această împărţire de 50/50 ar descuraja investiţiile neprofitabile, facilitând în acelaşi timp asumarea anumitor riscuri de investiţii de către companiile implicate;

5) băncile din ţările în curs de dezvoltare ar trebui supuse unor cerinţe de mărire de capital – în prezent Acordul de la Basel cere 8%; ar fi necesară introducerea unor procente mai mari, de până la 20 la sută, în opinia multor specialişti. Acest lucru ar putea contribui la limitarea împrumuturilor riscante, fără a impune măsuri de control rupte de realitate. Ar putea fi redusă oferta de credite, acest lucru nefiind neapărat negativ,

43

având în vedere tendinţa ţărilor în curs de dezvoltare spre împrumuturi şi investiţii excesive;

6) guvernele ar trebui să adopte măsuri pentru prevenirea scăpării preţurilor activelor de sub control. În acest sens ar fi necesară stabilirea momentului oportun pentru introducerea unor măsuri de stopare a inflaţiei pe pieţele supraîncălzite. Urmărirea unor rate nominale de creştere ridicate în defavoarea dezvoltării pe termen lung este total neproductivă în concepţia multor specialişti.

Antiglobalizare sau avantaje ale globalizării?

Numeroşi observatori consideră că globalizarea “este întreţinută în mod artificial tocmai de cei ce beneficiază de pe urma ei şi mai puţin de cei ce au înregistrat pierderi, sau au fost pur şi simplu marginalizaţi. Cei de pe urmă recunosc că globalizarea reprezintă în multe privinţe un fenomen nou, dar care operează după reguli vechi. Datorită acestui fapt, nu am avea de-a face cu o <nouă economie>, ci cu un fel de <economie cazinou> (casino economy), în care un volum enorm de bani este antrenat în operaţiuni speculative. Mergând pe această linie, unii adoptă un ton şi mai dur, considerând că am avea de-a face cu un fel de <colonialism corporatist> care vizează ţările cele mai sărace şi pe săracii din ţările bogate”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.301)

Globalizarea este, de multe ori, considerată a fi atât un proces istoric inevitabil, cât şi un avantaj pentru specia umană. “De fapt, toate acestea sunt mituri, propagate ca să justifice lăcomia dezmăţată şi să mascheze măsura în care transformarea globală a instituţiilor umane a devenit o consecinţă a complicatelor, binefinanţatelor şi deliberatelor intervenţii ale unei elite cu mijloace financiare care îi dau posibilitatea să

44

trăiască într-o lume de iluzii, separat de restul omenirii. (…) Aceste forţe au transformat corporaţiile şi instituţiile financiare cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte pe toată planeta, ca un cancer, colonizând tot mai multe dintre spaţiile vitale ale Terrei, distrugând moduri de viaţă, dislocând oameni, făcând neputincioase instituţiile democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor”. (Korten D.C., 1997, p.22-23)

Unii autori sunt de părere că o conjuncţie a trei fenomene şi anume mondializarea/războiul economic/revoluţia informaţiei pare să creeze un nou fatum. “Statului-providenţă pare să i se fi substituit Piaţa-destin. Pentru a-i face faţă nu există, se pare, decât răspunsuri defensive, fragmentare, corporatiste, chiar periculos de identitare. Şomajul, nesiguranţa, excluderea, pe de-o parte, fundamentalismul şi naţionalismul, pe de altă parte, par a fi consecinţele ineluctabile ale unui război economic mondial trăit ca o calamitate naturală. Realitatea capitalurilor care circulă şi a oamenilor care sunt expulzaţi (cerşetorii în afara oraşelor şi imigranţii în afara ţărilor dezvoltate) pare să rezume faţa întunecată a mondializării şi sentimentul de neputinţă de ea inspirat.

Diagnosticul prezentat ca o evidenţă este contestabil. Războiul economic nu face parte neapărat din mondializare şi din revoluţia informaţiei. Dimpotrivă, este perfect posibil să gândim disocierea acestor fenomene şi eficacitatea din punct de vedere planetar a unei logici a cooperării”. (Viveret P., 2001, p.147)

“Globalizarea în sine nu este nici bună, nici rea. Ea poate face foarte mult bine, iar pentru ţările din Asia de Est, care au îmbrăţişat globalizarea în condiţii impuse de ele, în ritmul impus de ele, aceasta a fost extrem de folositoare, în ciuda pasului înapoi reprezentat de criza din 1997. (…) Pentru mulţi,

45

globalizarea seamănă mai mult cu un dezastru total”. (Stiglitz J.E., 2003, p.53)

“Există un proces de <globalizare> analog proceselor în urma cărora s-au format economiile naţionale. Din păcate, nu avem un guvern mondial, subordonat tuturor popoarelor lumii, care să supravegheze procesul de globalizare în felul în care guvernele SUA şi ale altor state au coordonat procesul de naţionalizare. Avem în schimb un sistem pe care l-am putea numi de guvernare mondială fără guvern mondial, în care câteva instituţii – Banca Mondială, FMI, OMC – şi câţiva <actori> - ministerele de finanţe şi ale comerţului, puternic legate de anumite interese financiare şi comerciale – domină scena, dar în care mulţi dintre cei afectaţi de hotărârile lor nu-şi pot face auzite vocile. Este vremea să schimbăm unele reguli care guvernează ordinea economică internaţională, să punem mai puţin accentul pe ideologie şi să acordăm o atenţie mai mare lucrurilor bune, să revedem felul în care se iau hotărârile la nivel internaţional – şi în interesul cui. (…) Procesul globalizării poate fi regândit, iar când aceasta se va întâmpla, când el se va desfăşura cum trebuie, când toate ţările vor avea un cuvânt de spus în privinţa politicilor care le privesc, se va putea crea o nouă economie mondială, în care nu doar creşterea va fi mai durabilă, ci şi roadele acesteia vor fi împărţite într-un mod mai echitabil”. (Ibidem., p.54)

În prezent, GLOBALIZAREA este deseori atacată. Globalizarea poate fi, totuşi, o forţă de propagare a binelui: globalizarea ideilor privitoare la democraţie şi la societatea civilă a schimbat modul de gândire al multor oameni. Globalizarea a făcut ca sute de milioane de oameni să ajungă la un nivel de trai superior celui la care nu s-ar fi gândit nu cu mult timp în urmă. Globalizarea economiei a adus foloase ţărilor care au profitat de ea identificând noi pieţe de export şi atrăgând investiţiile străine. “Pentru milioane de oameni însă globalizarea

46

nu a adus nimic. Situaţia multora chiar s-a înrăutăţit, locurile lor de muncă fiind desfiinţate, iar traiul devenind mai nesigur. Aceşti oameni s-au simţit tot mai neputincioşi în faţa unor forţe pe care nu le puteau controla. Şi-au văzut democraţiile subminate, iar culturile, erodate”. (Stiglitz J.E., 2003, p.378)

“Scandalul şi ruşinea este titlul unui raport către Clubul de la Roma prezentat de Bertrand Schneider. Scandalul şi ruşinea sunt termeni adresaţi, în primul rând, sistemului internaţional oficial, politic, economic şi, mai ales, financiar, sistem instituţionalizat, costisitor, parazitar, care prezidează, statuează şi perpetuează mizeria în lume, administrând fonduri filantropice de donaţii paliative şi ajutor umanitar. Un prim aspect al ipocriziei e larg cunoscut: ţările dezvoltate încasează de la ţările în curs de dezvoltare (sub formă de dobânzi la credite) mai mult decât le acordă sub forma asistenţei, iar oriunde există o sursă de bani cu o anumită destinaţie, între origine şi ţintă apar formele intermediare parazitare, care ajută la transportul resurselor. Instituţii birocratice, funcţionari, consultanţi, experţi, şedinţe, rapoarte (majoritatea ilizibile şi inutile), călătorii, echipe cu nume strategice (task-force, facts-finding, evaluation etc.), toate se aşează pe lanţul trofic al asistenţei internaţionale pentru dezvoltare”. (Bari I., 2003, p.69)

La sfârşitul sec. al XX-lea şi începutul sec. al XXI-lea au avut loc puternice manifestări anti-globalizare. Acestea au debutat la sfârşitul anului 1999, cu prilejul reuniunii OMC de la Seattle şi au continuat la Washington (aprilie 2000), Praga (septembrie 2000), Göteborg (iunie 2001), Genova (iulie 2001) sau Johannesburg (august 2002). După modul în care s-au desfăşurat, aceste manifestaţii au două componente: una paşnică, alta violentă”.

47

O manifestare paşnică a fost cea de la Washington, la reuniunea anuală FMI – BM –când au avut loc proteste contra TNCs, WTO, BM, FMI etc.

Prima manifestare violentă a avut loc la Genova, când a apărut şi primul caz mortal. “Participanţii la astfel de forme de protest au o componenţă foarte eterogenă: de la pacifişti dezorientaţi, la criptomarxişti, de la militanţi religioşi, la nihilişti radicali. La Genova au apărut numeroşi <gladiatori> cu cagule negre (Black Bloc) care s-au situat în fruntea violenţelor”. (Bari I., 2003, p.70)

“Apariţia, la nivel planetar, a unor mişcări cetăţeneşti, în măsura în care exprimă aspiraţiile unei majorităţi de a împărţi mai bine beneficiile globalizării între ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare, constituie un fenomen firesc, în condiţiile dezvoltării democraţiei. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre acea minoritate care îşi maschează huliganismul printr-un aşa zis protest politic. (…) Societatea globală va răsturna, probabil paşnic, tot ceea ce astăzi ne pare imuabil. Cetăţeanul umanităţii va depăşi etapa de utopie. El va străbate teritorii fără frontiere, din Alaska în Australia, bucurându-se – graţie tehnologiilor – de avantajele timpului şi spaţiului, de cunoştinţa universalităţii, dar şi unicităţii sale, neîngrădit de epica etnoteritorială şi de amintirea numeroaselor războaie pe care le-au purtat strămoşii lui ca să apere frontiere inevitabil vremelnice”. (Ibidem., p.70)

În acelaşi context al globalizării se manifestă contradicţia piaţă-democraţie. “Valul persistent de xenofobie în rândul populaţiei europene şi americane este un semn indubitabil de care politica ţine de mult seama. Pentru imigranţi şi refugiaţi, drepturile omului sunt vizibil limitate prin legi tot mai aspre în domeniul imigrării şi metode de supraveghere tot mai riguroase în aproape toate ţările Europei şi în SUA.

48

Următoarea operaţiune de marginalizare şi excludere din <cetatea bunăstării> se îndreaptă împotriva grupurilor din societate lipsite de forţă economică: cei dependenţi de ajutorul social, şomerii, handicapaţii şi tinerii fără pregătire profesională; toţi aceştia simt direct şi într-o măsură tot mai mare cum câştigătorii de moment ai globalizării le refuză solidaritatea. Cetăţenii paşnici aparţinând categoriilor mijlocii, ameninţaţi ei înşişi cu decăderea din statutul lor, se transformă în şovinişti ai bunăstării care nu mai vor să contribuie la constituirea fondurilor în favoarea perdanţilor la ruleta pieţei mondiale”. (Martin H.-P., Schumann H., 1999, p.375-376)

În mod cert, actuala diviziune internaţională a muncii contribuie la creşterea producţiei pretutindeni în lume. Din punct de vedere economic, integrarea pieţei mondiale este de o înaltă eficienţă. “În ce priveşte însă repartiţia bogăţiei produse în acest fel, din cauza neintervenţiei statului, maşina economică globală lucrează într-un mod care numai eficient nu poate fi numit, iar numărul perdanţilor globalizării îl depăşeşte de departe pe cel al câştigătorilor”. (Ibidem., p.378)

Integrarea economică mondială înseamnă, la urma urmei, şi şanse uriaşe. Creşterea extraordinară a productivităţii ar putea fi folosită pentru eliberarea din sărăcie a tot mai multor oameni şi pentru finanţarea restructurării ecologice a economiei generatoare de risipă şi devastare a resurselor din ţările din zona bunăstării de până acum. “Pentru aceasta s-ar pune însă problema dirijării concurenţei sinucigaşe de pe piaţa mondială pe un făgaş compatibil cu democraţia şi aspectele ei sociale şi transformării fenomenului de globalizare a nedreptăţii într-o evoluţie în direcţia compromisului global”. (Ibidem., p.380)

Există propuneri ca Organizaţia Mondială a Comerţului să instituie sancţiuni împotriva unor ţări care asigură unei subţiri pături stăpânitoare profituri comerciale pe piaţa mondială prin

49

explotarea muncii copiilor, distrugerea brutală a mediului şi salariile de înfometare, impuse numai prin represiune sindicatelor, secătuiesc resursele umane şi naturale ale naţiunilor lor şi ai căror potentaţi încalcă în mod evident drepturile fundamentale democratice şi economice. Dacă aceste sancţiuni ar avea şi confirmarea organelor ONU, “atunci elitele Sudului – cel mai adesea nedemocratice – ar fi constrânse să practice o politică de dezvoltare care să însemne un progres real pentru popoarele lor”. (Martin H.-P., Schumann H., 1999, p.396)

De asemenea, se consideră că ar fi necesară o strategie de reformă pe mai multe planuri: al aranjamentelor comerciale şi cel de încurajare a acelor reforme pe care ţările însele le-ar putea realiza în ceea ce le priveşte. Ţările în curs de dezvoltare “pot să-şi gestioneze bugetele în aşa fel încât cheltuielile să nu fie mai mari decât veniturile proprii, indiferent cât de mici vor fi ele, şi să elimine barierele protecţioniste care, deşi îi ajută pe unii să obţină profituri grase, îi obligă pe consumatori să plătească preţuri mai mari. Ele pot să implementeze reglementări stricte care să le protejeze de speculatorii din afară sau de acţiunile ilegale ale firmelor dinăuntru. Cel mai important este însă faptul că ele au nevoie de guverne eficiente, cu sisteme judecătoreşti solide şi independente, de guverne democratice responsabile, deschise şi transparente, neafectate de corupţia care a înăbuşit sectorul public şi dezvoltarea sectorului privat”. (Stiglitz J.E., 2003, p.382)

“Sunt necesare politici care să asigure o creştere economică durabilă, pe baze echitabile şi democratice. (…) A putea să cumperi genţi Gucci dintr-un magazin universal moscovit nu înseamnă că în ţara respectivă a fost creată o economie de piaţă. Dezvoltarea priveşte transformarea societăţilor, îmbunătăţirea vieţii celor săraci, asigurarea şanselor

50

de succes pentru toţi oamenii şi a accesului la servicii medicale şi la educaţie”. (Ibidem., p.383)

“Lumea dezvoltată trebuie să se achite de datoria de a reforma instituţiile internaţionale care guvernează globalizarea. Noi am creat aceste instituţii şi noi trebuie să le facem să funcţioneze din nou. Dacă vrem să risipim preocupările legitime ale celor care şi-au exprimat nemulţumirea în privinţa globalizării, dacă vrem ca aceasta să dea roade pentru miliardele de oameni care nu s-au bucurat de ele, dacă vrem ca globalizarea cu faţă umană să reuşească, trebuie să ne facem auzită vocea. Nu putem, nu trebuie să stăm deoparte” (Ibidem., p.384) opina, extrem de pertinent, J.E.Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie, cu care suntem perfect de acord.

Vom încheia cu opiniile unui specialist român care a studiat problema globalizării, opinii ce lasă drum liber discuţiilor, interpretărilor şi concluziilor fiecăruia dintre noi:

“Pe masa de biliard a lumii, mişcarea bilelor, recte a ţărilor, pare să se desfăşoare după reguli precise. Tendinţa se impune acum accelerat. Chiar dacă se crede că hazardul dă substanţă jocului, realitatea de azi infirmă acest lucru. Traseele bilelor sunt minuţios stabilite şi nici întâmplarea nu are şanse de a le schimba”. (Marin D., 2004, p.287)

“Problema gravă constă în faptul că România nu a reuşit să-şi formeze o elită economică, să aibă, cu alte cuvinte, agenţi versaţi în procesele pieţelor integrate, practic actori ai globalizării”. (Ibidem., p.292)

51

Bibliografie selectivă

1. Baldwin R.E., Martin Ph. (January 1999): Two Waves of Globalization: Superficial Similarities, Fundamental Differences, NBER Working Paper, Series 6904

2. Bari I. (2003): “Probleme globale contemporane”, Ed. Economică, Bucureşti

3. Boyer R. (2001): Cuvintele şi realităţile, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

4. Chesnais F. (1994): “La mondialisation du capital”, Syros, Paris

5. Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

6. Dewitte P. (2001): Noile frontiere ale imigrării, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

7. Dunning J.H. (1997): The Advent of Alliance Capitalism, în Dunning J.H., Hamdani K.A. (eds.): “The New Globalism and Developing Countries”, United Nations University Press, New York

8. Giraud P.N. (2001): Mondializare, locuri de muncă şi inegalităţi, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

9. Hirst P., Thomson, G. (2002): “Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare”, Ed. Trei, Bucureşti, ediţia a patra

10. Korten D.C. (1997): “Corporaţiile conduc lumea”, Ed.Antet, Oradea

11. Marin D. (2004): “Globalizarea şi aproximările ei”, Ed. Economică, Bucureşti

52

12. Martin H.-P., Schumann H. (1999): “Capcana globalizării”, Ed. Economică, Bucureşti, ediţia a doua

13. Mattelart A. (2001): Noua ideologie globalitară, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

14. Milewski F. (2001): Marjele de manevră ale politicilor economice, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

15. Plihon D. (2001): Mizele globalizării financiare, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

16. Postelnicu Gh., Postelnicu C. (2000): “Globalizarea economiei”, Ed. Economică, Bucureşti

17. Sachwald F. (2001): Integrările regionale şi mondializarea, de la comerţ la instituţii, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

18. Stiglitz J.E. (2003): “Globalizarea. Speranţe şi deziluzii”, Ed. Economică, Bucureşti

19. Vetz P. (2001): Economia mondială, o economie arhipelag, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

20. Viveret P. (2001): Războiul economic nu este o fatalitate, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană

21. Waters M. (1996): “Globalization”, Routledge, London

53