TIPURI DE ECONOMIE ŞI CRITERII DE IERARHIZARE A STATELOR

ECONOMIA DE PIAŢĂ (CAPITALISTĂ) Acest tip de economie este fondat pe principiul liberei

concurenţe şi al iniţiativei individuale. Se sprijină pe crearea întreprinderilor care au drept

scop îmbogăţirea fondatorului prin utilizarea forţei de muncă salariate, remunerată iniţial la un tarif impus, negociat mai târziu de către organizaţiile sindicale.

Economia capitalistă prezintă originalitatea dominanţei activităţilor industriale şi a serviciilor. Importanţă schimburilor este amplificată, stimulând activităţile diverse şi speculaţiile financiare.

Dezvoltarea şi diversificarea consumului este o altă caracteristică, stimulând expansiunea la nivel mondial.

Introducerea acestui mod de producţie a antrenat o transformare completă a tuturor sectoarelor economice.

ECONOMIA DE PIAŢĂ (CAPITALISTĂ)

Piaţa capitalistă este dominată de interesul profitului, obţinut direct sau prin plasamente bancare ca rezultat al unui bilanţ în care sunt incluse toate cheltuielile.

Evoluţia continuă a economiei capitaliste a dus la reducerea progresivă a numărului de întreprinderi prin concentrare, deşi sunt înfiinţate continuu noi întreprinderi.

Concurenţa acerbă conduce la crearea holdingurilor, trusturilor, concernelor, cartelurilor, fiecare dorind o parte cât mai însemnată din piaţa de desfacere.

Concurenţa îmbină două procese simultane : crearea sferelor de influenţa şi lărgirea pieţei interne de consum. Aceasta din urmă stimulează dezvoltarea tehnicilor şi creşterea necesităţilor fără a exclude crizele periodice, de supraproducţie sau financiare.

ECONOMIA DE PIAŢĂ (CAPITALISTĂ) Expansiunea capitalismului a fost stimulată de acţiunile marilor puteri

europene : -valorificarea spaţiilor slab locuite din zona temperată a Lumii

Noi, prin producţia de materii prime agricole la preţuri coborâte de către colonişti furnizaţi de excedentul populaţiei europene aflată în plină explozie demografică (sec. XVII-XIX); a creat în timp economii paralele celor europene, furnizând la rândul lor modele noi de exploatare, producţie şi consum.

-organizarea politico-militară a întreprinderilor europene de exploatare a resurselor naturale din ţările tropicale, utilizând structurile sociale şi forţa de muncă locală. A dus la crearea imperiilor coloniale care au introdus/generalizat economia monetarizată sau a amenajat condiţii de producţie, îndeosebi în agricultură şi minerit. Colonia absorbea astfel o parte din capitalul metropolei, degrevată de o parte din riscuri. Intrarea în competiţie a unor noi puteri economice (Germania, Japonia) a condus la exacerbarea competiţiei pentru exploatarea regiunilor tropicale, generând faza imperialistă a colonialismului.

CREAREA ECONOMIILOR DE TIP COMUNIST Apariţia acestora a fost generată de crizele succesive ale economiei

capitaliste şi de exacerbarea conflictelor imperialiste. La baza sa stă ideologia comunistă care substituie profitul privat unei

finalităţi sociale distributive. Dintre căile de impunere a acestui tip de economie modelul sovietic s-a remarcat prin durata şi impactul său. Acest model presupune crearea unei puternice industrii de echipament, puternic angrenată în aplicaţiile militare (industria grea) în paralel cu colectivizarea agriculturii şi înlocuirea serviciilor private prin servicii publice controlate strict.

Economia de tip comunist este o economie strict planificată, centralizată şi dirijată de un aparat birocratic politico-economic supradimensionat al cărui scop declarat era crearea unei economii puternice capabile să concureze economia capitalistă. Mobilizarea excesivă a resurselor şi concentrarea investiţiilor în industria grea, în dauna producţiei de bunuri şi a agriculturii a condus la apariţia unei decalaj între producţie şi consum, germene al crizei care a condus la prăbuşirea sistemului comunist.

Acest decalaj a condus şi la căutarea unor alternative bazate pe autogestiune (Iugoslavia) sau pe descentralizare şi responsabilizare a factorilor locali, aşa numitul socialism de piaţă (China), în care miza o constituie crearea unor zone speciale, în care capitalismul este permis.

CREAREA ECONOMIILOR DE TIP COMUNIST Piaţa relativ închisă creată de ţările comuniste a perturbat

sistemul comercial al statelor capitaliste, în consecinţă apărând noi pieţe, extrem de dinamice, în imediata vecinătate (dragonii şi tigrii din sud-estul Asiei, Turcia, Grecia sau statele latino-americane şi cele arabe petroliere etc.), în paralel cu multiplicarea paradisurilor fiscale şi financiare.

Fostele state comuniste sunt încă marcate de disfuncţii derivate din consolidarea mentalităţilor paternaliste şi a pasivităţii în perioada comunistă ori din aplicarea greşită a unor politici de transfer al proprietăţii. In cadrul rigid al economiei comuniste mai rămân doar două state, Cuba şi Coreea de Nord sau unele enclave izolate, transformate în paradis al tuturor formelor de trafic ilegal (Transnistria, unele regiuni caucaziene etc.).

Viabilitatea economiei de tip comunist s-a dovedit utopică deşi succesele din prima fază creaseră convingerea competitivităţii sale generată de refuzul mondializării. Odată integrată în circuitele economice mondiale a fost pusă în imposibilitatea menţinerii capacităţilor de producţie create generând o criză multiplă cu efecte de lungă durată, multe dintre statele care au cunoscut acest regim sunt încă departe de a se fi înscris pe un trend ascendent (cazul României este tipic).

DECOLONIZAREA Cel mai important eveniment politic produs după 1945 în fostele state

coloniale grevate de probleme sociale şi economice insurmontabile. Caracteristica esenţială a acestor state constă în acumularea unui enorm decalaj faţă de statele dezvoltate, explicabil doar în contextul politicii imperialiste a marilor puteri. Slaba coeziune naţională, precaritatea pieţei interne, nivelul redus al instrucţiei şi asistenţei sanitare, incapacitatea asigurării cu locuri de muncă a populaţiei aflată într-o spectaculoasă explozie demografică, constituie simptomele unei situaţii practic insolvabile.

Apariţia relaţiilor de tip neocolonial, bazate pe creditare şi impunerea unor tarife, a adâncit decalajele şi a aruncat multe dintre fostele colonii într-o criză fără ieşire. Naţionalizarea unor resurse de mare interes (petrol, minereuri) a atenuat criza dar în cele mai multe cazuri aceste măsuri au fost înăbuşite prompt de către statele dezvoltate prin boicoturi, blocade şi sancţiuni. Pe plan politic, apariţia mişcării ţărilor nealiniate a creat o anumită solidaritate între aceste state, abandonată în timp pe măsura impunerii unor relaţii clientelare cu statele puternice.

Evoluţiile din ultimele decenii, îndeosebi după căderea comunismului, a produs diferenţieri majore între fostele state coloniale, pornind de la diferenţele de potenţial natural sau economic. Statele cu resurse bogate sau aflate în proximitatea pieţelor de desfacere occidentale s-au detaşat treptat, având deja structuri economice moderne (America Latină şi statele arabe petroliere) spre deosebire de Africa Subsahariană sau unele state sud-asiatice, dominant agricole. O categorie aparte sunt noile state industriale, care s-au apropiat şi mai mult de standardele occidentale (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore etc.). Cei doi mari giganţi demografici, China şi India, se disting prin coexistenţa unor regiuni subdezvoltate cu regiuni deja puternic ancorate în circuitele mondiale.

PRODUSUL INTERN BRUT ÎN ANUL 2002 (SURSA BANCA MONDIALĂ)

IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ POTENŢIALUL ECONOMIC ŞI UMAN

Criterii de ierarhizare a statelor lumii: Suprafaţă Populaţie Formă de organizare Formă de guvernământ Aşezarea geografică Potenţial economic Potenţial uman

IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL GENERAL DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ

Ţări dezvoltate cu economie de piaţă

Această grupare de ţări concentrează cea mai mare parte a resurselor financiare mondiale, având o structură economică dominată de sectorul serviciilor, urmat de industrie şi agricultură.

Această grupă de ţări deţine cea mai mare pondere în produsul mondial brut, în investiţiile externe de capital, în exporturile mondiale – peste 2/3. Astfel, Uniunea Europeană reprezintă principala putere comercială a lumii, urmată de S.U.A.

Structura economică a acestor ţări se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului terţiar şi acelui secundar, în comparaţie cu cel primar. Revoluţia managerială, desfăşurarată în majoritatea acestora, permite realizarea celor mai ridicate eficienţe economice, dezvoltarea ramurilor industriale de vârf, obţinerea unor venituri pe locuitor cu mult superioare mediei mondiale.

Aceste ţări dezvoltate fac parte, alături de altele, din Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare creată în 1961, la Roma, de un grup de 20 de state. Foarte mulţi ani O.C.D.E. a cuprins 24 de state, cu un nivel ridicat de dezvoltare, pentru ca, după 1994 să mai fie primite şi alte ţări: Mexic, Coreea de Sud, Cehia, Ungaria şi Polonia, astfel că la ora actuală are 30 de membri. Această organizaţie interguvernamentală are ca scop formularea, coordonarea şi promovarea unor politici destinate să încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare ale ţărilor membre. În acelaşi timp, este preocupată de stimularea şi armonizarea eforturilor membrilor săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi de stimularea comerţului internaţional.

IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL GENERAL DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ – ŢĂRI ÎN CURS DE

DEZVOLTARE Ţări în tranziţie economică

Statele din Europa Centrală şi de Est nu au cunoscut elementele care în Europa Occidentală au determinat o creştere economică deosebită: revoluţia managerială şi revoluţia tehnologică. În ultima perioadă, după 1990, aceste state s-au confruntat cu serioase crize de subproducţie, care au generat apariţia unui fenomen social necunoscut până atunci: şomajul. Multe din aceste ţări au fost în imposibilitatea de a asigura capitalul autohton necesar dezvoltării economice şi ca urmare necesitatea investiţiilor străine directe a devenit foarte acută. în câteva dintre acestea – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia – procesul de redresare economică a fost mai rapid, ca urmare a aplicării mai rapide a măsurilor de reformă economică, acestea având prilejul de a intra în Uniunea Europeană (mai 2004).

IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL GENERAL DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ – ŢĂRI ÎN CURS DE

DEZVOLTARE Ţări recent industrializate

Această grupă formează o categorie cu trăsături specifice pentru că şi-au axat dezvoltarea economică pe investiţii masive în industrie, ceea ce a permis prelucrarea resurselor naturale proprii, a unui volum mare de materii prime din import, ceea ce a permis un export masiv de produse manufacturate. Creşterea PIB a fost de circa 5 – 8% în zona asiatică: Filipine 5,5%, Indonezia 7,1%, Thailanda 8% şi ceva mai mică în America Latină: Chile 5,6%, Brazilia 4,5%, Argentina 2%. Se remarcă faptul că multe firme din aceste ţări au devenit companii transnaţionale cu filiale în multe ţări ale lumii. Exporturile contribuie cu o pondere însemnată la formarea PIB, iar venitul pe locuitor este comparabil cu cel din ţările dezvoltate: Singapore, Coreea de Sud, Argentina.

IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL GENERAL DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ – ŢĂRI ÎN CURS DE

DEZVOLTARE Ţările exportatoare de petrol

Multe din aceste ţări îşi bazează economia pe exporturile de petrol şi de produse petroliere, ponderea extracţiei de ţiţei în PIB fiind de peste 1/3 în Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, reprezentând peste 75% din încasările la export. Creşterea PIB în ultimii ani a fost diminuată datorită necesităţilor de a adopta reforme care au vizat dezvoltarea sectoarelor nepetroliere, a activităţilor private, cât şi reducerea cheltuielilor publice. Veniturile pe locuitor cunosc diferenţieri foarte mari (1998). Astfel, în categoria ţărilor cu venituri foarte ridicate intră Kuwait (25 314) şi Emiratele Arabe Unite (16 666), în cea a ţărilor cu venituri medii: Oman, Arabia Saudită, iar în cea a ţărilor cu venituri scăzute se află Nigeria (300). Diferenţele foarte mari se datoresc în special numărului diferit de locuitori: Kuwait aproape 2 milioane, iar Nigeria peste 110 milioane.Majoritatea ţărilor exportatoare de petrol sunt reunite în O.P.E.C., creată în 1960 şi care în prezent numără 11 state, după ce la un moment dat avea 13 state.

IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ NIVELUL GENERAL DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ – ŢĂRI MAI PUŢIN

DEZVOLTATE Acestea reprezintă categoria cea mai defavorizată

sub aspectul resurselor naturale şi umane. Noţiunea a fost introdusă de către ONU în 1975 pe

baza analizei unor indicatori socio-economici şi la acel moment un număr de 25 de state erau incluse în această grupă. Veniturile pe locuitor sunt foarte mici, în cea mai mare parte sub 500 USD/loc (R.D. Congo - 90, Etiopia – 100, Malawi – 160, Niger – 170 etc.). Ritmurile de creştere economică sunt foarte scăzute, de multe ori negative, iar cea mai mare parte a populaţiei lucrează în agricultură. Din păcate, astăzi această grupă este mult mai extinsă cuprinzând 50 de ţări, majoritatea din Africa.

REPUBLICA POPULARĂ CHINEZĂ Ţara cu cel mai mare număr de locuitori a înregistrat după

1990 cele mai rapide ritmuri de creştere economică din lume (13% în 1993, 10% în 1995, 1996). Sunt însă diferenţe semnificative între valorile înregistrate de industrie (17% între 1990 – 1996) şi agricultură, care a înregistrat o scădere cu 0,4% faţă de perioada 1986 – 1990. De remarcat că acest lucru se produce în condiţiile în care aproape 7% din terenurile arabile ale lumii ar trebui să asigure hrana pentru mai bine 1/5 din populaţia lumii.

  Balanţa comercială este excedentară, influxul de investiţii

străine directe situează această ţară pe primul loc în lume (urmată de Luxemburg, Franţa, SUA), ceea ce face ca Republica Populară Chineză să fie considerată o viitoare putere economică pe plan mondial. Venitul pe locuitor este încă redus, 1 290 USD/locuitor (2004), cu diferenţieri majore între mediul rural şi cel urban.

IERARHIZAREA STATELOR LUMII DUPĂ IDU

Primul Raport al Dezvoltării Umane, publicat în anul 1990 de P.N.U.D., a adoptat ca măsură a dezvoltării umane un indice agregat pe baza celor trei componente esenţiale ale dezvoltării umane: longevitatea, nivelul de educaţie şi standardul de viaţă.

Semnificaţia celor trei componente Modul de calcul al IDU Ierarhizarea statelor lumii după IDU.