Fundația, persoană juridicăcoordonator prof.univ.dr. Ioan Lulă

doctor Roxana Topor

teză susținută la Facultatea de Drept, Universitatea de Vest, Timișoara(http://www.uvt.ro/upload/pdf/teze-sustinute-2000-2009-doctorat.pdf)

Societatea românească, traversând un continuu proces de tranziţie poartă

amprenta puternică a apariţiei şi dezvoltării rapide a entităţilor juridice precum

fundaţiile sau o categorie nou apărută cea a „organizaţiilor neguvernamentale”.

Fundaţiile, subiectul central al prezentei lucrări, tind să devină subiecte de

drept preferate ale noilor relatii ale lumii contemporane fiind cu mult mai

complexe decât modelele tradiţionale ale persoanelor juridice. Tocmai de aceea

lucrarea de faţă începe cu analiza detaliată a persoanei juridice ca subiect de

drept, cel de-al doilea capitol fiind întru totul consacrat fundaţiei în sistemul de

drept românesc, iar cel de-al treilea capitol tratează problematica fundaţiei în

dreptul comparat.

Pentru a da finalitate practică demersului nostru, am încercat să valorific

jurisprudenţa română (a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie şi a celorlalte instanţe judecătoreşti), precum şi soluţiile pronunţate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, datele biologice ne oferă trei ordini ale vieţii: vegetalul, animalul şi

umanul. Dar numai oamenilor le este recunoscută calitatea de subiect de drept,

calitatea de persoane. Aşadar, persoanele sau fiinţele umane sunt subiecte de

drept (expresia echivalentă a persoanei este subiect de drept). „Destinatarul

oricărui drept - scria Ihering - este omul pentru că orice drept corespunde cu un

interes al omului"1.

Subiect de drept civil este persoana care participă individual sau colectiv la

raporturile juridice civile; ea este titulară de drepturi şi obligaţii civile. Persoana

este motorul vieţii juridice.

Subiectele dreptului civil se împart în două mari categorii, şi anume:

persoanele fizice şi persoanele juridice. Într-adevăr, dreptul civil recunoaşte ca

subiect de drept pe fiecare individ (ca persoană fizică), dar, de asemenea,

recunoaşte această calitate şi anumitor grupări (societăţi comerciale, asociaţii,

sindicate etc.). Există astfel în lumea juridică cele două categorii de persoane pe

care le-am enunţat: persoana fizică şi persoana juridică.

În înţelesul curent, persoana este un individ al speciei umane, omul consi-

derat prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice.

S-a afirmat - într-o conotaţie astăzi depăşită - că dreptul, în general, nu

studiază persoana omenească în toată integralitatea sa; el nu-i consideră pe

oameni decât din punct de vedere al rolului pe care îl joacă în societate. Ştiinţa

dreptului nu se ocupă de persoane decât numai cu privire la reglementarea

raporturilor reciproce infinit de variate ce se nasc între ele2. Aceasta era concepţia

clasică care se ocupa de individ numai fragmentar: numele, domiciliul, actele de

stare civilă. Astăzi însă dreptul civil studiază corpul uman, organele şi ţesuturile

detaşate de el şi chiar durerea fizică sau psihică.

Cuvântul persoană (etimologic derivă din latinescul persona, care înseamnă

masca actorului antic) exprimă această viziune, şi anume că pentru drept - într-o

alegorie - oamenii sunt priviţi ca actori ai vieţii sociale. Trebuie subliniat că

1 R. Von Ihering, Lupta pentru drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2002, p. 12

2 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.Editura All, Bucureşti, 1996, p. 133.

atunci când folosim cuvântul persoană singur - în limbajul juridic curent - ne

vom referi în primul rând la persoana fizică3.

Persoana nu se confundă cu personajul. Personajele, bunăoară, sunt persoa-

nele care figurează într-o operă literară, artistică, cinematografică sau plastică.

Uneori este denumit personaj şi acela care deţine o funcţie importantă în viaţa

publică4. Personalitatea5 (fr. personnalite, germ. Personalitate în limbajul

comun) desemnează ceea ce este propriu, caracteristic, fiecărei persoane şi o

distinge ca individualitate; se foloseşte însă şi în sensul de mari oameni de ştiinţă

sau de conducători renumiţi. Aşa cum vom vedea, termenul se regăseşte şi în

drepturile personalităţii, pentru a desemna acele drepturi inerente persoanei

umane (înnăscute şi inalienabile) pentru ocrotirea intereselor sale primordiale6.

Orice fiinţă umană este subiect de drept. Noţiunea de „subiect de drept” a

suferit de-a lungul istoriei modificări semnificative dacă avem în vedere că în

societatea romană nu oricărui om i se recunoştea această calitate. Astfel, pentru

ca cineva să poată participa la un raport juridic (deci să fie o „persoană") trebuia

3 Denumirea de persoană fizică pentru subiectele individuale este destul de nepotrivită; înorice caz, această denumire s-a impus probabil pentru că ele există în realitatea materialăînconjurătoare. Subiectele colective poartă numele de persoane juridice, având în vedere,probabil, că ele nu există ca persoane în lumea înconjurătoare ci, în concepţia juridică, întregulcolectiv este privit ca unic subiect de drept (M. Mureşan, A. Boar, S. Diaconescu, Drept civil.Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000, p. 5, 6). în dreptul francez pentrupersoana fizică se întrebuinţează expresia personne phisique iar pentru persoana juridică sefoloseşte de obicei expresia de personne morale; în dreptul german persoana fizică estedenumită naturliche Personen iar persoana juridică, juristische Personen; în dreptul englez sedistinge între natural person şi artificial person sau convenţional person; în dreptul spaniol sedistinge între personas naturales şi personas juridicas. S-a sugerat (nu însă de lege ferenda)folosirea altor expresii: pentru persoana fizică, „subiect de drept" iar pentru persoana juridică,„subiect artificial de drept" (E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 1999, p. 10).

4 Etimologie: lat. personalitas, derivă de la personalis, adică personal. Dicţionarulexplicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p. 680.

5 G. Cornu, Association Henri Capitant, Vocabulaire juridique, PUF, coli. Quadrige, 2004,p. 667.

6 VI. Hanga, Drept privat roman, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 97.

să aibă capacitate juridică, adică aptitudinea generală şi abstractă de a avea

drepturi şi obligaţii. Or, în dreptul roman, capacitatea nu era o calitate cu care

omul se năştea; bunăoară, sclavii nu erau subiecte de drept, fiind socotiţi lucruri

(res) sau unelte grăitoare (instrumenta vocalia). La Roma, deşi sclavul era un

obiect al dreptului, natura sa umană nu era cu totul ignorată. Bunăoară, atunci

când îşi revendica libertatea, sclavul dispunea de un reprezentat însărcinat să-i

apere interesele în justiţie; tot astfel, în epoca împăratului Claudius, uciderea unui

sclav nevinovat era sancţionată.

Oricum, este meritul dreptului roman de a fi făcut distincţia fundamentală

între personae şi res. Aceste două noţiuni servesc ca mijloace de ancorare în

drept, iar evoluţia ulterioară a Romei este marcată de apariţia noţiunii de „per-

soană umană” în sensul modern al cuvântului, pornind de la tradiţia creştină7.

Creştinismul, deşi a relevat şi a exaltat importanţa sufletului, a stabilit totodată şi

legătura dintre conceptul de persoană şi cel de conştiinţă morală.

Astfel, prima entitate recunoscută ca având personalitate juridică distinctă de

aceea a indivizilor ce o compun a fost statul. Personalitatea sa juridică s-a afirmat

în primii ani ai republicii, când Fiscus Caesaris s-a separat de Aerarium populi

Romani şi nu putea fi reprezentat direct de către împărat, astfel că s-a recunoscut

ca subiect de drept distinct fiscus.

De asemenea, s-a recunoscut dreptul de a sta în justiţie, precum şi unele

drepturi civile grupărilor teritoriale care erau municipiile, coloniile şi cetăţile.

7 Distincţia dintre persoana umană şi lucru a fost mult timp unul dintre stâlpii civilizaţiei;ea a eliberat omul de sclavie şi pe ea se întemeiază demnitatea persoanei. Dintre toatepericolele, cel mai vătămător şi care ameninţă umanitatea este acela că oamenii nu mai cred înei, nu mai cred că sunt oameni şi că trebuie să fie respectaţi. Dacă omul acceptă să fietransformat în lucru, nu va mai exista speranţă iar sfârşitul speranţei înseamnă sfârşitulcivilizaţiei (Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Introduction genarale, edition 1994/1995,Cujas, p. 57).

Sintagma «persoane juridice» desemna colectivităţile înzestrate cu o anumită

capacitate juridică, independentă de aceea a membrilor lor, care le permite să

dobândească drepturi şi obligaţii distincte de acelea ale membrilor.

Mai degrabă pe cale empirică8, romanii au observat că anumite obiective pot

fi îndeplinite lesnicios de oameni asociaţi, iar altele chiar numai prin asociaţii.

Titularii acestor entităţi au fost numite persoane juridice sau morale, corpus sau

universitas.

Pentru facilitarea circuitului civil şi comercial, s-a admis că toţi indivizii

care constituie societatea nu reprezintă decât o singură persoană. Pe cale de

consecinţă, tot ceea ce dobândeşte asociaţiunea se consideră că aparţine unei

entităţi sociale, distinctă de aceea a membrilor care o formează. Tot asemenea, în

ipoteza urmăririi unei astfel de asociaţiuni pentru obligaţiile asumate, nu va trebui

să se execute silit fiecare membru al ei, ci doar persoana care-l subsumează.

Romanii au ajuns la conturarea noţiunii de „personalitate juridică” a asocia-

ţiilor, uzitând de cazuistică şi extrapolări. Iniţial, au recunoscut personalitatea

statului roman, a diviziunilor administrative: comune, municipii, colonii. Tot în

domeniul dreptului public a fost reglementată şi situaţia societăţilor de publicani,

societas publicanorum, care concesionau de la stat dreptul de a percepe

impozitele cuvenite fiscului.

În domeniul dreptului privat, romanii au cunoscut societăţile şi asociaţiunile.

Societăţile erau considerate acele adunări de persoane care urmăreau, realizarea

unui câştig ori a unui beneficiu oarecare.

Asociaţiunile erau acele adunări de persoane care se întrunesc pentru

realizarea unui scop licit, altul decât acela de a obţine un profit material. Chiar

Legea celor XII Table reglementează existenţa şi funcţionarea unor astfel de

8 G. Dimitrescu, Drept roman, vol. I, Imprimeriile „Independenţa", Bucureşti, p. 277.

asociaţii: sodalitates sau collegia, asociaţii cu scop religios, corpora sau întruniri

de lucrători ş.a. Pentru că unele dintre aceste asociaţiuni s-au implicat în viaţa

politică, Octavian Augustus s-a văzut obligat să intervină cu o lege Iulia de

collegiis prin care a lăsat să funcţioneze doar asociaţiile de întrajutorare ale

cetăţenilor săraci şi acelea funerare. Pentru celelalte asociaţii, a introdus regula

autorizării prealabile a funcţionării lor9.

Societatea reprezenta contractul prin care două sau mai multe persoane se

obligă a pune ceva în comun pentru atingerea unui scop determinat. Ea a

cunoscut mai multe forme:

- societas omnium bonorum - în care se aportează în patrimoniul social toate

bunurile prezente şi viitoare. Originea acestui tip este ancestrală şi pare a proveni

de la starea de indiviziune (consortium) în care rămâneau copiii după moartea

şefului familiei (pater familias);

- societas alicuius negotiationis - care aveau în vedere specializarea indi-

vidualizată a obiectului de activitate, cum era cazul societăţilor de bancheri;

- societas unius rei - în care se aducea pentru exploatarea comercială un

singur lucru: o corabie sau un sclav;

- societas publicanorum, societas vectigalium erau societăţi de întreprin-

zători cărora statul le concesiona strângerea impozitelor sau administrarea

instituţiilor publice ori luarea în întreprindere a lucrărilor publice .

Aşa cum s-a observat, societăţile comerciale se distingeau oarecum de

celelalte persoane juridice pentru că:

- aveau la bază un contract în loc de statute;

- aveau o durată de existenţă limitată;

- scopul era redus la câştigul personal al membrilor;

9 Fr. de Fontette, Les grandes dates du droit, Ed. Presses Universitaires de France, 1993,p. 24.

- permiteau cedarea părţilor sociale. Erau şi elementele asemănătoare

deoarece:

- aveau un patrimoniu propriu;

- aveau un reprezentant (actor sau syndicus);

- moartea unuia din membri nu atrăgea dizolvarea şi

- actele de administraţie săvârşite de conducător (magister) se

răsfrângeau pozitiv sau negativ asupra întregii societăţi.

Condiţiile de existenţă ale contractului de societate la romani erau:

- animus contrahendae societatis sau affectus societatis, adică intenţia de a

crea o societate. Iată de ce un asociat nu putea să introducă prin simpla sa voinţă

un nou membru în societate. Noul venit fără consimţământul tuturor rămânea un

terţ, potrivit regulii: socii mei socius, meus socius non est;

- aportul social, adică partea de contribuţie a fiecărui asociat. Nimeni nu

putea fi scutit de aport, pentru că atunci ne-am fi aflat în prezenţa unei donaţii;

- un scop licit, constând cel mai adesea într-un beneficiu material; şi

- un folos reciproc, fiecare dintre membri fiind îndrituit a primi o parte din

beneficii. Părţile puteau să fie şi inegale. îndepărtarea totală a unui asociat de la

beneficii era însă interzisă, constituind aşa-numita societate leonină.

Indiferent de forma de organizare, fiecare asociat era obligat să-şi efectueze

aportul social aşa cum s-a convenit la încheierea contractului. Când aportul

consta în bunuri corporale, trebuia precizat prin contract dacă se transfera

societăţii proprietatea sau numai folosinţa.

Fiecare asociat era ţinut la communicatio lucri et damni, adică la împărţirea

profitului şi a pagubelor. Se permitea existenţa unor proporţii inegale de suferire

a pierderilor, până la nivelul exonerării, dacă aportul lui a fost important.

Stabilirea cotei contribuţiilor putea fi lăsată şi la aprecierea unui terţ ales de

comun acord.

Romanii recunoşteau personalitatea juridică nu numai statului, dar şi

anumitor colectivităţi care funcţionau fie după principiile dreptului public, fie

după cele ale dreptului privat.

Dacă în virtutea Legii celor XII table funcţiona o libertate de asociere

deplină, întemeiată pe simplul consimţământ, sfârşitul Republicii a adus

desfiinţarea asociaţiilor de drept privat, cu unele excepţii. Motivele care au

întemeiat această acţiune au fost de ordin politic. Ceva mai târziu, legea Julia de

colegiis a subordonat înfiinţarea asociaţiilor obţinerii aprobării prealabile a

Senatului, autorizare care se pare că a fost condiţionată de dovada patrimoniului

propriu al acestora. În mod obişnuit, autorizaţia se obţinea pentru fiecare caz în

parte. Situaţia era diferită pentru asociaţiile de utilitate publică, a căror

funcţionare era aprobată în bloc, pentru toate asociaţiile de aceeaşi natură.

Textele vremii atestă că îndeplinirea formalităţilor cerute în mod imperativ a fost

premisa dobândirii de către asociaţii a unor drepturi şi obligaţii distincte de cele

ale membrilor. Importanţa asociaţiilor cu scop religios a crescut, acestea putând

chiar să primească legate, prerogativă mult timp refuzată altor persoane morale,

în afara statului.

Originea fundaţiilor trebuie căutată în aşa-numitele universitates bonorum,

apărute la Roma alături de grupările de persoane. Fundaţiile nu erau privite ca

reuniri de persoane, ci ca grupări de capitaluri, în vederea realizării unor scopuri

determinate. O îndelungată perioadă de timp au îmbrăcat forma liberalităţilor în

favoarea colegiilor sau municipiilor, fără a fi considerate subiecte de drept

distincte. Treptat, se deschide posibilitatea creării, prin donaţie sau testament, a

unor patrimonii cu personalitate independentă, cunoscute sub denumirea de piae

causae. Se pare că un rol deosebit în apariţia fundaţiilor, în sensul modern al

termenului, l-a avut biserica creştină. Aceasta reprezenta, la un moment dat,

autoritatea supremă, având ca scop declarat propovăduirea iubirii aproapelui,

regenerarea morală, ajutarea săracilor şi alinarea suferinţelor. în mod firesc,

personificarea juridică a Bisericii a condus la personificarea scopurilor ei de

binefacere, realizate practic mai ales prin intermediul stabilimentelor religioase,

anexe ale Bisericii. Crearea fundaţiilor a răspuns necesităţii de concretizare a

noţiunii de instituţie religioasă personalitatea morală a Bisericei se leagă de o

clădire, de o biserică-edificiu, de o capelă sau paraclis, reluându-se astfel în parte

firul credinţei păgâne că templul este locaşul unui zeu, care posedă anumite

bunuri, primeşte daruri etc. în consecinţă, numeroase fundaţii au fost afectate

unor scopuri caritabile, de învăţământ sau religioase: construirea de mănăstiri,

întreţinerea bisericilor, construirea unor spitale şi ospicii. Asemenea instituţii

dobândeau personalitate juridică de plin drept, fără autorizare administrativă

prealabilă.

Naşterea fundaţiei era subsumată cerinţei existenţei patrimoniului şi mani-

festării de voinţă a celui care afecta patrimoniul unui anumit scop. Creatorul

fundaţiei putea să numească el însuşi administratorii care vor reprezenta fundaţia

în raporturile juridice ori putea să-i însărcineze pe moştenitori cu acest lucru.

Imposibilitatea atingerii scopului, dispariţia sau consumarea patrimoniului

constituiau tot atâtea cauze ale încetării activităţii fundaţiei.

Adepţi ai concepţiei proprietăţii-putere10 şi confundând obiectul material

chiar cu obiectul dreptului de proprietate, romanii nu au agreat instituţia

coproprietăţii care stă la baza constituirii societăţilor comerciale. Aşa se explică

reticenţele lor în dezvoltarea contractului de societate.

Statul roman a fost prima şi cea mai importantă formă juridică, după

modelul căreia s-au organizat apoi şi celelalte persoane juridice. Statul roman

10 Pentru dezvoltări, a se vedea V. Popa, Instituţiile juridice ale Cetăţii Roma, Ed. PresaUniversitară Română, Timişoara 2001, p. 392.

avea un patrimoniu distinct, primea moşteniri şi avea debitori. Coloniile şi

municipiile s-au structurat după prototipul statului roman.

În domeniul dreptului privat, cele mai importante persoane juridice au fost

corporaţiile (collegia). Deoarece spre sfârşitul republicii persoanele juridice de

drept privat s-au antrenat în viaţa politică, au fost luate unele măsuri de limitare a

capacităţii lor.

Principalele atribute specifice societăţii comerciale apar în Evul mediu,

începând cu secolul al XII-lea, în republicile italiene Genova, Florenţa şi Veneţia,

comerţul maritim şi terestru cunosc o mare înflorire. Dezvoltarea comerţului a

declanşat o mare nevoie de credite. Nobilii, militarii şi clericii, deţinători de mari

capitaluri, nu puteau să acorde împrumuturi cu comercianţilor, datorită

interdicţiei impuse de dreptul canonic, respectiv incompatibilităţii cu rangul

nobiliar sau militar. Pentru a eluda aceste oprelişti, comercianţii au utilizat

contractul de commenda. Specificitatea acestui contract constă în aceea că una

sau mai multe persoane, denumite commndator, încredinţează unei alte persoane

- numită tractor - o sumă de bani ori o cantitate de mărfuri pentru a face comerţ

în alte ţări, urmând să împărţi beneficiile. Această instituţie a fost utilizată şi în

Franţa, sub numele de contract de comand, fiind reglementată pentru prima oară

prin Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea privind comerţul terestru din 1673, sub

denumirea de societate în comandită.

În secolul al XVII-lea sunt înfiinţate primele societăţi pe acţiuni, eveniment

legat de expansiunile coloniale ale unor ţări precum Anglia, Olanda, Franţa.

Dreptul francez vechi îngloba toate persoanele juridice, indiferent că erau

asociaţii sau fundaţii, în noţiunea de «corporaţie».

Evul Mediu a cunoscut, de asemenea, existenţa unor grupuri organizate, mai

ales pe criterii profesionale.

Totuşi, teoria personalităţii juridice se afirmă mai târziu, pe la începutul

secolului al XVII-lea.

În ţara noastră, existau încă din secolul al XII-lea bresle, asociaţii de calfe,

cea dintâi asociaţie de calfe şi ucenici de croitori fiind înfiinţată la Cluj, statutele

ei datând din anul 1502. Breslele au fost recunoscute de Codul Calimach ca

persoane juridice, iar statutele lor au fost recunoscute de Regulamentele

Organice.

Alături de persoanele fizice, dreptul roman recunoştea calitatea de subiecte

ale raportului juridic civil unor colectivităţi denumite generic universitates

personarum (corpus), respectiv universitates rerum.

Prima categorie desemna asocierile de indivizi, dotate cu personalitate şi

patrimoniu distincte de cele ale membrilor. între cele mai importante univer-

sitates personarum se aflau statul şi unităţile teritoriale - civitates, coloniae,

municipia etc. în acelaşi timp, fiinţau numeroase asociaţii (corporaţiuni), cu

scopuri variate.

Asociaţiunile, de drept public sau de drept privat, se caracterizau prin

reunirea unor persoane fizice care aveau interese comune şi care urmăreau acelaşi

scop (politic, religios, artistic, ştiinţific, economic etc.). Asemenea corporaţiuni

erau municipiile, coloniile, oraşele libere, colegiile preoţilor, legiunile, asociaţiile

de publicani destinate încasării impozitelor, societăţile alcătuite în vederea

exploatării salinelor şi minelor sau pentru exercitarea unei meserii1. Statutele

asociaţiilor detaliau organizarea, funcţionarea, capacitatea juridică, organele

abilitate să le reprezinte în raporturile cu terţii şi soarta patrimoniului în cazul

încetării activităţii.

Universitates rerum sau fundaţiile erau concepute ca mase de bunuri desti-

nate realizării unui scop bine determinat. Ele se caracterizau printr-un patrimoniu

„cu personalitate independentă destinat unui scop sau cucernic sau de

binefacere"11. Actul inter vivos sau mortis causa de înfiinţare a fundaţiei trebuia

să menţioneze scopul căruia îi era afectat patrimoniul, iar ctitorul numea

administratorii aşezământului ori îi însărcina pe moştenitori cu această numire.

Persoanele juridice de drept privat au suferit, spre finele perioadei Repu-

blicii, anumite îngrădiri. Împăratul Caesar a dispus desfiinţarea tuturor

asociaţiunilor din epoca sa, excepţie făcând cele foarte vechi, iar în timpul lui

August, raţiuni politice au condiţionat dobândirea de către acestea a personalităţii

juridice de aprobarea prealabilă a Senatului. Cert este că persoanele juridice erau

departe de a se afla pe poziţie de egalitate cu persoanele fizice.

Se poate afirma că juriştii romani, „admirabili cazuişti şi duşmani ai teore-

tizărilor inutile, au reuşit să rezolve problema persoanelor juridice în confor-

mitate cu interesele orânduirii sociale, nu exercitându-se în construcţii dogmatice

sterile, ci soluţionând echitabil speţele (casus)12.

Totuşi, ei nu au reuşit în totalitate să facă abstracţie de individualităţile care

alcătuiau persoana morală. între cele două extreme „se situează soluţiile

„cazuiste" ale jurisprudenţei romane privind conceptul de persoană juridică. De

aici unele ezitări şi inconsecvenţe teoretice, dar, tot de aici, valoarea practică a

soluţiilor propuse".

Sub influenţa dreptului roman, persoanele juridice cunoscute în Dacia au

fost grupările teritoriale (municipii, colonii) şi diferitele colegii. Între cauzele de

încetare a persoanelor juridice s-au aflat realizarea scopului propus, desfăşurarea

unei activităţi contrare orânduirii de stat şi scăderea numărului de membri sub cel

minim. De altfel, tripticele găsite la Roşia Montana dezvăluie un proces-verbal ce

constată desfiinţarea unei asociaţii funerare pentru acest din urmă motiv.

11 S.G. Longinescu, Elemente de drept roman, Partea generală, voi. I, Editura LibrărieiSocec & CIE, Bucureşti, 1908, p. 267.

12 VI. Hanga, M.-D. Bocşan, Curs de drept privat roman, Editura Rosetti, Bucureşti,2005, p. 101.

Pe măsură ce străbatem istoria spre timpurile noastre, găsim un număr tot

mai mare de persoane juridice. Feudalismul a cunoscut o diversificare a tipurilor

de persoane juridice (biserici, mănăstiri, episcopii, şcoli, spitale, bresle de

meşteşugari şi negustori etc.) supuse obiceiului, pravilei şi dreptului domnesc

Ulterior, legiuirea Caragea şi Codul Calimach fac vorbire despre dezvoltarea

asociaţiilor comerciale, pe fondul unor relaţii de schimb înfloritoare.

Totuşi, nu putem omite a sublinia şi faptul că dreptul persoanelor a fost

dominat, o perioadă îndelungată, de inegalitate şi dependenţă. Sclavia negrilor a

fost abolită abia la mijlocul sec. al XIX-lea; ei, de asemenea, nu erau consideraţi

subiecte de drept decât în anumite condiţii3. Prohibirea sclavajului este astăzi

internaţională: „Nimeni nu va fi ţinut în sclavie sau în robie; sclavia şi comerţul

cu sclavi sunt interzise sub orice formă" ( art. 4 din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, 1948.

O altă privare de a fi subiect de drept şi care a fost abolită şi ea la jumătatea

sec. al XlX-lea a fost moartea civilă (capitis deminutio). Ea rezulta de regulă

dintr-o condamnare penală (închisoare pe viaţă) sau, în mod voluntar, din

professio religiiosa. Morţii civili, fiinţe vii, erau moarte pentru lume; nu mai erau

subiecte de drept. Cel condamnat la muncă silnică sau cel care îmbrăţişa viaţa

monahală era considerat mort şi drept urmare i se deschidea succesiunea,

căsătoria era desfăcută şi pierdea orice drept civil sau politic13. Deşi Codul

Napoleon conţinea dispoziţii privind moartea civilă, legiuitorul român de la 1864

13 Gaius, Instituţiunile, traducere A.N. Popescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 69-72. Inovaţia timpurilor moderne nu este mai puţin funestă: a existat posibilitatea de a fi „con-damnat la moarte a doua oară" prin arderea cărţilor, îndepărtarea numelui din manualeleşcolare, demolarea monumentelor, rebotezarea străzilor etc.

nu le-a mai preluat. Astfel, moartea naturală rămâne singura cauză de încetare a

personalităţii14.

Trebuie subliniat că evoluţia dreptului persoanelor a fost profund influenţată

de curentele filozofice, sociologice, psihologice şi psihanalitice, care au îmbogăţit

conceptele de persoană fizică şi persoană juridică. Un salt cu adevărat

semnificativ a avut loc prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, când

individului abstract i s-a opus persoana ca o realitate concretă, atât carnală, cât şi

spirituală. Acest reviriment a fost resimţit în abordarea persoanei fizice care

tratează existenţa persoanei, drepturile sale şi identificarea sa.

Prin subiect de drept înţelegem acela care se poate prevala de multiple

prerogative şi, în special, de drepturi subiective15. Subiectul de drept nu este

altceva decât persoana înfăţişată în funcţia sa juridică sau, cum s-a mai spus,

subiectul. S-a mai învederat că sintagma subiect de drept desemnează în egală

măsură atât participantul la raporturile juridice - titularul de drepturi şi obligaţii -,

cât şi vocaţia unui atare titular de a participa la asemenea raporturi, concretizată

în aptitudinea de a-şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile ce-i sunt

14 Un caz interesant de moarte civilă (şi chiar de moarte) a fost descoperit la triburileprimitive: un individ conştient de a fi obiectul unui blestem (vrăji) este profund convins - învirtutea tradiţiilor grupului său - că este condamnat, iar rudele şi prietenii împărtăşesc aceastăcertitudine. Din acea clipă comunitatea se dezice de el, comportându-se faţă de el ca şi cum arfi mort; i se celebrează riturile sacre. Privat mai întâi în mod brutal de toate legăturile salefamiliale şi sociale, individul cedează în faţa acestei terori. Deci „din om viu, subiect dedrepturi şi îndatoriri, gruparea îl proclamă mort, obiect de temeri şi de interdicţii. Integritateafizică nu rezistă în faţa dizolvării personalităţii sociale" (C. LeVi-Strauss, Antropologiastructurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 198). Pentru o introducere în antropologiajuridică, a se vedea J. Vanderlinden, Anthropologie juridique, Connaissance du droit, Dalloz,1996, p. 5-35.

15 „Subiect de drept este orice persoană căreia i se conferă personalitate juridică" (M.Douchy-Oudot, Droit civil. Introduction. Personnes. Familie, Dalloz, 2006, p. 141).

recunoscute, respectiv impuse16. Individul uman nu este în mod necesar subiect

de drept; el devine astfel numai dacă dreptul pozitiv îi atribuie această calitate.

Dacă toate fiinţele umane sunt persoane, nu toate persoanele sunt fiinţe

umane; există şi persoane juridice (morale)17. A doua categorie de subiecte de

drept sunt - aşa cum am subliniat - persoanele juridice. Aşadar, calitatea de

subiect de drept nu este monopolul persoanelor fizice privite izolat, ci ea este

recunoscută şi grupurilor de persoane constituite potrivit legii; ele au persona-

litate juridică. Persoanele juridice sunt formaţiuni colective, grupuri de oameni

care sunt organizate în vederea realizării unor scopuri economice, sociale,

culturale etc. şi care sunt recunoscute de lege18. Sesizăm, aşadar, o coexistenţă

între persoanele fizice şi persoanele juridice, dar întâietatea în sistemul nostru de

drept o are – şi aşa trebuie să rămână – persoana umană, deşi expansiunea

persoanelor juridice este tot mai mare (uneori îngrijorătoare).

Pentru a ne forma o imagine chiar de la început despre aceste subiecte de

drept, precizăm că, potrivit legii, pentru ca un colectiv de oameni să devină

persoană juridică trebuie să îndeplinească trei condiţii: a) să aibă o organizare de

16 M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 9. Este interesant de amintit că în literatura juridică sovietică se foloseatermenul de cetăţean pentru a desemna omul privit individual ca subiect de drept (S.N. Bratus,Subiectele dreptului civil, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1963, p. 42).

17 Se susţine uneori că între persoanele fizice şi persoanele juridice există o categorieintermediară, cea a grupurilor de interese (G. Fargeat, Entre les personnes et les choses, lescentres d'interet, RTD civ. 2002, p. 221 şi urm.)

18 În dreptul francez cuvântul persoană desemnează la fel de bine atât o persoană fizică, câtşi o persoană morală. Persoana juridică este „persoana titulară de drepturi şi obligaţii şi caredin acest fapt are un rol în activitatea juridică. Se spune de asemenea: subiect de drept. Toatefiinţele umane sunt persoane juridice". Tot în termeni de dicţionar, persoana fizică (în opoziţiecu persoanele morale) „este dotată cu personalitate juridică şi căreia legea îi asigură întâietateîn ordinea juridică, interzicând orice atingere a demnităţii sale şi garantându-i respectul încă dela începutul vieţii" (Lexique des termes juridiques sous la direction de S. Guinchard et G.Montagnier, Dalloz, 1999, p. 392).

sine stătătoare, adică să exprime unitatea acestui colectiv independent de

persoana fiecărui membru ce alcătuieşte acel colectiv, să aibă o structură internă

şi organe de conducere proprii; b) să aibă un patrimoniu propriu, care să fie

distinct atât de patrimoniile altor persoane juridice, cât şi de patrimoniul

persoanelor fizice membre ale colectivului alcătuitor; c) să aibă un scop

determinat şi licit, ceea ce înseamnă că activitatea pe care şi-o propune spre

realizare trebuie să fie în acord cu legea şi interesele generale.

Este necesar să observăm, chiar şi numai în treacăt, că nu trebuie admisă

asimilarea persoanelor fizice cu persoanele juridice; ele nu pot fi puse pe acelaşi

plan, deoarece există între ele numeroase diferenţe. Aceasta pentru că, pe de o

parte, unele atribute pe care legea le recunoaşte persoanelor fizice nu au valoare

dacă sunt aplicate persoanelor juridice (exemplu, onoarea, demnitatea, viaţa

intimă etc.). De altă parte, dacă recunoaşterea personalităţii juridice a persoanelor

juridice are un fundament utilitarist, personalitatea persoanei fizice reflectă

condiţia umană. În sfârşit, dacă există o pluralitate de persoane juridice, apoi

conceptul de persoană fizică este profund unitar, căreia legea îi acordă demnitate

şi protecţie.

Existenţa umană este sub semnul întrepătrunderii trupului şi sufletului. Corp,

spirit, voinţă, expresie - toate acestea însumează omul privit individual. În

universul conceptelor juridice îşi găseşte locul persoana fizică, iar anumite

prerogative şi atribute par a fi apanajul exclusiv al individului. Este adevărat că

naşterea, moartea, identificarea prin nume, domiciliu, asumarea răspunderii

pentru actele încheiate personal etc., aparţin persoanei fizice. însă cotidianul a

demonstrat că existenţa acesteia este absolut necesară, dar nu este suficientă

derulării circuitului civil.

Concretizarea intereselor colective, atingerea scopurilor de comun acord

stabilite presupun acţiunea concertată a indivizilor grupaţi în entităţi convenţional

denumite persoane juridice sau persoane morale. Negate de unii, considerate de

alţii ficţiuni sau, dimpotrivă, realităţi imediate, persoanele juridice sunt vechi

precum dreptul, iar nevoia de a le reglementa conduita prin norme cu putere de

lege a fost o preocupare a tuturor timpurilor. Este unanim acceptat că persoanele

juridice au o viaţă proprie, după reguli bine determinate, asemeni persoanelor

fizice. Într-o exprimare sintetică, pe de o parte sunt o sumă infinită de interese

colective, fie egoiste, fie altruiste, care nu pot fi satisfăcute în mod îndestulător

prin energii individuale izolate; pe de altă parte, aceste interese colective, privind

nu pe indivizi anume personal determinaţi, ci pe categorii întregi de oameni,

satisfacerea lor, corespunzând cu funcţii sociale, capătă un caracter oarecum

permanent, care, în orice caz, trece peste limita vieţii unei generaţii. Şi atunci

energiile individuale se unesc pentru satisfacerea acelor interese, şi unindu-se

alcătuiesc aşezăminte, instituţii, care prin puterea voinţelor care le-au pus în

mişcare, capătă o viaţă juridică, un patrimoniu şi autonomie proprie, adică

distincte de vieţile, de patrimoniile şi de câmpurile de autonomie individuale din

care ele s-au alcătuit în aşa chip încât, indivizii dispărând, succedându-se şi

înlocuindu-se prin alţii, instituţia rămâne ca un subiect distinct de drepturi, adică

o persoană în sensul juridic al cuvântului, formând ceea ce se numeşte o persoană

morală sau juridică.

În limbajul juridic s-au încetăţenit noţiunile persoană fizică şi persoană

juridică. Alături de acestea se foloseşte sintagma personalitate juridică.

Utilizarea termenului persoană îşi are sorgintea în cuvântul persona, ce

desemna masca folosită de actorii teatrului antic atunci când, jucând pe scenă,

întruchipau diverse personaje. Fără a ne îndepărta de acest sens, putem afirma că

indivizii îndeplinesc roluri nu numai în teatru, dar şi în viaţă. Din perspectiva

vieţii juridice, sunt persoane juridice grupările de indivizi cărora legea le recu-

noaşte capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Expresia sinonimă, persoana

morală, este întâlnită mai ales în literatura de drept public.

Receptând concepţia franceză în materie, literatura noastră veche a folosit cu

precădere termenul „persoană morală"19. În paralel, se utiliza şi sintagma „per-

soană juridică", expresie care, în timp, s-a impus legislativ. Legea nr. 21/1924

pentru persoanele juridice (asociaţii şi fundaţii)20, în prezent abrogată, Decretul

nr. 31/1954, Decretul nr. 32/1954 - sunt doar câteva exemple de acte normative

care au impus terminologia legală. Facem menţiunea că denumirea „persoană

juridică" este convenţională21, principala ei menire fiind de a face diferenţa între

persoana fizică - omul privit individual - şi subiectele colective titulare de

drepturi şi obligaţii. Atât dreptul civil, dar şi alte ramuri de drept fac apel la

noţiuni-specie - partid politic, unitate administrativ-teritorială, societate

comercială, filială, sucursală, asociaţie, fundaţie, federaţie ş.a.

Dreptul comparat aduce terminologii diferite. Dreptul francez uzează cel mai

adesea de expresia „persoană morală" (prin contrast cu „persoana fizică) pentru a

desemna entitatea dotată cu personalitate juridică, aptă să dispună, în condiţiile

legii, de drepturi şi obligaţii22. Sistemul de drept englez operează cu noţiunile

artificial person, iar ca expresii sinonime, cu corporate, corporate entity,

juridical person.

19 M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura AII, Bucureşti, 1998, p. 46.20 M. Of. nr. 27/6.02.1924.21 Pentru alţi termeni prin care ar putea fi desemnată persoana juridică, a se vedea E.

Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 32-33. Cuprivire la noţiunea de persoană juridică şi cerinţele cumulative pe care aceasta trebuie să leîntrunească, a se vedea E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, voi. I, Parteagenerală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 94.

22 A se vedea J. Bonnecase, Introduction à l'etude du droit. Notions élémentairesscientifiques, techniques, pédagogiques et bibliographiques, troisième édition entièrementrevue, Sirey, Paris, 1939, p. 47-79; B. Teyssie, Droit civil. Les personnes, quatrième édition,Litec, Paris, 1999, p. 305.

Termenul persoană juridică este utilizat ca atare în acte normative care

acoperă aria unor ramuri de drept privat şi de drept public. Reţinem, dintre cele

semnificative pentru dreptul civil, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele

fizice şi persoanele juridice1, Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a

Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juri-

dice23 şi O. G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii24.

Totuşi, nicio dispoziţie legală nu precizează conţinutul noţiunii, doctrina

avansând mai multe definiţii. Considerată întotdeauna un subiect de drept

distinct, persoana juridică este înţeleasă fie ca „un colectiv de oameni care,

întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii

civile"25, fie ca o „colectivitate de oameni care are o structură organizatorică

determinată şi un patrimoniu propriu, distinct şi care urmăreşte realizarea unui

scop licit"26 sau ca entitate „creată facultativ de către o altă sau alte persoane cu

respectarea cerinţelor legale de fond şi de formă"27.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că, din perspectiva dreptului civil, persoana

juridică este acea entitate caracterizată prin organizare şi patrimoniu proprii,

recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile şi asumării obli-

gaţiilor corelative conferite de lege.

Înţelegerea corectă a acestei definiţii necesită câteva precizări:

23 Publicat în B. Of. nr. 8/30.01.1954.24 M. Of. nr. 39/31.01.2000. Ordonanţa a fost aprobată prin Legea nr. 246/2005 (publicată

în M. Of. nr. 656/25.07.2005).25 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 424.26 M. Mureşan, A. Boar, Ş. Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Editura Cordial Lex,

Cluj-Napoca, 2000, p. 146.27 E. Lupan, Drept civil. Persoanele..., p. 29. Pentru alte definiţii, a se vedea Tr. Pop,

Drept civil român. Persoanele fizice şi persoanele juridice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1994, p. 175-176; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura AII Beck,Bucureşti, 2001, p. 386; R. Vonica, Introducere generală în drept, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2000, p. 480.

a. Termenul persoană juridică nu este specific dreptului civil, cu toate că

sorgintea expresiei se află în dreptul civil, care a împrumutat-o şi altor ramuri de

drept (procesual civil, muncii, administrativ, financiar etc.).

b. De regulă, persoana juridică este un colectiv de oameni care întruneşte

condiţiile legale pentru a fi titular de drepturi şi obligaţii civile. Nu întotdeauna

este în discuţie o colectivitate, deoarece legea recunoaşte calitatea de persoană

juridică şi entităţilor în care se regăseşte o singură persoană fizică. De exemplu,

O. G. nr. 26/2000 aprobată prin lege, defineşte fundaţia ca fiind „subiectul de

drept înfiinţat de una (s.n.) sau mai multe persoane [...]" - art. 15 alin. (1), iar

legislaţia comercială reglementează regimul juridic al societăţii cu asociat unic

[art. 5 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, modificată].

c. Este necesar a diferenţia persoana juridică, subiect de drept civil, de per-

soanele fizice care o compun. Persoana juridică este distinctă de indivizii care o

alcătuiesc, după cum ansamblul drepturilor şi obligaţiilor sale patrimoniale este

distinct de patrimoniile membrilor săi.

d. Întrunirea cumulativă a celor trei cerinţe legale - organizare,

patrimoniu, scop - permite persoanei juridice să participe, în nume propriu, la

circuitul civil, manifestându-şi voinţa şi angajându-şi răspunderea pentru actele

juridice pe care le încheie şi pentru faptele juridice pe care le săvârşeşte.

e. Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund

scopului stabilit prin lege, act de înfiinţare sau statut (art. 34 din Decretul nr.

31/1954).

Orice act juridic contrar scopului este lovit de nulitate. Se consacră astfel, în

termeni generali, specialitatea capacităţii de folosinţă. Din formularea textului

legal este neîndoielnică „intenţia legiuitorului de a limita conţinutul capacităţii de

folosinţă a persoanelor juridice şi pentru asumarea de obligaţii"28, cu precizarea

necesară că limitarea nu acoperă şi sfera răspunderii civile delictuale.

Fără îndoială, conţinutul noţiunii „persoană juridică” nu se suprapunea cu

noţiunea de „personalitate juridică”. Termenul personalitate, revendicat de mai

multe ştiinţe (psihologia, sociologia, antropologia ş.a.) este definit cu accente, în

funcţie de unghiul de vedere al disciplinei respective. Adesea, sensul este strict şi

delimitativ - personalitate ştiinţifică, culturală, politică, invocându-se astfel

individul caracterizat prin „capacităţi şi realizări ieşite din comun"29.

În schimb, entitatea dotată cu patrimoniu propriu, organizată pentru

obţinerea anumitor obiective beneficiază de personalitate juridică numai din

momentul îndeplinirii cerinţelor legale. Dobândirea personalităţii juridice

marchează recunoaşterea persoanei juridice ca veritabil subiect de drept.

Din această perspectivă, apreciem că dobândirea personalităţii juridice este

un procedeu tehnico-juridic care prezintă note specifice în raport cu fiecare

categorie de persoane juridice, procedeu care face posibilă integrarea subiectelor

colective de drept în circuitul juridic.

Ca reglementare-cadru, Codul civil român conţine referiri directe (art. 817)

sau indirecte (art. 559, art. 1753 pct. 3) la persoanele juridice. Cele două acte

normative amintite, Decretul nr. 31/1954 şi Decretul nr. 32/1954, sunt consi-

derate30, pe bună dreptate, depăşite în contextul actual.

Reţinem, dintre normele speciale care detaliază regimul juridic specific

diferitelor categorii de persoane juridice:

28 M. Mureşan, A. Boar, Ş. Diaconescu, op. cit., p. 197.29 În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 378.30 A se vedea M. Mureşan, A. Boar, Ş. Diaconescu, op. cit., p. 148.

- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca

regii autonome şi societăţi comerciale31;

- Legea societăţilor comerciale nr. 31/199032;

- Legea privind registrul comerţului nr. 26/199033;

- Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei34;

- Legea locuinţei nr. 114/1996, cu modificările ulterioare35;

- O. G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată prin Legea nr.

246/2005, care abrogă expres O. G. nr. 37/2003 de modificare a O. G. nr.

26/2000;

- Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigu-

rărilor. Intre actele normative semnificative care au modificat această lege,

amintim Legea nr. 403/2004 (M. Of. nr. 976/25.10.2000) şi O.U.G. nr. 201/2005

(M. Of. nr. 1191/29.12.2005), Legea nr. 113/2006 (M. Of. nr. 421/16.05.2006),

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 87/2006 (M. Of. nr. 916/10.11.2006).

Actualul Cod civil, rămânând în vigoare din anul 1865, conţine puţine

dispoziţii în materie, astfel că, deocamdată, problematica persoanei juridice se

regăseşte în numeroase legi speciale, unele succesiv modificate. Reglementarea

persoanei juridice într-un singur act normativ, preferabil în Codul civil, rămâne

un deziderat.

31 Publicată în M. Of. nr. 98/8.08.1990.32 Legea societăţilor comerciale, republicată în M. Of. nr. 1066/17.11.2004, a fost

modificată şi completată prin Legea nr. 302/2005 (M. Of. nr. 953/27.10.2005) şi, recent, prinLegea nr. 441/2006 (M. Of. nr. 955/28.11.2006).

33 Republicată în M. Of. nr. 49/4.02.1998 şi modificată prin Legea nr. 441/2006.34 M. Of. nr. 172/28.02.2005.35 Legea locuinţei a fost republicată în M. Of. nr. 393/31.12.1997. între modificările

semnificative: O.G. nr. 85/2001 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari(M. Of. nr. 544/1.09.2001), aprobată prin Legea nr. 234/23.04.2002.

În peisajul reglementărilor în materie, Legea nr. 21/1924 pentru persoanele

juridice merită o atenţie specială. Normele sale au marcat un progres prin

încercarea de a reuni prevederi disparate, în vigoare la momentul respectiv. Nu

putem omite, între meritele acestei legi, instituirea unui sistem clar de dobândire

a personalităţii juridice şi consacrarea principiului specialităţii.

Anterior reglementării din 1924, personalitatea juridică de drept privat se

dobândea prin lege: există o diferenţă fundamentală între asociaţiune, care este o

stare de fapt, şi dobândirea de către asociaţiune a personalităţii juridice, care era

considerată ca o favoare obţinută printr-un vot al parlamentului, printr-o lege

specială. Constituţia din 1923 întăreşte acest mod de a privii lucrurile: art. 29

dispune că „dreptul de liberă asociaţiune nu implică în dreptul de a crea persoane

juridice. Condiţiunile în care se acordă personalitatea juridică se vor stabili prin

legi speciale».

Textul Legii din 1924 nu recunoştea existenţa persoanelor de drept privat

decât după îndeplinirea formalităţilor anume stabilite. Altfel, asociaţiunea sau

fundaţia rămânând în stare primitivă, adică în stare de adunare a mai multor

persoane fizice, coproprietare a unui patrimoniu colectiv, sau de patrimoniu

afectat la o anumită destinaţiune.

Totuşi, chiar şi cu aceste neajunsuri, Legea pentru persoanele juridice a avut

o aplicabilitate limitată.

Persoanele juridice de drept public erau guvernate de un regim special, iar

restul persoanelor de drept privat, cu excepţia asociaţiilor şi fundaţiilor, nu intrau

sub incidenţa acestui act normativ. De exemplu, regulile privind înfiinţarea,

funcţionarea şi dizolvarea societăţilor comerciale au rămas supuse prevederilor

Codului comercial, iar sindicatele urmau dispoziţiile Legii din 26 mai 1921.

În schimb, regimul juridic al asociaţiilor şi fundaţiilor a fost detaliat în

cuprinsul legii. S-a statuat, între altele, că asociaţiunile şi aşezămintele fără scop

lucrativ se bucură de recunoaşterea personalităţii juridice numai în temeiul unei

decizii motivate a tribunalului în circumscripţia căruia s-au constituit. Legea s-a

preocupat pe larg de înfiinţarea, funcţionarea, răspunderea şi consecinţele

încetării activităţii persoanelor juridice fără scop patrimonial.

O.G. nr. 26/2000 a abrogat în mod expres Legea nr. 21/1924. Noua

reglementare are un câmp de aplicare mai restrâns decât vechile dispoziţii în

materie, întrucât nu mai îndeplineşte rolul de drept comun cu privire la partide

politice, sindicate şi culte religioase. Este incidentă, în schimb, celorlalte persoa-

ne juridice de drept privat fără scop patrimonial, inclusiv asociaţiilor de proprie-

tari, asociaţiilor constituite în scopul achiziţionării de acţiuni de către salariaţi,

caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor ş.a.

O.G. nr. 26/2000 reglementează asociaţiile şi fundaţiile de utilitate publică,

iar O.G. nr. 37/2003 a adăugat federaţiile în această enumerare şi a reformulat

condiţiile în care poate fi dobândit statutul de utilitate publică. Legea nr.

246/2005 a abrogat expres O.G. nr. 37/2003 şi a aprobat, cu modificări, O.G. nr.

26/200036.

În viaţa socială acţionează o multitudine de grupuri de indivizi, însă nu toate

sunt privite ca subiecte de drept.

În alte cuvinte, nu toate entităţile colective sunt persoane juridice. În

decursul timpului, încercarea de a desluşi formaţiunile înzestrate cu aptitudinea

de a avea drepturi şi obligaţii a dat naştere mai multor curente de opinie.

36 A se vedea N. Săndulescu, Unele implicaţii ale modificării şi completării OrdonanţeiGuvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii prin Ordonanţa Guvernului nr.37/2003, în Dreptul, nr.3/2004, p. 45-50.

Controversa doctrinară37 se centrează în jurul unor teze devenite clasice.

Dintr-o perspectivă, s-a considerat că persoana juridică nu este nimic mai mult

decât o ficţiune creată prin voinţa legiuitorului. Dimpotrivă, unii autori au privit-

o ca pe o realitate care există dincolo de orice manifestare de voinţă, chiar din

partea statului. În fine, alţii au negat chiar conceptul de persoană juridică38.

Germenii tezei ficţiunii au apărut la canoniştii Evului Mediu, iar Frederic

Carol de Savigny, apelând şi la textele dreptului roman, este cel care a dezvoltat-

o şi a sistematizat-o. Teoria ficţiunii este cea mai veche şi cea dintâi teorie care

recunoaşte calitatea de subiecte de drept persoanelor juridice, alături de indivizi.

Teoreticienii ficţiunii porneau de la premisa că izvorul puterii de a dobândi

drepturi şi obligaţii este voinţa. Singur individul este o realitate palpabilă şi, ca

atare, îşi poate exprima voinţa. Este evident, prin urmare, că grupul de indivizi nu

dispune de propria voinţă, la fel ca fiinţa însufleţită. Formaţiunea de indivizi nu

poate avea nici scopuri şi nici interese; prin urmare, nu poate avea nici drepturi.

Numai printr-o ficţiune i se poate atribui voinţă şi putere de acţiune, iar statul este

singurul în măsură să confere personalitatea juridică.

Rousseau, adept al ficţiunii, arăta în Contractul social că statul este singura

colectivitate care face dovada unei voinţe proprii, diferită de voinţa şi conştiinţa

indivizilor din stat. Statul apare ca un subiect de drept natural, asemeni omului.

Toate celelalte colectivităţi - asociaţii, fundaţii, stabilimente publice, societăţi

comerciale, sindicate - vor fi considerate, prin procedeul ficţiunii, titulare de

drepturi şi obligaţii.

37 Pentru tezele promovate în dreptul român şi în dreptul comparat cu privire lafundamentul persoanei juridice, a se vedea Ş. Diaconescu, Aspecte actuale privind noţiunea depersoană juridică, în SUBB, nr. 1/2003, p. 116-121.

38 Teoriile au fost pe larg dezbătute în literatura juridică a tuturor timpurilor (a se vedeaS.G. Longinescu, Elemente de drept roman..., p. 246-249; M. Cantacuzino, Despre libertateaindividuală şi persoanele juridice, Editura „Cartea Românească" S.A., Bucureşti, 1924, p. 8-51; J. Bonnecase, Introduction â I' etude du droit..., p. 58-73; B. Teyssie, Droit civil. Lespersonnes..., p. 305-308).

Singura autoritate care are libertatea de a atribui sau de a refuza calitatea de

persoană juridică unei entităţi create artificial este statul. Personalitatea morală

apare ca o favoare a legiuitorului, prin extinderea, în mod fictiv şi arbitrar, a

personalităţii fiinţei umane la anumite grupuri de persoane. După bunul său plac,

statul va refuza sau va recunoaşte personalitatea morală, putând să-i limiteze

conţinutul. Contrar situaţiei persoanelor fizice, în materia persoanelor juridice,

regula este incapacitatea şi excepţia este capacitatea.

Aplicându-se teoria ficţiunii, la acea epocă, persoanele juridice au fost la

discreţia statului, unica autoritate în drept să confere ori să retragă personalitatea

juridică. S-a creat astfel posibilitatea unui control efectiv asupra persoanelor

morale şi, în acelaşi timp, calea de a frâna creşterea numărului acestora.

Promotorii tezei realităţii, înţeleg persoana juridică fie ca expresie a voinţei

grupului, distinctă de voinţa indivizilor ce o alcătuiesc (realitatea sociologică), fie

ca entitate organizată care urmăreşte satisfacerea unui scop propriu (realitatea

tehnică).

Varianta realităţii sociologice, dezvoltată în Germania secolului al XIX-lea,

a avansat ideea că, de îndată ce o grupare de indivizi poate să exprime o voinţă

colectivă, distinctă de voinţele individuale ale membrilor săi, devine o persoană

juridică aptă să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Intervenţia

legislativă nu este necesară în procesul de creare a noului subiect de drept, căci

acesta deja există, de la momentul manifestării de voinţă. Statul este chemat doar

să îl recunoască drept titular de drepturi şi obligaţii, aşa cum procedează şi în

cazul persoanelor fizice.

Teoria realităţii a fost aplicată pe larg în Franţa. Curtea de Casaţie franceză

a consacrat-o într-o hotărâre pronunţată în 1954, în următorii termeni: „Perso-

nalitatea civilă nu este o creaţie a legii; ea aparţine, în principiu, oricărei grupări

apte să exprime o voinţă colectivă, în scopul apărării unor interese licite.

În varianta realităţii tehnice, persoana juridică există de îndată ce grupul are

o organizare suficientă, care să pună în mişcare propria voinţă, îndreptată spre

atingerea unui scop determinat, distinct de interesele individuale. Desigur,

persoana juridică intră în raporturi juridice, reprezentată fiind de către organele

de conducere. Această realitate de ordin tehnic nu contrazice însă existenţa

entităţii colective ca realitate juridică. De altfel, procedeul reprezentării nu este

străin vieţii juridice. Nu numai persoanele juridice, dar şi minorii fără capacitate

de exerciţiu şi incapabilii sunt reprezentaţi la încheierea actelor juridice.

Apărută ca reacţie la ficţiune, teza realităţii, tehnice sau sociologice, anihi-

lează rolul statului în crearea subiectului colectiv de drept. Acreditarea ideii că

orice colectivitate care dispune de un scop şi o organizare proprie devine, de plin

drept, persoană juridică, îndepărtând astfel în totalitate intervenţia legiuitorului,

este ea însăşi o ficţiune.

În spiritul controversei care a marcat fundamentarea personalităţii juridice,

unii autori au negat chiar conceptul de persoană morală. Afirmând că dreptul

trebuie să se debaraseze de ficţiuni, s-a susţinut că interesele colective nu trebuie

mascate făcând apel la noţiunea de „persoană morală”. Persoanele juridice nu

sunt, în fond, decât patrimonii colective, aparţinând unui număr mai mic sau mai

mare de indivizi. Mai corect, sunt în discuţie patrimonii de afectaţiune, care

servesc interesul general. S-a propus termenul „instituţie" pentru a desemna

ansamblul regulilor imperative de conduită aplicabile unui grup relativ constant

de indivizi, în scopul satisfacerii obiectivelor, pecuniare sau morale, stabilite de

comun acord.

Desigur, ideile avansate sunt susceptibile de critici întemeiate. Aşa-numitele

patrimonii colective evocă indiviziunea care, după cum se ştie, respectă reguli

stricte: unanimitatea în luarea deciziilor care privesc gestionarea patrimoniului,

dreptul oricărui copărtaş de a cere ieşirea din indiviziune ş.a. Or, regimul juridic

al patrimoniului persoanelor juridice este incompatibil cu principiile care

guvernează coproprietatea. În aceeaşi ordine de idei, este imposibil a reduce

persoanele de drept public, statul de pildă, la simple mase de bunuri aflate în

proprietatea colectivă a cetăţenilor.

Criticile aduse personalităţii juridice nu au ştirbit câtuşi de puţin valoarea

acestui concept, care rămâne o piesă de rezistenţă a sistemului de drept. Intrarea

în vigoare a Codului civil român a însemnat consacrarea teoriei ficţiunii, după

modelul francez în materie. Ulterior, Legea nr. 21/1924 pentru persoanele

juridice a adus în fapt o „ameliorare a consecinţelor teoriei ficţiunii". Deşi

regimul comunist nu a fost favorabil renunţării la ficţiune, doctrina şi practica

dreptului au formulat critici întemeiate la adresa acesteia.

De fapt, chiar tezele care au avut un mare impact asupra gândirii şi practicii

juridice - ficţiunea şi realitatea - recunosc utilitatea personalităţii juridice,

înţelegând în mod diferit rolul statului în reglementarea acesteia. Dacă ficţiunea

justifică intervenţia nelimitată a statului, teoria realităţii nu conferă niciun rol

puterii publice în această problemă.

Considerăm, alături de alţi autori39, că, în contextul realităţilor pe care le

trăim, teoretizarea excesivă a fundamentului persoanei juridice nu mai este o

necesitate. Persoana juridică este numele unei instituţii. El este suficient de larg

pentru a găzdui sub umbrela sa persoanele fizice şi juridice de acest fel, precum

şi alte subiecte de drept care apar pe scena juridică fără a se încadra în categoriile

anterioare. Nu trebuie să renunţăm la noţiunile consacrate de persoană fizică şi

persoană juridică; „deşi deficiente, ele au, pe lângă rezonanţa încetăţenită de

tradiţie, o certă utilitate pentru diferenţierea de regim legal".

39 M.D. Bocşan, Observaţii privind conceptul de persoană juridică, în Juridica nr. 3/2001,p. 126.

Actuala viziune asupra personalităţii juridice trebuie să fie independentă de

orice teoretizare sociologică, tehnică sau politică. Persoana juridică este o insti-

tuţie ca oricare alta, sortită să răspundă nevoilor vieţii sociale5. Mecanismul

personalităţii juridice nu reprezintă decât modalitatea „tehnică" prin care entitatea

în discuţie va putea să apară pe scena juridică. Cu alte cuvinte, dobândirea, în

respectul legii, a personalităţii juridice, este „preţul intrării în viaţa juridică".

Aşa cum am subliniat mai sus, dreptul român semnalează ca moment

important în viaţa asociaţiilor şi fundaţiilor intrarea în vigoare a Legii nr. 21/1924

pentru persoanele juridice.

Aceasta a adus reglementarea amănunţită a procedurii prin care asociaţiile şi

fundaţiile deveneau subiecte de drept. În esenţă, „pe temeiul unei deciziuni

motivate a tribunalului în circumscripţia căruia s-au constituit, după ascultarea

Ministerului Public şi cu avizul ministerului de resort, noua persoană juridică

avea fiinţă legală din ziua înscrierii în registrul special destinat. Legea din 1924 a

transformat în regulă de drept, păstrată şi astăzi, principiul specialităţii

persoanelor de drept privat. În virtutea acestuia, asociaţiile şi fundaţiile se pot

folosi numai de acele drepturi şi pot contracta doar acele obligaţii care sunt utile

înfăptuirii scopurilor propuse. Încălcarea limitelor permise ale activităţii se poate

solda cu pierderea calităţii de subiect de drept.

Textul vechii legi s-a preocupat de organizarea, funcţionarea, dizolvarea

asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi de răspunderea persoanei juridice pentru

actele şi faptele săvârşite de organele de conducere în exerciţiul funcţiunii.

Asociaţia se constituie, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 (apro-

bată prin Legea nr. 246/2005), în baza acordului a trei sau mai multe persoane,

care pun în comun, fără drept de restituire, contribuţia materială, cunoştinţele sau

aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, în

interesul unor colectivităţi sau în interesul lor personal nepatrimonial.

Vechea Lege nr. 21/1924 pentru persoanele juridice definea fundaţia atât ca

act juridic, cât şi ca persoană juridică: „fondaţiunea este actul prin care o

persoană fizică sau o persoană juridică constituie un patrimoniu distinct şi

autonom din patrimoniul său propriu, şi-l destină în general, în mod permanent

realizării unui scop ideal, de interes obştesc"40.

Pornindu-se de la aceste dispoziţii s-au purtat discuţii controversate41 pe

marginea naturii juridice a actului de constituire a fundaţiei. Unii autori au

considerat fundaţia o simplă varietate a donaţiei sau a legatului. Într-o altă opinie,

fundaţia este „o liberalitate sui generic sau, mai exact, o a treia categorie de

liberalităţi alături de celelalte două (donaţia şi legatul) la care face referire art.

800 C. civ., iar nu „o simplă varietate a donaţiunii sau legatului"42.

De lege lata, fundaţia este definită, pe de o parte, ca subiect de drept

„înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori

pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi

irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor

colectivităţi" [art. 15 alin. (1) dinO.G.nr. 26/2000, aprobată prin Legea nr.

246/2005]. Pe de altă parte, suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, mai

precis a unei liberalităţi. Art. 19 alin. (1) statuează că moştenitorii şi creditorii

personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie aceleaşi drepturi ca în cazul oricărei

40 Pentru o prezentare a fundaţiilor în sistemul Legii din 1924, a se vedea Y. Eminescu, C.Bîrsan, O. Calmuschi, Gh. Beleiu, R. Petrescu, R. Nimereală, I. Nestor, A. Severin, M.Stamate, Subiectele colective de drept în România, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,1981, p. 187-189; E. Lupan, Fundaţia între lege şi realitate, în Fiat Justiţia nr. 1/1999, p. 113-115.

41 A se vedea Fr. Deak, L. Mihai, Legalitatea înfiinţării fundaţiilor de către mai mulţifondatori prin acte între vii, în Dreptul, nr. 3/1995, p. 4.

42 A se vedea M.D. Bocşan, Discuţii cu privire la unele probleme controversate referitoarela fundaţii, în Dreptul, nr. 10/1999. p. 29.

alte liberalităţi făcute de fondator. Putem deduce că legea conferă fundaţiei o

dublă accepţiune: persoană juridică şi, în acelaşi timp, act juridic43.

Deşi nu se prevede expres, fundaţia, privită ca liberalitate, este un act juridic

unilateral4. Spre deosebire de Legea nr. 21/1924,O.G.nr. 26/2000, atât în forma

iniţială, cât şi după modificări, obligă la redactarea actului constitutiv şi a

statutului în formă autentică.

În mod asemănător, asociaţiile şi fundaţiile dobândesc personalitate juridică

prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, aflat la judecătoria în a cărei

circumscripţie teritorială şi-au stabilit sediul.

Anterior Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, numai asociaţiile aveau dreptul

să desfăşoare activităţi economice. Astfel de prevederi erau de natură a îngreuna

obţinerea, de către persoanele fără scop lucrativ, a resurselor financiare utile

atingerii scopurilor propuse.

Ordonanţa Guvernului nr. 37/2003 a permis asociaţiilor, fundaţiilor şi

federaţiilor susţinerea unor tipuri de activităţi economice. Noua reglementare a

Legii nr. 246/2005 păstrează în mare parte aceste dispoziţii.

Nu putem încheia această lucrare, fără a ne opri puţin asupra tendinţelor şi

modificărilor înregistrate în mentalitatea societăţii în privinţa problematicii

fundaţiilor.

Astfel, datorită noilor reglementări, în ultimii ani fundaţiile au continuat să

îşi consolideze rolul de furnizori de servicii şi nu numai, ba chiar şi-au extins

activităţile înspre comunităţile rurale mai mici.

În societatea românească aflată în plin proces de tranziţie şi confruntată cu o

serie de probleme sociale, fundaţiile au îndeplinit rolul de formare şi dezvoltare

43 R. Dimitriu, Discuţii în legătură cu Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire laasociaţii şi fundaţii, în Dreptul, nr. 5/2000, p. 7.

de servicii sociale, altele decât cele oferite de stat. Astfel au fost dezvoltate

servicii sociale care să răspundă unor standarde de calitate ridicate şi a fost

instruit personal care să poată realiza aceste servicii. Domeniile de activitate ale

fundaţiilor din România, conform Catalogului asociaţiilor si fundaţiilor, editat de

Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile44, sunt: serviciile sociale, sănătatea,

cultura, sportul, mediuul, afacerile, drepturile omului, educaţia, filantropia,

cooperarea internaţională şi religia.

Din acelaşi studiu se poate observa şi faptul că în mare parte fundaţiile din

România care asigură servicii sociale au fost sprijinite financiar de către

organizaţii din străinătate.

Subliniem, de asemenea că, fundaţiile răspund nevoilor de asociere în

condiţii de autoconducere sau de autonomie faţă de autorităţile publice,

contribuie la cristalizarea şi afirmarea societăţii civile, oferă comunităţilor

teritoriale sau profesionale posibilităţi de realizare a unor servicii centrate pe

binele public.

Este de necontestat faptul ca societatea civila cuprinde aria care se afla între

indivizi si stat si ca este formata din asociaţii toate felurile. In sensul cel mai larg,

societatea civilă se extinde la partidele politice, pe partea publică, până la

corporaţiile de afaceri, pe partea privată.

În construcţia unei apropieri operaţionale de societatea civilă definiţia

trebuie sa cuprindă în primul rând fundaţiile, evidenţiind mai degrabă, realizările

din domeniul public, decât scopurile private.

Dificultăţile şi neclarităţile legate de relevarea trăsăturilor specifice

sectorului al treilea, nonprofit, au condus la o manieră destul de ciudată de

descriere a acestuia. Majoritatea definiţiilor se concentrează, cu precădere, asupra

44 Catalogului asociaţiilor si fundaţiilor, Editura Fundaţiei pentru Dezvoltarea SocietăţiiCivile, Bucureşti 2007, p. 18

a ceea ce nu reprezintă acest sector, fiind, deci, oferite mai degrabă în termeni

negativi decât pozitivi. Consensul asupra definiţiei se referă la un singur element,

şi anume la faptul că acest sector nu este organizat pentru a produce profit şi nici

ca o entitate guvernamentală.

Denumirea de al treilea sector sau de ”sector independent" este dată de

specialişti care, analizând problema, au constatat că localizarea fundaţiilor nu

poate fi făcută, nici în sectorul public, nici în cel privat, şi cel mai probabil

undeva între acestea două.

Unul din elementele care măresc dificultatea definirii celui de-al treilea

sector, se referă la suprapunerea acestui concept cu ceea ce în mod tradiţional era

desemnat sub forma organizaţiilor filantropice, caritabile sau voluntare.

În prezent, însă, caracteristici de genul voluntariatului sau al filantropiei nu

mai pot fi considerate definitorii pentru sectorul nonprofit din moment ce multe

organizaţii, care în trecut erau considerate voluntare (ex. Crucea Roşie), folosesc

în cea mai mare parte, forţa de muncă specializată şi remunerată.

În aceasta ordine de idei, termenul de „nonprofit" nu semnifica lipsa

profitului, ci constrângerea nondistribuţiei, adică, interzicerea legală de

distribuire a eventualelor câştiguri sau profituri, persoanelor care exercită un

control asupra organizaţiei.

Obiectivul sau misiunea fundaţiei, ca persoană juridică non-profit este,

poate, cel mai larg răspândit şi cel mai important criteriu de definire şi, totodată,

de diferenţiere a organizaţiei nonprofit de alte tipuri de organizaţii.