ghidul consumatorului ecologic

68
GHIDUL CONSUMATORULUI - "Calitatea produselor ecologice" Introducere Notiunea de "calitate" AFNOR, Franta dă definiţia următoare calităţii: "calitatea este ansamblul calităţilor şi caracteristicilor, măsurabile sau nu, a unui produs sau serviciu, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite ale utilizatorului său ". Noţiunea de calitate este deci relativă pentru utilizatorul unui produs sau serviciu; astfel, putem distinge mai multe calităţi, în funcţie de utilizator (MINNAAR, 1995). Filiera produselor agricole se referă la cel puţin trei actori: - producătorul, care va fi în mod special atent la calitatea agronomică (randamentul potenţial, caracterul rustic, rezistenţa la boli şi dăunători, precocitatea...) ; - transformatorul şi distribuitorul, care sunt legaţi de calitatea tehnologică a produsului (producţie, conservare, transformare, transport...) ; - consumatorul, pentru care noţiunea de calitate corespunde la diferite aşteptări : - edonism: calitate vizuală şi gustativă, - alimentaţie şi sănătate: calitatea nutriţională, calitatea igienică, (produs lipsit de resturi de 1

Upload: dumas

Post on 12-Jun-2015

1.302 views

Category:

Documents


6 download

TRANSCRIPT

Page 1: Ghidul Consumatorului Ecologic

GHIDUL CONSUMATORULUI -"Calitatea produselor ecologice"

Introducere

Notiunea de "calitate"

AFNOR, Franta dă definiţia următoare calităţii: "calitatea este ansamblul calităţilor şi caracteristicilor, măsurabile sau nu, a unui produs sau serviciu, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite ale utilizatorului său ". Noţiunea de calitate este deci relativă pentru utilizatorul unui produs sau serviciu; astfel, putem distinge mai multe calităţi, în funcţie de utilizator (MINNAAR, 1995).

Filiera produselor agricole se referă la cel puţin trei actori:- producătorul, care va fi în mod special atent la calitatea agronomică (randamentul potenţial, caracterul rustic, rezistenţa la boli şi dăunători, precocitatea...) ;

- transformatorul şi distribuitorul, care sunt legaţi de calitatea tehnologică a produsului (producţie, conservare, transformare, transport...) ;

- consumatorul, pentru care noţiunea de calitate corespunde la diferite aşteptări :- edonism: calitate vizuală şi gustativă,- alimentaţie şi sănătate: calitatea nutriţională, calitatea igienică, (produs lipsit de resturi de pesticide, micro-organisme patogene, metale grele, nivel al nitraţilor acceptabil...),

-preocupări pentru mediu: calitatea ecologică cu impactul producţiei asupra întregului lanţ trofic al mediului (poluarea), problemele OGM.

- preocupări etice şi sociale: condiţii sociale, obiectivele politice ale producţiei.

Cap. I. Calitatea agronomică

Îmbunătăţirea calităţii agronomice este unul din obiectivele principale a cercetării şi experimentării în agricultură (îmbunătăţirea tehnicilor de luptă împotriva bolilor, dăunătorilor şi buruienilor; fertilizarea, randamente, conservarea…). Aceste cercetări aplicate încearcă să răspundă necesităţilor agricultorilor, şi rezultatele sunt validate de către publicaţii cu caracter ştiinţific în

1

Page 2: Ghidul Consumatorului Ecologic

reviste tehnice.Ori, până în aceşti ultimi ani, se găseau puţine rezultate cu caracter ştiinţific

referitoare la cercetările din agricultura ecologică, acestea neinteresând decât organismele specializate (GRAB, ITAB, IRAB în Elveţia…). Astăzi, asistăm la o deschidere a centrelor de cercetare agronomice pentru această problemă (INRA , Franta, 2000), din cauza evoluţiei consumului şi agravării problemelor legate de intensificarea agriculturii. Astfel, ar trebuii chiar să se multiplice iniţiativele în materie de experienţe agronomice, cu rezultate ştiinţifice recunoscute şi care ar putea avea un impact asupra dezvoltării tehnicilor agroecologice.

Randament

În termeni de comparaţie a randamentelor, se găsesc mai multe experienţe făcute pe termen mai scurt sau mai lung care oferă date despre diferenţele între randamente între sistemele de cultură convenţională şi ecologică. Astfel, NIGGLI şi colab., (1998) au făcut începând cu anii 70 la IRAB în Elveţia un experiment comparativ între sistemele de cultură biodinamică, ecologică şi convenţională. Au fost efectuate printre altele măsurători ale productităţii şi regularităţii randamentelor. Randamentele din sistemele de cultură ecologic şi convenţional sunt constante, şi ating în aceste experienţe 82 până la 85 % din randamentele modului de cultură convenţional. Dinpotrivă, în termeni de eficienţă energetică şi nutritivă (raportul între randamente obţinut şi aportul în elemente nutritive şi energie), autorii au calculat că procedeele ecologice au fost cele mai eficace. Aceste rezultate întăresc concluziile lui HALBERG & KRISTENSEN (1997) care prezintă o metodă de clasificare a rezultatelor agronomice din diferitele sisteme de cultură din Danemarca care integrează factorii de variabilitate a randamentului, metodă care ar putea uşura evaluarea factorilor economici. De fapt, rezultatele unei anchete făcute de aceşti autori în ferme daneze au permis cuantificarea diferenţelor între randamentele diferitelor sisteme de cultură: randamentul fermelor convenţionale este în medie mai mare cu 21 până la 37 % pentru seminţe şi de 12 până la 18 % pentru sfecla furajeră, iarbă şi trifoi, aceste rezultate fiind totodată rezistente de condiţiile climatice şi de tipul de sol.

Din potrivă, alte experienţe au arătat că randamentele între diferitele sisteme de cultură sau deosebit foarte puţin. Astfel, un experiment comparativ făcut pe o cultură de morcovi timp de trei ani de către GRAB (1997) în Sud-Estul Franţei nu a permis evidenţierea unor diferenţe semnificative între randamentele celor două sisteme de cultură. La fel, pentru tomate, un studiu comparativ între trei sisteme de cultură (convenţional, cu un nivel al imputurilor scăzut, şi ecologic) făcut de către

2

Page 3: Ghidul Consumatorului Ecologic

CLARK şi colab. (1999) în California a permis demonstrarea faptului că sistemele de cultură ecologice sau cele cu un nivel al imputurilor scăzut pot produce randamente asemănătoare cu cel convenţional, dar factorii limitativi ai randamentului (azotul, înierbarea şi apa) sunt mai greu de controlat. În paralel, CLARK şi colab. (1998) au arătat într-un studiu comparativ de opt ani pentru cultura de porumb dulce şi tomate, că artropodele, nematozii şi agenţii patogeni joacă un rol scăzut pentru randament. La partea opusă, abundenţa apare ca o cauză mare a randamentelor mici în cultura alternativă.La cultura de orez, ANDOW & HIDDAKA (1998) au comparat pierderile de randamente potenţiale a culturilor convenţionale şi biologice, studiind pagubele insectelor erbivore, sau simulând un astfel de atac prin răni pe frunze. Ei au constatat că orezul crescut în condiţii biologice era mai tolerat la atacurile de insecte şi la răni; numărul de tulpini şi procentajul de seminţe mature este mai mare. Autorii concluzionează că atacurile de tip erbivor în cazul culturilor convenţionale fragilizează plantele şi le fac mai vulnerabile la atacul agenţilor patogeni, în timp ce în cultura de orez ecologic există mai puţine atacuri secundare.În ceea ce priveşte îmbunătăţirea randamentelor la cultura ecologică, au fost făcute de asemenea diverse experienţe care studiază aspectele economice. Punerea în evidenţă a eventualelor diferenţe nu se poate face decât dacă sistemul de producţie este controlat.

De exemplu, KARALUS & RAUBER (1997) au arătat că efectul pregerminării cartofilor se dovedeşte o metodă interesantă pentru a sigura randamentele într-o fermă care nu utilizează produse chimice. De fapt, rezultatele experimentelor lor au arătat că tuberculii de cartofi pregerminaţi au fost mai puţin dar mai mari, şi în caz de defoliere precoce de către dăunători, randamentul a fost mai puţin afectat. La cultura mare, a fost pusă la punct o metodă pentru a face operaţiile de erbicidare în perioade în care rentabilitatea economică va fi mare. De fapt, pentru a face faţă pierderilor de randament datorate unei proaste gestiuni a înierbări a culturilor de grâu, WELSH şi colab. (1999) au calculat, plecând de la o pierdere acceptabilă de 5%, că perioada critică în care cultura trebuie curăţată de buruieni se situează între 506 şi 1 023 grade zile după semănat. În aceeaşi optică, , a fost arătată importanţa culturilor intercalare în sistemele agroecologice de către THEUNISSEN (1997) care insistă asupra necesităţii de a se pune accentul pe aspectele de rentabilitate ale acestor sisteme, şi de către BULSON şi colab. (1997) pe o experienţă cu culturi asociate, (grâu şi fasole) la scara mare în Anglia. Au fost testate diferite densităţi de semănat, şi autorii arată că este posibil de a crea o astfel

3

Page 4: Ghidul Consumatorului Ecologic

de asociaţie, atât din punct de vedere agronomic cât şi mecanic. Cele mai bune rezultate sau obţinut cu o densitate de semănat de 75% din densitatea recomandată pentru fiecare cultură dacă se seamana singură.

Putem cita de asemenea experienţe a căror obiectiv este evaluarea calităţilor agronomice şi nutriţionale a numitor plante adaptate pentru cultura ecologică, ca de exemplul studiul coordonat de către Grupul Experimental Pluridisciplinar din 1992 - 1994 (GEP, 1994). Acest studiu a permis să arate potenţialul foarte mare în termeni de calitate agronomică, organoleptică, de conservare şi alimentară. Pentru o cultură ecologică de patru varietăţi de dovleac (Cucurbita maxima cv 'Potimarron' şi cv 'Hokkaïdo', C. pepo cv 'Melonette' şi C. moschata cv 'Butternut') plecând de la 10 varietăţi .

Rezistenţa la boli şi dăunători

Pentru persoanele sensibilizate sau care practică agricultura ecologică, este recunoscut faptul că plantele produse şi animalele crescute după metodele agriculturii ecologice sunt mai rustice şi mai rezistente la boli, din cauza practicilor culturale mai puţin intensive. Dar adesea, aceste observaţii bazate pe observare au putut fi criticate pentru că există puţine referinţe ştiinţifice care pot să explice acest fenomen. Totuşi, mecanismele chimice care permit o mai bună rezistenţă a culturilor mai puţin intensive au fost abordate şi explicate în parte de către CHABOUSSOU (1985). Autorul a arătat importanţa prezenţei în plante în slăbirea apărării naturale a plantelor. De altfel, a arătat că pesticidele afectează metabolismul plantei şi pot reduce productivitatea ei până la 50%, şi o fac mai sensibilă la insecticide, aşa cum afirmă cercetătorii VAN DEN BOSCH şi AESGHLIMANN (1986) într-o operă consacrată mecanismelor pesticidelor. În acea perioadă, aceste piste de cercetare nu au fost reluate de către comunitatea ştiinţifică, şi a trebuit aşteptată schimbarea recentă a contextului datorat apariţiei catastrofelor ecologice flagrante care au afectat opinia publică pentru ca să vedem articole interesate de aceste subiecte, care pot contribuii la îmbogăţirea dezbaterilor.

De exemplu, la viţa de vie, LOTTER şi colab. (1999) arată că consecinţele economice ale atacului de Phylloxera pe rădăcini sunt mai mici pentru viile care sunt conduse în agricultură ecologică. De fapt, atacurile secundare de ciuperci parazite care induc necroze rădăcinilor erau de ordinul a 10 % în agricultura ecologică, în timp ce în convenţional erau de ordinul a 30% pentru o aceeaşi densitate de Phylloxera pe gramul de rădăcină. Totodată, observarea culturilor de

4

Page 5: Ghidul Consumatorului Ecologic

ţesuturi de rădăcini în cei doi ani de experimente nu au permis elaborarea unei teorii care să explice diferenţele între rezistenţa celor două tipuri de plante (în primul an de observaţii , a fost pus în evidenţă atacul mai mare de Trichoderma pe culturile de ţesuturi de rădăcini de la viile conduse în agricultura ecologică, în timp ce în al doilea an, a fost observată o prezenţă semnificativ mai mare de Fusarium oxysporum şi Cylindrocarpon sp. pe rădăcinile de la plantele provenite din cultura convenţională).La porumb, PHELAN (1997) a arătat în condiţii controlate de seră apoi în câmp că erau mai multe ouă de sfredelitorul porumbului pe plantele crescute pe soluri convenţionale decât pe cele crescute în agricultura ecologică. Acest lucru ar fi legat de concentraţia minerală a plantelor de porumb , diferită în cele două cazuri. Autorul a dedus că plantele care au un echilibru mineral optim sunt mai rezistente la atacul dăunătorilor, şi că solurile biologice, datorită unui mai mare efect tampon, conferă un mai bun echilibru mineral plantelor. Producţiile animale şi derivatele acestora (ouă, produse lactate) sunt puţin abordate aici din cauza puţinelor referinţe ştiinţifice. Principalele criterii de ameliorare a producţiei sunt alegerea soiurilor adaptate cerinţelor producţiei ecologice (animalele îndelung selecţionate nu sunt convenabile pentru că sunt foarte puţin rezistente la boli), problemele sanitare, condiţiile de creştere ("confortul " animalelor domestice), gestiunea dejecţiilor (DARCOF, 1999). Este deschis un foarte mare domeniu de cercetare având ca scop o productivitate acceptabilă pentru producător.

Lupta fitosanitară

Consecinţele luptei fitosanitare se traduc prin preocuparea de prezenţa resturilor de pesticide în alimente; aceasta, este una dintre problemele cele mai reprezentative ale calitatii în sens a termenului pentru agricultura ecologică. De fapt, ochiul consumatorului este cel care diferă cele două tipuri de produse şi care face legătura între obligaţia de a folosii unele utilaje şi rezultatele. Cercetările în domeniul luptei fitosanitare în agricultura ecologică fac parte din obligaţia de a folosii unele mijloace, în timp ce consecinţele fac parte din rezultatele aşteptate de către consumator: fără resturi de pesticide în produsele ecologice, problemă care va fi abordată într-un paragraf specific (capitolul VI).Pentru agricultorii ecologici, lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor este o preocupare majoră din cauza marjei reduse de intervenţie, şi, deşi răspunsul esenţial la problemele fitosanitare în agricultura ecologică este munca de prevenire, aşteptarea lor în raport cu cercetarea experimentală este mare. Pe de altă

5

Page 6: Ghidul Consumatorului Ecologic

parte, au fost făcute numeroase studii pentru a ameliora calitatea agronomică a culturilor ecologice pentru acest criteriu, şi domeniile de cercetare sunt tot atât de vaste câţi dăunători sunt. Din această cauză, este imposibil să fim exhaustivi pe această temă, chiar dacă anumite probleme principale la nivel economic au atras atenţia (viermele merelor, păduchele verde a părului, păduchele piersicului, mana, putregaiul cenuşiu...). Arătăm în acest paragraf câteva exemple recente din cercetare, fiind disponibile numeroase publicaţii a GRAB pe diferite subiecte(vezi lista de publicaţii difuzată de către GRAB).

Temele de cercetare pot să fie abordate din unghiul pur experimental de către cercetare sau pot să fie adaptate dozele de tratament: de exemplu, TRATCH & BETTIOL (1997) au studiat efectul anumitor compuşi asupra creşterii miceliene şi a germinării sporilor de diverşi agenţi patogeni. Au arătat astfel că pulverizarea unei soluţii de compost biologic la o concentraţie de 10 % inhibă creşterea miceliană pentru majoritatea patogenilor testaţi (dintre care Rhizoctonia solanii, Fusarium oxysporum, Botrytis cinerea, Altnaria solanii, Septoria lycopersicii...) ; germinarea sporilor este inhibată la concentraţii de 20 % pentru B. cinerea şi de 10 % pentru A. solanii. Aceste composturi pe lângă efectul fertilizant, ar putea să aducă un ajutor sensibil în lupta contra ciupercilor patogene. În aceeşi optică, BETTIOL (1999) a făcut un experiment în sera de castraveţi pentru a găsii mijloace de luptă împotriva oidiumului F (Sphaerotheca fulligena) comparând aplicarea fungicidelor clasice, şi a laptelui de vacă în diverse concentraţii ca şi produs alternativ. Sa dovedit ca în condiţiile experimentale, concentraţiile mari de lapte de vacă sunt mai eficace în lupta împotriva manei decât produsele clasice. Din potrivă DAUGAARD (1999) nu a putut determina în condiţii de cultură biologică o metodă de luptă eficace împotriva mucegaiului cenuşiu Botrytis cinerea la căpşun testând diferite metode date de către literatură, arătând că mai trebuie făcute multe experimente pentru a lupta împotriva principalei afecţiuni a căpşunului. Putem de asemenea cita pe PASQUIER şi GHARMILLOT (1998) care au arătat printr-un studiu de opt ani făcut în livadă de meri, că a fost posibil menţinerea pe o perioadă lungă un atac redus de vierme a mărului (Cydia pomonella) tratând de 4 sau 6 ori de jumate /doză cu virusul granulozei (virus natural a viermilor merelor), acest lucru permiţând acoperirea riscurilor respectând criteriile economice.

Un alt mod de a aborda acest subiect este de a pune ştiinţific în evidenţă observaţiile făcute de către agricultori. Putem cita astfel concluziile studiului lui TABILIO şi colab. (1998) care au arătat în câmp importanţa unei bariere fizice în jurul livezilor pentru a evita diseminarea şi infectarea cu Pseudomonas syringae.

6

Page 7: Ghidul Consumatorului Ecologic

Astfel, dacă se plasează garduri vii din mai multe specii în partea vânturilor dominante, se poate limita infestarea livezilor ecologice, eficacitatea acestora fiind în funcţie de înălţimea pe care o au. O acţiune de cercetare făcute de către GRAB şi IDF (Institutul pentru Dezvoltarea Pădurilor) început în 1993 (GRAB, 1995) a permis deja colectarea numeroaselor date care arată rolul gardurilor vii ca şi rezervor de faună auxiliară. Studiul lui TABILIO şi colab. (1998) întăreşte cunoştinţele ştiinţifice şi permite elaborarea unor răspunsuri la aşteptările agricultorilor ecologici. Pentru a merge mai departe, GUET (1999) dezvoltă tema de amenajare a mediului de cultură cu garduri dar şi cu benzi înierbate a cărei gestiune va fi un compromis între distrugerea sistematică a buruienilor şi riscul potenţial de invadare a culturii.

Din toate aceste experienţe ce se referă la performanţele agronomice şi la lupta fitosanitară, necesitatea de a continua cercetările în mod riguros pentru a putea dezvolta tehnic alternative care să permită o îmbunătăţire reală a tehnicilor de cultură, preocupare de prim ordin pentru producători, şi o ameliorare a calităţii în sens mai larg (în special sanitar), preocupare de prim ordin pentru consumatori. În aceasta constă toată importanţa dezvoltării cercetării, a cărei eficacitate nu trebuie să fie micşorată de diversitatea problemelor. Aceste noi căi de aplicare a cunoştinţelor vor f cu atât mai mari dacă va fi utilizat un procedeu ştiinţific de înţelegere. Înţelegerea mecanismelor chimice şi biologice a progresat destul pentru a ne putea aştepta la aplicarea acestor cunoştinţe în domenii mai complexe cum sunt alimentaţia minerală, fertilizarea organică sau efectele intervenţiilor culturale (irigare, pesticide...) pentru aceste fenomene.În plus, consideraţiile chimice fac parte integrantă din succesul acestor cercetări, aşa cum mărturiseşte FOKKEMA (1996). După acest autor, piaţa produselor fitosanitare pentru lupta ecologică nu este determinată doar de aspectele agricole ca numărul bolilor acoperite de un produs pe diferite culturi, dar şi de aspectele economice cum ar fi costul efectiv a unei producţii de masă a produsului, dificultăţile în utilizarea acestuia şi disponibilitatea mijloacelor de control.

Cap. II. Calitatea tehnologică

Calitatea tehnologică îi priveşte în special pe producători sub aspectul conservării produselor recoltate, pe transformatori în căutarea produselor care se conformează normelor tehnologice de transformare industrială (sau artizanală), şi pe distribuitori care trebuie să asigure o calitate în relaţie cu preţul pieţei (DE

7

Page 8: Ghidul Consumatorului Ecologic

HAEN, 1999). A fost constat faptul, că anumite produse provenite din agricultura ecologică, legumele în special, se conservă mai bine decât cele provenite din agricultura convenţională, probabil pe motivul unei conţinut mai mare de substanţă uscată (GEP (1994), LAIRON şi colab. (1984)). Totuşi, acest lucru nu trebuie să fie generalizat, în special pentru fructe (Minnaar, comunicaţii personale).

În ceea ce priveşte transformarea, marea majoritate a studiilor sau făcut pentru pâinea provenită din agricultura biologică. WOESE şi colab. (1997) subliniază în lucrarea lor bibliografică că studiile realizate despre panificare arată că nivelul mai scăzut de proteine din grâul biologic are un efect negativ pentru proprietăţile de panificaţie ale făinii. Dar acest lucru poate fi atenuat prin alegerea varietăţilor adecvate. Petru secară, aceste efecte sunt mai mici. De altfel, calitatea senzorială (alveograma lui Chopin...) va fi mai constantă pentru pâinea ecologică, dar autorii citaţi de către WOESE şi colab. (1997) arată că fluctuaţiile acestor teste sunt mai mult legate de reţetele şi metodele de pregătire a pâinii decât de calitatea grâului.Referitor la substanţele toxice naturale, cum sunt micotoxinele sau "insecticidele naturale" sintetizate de către plante pentru a se apăra împotriva atacurilor de dăunători, putem semnala probleme punctuale pentru a numite produse transformate. După ce a fost studiată, prezenţa micotoxinelor în sucul de mere (patulină în special) nu este o problemă a tehnici de producţie ci o gospodărire proastă a condiţiilor de stocare a produselor agricole după recoltare (AUBERT, 1999).Notăm faptul că INRA şi ITAB au întreprins mai multe lucrări experimentale pentru micotoxinele din cereale (în colaborare cu diferiţi parteneri) şi cu SETRAB. Aceste studii se desfăşoară încă şi nu avem nici un rezultat de la aceste studii.

Cap. III Calitatea vizuală şi calitatea gustativă

Calitatea vizuală poate deveni un element important în măsura în care produsele ecologice sunt din ce în ce mai mult comercializate şi accesibile marelui public care este obişnuit cu norme vizuale (mărime, culoare, fără "defecte" fizice impuse de-a rândul anilor prin exigenţele tot mai mari ale cumpărătorilor şi care au avut repercusiuni la producători. Putem cita astfel aspectul negativ a petelor de zeamă bordeleză pe fructele şi legumele biologice, care arată marelui public că produsele biologice pot să fie tratate.Criteriile calităţii gustative sunt în parte subiective în măsura în care aprecierea

8

Page 9: Ghidul Consumatorului Ecologic

finală depinde de criteriile personale şi culturale ale consumatorului, dar un anumit număr de criterii obiective cum ar fi procentul de zahăr, fermitatea, aciditatea permit efectuarea studiilor comparative în termeni de calitate gustativă. Pentru a masca subiectivitatea în evaluarea gustativă a fost efectuate două tipuri de teste:

- testul triunghiular,- testul cu o gamă de degustători antrenaţi. Studiile în cursul cărora aceste

studii au foste realizate nu permit o diferenţiere semnificativă între produsele biologice şi convenţionale.În schimb, anchetele de opinie arată că mulţi dintre consumatori fac o diferenţă gustativă în favoarea produselor provenite din agricultura ecologică. Acest fapt ar putea să se datoreze următorilor doi factori:

- actul cumpărări, care este direcţionat şi care orientează percepţia gustativă,-o utilizare a varietăţilor cu valoare gustativă mai generalizată în agricultura

biologică. Astfel, asimilarea gustului poate fi favorizată de către vânzarea directe a produselor ecologice. Această vânzare în circuit scurt permite producătorilor să favorizeze varietăţile cu o calitate gustativă ridicată în raport cu alte criterii comerciale, lucru care ar putea evolua dacă distribuţia produselor biologice se orientează spre circuite mai lungi.

În general, studiile comparaţie dau rezultate variabile, şi în special din cauza problemelor metodologice, protocoalele utilizate nu au permis pentru moment punerea în evidenţă a diferenţelor statistic semnificative, subliniind încă odată necesitatea mai multor cercetări în aceste domenii. Reţinem, că factorii care influenţează gustul sunt, în ordinea importanţei şi a varietăţii: terenul, anul climatic, şi eventual modul de producţie.

Cap. IV. Calitatea nutriţională

Cea mai mare parte a studiilor agricultură ecologicã/agricultură convenţională despre calitatea nutriţională se referă la conţinutul în substanţă uscată şi la compoziţia în elemente minerale, vitamine, proteine, etc. a plantelor şi a produselor animale. Această compoziţie interesează direct nutriţionistul despre consecinţele alimentelor ingerate asupra organismului.Acest lucru poate fi important şi pentru alimentele consumate de către animalele domestice, cum ar fi compoziţia ierbii care este păşunată; calitatea nutriţională poate atunci să fie luată în calcul în alimentaţia animalelor crescute în mod biologic. Găsim de fapt în literatură numeroase studii despre compoziţia plantelor consumate de către animale. Stadiul plantei, (FINESILVER şi colab., 1989),

9

Page 10: Ghidul Consumatorului Ecologic

varietatea, anotimpul, părţile plantei, sunt parametrii care induc variaţia. Regăsim aceste concepte în studiul lui HEMINGWAY (1999) despre efectul schimbării modului de aplicare a fertilizanţilor asupra schimbării compoziţiei în elemente majore a plantei, în relaţie cu necesităţile turmei de bovine. Conţinutul în minerale a ierbii depinde de stadiul său de maturizare. O scădere a aportului de azot produce o scădere a conţinutului în proteine brute a ierbii, şi a celor solubile în fosfor şi potasiu. Aporturile de P par să nu influenţeze, chiar şi pe termen lung, conţinutul în P şi Ca a ierbii. Apar riscuri de carenţă în magneziu pentru vacile de lapte în perioada de primăvară, atât din cauza micşorării concentraţiei în magneziu cât şi conţinutului de substanţă uscată din iarbă. Chiar dacă în general este considerat faptul că randamentul în iarbă este direct corelat cu aportul de azot, autorul sugerează din contră că este foarte dificil de a modifica compoziţia minerală a ierbii prin fertilizare, fie că este organică sau nu, şi acesta preconizează complemente alimentare în raţia animalelor.

Dacă ne referim la compoziţia alimentelor din nutriţia umană, au fost efectuate două studii recente despre randamentul, conţinutul în minerale şi vitamine a cartofilor, verzei, morcovilor şi porumbului dulce de către WARMAN & HAVARD (1997, 1998) în Canada, comparând timp de trei ani sistemele de cultură convenţional şi ecologic, pentru aceleaşi condiţii pedoclimatice şi varietăţi. Pentru toate legumele studiate nu au fost diferenţe semnificative între sistemele de cultură pentru randamente, conţinutul în vitamina C şi E şi pentru carotenul din morcovi. În ceea ce priveşte conţinutul în elemente minerale a părţilor plantelor, au fost găsite corelaţii între anumite elemente minerale conţinute în părţile analizate şi aceleaşi elemente extractibile a solului, dar fără ca acest lucru să poată conduce la concluzii referitoare la repartiţia elementelor minerale şi la o eventuală diferenţă de calitate nutriţională.În lucrarea lor bibliografică, FINESILVER şi colab. (1989) citează numeroase studii care arată că administrarea unor cantităţi mari de azot ar putea să facă să crească concentraţia de proteine brute din plante dar tot odată să scadă valoarea nutriţională a acestor proteine (mai puţin acizi aminaţi esenţiali). WANG şi colab. (1998) ajung la aceleaşi concluzii pentru orez, arătând că orezul biologic are o concentraţie în azot semnificativ mai redusă; din potrivă, acizii aminaţi liberi, acidul glutamic, glutamina şi asparagina sunt mult mia concentrate în orezul biologic. O interpretare de curent enunţată spune că ar fi posibil că fertilizarea cu azot organic, pentru că acesta este mai puţin disponibil pentru plante, şi eliberat mai progresiv decât fertilizarea chimică, să conducă la conţinuturi mai mici în proteine brute, dar la o mai bună calitate. Totuşi, FINESILVER şi colab. (1989) apreciază că nu există suficiente date pentru a confirma sau infirma această

10

Page 11: Ghidul Consumatorului Ecologic

presupunere.De altfel din numeroase studii comparative despre conţinutul în vitamine şi

minerale a plantelor, citate de către FINESILVER şi colab. (1989), deducem că compoziţia plantelor în vitamine şi minerale este afectată de un număr mare de variabile şi din această cauză este foarte greu să tragem unele concluzii despre efectele practicilor agricole asupra acestor criterii de calitate. LAIRON şi colab. (1984), într-o revistă bibliografică destinată să prezinte cunoştinţele despre influenţele comparate a metodelor agriculturii ecologice sau convenţionale asupra diverşilor parametrii de importanţă nutriţională a a producţiei legumicole, cum ar fi conţinutul în proteine şi acizi aminaţi, în vitamine, în minerale şi nitraţi, trag concluzia că în comparaţie cu metodele de fertilizare tradiţională, metodele de fertilizare organică au tendinţa de a induce conţinuturi mai mari în substanţă uscată şi anumite elemente minerale, şi în special de a scădea considerabil conţinutul de nitraţi din legume. Dar rezultatele literaturii sunt foarte împrăştiate şi se referă la diferite legume, măsurate în perioade diferite (vom vedea că acest capital în cazul nitraţilor) şi cultivate pe soluri diferite. Aceste concluzii sunt întărite de către WOESE şi colab. (1997), care, trecând în revistă calităţile nutriţionale pentru majoritatea grupelor de alimente (carne, lapte şi produse lactate, cereale, fructe şi legume, bere , vin , pâine...), spune că pentru cea mai mare parte dintre elementele "dorite", literatura ştiinţifică nu a demonstrat diferenţe fizico chimice majore în compoziţia alimentelor.

Aceste dificultăţi care apar în clasificarea şi compararea calităţii produselor sunt de asemenea subliniate de către NIGGLI şi colab. (1998) plecând de la o experienţă comparativă între sistemele de cultură biodinamic, biologic şi convenţional făcut în anii 70 la IRAB : din punct de vedere a analizelor cantitative compuşii care pot fi valorificaţi ai mărfurilor produse pe parcelele ecologice se diferenţiază foarte puţin de mărfurile produse prin metodele convenţionale relativ ecologice (combatere integrată).Totuşi, putem remarca că toate studiile citate fac referinţă la comparaţii între conţinutul în compuşii din substanţa uscată. Ori, mai mulţi autori, (LAIRON şi colab. 1984, FINESILVER şi colab. 1989, SMITH 1993) subliniază faptul că anumite produse provenite din agricultura biologică cum sunt legumele frunze au un conţinut în substanţă uscată în general mai mare (deşi numeroase rezultate sunt contradictorii), şi SMITH (1993) arată că dacă analizăm pe baza greutăţii proaspete (ceea ce corespunde la ce ingeră în final consumatorul), în 90 % din cazurile studiate, alimentele biologice prezintă conţinuturi mai ridicate decât produsele convenţionale.

11

Page 12: Ghidul Consumatorului Ecologic

Vom reţine din acest paragraf că concentraţiile în minerale şi vitamine a diferitelor alimente variază mult de la o experienţă la alta oricare ar fi modul de producţie. Nu este posibil ca la ora actuală să extragem concluzii definitive în favoarea unuia sau altuia din aceste două moduri de producţie. Totuşi, au fost observate diferenţe semnificative:-Pentru un anumit număr de produse, în special legume-frunze, majoritatea studiilor comparative a pus în evidenţă un conţinut în substanţă uscată mai mare în produsele biologice.

- rezultatele numeroaselor studii sunt date în raport cu substanţa uscată. Ori concentraţiile în substanţă uscată a produselor ecologice fiind adesea mai mari decât a produselor provenite din agricultura convenţională, această exprimare a rezultatelor poate masca diferenţe în concentraţiile în anumite elemente la nivelul alimentaţiei, pentru că produsul proaspăt este cel mai adesea consumat (legume, fructe),şi nu produsul aşa cum este el uscat pentru analiză- Parametrii de determinare a calităţii nutriţionale sunt multifactoriali şi în mod frecvent alţi factori decât modul de cultură (condiţiile pedoclimatice, variabilitatea genetică chiar şi în cadrul unei varietăţi, etc.)maschează efectele tehnicilor culturale. Experimentarea ştiinţifică sa bătut bineînţeles de aceşti factori de variaţie (repetiţii, protocoale de prelevare a probelor bine definite,...), din potrivă, trebuie să se verifice dacă aceste precauţii au fost luate în calcul în studiile "comparative" realizate de către presă sau de către unele asociaţii.

Cap. V. Calitatea sanitară

Noii consumatori de produse ecologice sunt din ce în ce mai sensibili la problema resturilor de pesticide şi nitraţi din alimente, şi aşteptărilor lor de la produsele ecologice se referă mai ales la impactul acestora pentru sănătatea lor.Studierea resturilor de pesticide din alimentaţie arată că riscurile există; nivelul de risc şi interpretare a rezultatelor diferă de organismul anchetator, punând în lumină divergenţele care pot exista asupra sănătăţii publice: de exemplu, dacă DGAL (2000) preferă să concluzioneze prin minimizarea riscurilor asupra sănătăţii umane, nu este la fel şi cu GASTILLE & SOMVILLE (1986) care ridică probleme de legislaţie şi implicare a puterilor publice.Vom expune mai întâi principalele rezultate extrase din studiile ştiinţifice care au făcut comparaţii între produsele ecologice şi convenţionale în materie de nitraţi şi de pesticide; vom termin apoi cu studii despre impactul care îl pot avea produsele ecologice pentru sănătatea umană, şi arată că este necesar să se diferenţieze bine problemele legate de resturile din farfurie de problemele legate de resturile din mediu. E fapt, în ceea ce priveşte nitraţii şi resturile din pesticide, vom distinge

12

Page 13: Ghidul Consumatorului Ecologic

două problematici care se întrepătrund: nitraţii şi resturile de pesticide în alimentele pe care le consumăm (calitatea sanitară), şi levigarea nitraţilor şi a pesticidelor în mediu, care au un impact asupra faunei, florei şi vieţii microbiene (calitatea mediului), şi care se regăsesc de asemenea în apa de băut şi în praf. Studiile ştiinţifice disponibile arată că toată complexitatea pe care o ridică aceste probleme legate atât de alimentaţia noastră cât şi de mediul natural în care trăim.

Nitraţii

Pe motivul toxicităţii acestora pentru organismul uman, au fost făcute numeroase studii despre conţinutul în nitraţi a alimentelor. Alimentele sunt o sursă importantă de nitraţi în alimentaţia noastră, pe lângă apă. În anumite ţări, au fost propuse norme de limitare a nitraţilor în plantele de consum dar aceste sunt greu de respectat pentru legumele de seră produse iarna, din cauza limitării climatice şi luminoase a transformări azotului mineral în azot organic.

Nitraţii nu sunt un element artificial adus în mediu (cum sunt pesticidele de sinteză de exemplu),ci aceştia fac parte integrantă din ciclul azotului. Aceştia sunt chiar forma de absorbţie privilegiată pentru azot de către plantele superioare. Doar excesul acestora în produsele consumate impune o problemă sanitară. Aceste riscuri de acumulare apar atunci când planta nu mai poate transforma nitraţii pe care îi absoarbe, lucru care apare frecvent iarna, în sere, sau în cazul în care mineralizarea azotului din sol este prea puternică (de exemplu apă administrarea îngrăşămintelor organice cu mineralizare rapidă). De fapt, chiar dacă caietele de sarcini ale agriculturii ecologice sunt respectate la sânge, trebuie vegheat la anumite aspecte:- influenţa anotimpului, iarna fiind favorabilă acumulărilor din cauza lipsei de lumină. Tabelul măsurătorilor comparative biologic/convenţional următor arată fluctuaţiile sezoniere ale conţinutului în nitraţi a salatei. Se constată că în noiembrie (culturi în seră) nu sunt diferenţe semnificative între cele două tipuri de producţie.- influenţa modului de conduită în seră sau în câmp, primul tip fiind favorabil acumulărilor.- influenţa aportului de azot organic: există îngrăşăminte organice cu eliberare rapidă care, dacă sunt administrate prost, pot să provoace surplusuri locale de nitraţi în sol şi plante (LECLERC, 1989).

Azotul total, disponibilitatea sa în timpul creşterii plantei, şi momentul de aplicare sunt considerate ca surse de variabilitate pentru nitraţi în multe studii care

13

Page 14: Ghidul Consumatorului Ecologic

compară practicile ecologice şi cele convenţionale (FINE-SILVER şi colab, 1989). Diferenţele de concentraţie în nitraţi descrise sunt bazate în special pe diferenţele de disponibilitate între fertilizanţii organici şi minerali, dar influenţa altor factori este uneori evidentă. Experimente controlate pe ţelină, varză, spanac, salată, cartofi, citate de către FINESILVER şi colab. (1989) au demonstrat că aplicarea fertilizanţilor organici conduce la concentraţii mai mici în nitraţi în plante în raport cu fertilizarea convenţională. În bilanţul de cunoştinţe a revistei bibliografice lui LAIRON şi colab. (1984), se arată că concentraţiile de nitraţi în legumele ecologice sunt în general mai mic. WOESE şi colab. (1997) au extras de asemenea din literatură concentraţii de nitraţi mult mai mari în cazul legumelor convenţionale, în special la legumele frunze, rădăcini şi tuberculi.

În concluzie, practicile bune de fertilizare în agricultura ecologică pot reduce substanţial concentraţiile de nitraţi din legume (LAIRON şi colab., 1985), lăsând încă perspective de ameliorare. Punctele critice pe care le-am văzut trebuie supravegheate şi controlate în special în agricultura ecologică pentru a obţine legume sărace în nitraţi în momentul în care se poate pune problema (iarna, culturi în seră…).

Pesticidele şi metalele grele

Un studiu a transformatorilor şi distribuitorilor de produse provenite din agricultura ecologică făcut între anii 1993 şi 1997 (SETRAB 2000) a permis demonstrarea faptului că doar 6 % din produsele ecologice analizate de către laboratoarele creditate erau peste a opta limită maximă admisă pentru resturile de produse chimice. Acest prag ar corespunde la contaminări ale mediului involuntare sau care nu pot fi controlate (aer, apă, vecini, transport...). BRANGEON şi CHITRIT (1999) notează de asemenea că nu mai mult de 10% din produsele ecologice comercializate ar putea conţine resturi de pesticide, fungicide şi alte produse interzise în agricultura ecologică în doze inferioare pragurilor de detectare oficiale (2 mg/t). La fel, MARUEJOULS & GOULARD (1999) arată plecând de la un studiu despre resturile de pesticide (în special DDT şi lindan) în laptele ecologic că nivelul "zero" de pesticide este o momeală: deşi la concentraţii de 50 de ori mai mici decât normele de comercializare, şi mult mai mici decât pragurile de detectare "oficiale", laptele convenţional conţine în medie de la 2 până la 5 ori mai multe resturi decât laptele ecologic, care nu atinge totuşi nivelul zero (poluarea anterioară sau ambiantă).WOESE şi colab. (1997) arată în concluziile lucrării de sinteză bibliografică că,

14

Page 15: Ghidul Consumatorului Ecologic

referitor la pesticidele autorizate în agricultura ecologicã, faţă de pesticidele autorizate în agricultura convenţională, concentraţia resturilor de pesticide este mai mică în toate fructele şi legumele ecologice. Autorii subliniază că în cazul produselor convenţionale, resturile de pesticide sunt în general mai mici decât normele în vigoare. În ceea ce priveşte contaminarea cu compuşi cloruraţi şi cu metale grele, aceasta nu constituie astăzi după autorii citaţi un criteriu de diferenţiere a produselor ce provin din diferite sisteme de cultură. Semnalăm faptul că composturile de deşeuri menajere sunt autorizate în agricultura ecologică până în martie 2002 de către caietul de sarcini european (CEE, 1991), respectând cerinţele următoare: deşeuri menajere sortate, compostate; doar deşeuri vegetale şi animale, produse de un organism de colectare închisă şi controlată, acceptate de către Statul membru. Concentraţiile maxime ale substanţei uscate în mg/kg sunt : cadmiu 0,7 ; nichel 25 ; plumb 45 ; zinc 200 ; mercur 0,4 ; crom 70 ; crom (VI) 0.

În plus, metodele analitice multireziduale prin cromatografie şi spectometrie care permit detectarea insecticidelor naturale utilizate în agricultura ecologică au fost puse la punct în două articole de către ZANG şi colab. (1997, 1998). Astfel, componenţi majori ai piretrului, şi a două insecticide originare din America de Sud, sabadille (Schoenocaulon officinale) şi ryania (Ryania spe-ciosa), pot să fie detectate la salată, la varză şi la castraveţi într-un procent de 72 până la 125 % la concentraţii de ordinul ppb. Autorii semnalează în trecere carenţe în cunoştinţele din domeniul toxicologiei animale şi umane referitor la insecticidele autorizate în agricultura ecologică, lacune de care SETRAB este conştient (LANGLAIS, 1998).Acest articol ridică de asemenea problema determinării pragurilor sub care sunt acceptate resturile de produse fitosanitare autorizate în caietele de sarcini, şi subliniază faptul că pot exista printre acestea reziduuri cu consecinţe uneori necunoscute pentru sănătatea umană în produsele ecologice, odată ce plantele sunt tratate. Pentru a fi complet, rămâne să demonstreze impactul acestor produse concentrate asupra mediului prin studierea timpului de biodegradare acestor produse.

Testul absolut a valorii nutriţionale a alimentelor este capacitatea acestora de a menţine sănătatea, creşterea şi reproducerea generaţiilor următoare de animale sau oameni. FINESIL-VER şi colab. (1989) citează numeroase descrieri despre creşterea rezistenţei la boli, a productivităţii sau a reproducerii animalelor hrănite cu produse provenite din agricultura ecologică, dar autorii consideră că cea mai mare parte dintre acestea pot să fie contestate pe planul rigorii şi al calităţii ştiinţifice. Studiul lui STAIGER (1988), citat de către FINESILVER şi colab (1989), arată importanţa conducerii experimentelor pe termen lung pentru a arăta

15

Page 16: Ghidul Consumatorului Ecologic

diferenţele între valoarea nutriţională a produselor, şi sugerează faptul că nişte studii aprofundate ar putea arată diferenţe reale între calitatea alimentelor provenite din agricultura ecologică şi a alimentelor provenite din convenţional. Totuşi, numărul mic de studii de acest fel efectuat până în prezent au arătat necesitatea protocoalelor experimentale foarte lungi şi costisitoare pentru a putea spera la obţinerea unor rezultate fiabile.De fapt, un studiu a INRA (BOREL, 2000) arată dificultăţile de punere în evidenţă a unui aport a alimentaţiei provenite din agricultura ecologică pe om într-o perioadă scurtă de observare (compoziţia sângelui de exemplu). Lipsa de referinţe pentru protocoalele de studiu (durata, intensitatea tratamentului) conduc doar la tatonări în experimentele făcute. De exemplu aici, efectul "diluării" hranei ecologice a fost puţin marcat, nepermiţând distingerea grupurilor experimentale. Autorul sugerează că dacă se doreşte punerea în evidenţă a diferenţelor la nivelul sănătăţii umane, ar trebuii să se facă un studiu pe o sută de subiecţi, care nu consumă decât fructe şi legume biologice sau convenţionale, pe o durată de minim un an.

Lacunele din acest domeniu epidemiologic sunt de asemenea în concluziile unei recente reviste bibliografice efectuată de către SAFRON (1999) pentru a să răspundă la problemele influenţei alimentaţiei ecologice asupra riscurilor apariţiei cancerului. Cum datele ştiinţifice actuale nu permit arătarea unei relaţii directe între alimentaţia ecologică şi sănătate, autorul a trebuit să îşi stabilească concluziile sale pe relaţii indirecte care provin din studii efectuate la nivelul nutrimentelor şi a resturilor de produse chimice în hrană. Astfel, nivelul actual de cunoştinţe nu ne-ar permite să spunem dacă hrana provenită din agricultura convenţională creşte riscul de cancer la consumatorii englezi. Autorul crede că expunerea la cancer care ar fi datorată ingerării resturilor cancerigene care se găsesc în hrana convenţională este nesemnificativ şi nu a fost pus în evidenţă faptul că există mai puţine alimente anti cancer în acest tip de hrană. Dinpotrivă, a fost demonstrat faptul că regimul alimentar joacă un anumit rol în dezvoltarea mai multor tipuri de cancer. Pentru autor, o alimentaţie sănătoasă şi echilibrată, fie că provine din materii prime ecologice sau convenţionale, ar permite reducerea cu 30 până la 60 % a riscurilor de cancer în ţările dezvoltate.

Totuşi, alţi autori, (DITTRICH & LEITZMANN, 1999) evocă rolul protector a substanţelor care au asupra organismului şi o altă acţiune decât cea alimentară. Cele mai cunoscute sunt polifenolii (din care fac parte printre altele rezervatrolul de rãdãcinã, flavonoidele, pigmenţi antocianici, etc.), dar mai fac parte şi alte familii de compuşi cum sunt glucosilonatele de crucifere, terpenele de citrice, fitoestrogenii de soia, saponinele din leguminoase, sulfidele din usturoi şi

16

Page 17: Ghidul Consumatorului Ecologic

ceapă. Un anumit număr din aceste substanţe sunt sintetizate de către plante ca reacţie la un stres sau pentru a se apăra împotriva unui atac a unei ciuperci patogene sau a unei insecte. Conţinutul plantelor în aceşti compuşi variază foarte mult în funcţie de condiţiile de cultură. Cele câteva studii comparative între produsele convenţionale şi produsele ecologice care au inclus acest tip de compuşi concluzionează fie printr-o absenţă a diferenţelor semnificative (GRAB, 1997), fie prin concentraţii mai mari în produsele ecologice (KOPP şi colab., 1989). Aceste studii sunt totuşi puţin numeroase pentru a se putea extrage concluzii generale, şi trebuie încă dezvoltată cercetarea despre impactul real asupra sănătăţii a acestor substanţe, cât şi studiul efectului modului de producţie asupra conţinuturilor din alimente. Aşa cum subliniază LEGERF (1995) într-un alt studiu bibliografic, avantajele nutriţionale ale alimentelor ecologice, cât şi impactul acestora asupra sănătăţii umane ar fi probabile, dar nu sunt încă demonstrate, din lipsa studiilor nutriţionale şi epidemiologice obiective.

Dacă ne uităm în special la impactul pesticidelor asupra sănătăţii umane, trebuie să distingem:- efectele poluărilor trecute, în principal cu insecticide organoclorurate,- efectul resturilor prezente din zilele noastre în alimente,- efectele poluării prin sursele nealimentare (apă, aer), fără îndoială mult mai mari decât cele de origine alimentară.

Impactul poluării trecute se poate evalua într-o manieră destul de precisă prin măsurarea conţinutului laptelui matern în resturi organoclorurate. După ce a atins nivele foarte ridicate la începutul anilor 70, această poluare scade progresiv, dar după 30 de ani de la interzicerea majorităţii insecticidelor din această familie în majoritatea ţărilor industrializate, ea este totuşi destul de mare. Un studiu comparativ efectuat în 1986 (AUBERT, 1987) a arătat că, în Franţa, laptele femeilor care se hrănesc cu alimente ecologice conţine de trei ori mai puţine reziduri decât cel a altor femei. În ecea ce priveşte poluarea industrială, în special dioxinele, le putem regăsii în orice produs, chiar şi în cele ecologice, pentru că acestea sunt de origine atmosferică (incineratoare). Din potrivă, riscul este mult mai limitat dacă aceşti poluanţi vin din alimentaţia animală: alimentele animalelor domestice utilizate de către agricultorii ecologici nu conţin urme de contaminare cu produse industriale introduse accidental sau nu, legate de practicile de intensificare.

Pe de altă parte, mai multe studii (GOLBORN şi colab. 1997, JUHLER şi colab. 1999, MAGZKA şi colab. 2000) arată că anomaliile legate de reproducerea la om (scăderea numărului de spermatozoizi, lipsa urmaşilor, şi cancere la

17

Page 18: Ghidul Consumatorului Ecologic

testicule,...) sunt în strânsă legătură cu frecvenţa expunerilor la agenţii hormonali activi (cum sunt compuşii organofosforici, carbamaţii, organoclururaţi...) şi aceste efecte sunt într-o creştere continuă. Impactul poluărilor actuale a alimentelor, a aerului şi a apei este imposibil de măsurat , ţinând cont că eventualele efecte sunt pe termen lung, şi că este foarte dificil, în studii epidemiologice, să izolezi factorul pesticide.Pentru a aborda rapid producţia de animale, utilizarea masivă a antibioticelor şi a stimulatorilor de creştere poate induce pe termen lung probleme pentru sănătatea umană. Sunt puţine studii despre impactul şi riscul eventual a acestor practici, dar putem afirma că riscurile de concentrare a pesticidelor şi utilizarea produselor neagricole în alimentaţia animalelor de creştere (problema encelopatiei spongiforme la bovine (boala "vacii nebune""), a puilor şi a dioxinei) sunt abateri în producţia ecologică: principiul precauţiei este respectat.

În concluzie la acest paragraf despre calitatea sanitară, putem spune că produsele provenite din agricultura ecologică prezintă în general mai puţini nitraţi şi resturi de pesticide decât produsele convenţionale. În ceea ce priveşte substanţele care ar putea avea un rol protector pentru sănătate (polifenoli, etc.),majoritatea studiilor realizate arată un conţinut mai ridicat în produsele provenite din agricultura ecologică. Totuşi, aceste studii sunt prea puţin numeroase pentru a putea extrage nişte concluzii definitiva. Va trebuii deci să multiplicăm acest tip de studii pentru a valida rezultatele existente, şi aceasta toată complexitatea care o ridică aceste probleme legate atât de alimentaţia noastră cât şi de mediu.

Cap. VI. Calitatea ecologică

Calitatea ecologică acoperă un domeniu vast de reflexii, mergând până la implicaţii politice şi sociale. Dezbaterile duse în Franţa la nivelul puterilor publice arată evoluţia gândirii în raport cu agricultura, şi prevăd perspective de cercetare şi dezvoltare la nivelul planurilor de dezvoltare durabilă (AMBROISE şi colab. 1998). POINTEREAU (1999) aminteşte efectul ajutoarelor publice în alegerea practicilor agricole, cu consecinţele lor indirecte asupra mediului. Pentru autor, această influenţă a puterilor publice ar putea fi utilizată acum pentru a merge în sensul unei agriculturi ecologice, cu mijloace care trebuie definite (pricipiul poluare/plata celui care poluează trebuie revăzut, susţinerea producătorului cu producţii şi sisteme respectuoase faţă de mediu, măsuri voluntare, sens civic) şi aplicând ceea ce autorul defineşte ca fiind principiul eco-condiţionalităţii.Agricultorul care se angajează într-un tip de producţie ecologică trebuie să

18

Page 19: Ghidul Consumatorului Ecologic

respecte o obligaţie de mijloace de producţie definite de către caietele de sarcini ale agriculturii ecologice. Pentru mediu, este o garanţie de protecţie foarte eficace. De fapt, aşa cum remarcă LEGLERG (1995) într-un studiu bibliografic despre calitatea apei, respectarea caietului de sarcini conduce de fapt la această protecţie eficace, în special faţă de resursele în apă. Interdicţia totală de a utiliza pesticidele de sinteză este fără îndoială punctul cel mai important, urmat de ne-utilizarea îngrăşămintelor cu azot mineral.

Totuşi, într-un studiu bibliografic consacrat efectelor presupuse şi observate asupra mediului a practicilor agriculturii ecologice, , HEYDEL (1999) arată că evaluarea consecinţelor asupra mediului a agriculturii ecologice nu se poate face decât prin citirea caietelor de sarcini, dar şi prin observarea sistemelor existente. Mai multe metodologii pot permite studierea sistemelor agro-ecologice, ca de exemplu utilizarea diagnosticelor agro-mediu ilustrate de către un studiu a CEMAGREF (1999) care a efectuat o comparaţie între modul de producţie agroecologic şi convenţional înţelegând evaluarea impactului potenţial asupra mediului (calitatea apei, fertilitatea solului, biodiversitatea , gestiunea resurselor principalelor sisteme de producţie). Utilizarea diagnosticelor agro-mediu şi analiza globală (multi-factorială) a datelor au permis punerea în evidenţă a diferitelor tipuri de impact a sistemelor reprezentative a acestui studiu:- impactul global pozitiv, (în special pentru sistemele policultură -zootehnie) a modului de producţie ecologic asupra diferitelor componente ale mediului.

Totodată, autorul precizează că pot apărea anumite riscuri: pierderea fertilităţii ecologice a solului în viticultură datorată de acumularea cuprului în sol, riscurile de poluare locală cu nitraţi (cazul aporturilor exagerate de substanţă organică şi prin aratul pajiştilor sau a terenurilor semănate cu leguminoase) ;- variabilitatea rezultatelor din fermele ecologice legumicole şi anumite cazuri de ferme convenţionale mai favorabile în materie de biodiversitate şi fertilitate ecologică. Astfel, BOURDAIS (1999) se întreabă despre viitorul aspectelor care lipsesc din caietul de sarcini, conceptul de mediu înconjurător este foarte prezent în spiritul agroecologiştilor, care s-ar putea estompa după acesta odată cu apariţia conversiei legată de aspectul filierei şi a "portiţei" economice...Am ales să abordăm calitatea ecologică sub aspectul cel mai ştiinţific posibil, trebuind să ştim despre impactul măsurabil a diferitelor tipuri de agricultură pentru mediu: poluarea cu pesticide, levigarea, în special a nitraţilor, biodiversitatea şi activitatea microbiană a solului...

19

Page 20: Ghidul Consumatorului Ecologic

Pesticidele

Prezenţa pesticidelor în mediu înconjurător este datorată utilizării intensive şi inconştiente a ierbicidelor, insecticidelor şi fungicidelor. Trei milioane de tone sunt împrăştiate anual în lume (SOUGGAR 1997, citat de LANGLAIS, 1998). Impactul asupra mediului este greu de evaluat, cu atât mai mult cu cât nr de molecule este enorm. Totuşi, studii despre declinul mai multor specii din fauna regiuni Marilor Lacuri în America de Nord acuză aceste substanţe (FOUR-NIER & BROUSSEAU, 1999).

Cele două studii globale subliniază intercalarea între pesticide/mediu înconjurător/economie. TAMIS & VAN DEN BRINK (1999) arată printr-o anchetă de 5 ani făcută în sistemele culturale care produc grâu de iarnă în Olanda că sistemele de producţie integrate sunt dependente de utilizarea pesticidelor ca de altfel şi sistemele convenţionale, deşi respectă directivele guvernamentale. Autorii subliniază că fermele ecologice diferă total de fermele convenţionale şi integrate, cu o stabilitate a sistemelor de producţie, ducând la aceasta la o mai mică presiune de pesticide în mediu.

GLARK şi colab. (1998) arată că sistemele agriculturi ecologice au un impact asupra mediului mult mai slab din cauza utilizării reduse a pesticidelor, dar fiabilitatea economică a acestor sisteme diferă enorm. La porumb, este posibil să se reducă cu 50 % pesticidele fără pierderi de randament în sistemele integrate cu un nivel redus a imputurilor; printre altele, substituţia mecanică a erbicidării poate duce la scăderi ale costurilor. Din potrivă, la tomate, costurile lucrării de combatere manuală a buruienilor sunt foarte mari. Astfel, bazate pe performanţele sistemelor biologice sau cu un nivel al imputurilor redus pentru tomate, o reducere de 50 % a pesticidelor poate duce la o creştere cu 50% a costurilor.În afara acestor consideraţii economice, chiar dacă nu se poate garanta o puritate totală a produselor ecologice în privinţa resturilor de pesticide de sinteză, , nivelul poluării provocat de o fermă ecologică este în orice privinţă net inferior faţă de cel a unei ferme convenţionale. Agricultorii ecologici nu sunt la adăpostul contaminărilor exterioare şi este posibil ca în anumite cazuri să găsim resturi de produse fitosanitare (cu remanenţă foarte mare (GRAB, 1997), datorate poluării pânzelor de apă freatică, particulelor poluante aflate în suspensie în atmosferă, dar produsele lor nu prezintă adaos de pesticide de sinteză în raport cu contaminarea mediului, care este inevitabilă... dar care trebuie să scadă dacă agricultorul ecologic se dezvoltă.

În ceea ce priveşte efectele secundare asupra faunei auxiliare a culturilor

20

Page 21: Ghidul Consumatorului Ecologic

tratate cu produse autorizate de către caietul de sarcini a agriculturii ecologice (în special cuprul, sulful, insecticidele vegetale cum sunt piretrul, nicotina, rotenona şi Bacillus thuringiensis), un studiu bibliografic efectuat de către DEJOUX (1995) despre cunoştinţele actuale ale impactului practicilor agricole, servind drept unealtă de ajutor la folosirea produselor fitosanitare "naturale". Astfel se confirmă faptul că produsele de luptă ecologice nu sunt dăunătoare (bacterii, viruşi, ciuperci, insecte, feromoni...) din cauza acţiunii lor foarte specifice, efectele acceptabile ale cuprului şi sulfului (în cm) şi a toxicităţii potenţiale a insecticidelor vegetale asupra faunei auxiliare a culturilor. Totuşi, HEYDEL (1999) subliniază problema acumulării cuprului în orizonturile de la suprafaţa solurilor viticole şi faptul că utilizarea acestora nu este limitată de către caietele de sarcini ale agriculturii europene.

Biodiversitatea

Din ce în ce mai multe cercetări sugerează că nivelul de reglare internă a funcţionării agro-ecosistemelor este foarte dependent de biodiversitatea animală şi vegetală. ALTIERI (1999) prezintă diversitatea ca o noţiune care permite o varietate de servicii ecologice în afara producţiei de hrană, cum ar fi reciclarea elementelor minerale, reglarea microclimatului şi a hidrografiei locale, sau suprimarea organismelor nedorite, detoxificare... După autor, persistenţa procesului de reînnoire şi a serviciilor ecologice depinde de menţinerea integrităţii şi a diversităţii biologice a ecositemelor.VAN ELSEN (2000) vorbeşte de rolul pozitiv a agricultorilor ecologici în menţinerea biodiversităţii. Totuşi, dificultăţile culturale datorate acestei menţineri (în special a florei), şi directivele politice europene (obligaţi de a avea suprafeţe cu biodiversitate lângă suprafeţele de cultură mai intensive) prezintă anumite limite. Pentru autor, este important ca menţinerea biodiversităţii să facă parte integrantă din activitate, şi că sistemele agricole ecologice să formeze o entitate în gestiunea resurselor şi a peisajului. HELENIUS (1996, citat de HEYDEL 1999) aminteşte că menţinerea sau dezvoltarea faunei şi a florei necesită biotopuri suficient de mari, astfel efectul exploataţiilor ecologice asupra locului este limitat din cauză că sunt insule relativ restrânse în cadrul spaţiului ocupat de către exploataţiile convenţionale. Putem sublinia de asemenea anumite limite ale legislaţiei pe această problemă: noţiunea de biodiversitate nu este inclusă în caietul de sarcini a agriculturii ecologice, lucru care nu permite nici o garanţie de rezultate pe această temă în viitor în cazul aplicării simplificate a practicilor ecologice neţinând cont de

21

Page 22: Ghidul Consumatorului Ecologic

metodologia globală a conduitei agroecologice.RUIPER (2000) determină criterii de evaluare a mediului a cărui scop este de a încuraja şi evalua contribuţia agriculturii ecologice la o calitate durabilă a peisajului: diversitate, coerenţă şi continuitate.Rezultă clar din aceste lucruri că ansamblul comparaţiilor şi observaţiilor menţionate în literatură arată că agricultura ecologică este de natură să contribuie în mod durabil la protecţia patrimoniului natural atât a nivelul respectării calităţii solului (risc mai mic de eroziune, o mai bună stabilitate structurală a solului, conţinuturi în sol mai mari de substanţă organică...), a biodiversităţii faunei şi a florei (nu se folosesc pesticide de sinteză, garduri vii ca rezervor de specii auxiliare, diversitatea de specii şi de culturi), cât şi la nivelul calităţii apelor (levigare şi scurgerea fertilizanţilor redusă sau chiar deloc, mai puţină eroziune...) (HEYDEL 1999). Modul de producţie a agriculturii ecologice se bazează de fapt punerea în valoare a resurselor naturale cu o menţinere a echilibrului şi a vieţii solului, ceea ce permite menţinerea sau crearea unei puternice biodiversităţi a faunei şi a florei în aceste ecosisteme cultivate.

Nitraţii

Problema poluării cu nitraţi a apelor subterane şi de suprafaţă este abordată într-o sinteză bibliografică de LECLERC (1995) asupra calităţii apelor. Această problemă este legată în special de separarea geografică a zootehniei şi a policulturii, având ca şi consecinţă un surplus de dejecţii animaliere în zonele suprapopulate cu animale, şi carenţe în îngrăşăminte organice în marile câmpii cerealiere, făcând ca agricultorii să aducă azot sub formă de îngrăşăminte minerale. Problema situării agriculturii faţă de problema abordată aici, şi o listă a practicilor şi a comportamentelor care duc la o reducere a levigării în agricultura ecologică în raport cu agricultura convenţională este descrisă aici (în special: practicile de fertilizare, rotaţiile şi asolamentele şi comportamentul agricultorilor). În ciuda avantajelor pe care le pot prezenta tehnicile agriculturii ecologice pentru a limita levigarea nitraţilor, autorul subliniază că sunt totuşi posibile unele pierderi, de exemplu în legumicultura intensivă (aporturi mari, mineralizare dependentă de factorii climatici şi de natura substanţei organice, clădirile în care sunt crescute animalele...). CEMAGREF (1999) abordează de asemenea în studiul său de diagnostic agro-mediu probleme excedentelor de azot prin metoda bilanţului aparent a azotului. Acesta arată că rezultatele excedentelor de azot în ferma ecologică se pot situa între 40 şi 100 % sub cele a sistemelor convenţionale, dar

22

Page 23: Ghidul Consumatorului Ecologic

subliniază că pot exista probleme de poluare locală cu nitraţi în fermele ecologice. Putem nota de asemenea că noul caiet de sarcini european nu specifică legături cu solului pentru anumite culturi.Au fost făcute numeroase studii pe această temă şi nu putem să fim exhaustivi la această problemă. Cităm tot odată cu titlu de exemplu studii recente care iau în calcul sistemele agroecologice, şi care arată că subiectul rămâne deschis. Un studiu în caz lisimetric făcut la GRAB (GRAB 1988, Leclerc şi colab. 1995) a permis compararea levigării nitraţilor în cazul a 5 tratamente: compost de gunoi, compost de resturi vegetale, compost de resturi menajere, fertilizare minerală şi un martor fără fertilizare. Pierderile prin levigare cele mai mari au fost înregistrate cu fertilizarea minerală. Compostul de gunoi a dat cele mai bune randamente dar a condus de asemenea la o levigare destul de mare (80 kg N/ha/an). Această levigare a fost atribuită unei mineralizări mari a azotului organic, sub estimată în momentul primului aport a experienţei, care a fost bazată pe un procentaj de mineralizare de 50 % într-un an. Bilanţul azotului realizat la sfârşitul experienţei a permis constatarea faptului că procentajul ar fi trebuit să fie depăşit. În climat mediteranian irigat, putem prevedea viteze de mineralizare a azotului mai mari decât cele existente în Europa de Nord, dar referinţele despre aceste viteze de mineralizare sunt aproape inexistente în Europa Meridională.ERIKSEN şi colab. (1999) au făcut un experimentcu cases lysimétriques pentru a măsura pierderile de azot prin levigare în câmp. Studiul a avut în vedere efectul tipului de gunoi, a culturilor, a densităţii turmei asupra levigării azotului în cadrul unei rotaţii păşune/culturi din cadrul unei ferme ecologice timp de 4 ani în Danemarca. Acestea arată importanţa controlului interculturilor pentru a evita pierderile de azot. De fapt, substanţa organică a solului este săracă în azot; acesta este fie levigat, fie reutilizat de către iarbă, de unde importanţa de a îmbunătăţii gestiunea pajiştilor pentru a recicla azotul. BOUMA & DROOGERS (1998) au pus la punct un protocol plecând de la măsurători şi de la simulări, care permite definirea unui indicator de calitate a terenului, în special asociind producţia cu cantitatea de nitraţi levigată şi cu probabilitatea ca aceştia să fie în exces. HALBERG (1999) a de finit de asemenea un anumit număr de indicatori pentru a permite fermierilor să evalueze impactul sistemului lor de cultură asupra mediului. Aceşti indicatori au fost testaţi în 20 de ferme daneze, (de creştere a oilor sau a a porcilor), dând scări de surplus în N, P şi Cu după trei ani. Printre primele rezultate autorul întrevede în dezvoltarea acestei tehnici de evaluare posibilitatea de a pune la punct o unealtă de decizie fiabilă pentru agriculturi.DALGAARD şi colab. (1998) au studiat influenţa globală a reconversiei fermelor

23

Page 24: Ghidul Consumatorului Ecologic

de creştere a bovinelor şi porcinelor asupra reducerii pierderilor de azot prin levigare în Danemarca. Prin evaluarea eficienţei azotului la aceste animale şi a surplusului de azot pe kg de carne sau de lapte pentru sistemele biologic sau convenţional, autorii au arătat posibilitatea de reducere a pierderilor de azot prin conversia la agricultura ecologică este destul de mică în timp ce pentru femele de oi este mai mare. Un plan de reconversie a fermelor de lapte la scară naţională va permite scăderea cu 24% a pierderilor de azot prin levigarea azotului total în aceste tip de zootehnie.

Aceste date arată importanţa sistemelor agroecologice în reducerea substanţială a pierderilor de nitraţi prin levigare, , şi astfel impactul favorabil pentru mediu a agriculturi ecologice faţă de această problemă crescândă a nitraţilor în mediu. După diferiţii autori citaţi, decizia de a calcula aceste riscuri rămâne în mâna politicilor de mediu.

Activitatea macro şi microbiologică a solurilor

Pentru agricultorii ecologi, solul este un element viu şi fertilitatea este legată de activitatea solului. Această convingere şi acest respect duce la o diferenţă majoră între agricultorii ecologici şi convenţionali în modul de abordare a solului şi a comunităţilor macro şi microbiologice ale acestuia, ducând prin aceasta la practici de fertilizare şi lucrare a solului diferite.Studii ştiinţifice recente permit calcularea în afara convingerilor fiecăruia, prin măsurători obiective a activităţii ecologice a solului între cele două sisteme de cultură; totuşi, interpretările rezultatelor sunt delicate pe motivul infinităţii infinite a cazurilor de studiu şi a drumului care este puţin parcurs în acest domeniu al cercetării. Putem tot odată nota că percepere solului de către agricultorul convenţional este în plină schimbare şi că diferenţele de concepţie se reduc odată cu agricultura raţională, datorită unei mai bune cunoaşteri a solului.NIGGLI şi colab. (1998) au arătat , într-un experiment comparativ între sistemele de cultură biodinamic, ecologic şi convenţional făcut după anii 70 la IRAB, că fertilitatea şi biodiversitatea solului sunt net superioare în procedeele ecologice: populaţii de artropode auxiliare, viermi de pământ, cât şi biomasa microbiană sunt aici de 20 până la 40 % mai mari.

Numeroase studii (GLARK 1999, HIDAKA 1997, PFOTZER & SCHULER 1997, FEBER şi colab. 1997) despre populaţiiel de artropode şi insecte (coembole, fluturi...) arată o prezenţă mai mare în sistemele agroecologice a tuturor speciilor. Adesea dăunătorii culturilor sunt în număr comparabil în cele două sisteme de

24

Page 25: Ghidul Consumatorului Ecologic

cultură, dar în sistemele agroecologice mai este prezentă în număr mare o faună auxiliară, care permite un control natural a nivelului dăunătorilor în sistemele agroecologice.LUNDQUIST şi colab. (1999) au studiat influenţa practicilor agricole ecologice şi convenţionale pe solurile californiene cu ajutorul măsurătorilor standard. În acest experiment, influenţa alternanţei uscat/umed a fost mai importantă decât influenţa amendamentelor, sugerând că micro-organismele de suprafaţă sunt adaptate ciclurilor de udare din timpul celor trei luni de creştere a plantelor, producând schimbări în toate procese microbiene şi în compoziţia comunităţii. Un alt studiu a lui GUNAPALA & SCOW (1998) despre dinamica biomasei microbiene în culturile de tomate convenţionale, cu nivel redus a imputurilor sau biologice, arată că variaţia măsurătorilor biomasei erau corelate negativ cu cantităţile de azot mineral în sistemul convenţional cu o rotaţie de 4 ani, în timp ce aceste variaţii erau corelate pozitiv cu azotul mineral a sistemelor ecologice. Raportul C/N era mai mare la solurile convenţionale. Aceasta arată o diferenţă convenţională între sistemele ecologice şi convenţionale în această experienţă în raport cu gestiunea azotului: în sistemele ecologice, azotul pus la dispoziţia plantei este legat de activitatea biomasei, în timp ce în sistemul convenţional azotul mineral este captat de către biomasă care are un efect negativ pentru cultură.

Structura solului unei ferme ecologice măsurată cu ajutorul criteriilor pedologice (adâncimea orizonturilor, porozitatea, populaţia şi activitatea viermilor de pământ, gradul de compactare a solului, gradul de eroziune) se diferenţiază într-un mod pozitiv de structura solului unei ferme vecine care are aceleaşi condiţii pedoclimatice (GERHARDT, 1997). Un studiu comparativ a lui SIEGRIST şi colab. (1998) despre eroziunea solurilor şi populaţiile de viermi de pământ în loessurile din Elveţia între agricultura ecologică şi agricultura convenţională arată că biomasa şi densitatea viermilor de pământ sunt mult mai mari în solurile biologice; în paralel, şi acest lucru datorită coprolitelor viermilor de pământ, eroziunea (în privinţa stabilităţii structurale) poate fi mai mare în solurile conduse în convenţional, dar au fost găsite puţine diferenţe între sistemele culturale în ceea ce priveşte eroziunea directă legată de impactul picăturilor de ploaie. Autorii concluzionează că aceste piste de cercetare sunt importante, şi că ar trebui făcute noi experimente cu mai mulţi parametrii.În studiul lor bibliografic, GONAGIIER & CONACHER (1998) subliniază efectele benefice ale agriculturii biologice pentru mediu, în special prin îmbunătăţirea proprietăţilor chimice şi biologice ale solului. Alte beneficii sunt legate de reciclarea deşeurilor organice, de folosirea cât mai redusă a produselor

25

Page 26: Ghidul Consumatorului Ecologic

chimice de sinteză, de reducerea eroziunii şi a şiroirii, de o potenţială ameliorare a problemelor de salinitate a solurilor şi a pânzelor freatice, şi de o încetinire a deteriorării ecosistemelor. Totuşi autorii subliniază că metodele agriculturii ecologice pot avea câteva efecte negative pentru mediu: se poate produce scăderea fertilităţii solului prin levigarea unor elemente nutritive, o posibilă creştere a acidităţii solului... Pot fi întâlnite de asemenea dificultăţi la solurile care au trecut la agricultură ecologică care ar putea avea elemente poluante greu de cunoscut şi controlat, şi care pot fi reparate prin practicile agriculturii ecologice după ALTIERI (1999). În aceeaşi ordine de idei, MAIRE şi colab. (1990) abordează problema scăderii productivităţii ocazionate de trecerea de la un sistem de producţie zis convenţional la un altul zis ecologic prin analiza caracteristicilor ecologice şi fizico-chimice ale solului. Această fază de conversie este foarte lungă în sol, deoarece autorii constată că echilibrul solurilor specifice agriculturii ecologice nu este atins decât după 4 la 5 ani de practici culturale ecologice şi autorii îşi pun întrebarea despre durata reală de conversie (care era de 4 ani în 1990, şi este de doi din 1997).Pentru a încheia acest paragraf despre mediu semnalăm că sunt propuse metode de măsurare bazate pe impactul global asupra mediului a exploataţiilor agricole pentru a încerca evaluarea bilanţului energetic, (RISOUD, 1999), ecobilanţului (ROSSIER, 1999), sau a indicatorilor agro-ecologici (GIRARDIN & BOCKSTALLER, 1999). Aceste metode ar permite o comparare între sistemele de cultură diferite, dar trebuie să fie finisate pentru a putea devenii unelte fiabile de ajutor în luarea deciziilor pentru a îmbunătăţii problemele prioritare. Tot odată, HOGH-JENSEN (1998) arată că este dificil să se găsească un criteriu de diferenţiere între cele două sisteme de cultură, biologic şi convenţional. După el, trebuie să existe un mod de abordare global, şi la nivelul teoriei sistemelor (abordare diferită de ştiinţa analitică) se poate ţine cont şi integra complexitatea mecanismelor principale a entităţilor sistematice pentru a descrie globalitatea. Din nefericire, după acest autor, cunoaşterea acestor mecanisme şi procese în agricultura ecologică este încă limitată, dar una dintre provocările ştiinţei de astăzi este definirea acestor mecanisme pentru fiecare nivel ierarhic de complexitate.În final, GAUTRONNEAU (1997) subliniază că, dacă practicile agriculturii ecologice sunt în general considerate ca fiind pozitive pentru mediu, acest mod de agricultură este după el prea confidenţială şi mai ales prea dispersată în teritoriu pentru moment pentru ai pretinde să rezolve rapid şi eficace problemele create de agricultura intensivă. El propune astfel, să determine zone cu mize majore maxime care, pentru a răspunde eficace la problemele de mediu (poluarea pânzelor de apă

26

Page 27: Ghidul Consumatorului Ecologic

freatică...), Acest lucru ar trebuii să implice actorii după două criterii: ecologic la nivelul mediului şi economic la nivelul agricultorului.

Dacă studiile arată că impactul pozitiv asupra mediului a agriculturii ecologice pare să fie demonstrat, dezbaterile tehnico-economice care decurg din acest fapt ridică problema unei gestiuni agroecologice la scară mare. S-a creat o dinamică de reflexie, şi continuitatea cercetărilor în domeniul mediului şi economic sunt indispensabile pentru toate sistemele agricole.

Cap.VII. Calitatea etică

Noţiunea de etică în agricultura ecologică ea în calcul consideraţiile sociale şi de mediu, chiar filosofice. În calitate de "consum'actori" trebuie să rămânem vigilenţi în faţa diferitelor probleme pe care le ridică agricultura în general şi care se pot aplica la agricultura ecologică, atât în Europa cât şi în restul lumii: calitatea mediului, bilanţul ecologic şi energetic, condiţiile de muncă, confortul animalelor, solidaritatea… dar trebuie să ţinem seamă de consumul local şi sezonier (GEIER, 1999).

Consideraţiile sociale pe care le ridică agricultura ecologică sunt, de exemplu :- costurile sociale ale poluării care sunt mult minimizate;- necesitatea mai mare de mână de lucru. Astfel, agricultura ecologică poate crea locuri de muncă. Totuşi AMBUHL (1998) atrage atenţia despre anumite abuzuri în ceea ce privesc condiţiile de muncă a lucrătorilor străini din exploataţiile ecologice din Elveţia. Astfel a fost creat un proiect de convenţie socială în Elveţia, care prevede controlul anual al salariilor minime şi a securităţii.În ceea ce priveşte produsele ecologice de provenienţă din ţările în curs de dezvoltare, trebuie acordată o atenţie deosebită acestor aspecte sociale, aşa cum fac asociaţiile de comerţ echitabil (ca Max Havelaar, Solidar'Monde, Artisans du Monde...) care dau o garanţie etică producţiei (EFTA, 1998). L'IFOAM a adăugat o clauză de dreptate socială în caietul său de sarcini internaţional, plecând de la principiul că drepturile sociale fac parte integrantă din agricultura ecologică în toate filierele ei (§ 10, IFOAM, 1998), şi această temă a fost abordată pe larg în a şasea conferinţă internaţională a IFOAM la Florenţa în octombrie 1999.Un studiu a lui ALTIERI (2000b) despre sistemele culturale tradiţionale în America Latină (America Centrală, bazinul Amazonului, regiunea Andine) permite demonstrarea faptului că tehnicile agro-ecologice pot să aducă beneficii

27

Page 28: Ghidul Consumatorului Ecologic

semnificativ mediului şi economiei micilor fermieri şi comunităţilor rurale. Aceste sisteme sunt bazate pe resursele locale disponibile şi pe cultura simultană a unei diversităţi de specii şi varietăţi pe o aceeaşi parcelă. Aceste agro-sisteme tradiţionale cu o biodiversitate mare reprezintă o strategie care asigură o diversitate de aprovizionare, o producţie stabilă, o utilizare eficace a resurselor şi o integritate ecologică, răspunzând prin aceasta criteriilor producţiei "etice". Pentru ALTIERI (2000e), dacă experienţa acestor sisteme integrate ar fi difuzată, extrapolată, şi aplicată în scenarii de dezvoltare alternativă, câştigurile securităţii alimentare şi a conservării mediului ar fi substanţiale. Autorul concluzionează că provocarea este mobilizarea ştiinţei, a instituţiilor şi a politicilor adevărate de dezvoltare pentru a permite creşterea productivităţii acestor micro-sisteme dar păstrând resursele de bază şi crescând puterea comunităţilor locale.

Cap. VIII. Calitatea globala

Determinarea unei calităţi "globale" prin metode analitice (numite şi metode holistice) are la origine metodele puse la punct de către PFEIFFER, autor al anilor 1960, cuprinde: capacitatea seminţelor de a germina după expunerea la căldură; metoda de cristalizare sensibilă; metoda cromatografică circulară. Au fost propuse apoi alte metode, printre care cele bioelectronice şi biofotonice. Aceste metode iau în calcul energia alimentului, acesta fiind considerat ca viu, şi fac apel la pregătiri pentru analize care nu distrug interacţiunile între molecule invers faţă de metodele clasice de analiză. Acestea fac totdeauna obiectul cercetărilor (de exemplu VAN BOEKEL & JONGEN, 1997). Aceste tehnici pot să pară subiective, interpretarea lor rămânând legată de experimentator, şi din această cauză nu sunt încă recunoscute ştiinţific.Aceste metode de măsură sunt uneori citate în studiile comparative, dar cu anumite rezerve. De fapt, am văzut în § 5, că diferenţa nutriţională între produsele ecologice şi cele convenţionale este greu de stabilit, şi adesea aceste metode holistice sunt singurele care permit diferenţierea celor două produse. De exemplu, în experienţa făcută la IRAB de către NIGGLI şi colab. (1998), singurele metode care au permis recunoaşterea într-un mod semnificativ şi reproductibil a produselor ecologice de cele ne-biologice fac parte din metodele de lucru cu razele luminoase (cristalografia sensibilă) sau alte tehnici holistice. Sa întâmplat la fel şi în studiul GRAB (1997) despre morcov.

28

Page 29: Ghidul Consumatorului Ecologic

Cap. IX Organismele modificate genetic (OMG) şi agricultura ecologică

Problema OGM trezeşte numeroase polemici şi o dezbatere adesea pasională

unde este greu de găsit poziţii nuanţate. RAFFIN (1999) crede că partea datorată

ştiinţei astăzi în această problemă "pro sau contra " organismelor modificate

genetic este fără îndoială prea mare. Pentru el, organismele modificate genetic sunt

o problemă de societate şi dezbaterea trebuie să integreze atunci problemele

economice, socio-culturale, etice şi de mediu pentru a permite fiecăruia să

înţeleagă miza la aceste nivele diferite. Şi se pune problema ascunsă informării

consumatorului despre ceea ce cumpără, şi a (ne) consultării cetăţeanului despre

viitorul social pe care îl descrie industria agro-alimentară, bazată pe ştiinţă şi

tehnologia ingineriei genetice.

După ALTIERI (2000a), culturile transgenice s-au dezvoltat pentru a răspunde unor nişe şi oportunităţi comerciale, dar cu o prea puţină consideraţie asupra implicaţiilor ecologice şi creşterea gradului de uniformitate genetică. Ori după autor, teoriile ecologice existente şi primele date referitoare la OGM sugerează că plantaţia masivă de monoculturi transgenice pot avea un impact critic asupra mediului, mergând de la transferul genelor la speciile sălbatice înrudite, până la crearea şi dezvoltarea rapidă a "super-buruienilor" şi a insectelor rezistente.Reglementarea europeană a agriculturii ecologice prevede interzicerea plantelor transgenice, şi interzice micro-organismele manipulate genetic: "organismele modificate genetic (OGM) şi produsele derivate din acestea nu sunt compatibile cu modul de producţie ecologic; pentru a păstra încrederea consumatorilor în agricultura ecologică, organismele modificate genetic, părţi a acestor organisme sau derivatele acestor organisme nu trebuie să fie utilizate în produse care sunt etichetate că provin din agricultura ecologică " (CEE, 1999).În raport cu această lege, LEMOINE (1999) subliniază că agricultura nu dă în contextul actual o garanţie totală de lipsă a OGM în produsul finit; din potrivă, ea ar trebuii să garanteze că nu se va folosi nici un produs transgenic în nici o etapă a producţiei.

Dacă nu se face rapid nimic pentru a oprii introducerea culturilor transgenice la scara planetei, ne vom regăsii într-o problemă asemănătoare ca cea a resturilor de pesticide pentru care nu se mai poate garanta un nivel zero în produsele

29

Page 30: Ghidul Consumatorului Ecologic

provenite din agricultura ecologică, pe motivul poluării ambiante. Cu nuanţa că situaţia de penetrare a OGM-urilor pe piaţă nu este decât la început, poate că nu este prea târziu să oprim procesul (cu atât mai mult cu cât nici un studiu nu a putut arăta importanţa acestor OGM pentru agricultorii care le folosesc). Pentru GIRARDIN (1999), refuzul de a cultiva plante transgenice, este fără îndoială pentru agricultorul biologic, propunerea care îi permite să se repoziţioneze net în raport cu agricultura durabilă. După autor, agricultura durabilă va avea de suferit de pe urma unei astfel de poziţii, care văd refuzul culturilor modificate genetic ca pe un lucru total iraţional, aş cum a fost cazul altădată cu refuzul utilizării pesticidelor. Punând înainte ne folosirea OGM, arată din nou că ea continuă să facă din principiul precauţiei piatra de temelie a demersului său. Dar aceste măsuri trebuie însoţite de o lărgire a caietelor de sarcini ale agriculturii ecologice pentru a cuprinde obiectivele clar definite ale agriculturii durabile (aspectele sociale, economia de energie, conservarea peisajelor...) dacă ea vrea să rămână coerentă cu principiile fondatoare şi să nu fie depăşită de o legislaţie în evoluţie.

Cap. X. Calitatea şi agricultura ecologică

Una din principalele motivaţii ale consumatorilor potenţiali de produse ecologice se bazează pe recunoaşterea calităţii intrisece a acestor produse, în special în termeni de resturi de pesticide, sănătate şi gust (SYLVANDER & MELET, 1994). Aceste calităţi sunt garantate printr-o obligaţie de mijloace şi nu printr-o obligaţie de rezultate (nu se fac analize de reziduuri în produse, doar pe motive legate de control). Astfel, pentru a intra pe piaţa potenţială a produselor biologice, actorii acestui tip de producţie vor fi din ce în ce mai atraşi să justifice diferenţele de calitate ale acestor produse, şi să fie în măsură să le evalueze prin tehnici simple odată ce sunt scoase pe piaţă. Aceasta, în afara cadrului reglementar care nu se bazează decât pe o obligaţie de mijloace de producţie. Nu doar obligaţia rezultatelor nu este prevăzută , dar „nici o afirmaţie nu poate fi făcută în etichetare sau în publicitate care să sugereze cumpărătorului că indicaţia care figurează în anexa V (indicaţii de conformitate) constituie o garanţie a unei calităţi organoleptice, nutriţionale, sau sanitare superioare” (articolul 10 § 2 din reglementul (CE) n° 2092/91). Noţiunea de calitate est parţial subiectivă şi este greu ca întotdeauna să poţi corela un factor de producţie cu un criteriu de calitate. Diferenţele de calitate pentru un criteriu dat pot fi astfel greu de pus în evidenţă între agricultura ecologică şi cea convenţională. Pe de-o parte, în ceea ce priveşte

30

Page 31: Ghidul Consumatorului Ecologic

resturile de pesticide e sinteză în produsele recoltate, agricultorii ecologici oferă pentru acest criteriu de calitate o garanţie mult mai mare decât cea oferită decât agricultorii convenţionali, obligaţie de mijloace care constă în interzicerea folosirii acestor produse fitosanitare făcând parte integrantă din reglementarea pentru agricultură ecologică.

ITAB a publicat o sinteză bibliografică (DUCASSE-COURNAG & LECLERG, 2000) care arată că sunt multe lacune ştiinţifice în mai multe domenii având legătură cu calitatea produselor din agricultura ecologică, cum sunt agronomia, mediul şi nutriţia. În materie de valoare nutritivă, (concentraţii în diverse elemente), comparare produselor agriculturii ecologice şi a celor din agricultura convenţională nu permit concluzionarea într-un mod definitiv în favoarea unuia sau a altuia dintre aceste două moduri de producţie. Totuşi, au fost observate diferenţe semnificative. De fapt :

- Pentru un anumit număr de produse, în special legume-frunze, majoritatea studiilor comparative a pus în evidenţă un conţinut în substanţă uscată mai mare în produsele ecologice.- Rezultatul numeroaselor studii este dat în raport cu substanţa uscată, chiar dacă cea ce este ingerat din punct de vedere nutriţional, este concentraţia în nutrimente în raport cu substanţa proaspătă (cea cumpărată de către consumator). Această exprimare a rezultatelor poate masca diferenţe de concentraţii în anumite elemente la nivelul consumului în favoarea produselor ecologice.- Parametrii de determinare a calităţilor nutriţionale sunt multi-factoriali şi se întâmplă frecvent ca alţi factori în afară de modul de cultură (condiţii pedoclimatice, variabilitate genetică chiar în interiorul unei varietăţi, etc.) să mascheze efectele proprii tehnicilor de cultură şi subliniază necesitatea verificării dacă studiile cu caracter ştiinţific sau ne ştiinţific respectă precauţiile de experimentare.

În materie de conţinut în polifenoli şi alte substanţe care ar putea avea un rol protector faţă de boli cum sunt, în special, cancerul şi bolile cardio-vasculare, studiile comparative sunt pentru moment prea puţine pentru a se putea trage concluzii definitive din acestea. Totuşi , mai multe dintre ele arată că aceşti compuşi sunt în concentraţii mai.

Putem spune dinainte că produsele provenite din agricultura ecologică prezintă în mod general mai puţini nitraţi şi resturi de pesticide decât produsele convenţionale. Tot odată, nu sunt la adăpostul contaminărilor exterioare şi este

31

Page 32: Ghidul Consumatorului Ecologic

posibil ca în anumite cazuri să găsim resturi de produse fitosanitare datorate poluării pânzelor de apă freatică sau a particulelor poluante aflate în suspensie în atmosferă. Oricare ar fi, producţia nu aduce adaos de pesticide de sinteză pe lângă contaminarea ambiantă.

În termeni de mediu, numeroasele date ştiinţifice concordante au arătat diferenţe evidente în favoarea sistemelor de cultură agroecologice în ceea ce priveşte activitatea ecologică a solului, resturile de pesticide sau levigarea nitraţilor (vezi capitolul 9). Utilizarea pesticidelor «naturale» rămâne să fie perfecţionată şi limitată la maxim în favoarea produselor de luptă ecologice şi mai ales în favoarea tehnicilor preventive (fertilizarea adecvată, respectul faunei auxiliare,...). Actualmente aceste pesticide sunt de folosit doar în cea mai rea ipoteză, dar în timp, utilizarea lor va trebuii redusă, chiar suprimată. Problema contaminării prin învecinare sau prin precedentele culturale (înainte de reconversie) nu poate fi eludată, dar în medie se poate afirma că există mai puţine reziduuri în produsele ecologice şi că contaminarea sistemelor agroecologice este cu mult mai mică. Este recunoscut faptul că acest mod de producţie permite o mai bună respectare şi o mai bună întreţinere a biodiversităţii la toate nivelele (faună, floră, peisaje). În plus, punând înainte faptul că nu se folosesc OGM (organisme modificate genetic), agricultura ecologică arată că continuă să facă din principiul precauţiei una din pietrele de căpătâi a demersului său.

Nitraţii şi fertilizarea organică

În timp ce conţinutul în nitraţi a apei de la robinet creşte în numeroase regiuni şi după ce a fost arătat o legătură între această poluare şi activităţile agricole, mass media vorbesc din ce în ce mai mult de problema nitraţilor. Dacă există probleme, acestea sunt din cauza riscului de toxicitate legate de ingestia nitraţilor într-o cantitate prea mare. Amintim riscul toxicologic legat de absorbţia nitraţilor şi a procesului de acumulare a nitraţilor în plante. Vom vedea îndată în ce cazuri se găsesc sau nu cantităţi importante de nitraţi în legumele cultivate în agricultura ecologică.

Toxicitatea alimentară a nitraţilor şi a nitriţilor

Cele două riscuri principale legate de ingestia nitraţilor şi nitriţilor sunt datorate pe de o parte metahemoglobinemiei, pe de altă parte efectelor negative ale nitrosaminelor.

32

Page 33: Ghidul Consumatorului Ecologic

Metahemoglobinemia (sau boala albastră)

Această boală este datorată transformării hemoglobinei în metahemoglobină. Nitriţii sunt agenţi metahemoglobinizanţi direcţi, nitraţii agenţi indirecţi, care necesită reducerea lor prealabilă în nitriţi.Metahemoglobinemia este acumularea anormală de metahemoglobine în globulele roşii. Metahemoglobina este o hemoglobină a cărui fier este în stare de ionizare (Fe +++) în loc să fie în stare de ion feric (Fe ++), şi care nu mai permite transportul oxigenului. Această formă este din fericire reversibilă, sub acţiunea mai multor sisteme enzimatice. Această reversibilitate explică de ce la adulţi nu se observă practic cazuri de metahemoglobinemie (doar la femeia însărcinată sau în stări patologice speciale). Din potrivă, la copilul mai bătrân de trei ani, riscurile sunt mari şi am putut culege câteva accidente mortale survenite după ingestia apei sau a legumelor (morcovi sau spanac) foarte bogate în nitraţi.Rumegătoarele sunt, în funcţie de cum sunt hrănite, capabile să efectueze rapid reducerea nitraţilor în nitriţi , din cauza pH-ului neutru din rumenul lor şi a bogăţiei florei nitrogene.

Efecte cancerigene a nitrozaminelor

Aceste eventuale efecte cancerigene reţin atenţia de mai bine de douăzeci de ani. Mai mulţi de 100 compuşi nitrozaminici (în principal nitrosaminele, dar şi anumite nitrosamide) au fost testaţi la diferite specii de animale, chiar şi la primate. Efectele cancerigene au fost observate pentru trei sferturi dintre acestea. Localizarea tumorilor obţinute, care depind de structura chimică a compuşilor, este foarte diferită : ficat, esofag, rinichi, plămâni, pancreas, cavitatea nazală, vezica urinară, creier, măduva spinării nervii cranieni şi periferici (GAUSERET, 1984).

Studii epidemiologice efectuate pe populaţii umane sugerează puternic rolul acestor produse cu azot în apariţia cancerelor digestive (ARMSTRONG & DOLL, 1975; GUELLO şi colab, 1976; FRASER şi colab., 1980). Un studiu epidemiologic realizat în Marea Britanie arată de asemenea o relaţie între concentraţia de nitraţi a apei curente din anumite oraşe şi nivelul de mortalitate datorat cancerului de stomac. (HILL şi colab., 1973).

Alte efecte toxice ale nitraţilor şi nitriţilor

33

Page 34: Ghidul Consumatorului Ecologic

Numeroase alte efecte toxice ale nitraţilor şi nitriţilor au fost puse în evidenţă, la şobolan în special, şi uneori la om (studii epidemiologice). Le cităm din memorie (HILL şi colab., 1973) : efecte vasomotorii, efecte asupra fenomenelor comportamentale, afecte asupra funcţiilor tiroidei, efecte asupra performanţelor de reproducţie, efecte nutriţionale.

DJA (Doza zilnică admisă)Pe baza datelor toxicologice disponibile la acea dată, dar fără a ţine cont de

posibilităţile de formare a nitrosaminelor plecând de la nitraţii sau nitriţii ingeraţi, experţii FAO/OMS au propus în 1974 (GAUSERET, 1984) :

- o DJA de 3,65 mg de ion NO3- pe kg de greutate corporală pentru nitraţi (sau

de 5 mg de NO3K),- o DJA de 0,133 mg de ion NO2

- pe kg de greutate corporală pentru nitriţi (sau 0,2 mg de NO2Na).

Acumularea nitraţilor în plante

Acumularea nitraţilor în plante sau în părţile plantei este datorată diferenţei dintre absorbţia lor (transportul) şi utilizarea lor. Să amintim că absorbţia nitraţilor nu este un accident fiziologic ci este vorba din potrivă de principală formă de hrănire cu azot la plantele superioare. Acumularea este independentă de noţiunea de prag: nu putem spune, pentru o plantă anume, că există o acumulare plecând de la o anumită concentraţie în nitraţi. Aceste concentraţii sunt de fapt foarte variabile şi foarte dependente de mediu. Pentru aceste motive, proiectele sau reglementările existente se referă cu prioritate la plantele care prezintă adesea concentraţii foarte ridicate şi a căror consumare poate conduce foarte uşor la depăşirea dozei zilnice admise (DJA) : pentru nutriţionist sau toxicolog, plantele care « acumulează » nitraţi sunt mai întâi cele care îi acumulează în cantitate mare şi care intră în mare parte în raţia noastră alimentară.

Plantele care prezintă astfel de acumulări

Acumularea nitraţilor făcându-se în rădăcini, în tije şi frunze, vor fi deci plantele cărora le consumăm aceste organe cele care vor contribui la aportul nitraţilor în alimentaţia noastră. Este vorba despre legumele-frunze. Printre acestea să amintim: spanacul, salata şi alte salate verzi, sfecla, frunzele de pătrunjel, păstârnacul, varza; printre legumele rădăcinoase: sfecla roşie, ridichi, morcovi, turnip, ţelină.

34

Page 35: Ghidul Consumatorului Ecologic

Două dintre cele mai importante surse de nitraţi în alimentaţia noastră sunt apa şi legumele. Deşi părţile relative ale acestor două surse pot fi foarte variabile de la o regiune la alta pe motivul obiceiurilor alimentare dar mai ales a concentraţiei în nitraţi a apei distribuite, în medie sunt legumele proaspete cele care aduc cei mai mulţi nitraţi în raţia noastră alimentară (Ministerul Mediului şi colab., 1982 ; SIGILIANO şi colab., 1975; STEPHANY & SCHULLER, 1980; WALKER, 1975; WHITE, 1975).

Reglementări

Să remarcăm că ingestia a 60 g de salată cu 4000 ppm (= 240 mg de N03-),

adică o porţie normală, ajunge pentru a atinge doza maximă admisibilă de nitraţi într-o zi pentru o persoană de 60 kg (60 x 3.65 = 219 mg de N03). Această doză zilnică admisibilă (DJA) poate astfel să fie uşor depăşită (alte legume, apa de la robinet… sau alte porţii de salată în aceeaşi zi).

Factorul cel mai important în acumularea nitraţilor, este intensitatea luminoasă, evident oricare ar fi tipul de agricultură practicată (biologică sau convenţională). Cu cât intensitatea luminoasă este mai mică, cu atât nitraţii se vor acumula mai mult în plante. Astfel iarna, concentraţiile vor fi foarte mari, oricare ar fi tipul de fertilizarea aplicată, pentru că zilele sunt scurte , soarele jos la orizont, când este n

memorie (HILL şi colab., 1973) : efecte vasomotorii, efecte asupra fenomenelor comportamentale, afecte asupra funcţiilor tiroidei, efecte asupra performanţelor de reproducţie, efecte nutriţionale.

Acumularea nitraţilor făcându-se în rădăcini, în tije şi frunze, vor fi deci plantele cărora le consumăm aceste organe cele care vor contribuii la aportul nitraţilor în alimentaţia noastră. Este vorba despre legumele-frunze. Printre acestea să amintim:

spanacul, salata şi alte salate verzi, sfecla, frunzele de pătrunjel, păstârnacul, varza; printre legare constituie deci poluanţi prin simpla lor prezenţă,), nitraţii fac parte din ciclul natural al azotului (vezi capitolul 1). Doar prezenţa lor în prea mare cantitate constituie o sursă de poluare. În ceea ce priveşte nitriţii, din cauza marii toxicităţi a acestora pentru celula vegetală (şi animală), sunt prezenţi în stare de urme în legume la momentul recoltării. Din potrivă, în condiţii proaste de păstrare, aceşti nitriţi pot apărea, mai ales dacă concentraţia iniţială în nitraţi este mare (aceştia sunt rezultatul reducerii nitraţilor).

Mai multe studii comparative au arătat că primăvara şi vara legumele provenite din agricultura ecologică conţin mai puţini nitraţi decât cele provenite

35

Page 36: Ghidul Consumatorului Ecologic

din agricultura convenţională (este vorba fie de studii făcute pe probe luate din piaţă, fie de studii ştiinţifice pe probe luate direct de la agricultori sau din parcelele experimentale a centrelor de cercetare) (LAIRON şi colab., 1982). Aceste acumulări mai slabe în agricultura ecologică se pot exprima prin faptul că există o mai bună adaptare între nevoile plantei şi furnizarea azotului de către sol. De fapt, eliberarea azotului de către fertilizanţii organici, cum este compostul de bălegar de exemplu, este sub dependenţa activităţii ecologice a solului. Cu cât ne îndreptăm spre vară, cu atât solul şi activitatea biologică este mai intensă, eliberând azot pe măsură ce planta are nevoie. Această adaptare nu este la fel şi în agricultura convenţională, pentru că azotul este adus în principal în formă minerală. Singurul mijloc de a apropia nevoile plantei de fertilizările făcute se poate face prin fracţionarea acestora din urmă, lucru care nu este întotdeauna practicabil, chiar imposibil, la o cultură de legume (mulcire cu folie, densitate mare de plantare).Pentru agricultura ecologică principala problemă rămâne în legumele produse în afara sezonului. Serele, încălzite sau nu, nu sunt interzise de către caietele de sarcini din agricultura biologică, şi aici este locul unde se produc legumele cele mai bogate în nitraţi. (vezi tabelul 8-1 : nici o diferenţă între salata convenţională şi cea ecologică cultivate în seră în luna noiembrie). Interdicţia de a cultiva anumite legume de seră în anumite perioade a anului va fi singura soluţie pentru a putea oferii consumatorilor produse mai sărace în nitraţi. Această soluţie va pune în dificultate anumiţi agroecologi şi nu se poate prevedea fără o dezbatere mai largă despre intensificarea producţiei agricole, fie că este vorba despre agricultura ecologică sau convenţională.

Calitatea grâului de panificaţie

Calitatea pâinii depinde direct de calitatea grâului folosit pentru producerea făinii. Astfel agricultorul întâmpină dificultăţile cale mai mari în procesul de producţie a grâului decât intermediarii următori care nu-i vor putea face altceva decât să asocieze diferite calităţi complementare pentru a rectifica imperfecţiunile. În principal concentraţia în proteine determină calitatea grâului de panificaţie, pentru că asupra acestui conţinut în proteine are influenţă itinerariul tehnic ales. Progresele tehnologice făcute permit de acum înainte măsurarea rapidă a acestor concentraţii în proteine, ceea ce face posibilă clasarea loturilor cu ocazia recoltei. Organismele de stocare pot astfel să separe loturile slabe (<9%) , să stocheze împreună loturile medii (9-11%) şi să pună deoparte soiurile ameliorate (de la12 la 14 %).

36

Page 37: Ghidul Consumatorului Ecologic

Azotul din proteinele seminţei este absorbit în principal înainte de înflorire. Astfel înainte de înflorire planta îşi elaborează randamentul potenţial , care de asemenea este foarte legat de disponibilitatea în azot a solului. Asistăm deci, între înfrăţire şi înflorire la o dublă nevoie în azot a plantei: prima pentru a pregătii numărul de spice pe tulpină şi numărul de seminţe pentru fiecare spic format ; a doua pentru acumularea proteinelor în aparatul vegetativ.În agricultura ecologică, concentraţiile de proteine sunt adesea corectate (10 la 11 %), pentru că condiţiile climatice din mai şi iunie permit o mineralizare suficientă a azotului organic. Din potrivă, nu rezultă întotdeauna randamente, pentru că în martie aprilie mineralizarea azotului poate fi insuficientă pentru a obţine randamente asemănătoare cu cele obţinute prin intermediul fertilizărilor cu azot mineral. VAUTE (1995), sprijinindu-se pe experienţele anuale realizate de către Goop Bio Midi-Pyrénées-Aquitaine, propune « portretul robot » următor pentru varietăţile care trebuie alese în agricultura ecologică: varietate cu o bună valoare pentru panificaţie, cu productivitatea dacă fertilitatea parcelei este bună, în orice caz puţin sensibilă la boli, putând fi semănată în noiembrie-decembrie şi cu o coacere nu prea târzie pentru a evita şiştăvirea.Grupul "experienţe pe varietăţi " a Comisiei Cultura Mare a ITAB lucrează la alegerea varietăţilor de cereale adaptata pentru conduita din agricultura ecologică. Această alegere se bazează pe definirea criteriilor obiectiv permiţând definirea calităţii agronomice căutate şi în special a unei mai mici sensibilităţi la diferiţi factori limitativi. Este necesară de asemenea o mai bună cunoaştere a cerinţelor transformatorilor (calităţi tehnologice). Pentru aceasta, o reţea de experienţe care compară varietăţile de cereale păioase de iarnă în conduită ecologică a fost pus în aplicare de către ITAB; sintezele anuale sunt redactate pentru varietăţile de grâu de panificaţie de iarnă.Pe de altă parte, Grupul «  fertilizare cu azot » a aceleaşi Comisii a elaborat un

protocol de experienţe vizând « evaluarea efectelor unui aport de azot în perioada

de primăvara la grâul pentru panificaţie de iarnă ». Acest document disponibil

începând cu ianuarie 2001, are ca scop achiziţionarea referinţelor în materie de

fertilizare cu azot în perioada de primăvară, într-o situaţie de cultură şi într-un

climat dat. Vor putea fi astfel furnizate elemente de ajutor pentru agricultori, faţă

de problema : dacă este justificat un aport de îngrăşământ organic la grâul de iarnă

în perioada de primăvară în contextul unui anumit sol, a unui precedent şi a

climatului dat ?

37

Page 38: Ghidul Consumatorului Ecologic

Concluzii

Am văzut pe parcursul acestui studiu bibliografic că există multe lacune ştiinţifice în mai multe domenii cum sunt: agronomia, mediul şi nutriţia. Tot odată, un anumit număr de articole apărute recent arată interes crescând a comunităţii ştiinţifice spre agricultura durabilă, a cărei agroecologie este unul din vârfurile de lance. În materie de valoare nutritivă, (conţinutul în diverse nutrimente), comparaţia produselor provenite din agricultura ecologică şi a celor provenite din agricultura convenţională nu ne permite să optăm în favoarea unuia sau altuia din aceste moduri de producţie. Totuşi, au fost observate diferenţe semnificative:- pentru un anumit număr de produse, în special legume-frunze, majoritatea studiilor comparative a pus în evidenţă un conţinut în substanţă uscată mai mare în produsele ecologice.- Rezultatul numeroaselor studii sunt date în raport cu substanţa uscată, chiar dacă ceea ce este ingerat din punct de vedere nutriţional este conţinutul în nutrimente în raport cu substanţa proaspătă (cea pe care o cumpără consumatorul). Această expresie a rezultatelor poate masca diferenţe de conţinuturi în anumite elemente la nivelul la nivelul consumului în favoarea produselor ecologice.- Parametrii de determinare a calităţilor nutriţionale sunt multifactoriali şi se întâmplă frecvent ca alţi factori decât modul de cultură (condiţiile pedoclimatice, variabilitatea genetică chiar în cadrul unei varietăţi, etc.) să mascheze efectele practicilor culturale, şi subliniază necesitatea de a verifica dacă studiile cu caracter neştinţific respectă aceste precauţii de experimentare.În materie de conţinut în polifenoli şi alte substanţe care ar putea avea un rol protector faţă de unele boli, ca şi cancerul şi bolile cardio-vasculare, studiile comparative sunt pentru moment puţin numeroase pentru a putea trage unele concluzii definitive. Totuşi, mai multe dintre ele arată că aceşti compuşi sunt în concentraţii mai mari în produsele ecologice. Vor fi făcute studii de impact global asupra sănătăţii umane pe termen lung.

Putem spune că produsele provenite din agricultura ecologică prezintă în general mai puţini nitraţi şi resturi de pesticide decât produsele convenţionale. Totuşi, agricultorii ecologici nu sunt la adăpost de contaminările exterioare şi este posibil ca în anumite cazuri să se găsească resturi de produse fitosanitare datorate poluări pânzelor de apă freatică sau particulelor poluante aflate în suspensie în aer. Oricare ar fi, modul lor de producţie nu va aduce adaos de pesticide de sinteză faţă

38

Page 39: Ghidul Consumatorului Ecologic

de contaminarea ambiantă.Studiile ştiinţifice arată toată complexitate care o ridică aceste probleme

legate de alimentaţia noastră şi de mediul în care trăim.

Numeroase date ştiinţifice au arătat diferenţe în favoarea sistemelor de cultură agroecologice asupra activităţii biologice a solului, resturilor de pesticide sau levigarea nitraţilor... Utilizarea pesticidelor naturale rămâne să fie controlată şi limitată la maxim în favoarea produselor de luptă ecologice, şi mai ales în favoarea tehnicilor preventive (fertilizare adecvată, respectul faunei auxiliare,...). Actualmente aceste pesticide sunt tot ce poate fi mai rău, dar ideal ca într-un anumit termen, utilizarea lor ar trebuii să fie redusă, chiar suprimată. Problema de contaminare de la vecini sau prin precedente culturale (înainte de reconversie) nu poate fi eludată, dar în medie, putem afirma că sunt mai puţine resturi în produsele ecologice şi că contaminarea sistemelor agroecologice este mai mică. Este recunoscut faptul că acest mod de producţie permite un mai bun respect şi întreţinere a biodiversităţii la toate nivelurile (faună, floră, peisaje). În plus, prin neutilizarea organismelor modificate genetic, agricultura ecologică arată că continuă să facă din principiul precauţiei piatra de temelie a demersului său.

În final, dimensiunea etică a agriculturii ecologică trebuie scoasă în evidenţă la nivelurile de producţie şi de comercializare dacă nu vrem ca produsele ecologice să rămână simple nişe comerciale exploatate de către distribuţia mare, ocolind demersul de reflexie şi respectul în amonte a producţiei.Cercetarea din domeniul agriculturii ecologice are nevoie să îşi ia avânt, şi trebuie obţinute credite pe termen lung pentru a studia serios şi la toate nivelurile aceste sisteme agroecologice.

Desigur că pentru moment agricultura ecologică se bazează pe o obligaţie de mijloace de producţie, şi nu pe rezultate, dar este un sistem de producţie care dă mijloacele pentru a obţine "bunei" rezultate în privinţa calităţii. Putem crede că pe viitor va fi necesară o redefinire a agriculturii ecologice, cu o integrare în caietul de sarcini a aspectelor de mediu şi etice; reflexia la trecerea de la obligaţia mijloacelor spre obligaţia rezultatelor va fi de asemenea o garanţei în plus pentru agricultura alternativă.

39