Toate drepturileasupra prezentei ediţii In limba românăsînt rezervate Editurii Meridiane

Fray Bernardino de Sahagun

istoria generalăa lucrurilordin noua spaniePrefaţă, traducere, noteşi comentarii deNARCIS ZĂRNESCUEDITURA MERIDIANEBUCUREŞTI, 1989

Pe copertă:IGNACIO MARQtJINA,ReconstituireaTemplului Mayor dinMexico(detaliu)ISBN 973-33-0007-l

SECOLUL LUi SAHAGUNHistoria Imperiului lui Quctzalcoatl şi Moctezumaar fi rămas, poate, asemenea unei „inscripţii su-meriene", fragmentară, aproape indescifrabilă, dacăBernardino de Sahagun n-ar fi „tradus" acealume fabuloasă, mirifică, incomprehensibilă tn-tr-un limbaj european „înghesuind-ou în paturileprocustiene ale logicii, fizicii şi metafizicii aristo-teliciene, folosind în permanenţă structurile men-tale ale universului renascentist. Nostalgia anti-chităţii, dublată de aspiraţiile titanice ale uma-nismului rinascimentai, avea să-şi demonstrezeastfel — şi în cazul acestei Hist6ria general de lascosaş de Nueva Espana — eficienţa, forţa mo-delatoare, „apertura", vocaţia recuperatoare şi in-tegratoare, „imperialistă" uneori, ca şi limiteleorgolioase, prejudecăţile, opacitatea, rigiditatea dog-matică. Menţinîndu-se în acelaşi sistem de refe-rinţă, credem că o lectură modernă a Hist6rieisahaguniene implică reconstituirea — polifonică,spectrală, contrapunctică sau chiar „flash." — ocircuitelor istorice şi valorice europene, unele igno-rate, fără îndoială, de autor, dar definitorii pentrurelieful şi cromatica Zeitgekt-ului. Doar astfelHistoria poate ieşi din regimul „insularităţii", al„exoticului" inclasabil, Iranscategorial, şi accedela o condiţie semantică şi axiologică de tip „con-tinental", sistemic şi interferenţial. Recontextuali-5

zarea situaţională, istorică — in fond, o prospec-tivă arheologică —, pe lîngă faptul că reface —ipotetic, imaginar, desigur — fluxurile comuni-caţionale intre constelaţiile culturale şi civilizatorii,îşi propune să „corecteze" chiar anumite proporţii,raporturi, trasee ale paradigmei sahaguniene, da-dorate „îngustimii" unghiului de vedere socio-cultural iniţial.Europa în contrapunct. Cele două forţe caredominaseră veacul al XV-lca — Imperiul germanşi Papalitatea — renunţă la lupta pentru supre-maţie. Predicile franciscanilor, misticismul dez-lănţuit al lui Savonarola par anacronice, ca şimortificările şi flagelările. Un vis utopic — gran-doarea Romei de altădată —, întreţinut şi de enli-graţia bizantină de după 1453, începe să prindăcontur. Marile gînduri ale timpului se nasc înItalia^. Modelul — destinul ? — Europei moderneeste cizelat la Roma, Florenţa, Veneţia, Milano,Bologna. Casele florentine — Medici, Strozzi,Gondi,Bonvisi, Lucque — şi sieneze — Chigi — încă maistăpînesc finanţele, care vor trece treptat în „regia"unor rivali puternici: banca germană (casa deAugsburg, Fugger, Welser, Hochstetler), urmatăde cea iberică (Rulz de Medina del Campo şiEspinosa) şi genoveză (Casele de San Giorgio,Grimaldi, Spinola), ultima sprijinindu-l chiarpe Filip al II-lea în lupta sa împotriva Franţei şia Ţărilor de Jos. La 1502, în Moldova, monahulFilip scrie un Evangheliar, iar în Italia, Leonardoda Vinci pictează surîsul misterios al Giocondei.în 1503 începe pontificatul lui Iuliu al II-lea,un an mai tîrziu Nifon al II-lea, fost patriarh alConstantinopolului, devine mitropolit al Ţării Ro-mâneşti, în 1508, acelaşi flux istoric, acelaşi ritmtemporal se întrupează în Amorul sacru şi amorulprofan (Tiţian), în Sixtina michelangiolescă, înaltarul de la Tatîrlana, zugrăvit de pictorul Vin-censius din Sibiu, şi în actul de înaltă cultură,Miţiat de Radu cel Mare şi realizat de către Macarie— prima carte tipărită în Ţara Românească: Li-turghieruj slavon. Războiul celor două roze, început(,

În .1455, ia sfîrşit odată cu urcarea pe tronul Anglieia lui Henric al VHI-lea in 1509. Pe continent,Erasmus publica Elogiul nebuniei, iar Rafaelpicta primele Stanze. Tensiunile Renaşterii serezolvă fie prin focalizarea lor în capodopere, fieprin conflicte armate (in 1513 elveţienii şi engleziiinvadează Franţa), fie prin ctitoriri ca aceea epis-copală a lui Neagoe Basarab de la Curtea deArgeş (1512—15.17) sau printr-un nou pontificat— Leon al X-lea. Domnia lui Francisc I şi a luiCarol al V-lea marchează reluarea războaieloritaliene. Intre timp, pe acest fond de încordarepolitică şi luptă pentru putere, Macchiavelli scriePrincipele, Ariosto — Orlando furioso, ThomasMorus — Utopia, Neagoe Basarab — învăţăturile,Luther — cele 05 de teze împotriva indulgenţelor,iar Rafael pictează Madona Sixtină. Magellanface înconjurul pămîntului (1519—1522), Cortespregăteşte cucerirea Mexicului (1521) şi SolimanMagnificul a lumii (1520—1566), Gavriil Protultipăreşte Viaţa şi traiul sfinţiei sale părinteluinostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului, iar Luthereste excomunicat. în acelaşi an, 1521, un oarecareNeacsu din Cîmpulung expediază o scrisoare— care va fi considerată mult timp primul text înlimba română — către judele Braşovului HansBeckner. Aşadar, marile evenimente, generatoarede lungi serii istorice, ca şi cele „regionale11, sec-venţiale, „insignificante", modelează fluxul socio-spiritual, ontic, al unei epoci, impregnează modulde a gîndi şi a simţi al indivizilor, se cristalizeazăîn patterns istorice, valorice, noetice, care se gre-fează — dacă l-am urma pe Jung — pe trunchiulancestral al „inconştientului colectiv", îmbogăţin-du-l cu încă o spirală. Chiar dacă el, individul— pe numele său Sahagun sau Neagoe Basarab,Michelangelo sau Vincensius Sibianul —, nu reu-şeşte să aducă la suprafaţa conştiinţei logica isto-rică a epocii sale, scenariul paradigmatic al tim-pului, biograf'ia-dcslin şi opera sa cuprind latentîntregul sistem informaţional-relaţional al aceleiepoci. O hermeneutică a spiritului ar putea decisă descifreze conştiinţa integrală a tuturor ritmurilor7

istorice, axiologice, noelice ele, circuitele şi reţeleledintre evenimente, stabilind o gramatică şi o se-mantică istorică, o logică în ceea ce pare întîmplă-tor şi-absurd, o sintaxă în inima ambiguităţii şi apolimorfismului derutant. Sinteza, posibilă, întremodelul hermeneutic Bloch-Braudel şi modelulSchleiermacher-Gadamer-Ricoeur mi se pare des-chizătoare de perspective surprinzătoare în aceastăprivinţă.Ilistoria lui SaJiagăn se cere citită, aşadar, dinlr-operspectivă polifonică europeană. Prin aceastălectură, fiul rătăcitor pe meleagurile lui Monte-zuma se întoarce acasă. Secolul lui Tiţian şi llol-bein, al lui Eonterus şi Olahus îl revendică peBernardino. în 1522, tind pe scaunul pontificalurcă Adrian al VJ-lea, Radu de la Afumaţi îlinfrînge pe Mehmed-beg, iar Elolbein lucreazăla portretul lui Erasmus. Nimic din ruşinoasaînfrîngere a lui Francisc I la Pavia (1525) nuranspare un an mai tîrziu din Cina lui Andreadel Sarto sau din Apostolii lui Durer. Aceleaşiculori şi aceeaşi istorie care se refuză orgoliilorregale prea lumeşti le regăsim rînduite cu evlaviepe murii ctitoriei episcopale de la Curtea-de-Argeşde pensulele zugravului Dobromir din Tîrgovişte.Europa este asediată de evenimente. 1527 — primadomnie a lui Petru Rareş; 1528 — Fuggerii pri-mesc de la Ferdinand I dreptul de a exploata sareadin Transilvania; 1529 — Radu de la Afumaţieste ucis. Un destin din care istoria se retragepentru a izbucni în faţa Vienei, luată cu asaltde armatele otomane. într-una din absidele tainiceale istoriei, Guillaume Budâ îşi scrie ale saleComemtarii linguae graeeae. 1529 este anul cîndSahagun îşi părăseşte secolul îmbarcîndu-se pentruo altă istorie. O sintaxă încă obscură aşază într-operspectivă vizionar-simbolică Noaptea şi Auroralai Michelangelo (1531) ca semne poate ale soa-relui european răsărind deasupra ruinelor azteceşi inca. Peste un an, Pizarro şi Almagro vor fiîn Peru. Garganiua — imagine emblematică a uneiEurope mereu înfometate de istorie — se naşte în8

1534, sub pontificatul lui Paul al III-lea, odatăcu recolta peruanilor împotriva spaniolilor. Onecodificată lege a complementarităţii istorice pla-sează în acelaşi an — 15-35 — războiul Franţei cuCasa de Austria şi fondarea tipografiei de laBraşov de către Ioan Honterus, unde se vor tipăripînă în 1549 — anul publicării renumitei Apărărişi ilustrări ale limbii franceze semnate de DuBellay şi al sosirii misionarului Frangois Xavie.rîn Japonia — treizeci şi şapte de cărţi.Aşa cum 1536 este anul cuceririlor întru spirit— căci Calvin îşi publică Instituţie, la Veneţia setipăreşte pentru prima oară o scriere românească,Pripealele lui Pilotei, iar Olahus afirmă în pre-mieră în Hungaria unitatea tuturor românilor —,1538 va fi anul invaziilor, dl războaielor sîngeroase,căci peste ocean spaniolii pornesc din Peru lacotropirea Americii de Sud, iar în Europa unalt imperiu, încarnat de Soliman Magnificul,atacă Moldova. Dar moartea care seceră mii de vieţi,foametea, epidemiile, năpăstuirea, şi frica, toateaceste latitudini şi longitudini ale fiinţei omeneştise lasă transfigurate de Istorie în capodopere:In 1540, Ţiţian pictează Prezentarea lâ.Ţeriiplu;Michelangelo termină Judecata de apoi în anul1541, cînd zugravul Dragoş Coman, coborît de peschele, îşi priveşte frescele acoperind, „trunchiul11

Arborelui, iar meşterul zidar Maxim începe, laporunca lui Radu Paisie, zidirea botniţei coziene,pe care o va sfîrşi în anul următor. Tot atunci,Macarie aşterne ultima slovă a cronicii sale. Cru-ciada spaniolă, „cruciadele^ lui Copernic (Revo-luţiile corpurilor cereşti), Vesalius (Constituţiacorpului omenesc) sau Ioan Honterus, care pro-pune noi reguli de organizare a învăţămîntului,dezmărginesc cunoaşterea umană. Un an maitîrziu (1544), Filip Moldoveanul tipăreşte primacarte în limba română — Catehismul românesc.Deşi Conciliul din Trenlo (1545) va încerca săzăgăzuiască forţele expansioniste ale spirituluieuropean —- ponderea şi presiunea Conciliului asu-pra deciziilor imperiale, implicit asupra destinului9

operei sahagâniene, nu este greu de demonstrat! ,acesta sfidează canoanele, zdrobeşte dogmele : Michel-angelo lucrează la planul bazilicei San Pietro(1547), Tiţian pictează Venus şi Adonis, Saha-gun compune o culegere de discursuri morale innahuatl. Oare ce „procent'' din polifonia Europei— lupta lui Mircea Ciobanu cu boierii (1548),portretul lui Carol al V-lea, făcut de Tiţian, carteaalV-aa lui Rabelais, misiunea luiFrangois Xavierîn Japonia (1549), introducerea confesiunii lu-theriene în Transilvania (1550) sau înstăpînireahabsburgilor pe aceleaşi pămînturi (1551—1556),războaiele italiene (1551), „iubirile" ronsardieneşi venirea la tron a lui Lăpuşneanu (1552), execuţialui Michel Servei în anul cînd se întemeia univer-sitatea din Mexico (1553), cîte oare din aceste„linii muzicale" întretăiate vor fi intrat în „missa"lui Sahagun? Europa, lumea, par o imensă orgă,in registrele căreia Istoria inventează toceate,madrigaluri, ricercari, sacrae cantiones, mottetti,urmînd pilda unor Landini, Cavazzoni, Merulosau Luzzaschi. Europa însă este, şi mai ales va fi,o cutie de rezonanţă pentru Hiştoria de las cosaşde Nueva Espana.Prin 1560, Sahagun pune la punct primaversiune a Historiei, Guicciardini pregăteşte pentrutipar Istoria Italiei, în vreme ce de cealaltă partea lumii un copist anonim transcrie cu o mînă tre-murîndă pe filele Apostolului — cel mai vechimanuscris românesc datat — anul una mie cincisute şaizeci, iar alţi călugări cu înaltă simţire sîntpe cale să încheie psaltirea scheiană şi cea vorone-ţeană. Nu peste mult timp avea să şe întemeiezeŞcoala latină fSchola latina) de la Cotnari, undepredă şi învăţatul Johannes Sommer, preacucer-nicul scriptor al biografiei lui vodă Despot. Ace-leaşi stele, sau poate altele, vor veghea asupra com-plotului împotriva lui Despot, ca şi asupra asasi-nării ducelui de Guise, în chiar anul cînd Conciliuldin Trento îşi încheie dezbaterile. Sintem în 1563:se pun temeliile Escorialului. Rabelais faceultimele corecturi: peste un an va ieşi de sub teas-curi a cincea carte despre Gargantua. Este anul10

naşterii lui Shakespeare şi al Tîlcului Evanghe-liilor, tipărit de Coresi la Braşov. Oare ce capriciual istoriei, europene aşază In crisalida aceluiaşitimp — 1566 —, moartea lui Soliman Magnificulşi Gînd urile despre iubirea divină ale Terezeide Acilla? Capriciu sau ironie care pune in scenăsimultan represiunile brutale. ale ducelui de Albaîn Ţările de Jos şi primele încercări ale commedieidell'arte; excomunicarea reginei Elisabeta şi De-junul la Simon leproşii] de Veronese. Europa,cît şi A merica sini însetate de stnge proaspăt :Lepanto (1571), Noaptea Sf. Bartolom,eu (1572),luminată poate doar de Franciada lui Ronsard.Sahagun se întreabă: „ce se va întîmpla cu operamea? Oare ce gîndeşte noul papă, Grigorie aiXlI'I-lea?" Titian face portretul lui Filip al Il-lea(1574), iar Tintorelto îl pictează pe Jupiter dîridVeneţiei Imperiul lumii. Ocultele „intrigi" diplo-maticeşli ale artelor J Lumea este un cast teatru— Londra „legalizează" metafora înfiinţînd in 1576primul teatru permanent. O carte ciudată —- Eu-phues, scrisă prin 1578, pentru secolul al XX-leaînsă, de un oarecare JohnLyly — nu reuşeşte, eci-decît, să schimbe planurile corsarului Drake, slu-jitor de taină al Elisabetei. în 1580, Europaîncearcă uimită, indignată, uşor flatată să se recu-noască in Eseurile lui Montaigne, în Ierusalimuleliberat al lui Tasso, în Sf. Mnuricius şi legiuneatebană zugrăvite de El Greco.Sahagun adună cu răbdare franciscanâ deaproape un secol — istoria a trecut pe Ungă el,prin el, l-a străpuns — mărturii, imagini, relicceaztece, le pune în ordine, o ia mereu de la capăt.Departe, foarte departe, un copist necunoscut,incendiat ca şi Bernardino de aceleaşi stele, dă laicealâ — era prin 1580 I — după numai o viaţăde muncă înfrigurată un op cu filele călurite :Codex Sturdzanus, cuprinzînd toată literaturaapocrifă şi hagiografică tălmăcită pre limba româ-nească pînă la acel sfîrşit de veac. Sahagun nu caşti niciodată — din păcate — de Palia de la Orăştie(1582), ca afla poate de reforma calendarului,iniţiată de Grigorie al XlII-lea. . . Vrea să ştie11

numai dacă mai are răgazul să termine Historia.Aude cum imperiul aztec este mistuit de focurilelui Cortes. Aude templele năruindu-sc. Audevaietele poporului aztec. Hiştdria lui pa fi poateunica şansă ca Istoria aztecă să supravieţuiască.Se grăbeşte să salveze o istorie, una din miile deistorii ale omului. Doar un mileniu. O carte caresă salveze un imperiu! Cîtă sublimă ambiţie!O carte, aproape scrijelită de. un biet bătrln, cuultimele-i pîlpîiri, salvînd Timpul, unul din tim-purile fără de care fiinţa umană n-ar fi reuşit poatesă se înţeleagă şi să se cuprindă pe deplin.La începutul secolului al XVI-lea, două naţiuni,două monarhii, se înfruntă pentru hegemonie InEuropa: Spania şi Franţa. De o parte, Carlosal V-lea, moştenitor a patru coroane (Austria,Bourgogne, Castilia şi Aragon), rege al Spanieişi împărat al Germaniei, ultimul reprezentant alpoliticii dinastice medievale şi primul pretendentla unificarea Europei; de cealaltă, Francisc I,care, prin alianţă cu Marele Turc, consacră ideeamodernă de separare între politică şi religie. Astfel,în vreme ce lumea arabă cunoaşte statul unitar(1514 — Selim I dă lovituri hotărîtoarepersanilor),lumea Bizanţului se află în ultima fază, iar Occi-dentul inaugurează epoca „Regatelor Luptătoare"Contending States: Spania, Franţa, Anglia,Germania, Rusia). Economiei agricole prioritareti succede o economie comercială, dominată decetăţile maritime şi bancherii lombarzi. Opt secoledupă dezagregarea Imperiului Roman, Italia rede-vine principalul focar de civilizaţie. Europa iuiSahagun, a lui Palestrina şi Monteverdi, reia şidesăvîrşeşte modelul sintezelor, al armoniilor dintreAntichitate, Islam şi Bizanţ, testat prima oară înveacul al XlII-lea de Europa lui Frederical Il-lea deHohenstaufen.Un secol de... 180 de ani. Secolul al XVI-lea,ca şi următorul de altfel, avea să ateste „putereacuceritoare" a acelui imprevizibil şi simbolic Vor-bewusst, a fantaziei mereu însetate de noi ori-12

zonturi}., atunci cînd va depăşi coloanele lui Hercule.Atmosfera unei asemenea „primăveri istoriceu vi-brează de o mulţime de proiecte care nu aşteaptădecît să fie executate. Omul simte că nu mai esteo fiinţă limitată, condamnată fără drept de apella un destin inexorabil. Acum, dobîndeşte el con-ştiinţa că „face parte, împreună cu tot. ce îl încon-jură, dintr-o mare misiune si că închide în elînsuşi o imensă porţiune de viitor" 2.Treptat, Europa ia cîrma istoriei. Europeniiîncep să „creştineze şi să europenizeze lumea" 3.Secolul lui Sahagun coincide cu epoca de apogeua Renaşterii (1490—1500 şi 1550—1560), aşacum se reflectă ea în modelele lui Michelet şi Burck-hardt. Un secol dominat de individualism, setede glorie şi grandoare. Secolul acelui fascinantuomo singolare, uomo unico! Evul Mediu nudispăruse încă nici în 1453, o dată cu îndelungaşteptata cădere a Constantino polului, nici în1492, cînd Columb anexează America pentruistoriografie. „Secolul lui Sahagun" fusese inau-gurat de fapt prin 1485—1495, o dată cu trecereaCapului şi descoperirile columbiene, cu transferulasupra Anversului al privilegiilor comerciale deţi-nute de Bruges, cu desăvîrşirca unităţii spanioleşi începutul războaielor italiene, cu moartea luiLudovic Magnificul, cu ultimele retuşuri, adusede Leonardo da Vinci Cinei, şi primele scrieri alelui Erasmus. Un secol „mai lung decît altele"(1450—1630), ale cărui cele din urmă acordurisînt date de fondarea Companiei Indiilor englezeşi olandeze mareînd sfîrşitul monopolului iberic,de „morţile regale" ale lui Filip al II-lea, Elisa-betei, Henric al IV-lea, Akbar (India), ca şi devenirea la putere a Romanovilor în Rusia şi a lui1 E. BLOCH, Le principe Esperance. Das PrinzipHoffnung, tr. fr., Paris, Gallimard, 1976, p. 145.2 Ibidetn, p. 145 sqq.» R. MOUSNIER, Les XVI-e et XVII-e siecles. Lagrande mutation inlellectuelle de Vhumanite . ., Paris,P.U.F., 1961, t. IV, p. 4.13

Tokugawa în Japonia1. Intre timp la Roma,idealul neoplatonic, sincretic, propus de MarsilioFicino, se întrupase în operele lui Michelangelo,Rafael, Castiglione, Bramante; Copernic terminaprin 1530 a sa „revolutionibus orbium cceles-tium" ; oamenii se Impărţeau în „curteni", „eroi"şi miles christi (cavaleri creştini) 2; Europa- selăsa „sfîşiată" de averoism şi alexandrinism, depolemica Pomponazzi — Toma dSAquino sau decontroversa Luther -- Erasmus, care avea să mar-cheze ruptura dintre. Renaştere şi Reformă. în„topul Eldorado11,, Borna ocupă primul loc, urmatăîndeaproape de Veneţia. Se cristalizează treptat— cu Bellini şi Giorgione — un nou tip uman, unnou spaţiu, o nouă viziune a lumiia. Perioadacatedralelor (secolele al XU-lea —al XI V-lea) esteurmată de, cea a castelelor (secolele al XVI-lea —al XVI f l-lea). Romanele cavalereşti au tot atîtasucces ca sculpturile lui Donatello şi Michelangelo.„Secolul lui Sahagun", al lui Meister Eekhart şiGiordano Bruno, al lui Bacon, Melanchtlwn şiMonlaigne îşi trăieşte contradicţiile cu fervoare,luminat de rugurile intoleranţei, mistuit de orgoliisumbre şi patimi obscure.Din culisele unui „siglo d'oro". Cu toate că losReyes (regii catolici) Isabela I şi Fernancb alV-lea sînt aceia care realizează unitatea naţională,Spania îşi dobîndeşte „universalitatea1', devenindţara cea mai influentă din concertul european— o putere deprim ordin — doar sub Carol al V-lea.El îi va cuceri pe „olandezi prin condescendenţă,pe italieni prin prudenţă, pe spanioli prin demni-tate" i. Dar apogeul puterii va fi atins o dată cuFilip al II-lea, „omul de afaceri cel mai activ din1 BENNASSAR, Le XVI-e sticle, Paris 1971, p. 117sqq.2 ERASMUS, Enchiridion militis chrisliani, 1503.3 R. MOUSNIER, op. cit., p. 46.4 LEOPOLD RANKE, L'Espagne sous Charles Ouint,Philippe II & ///, Paris, 1873, p. 121, v. şi IDEM, TheTheory and practice of history, ed. Georg G. Iggers şi Konradvon Moltke, Indianapolis, Now York, 1973; despre mo-dernitatea concepţiei rankiene cf. introducerea editoritor.14

lume", „un mare promotor al sciziunii" care laacea dată dezechilibra Europa x pentru a o puteadomina. Deşi era convins, la fel ca „rivalul" săude pe celălalt ţărm al Atlanticului — Montezuma — ,că îndeplineşte o „misiune divină" 2, regele spaniolavea oare şi intenţia generoasă, pe măsura imenseisale puteri, să vindece „bolile" epocii ? 3. întrebareava continua să ameninţe spectral secolul lui Saha-gun, acest aşa-zis siglo d'oro, contradictoriu şifascinant, In care alături de orizonturile raţiuniirăscolite de umanişti de talia lui Lucio Marineo,zis Siculo, Oviedo, Ped.ro Martin de Angleria,Elio Antonio de Nebrija, Arias Barbosa, HerndnNunez de Tolcdo, se profilează umbrele iraţionaluluimistic, „codificat" de Thcrcsa de A.villa, fray Luisde Leon şi Juan de la Cruz. Un Estuniga polemi-zează cu Erasmus şi Ciruelo. Un proiector alculturii, precum cardinalul Cisneros, arhiepiscopde Tolcdo, fondează universităţi la Salamancaşi Alcala de Henares. Filozofi de mărimea luiLuis Vives, Alfonso de Flerrera, Alonso de Palenciasau Ilernando de Talavera, teologi (Viloria, Soto,Bânez, Molina, Marianna, Suârez) şi istorici(Gonzales de. Ayora, Garcilaso de la Vega, Hernandodel Pulgar, Andres Bernăldez), literaţi ca Alfonsode Baena, autor de romances, dramaturgi precumJuan de la, Encina, Gil Vicente sau Bartolome deTorres Naharro, — un novelista — Diego San Pe-dro —, considerat drept un vertigo literario —toţi aceşti contemporani ai lui Sahagun, citindpe ascuns La Celestina, copleşiţi de verticalelegotice ale minâstirii San Juan de los Reyes dinToledo, a cărei construcţie, urmînd planurile arhi-tectului favorit, al. Regilor Catolici — Enrique deEgas (1455—1^534) — se apropie, de sfîrşit; admi-ratori ai stilului „isabelin" — sinteză de elementenord germanice şi orientale. —, contribuie la inte-1 IDEM, VEspagne... pp. 131, 135.2 Ibidem, p. 134.3 v. în acest sens F. BRAUDEL, Mediterana şi lumeamediteraneană in epoca lui Filip al II-lea, tr. rom., Buc,Ed. Meridiane, I — II (1985), III-IV (1986).15.

meierea umanismului spaniol, la desăvîrşirea unuidestin istoric al Europei constituindu-se fiecare prinbiografia sa singulară, ca şi prin operele lor sigilatede siglo d'oro, nu numai ca răspunsuri parţiale,false, manipulate sau sincere la interogaţiile „isto-rice" ale suveranului, ci în primul rînd ca docu-mente, mărturii, generatoare de istorie şi focalizîndsemnificaţiile istoriei eurbpine pentru un timpîndelungat.Spania lui Sahagun — împărţită între ţitulos(conetabilul de Castilia, ducii de Infanlado, deMedina-Sidonia, de Albuquerque, conţii de Bena-vente, de Luna), caballeros, membri ai ordinelormilitare şi aristocratice şi hidalgoş —, Spania luiCarlos al V-lea şi Filip al II-lea domină lumea:soldaţii şi diplomaţii ei s'int prezenţi peste tot înEuropa; teologii se impun in Conciliul din Trento,pregătind contraofensiva catolică în faţa protestan-tismului; conchistadorii şi misionarii spaniolianexează America; scriitorii şi artiştii— cei maimulţi grupaţi în cele două şcoli de pictură, salman-tină şi secillanâ, şi în cele două şcoli de sculptură,castellană şi andaluză — asigură gloria limbii şiculturii spaniole; negustorii cuceresc poziţii im-portante în Flandra1,între Reconquistă (718—1492) şi Conquistă(1521—1535), adică între înfrîngerea musulma-nilor şi cea a aztecilor, trecînd desigur prin „eroareafecundă" a lui Cristofor Columb (1492—1503)—pe care se întemeiază de fapt imperiul transatlanticspaniol —, „eroare" confirmată de călătoriile ulte-rioare ale lui Ojeda, Juan de la Cosa, Vasco Nunezde .Balboa, Cortâs, Magellan, Sebastian del Cano,Jimenez de Quesada, JJelalcazar, echilibrul spiritualal Spaniei este tulburat cînd de cele două conven-ticulos (grupuri) de alumbrados (iluminaţi) —dejâdds şi recogidos —, persecutate şi reprimatede Inchiziţie (1510—1520), cînd de operele incen-diare ale lui Erasmus, in egală măsură persecutat1 J. P. AMALRlC, etalţi., Lexique hisloriquedeVEspa-gne, XVI-e -XX-e sttcles, Paris, 1976, p. 7!'..16

de Inchiziţie, care în Indexul spaniol din 1559 vainterzice lectura mai multor opere erasmice. Dealtfel, erasmismul, încurajat de Carlos al V-lea,va avea şi o influenţă binefăcătoare asupra litera-turii autohtone, atît a celei sacre (Juan de Valdes,Venegas, fray Luis de Granada), cît şi a celeiprofane (Alfonso de Valdâs, Andres Laguna).Dar nu numai echilibrul spiritual este ameninţat,ci şi echilibrul economic şi cel politic. Conquista,războaiele din Ţările de Jos (.1566—1609), bătă-lia de la Lepanto (1570—1571) cu turcii, undeun soldat pe nume Ccrvant.es îşi pierde braţuldrept, macină temeliile, marelui regat. Iar una dincauzele decăderii Spaniei va fi, paradoxal, succesulrepurtat în cucerirea Lumii Noi. Pentru că,pecîndînFranţa, Anglia, Ţările de Jos şi Germania acţio-nează fermenţii care aveau să genereze o nouăEuropă economică şi politică, Spania se izoleazăşi sărăceşte „graţie" bogăţiilor sale fantomaticede dincolo de ocean. Cu toate acestea, centrul degreutate al Europei — date fiind războaiele reli-gioase, care sfîşiau şi dezechilibrau Franţa — sedeplasează către Spania. Escorialul, construit între1563 şi 1584 — pe timpul domniei lui Filip alII-lea — după proiectele a trei arhitecţi celebri —Juan Bautista de Toledo, Juan Baulista Căstello,Juan de llerrera — se constituie astfel ca un sim-bol al Spaniei lui Sahagun: barocă, orgolioasă,dogmatică, închistată şi fantastă, inexpugnabilăşi fragilă. O contradicţie vie, în mişcare, necesară.Un simbol — Escorialul —, care se cere completatde faimoasele Leyes de Indias. Cele nouă cărţi,sinteză a sistemului colonial spaniol, cuprinzîndcodul funcţionării întregului mecanism economico-politic şi spiritual — biserică, Consiliul Indiilor,Audiencias şi Cliancillerias, jurisdicţie, ceremonii,descoperiri, pacificări, repartiţii teritoriale, comerţ,mine, encomiendas, condiţia indienilor, a mulatrilorşi negrilor, hacienda publică, marina ele. — vorconstitui ceea ce s-a numit ol humanitarismoescrito şi la raz6n escrita.17

Deşi ibericii devin în Mediterana redutabiliconcurenţi pentru republicile maritime italiene,lupta împotriva turcilor avea să dea, atît Spaniei,cît şi Italiei, un nou avînt, contribuind la dezvol-tarea în sînul celor două naţiuni a caracterelor lorspecifice: „amestec de mîndrie şi şiretenie, deprezumţie şi ingenioasă curiozitate, de cavalerismromantic şi politică artificioasă, de credinţă înastre şi misticism plin de abnegaţie" 1. Mai mult,Spania şi Italia par a întemeia, o invizibilă, darreală „republică mediteraneană", constituită treptatdin călătoriile, spaniolilor la Roma şi Bologna sauale prinţilor italieni, un Rovere, Medici, Farnesela Madrid; din poemele caslillicne compuse dupămodelul toscan; din multiplele reţele oficiale sauoculte ale catolicismului şi, nu în ultimul rînd,din cele două „colonii" spaniole din Italia : Nea-pole şi Milano.Sahagun se află de mult in Mexic, departe deSpania, îndeplinindu-şi cu îndîrjire şi sublimăingenuitate donguijotescă misiunea pe care Re-naşterea i-o încredinţase. Cîteva secole mai tîrziuEuropa îl va recupera şi reintegra pe acest aproapeanonim Michelangelo şi „sixtina" sa, zugrăvităcu zeii, împăraţii şi oamenii obişnuiţi ai unuiimperiu fabulos, o „sixtină" numită simplu I [is-toria General de las cosaş de Nueva Espana.Acel an 1529! Bernardino. Ribeira s-a născutcătre 1500 în salul Sahagun a din provincia Leon ;î.îşi începe studiile în satul natal, probabil la mînăs-tirea benedictinilor şi le continuă la Universitateadin Salamanca, la care. aveau să se perinde întrealţii şi marii săi contemporani — astronomul Abra-ham ben Samuel Zăcut, poetul şi proza'orul Fr.1 L. KANKE, op. cil., pp. 24-25.2 Numele de Sahagun îşi are originea în patronimulSan Facundo devenit Safagun şi apoi Sahagun.3 Provincie situată în regiunea medie a "zonei sep.ten-ţrionaje din nord-vestul peninsulei iberice.1S

Luis de Leon, traducător al lui Horaţiu şi PetrarcaCervantes şi Gongora. Timpul era sub semnul luiDon Quijote. . .La vîrsta de şaisprezece ani intră la mînăstireafranciscană din Salamanca, renunţă, după cumcereau regulile, ordinului, la numele de familieşi-l adoptă pe cel al ţinutului de baştină. Cevamai tîrziu avea să fie hirotonisit preot. Era prin1518. Dar evenimentul capital al vieţii lui Sahagunva avea loc in 1529, cînd unul din cei 12 monahidin ordinul fraţilor minoriţi ai observanţei — caredebarcaseră în urmă cu cinci ani la Ulloa —, şianume Fray Antonio de Ciudad-Bodrigo, se în-toarce în metropolă cu misiunea de a recruta unnou grup de călugări care să m.eargă în Mexic.Alături de alţi nouăsprezece misionari, Sahagunse îmbarcă în acelaşi an îndreptîndu-se către miri-ficul pămlnl „profeţii11 — spune Columb — de Isaia(1—2, 5—8), întrezărit de, Seneca („Veni-va ovreme / în şiragul de veacuri, şi-atuncea Oceanul, /Slobozindu-şi cătuşele, va să ivească j Un pâtnînturiaş şi o tînără lume / Dezveli-ne-va Thelis. . ."McdeeaJ, „carlografial" de Danie în Gommediasa (Infernul, XXVI, 112-l20).De-acum înainte viaţa şi opera lui Sahagunse confundă. Urmînd pilda misiunilor anterioare,Sahagun se. apropie, cu inima deschisă şi cu oinsaţiabilă curiozitate ştiinţifică de uimitoareaciviliza/ţie indiană. La mii de kilometri de o Eu-ropă bîntuită de războaie, un spirit renascentist— Bernardino de Sahagun — profund donquijotesc,de altfel, îşi începe propria sa Reconquista. Boicotatde istorie, personificată de Carlos al V-lea şi Filipal II-lea, oarecum şi de unele luminate capeteecleziastice, acest conchistador întru spirit, deşicunoaşte destinul dramatic al lucrărilor cu greuînjghebate de cei patru predecesori ai săi — Fr.Andres de Olmos, Fr. Toribio de Bcnavenle Moto-linia, Fr. Martin de la Coruna şi Fr. Francisco delas Navas —, se încăpăţânează (poate dintr-o sub-conştientă şi bizară voinţă de. putere, modelată dupăparadigma cortesiană !) să reconstituie Imperiul19

aztec — să-l reinlemeiezc prin logos — spre a-lputea anexa în toată splendoarea sa imperiuluispaniol, care la acea dată se confunda cu Europa.Istoriografia. Două erau temele favorite oficiale,abordate de majoritatea „tratatelor" de istoric înprima jumătate a secolului al XVI-lea: conchistaşi colonizarea, America şi politica împăratului.Elemente fantastice sau legendare se împleteau cualtele concrete, trăite, realel. Cronica obiectivă,sobră, scrisă de un Petro Mexia (.1499—155]),reprezentativ pentru epoca Renaşterii (Ilistoria delEmperador Carlos V), coexistă cu imitaţiile cla-sicizante, epigonice, avîndu-l ca model pe Cacsar,de tipul acelui Comentări© de la Guerra de A le-mania, conceput de Luis de Âvila y Zuniga, saueu amuzanta cronică satirică, pe care bufonul luiCarol al V-lea, Francesillo de Zuniga, o imaginapentru uzul suveranului său. Cealaltă dimensiunea istoriografiei spaniole iniţiată de Colon sauCristofor Columb prin Scrisorile (Cartas)2 salecătre regi, prin Jurnalul său (Diario), îşi areprimul reprezentant de seamă în persoana milane-zului Ped.ro Martir de Angleria, autor al unorDeoades de Orbe Novo, scrise pe baza informaţiilorprimite de la conchistadori, călători, descoperitori,cu care întreţinea o vie corespondenţă.Istoricul Conquistei prin excelenţă, comparatde Mcnendez y Pelayo cu Caesar3, ramine însăllernăn Cortâs (Cartas de Relaciân), concuraipoate numai de Gonzalo Fernăndez de Ovie.do(1473—1557), participant, la Conquistă, aflatîn fruntea unui consiliu de canonici, guvernator,alcade şi autor al Histdria general y natural de1 JUAN LUIS _ALBORG,' IIist. de la literaturaespanola, Edad. Media y Renacimiento, Madrid, ed. II,1972, t. I, pp. 734-735.2 Ibidem, pp. 738- 745; BENITO SĂ'NCHEZALONSO, Hisl. de la historigra.fia espanola, Madrid,1941,1.1., pp. 432-459 ; FRANCISCO ESTEVE BARBA,IIistoriografia Indiana, Madrid, 1964.8 Hisloriadores primitivos de Indias în Bibliotecade Autores Espa.fioles, XXII, Madrid, 1946; FRANCISCOESTEVE BARBA, op. cil., pp. 14l-l42.3,0

las Indias l. Spre deosebire de atitudinea tolerantăşi apologetică a lui Oviedo, dominicanul Bartolomede Las Casas (1474—1566) îi învinuieşte peco nchistadori şi pe colorii cu o energie de-a dreptulsavonarolică de situaţia disperată a populaţieiindigene atît în Ilistâria general de las Indias 2,cît, mai ales, In Apologetica Histâria de las Indias s

şi In Brevisima relaciiiri de îa destruici6n de lasIndias i. Dacă un Lâpez de, Gâmara (1512—1572),capelan şi panegirist al lui CortSs, ti idealizeazăpe conchistadori (Hist6ria general de las Indias. . .con la Conquista de Mexico y Nueva Espafia),„scriitorul-soldalu — cum 11 numeşte acelaşi fas-cinant Menândez y Pelayo — Bernal Diaz delCastillo (1492—1581) are o poziţie complet dife-rită, urmărind cu ascetică fervoare doar adevărul,căci — spune el In a sa Historia verdadera de laConquista de Nueva Espafia B — numai„\a verdades cosa bendita y sagrada, y cuanto contra ellese dijere, va maldito" 6. Aceştia sînt contemporaniilui Sahagun, constituind, desigur, doar una dindimensiunile Zeitgeist;ului 'cinquecentist — reperesenţial pentru a „calcula" coordonatele opereisahaguniene —, cărora li s-ar putea adăuga Fran-cisco de Jerez (Verdadera relaci<3n de la Conquistadel Perii y provincia del Cuzco Ilamada la NuevaCastilia) şi Pedro Cieza de Leon (La Guerra deQuito), cei doi cronicari ai faptelor lui Pizarro.1 Biblioteca de Autores Espailoles, Madrid, 1959;t. CXVIl-CXXI; FRANCISCO ESTMVE BARBA, op.cit., pp. 74—5.* editată de Jos<5 Sancho Ray6n y el marques de laFuensanta del Valle în « Golecci6n de Documentqş ln£di-tos para la Historia de Espafia», Madrid, 1875.3 ed. do Serrano y Sanz, în «Nueva Bibliotecade Autores Espailoles», XIII,4 JUAN PEREZ DE TUDELA Y BUESţ), Ohrasescogidas de Fray Bartolome de Las Casas în Bibliotecade Autores EspaAoles, Madrid, 1957-l958, t. XCV, XCVI,CV, XCV, CVI, CX.6 Biblioteca ..., t. XXVI.6 Historiografla Indiana, loc. cit., p. 143; „bine-cuvîntat lucru şi sl'înt îi adevărul, iară cînd numai ceîmpotrivă-i grăieşti, blestemul să cadă asupră-ţi".21

Neputînd descifra pluralitatea spaţio-temporalăa Mezoamericii, acel ilimitat ^continent" cfono-topic stratificat, numit de Lesley Byrd Simpsori„rnany Mexicos" 1, decît printr-un demers analitic1

spectral-stereoscopic — care implică sondaje com-^plexe de „speologie" (G. R. Hocke) sau „arheolo-gie" gnoseologică (M. Foucault) pe diferite lati-tudini şi longitudini geo-istorico-noetice, ni s-aimpus „practic", — date fiind exigenţele impera-tive ale materialului tematizat —, rularea perma-nentă a contextelor, introducerea de noi orizonturiaxio-epistemice, înregistrarea analogiilor, cores-pondeţelor, interferenţelor şi influenţelor explicitesau latente între Lumea Veche şi Lumea Nouă,presiunea modelatoare a secolului lui Sahagunfiind determinantă, ordonînd de fapt „singură"profuziunea informaţională iradiind din arhivele,mai mult sau mai puţin secrete ale Istoriei.Paradigme. Sahagun cunoştea probabil istoriileluiTucidide şi Tit-Liviu, citise, fără îndoială, CivitasDei a Preafericitului Augustin. Prins între incre-menta Spaniei şi decrementa Imperiului aztec,el va „refuza" modelul istoriografie lip Herodot,Alaad-Din Juvayni, Rachid-ad-Din al Hamadani,Polibiu, „programat" numai pentru superlativeimperiale2, înscriindu-se mai degrabă pe liniaunui Ibn al- Tiqtaqa — care, impulsionat de cuce-rirea Bagdadului de către mongoli (1258), scrieAl-Fakhri —, a unui Iosif Flavius, pe care dis-trugerea Ierusalimului de către romani (70) îlîndeamnă la redactarea Antichităţilor iudaice, aunui Bernal Diaz de'l Castillo sau Villehardouin 3.1 Many Mexicos, Berkeley, 1941; lucrările lui MO-NARDES (Hisloria Medicinal de las cosaş que se traende nuesiras Indias, 1565-l571;, FR. IIERNÂNDEZ,FR. JIMENEZ (Cuatro libros de la Naturaleza), JoseCelestino Mutis, care studiază peste 2 800 specii de plante:Ruiz, Pavon, Sosse, Mocina Boldo, Pinfida, Ulloa, Jorge,)uan, Azara ş.a., contemporani ai lui Sahagun, inau-gurează noi perspective, complementar*, asupra acesteizone.2 A. TOYNBEE, IJhisloire, preţ. R. Aron, Paris-Bruxelles, 1972.3 Ibidera.22

Astfel, aşa cam peste cîteva secole Gibbon va scrieIstoria decadenţei Imperiului Roman privindruinele Capitoliului, Sahagun îşi împlineşte mi-siunea privind, ruinele TeolihUaeănulul sau aleTenochtitlan-ului, Poză „romantică" — in plinsecol al X Vl-lea ! — specifică spiritului conlem-plativ-iscoditor, de. la Schliemann plnâ la Toynbee !Spre deosebire de un Ibn-Khaldun (1332—1406),autor al unei strălucite morfologic istorice dintr-ounică perspectivă însă, cea islamică, Sahagun— precum, mai tîrziu GiambaUisla Vico1— concepeistoria comparativ, dintr-un orizont dublu, euro-pean şi american. Pentru el, departe de a fi „em-patic prin extaz11, istoria este mai curînd rezul-tanta unei experienţe afective şi intelectuale, şinu, în ultimul rlnd, „un fapt spirituăf 2-Conchistadori şi misionari. Pentru oamenii seco-lului al XVI-lea, asaltaţi de miraculosul medieval,modelaţi de umanismul antic, neliniştiţi de spiritulcabalistic, America deschidea un cimp practicnelimitat — o şansă nesperată ! —speculaţiilor fan-teziste privind originea amazoanelor, a ciclopilorşi sirenelor. Unii întrezăreau chiar în supuşii luiMoctezuma pe urmaşii celor exilaţi de regele Sal-manazar3. Pe de altă parte, umanitatea medievală— redusăla bazinul mediteranean, la frontierele salegermanice şi eventual numide — îşi vedea dintr-odată zdruncinată, dacă nu chiar definitiv distrusă,armonioasa imagine a lumii, compusă din treicontinente, număr corelat simbolic cu „sfîntaTreime" şi cele trei coroane ale tiarei pontificale 4.Al patrulea continent, venit prea tîrziu, nu maiavea loc în cosmologia lui Ptolemeu. Prezenţa sa1 Ibidem, pp. 674-676.2 Ibidem, p. 677.3 ENRIQUE DE GANDÎA, Hist. critica de _ tosmitos y legendas de la conquista americana, Buenos Aires,1946, pp. 115-l25.4 EDMUNDO O'GORMAN, La invencion de Amâ-rica. El Universalism o de la cultura de Occidenle, Mexico,1958, pp. 15-45.23

ameninţa credibilitatea tezelor biblice. Ca atare,mai mulţi învăţaţi au început a-i căuta cu înfrigu-rare pe descendenţii venerabililor patriarhi, mişu-nînd prin „Vechiul Testament", care ar fi pututajunge pe tărîmurile Lumii Noi, mînaţi de nepriel-niciile istoriei1. Deşi Conquista poate fi consideratăo prelungire a spiritului de cruciadă iberic, între-ţinut în peninnsulă de permanenta ameninţareislamică, „salvarea" prin „Sabie" şi „Cruce" aoiţelor rătăcite n-d însemnat numai întemeiereaunui întins imperiu colonia,!., ci şi declanşareaunei explozii în lanţ de îndoieli, contradicţii,schisme, dezbateri teologice asupra unităţii saupluralităţii speciei umane. Au fost şi cazuri,frecvente, cînd nodul gordian al problemelor teo-logice s-a tăiat cu brutalitate şi ascuţit simţ politic :prin identificarea indienilor americani cu monştriidespre care povesteau legendele arctice — „opera-ţiune" care anula, desigur, orice încercare de evan-\ghelizare a aborigenilor (fapt semnalat şi de mi-;sionarii revoltaţi!), dar, pe de altă parte, o ase-menea interpretare le dădea conchistadorilor dreptulde a-i exploata şi chiar ucide pe băştinaşi fără a imai da socoteală autorităţilor imperiale. Tensiunca\creşte şi conflictul între misionari şi conchistadori, iînlocuiţi sau transformaţi mai tîrziu în coloni,izbucneşte cu atlta violenţă2, încît antagonismelereligioase „locale" depăşite, intervine nu numaimonarhia, ci chiar şi papa Paul al III-lea, careemite faimoasa Cardinali Toletano, adresată prifmatului Spaniei, urmată de BuUa Sublimis DeuaJ(1537). Pe această imensă scenă, Sahagun îşmjoacă neînsemnatul său rol. Cu un an înainte tocmai1 M. BATAILLON, Vunite du genre humain diiP. Acosta au P. Clavigero în Melanges â la memoirade Jean Sarrailh, Paris, 1966, t. I, p. 75.2 H. P. LINO GOMBZ CA.NBDO, La cueslion de Iciracionalidad de los Indios en el siglo XVI (Nuevo exa\meri critico), Actas del XXXVI Congreso Internacionalde Americanislas, Sevilla, 1966, t. IV, pp. 157 — 165;ANDRB SAINT-LU, La Vera Paz. Esprit evangelique e\colonisation Paris, 1968; M. BATAILLON, A. SAo^INT-LU, La Casas et la deferise des Indiens, Paris, 1971.

se inaugurase — şi prin grija vice-regelui Antoniode Mendoza — noul colegiu fanciscan de la Tla-telolco. Este anul în care Calvin îşi publică Insti-tuţie», iar la Veneţia se tipăreşte pentru prima oarăo scriere românească — Pripealele lui Pilotei Mo-nahul. Un an mai tîrziu în Mexic, avea să vadălumina tiparului cea dintîi carte — Doctrina chris-tiana.Două profeţii. Cînd ajunge în Mexic, Sahagunnu uitase încă grozăviile foametei abătute asupraCastilliei prin 1521. Misionarii avuseseră timpsă organizeze prima campanie de distrugere a ido-lilor (1526), se înfiinţase prima Audientă (1528),Fr. Juan de Zumdrraga devenise episcop, apoiarhiepiscop al Mexicului (1528), iar Michoa-canul era cucerit de conchistadori în ciuda rezis-tenţei tarascilor. însărcinarea sa nu era dintrecele mai uşoare, mai ales că, potrivit credinţeifranciscanilor, misiunea lor de evanghelizare aveao semnificaţie eschatologică, lumea aflîndu-se pepragul celei de-a treia vîrsle — „timpul comuniuniispirituale11 —, după cum profeţise Joachimo daFlores, a cărui operă (Divini abbatis JoachimLiber Concordie Novi ac Veteris Testamenti. . .)apărea la Veneţia în chiar anul cînd de cealaltă,parte a lumii Ilernan Cortâs începea înălţareaunui mare imperiu. 1519 ! Descoperirea Americiivestise — spuneau franciscanii — venirea Mileniu-lui, prezis de Apocalipsă. După scurgerea celordouă „timpuri11" ale lumii — configurate de „litera"Vechiului şi Noului Testament —, iată că ome-nirea intra — după Joachimo da Flores — în celde-al treilea, cel al „comprehensiunii spirituale11 J :„sub cea de-a şasea pecete (Joachimo da Floresdivide istoria în 7 «sigilii» sau epoci, n.n. N.Z.)a celei de-a doua stări va fi lovit Noul Babilon.Şi, ca şi In perioada primei stări, cînd asirieniişi macedonenii îi zdrobeau pe evrei, vedem astăzi1 Evangile eternei, ed. Rieder, Paris, 1928, t.p. 96.25

cum sarazinii iau cu asalt creştinătatea, şi nu vatrece mult şi falşii profeţi îşi vor face apariţia[. . .] Aceste încercări odată sfîrşite, dreptcredin-cioşii vor vedea chipul lui Dumnezeu. Aceastafi-va cea de-a treia stare, sortită împărăţiei Sfî-tului Spirit." 1 Victoriile turceşti in Europa, decă-derea bisericii romane, tulburările şi schismeleprovocate de Luther, „falsul profet, erau interpre-tate în spirit floresian. Şi, desigur, franciscaniierau aceia — puţini se mai ndoiau ! — căroraProvidenţa le rezervase misiunea de întemeierea bisericii indiene. Noua eră se deschidea,, aşadar,prin convertirea închinătorilor lui Iluilzilopoehlli,Tezcallipoca şi Quelzalcoall. Dar înainte de a fi„recuperaţi", trebuia să li se dovedească aparte-nenţa la umanitate, aşa cum se înfăţişa ea în Carte.Prin urmare, cunoaşterea civilizaţiei anterioareConquistei nu era doar o necesitate culturală, deordin pur conceptual. Cercetările de „etnologie",avânt Ja lettre, întreprinse de misionari — printreei se afla şi un călugăr oarecare de prin ţinuturileLeonului, pe nume Bernardino de Sahagum —trebuiau să aducă probe convingătoare privindexistenţa la indieni a „luminilor de inteligenţădivine", furnizînd astfel teologilor un complexprobatorium, pe baza căruia „noii veniţi" săprimească dreptul de a se număra printre popoa-rele înregistrate de Vetus Testamentum. Prinsîn vîrtejul conflictului cu autorităţile ecleziasticeşi civile, nu de puţine ori înfrînt şi întristat de\reaua credinţă a colonilor şi dominicanilor, Saha- ■gun îşi îndeplineşte însă cu încăpăţînare ceea ceel credea a fi misiunea sa — destinul său —,rare îl transcende întru Istorie devenind istorie,în ciuda interdicţiilor de a continua cercetărileprivind civilizaţia autohtonă, emise de putereabisericească sau de cea laică 2. Fascinat de „pro-feţia" lui Joachimo da Florcs — pe care ordinul1 Ibidem, p. 106.2 AL. CIORĂNESCU, La «Histâria de las Indias »y la prohibiciân de editarla, „Anuario de Estudios Amori-onnas", Sevilla, 1966, T. XXIII, pp. 363-376.26

franciscan şi-o adjudecase In exclusivitate ca fiindsingurul chemat s-o ducă la bun sfîrşit —, Sahagunacea să înfrunte zile în şir un ocean înspăimîntătorpentru a întîlni la capătul periplului său spectrulunei alte „profeţii" sau, mai bine zis, dezastruoaselesale consecinţe. Să ne amintim că asupra luiMoctezuma şi a supuşilor săi apăsa greu prezicerealui Quetzalcoatl, care, părăsind Tuia, promisesecă va reveni într-un an Ce Acatl, „O trestie".1519 era anul întoarcerii lui QuetzalcoaZ şi alsosirii lui Cortes, pe care împăratul aztec, constrînsşi de. . . numărul considerabil de minuni — cometacu coadă de foc, incendiile, izbucnite subit în templullui Huitzilopochtli şi al lui Xiuhtecuhlli, pasăreacare „purta în mijlocul capului o oglindă rotundăîn care se vedeau cerul şi stelele" — avea să-l declaredrept mult aşteptatul Quetzalcoatl: „Stăpîne alnostru — ar fi spus Moctezuma către Cortis —eşti ostenit, ai făcut drum greu; dar ai sosit deacum pe pămîntul tău. Ai ajuns la cetatea ta:Mexico. Ai venit aici spre a te aşeza pe jilţultău, pe tronul tău. O, vai, pentru scurtă vremeţi l-au păstrat, ţi l-au apărat cei care sînt de-acumduşi, locţiitorii tăi, domnii şi regii: Itzcoalzin,Matecuhzomatzin cel Bătrîn, Axayacatl, Tizoc,Ahuitzotl. . .Acum cinci zile, acum zece zile eram înspăi-mîntat şi privirea îmi era aţintită spre zarea Mis-terului. Şi tu veneai între nori, între neguri. Deparcă n-ar fi lăsat diată regii cei vechi, care austăpînit şi diriguit cetatea ta, că eşti ursit să teaşezi din nou în jilţul tău, pe tronul tău, că trebuiesă te întorci aici.Păşeşte pe pămîntul tău. Vino şi odihneşte-te.Ia-ţi în stăpînire curţile domneşti. B.ăcoreşte-ţitrupul. . ." x încă nu se stinseseră ultimele ecouriale cuvintelor lui Moctezuma, profeţia-capcanămai tulbura încă glndurile aztecilor şi ale spanio-lilor. . . Destinul lui Sahagun purta deja peceteaînfiorată a două oracole: unul din ele închidea ol Codex Tlamirez; BERNAL DÎAZ DEL CASTILLO,Historia . . . ; Codex Florentinus etc.27

lume, de ritualuri sîngeroase, de groază că soarelenu va mai răsări; celălalt deschidea o istorie, ne-cunoscută, ce se va dovedi a fi nu mai puţin sufo-cată de jertfe omeneşti. Pămîntul, iar nu soarele,părea mereu însetat de sînge proaspăt. . . FrayBernardino nu ştia că JoacJumo da Flor.es şisacerdoţii azteci citiseră In stele de fapt aceleaşisemne. Soarele continua să răsară la fel ca maiînainte, doar victimele erau acum altele.Dincolo de utopic. întîlnirea Occidentului cuAmerica, în speţă cu Mexicul şi Peru, declanşeazădupă unii teoreticieni un dialog imposibil întreo civilizaţie din „generaţia a IlI-a" cu o civilizaţieaflată in „prima generaţie11 1. Ca şi cam brusc,Europa cinguecentistă s-ar fi trezit contemporanăcu Mesopotamia presargonidă (mileniul al 1l-leaî.e.n.J, a cărei structură politică are. de altfelmulte similitudini cu aceea a Imperiului aztec;sau cu Egiptul mileniului al IJl-lea l.e.n., careprin întindere, organizare şi ritul deificării suve-ranului se apropie de Imperiul inca. De aceea,poate că incomprehensiunea invadatorului spaniolfaţă de civilizaţia învinşilor, ca şi distrugerea valo-rilor culturale aztece şi inca, se explică şi prinimposibilitatea dialogului între două lumi completdiferite aruncate, pe aceeaşi scenă de jocurile obscureale hazardului. Chiar dacă, pe de o parte, uniiistorici, răsturnînd perspectiva, afirmă că civili-zaţia mexicană din secolul al XVI-lea ar fi fostsuperioară civilizaţiei occidentale din aceeaşi epocăîn materie de urbanism şi igienă — situaţie ase-mănătoare, semnalată în valea luduşului, undecetăţile mileniului al II-leaî.e.n. din-llarappa şiMohenjo-Daro apar mai avansate sub aspecturban-edilitar decît cele din mileniul următor —,deşi, după cum se ştie, la începutul veacului alXVI-lea Occidentul intră în faza sa de creaţie1 NEAGU M. DJUVARA, Civilisations et his iusio-riques. Essai d'Atude comparie des civilisations, Paris,Mouton, 1975, T. II, p, 380 sqq.28

şi expansiune, maxime, posibilitatea comunicăriidintre cele două lumi, ea şi limitele ei, modelul„întâlnirii", raporturile, în sens matematic, rămînpractic aceleaşi. Sahagun va încerca totuşi să de-monstreze că dialogul nu este o utopie. Historiasa convinge. Dincolo de faptul că societatea aztecăs-ar fi putut, asemui prin unitatea culturală şipluralismul politic1 cu societatea grecească, Sa-hagun descoperă o „trecătoare" între civilizaţii:eternul uman, generator şi devorator de valori,supus înfrîngerii şi speranţei.Atlanticii! — cealaltă Mediterană. Mediterana mo-delează Atlanticula, aşa cum Lumea Veche îşiproiectează imaginea şi speranţa sa milenaristă,asupra Lumii Noi, întemeiată de iberici pe conti-nentul descoperit de Columb. Adevărată cruciadă,„cucerirea spirituală a Mexicului" se defineşteîn speţă prin „apostolatul misionar al ordinelorcerşetoare" 3. Viitoarele Regate de peste ocean— Noua Spanie, Noua Galicie, Noua Granada,Noul Toledo, Noua Andaluzie — au fost cuceritepentru că, în momentul cînd Luther avea să ia Romei jumătate din Europa şi la douăzeci şi şaptede ani după descoperirea Americii de către Cristo-for Columb, un aventurier, Hernan Cortes, debarcăîn Mexic Era într-o vineri, 8 noiembrie 1519,cînd Cortes păşi pe pămîntul aztecilor, adresîndusecelor care. îl înconjurau în limba lui Cicero : „Amici,sequamur cruceau et si fidem habemus vere inhoc signo vincemus". Nu de mult, Machiavelli,contemporanul lui Cortes şi al lui Sahagun, scrisesecă „dorinţa de a cuceri e lucru foarte obişnuit şifiresc, şi de fiecare dată cînd cei care sînt în staresă cucerească vor cuceri, ei vor fi lăudaţi, sau,în orice caz, nu vor fi dezaprobaţi. . ." în luna1 A. TOYNBEE, L'Uisioire, loc. cit. p. 71.3 F. BRAUDI'JL, Mcditerana şi lumea mcdilcra-nctină in epoca luiFilip al Il-lea, loc. cil. voi. 1, p. 404.3 R. illCAKD, La «Conquete spirituelle» du Me-xique. Essai sur fapostolat, ei Ies methodes missionnairesdes ordres mendianls cn Nouvelle Espagne de 1523 — 1524ă 1512, Ed. Institut d'Etlmologie, Paris, 1933.

noiembrie, din portul San lago al insulei Cuba,ridicaseră ancora unsprezece corăbii, 508 soldaţi,109 mateloţi, 200 de băştinaşi cubani cu 16 cai,10 tunuri mari de bronz şi cinci mai mici, la carese adăugau 13 archebuze. „ Trebuie să te gîndeşti— medita mai departe învăţatul florentin — că nuexistă lucru mai greu de făcut, reuşită mai îndoielnicăşi aventură mai primejdioasă decît încercarea dea introduce noi instituţii. . ." în zonele ocupate.o jumătate de secol mai tîrziu, Spania posedapeste Atlantic un imperiu de patru ori mai întinsdecît regatul Castilliei şi al Aragonului, care subautoritatea Consiliului Indiilor (fondat în 1511),era condus de un vice-rege, avea un patriarh, şasearhiepiscopi, treizeci şi doi de episcopi, trei sute pa-truzeci şi şase de canonici şi o mie de preoţi călu-gări. Cele trei secole, cît va dura dominaţia spaniolă,echivalează cu domnia a o sută şaizeci şi şase device-regi, cu prezenţa celor cinci sute optzeci şiopt de căpitani generali în fruntea celor (> căpităniigenerale, cu întemeierea a două sute de oraşe im-portante, şaptezeci de catedrale, peste şaptezeci demii de biserici, cinci sute de mînăstirix pentru opopulaţie de aproximativ zece milioane de locuitori,dintre care spanioli erau mai puţin de două mi-lioane. Unul dintre ei se numea Bernardino deSahagun. Destinul său ar fi fost poate altul dacăla 3 mai 1493, papa Alexandru al Vl-lea, „In-cunoştinţat că în calitatea lor de regi şi de principicu adevărat catolici, ei dăduseră aproape pretu-tindeni în lume dovezi strălucite ale credinţei lor",n-ar fi lăsat pe seama regilor Spaniei şi ai Portu-galiei de a construi aici biserici şi de a întreţineclerul. Destinul i-ar fi fost poate altul, dacă Iuliual II-lea n-ar fi întărit hotărîrea predecesoruluisău printr-o bulă din 1503, iar regii Spaniei prindecretele lor din 1501 şi 1541. Spania a fost recreată1 CLAUDI'J ARTIIAUD, ci alii, Aria conchistadori-lor, Buc, trad. rom. Ed. Meridiane, 1971.30

în Noua Spanie *, deşi cea din urmă se va constituica o Spanie utopică2.Conflictul utopiilor. Sigiliul utopiei marcheazăistoria Noii Spanii de la primele începuturi:metamorfozele exaltării utopice asociate „aştep-tării mesianice" fiind determinante pentru etapeledezvoltării sale. Două ar fi dimensiunile] esenţiale— după majoritatea cercetătorilor —, relevante şidefinitorii ale acestei utopii europene, mai exactspaniole, care se insinuează, treptat, devorînd tru-pul uriaş al unei alte utopii, cea „precolumbiană"înstăpînindu-sc irepresibil prin cruzime, fariseismşi uneori chiar prin bună-credinţă: spiritul misionaral ordinelor cerşetoare şi receptivitatea politeismuluimexican. De o parte, franciscanii milenariştii înruptură spirituală cu puterea ecleziastică oficială,veniţi să reînvie în Mexic „biserica evanghelică",pentru a, pregăti — spuneau ci — întoarcerea luiMesia ?-;] de cealaltă parte, indienii mexicani carecredeau nu mai puţin în venirea lui Quetzalcoatl.Succesul misionarilor, triumful utopiei iberice,fusese garantat, aşadar, în primul rînd de apariţialui Cortes în anul — Ce Acatl — dnd era aşteptatQuetzalcoatl, apariţie care confirma profeţiile sa-cerdoţilor azteci; şi, în al doilea rînd, de coinci-denţa profitabilă, exploatată cu subtilitate şi efi-cienţă maximă în predicile misionarilor, a douămesianisme: cel franciscan şi cel aztec. Dar nu1 De reţinut că zona de influenţă a lui Moctozumaera mai restrînsă decît aceea a vice-regilor, imperiulputînd fi înglobat cu uşurinţă în spaţiul Noii Spânii (v.W. JIMENEZ MORENO şi A. GARClA RUlZ, Hisio-ria de Mexico, Mexico, 1962; CLAUDE BATAILLON,Les regions giographiques du Mexique, Paris, 1967).2 SILVIO ZAVALA, La Utopia de Tomas MOTO

en la Nueva Espafia, Bibi. „Hist6rica Mexicana", IV,Mexico, 1936, pp. 3—29.3 R. RUYER, L'utopie et Ies utopies, Paris, 1950,pp. 160-l73; M. BATAILLON, Evangelisme et mille-narisme au Nouveau Monde. Actes du colloque de Stras-bourg, „Gourants religieux et humanisme a la fin du XV*siecle et au debut du XVP siecle", Paris, 1959; J. LA-FAYE, Quetzalcoatl et Guadalupe, Eschatologie et histoireau Mexique (152l-l821), Lille, 1972, pp. 415-427.'■■\

numai corespondenţele ideologice înUmplăloare audus la cucerirea Mexicului. Spada lui Cortes şia mercenarilor săi, distrugerea idolilor şi a tem-plelor 1, presiunile şi persecuţiile împotriva călu-gărilor care încercau să reconstituie prin scrierilelor istoria civilizaţiei aztece2 au contribuit înaceeaşi măsură, dacă nu mai mult, la victoriautopiei iberice.Un oraş cu două istorii. După o scurtă şedere laTlamanalco, Sahagun este chemat la Tlalelolco(1532), localitate situată nu departe de Mcxico,pentru a preda la colegiul Santa-Cruz — întemeiatde franciscani ca o reacţie la atitudinea răuvoi-toare faţă de indieni a dominicanilor şi coloniilor—,care va avea un rol capital în viaţa lui Bernardinoşi în istoria spirituală a Mexicului. Cucerit deideile milenariste ale franciscanilor, care nu maipridideau aruncînd în cugetele păgîne sămînţaînvăţăturii creştineşti din care — ziceau ei — aveasă se. „împlinească speranţa eschalologicxT, vice-regele Antonio de Mendoza reuşeşte să influenţezedeciziile coroanei în sensul sprijinirii iniţiativeifranciscane, astfel că în 1536 — anul morţii luiErasmus — noul colegiu este inaugurat oficial.Alegerea oraşului Tlalelolco nu era întîmplătoare.Pe vremea imperiului aztec, fusese aliat al Tenoeh-tillanului şi jucase un rol politic şi spiritual deprim ordin. Aici studiase intre alţii Cuauhlemoc,ultimul împărat aztec şi ultimul apărător al Mexi-cului, care — tot aici — i se va preda lui Corttsla 13 august 1521. Făcînd această alegere, francis-canii voiau să sugereze că Noul Mexic avea să1 „Documentele [.. .] cu privire la arhitectura civilăa aztecilor sînt fragmentare, într-atît distrugerea oraşelorlor a fost de sistematică" (MIREILLE SIMONI-ABBAT,Aztecii, Buc, Ed. Meridiane, 1979, p. 30).2 cf. eforturile oficiale de dezavuare şi reprimare ascrierilor lui Sahagun, Mendieta, Durân la J. LAFAYE,Histoire de l'origine des Indiens du Mexique, Graz, 1973;V. in ibidem, cap. «Le manuscrit Tovar dans son momenthistorique»; AL. CIORÂNESGU, La «Histâ'ria de lasIndias » y la prohibicion de ediiarla, «Anuario de estudiosAmerjcanos», Sevilla, 1966, t. XXIII, pp. 363 — 376.32

renască din cel vechi. Fondatorii — consemneazăşi Sahagun — organizează noile colegii după mo-delul celor indigene. Limbile de predare sînt latinaşi nahuatl. Elevii, recrutaţi din familiile nobile,care avuseseră deci într-un fel sau altul relaţii cuputerea imperială, vorbind pe lîngă limba maternă,latina şi spaniola, vor fi „anexaţi" la anchetaefectuată de misionari asupra istoriei aztece, atîtpentru faptul că puteau deţine informaţii preţioasereferitoare la mecanismul politico-economic, cîtşi pentru că dată fiind formaţia lor aveau putinţasă controleze nu numai autenticitatea, dar şi modulde transpunere în limba spaniolă a celor comunicatede diverşi informatori azteci. Nu este o întîmplare,aşadar, că cei mai mari lingvişti şi cronicari — Fr.Alonso de Molina, Fr. Juan de Gaona, Fr. Andresde Olmos, Fr. Francisco de la Nava, Sahagun ş.a.—au trecut prin Tlateloleo. Aici vor fi iniţiaţiîn culisele „amvonului" şi ale „cancelariei'1 impe-riale, viitorii sacerdoţi şi oameni politici ai NouluiMexic. Dar, deşi se. puteau practic consideracetăţeni ai mieii Rome madrilene, nici unul dinei nu va uita ruinele fumegînde ale Tenochlitla-nului, care vor continua să ardă în destinul lorşi al fiilor fiilor lor. Creştinismul spaniol, zguduitde o cruciadă ce părea că se înveşnicise — trecuserădeja nouă veacuri! —, ameninţat de, erezii, îşifăcuse, însă din intoleranţă blazon şi dispunea deo armă eficientă: Inchiziţia. Oare cîti GiordanoBruno, cîţi Jan Huss, cîţi Michel Şervet se vornaşte din aceşti oameni — trădaţi de Quetzalcoatlşi aşteptîndu-i mîntuirea —, care îşi făcuserădin memorie un destin tragic?Aici, la Tlateloleo, la colegiul Santa Cruz,îl cunoaşte, Sahagun pe Petro din Gând, o ciudatăşi probabil necesară combinaţie între Savonarolaşi Machiavelli, de la care ne-a rămas între alteleşi o descriere a activităţii febrile de aici a misio-narilor : „necruţîndu-se cîtuşi de puţin, nici zinici noapte, pentru a mlntui acest popor", călugăriinoaptea cateliizau şi predicau, iar ziua îi învăţaupe micii indieni scrisul şi cititul, cum să pictezeşi să cioplească piatra. Sub autoritatea lui Pedro33

din Gând şi Sahagun (Tlatelolco),' Julian deQuartas (Yucatan), Basilio de Santa Cruz (Cuzeo)sau Jodoque Rurke de Mansalaer (Quito), corpo-raţiile de pictori şi sculptori aveau să se organizezemai tîrziu în confrerii religioase. Din filele prăfuitede arhivă se întrupează figuri pitoreşti, cu nimic,mai prejos decît cele din Egipt sau Capadoccia :Martin de Valencia, Antonio de Roa, GregorioLâpez, Juan de San Francisco.Cam în acelaşi timp, de cealaltă parte a Atlan-ticului, în Europa, cupola domului din Parma,proaspăt înălţată (1530), sfida ispitirile păglne,care se furişau totuşi sub chipul lui Danae inpictura lui Correggio; iar ceva mai departe, dincolode negurile plutind peste Danubiu, Ştefan —moştenitor de drept al sacrei misiuni a împăraţilorbizantini de a stăvili prin spadă şi cruce puhoiulotoman — punea să se înalţe pentru fiecare victorieasupra păgînului, cîte un Sf. Gheorghe din Hîrlău,cîte un Arbore, o Probotă sau o Moldo viţă, împo-dobite cu zugrăveli frumoase. Constantinopolul —rămas un simbol orgolios — şi Roma îşi trimitmesagerii către toate continentele. Ambasadoriilui Holbein cel Tînăr, datînd din această epocă(1533), dobîndesc o aură emblematică. Sahagunşi contemporanii săi — Cellini, Vignola, Palladio,Tintoretto, Bruegel cel Bătrîn, Veronese, Rabelaisşi Hans Sachs, Camoes şi Tasso — anunţă untimp nou. A fost o vreme cînd — scrie Ranke —„sediul puterii şi în mare parte al civilizaţieieuropeneu părea să fie Sudul Europei, unde„imperiul otoman şi monarhia spaniolă aveau opreponderenţă periculoasă pentru naţiunile înve-cinate, unde nici o literatură nu putea să rivalizezecu literatura italiană. Dar „suflul unei civilizaţiistrăine pătrunde în inima Spaniei şi Italiei,osmanlîii se tem". Această schimbare — rezultatulunei „dezvoltări interioare" — constituie „linia dedemarcaţie care există între cele două perioade aleistoriei moderne" 1.1 L. RANKE, op. cit., pp. 9-l0.34

Unul din aceşti cu totul ieşiţi din comun „am-basadori", Sahagun — „cel mai ilustru istoricprimitiv" l, a cărui operă avea să fie comparatămai tîrziu cu aceea, a lui Olmos (Histoire duMcehique) şi Motolinia (Historia de los Indiosde la Nueva Kspafia, 1541), operă care la o maiatentă şi obiectivă reevaluare ar putea avea opondere, similară în cultura europeană, precumlucrările deschizătoare de noi orizonturi ale luiFr. Schîegel (Ober die Sprache und die Weisheitder 1 ud ier, 1809) şi Bopp (Ober das Conjugations-system der Sanskritspraohe, 1816) —, avea mi-siunea 2 să „salveze" una din cele 76 de civilizaţiişi culturi:!, care făcea parte. — după Uraudel —dinlr-o „centură" ce înconjura lumea de. la podi-şurile mczo-americane. pînă la cele din Congo sauIndoohind: o civilizaţie care la venirea spaniolilorde. mai puţin de un secol se, afla în faza statuluiunitar — spre deosebire, de pildă, de Bizanţ, care,„moare" înainte de, a cunoaşte, unitateai. Şi ova „salva" ! Va salva istoria printr-o Hist6ria delas cosaş.1 W, JIMENEZ MORENO, Fray Bemardino deSahagtin y su obra, Mcxico, 1938, III, 32 sqq; FRANCISBORGIA STEC-K, Bl primer colegio de America SaniaCruz de Tlatelolco, Mcxico, 1944; A. M. CARIBAY,Hislâria de la literatura naluiatl, Mexico, 1954, t. II,cap. I, 5, pp. 32 -36; cap. II, p. 48.2 Oare cino îl îndemnase? Homer salvînd Troiaprintr-o capodoperă sau acea Nuova additio la Chronicon-ul lui EUSEBIO, prima descriere antropologică a „indi-genilor" (1512)? JACQUES CARTIER, autor al unuiBrief recit avec particulieres moeurs, langages, ceremoniesdes habitants fort delectables (Paris, 1515), ANDllE THE-VEŢ şi FONTENAU, harnici lucrători la „cosmograful"regal, G. B. RAMUSIO cu â sa Raccolta di navigazionie di viaggi sau poate mai curînd PIETRO MARTIRE,D'ANGIIIERA (1459—1536), trăitor la curtea Spaniei,care scrisese o controversată şi pasionantă Decades deOrbe Novo (1516)? (v. şi IDA MAGLI, Introd. all'antro-pologia culturale, Roma,, Bari, 1984, pp. 17 — 19).3 F. BRAUDEL, Civilisalion malerielle el capitalismeXVP-XVIIP siecle, Paris, 1967, pp. 38-39; clasifi-carea lui Neagu M. Djuvara cuprinde 11 civilizaţii, ceamexicană ocupînd locul 10 (op. cil., I, pp. 26—32).4 NEAGU M. DJUVARA, op. cit., II, p. 380.35

Istoria vs. Historia. Interesul mereu cresctnd,pe măsură ce le descoperă, pentru obiceiurile şicredinţele aztecilor, îi „obligă" să înveţe rapidlimba nahuatl, pe care o vorbeşte la fel de bine caFr. Toribio de Benavente, zis Motolinia, încă din1536, căci în 1540 avea să redacteze o culegere derugăciuni în limba de „adopţiune", iar cîţiva animai tîrziu va face chiar pe interpretul cu prilejulunui proces. Tot acum (1547), compune o culegerede discursuri morale în nahuatl —, moment pecare unii istorici sînt înclinaţi să-l considere dreptînceputul muncii sale de „etnograf" —, fără îndo-ială la rugămintea fie a lui Fr. Toribio de Bena-vente, fie a lui Fr. Andris de Olmos, în care descriecodul moral aztec, atît pentru a-i releva similitu-dinile cu cel european-creşiin, cît şi pentru a dăruiNoului Mexic o „nouă" etică, inspirată din pro-pria-i tradiţie. încă nu ştie cum va arăta mareasa operă, dar un capitol — unul din cele fundamen-tale ■— a fost scris. îşi continuă cercetările laTlatelolco, apoi, din 1550 — cînd Europa erazguduită de războaiele religioase — , la mînăstireadin Xochimilco, oraş din apropierea Mexicului.1558 — an hotărîtor pentru el, căci este ales unnou provincial din rîndul franciscanilor, Fr.Francisco de Toral, care îl va sprijini cu autori-tatea sa, apărîndu-l de numeroşii detractori — îlgăseşte lucrînd cu aceeaşi fervoare la mînăstireadin Tepepulco.în Europa, Filip al II-lea era de doi ani regeal Spaniei, iar Elisabeta — nelmblînzita sa adver-sară în istoricele „partide de şah", a căror mizăera supremaţia absolută asupra lumii — tocmaise urcase pe tron.între timp, prin 1554, pe podişul din valeaAnahuacului dialogul cu Occidentul continuă şipe alte planuri, căci un profesor de retorică, Cer-vantes de Salazar, îl tradusese in latină pe Pluton;Zumarraga, primul episcop al Mexicului, peErasmus, iar Vasco de Quirogai-l dăruise NoiiSpanii pe Thomas Morusx. Represiunea care1 S. ZAVALA, La Utopia de Tomas Maro en laNueva Espafia, loc. cil-, nota 10.36

avea să se abată asupra scrierilor lui Sahagun,Mendieta şi Durân încă nu-şi arătase colţii, deşiIn 1555, un conciliu din Mexic, compus din do-minicani şi franciscani, a decis să supună contro-lului bisericii orice operă, fie că autorul ei eraun alb sau un indigen l. Deocamdată, încurajat şisusţinut de Fr. Francisco de Toral, Sahagun punela punct în numai doi ani o primă versiune a cărţiisale. Peste un an, Conciliul — mînuitor ocult alrăzboaielor religioase, — se reuneşte pentru a treiaoară la Trento. Din nou la Tlalelolco, Sahagun,cu ajutorul elevilor săi mexicani, reia Hist6ria,o completează şi o rescrie.în Europa, un alt istoric, Alfonso de Ulloa,lucrează la cronica războiului din Ţările de Jos(1564—1566) şi la Viaţa împăratului Carlosal V-lca, inviotisimo y sacrâtişimo.în 1565 — anul celui de al doilea Conciliumexican — Sahagun se mută la mînăstirea Sf.Francisc din Mexico. Timp de trei ani, revede,corectează, completează manuscrisul, pe care îlîmparte în 12 cărţi. Acest „precursor al etnologieimoderne" 2 îşi concepe Historia ca pe un calepino,un soi de dicţionar, un aide-memoire, care —prin bogăţia detaliilor, prin sobrietatea transcrieriimărturiilor indigene (orale sau scrise), ca şi prinsepararea netă între informaţiile primite şi jude-căţile misionarilor — poate fi considerat „cel maifidel faţă de credinţele indigenilor în momentulCuceririi"3 . Sahagun, care a citit cărţile sacremexicane i sau le-a reconstituit conţinutul cu aju-torul unor oameni demni de încredere, interogaţisistematic la Tepepulco, Cuauhtitlan şi Tlalelolco— nu se rezumă la o traducere literală a relatărilordatorate indigenilor ladinos, elevi la colegiul SantaCruz, (cum ar putea să ne facă să presupunem1 CLAUDE ARTHAUD et alii, Arta conchista-dorilor, loc. cit., p. 56.2 W. J. MORENO, op. cit., Exordio, pp. 6-8.3 J. LAFAYE, Quetzalcoatl et Guadalupe. loc. cit.,t. I, p. 503.4 A. M. GARIBAY, Histâria..., t. II, nota 33,cap. I, X, p. 59.37

dispunerea pe două coIoane din Codex floren-tinusj, ci dă în Historia general o sinteză inter-pretativă, o transpunere pentru „cititorul spaniol"a povestirilor indigene, metodă de redactare co-mună şcolii franciscane } din Mexic (Motolinia,Olmos, Mendieta, Torquemada), prezentînd însădin perspectiva etnologiei modeme unele incon-veniente, compensate pe de altă parte de texteleinformatorilor lui Sahagun în transpunerea bi-lingvă (nahuall — spaniolă) 2. Sahagun are sen-timentul că şi-a îndeplinit misiunea. Dar pentruseptuagenarul, care îşi păstrase neîntinate senină-tatea şi fervoarea cugetului, aveau să vină zilegrele. în 1570, întrerupîndu-şi definitivarea lu-crării, redactează un Sumario, rezumat sinopticdestinat Consiliului Indiilor, precum şi un BreveGompendio do los ritos idolâlricos que los Indiosdesta Nueva Espana usaban en tiempo de suinl'idelidad, destinat papei Pius al V-lea. Trebuie,evident, să convingă Consiliul de interesul cerce-tărilor sale şi să, obţină cauţiunea suveranuluipontif. De ce toate aceste precauţii? Pentru căSahagun se află într-un roi de cabale, ce pot com-promite oricînd lucrarea şi scopul ei, în ciudasprijinului de care se bucură din partea lui Fr.Miguel Navarro — succesorul părintelui Toral,care părăsise provincialul în 1567. Şi, ca o con-firmare a fragilităţii situaţiei sale, misiunea nouluiprovincial se va termina printr-o sciziune Intrefranciscani, partida contrară lui Navarro reuşindsă-şi impună candidatul -— Fr. Alonso de Esca-lona—,de la bun început ostil lui Sahagun care— lipsit de credite — este nevoit să-şi continuecercetările fără nici un ajutor din partea cuiva.Sarcină aproape insurmontabilă, bătrînul călugărsuferind şi de un grav tremur convulsiv al mîinii,care se prelungeşte în şirul cuvintelor şerpuitoare,în ciuda sforţărilor supraomeneşti, bîntuite parcă —ele, cuvintele — de aceleaşi furtuni năpustite şi1 W. J. MORENO, op. cit., nota 34.a LEON-PORTILLA, Ritos, sacerdoles y ataviosde los dioses, Moxico, 1958, pp. 161 — 164.38

asupra destinului său. Şi, cu toate acestea, Saha-gun, persistă, speră. . . „Io continuero" — vorbalui Leonardo străpunge ca o lance simbolică dis-perarea şi eşecul marilor oameni ai Renaşteriişi Reformei. O nouă lovitură a îngustimii dogma-tice, a invidiei ii face să se clatine pe bătrlnulSahagun, dar nu-l îngenunchează încă: Alonsode Escaloria cere ca hîrtiile călugărului să fiesechestrate, iar apoi le împrăştie la diferite mînăs-tiri sub pretextul^ că manuscrisul necesită exami-nări meticuloase. Trei ani rătăceşte Sahagun înpustiul din sine însuşi căutînd să-şi înţeleagăvinovăţia: fără manuscrise, fără documente, ne-sigur de soarta lor, neputlndu-şi continua opera,pe care în ciuda indîrjirii sale n-ar mai fi reuşits-o reconstituie. Tragedia titanilor, cunoscută şide Leonardo : opera unei vieţi întregi să se stingătreptat, privegheată neputincios şi deznădăjduit deînsuşi creatorul ei. în 1573 situaţia se ameliorează.Fr. Miguel de Navarro se întoarce în calitate decomisar general şi dă ordin să i se restituie luiSahagun manuscrisele confiscate, decizie nespri-jinită — din nefericire — de nici o atribuire desubsidii urgente şi necesare pentru a duce la bunsfîrşit corectarea textelor nahuatl ca şi traducerealor în spaniolă.Din nou singur, se teme că nu va reuşi, dardestinul ii este prielnic, căci în 1575 soseşte înMexic un alt comisar general, Fr. Rodrigo deSequera, personaj cu o vastă experienţă în evan-ghelizare, care, înţelegînd importanţa operei luiSahagun, îl sprijină eficient. Recunoscător, Ber-nardino îi va dedica Historia sa. Iniţiativele şideciziile comisarului sînt dublate de un subtil jocdiplomatic: astfel, ca ediţia bilingvă a Historieigeneral, pe, care i-o cere lui Sahagun, să poatăieşi cu bine la liman, fără nici un fel de oprelişti,datorate intrigii sau întîmplării, Sequera va daun plus de pondere autorităţii sale morale, afir-mînd că acţionează în numele lui Juan de Ovando,preşedinte al Consiliului Indiilor — al cărui inte-res pentru Ilist6ria general ştiuse să-l trezească —,care doreşte să examineze opera lui Sahagun cît39

mai curînd. Precauţiile îşi dovedesc eficacitatea,şi lucrarea, încheiată şi desăvîrşită, se află pemasa lui Sequera. Dar istoria îi joacă o nouăfarsă lui Bernardino. Prin înscrisul din 22 aprilie1577, Filip al II-lea, interzice orice lucrare sausimplă cercetare asupra civilizaţiei indiene. Can-doarea lui Sahagun este pe măsura istoriei filipine,machiavellică, perversă, lipsită de scrupule. Ne-înţelegînd ostilitatea tronului, evidentă si din scri-soarea ataşată înscrisului, în care se stipulează cămanuscrisul trebuie, trimis neîntîrziat coroanei,Sahagun se grăbeşte să-l înştiinţeze pe rege căbruioanele au rămas în posesia lui şi — ca atare —poate oricînd pe baza lor să facă o nouă copie.Reacţia imediată a puterii, tipică, de altfel: săse ia nu numai textele definitive, ci şi schiţele,notele. Totul. Lipsit de preţioasele sale hîrtii, pecare niciodată nu le va mai revedea — măcaro dată să le mai privească ! — sfîşiat de revolte,bicuit de căinţe, pedepsit cu aprige chinuri, Saha-gun va încerca din nou — trecuse de 80 de ani! —să renască Historia, de astă dată nu din cenuşaImperiului aztec, ci din propria-i cenuşă. Fărăsă ştie că nu mai era nevoie, căci protectorul său— Fr. Rodrigo de Sequera «— îi pusese opera laadăpost, nespunîndu-i nimic despre intenţiile sale,care aveau să dejoace planurile Istoriei. Adunîn-du-şi ultimele puteri — întărit fără îndoială şi dedizidenta franciscanilor, care se opun numirii unuinou comisar general, Fr. Alonso Ponce —., Saha-gun, pentru a-şi susţine ideile, pe. Ungă compunereaa mai multor opuscule: un studiu despre calenda-rul mexican, altul despre arta divinatorie la azteci,o nouă variantă a cărţii a XII-a din Historiâgeneral, consacrată Conquistei, un vocabular tri-lingv nahuail-latin-spaniol —, reia şi rezumă ele-mentele principale ale operei sale spre a demonstraşi pro domo, desigur, că profunda cunoaştere acivilizaţiei indigene este indispensabilă evangheli-zării, în ciuda celor care preferă să o ignore curiscul de a nu percepe persistenţa credinţelorpăgîne. Sahagun presimte eşecul visului milenarist.40

După 60 de ani de eforturi, convertirea indienilori se. pare mai îndepărtată ca niciodată. O viaţăirosită pentru o himeră? îşi îmbracă pentru ultimaoară armura din pînză groasă şi aspră; coboarăîn arenă, încercînd să apere Visul Mileniului,care dădea un sens înalt, unicul, întregii sale vieţi.Un gest sublim: să aperi o bazilică utopică, luîndcu asalt Istoria, sfidînd-o, cu cîteva suluri depergament îngălbenit ! Se, stinge în 1590, îndurerat,înfrînt de limitele propriei sale misiuni, fără săbănuiască măcar că înfăptuise o operă neasemuită,dăruind Noii Spanii şi Europei ceea ce avea săfie numită o „vision quetzalcoallica doi mundo" r,o dimensiune necunoscută pînă atunci a spirituluiomenesc. Prin viaţa şi opera sa, Bernardino deSahagun aducea încă o dată în orizontul conştiinţeiculturale europene modelul prometeic al omului —filtrat, desigur, prin „îngăduinţa" martirică, prinseninătatea unui San Sebastiano în faţa implaca-bilului — ca imperativ al Istoriei. înlăuntru, cui-bărită adine în cuget, şi simţire, „mica istorie",scrisă cu litere pe măsura înţelegerii fiecăruia;în afară. „Marea Istorie", însemnată cu majuscule,la îndemîna popoarelor, în fond aceeaşi, pîndin-du-l pe om, asmuţindu-l, jucîndu-sc cu el, înăl-ţîndu-l spre a-l doborî, nepărăsindu-l nici pepragul din urmă. Sahagun ne. dezvăluie aşadar,prin opera sa, Istoria ca Destin, unic, implacabilşi demn. Cu el se. stingea o generaţie strălucită decronicari ai Noii Spanii, din care mai făcuserăparte între alţii Bartolome de Las Casas (m.1566), autor al unei Hist6ria general de los Indios,Lopez de Gomara (m. 1572), panegiristul luiCorlis, Bernal Diaz del Castillo (m. 1581)— „scriitorul soldai" ( M enendez y Pelayo) —, autoral celebrei IIisL6ria verdadera de la Conquista deNueva Espafia.1 LEON-PORT1LLA, Quetzalcoail. Espiritualismo delMcxico Aniiquo, Guadernos Amcricanos 4, julio-agosto,1959, t. CV, p. 127 sqq; IDEM, La filosofia nahuatl, estu-diado en sus fuenles, Mcxico, 1956: El origen del hombre,pp. 185 — 186 sqq.41

Epilog. „Grandeza mexicana", „primavera im-mortal" (B. de Balbuena), adevărată Florenţaquattrocentistă, cum avea să fie denumit Mexicoîn veacul al 17-lea 1, toate acele mirifice metafore,epitete, compoziţii baroce nu se datorează influenţeioperei sahagunienc, care încă . . . nu exista. Con-tinuîndu-şi odiseea, manuscrisele au rămas multăvreme ascunse şi nici astăzi nu sînt publicate înîntregime; altele poate vor fi descoperite. Lucrărileredactate la Tepepulco şi Tlatelolco între 1558şi 1565, păstrate la Madrid, vor fi publicate abiaîn 1905 de eruditul mexican Paco y Troncoso.Manuscrisul bilingv, încredinţat de Sahagun luiSequera, a ajuns nu se ştie cum la Florenţa (Codexflorentinus), fiind descoperit în 1793; între 1950—1974 doi cercetători americani — Charles E. Dibbleşi Arlhur J. O. Anderson — vor publica doar textele,nahnatl şi versiunea lor în limba engleză. AcelaşiCodex fusese parţial tradus în limba germană deE.Selerîn 1927 (Einige Kapitel aus dem Geschichtes-werk des P. Sahagun aus dem Azteldscheniibersetzt von. . .). O copie a manuscrisului bilingv,efectuată probabil de Sequera numai pentru textulspaniol, va ajunge pe cărări ocolite, încă necarto-grafiate de vreun istoric, la mînăstirea francis-cană din Tolosa, unde Fr. Juan de San Antonioo va descoperi după aproape două veacuri, în1730. Copia, transportată la Madrid (1783), unde.se păstrează şi astăzi, a servit ca bază pentru toateediţiile operei lui Sahagun anterioare celei Dibble-Anderson, fiind publicată în acelaşi an (1830)la Londra, de lord Kingsborough, şi la Mexico deCarlos Maria Bustamante. O jumătate de secolmai tîrziu va apărea prima traducere în limbafranceză a aceluiaşi manuscris, datorată luiD. Jourdanet şi Râmi Sim&on. Editarea Codexuluimatritensis de către A. M.Garibay, sub titlulCantores Mexicanos 2, precedată de traducerea lui1 A. REYES, Letras de la Nueva Espana, Mexico,1948.2 A. M. GAR1BAY, Veinte himnos sacros de tosnahuas, Mexico, 1958.4?

Portilla a textelor privind ritualurile,preoţii, zeii1

au pus la dispoziţia mexicaniştilor esenţialul ma-terialelor furnizate de informatorii lui Sahagun.Destinul ideatic şi ideal, exigenţele exegetice alelui Bernardino de Sahagun —■ a cărui biografiemorală exemplară confirmă parcă portretul para-digmatic al istoricului, în viziunea lui Lucian dinSamosata: „curajos, incoruptibil, independent, iu-bitor al vorbirii neprefăcute şi al adevărului [. . .],neatras nici de ură, nici de părtinire, [. . .], jude-cînd cu dreptate" 2 — se înscriu în traiectoriaaxio-epistemică a acelei „generaţii" ilustre, înte-meiată de Herodot, care îi numără printre.„aleşii"săi pe Tucididc, Polibiu, Pliniu cel Bătrîn, TULiviu, Suctoniu, Salustiu, Dio Cassiu, Tacitş.a.; Sahagun continuînd, am putea spune, lamodul sublim-simbolic, „programul" istoricului dinhalicarnas. Călăuzit, într-un secol măcinat decontradicţii, de fragila şi inextingibila lux veri-tatis (Cicero), Sahagun şi-a construit propriul săusaeculum, de neînţeles pentru cititorul de astăzifără reţeaua de concordanţe istorice şi referinţeculturale — „împînzind" atît studiul introductiv,cît şi comentariile anexe —, pe care am încercatsă o facem cît mai funcţională şi operativă, dificul-tăţile fiind cauzate, nu în ultimul rînd, şi de inexis-tenţa unor modele anterioare încercării noastre.După exemplul prodigios al înainte-mergătorilorsăi întru istorie, Sahagun inaugurează un nouorizont al libertăţii3, „combinînd" cu har şientuziasm misionar cele trei modalităţi de a con-sidera istoria *, înfăţişînd adică în regim herodo-tian „rodul căutărilor sale pentru ca faptele oame-nilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar1 LEON-PORTILLA, op. cit.2 LUCIAN DIN SAMOSATA, Scrieri alese, Buc,1959, p. 50.3 NICOLAE IORGA, Evoluţia ideii de libertate, ed.Ilie Bădescu, Buc, 1987, pţ>. 163-l79, 207-249.4 „Istoria nemijlocită", „istoria reflectată" şi „istoriafilozofică", v. G. W. HEGEL, Prelegeri de filozofie aistoriei, Buc, 1968, pp. 5—12.43

isprăvile mari şi minunate săvîrşite de greci şi debarbari (Sahagun ar spune poate de „spanioli şide azteci", n.n., N.Z.) să nu fie date uitării1".Ediţia Istoriei generale a lui Sahagun publi-cată în limba română, chiar dacă selectivă2, punela dispoziţia marelui public şi a specialiştilor —încercînd în perspectivă comparativ-istorică săcompenseze „spaţiile albe" din informaţiile luiSahagun printr-un aparat critic complex şi efi-cient (note, comentarii,) — una din marile operede istoriografie din patrimoniul universal, compa-rabilă doar cu „istoriile" şi „analele" antichităţiigrcco-laline, un util instrument de lucra operativşi necesar.în ceea ce priveşte traducerea noastră ;i — rodal unei îndelungate munci de cizelare şi adecvarea verbului românesc la nuanţele şi articulaţiileghidului sahagunian — ne-am dat silinţa fie săinterpretăm informaţiile obscure sau redundante,1 HERODOT, Istorii, I, Buc., 1961, p. 15. Demnăşi necesar de menţionat ni se pare interpretarea tînăruluiMARX, care aprofundează epistema istoriologiei din eternaperspectivă a adevărului :.„Este, aşadar, sarcina istoriei ca,după ce a dispărut viaţa de apoi a adevărului, să statorni-cească adevărul vieţii aceste.ia.Este înainte de toate sarcinafilozofiei care se află în slujba istoriei, ca, după ce a fostdemonstrată forma sacră a înstrăinării de sine a omului,să demaşte înstrăinarea de sine în formele ei profane".(Ceea ce rnuialis muiandis face Sahagun în Istoria sa!n.Il.N.Z.) (of, Contribuţii la critica filozofiei hegelienea dreptului, în K. MARX, F. ENGELS, Opere, I, Buc.,1957, p. 41'.).2 La elaborarea traducerii s-au folosit următoareleediţii ale operei lui SAHAGTÎN: Histâria General de lascosaş de Nueva Espana, cd. Ped.ro Kobrcdo, Mexico,1938, 4 voi., precum şi ediţiile din 1946 şi 1956.S-a consul-tat, de asemenea, varianta în limba engleză: GeneralUistory of Things of New Spain, editată sub auspiciilebinecunoscutei „School of American Research" & Univ.of Utah, Salt City (1960-l970). De un nepreţuit ajutor,ne-au fost traducerea codexului florentin în 'limba ger-mană de către E. SELER (v. supra), ca şi ediţiile în limbaspaniolă realizate de A. M. (IAR1BAY şi LEON-PORTI-LLA (cf. supra).3 Folosim acest prilej spre a ne exprima recuno-ştinţa pentru concursul competent şi- tandru pe care,ca întotdeauna, mama noastră, lector univ. Elena Zăir-nescu, ni l-a dat la desăvîrşirea prezentei ediţii.-l4

fie — cînd am considerat că geniul limbii luiEminescu şi Haşdeu o permite — să păstrăm cîtmai fidel înfăţişarea modelului spaniol, urmîndsfatul mai vechi al lui Odobescu : „. . . traducătoriiromâni să nu piarză nici o ocaziune priincioasăde a rămînea fideli construcţiunilor frazeologieiantice, de cîte ori ei vor simţi însă, că, făcînd astfel,înţelesul frazei nu se pierde pe româneşte" r. Peparcursul traducerii, neîndrăznind să-l „corectăm"pe Sahagun, am preferat de multe ori să păstrămimproprietatea unor termeni, folosirea lor inadec-vată — care ar dezvălui la o analiză psiho-semio-tică nu atît o inerţie lexicală, cît mai ales pondereaprejudecăţilor sociale şi acţiunea modelatoare aeducaţiei sale grefate pe cultura greco-latină —nu numai pentru a conferi un plus de culoare şiverosimil versiunii româneşti, ci şi pentru a sugeraşi verifica totodată, astfel, practic, pe text, „erorile"care pot apărea în „dialogul" a două civilizaţii,diferenţele, neconcordanţele psiho-socio-epistemice,axiologice, uneori rizibile, alteori fecunde, întot-deauna explicabile cultural-istoric, fapte carepermit cititorului să ghicească şi alte dimensiuni,ascunse a prima vista, ale aventurii donquijoteştiiniţiată de Bernardi.no de Sahagun, şi să-i pri-vească „rătăcirile" mai îngăduitor, cu bunăvoinţă.De asemenea, nu ne-am dat înapoi de a introduceîn traducere unele expresii idiomatice, dialectale,sau răsuciri de frază preluate din încă insuficientexplorata „limbă a vechilor cazanii", a cronicilorşi eresurilor populare etc, conturînd astfel un altposibil răspuns la întrebările misterioase ale luiQuetzalcoatl, acest sfinx mezoamerican aflat desecole în aşteptarea unui Oedip care să-l eliberezede implacabilul său destin interogativ.NARCIS ZĂRNESCU1 AL. ODOBESCU, Opere complete, Buc, 1955,voi. 11, p. 387.

Secţiunea i

IMPERIUL AZTEC.FRAGMENTE DINTR-OAPOLOGIE** Ţinînd cont de parametrii unei antologii, selecţiaoperată de noi, diviziunea materialului pe secţiuni şicapitole, precum şi stabilirea titlurilor au fost făcuteîncercînd, pe cît posibil, să respectăm exigenţele istorio-logiei şi hermeneuticii moderne, dar, totodată, să nutrădăm spiritul celor douăsprezece cărţi, „despre întîm-plările omeneşti şi naturale din această Nouă Spanie",ale lui Bernardino de Sahagun.

1. PlanulMedicul n-ar putea aplica în mod corect un tra-tament bolnavului dacă n-ar cunoaşte mai întîiumoarea şi cauzele suferinţei, după cum este ne-cesar ca medicul să cunoască perfect remediileşi bolile pentru a aplica tratamentul corespun-zător fiecăreia dintre ele. Tot atît de necesareste ca predicatorii şi confesorii, care sînt ade-văraţii tămăduitori ai suferinţelor spirituale, săaibă experienţa bolilor spiritului şi a leacurilor,pe care acestea le reclamă; pentru a-şi pune înpractică zelul, predicatorul trebuie să cunoascăviciile ţinutului, iar confesorul trebuie să fie lafel de bine informat asupra acestora, ca să ştiepe ce să-şi întemeieze întrebările şi să înţeleagăcele mai vinovate şi tainice gînduri ale peniten-ţilor săi. Se cuvine deci ca preoţii, care au misiuneade a converti, să nu se limiteze la a spune căprintre indieni nu există alte păcate decît beţia,furtul şi plăcerile simţurilor, căci se întîlnesc şigreşeli mai grave, care necesită urgenţă. Păca-tele idolatriei, riturile păgînismului, prezicerile şisuperstiţiile care se leagă de acestea n-au dispărutcu desăvîrşire. Pentru a le combate şi pentru aafla dacă ele există încă, este necesar să ştimcum practicau indigenii idolatria. Căci dacă n-ocunoaştem, îi lăsăm s-o practice în prezenţa48

noastră, fără s-o înţelegem; unii dintre noi zi-cînd chiar că acestea sînt simple copilării şi ne-rozii. Adevărul e că mulţi misionari nu ştiu deunde purced unele manifestări, şi cu toate căse vede limpede că aceasta este curată idolatrie,nu cer niciodată socoteala pocăiţilor, ba chiardacă vreunul dintre ei ar încerca să le explicepreacuvioaselor feţe bisericeşti despre ce estevorba, ei tot n-ar înţelege mare lucru, pentrucă nu cunosc limba vorbită de oamenii acestorţinuturi. Deci, pentru ca misionarii, care vor venide acum înainte şi vor propovădui adevăratacredinţă să nu aibă nici un motiv de nemulţumire,precum că predecesorii lor n-ar fi făcut nimicpentru a risipi confuzia şi întunericul din minteaindigenilor din Noua Spanie x, eu, Fr. Bernardinode Sahagun 2, frate călugăr din Ordinul francis-canilor, de loc din oraşul Sahagun în Campos,am. scris, la îndemnul lui Tr. R. P. Fr. FranciscoToral — preot provincial, din acelaşi ţinut al Sfin-tei Evanghelii şi, mai tîrziu, episcop de Campeche3

şi de Yucatân 4 —, douăsprezece cărţi despre tai-nele divine sau, mai exact, despre idolatrie, des-pre întîmplările omeneşti şi naturale din aceastăNouă Spanie.Prima carte tratează despre zeii şi zeiţele careerau adorate de indieni.A doua carte, despre serbările care se dădeauîn cinstea lor.A treia, despre nemurirea sufletului, desprelocurile unde se credea că vor sălăşlui sufleteledupă ce vor părăsi trupul şi despre rugăciunileşi ceremoniile funebre, care se făceau pentru morţi.A patra carte tratează despre astrologia ju-diciară pe care o practicau indigenii, pentru acunoaşte dinainte soarta bună sau rea a noilornăscuţi.A cincea carte tratează despre semnele pecare se bizuiau indienii pentru a prezice viitorul.A şasea carte vorbeşte despre retorică şi filo-zofia morală a indigenilor.49

A şaptea carte tratează despre filozofia na-turală, în măsura în care indienii reuşiseră să ocunoască.A opta carte tratează despre înalţii demnitari,despre obiceiurile lor şi despre felul cum condu-ceau ei viaţa publică.Cartea a noua se ocupă de negustori şi de meşte-şugari, ca şi de obiceiurile lor.Cartea a zecea tratează despre viciile şi vir-tuţile indienilor şi despre modul lor de viaţă.Cartea a unsprezecea se ocupă de animale,păsări şi peşti, ca şi de produsele acestei ţări:pomi, plante, flori, fructe, metale, pietre pre-ţioase şi multe alte minerale.Cartea a douăsprezecea are ca titlu: CucerireaMexicului.Aceste douăsprezece cărţi, împreună cu tra-tatul şi vocabularul care formează apendicele, aufost complet transcrise în anul de graţie 1569.N-am putut încă să le traduc şi să adaug comen-tariile necesare pe parcursul lucrării. Şi nici înanul viitor, 1570, nu ştiu ce voi putea face, avîndîn vedere că, pînă spre sfîrşitul anului 1569, amfost silit să neglijez această lucrare, din cauză căam căzut în dizgraţia chiar a persoanelor carear fi trebuit să o sprijine 5. Dar Reverendissimulnostru P. Fr. Rodrigo de Sequera, comisar generalal provincialilor Noii Spanii, Guatemala etc, sosindîn Mexic din ordinul franciscanilor, porunci catoate cele douăsprezece cărţi să fie traduse, iartextele spaniole şi mexicane să fie transcrise cumare grijă. Scrierea mea poate fi comparată cuplasa unui pescar, făcută anume să aducă lalumină toate cuvintele din această limbă, bunesau rele, cu sensul lor propriu şi figurat, atîtcele care sînt folosite acum, în mod curent, cîtşi cele folosite în timpuri străvechi. Asta vacruţa pe alţii de osteneli anevoioase, fiindcă aceice vor dori să cunoască viaţa şi felul de a vorbial mexicanilor se vor trudi mai puţin decît mineacum. Lucrarea mea va putea sluji în mod deo-sebit la cunoaşterea valorii reale a indienilor me-50

xicani, ignoraţi pînă astăzi, deoarece mare blestems-a abătut asupră-le, acelaşi blestem pe care Iere-mia6 — luminat de duhul sfînt — aruncatu-l-aucu multă supărare şi amărăciune asupra ludeeişi Ierusalimului, aşa după cum glăsuieşte capul V:„Voi trimite împotriva voastră [. ..jj voi aduceîmpotriva voastră o legiune venită de departe,oameni robuşti şi curajoşi, de rasă veche, iscusiţiîn bătălii, o legiune de oameni puternici şi îndrăz-neţi gata oricînd să se războiască. Nu veţi în-ţelege limba lor pentru că n-aţi auzit-o niciodată.Aceşti oameni vă vor ucide şi pe voi, şi femeilevoastre, şi copiii voştri; vor distruge tot ce stă-pîniţi, toate oraşele voastre, şi toate construcţiilevoastre".întocmai aşa s-a întîmplat şi cu aceşti indienipe vremea invaziei spaniole, pentru că întregavutul lor a fost prădat, iar ei torturaţi şi striviţiîn aşa măsură încît pierdură pînă şi amintireaa ceea ce au fost odinioară. în realitate, aceştiindigeni, exceptînd cîteva cazuri de violenţă, nusînt cu nimic mai prejos cînd e vorba de exercitareaunei bune administraţii în comparaţie cu altenaţiuni, care au pretenţia că excelează în acestdomeniu; ei trec drept barbari, drept oameni deo valoare îndoielnică, ceea ce lămureşte şi de cenu a fost chip să culeg decît extrem de puţinedate în privinţa lor, şi asta cu mare trudă.2. Metoda 7

Toţi autorii se străduiesc să confere cît mai multăautoritate cu putinţă scrierilor lor. în acest scop,unii se sprijină pe martori demni de toată în-crederea ; alţii fac apel la scriitorii anteriori, alcăror credit trece drept incontestabil; în sfîrşit,alţii se inspiră din Scriptură. In ceea ce mă pri-veşte, eu am fost lipsit de toate aceste ajutoare;pentru a da autoritate celor douăsprezece cărţi,din care se compun scrierile mele, şi pentru amerita un oarecare credit, nu am altă cale decîtsă mărturisesc aici grija mea neprecupeţită, pre-51

cum şi demersurile cărora m-am consacrat, me-nite să asigure deplina garanţie adevărului con-ţinut în opera mea. Aşa cum am mai spus-oşi cu altă ocazie, numai pentru a mă supuneordinelor date de prelado mayor8 am scris înlimba mexicană ceea ce mi se părea că ar fiutil dogmei, practicii şi permanenţei creştinismuluiprintre băştinaşii din Noua Spanie, puţind, înacelaşi timp, servi clericilor şi colaboratorilor lor,care sînt însărcinaţi să-i instruiască. îndată ceam primit acest ordin, am făcut în limba casti-liană o notă cuprinzînd toate subiectele pe careintenţionam să le tratez, atît în cele douăsprezececărţi, în adnotările anexe, precum şi în cîntecelereligioase, care urmau să alcătuiască lucrarea mea.Am făcut aceste primo jaIoane în satul Tepepulco 9,din provincia Acolhuacân 10 sau Tetzcuco. Iatăcum am. procedat.I-am adunat pe principalii dregători din partealocului în jurul şefului indigen, pe nume Diegode Mendoza, bătrîn care se bucura de o deosebităconsideraţie, foarte priceput, cu multă experienţăîn treburile privitoare la administraţie, război,politică şi chiar la cultul idolilor. Le-am arătatceea ce îmi propusesem să fac şi i-am rugat să-miindice cîteva persoane inteligente şi cu experienţă,cu care să pot comunica şi care sa fie capabilesă-mi răspundă la toate întrebările mele. Mi s-aspus că ei vor discuta cererea mea şi că, a douazi, îmi vor da răspunsul. Apoi şi-au luat rămasbun de la mine. Reveniră a doua zi, şi, după unsfat solemn, cum e obiceiul la ei, îmi indicarăzece sau doisprezece bătrîni de toată isprava, adău-gînd că puteam lua legătura cu ei şi că, desigur,îmi vor da informaţiile pe care le voi cere. Acolose mai găseau şi patru bărbaţi cunoscători ailimbii latine, cărora eu însumi le dădusem lecţiide gramatică cîţiva ani în urmă, la Tlatelolco ,în colegiul Santa-Cruz. Timp de doi ani, amavut adesea convorbiri cu acele persoane vene-rabile şi cu aceşti specialişti în gramatică, res-pectînd ordinea pe care o însemnasem în notelemele. Ei îmi desenară în culori ceea ce făcea52

obiectul explicaţiilor noastre, căci aşa procedaualtădată şi cei care cunoşteau bine gramatica,scriind dedesubtul picturii explicaţiile în limbalor. Posed şi acum toate aceste manuscrise înoriginal. în acelaşi timp, dictam notele marginaleşi cîntecele religioase, pe care aceste persoanecultivate le scriseseră în satul Tepepulco.După ce m-am prezentat la consiliul de ca-nonici, unde Părintele Francisco Toral 12, de ordi-nele căruia ascultam, îşi scria săptămînalul (h'eb-domada) 1S său, am. părăsit satul Tepepulco, luîndcu mine tot ce scrisesem pînă atunci. Am locuito vreme la Santiago de Tlatelolco . Aici, adu-nîndu-i din nou pe principalii mei colaboratori,le-am vorbit despre lucrările mele şi i-am rugatsă-mi indice pe oamenii cei mai pricepuţi dinpartea locului, ca să pot vorbi cu ei şi să le arătceea ce redactasem deja la Tepepulco. Guverna-torul şi magistraţii îmi numiră opt sau zece in-dieni, foarte buni cunoscători ai limbilor şi aituturor faptelor din trecutul lor istoric. Am maisolicitat patru sau cinci colegieni, care vorbeaucele trei limbi: nahuatl 15, latina, spaniola şi, timpde mai bine de un an, închizîndu-ne în colegiu,am modificat ceea ce scrisesem deja la Tepepulcoşi am făcut o nouă copie, cu un scris foarte urît,pentru că lucram în mare graba. S-a remarcatîn mod deosebit, prin colaborarea sa la aceastăanchetă, Martin Jacobita, pe atunci rectorul co-legiului, care locuia la Tlatelolco, în cartierulSanta Anna. După aceea, mi-am schimbat domi-ciliul şi m-am stabilit la San Francisco de Mexico l6

în tovărăşia manuscriselor mele. Aici, timp detrei ani, le-am revizuit şi le-am corectat singur,avînd grijă să le împart în douăsprezece cărţi,iar fiecare din aceste cărţi în capitole şi paragrafe.Apoi, cele douăsprezece cărţi au fost transcrise şicopiate cu o excelentă scriere, sub îndrumareasuperiorilor mei, părintele Frey Miguel Navarroşi părintele Frey Diego de Mendoza, generalul or-dinului nostru în Mexic. Notele marginale şi cîn-tecele religioase au fost, de asemenea, corectate53

şi transcrise. Am redactat un mic tratat de limbămexicană, căruia i-am adăugat şi un vocabular,în timpul transcrierii am corectat totul cu deo-sebită grijă, făcînd şi unele completări la celedouăsprezece cărţi. Rezultă de aici că prima ver-siune a lucrării mele a fost cea de la Tepepulco,a doua cea de la Tlatelolco, iar a treia cea dinMexico. Colaboratorii mei apropiaţi au fost cole-gieni experţi în gramatică. Principalul, şi cel maiÎnvăţat dintre ei a fosb Antonio Valeriano, lo-cuitor din Azcaputzalco l7, apoi Alonso Vegerano,domiciliat la Quauhtitlan l8, tot atît de valorosca şi primul; un altul a fost Martin Jacobita,despre care am mai vorbit; după care se cadesă amintim pe Pedro de San Buenaventura, do-miciliaţ în Quauhtitlan, cu toţii experţi emi-nenţi în cele trei limbi:latină, spaniolă şi indiană.Copiştii care au transcris frumos şi corect lucrareamea au fost Diego Degrado, locuitor al cartieruluiSan Martin, şi Mateo Severino, domiciliat laXochimilco l9, în apropiere de Ulliac.3. Colegiul din TlatelolcoIn propovăduirea credinţei am primit un mareajutor din partea celor cărora le-arn predat limbalatină. Locuitorii acestor ţinuturi nu foloseau li-terele, nici semne de nici un fel şi, neştiind nicisă scrie, nici să citească, ei se înţelegeau prinimagini şi picturi. Cărţile care prezentau tre-cutul lor istoric erau frumos zugrăvite cu semneşi figuri atît de precise, încît ele păstrau amintireaa tot ceea ce strămoşii lor făcuseră şi consemnaseră -în anale, cu mai bine de o mie de ani înainte devenirea spaniolilor în această ţară. Cea mai mareparte a acestor cărţi şi scrieri a fost arsă. Inacelaşi timp, a fost distrus tot ce avea legăturăcu practica idolatriei. Dar o bună parte din elepe care noi le-am şi văzut — au fost ascunse şipăstrate cu "grijă. Aşa se face că am putut săne punem şi^noi la'curent cu trecutul lor. îndatăM

ce am ajuns în această ţară, pentru a predicaadevărata credinţă, am adunat tineretul în insti-tuţiile noastre, aşa cum am mai spus-o, şi ampurces a-i învăţa cititul, scrisul şi cîntul. Văzînddar progresele ce le făceau, am luat grabnicmăsuri pentru a le preda şi gramatica. La MexicoS-a înfiinţat în acest scop un colegiu, adăpostitîn dependinţele mînăstirii Santiago de Tlate-lolco 20. S-au ales, de prin satele din împrejurimişi din toate provinciile, tineri dintre cei mai în-zestraţi, care ştiau bine să citească şi să scrie.Au fost cazaţi chiar în colegiu, unde luau şi masa.De altfel, ei ieşeau foarte rar în oraş. Spaniolii şicălugării din alte ordine religioase, aflînd că amîntemeiat această instituţie, au rls şi şi-au bătutjoc de noi, spunînd că nu se va găsi nimeni în-deajuns de iscusit ca să-i înveţe gramatica penişte oameni atît de puţin înzestraţi. Dar dupăce am lucrat cu ei doi sau trei ani, aceşti tineriau reuşit să pătrundă problemele gramaticale, auînţeles, au vorbit şi au scris latineşte, compunîndchiar versuri eroice. Văzînd ei asemenea lucruri,spaniolii laici, ca şi slujitorii bisericii se mirarăfoarte, căci truda mea nezăbavnică vreme depatru ani, cît i-am iniţiat în toate tainele limbiilatine, îşi arăta acum roadele. cînd laicii şi cle-ricii s-au convins că indienii făceau progrese şică erau în stare de mult mai mult, au începutsă formuleze obiecţii ca să contracareze acţiuneanoastră, voind cu orice preţ s-o compromită.Deoarece eram amestecat şi eu în toată aceastădiscuţie, mai ales că predam şi gramatica elevilordin colegiu, nu mi-e greu să dovedesc adevărul,atît în privinţa opoziţiei pe care am întîmpinat-o,ca şi în privinţa răspunsurilor date adversarilornoştri21. Ei spuneau: dat fiind că aceşti oameninu urmau să devină misionari, la ce bun să înveţegramatica? Au™să poată însă citi Biblia şi vor fiîn primejdie de a deveni eretici; căci îşi vor daseama că şi bătrînii patriarhi ţineau mai multefemei în acelaşi timp, aşa cum şi ei aveau obiceiul.ca atare, vor refuza să creadă ceea ce li se predică,55

adică faptul că nimeni nu poate avea decît osingura femeie ca soţie legitimă, in facie Eccle-siae22. La acestea, ca şi la multe alte obiecţiiasemănătoare, am răspuns că — admiţînd chiarcă nu vor deveni misionari ~ voiam să ştim ceaptidudini şi ce posibilităţi de dezvoltare au. Pentrucă numai prin experienţă, numai punîndu-i laîncercare, ne puteam învrednici a cunoaşte ade-vărata putere a minţii lor şi, astfel, judecîndu-iîn numele sfintei dreptăţi, să ne purtăm cu dînşiiaşa cum ne învaţă Scriptura că se cuvine să nepurtăm cu aproapele nostru. în ceea ce priveşteacuzaţia că-i expunem la primejdia de a devenieretici, le-am. răspuns că nu acesta era ţelulnostru, ci, mai curînd, acela de a-i face să pă-trundă în adîncime tainele credinţei şi că, deoa-rece sîntem supuşii unui prinţ creştin, nu va figreu niciodată ca abaterile să fie reprimate, dacăs-ar întîmpla ca ele să se ivească. Privitor lafemei, Evanghelia vorbeşte despre pedeapsa pecare Mîntuitorul o dădea bărbatului ,care îşi luamai multe neveste, potrivit obiceiului de altă-dată. Se va predica deci acest pasaj din scripturiindienilor, care vor fi obligaţi să creadă ce li sespune, iar dacă se vor împotrivi, să fie pedepsiţica eretici, avînd în vedere că autorităţile eclezias-tice şi laice au această putere. Au mai fost înaceastă privinţă şi alte dispute, care ne-ar luaînsă prea mult timp ca să le enumerăm aici.De mai bine de patruzeci de ani, de cîndexistă acest colegiu, nici unul din elevii săi nu afost acuzat de vreun delict, nici împotriva luiDumnezeu, nici împotriva Bisericii, nici împotrivaregelui, nici împotriva vieţii publice. Cu inimăcurată, ei şi-au dat întreaga silinţă la întemeiereaşi întărirea sfintei noastre credinţe catolice, căcidacă există predici, critici şi expuneri de doctrinăîn limba indiană, lipsite de orice erezie, aceastalor li se datorează. Fiind deja instruiţi în limbalatină, ei ne lămuresc adevăratul sens al cuvintelor56

şi al întorsăturilor caracteristice limbii lor, pre-cum şi unele contradicţii care s-au strecurat,uneori, în predicile sau în scrierile noastre. Eisînt aceia care corectează totul, aşa încît texteletraduse în limba lor şi revăzute de ei nu conţingreşeli. Numai ei pot scrie corect în limba latină,spaniolă şi chiar indiană. Numai cei care aufost instruiţi la noi cunosc ortografia şi scriereacorectă. După ce i-am învăţat mai bine de zeceani în spiritul disciplinei şi regulilor care trebuiaurespectate în colegiu, unii elevi făcînd dovada căar putea preda, ba chiar părîndu-ni-se nouă că arfi în stare să conducă activitatea întregului cole-giu, călugării noştri i-au admis pe cîţiva în rîndulOrdinului sfîntului Francisc. Dintre ei s-a alesun rector şi un consiliu pentru a conduce colegiul,fiind lăsaţi apoi singuri pentru a preda şi a con-duce, aşa cum credeau de cuviinţă, timp de două-zeci de ani. Această perioadă a fost suficientăpentru ca ordinea şi bunele reguli ale colegiului sădispară cu totul, în parte din greşeala majordo-mului care era spaniol, în parte ca urmare aunor neglijenţe şi a lipsei de grijă manifestată derector şi de consiliu, ca şi din cauza unor călugăricare n-au supravegheat bunul mers al treburilorobşteşti. Oricum, întreprinderea a eşuat. Patru-zeci de ani după întemeierea colegiului, s-a pro-cedat la examinarea situaţiei şi s-a dovedit cătotul era pierdut. Au trebuit să se ia alte măsuri,să se numească alţi misionari, pentru ca acestcolegiu să-şi poată continua activitatea. Asistasemla prima întemeiere a colegiului şi asistam, deasemenea, la cea de a doua, care întîmpina şimai multe dificultăţi decît precedenta. Epidemiacare izbucni în urmă cu treizeci şi unu de animicşoră mult numărul elevilor, şi nici aceea dinanul acesta, 1576, nu a fost mai puţin funestăpentru colegiu, căci n-a mai rămas aproape nimeni:unii au plecat, alţii au căzut bolnavi, sau aumurit. Mă tem ca nu cumva eşecul să fie total.57

4. Istoria mexicanilorAceastă denumire de Mexicatl * era cunoscutăodinioară sub forma de MecitI, formată din mesau metl care însemnează maguey23 (agavă) şicitii (iepure). Trebuie să se scrie deci Mecicatl.Schimbînd pe c în x s-a ajuns la Mexicatl. Dupăspusele bătrînilor, denumirea are următoarea expli-caţie: mexicanii care au venit în această ţarăaveau drept şef, sau stăpîn, pe numitul MecitI,care cînd s-a născut a fost poreclit Citii (sau* Pentru a facilita parcurgerea textului lui Bemar-dino de Sahagun precizăm că, potrivit regulilor uzuale,cuvintele provenite din limbile indiene ale Mezoamericiişi ale Americii de Sud — cu excepţia Braziliei — sîntredate în transliteraţie spaniolă.Principalele reguli de pronunţie:C — înaintea unei consoane, a vocalelor a, o, u, ca şi lasfîrşitul cuvintelor se pronunţă K, iar înainte de e, iCH — se pronunţă TCI;G — înaintea unei consoane sau a vocalelor a, o, u, precumşi în final de lexem se pronunţă G, iar înainte de e şi i — II;// este întotdeauna mut;J se pronunţă II;LL se pronunţă LI;N se pronunţă NI;QL' se pronunţă K;S este de obicei mut, cu excepţia anumitor cazuri cîndse pronunţă S;X înaintea vocalelor în cuvintele spaniole se pronunţăKS sau GS, iar în cele mai multe cuvinte preluate dinlimbile indiene se pronunţă Ş, cu excepţia unor cazuricînd se pronunţă II (Mexico);Y înainte sau după vocală se pronunţă /.Obs. Vocalele a e, i, o, u se pronunţă întotdeauna semi-deschis, scurt şi clar.în cazul diftongilor IU şi VI, accentul cade pe cea de adoua vocală, iar cînd prima trebuie accentuată, aceastaprimeşte un accent grafic. în toate cuvintele formatedin mai multe silabe, cu final vocalic sau consonantic(numai N sau S), se accentuează penultima silabă; toatecuvintele plurisilabice, cu final consonantic (cu excepţialui N şi S), primesc accentul pe ultima silabă; orice aba-tere de la aceste reguli se explică numai prin prezenţagrafică a unui accent.Exemplificare: Cajamarca se pronunţă Kahamarca; Que-tzalcoail se pronunţă Kelalkoatl; Tenochtitldn se pronunţăTenotcititlăn etc. (N. tr.)58

Iepure). I s-a dat drept leagăn -=- âşa cumera obiceiul şi în alte părţi — o frunza marede maguey (ngavă); de atunci i s-a spus Mecitlcare înseamnă „om crescut pe o frunză de agavă";Ajuns bărbat în toată firea şi devenit mare preot,,idolatru, avea puterea, în această calitate, de apurta convorbiri cu demonii; de aceea era res-pectat de supuşii săi, care îl ascultau cu sfinţenieşi care, după cum se ştie din bătrîni, împrumu-tîndu-i numele, s-au numit şi ei Mexica sauMexicatl. Iată ce se povestea în această privinţă.Cu mulţi ani în urmă, au sosit în aceastăparte a Noii Spanii, care era, ca să zicem aşa,ca o altă lume, primii locuitori. Veniţi pe mare cucorăbiile de prin ţinuturile chichimecilor24, eiau acostat în portul dinspre nord. Deoarece audebarcat în acest loc, l-au numit Panotlan2S,pentru Panoayan, adică locul unde se ajungevenind dinspre mare. Astăzi, cuvîntul fiind defor-mat, se spune Pantlan 26. Părăsind portul, au por-nit de-a lungul plajei, avînd. în faţă Sierras Ne-vadas 27 şi vulcanii, pînă cînd au ajuns în pro-vincia Guatemala 28. Erau călăuziţi de un marepreot, care-l purta şi-l slujea pe zeul lor, alecărui sfaturi le urmau cu toţii întocmai, în totceea ce făceau. Ei s-au stabilit la Tamoanchan 29,unde au rămas multă vreme. Printre ei se aflaunumeroşi înţelepţi sau ghicitori numiţi amo-xoaque, adică oameni iniţiaţi în limbajul vechilorpictograme. Deşi au venit o dată cu imigranţii,aceştia nu au rămas la Tamoanchan, ci s-auîmbarcat din nou, luînd cu ei picturile care poves-teau despre riturile şi meşteşugurile lor. Dar,înainte de a pleca, au adresat celor care rămî-neau acolo această scurtă cuvîntare: „Să ştiţi căDumnezeul vostru \ă porunceşte să locuiţi înaceastă ţară, pe care el v-a dat-o în stăpînire.El se întoarnă acum de unde a purces, iar noiîl însoţim. Dacă se va întoarce totuşi la voi,o va face numai cînd sfîrşitul lumii fi-va aproape.Pînă atunci însă, veţi stăpîni aceste meleaguri;ele vă aparţin. Rămîneţi dar aici, ne ducem cuDomnul Dumnezeul nostru". Şi au plecat cu59

idolul lor înfăşurat în manlas. Iar zeul le, vorbeaneîncetat şi-i învăţa ce trebuie să facă. S-auîndreptat apoi spre răsărit, avînd cu ei toateacele zugrăveli care închipuiau vechile obiceiurişi meşteşugurile lor.Cu noii colonişti nu mai erau decît patruînţelepţi: Oxomoco, Cipactonal, Tlaltetecuin şiXochicauaca. După plecarea celorlalţi, ei sesfătuiră şi grăiră: „Veni-va vremea cînd luminava pogorî asupră-ne şi vom cunoaşte cum tre-buie să cîrmuim societatea noastră, dar în absenţaDomnului Nostru, cum oare vom conduce tre-bile poporului? Cum să înstăpînim ordinea întoate cele? Căci înţelepţii nu ne-au lăsat pic-turile după care se călăuzeau". Adevărat estecă se aflau acolo, măiestrit zugrăvite, cele trebui-toare pentru astrologia judiciară şi arta de a tăl-măci visele. Acei înţelepţi îl mai învăţară soco-tirea anilor, a nopţilor, a erelor şi deosebirea din-tre feluritele timpuri, minunate lucruri, care cumare smerenie au fost ascultate şi cercetate detoţi regii lor, fie ei ai toltecilor30, mexicanilor31,tepanecilor3a şi chichimecilor. Dar şederea acelorimigranţi la Tamoanchan, cît o fi fost să fie, nus-a putut stabili cu precizie, cu toate că şi acestlucru a fost notat în picturile arse sub Itzcoatl33,regele de atunci al Mexicului. Căci înalţii demni-tari, care trăiau pe vremea aceea, au hotărîtsă le ardă, ca nu cumva să cadă în mîinile poporu-lui neştiutor şi nimeni să nu le mai dea ascultare.Cînd venea vremea să aducă jertfe, noiicoloni din Tamoanchan se îndreptau către loculnumit Teotihuacan, unde ridicaseră şi două movi-lite spre cinstirea soarelui şi a luniiM. Cei desem-naţi să cîrmuiască poporul erau aleşi tot din acestţinut. De aceea i s-a dat numele de Teotihuacansau Ueitiuacan, ceea ce se tălmăceşte prin „loculde unde se aleg regii". Tot aici erau îngropaţiregii şi nobilii ale căror morminte erau acoperitecu tumuli35 de pămînt, care se mai văd şi astăzi.Parcă ar fi nişte grămăjoare făcute de mînaomului. Se pot vedea şi excavaţiile de unde60

s-au scos pietrele şi pămîntul din care au fostconstruite. Cele care au fost înălţate întru slavasoarelui şi a lunii sînt ca nişte munţi făcuţi demîna omului. Par naturale, deşi nu sînt. Poate cănu este chiar potrivit să afirmăm că oameniile-au construit, deşi acest lucru este neîndoielnic.Dar cei care le-au înălţat erau pare-se uriaşi.Asta se vede limpede, de altfel, pe colina dinCliollolan, unde nu se poate contesta mîna omu-lui care a muncit, deoarece acolo încă se maigăsesc cărămizi şi var...Pe vremea cînd aceşti oameni despre carevorbim trăiau la Tamoanchan, unele familiis-au dus să locuiască în provinciile care se numescastăzi Olmeca Uixtotin36. încă din veacuristrăvechi, aceşti emigranţi erau foarte pricepuţiîn practicarea vrăjitoriei şi a magiei. Şeful şistăpînul lor avea un legămînt cu diavolul. Else numea Olmecatl Uixtotli. Oamenii din poporse chemau la fel, după numele lui, Olmeca,Uixtotin. Se povesteşte că ei au mers în urmatoltocilor, cînd aceştia plecară din oraşul lorTollan37, spre răsărit. Luaseră cu ei — zice-se —şi picturile care cuprindeau tainele magiei lor.Dar, ajunşi în port şi neputîndu-se îmbarca,au rămas pe ţărm; din ei se trag acei. care senumesc astăzi Anahuaca38, Mixteca39. într-adevăr,aici s-au aşezat strămoşii lor, pentru că regelelor de atunci a ales acest ţinut tocmai din cauzabogăţiei şi rodniciei pămîntului. Ei au inventatarta de a face vin. O femeie i-a învăţat cum săzdrobească agavele pentru a le extrage seva,din care mai apoi se făcea vinul. Ea se numeaMayauel. Dar cel pe nume Pantecatl a descoperitprimul ce fel sînt rădăcinile care se amestecăcu seva. Neîndoielnic este şi că adevăraţii năs-cocitori ai artei de a face pulque40, aşa cum seprepară şi astăzi chiar, au fost Tepuztecatl,•Quatlapanqui, Tliloa, Papaztactzocaca. Aceastăinvenţie a avut loc pe muntele Ghichinauhia,şi fiindcă vinul făcea spumă, muntele fu numitPopoconaltepetl 41, adică Muntele fumegos. După61

Ce s-a limpezit vinul, oamenii de geamă," bă-trîni şi bătrîne, au fost poftiţi să urce pînă lalocul cu pricina. Iar cei patru născocitori îiîmbiară cu bucate şi băutură. Le-au pus dinainte,fiecăruia, cîte patru ceşti. Nimeni nu avea cinciceşti, ca nu cumva să se îmbete. Dar un Cuexte-catl, şeful şi cîrmuitorul poporului cuaxteca,bău cinci ceşti, şi-şi pierdu dreapta judecată.Beat mort, îşi desfăcu cingătoarea şi-şi desco-peri părţile ruşinoase. Inventatorii vinului, jig-niţi şi umiliţi din pricina acestei purtări, se adu-nară degrabă ca să hotărască cum şi în ce felsă-l pedepsească. Cuextecatl, aflind el aceasta,s-a ruşinat foarte şi a fugit împreună cu supuşiisăi şi cu toţi ceilalţi, care vorbeau aceeaşi limbă,îa Panotlan, numit azi Pantlan, iar de spanioliPanuco. De altfel, tot de aici şi veniseră. Sosiţiîn port şi neputînd merge mai departe, s-austabilit acolo. Astăzi li se zice toueyome, iar înmexicană touampouan, ceea ce în spaniolă în-seamnă „aproapele nostru". Numele de cuextecali se trage de la Cuextecatl, şeful şi cîrmuitorul lor.Reîntorcîndu-se la Panotlan, aceşti cuextecaau adus cu ei cîntecele şi podoabele pe care lefoloseau în dansurile lor. Mari iubitori de vrăji,ştiau cum să-i amăgească pe bieţii oameni,încredinţîndu-i că născocirile lor erau aievea,cînd în realitate totul nu era decît părere înşelă-toare şi vînt. De exemplu, îi făceau să creadăcă văd un rîu cu peşte, cînd de fapt nimic asemă-nător nu era, totul fiind numai o rătăcire a ochiului.Se prefăceau că se ucid între ei şi că-şi sfîşiecarnea în bucăţi; şi multe altele asemenea sepricepeau să facă, dar care nu erau decît simpleamăgiri. Aveau faima de mari beţivi, căci le plă-cea tare mult să bea. Urmînd pilda conducă-torului lor, care la beţie îşi arătase părţile ruşi-noase, bărbaţii — pînă la venirea spaniolilor înaceastă ţară — mergeau peste tot fără maxtli *.Asemenea cîrmuitorului lor, care băuse cinciceşti de vin pe Muntele Popoşonaltepetl, şi* maxtli — şorţ scurt purtat de indieni (N. tr.).62

supuşii săi au fost întotdeauna consideraţi beţivipe drept, căci tot mereu păreau cuprinşi de bău-tură şi cu minţile rătăcite. Ei mai obişnuiauşi să se înjure unul pe altul, aruncîndu-şi în faţăcuvîntul cuextecatl, neuitlnd să adauge că şiconducătorul lor băuse cele cinci ceşti de vinpînă la fund şi, ca atare, nu era decît un beţivprăpădit.După mulţi ani petrecuţi la Tamoanchan,ei se strămutară la Xomiltepec. Acolo, maimarii lor, bătrînii şi preoţii, slujitorii idolilor,s-au adunat şi au spus că zeul le porunceşte sănu mai stea la Xomiltepec, ci să-şi continuedrumul mai departe. De aceea, porniră cu toţiiîncet la drum, copii, bătrlni, bărbaţi şi femei,pînă cînd ajunseră la Teotihuacan, unde au fostaleşi cei ce trebuiau să fie în fruntea cîrmuirii.Fură hotărîţi înţelepţii, ghicitorii şi toţi aceiacare cunoşteau tainele vrăjitoriei. După ce-şirînduiră conducătorii, îşi urmară drumul, fiecareşef ducîndu-se cu cei ce vorbeau limba sa, iarfiecare trib era călăuzit de poveţele cîte unuizeu, pe care cu toţii într-un glas îl statorniciserăşi-l recunoscuseră drept al lor. Toltecii mergeaucei dintîi. După ei veneau otomii 42, care, odatăsosiţi la Coatepec 43, nu şi-au mai urmat drumulîmpreună cu ceilalţi. Şeful lor i-a îndreptat cătresierras îndemnîndu-i să-şi dureze acolo locuinţele.De aceea oamenii acestui trib aveau obiceiul săaducă jertfe pe vîrful munţilor înalţi şi să-şiclădească locuinţele pe povîrnişuri44.Toltecii, mexicanii sau nahua şi toate cele-lalte grupuri îşi continuară drumul peste cîmpiişi pustiuri pentru a descoperi ţinuturi noi, fie-care familie sau trib avînd în fruntea ei un zeu,care îi călăuzea. Nu se cunosc prea multe lucruridespre vremurile pribegiei lor. Se ştie doar căajunşi într-o vale aşezată între stînci şi-au plînsîndelung morţii şi chinurile, pentru că suferiserăcumplit de foame şi sete. Acolo erau şapte peş-teri 45, unde toţi băjenarii şi-au statornicit locu-rile de rugăciune şi unde aduceau jertfe, după63

cum le era obiceiul. Nu se ştie cît timp au statprin aceste locuri. Dar se zice că ţinînd ei, toltecii,sfat cu toate celelalte neamuri, zeul lor i-a povă-ţuit în taină să părăsească acele meleaguri şi săse întoarne de unde au purces. Primind aceastăporuncă, ei au adus jertfe în peşteri şi apoi auplecat cu toţii, ajungînd în oraşul Tullantzinco.De aici, au trecut mai tîrziu la Xocotitlan, careeste oraşul Tullan. După plecarea lor, michoacii46

porniră şi ei la drum, în frunte cu şeful lor, Ami-mitl. Se îndreptară către apus, în ţinutul undelocuiesc şi astăzi, iar înainte de a pleca aduserăşi ei jertfe în cele şapte peşteri. Mai apoi a plecatşi grupul din care s-au desprins triburile tepaneca,acolhuaca47, chalca4s, uexotzinca şi tlaxcal-teca 4D. Ei au mers în grupuri separate şi au ajuns,în cele din urmă, în această parte a Mexicului.Tot cam pe atunci, zeul mexicanilor, care ple-caseră ultimii, le-a spus că trebuie să părăseascăvalea aceea şi să-şi continue drumul pentru adescoperi şi alte ţinuturi. îndată o porniră şiei spre apus. înainte de a pleca, fiecare trib adusejertfele cuvenite în cele şapte peşteri. De aceea,toate popoarele din Mexic se laudă că s-au născutîn aceste peşteri, şi că de aici se trag strămoşiilor. Credinţă neîntemeiată, căci nu din groteau ieşit ei. Adevărul este că în acele peşterise aduceau jertfele, pe cînd locuiau în valea desprecare s-a vorbit mai sus.Sosind ei în acel ţinut şi punînd stăpînire pemeleagurile de primprejur, se sfătuiră şi rînduirăhotarele fiecărui trib. Doar mexicanii îşi urmarădrumul spre apus şi, după cum se spune dinbătrîni, ajunseră într-o provincie numită Gol-huacan (Mexico), de unde făcură mai tîrziu cale-n-toarsă. Cît timp au mai peregrinat aşa dupăplecarea din Colhuacan nu se ştie. Dar se poves-teşte că, înainte de a pleca la drum, zeul lor i-asfătuit să se întoarcă la aşezarea dintru început,căci el o să le fie alături, călăuzindu-i şi învăţîn-du-i. Se făcu astfel că îndrumaţi de înţelepciuneazeului lor, se înturnară în ţinutul lor, numit Mexico.Iar toate popasurile, ce le făcură mexicanii în timpul64

acestei îndelungate pribegii, s-au însemnat cu luareaminte in picturile vechi, care sînt cronicile de netă-găduit ale acestui popor. După ce rătăciră multă vre-me, sosiră la Mexico şi cei de pe urmă. Nu de puţineori fuseseră alungaţi, avînd de înfruntat neîncredereaoamenilor, căci nimeni nu-i cunoştea. Iar cînderau întrebaţi cine sînt şi de unde vin, ei neştiindce să răspundă, locuitorii de prin părţile acelea îigoneau fără milă. Pe cînd treceau prin Tullan,Ichpochco şi Ecatepec80, se mai opriră pentrucîtva timp pe Muntele Chiquiuhio 61, care se aflămai încoace de Ecatepec. Apoi, coborîră şisosiră cu toţii la Chapultepec 52. Pe atunci, înacel ţinut erau doar trei oraşe principale: Azca-putzalco 53, Goatlichan 6* şi Colhuacan B5, cît dşspreMexico, nici vorbă, căci pe locul unde se găseşteastăzi acest oraş nu era decît o întindere nesfîr-şită de stuf. Pe vremea cînd mexicanii se aşezarăla Chapultepec, locuitorii din împrejurimi lecăutau gîlceavă, războindu-se mai tot timpulcu ei, încît îi obligară, în cele din urmă, să serefugieze la Golhuacan, unde mai zăboviră cîţivaani buni. De aici plecară în locul numit aziTenochtitlan (Mexico) B", aflat pe pămînturiletribului tepaneca, între hotarele căruia se întin-deau regatele Azcaputzalco şi Tlacopan, nudeparte de Tetzuco. Se aşezară dar pe aceste,meleaguri invadate de stuf, căci restul ţinutulu1

era ocupat de cei care veniseră înaintea lorIar fiindcă se aflau pe pămînturile tribului tepa-neca, trebuiră să se supună şi să plătească birurioraşului Azcaputzalco [...]5. Vremuriledinaintea Conchistei 57

Pînă acum nu ştim nimic despre oamenii de peaceste meleaguri, pentru că nu s-a găsit niciunul din alimentele care se folosesc, îndeobşte,prin ţinuturile de unde venim şi nici vreun animaldomestic, dintre cei de care se slujesc în Spaniaşi în restul Europei cei care vin aici5s.65

Se pare, aşadar, că aceşti indigeni n-au venitde prin părţile noastre şi că nimeni nu a descoperitacest ţinut mai de demult, căci dacă un străinl-ar fi descoperit mai înainte s-ar fi găsit urme aletrecerii lui: grîu, orz, secară, găini, cai, boi,măgari, oi, capre sau oricare din celelalte animaledomestice de care ne slujim. De unde deducemcă aceste meleaguri au fost descoperite de-abiaîn zilele noastre şi nu mai înainte. Cît desprepropovăduirea Evangheliei în acest ţinut, nu ştimdacă ea s-a făcut vreodată, deoarece nu s-a găsitnimic care să aibă vreo legătură cu credinţacatolică; totul îi este atît de potrivnic şi atit deidolatru încît e greu de crezut că Evangheliaar fi fost vreodată predicată pe aici.Totuşi, în jurul anului 1570, călugări demnide toată încrederea care veneau din Oaxaca S9,situată la 90 de leghe sud de capitală, m-auasigurat că au văzut picturi foarte vechi zugră-vite pe piei de cerbi, înfăţişînd diferite lucrurice pot fi puse în legătură cu propovăduireaEvangheliei. Unul din desene reprezintă treifemei îmbrăcate şi pieptănate după moda indiană,şezînd după obiceiul femeilor din această ţară.Două stăteau împreună, iar cea de a treia maiîn faţă, ţinînd o cruce de lemn prinsă cu şuviţedin părul ei. înaintea lor, pe o cruce, sta întinsun om gol, ale cărui mîini şi picioare erau legatecu frînghii. Această scenă mi se pare că se referăla Sfînta Fecioară cu cele două surori ale ei, ca şila lisus răstignit. Or, aşa ceva nu putea fi cunoscutdecît dintr-o predică veche.Un alt motiv care mă face să înclin spre ideeacă Evanghelia ar fi fost propovăduită în aceastăţară este că locuitorii cunoşteau spovedaniaorală, prin care penitenţii îşi mărturisesc întaină păcatele satrapilor, iar aceştia le dădeauo pedeapsă şi-i îndemnau să se îndrepte. Eise spovedeau cînd se apropiau de bătrîneţe saucînd erau deja foarte bătrîni. Ei aveau convin-gerea că penitentul care cădea din nou în aceleaşipăcate era de acum fără scăpare, ştiut fiind că66

păcatele nu se iertau decît o singură dată înviaţă. Acest lucru este prezentat pe larg în ceade a doua carte care tratează despre serbărilezeilor. Am mai auzit spunîndu-se, la Potonchan 60

sau la Campeche, că primii călugări însărcinaţicu convertirea locuitorilor au găsit multe lucruricare aveau legătură cu credinţa catolică şi cuEvanghelia. Dacă ar fi adevărat că pe acestemeleaguri s-ar fi propovăduit cîndva Evanghelia,atunci acest lucru ar fi trebuit să aibă loc şiîn alte părţi ale Mexicului şi chiar în Noua Spanie.Personal, sînt foarte surprins că nu s-a găsitnici o astfel de urmă în aceste ţinuturi ale Mexi-cului. Totuşi, s-ar putea ca propovăduirea Evan-gheliei să se fi făcut o bucată de vreme, darcă, după moartea predicatorilor, indigenii să-şipiardă credinţa care le-a fost revelată şi să firevenit la idolatriilc pe care le practicau maiînainte. Am făcut această presupunere, gîndin-du-mă la greutatea pe care am întîmpinat-oîn răspîndirea credinţei la indieni, căci predic înaceste ţinuturi ale Mexicului de mai bine de patru-zeci de ani; am insistat, ajutat fiind de mai mulţidintre fraţii mei, recurgînd la nenumărate mij-loace potrivite pentru a-i convinge de credinţacatolică, fio prin picturi, fie prin predici, fie prinimagini, fie prin modul de a le vorbi. Am făcutîncercări şi cu adulţii şi cu cei mai tineri, în specialîn aceşti ultimi cinci ani, explicîndu-le, în cuvintelimpezi şi concise, tainele în care trebuiau să creadă.Actualmente, în. timpul acestei epidemii, amvrut să probez tăria credinţei celor care vin laspovedanie, aşa cum făcusem mai înainte, iarun foarte mic număr a răspuns aşa cum se cuvenea.Putem trage cu certitudine concluzia că dacă,după ce le-am predicat mai bine de cincizecide ani81, indienii ar fi fost lăsaţi de capul lorfără nici o intervenţie din partea spaniolilor, ar fitrebuit, cred eu, mult mai puţin de cincizeci deani ca să nu mai rămînă nici urmă din ideilecare li se predicaseră. închei, spunînd că esteposibil *ca propovăduirea să fi avut loc cîndva,(,l

in timpuri străvechi, dar indigenii să-şi fi pier-dut cu totul credinţa care le-a fost predicatăşi să se fi întors la. vechile lor practici idolatre.După cum m-am putut convinge din propria-miexperienţă, cu toate străduinţele depuse, indieniiau continuat să se încăpăţîneze în necredinţa lor,iar rezultatul obţinut a fost minim. [...]

Secţiunea a ll-a

OBICEIURI, RITUALURIÎN REGIM SACRAL

1. Persistenţa vechilorsuperstiţiiAl doilea loc, unde se aduceau altădată multejertfe care îi atrăgeau pe oameni de la maridepărtări, se afla în apropierea munţilor Tlaxcala62.Era acolo un templu numit Toci63, unde veneaufoarte mulţi credincioşi pentru a asista la oficie-rea sărbătorii toci, care înseamnă „străbunicanoastră", altfel spus Tzapotlan Tenan, zeiţă atemazcalli-lov * şi a leacurilor. Mai tîrziu, s-a clă-dit acolo biserica Sfînta Ana, iar astăzi existăacolo o mînăstire de călugări a părintelui nostru,Sfîntul Francisc. Indigenii, care vin la sărbătoarede la mai bine de patruzeci de leghe depărtare,continuă să o numească Toci. Tot aşa o numesc şipe Sfînta Ana, după pilda predicatorilor, carespun că Sfînta Ana, fiind bunica lui Iisus Christos,este şi străbunica tuturor creştinilor. De aceeao numesc Toci, ceea ce înseamnă „străbunicanoastră". Toţi acei care vin, ca şi în trecut, lasărbătoarea Toci dau impresia că vin pentru SfîntaAna, dar cum exprimarea este echivocă şi cum eiau cultul trecutului, se poate crede că vin maicurînd din respect pentru amintiri, decît pentructitoria modernă, şi că, prin urmare, ceea ce fac* temazcal — un fel de colibă mică, în apropierealocuinjei, cu funcţie de baie (N. tr.).70

nu este decît idolatrie disimulată căci, ca să vii într-un număr atît de mare şi de la atît de maridepărtări, fără ca sfînta Ana să fi făcut vreo mi-nune în acest loc înseamnă că ei aleargă spre Tocişi nu spre sfînta Ana. în anul 1576, a începutepidemia şi nimeni n-a supravieţuit64. Nu esteoare o misterioasă minune că pedeapsa a începutchiar acolo unde a luat naştere delictul de aascunde idolatria sub pretextul credinţei în SfîntaAna?Al treilea loc unde se aduceau altădată nume-roase jertfe, la care veneau oameni din locuriîndepărtate, este situat la poalele unui vulcan,într-un sat numit Tianquizmanalco (San Juan)65.Se oficia aici o mare sărbătoare în cinstea zeuluiTelpochtli care nu este altul decît Tezcatlipoca.Deoarece indienii îi auziseră pe predicatori spu-nînd că sfîntul Ioan Evanghelistul era neîntinat— ceea ce în limba lor se traduce prin telpochtli —,profitară de ocazie spre a oficia această sărbă-toare ca altădată, sub numele de sfîntul Ioantelpochtli, dar, în realitate, în cinstea lui Telpo-chtli, cel care este, de fapt, Tezcatlipoca; căcisfîntul Ioan n-a făcut nici o minune în acest locşi nu aveau deci nici un motiv ca să vină tocmaiacolo, şi nu în altă parte unde acest sfînt avea obiserică. în zilele noastre, cu prilejul acestei săr-bători, vin aici din ţinuturi foarte îndepărtate,o mulţime de oameni care aduc ofrande. Totul sepetrece ca şi în trecut, cu deosebirea că nu se maifac jertfele şi cruzimile de altădată. Sînt convinscă acea grijă pe care o manifestau de a menţineprefăcătoria pe aceste meleaguri a fost dictată nude iubirea faţă de idoli, ci de zgîrcenie şi de gustulpentru ostentaţie. Ei ţineau cu tot dinadinsul sănu se piardă obiceiul ofrandelor, care le întreţineamîndria deşartă de a vedea aceste locuri onoratede un mare număr de străini veniţi de foarte de-parte. Evlavia pe care mexicanii au dovedit-oaltădată faţă de aceste localităţi provenea dinfaptul că munţii de aici erau cunoscuţi pentruputerea lor de a produce norii ce aduceau ploile.Oamenii care locuiau pe pămînturile udate de71

aceşti nori, recunoscînd că foloasele aduse de ploiveneau, în realitate, de la munţi, se crezurăobligaţi să viziteze aceste localităţi şi să aducămulţumirile lor divinităţii care dăruia ploile şisălăşluia într-acolo. Ofrandele le erau lor o măr-turie a recunoştinţei faţă de bunăvoinţa zeilor.De aceea, locuitorii ţinuturilor udate de norii careveneau din munţi, împinşi, desigur, de demoni saude slujitorii lor, aveau obiceiul evlavios de a vi-zita aceşti munţi, în fiecare an cu prilejul sărbă-toririi care se oficia acolo. La Mexico era sărbă-toarea lui Ciuacoatl numită şi Tonantzin; laTlaxcala sărbătoarea Toci şi la Tianquizmanalcocea a lui Tezcatlipoca. Locuitorii satelor careprofitau de pe urma acestor sărbători, nevrîndsă-şi piardă avantajele, se străduiau să-i convingăpe oamenii ţinuturilor să menţină tradiţia, pentrucă întotdeauna îi vor cinsti pe Tonantzin, Tocitzinşi Telpoclitli, ascunşi sub numele de sfînta Maria,sfînta Ana şi sfîntul Ioan Evanghelistul. Era clarcă poporul care venea la asemenea adunăripăstra, tăinuite în inimă, vechile practici66. Cutoate acestea consider că nu trebuie să li se inter-zică nici pelerinajele, nici ofrandele; avem, înschimb, datoria să le deschidem ochii şi să-i facemsă înţeleagă că nu sînt decît victimele unei erorişi că dacă vin împinşi numai de mincinoasele inspi-raţii de altădată, astăzi totul s-a schimbat şi nuse mai potriveşte cu ceea ce a fost odinioară. Acestlucru ar trebui să-l facă predicatorii buni cunos-cători ai limbii şi obiceiurilor indiene, ca şi aiScripturii [. . .].2. Zămislirea Soarelui67 şi a LuniiIată cum a început luna să lumineze lumea. Sespune că înainte de a fi creată ziua, zeii s-au strînsîn locul numit Teotihuacan88 (satul San Juan,între Chiconauhtlan şi Otumba) şi s-au întrebatunii pe alţii: „Cine îşi va lua sarcina să luminezelumea ?" La care, un zeu, numit Tecuciztecatl,răspunse: „Eu îmi iau sarcina s-o luminez". Zeii72

întrebară a doua oară zicînd: „Şi m. -cineva ?" Apoi se priviră unii pe alţii ca .cine va fi acela, dar nici unul dintre ei nu înu,nea să se ofere spre a îndeplini această misiune,toţi se temeau şi găseau diverse scuze. Unul dintreei, care nu se bucura de nici o consideraţie şi careavea bubas,69 nu spunea nimic şi-i asculta peceilalţi vorbind. Aceştia i s-au adresat spunîndu-i:„Să fii tu acela, micule buboso". El ascultă bucurosceea ce i se porunci şi răspunse: „Primesc poruncaca pe o favoare, aşa să fie". Cei doi aleşi începurăîndată o penitenţă de patru zile. Apoi, aprinserăun foc într-o vatră săpată în stîncă, numităastăzi Tcolcxcalli70. Zeul numit Tecucizteeatladuce drept ofrandă numai lucruri preţioase; căciîn loc de buchete el oferea pene bogate, numitequelzalli *; în loc de cocoloaşe de fîn, el ofereabulgări de aur, în loc de spini de agavă, el ofereaspini făcuţi din pietre preţioase, în locul spinilorînsîngeraţi el oferea spini de mărgean roşu. Înplus, lemnul de copal71, de care se slujeau laofrande, era dintre cel mai bun. Buboso, carese numea Nanauatzin, în loc de ramuri obişnuite,oferea nouă trestii verzi, legate cîte trei. El maidăruia cocoloaşe de fîn şi spini de agavă, stropiţicu propriul său sînge, şi în loc de copal, el ofereacoji de pe bubele sale.Pentru fiecare din aceşti zei s-a construit cîteun turn în formă de deal. Aici făcură ei peni-tenţă, patru zile şi patru nopţi. Aceste dealuri senumesc astăzi Tzaqualli, ele sînt situate în apro-pierea satului San Juan, numit Teotihuacan. Dupăce s-au sfîrşit cele patru nopţi de penitenţă, s-auaruncat de jur-împrejurul acestor locuri ramurile,buchetele şi toate celelalte obiecte de care ei SP

slujiseră. In noaptea următoare, puţin după mie-zul nopţii, cînd slujba trebuia să înceapă, i s-auadus lui Tecucizteeatl podoabele: un penaj şi ojachetă de stofă uşoară. Lui Nanauatzin, bubosul,i s-a acoperit capul cu un fel de coif de hîrtie, is-a atîrnat în faţă o fîşie de stofă ca un patrafir şi* quelzalli — penele păsării quetzal (N. ţi*).73

a fost încins Cu un brîu din hîrtie. La miezul nop-ţii, toţi zeii s-au strîns în jurul vetrei, numităteotexcalli, unde focul ardea de patru zile. Ei sedespărţiră în două şiruri şi se aşezară separat,de o parte şi de alta a focului. Cei doi aleşi s-auaşezat în faţa focului, între cele două şiruri de zeicare stăteau în picioare şi care, adresîndu-se luiTecuciztecatl, îi spuseră: „Hai, Tecuciztecatl,aruncă-te în foc". Acesta încercă, într-adevăr,să se arunce, dar, cum vatra era înaltă şi foartefierbinte, cuprins de frică din cauza prea mariicălduri, se dădu înapoi. Apoi, îşi luă inima-n dinţişi voi să se arunce în flăcări a doua oară, dar, cîndse apropie, nu mai îndrăzni să se arunce şi se opri.A încercat zadarnic de patru ori. Porunca era cănimeni nu avea dreptul să încerce de mai multde patru ori. După ce au fost făcute cele patruîncercări, zeii s-au adresat lui Nanauatzin, spu-nîndu-i: „Hai, Nanauatzin, este rîndul tău săîncerci". De-abia i-au spus aceste cuvinte că elîşi şi adună forţele, închise ochii, îşi luă vînt şi searuncă în foc. A început îndată să trosnească,ca atunci cînd se frige ceva. Tecuciztecatl, văzîndcă celălalt se aruncase în flăcări şi ardea, îşi reca-pătă curajul şi se aruncă şi el în jăratic. Se■spune că, un vultur72 care trecea pe acolo şi-aars penele, aşa se şi explică de ce această pasăreare acum penajul negricios. După el, urmă unjaguar73 care nu s-a ars, ci doar s-a pîrlit puţin;de aceea el a rămas cu pete albe şi negre. Aceastălegendă a dat naştere obiceiului de a numi quauh-tii *, ocelotl **, pe oamenii iscusiţi în meşteşugularmelor. S-a spus mai întîi quauhtli, pentru căprimul care a intrat în foc a fost vulturul, apoiocelotl, pentru că jaguarul s-a aruncat după vul-tur.După ce cele două divinităţi s-au aruncat înflăcări şi au ars cu totul, ceilalţi zei au aşteptat,convinşi fiind că Nanauatzin se va ridica îndată.* quauhtli — vultur (N. tr.).** ocelotl — jaguar (N. tr.).74

Ei au aşteptat aşa timp îndelungat, pînă cîndcerul a început a se face roşiatic şi s-a văzut apă-rînd lumina zorilor. Se spune că zeii au căzut îngenunchi pentru a-l aştepta pe Nanauatzin, deve-nit soare. Dar cum nu ştiau de unde anume vaapărea acesta, ei îşi plimbară privirile de jur-împrejur, neputîndu-se totuşi lămuri de unde aveasă răsară. Unii credeau că dinspre nord, şi-şiîndreptau privirile în acea direcţie. Alţii credeaucă va veni dinspre sud. Dar pentru că zorile stră-luceau puternic din toate părţile, ei bănuiau cutoţii că Nanauatzin se va ivi de peste totdintr-odată. Unii şi-au fixat atenţia spre răsăritşi i-au asigurat pe ceilalţi că soarele va ieşi dinpartea aceea. Această părere a fost cea adevărată.Printre cei care au adoptat-o erau, după cît sespune, Quetzalcoatl, numit şi Ecatl; Totec — caremai poartă două nume: AnaoatlytecuşiTlatlauicTezcatlipoca — şi mulţi alţii, numiţi Mimizcoa, şipatru femei, dintre care prima se numea Tia-capan, a doua Teicu, a treia Tlacoeua şi a patraXocoyotl. Cînd soarele a răsărit arăta foarte roşuşi se legăna uşor, cînd într-o parte, cînd în alta.Nimeni nu-şi putea fixa privirile asupra lui fiindcărazele-i străluceau puternic şi se răspîndeau pestetot orbindu-te. în acelaşi timp, a ieşit şi luna totde la răsărit: mai întîi soarele şi apoi luna, înaceeaşi ordine în care au intrat mai înainte înflăcări. Acei cărora le place să povestească basmespun că soarele şi luna aveau o lumină la fel deputernică, iar zeii văzînd splendoarea celor doiaştri s-au sfătuit încă o dată şi au grăit: „O zeiicum este cu putinţă aşa ceva ? Oare este bine caele să fie asemănătoare şi să lumineze la fel?"Şi atunci hotărîră aşa: „Să fie precum veţi vedea".Şi îndată unul dintre ei începu să alerge şi aruncăîn obrazul lui Tecaciztecatl un iepuraş. Acesta seîntunecă, îşi pierdu strălucirea, iar faţa lui sefăcu aşa cum o cunoaştem astăzi. Cînd soarele şiluna se înălţară deasupra pămîntului şi rămaseră înnemişcare, zeii se sfătuiră din nou şi spuseră:„Cum am putea trăi astfel? Soarele nu se mişcă.Ne vom petrece oare toată viaţa între nişte muri-75

tori de rînd ? Să murim cu toţii şi moartea noastrăsă dea viaţă acestor aştri". Vîntul îşi asumă sar-cina să-i ucidă pe zei, şi-i ucise. Se spune căXolotl nu voia să moară şi le striga zeilor: „O,zei, nu vreau să mor!" Şi plînse atît de mult, încîti s-au umflat ochii. Cînd cel care îi masacra pe zeiajunse şi la el, acesta o luă la fugă şi se ascunseÎntr-un cîmp de porumb transformîndu-se într-otulpină a acestei plante, cu două rădăcini, pecare plugarii o numesc xolotl. Dar, fiind recunos-cut în porumb, el o luă la goană a doua oară şise ascunsese printre agave, transformîndu-seîntr-o dublă agavă, care se numeşte mexolotl.Fiind descoperit şi de această dată, a luat-o dinnou la fugă şi s-a aruncat în apă, transformîndu-seîntr-un peşte numit axolotl.Atunci fu prins, în sfîrşit, şi omorît. Dar, deşizeii au fost ucişi, soarele tot nu se mişcă. Atuncivîntul a început să şuiere şi să-l sufle cu atîtaputere, încît puse astrul în mişcare, silindu-lsă-şi urmeze calea, dar luna rămase pe locul un-de se găsea. Ea nu se urni decît numai du-pă ce soarele se puse în mişcare. Astfel s-audespărţit soarele şi luna, luîndu-şi obiceiul sărăsară la ore diferite. Soarele luminează o zi în-treagă şi luna luminează în timpul nopţii. Dealtfel, s-a spus, şi pe bună dreptate, că Tecuciz-tecatl ar fi fost el soarele dacă s-ar fi aruncat pri-mul în flăcări, căci el doar fusese desemnat maiîntîi, pentru că de mare preţ erau ofrandele sale[...]3. Mitul lui Quetzalcoatl74

Quetzalcoatl a fost preţuit şi considerat drept zeu;la Tulla, el era adorat încă din timpuri străvechi.Templul său, foarte înalt, semăna cu o scară alecărei trepte erau atît de înguste, încît nu puteaipune pe ele nici măcar un picior. Statuia luiera culcată şi acoperită cu mantas. Faţa-i erafoarte urîtă, era bărbos şi avea capul alungit.Supuşii lui erau toţi muncitori sau meseriaşi, şi sepricepeau foarte bine să prelucreze piatra verde76

numită chalchiuitl *, să topească argintul şi săfacă multe alte lucruri de acest fel. Aceste mese-rii îşi trăgeau obîrşia din înţelepciunea lui Quet-zalcoatl, care avea case făcute din pietre preţioase,numite chalchiuitl, sau făcute din argint, dinsidef roşu sau alb, din lemn, din peruzele şi dinpene bogate. Supuşii lui erau foarte sprinteni, eiputeau ajunge oriunde. Există un lanţ de munţinumiţi şi astăzi Tzatzitepetl75, unde trăia uncrainic public care avea sarcina de a-i chema pelocuitorii satelor şi oraşelor, ce se aflau la o dis-tanţă de peste o sută de leghe pe Anahuac. Eiîi auzeau vocea de la mari depărtări şi veneau deîndată să vadă ce anume dorea Quetzalcoatl. Sespune, de asemenea, că acest zeu era foarte bogatşi că avea toate cele trebuitoare pentru mîncareşi băutură, că porumbul era din abundenţă,tărtăcuţele76 erau mari, măsurînd un braţ dejur-împrejur, iar ştiuleţii de porumb creşteau atîtde lungi, încît măsurau mai multe braţe; tulpi-nile de sfeclă erau şi ele foarte lungi şi atît degroase, încît te puteai urca pe ele. ca într-uncopac. Se semăna şi se recolta bumbac de toateculorile: roşu, stacojiu, galben, cafeniu, alburiu,verde, albastru, negru, întunecat, portocaliu şiarămiu; aceste culori erau naturale şi apăreauo dată cu planta. Se mai spune că în oraşul Tullancreştea o mare varietate de păsări cu penaj bogat,foarte diferit colorate, care se numeau xiuhlo-totl, quetzaltotoll, gaquan şi tlauhquechol şi multealtele care cîntau foarte frumos. în plus, Quet-zalcoatl avea toate bogăţiile din lume: aur, argint,pietre verzi numite chalchiuitl şi multe alte lucruripreţioase, precum şi numeroşi arbori de cacaode diverse culori. Vasalii lui Quetzalcoatl eraufoarte bogaţi; nimic nu le lipsea; nu ştiau ceeste sărăcia, porumb aveau din abundenţă. Deaceea nu trebuiau să se hrănească cu ştiuleţimici, pe care îi foloseau numai ca lemne de focpentru a-şi încălzi baia. Se mai povestea că Quet-zalcoatl îşi făcea penitenţa înţepîndu-şi picioarele* chalchiuitl — smarald (N. tr.).

şi cu sîngele lui însîngera spinii de agavă. Lamiezul nopţii, se spăla cu apă dintr-o fîntînănumită xicapoyan. Acest obicei, aşa cum era prac-ticat de Quetzalcoatl în oraşul Tullan, a fostpreluat de preoţii şi slujitorii idolilor mexicani.Dar bogăţia lai Quetzalcoatl şi a tolteoilorera pe sfîrşite; trei oameni, numiţi Uitzilopochtli,Titlacauan şiTlacauepan, care se pretindeau ghici-tori, făcînd şedinţe de spiritism, şi care făcuserădeja nenumărate escrocherii în oraşul Tullan, Icpuseseră gînd rău. Primul a fost Titlacauan, care,îmbrăcat ca un moşneag cu părul alb, se dusela palatul lui Quetzalcoatl şi le spuse pajilor:„Vreau să-l văd pe rege şi să-i vorbesc". „Pleacăde aici —- i s-a răspuns—, pleacă moşule; nupoţi să-l vezi, regele este bolnav, n-ai face decîtsă-l plictiseşti şi să-l deranjezi." Moşneagul spuseatunci: „Trebuie să-l văd". Pajii îi răspunseră:„Aşteaptă". Ei i-au spus lui Quetzalcoatl că unbătrîn. vrea să-i vorbească şi au adăugat: „Stă-pîne, noi l-am. alungat, dar el refuză să plece,spunînd că trebuie neapărat să te vadă". Quetzal-coatl răspunse: „Să vină; îl aştept de mai multezile". Bătrînul fu chemat şi el intră în încăpereaunde se găsea Quetzalcoatl, căruia îi spuse: „Cumte simţi fiule? Am adus un leac ca să-l bei".Quetzalcoatl îi răspunse: „Bine ai venit, moşule,te aştept de mult". Iar acesta îl întrebă pe Quet-zalcoatl : „Ce mai faci, cum o duci cu sănătatea ?"Quetzalcoatl răspunse: „Sînt foarte necăjit; mădoare tot corpul; nu pot să-mi mişc nici mîinile,nici picioarele". Bătrînul spuse atunci regelui:„Stăpîne, priveşte aici, licoarea pe care ţi-amadus-o este bună şi te va salva. Oricine bea dinea, se îmbată; dacă vrei să o bei, te vei îmbătaşi te vei vindeca, te vei simţi înduioşat şi veirătăci cu gîndul la dureroasele osteneli ale morţii".Quetzalcoatl răspunse: „O, moşule, unde trebuiesă plec?" Moşneagul răspunse: „Vei fi silit săte duci la Tullan—Tlapallan, unde te aşteaptăun alt bătrîn, veţi sta de vorbă amîndoi şi, laîntoarcere, vei fi transformat într-un adolescent,78

vei avea chiar o a doua copilărie". La acestevorbe, o mare emoţie puse stăpînire pe inima luiQuetzalcoatl, căruia bătrînul îi mai spuse încă:„Stăpîne, bea această licoare". „Nu vreau s-obeau", spuse Quetzalcoatl. Dar bătrînul insistă:„Bea, Stăpîne, spuse el, dacă nu bei acum, o săvrei s-o bei mai tîrziu; ridic-o cel puţin, pînăîn dreptul frunţii tale şi bea o picătură". Quetzal-coatl gustă, apoi o bău77 toată strigînd: „Ce-iasta? S-ar părea că este bună şi gustoasă; astam-a vindecat, nu mai sînt bolnav, m-am făcutsănătos". „Hai, înc-o duşcă, spuse bătrînul, şisă mai bei şi altă dată, căci este foarte bună şi tevei simţi şi mai bine." Quetzalcoatl a mai băutşi altă dată şi se îmbată. începu să plîngă cujale şi inima lui înduioşată se lăsă amăgită deideea plecării, fără ca vicleşugul bătrînului pre-zicător, a cărui victimă era, să-l facă să renunţela acest gînd. Licoarea pe care Quetzalcoatl obău nu era altceva decît vinul alb din regiune,făcut din agave numite îcometL4. Mitul lui UitzilopochtliIată ce ne-au povestit bătrînii indigeni desprenaşterea diavolului numit Uitzilopochtli, pe caremexicanii îl ţineau în mare cinste, înconjurîndu-lcu deosebită veneraţie. Există în apropiereaoraşului Tulla un munte numit Coatepec78; acolotrăia o femeie numită Coatlicue, mama a nu-meroşi indieni, numiţi Centzonuitznaua, careaveau o soră numită Coyolxauhqui. Această femeie,Coatlicue, făcea penitenţă, curăţind în fiecare ziMuntele Coatepec. Într-o zi, pe cînd mătura, cade obicei, muntele, un mic ghem de pene, ase-mănător unei bobine de aţă, căzu pe ea. Ea l-aluat şi l-a pus în sîn, spre pîntece, sub fustă.După ce a terminat de măturat a căutat ghemul,dar nu l-a mai găsit. Se spune că atunci a rămasea însărcinată. Indienii centzonuitznaua, văzîndcă mama lor este însărcinată, s-au înfuriat cumplitşi au întrebat-o: „Cine te-a lăsat gravidă? Cine7?,-

ne-a făcut de ruşine şi de ocară?" Iar sora lor,Coyohcauhqui, le spunea: „Fraţilor, hai s-oucidempe mama pentru că ea rămînlnd însărcinată ne-afăcut de rîs".Aflînd toate acestea, Coatlicue era tare mlh-nită şi speriată, dar copilul pe care-l purta înpîntece îi vorbea şi o liniştea spunîndu-i: „Sănu te temi, ştiu eu ce am de făcut". Aceste cuvinteau liniştit-o pe Coatlicue, care şi-a recăpătatcurajul. Pe de altă parte, hotărîţi s-o omoarepe mama lor, pentru dezonoarea şi infamia cucare îi acoperise, indienii centzonuitznaua erau totmai porniţi împotriva ei, ca şi sora lor Coyolxauh-qui, care îi hărţuia tot timpul, îndemnlndu-i s-oomoare. Aşadar, indienii se înarmaseră şi se pre-gătiseră pentru luptă, împletindu-şi părul şi le-gîndu-l după moda vitejilor războinici. Dar unuldintre ei, numit Quauitlicac, i-a trădat, spunîndu-ilui Uitzilopochtli — care era încă în plntecul ma-mei sale — tot ce vorbeau indienii intre ei. Uit-zilopochtli îi răspunse: „O! unchiule, uită-te cuatenţie la ce fac, ascultă ce-şi spun, pentru caeu să ştiu ce anume trebuie să fac". După ceau luat hotărîrea s-o ucidă pe Coatlicue, indieniicentzonuitznaua s-au îndreptat spre locul undese găsea mama lor. în frunte, mergea sora lorCoyolxauhqui. Ei erau înarmaţi cu tot felul dearme, împodobiţi cu clopoţei, cu suliţe, aşa cumse obişnuia.Quauitlicac se urcă pe munte ca să-i spunălui Uitzilopochtli că indienii centzonuitznaua ve-neau să-l omoare. Uitzilopochtli îi spuse: „Uită-tebine, unde sînt în această clipă?" Quauitlicac îirăspunse că ei au ajuns în locul numit Tzom-pantitlan. Uitzilopochtli întrebă iar: „Şi acumunde sînt?" — şi Quauitlicac îi spuse că ei auajuns la Goaxalco. Apoi, Uitzilopochtli întrebădin nou: „Şi acum unde sînt?" I s-a răspuns căvor ajunge îndată la Petlac. Uitzilopochtli în-trebă din nou pe Quauitlicac: „Şi acum undeau ajuns ?" El răspunse că erau pe la mijloculmuntelui. Şi iarăşi Uitzilopochtli întrebă: „Undesînt acum?" I s-a răspuns că sînt foarte aproape80

de el şi că în fruntea lor mergea Coyolxauhqui.Dar, chiar în clipa în care indienii centzonuitz-naua au ajuns în faţa lui, se născu Uitzilopochtli,care purta o pavăză rotundă albastră, numitătencuch, şi o suliţă de aceeaşi culoare; faţa luiera vopsită şi pe cap purta o podoabă înaltă depene lipite; piciorul stîng îi era plăpind şi acoperitcu pene; coapsele şi. braţele le avea vopsite totîn albastru. Uitzilopochtli porunci lui Tochan-calqui să dea foc unui şarpe din lemn de pin,numit xiuhcoatl. Acesta îl aprinse şi atunci Coyol-xauhqui, rănită şi făcută zob, muri. Capul eirămase pe acest munte, Coatepec. Apoi Uitzilo-pochtli se ridică, îşi luă armele şi porni în urmă-rirea indienilor centzonuitznaua, alungîndu-i de pemunte în vale, luptînd cu vitejie şi făcînd în-conjurul muntelui de patru ori. Ei nu puturănici să se apere, nici să-i facă vreun rău; aufost învinşi şi mulţi dintre ei şi-au găsit moartea.In zadar l-au implorat ei pe Uitzilopochtli sănu-i mai urmărească şi să înceteze lupta; acestanici nu voia să audă şi le-a interzis ca vreunuldintre ei să mai rămînă pe acele meleaguri. I-aomorît aproape pe toţi. Au scăpat doar cîţivadintre cei care au fugit şi au ajuns într-un locnumit Uitzlampa. Şi Uitzilopochtli avu partede multă pradă, capturîndu-le chiar şi armelenumite anecuhiotl.Uitzilopochtli se mai numea şi Tetzauitl, pen-tru că se spunea că Coatlicue rămăsese însărcinatăcu un ghem de pene, şi nu se ştia cine este tatălsău. Mexicanii l-au ţinut în mare cinste şi l-auonorat în diferite feluri, considerîndu-l drept zeulrăzboiului, fiindcă i-a ajutat în lupte. Ceremoniilepe care mexicanii le făceau în cinstea lui Uitzilo-pochtli au fost copiate după altele mult mai vechice dăinuiau încă în sierra din Coatepec.5. Palatu! SoareluiIată ce povestesc bătrînii cu privire la aceiacare se duceau la palatul Soarelui79. Aici se strîn-81

geau toţi vitejii şi toţi soldaţii care mureau înrăzboi. Ei locuiau în aripa de răsărit a acestuilăcaş. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, îşi puneauarmurile şi se duceau în întîmpinarea soarelui,strigînd şi făcînd zarvă mare. I-o luau înainte,prefăcîndu-se că se luptă între ei, în semn debucurie, şi îl escortau astfel pînă la amiază, pecare ei o numesc nepanlla lonaliuh. Bătrânii maispun că nu numai femeile care mor în război,ci şi acelea care mor la naştere se duc la palatulSoarelui, pentru a locui acolo în partea de apusa cerului, unde se culcă soarele, şi care din acestmotiv se numeşte ciuallampa sau casa femeilor.Dimineaţa, cînd soarele răsărea, bărbaţii se du-ceau să-l sărbătorească şi-l însoţeau pînă la amiază.Apoi, femeile, punîndu-şi şi ele armele, îl escortauşi se războiau mai mult în joacă, în semn debucurie. Bărbaţii îl luau în tovărăşia lor şi serăspîndeau prin grădinile cerului, hrănindu-se cuflori, pînă în ziua următoare. începlnd de laamiază, era rîndul femeilor să-l însoţească şi să-ldistreze pe soare în drumul său, care coboraspre apus. Ele îl purtau pe o litieră făcută dinpene bogate; zburdau în jurul lui, scoţînd chiotede bucurie, şi-şi dădeau toată osteneala pentrua-l înveseli. Cîteva clipe mai tîrziu, ele îl lăsaupe tărâmul unde asfinţea; de aici îl luau locuitoriiinfernului pentru a-l conduce la locuinţa lor. Bă-trînii spuneau că în momentul cînd la noi seînnoptează, în infern începe ziua. Morţii care lo-cuiau acolo, se trezeau din somn, se sculau şipuneau stăpînire pe soare, în timp ce femeilecare-l conduseseră se risipeau şi coborau pe pămînt,căutînd fusuri pentru a toarce, suveici pentru aţese, permite şi toate cele trebuitoare pentru ţesutşi brodat. Desigur, demonul făcea toate acesteaca să înşele lumea, căci el apărea adesea pe pă-mînt deghizat in aceste femei numite mociua-quelzque, care veneau la soţii lor şi le cereaufuste şi uipilli*. De aceea, femeile care mor lanaştere se numesc mociuaquetzque, în credinţa că* uipilli — un fel de bluză (N. tr.).02

ele au devenit zeiţe; şi tot de aceea, cînd o fe-meie moare, moaşa îi adresează cuvinte de slavăca şi unei divinităţi, chiar înainte de a fi îngropată,spunînd cele ce urmează: „O, fiica mea multiubită, curajoasă, frumoasă şi tînără turturică,ai muncit şi te-ai străduit ca o femeie inimoasă;ai învins purtlndu-te ca şi mama şi stăpîna ta,Giuacoatl sau Quilaztli; ai luptat cu îndrăzeală.Cu cîtă îndemînare ai folosit scutul şi spada cuOare mama ta, Giuacoatl sau Quilaztli, te-a înarmat;Trezeşte-te, hai, scoală-te fiica mea I S-a făcutziuă şi se văd deja primele lumini ale zorilor.Rîndunelele şi toate celelalte păsărele au începutsă cînte. Scoală-te fiica mea şi puneţi podoabele;du-te în acele locuri încîntătoare, unde este lo-cuinţa soarelui, tatăl tău; acolo, toate fiinţeletrăiesc în bucurie, mulţumire şi desfătări. Iată,vin să te ia femeile cerului, surorile soarelui caresînt tot timpul vesele şi mulţumite. Du-te cusoarele, căci el este părintele universului. Micaşi draga mea stăpîna, ai luptat cu bărbăţie şi aiînvins. Străduindu-te, ai obţinut gloria trium-fului şi a vredniciei tale. Ai avut multe necazurişi osînda ta a fost lungă. Moartea preafericităde care ai avut parte iţi vine de minune. Ce-arfi fost dacă, din întîmplare, această moarte ar fifost sterilă, fără nici un merit şi fără nici o cinste ?Neîndoielnic, aşa ceva nu-i cu putinţă, căci sa-vîrşirea ta a fost preacinstită şi foarte rodnică.Cine ar fi putut să te copleşească cu atîtea fa-voruri? Cine a cîştigat mai bine decît tine obiruinţă prea fericită, pentru că moartea ţi-a dăruitviaţa veşnică, ca să te bucuri în desfătări cuzeiţele cerului numite Giuapipiltin ? Du-te acum,mult iubita mea fiică, urcă încetişor spre eleca să ai şi tu partea ta de divinitate. Du-te, elete vor primi şi vor fi lîngă tine; cîntecele taleîl vor bucura pe tatăl nostru, soarele. Insoţeşte-lmereu peste tot, pe unde se va duce să răspîn-dească fericirea. Mult iubita mea fiică, stăpînamea, ne-ai părăsit, noi rămînem aici, noi sărmanibătrîni şi bătrîne, nevrednici de atita glorie. Ţi-aipărăsit părinţii şi ai plecat. Nu din voia ta; ai83

fost chemată şi ai urmat vocea care te-a strigat.Ce ne vom face fără tine? Vom fi pierduţi, or-fani şi fără nici un sprijin! Nu vom fi decît niştebieţi bătrîni nenorociţi, copleşiţi de necazuri. O,stăpîna mea! Ne-ai lăsat pe pămînt, ca să pri-begim din poartă în poartă pe uliţi, săraci şiprăpădiţi. Te rugăm să-ţi aminteşti de noi acolo,în noua ta locuinţă şi să îngrijeşti de sărăciaîn care ne vom zbate pe această lume. Vom, muride căldură, de frig şi de ger, toate acestea umplude spaimă sărmanele noastre trupuri, plămăditedin ţarină. Sîntem flămînzi şi nu avem cu ce săne potolim foamea. Mult iubita mea fiică şi preacinstită stăpînă, te rugam să ne vizitezi pe pă-mînt, coborînd din acel loc de plăceri şi fericireunde ai rămas pentru totdeauna, şi unde veitrăi de-a pururi în tovărăşia Stăpînului Nostru,pe care-l vezi cu proprii tăi ochi şi cu care staide vorbă. Roagă-l pentru noi şi cere-i să ne ocro-tească, numai aşa ne vom căpăta liniştea".6. Jertfă în cinstea zeuluiTezcatlipoca80

La această sărbătoare era jertfit un flăcău în-zestrat cu osebite însuşiri, care fusese răsfăţatvreme de un an întreg; se spunea că semăna leitla chip şi la port cu Tezcatlipoca. După moar-tea celui care fusese astfel copleşit de privilegiiun an de zile, era ales îndată un altul în loculsău; şi el se bucura tot atît timp de aceleaşirăsfăţuri şi dezmierdări. De altfel, mai mulţicoconi aveau aceeaşi menire, ei fiind pregătiţidin vreme şi ţinuţi în rezervă, ca să se poatăalege repede un alt succesor în locul celui caremurise. Aceştia erau aleşi dintre prizonierii ceimai chipeşi, fiind daţi apoi în grijă unor paz-nici numiţi calpixque. Ei trebuiau să fie cît maiîndemînatici şi, totodată, cît mai dăruiţi dinpunct de vedere al calităţilor fizice; fără vreundefect corporal. Alegerea acestui fecior era fă-cută pentru un an de zile, timp în care era în-84

văţat să cînte perfect la flaut şi să poarte cueleganţă florile şi trestiile fumegînde, după modamarilor seniori şi a curtenilor. Era învăţat săfumeze cu graţie, să miroasă delicat parfumulflorilor şi să meargă precum merg nobilii şi prin-ţii, înainte de a se anunţa în mod public că unuldintre tineri era hărăzit morţii, ei erau straşnicpăziţi de acei calpixque, care depuneau multăstăruinţă pentru a-i învăţa să vorbească cuviin-cios, să salute politicos pe cei întîlniţi în cale şisă dovedească totdeauna, printr-o comportarealeasă, buna educaţie pe care o primiseră. Tî-nărul ce trebuia să fie jertfit în anul acela, încinstea sărbătorii zeului, era salutat de toţi pecare îi întîlnea cu cel mai mare respect, cu osupunere umilă, cu adoraţie, sărutîndu-se pă-mîntul pe unde trecea. Dacă din pricina meticu-loaselor îngrijiri, tînărul se îngraşă cumva, i sedădea să bea apă sărată ca să se menţină zvelt.Din clipa în care se hotăra că este hărăzitmorţii, la sărbătoarea acestui zeu, el porneasă se plimbe pe străzi cîntînd la flaut şi ducîndcu el trestii de fumat; era liber să se plimbeprin oraş ziua şi noaptea, însoţit de opt paji,îmbrăcaţi după moda veche de la palat. De în-dată ce se ştia omul care trebuia să fie sacrifi-cat cam prin vremea Paştelui, regele însuşi seinteresa şi poruncea să i se dea haine frumoaseşi scumpe, pentru că el era deja considerat zeu.I se vopseau faţa şi tot corpul. Capul îi era aco-perit cu pene de cocoş albe, lipite cu răşină, şipărul îi ajungea pînă la cingătoare. Pe. hainelelui scumpe, i se punea o ghirlandă din flori, undublu lanţ făcut din aceleaşi flori îi trecea pesteumeri, înfăşurîndu-l de două ori pe după subsuori.Doi cercei de aur îi atîrnau la urechi şi un colierde pietre preţioase îi înconjura gîtul. O piatrăscumpă alburie îi atîrna pe piept. El purta oapărătoare de bărbie, alungită, făcută din scoicide mare. Pe spate avea ca podoabă o pungă pă-trată de stofă albă, de mărimea unei palme cubordură şi cu ciucuri. Pe braţe, deasupra coate-lor, avea brăţări mari de aur. De jur-împrejurul85

încheieturilor de la mîini atîrna lin şirag de pietrepreţioase, care ajungea pînă aproape de coate:Mai purta o manta bogată, ţesută ca o plasă şicu franjuri foarte frumoase pe margini. Era în-cins cu o bucată de stofă scumpă numită maxt-latl folosită pentru acoperirea părţilor inferioaraale corpului. Capetele, late de o palmă, ca dealtfel toată bucata de plnză, erau foarte fin lu-crate şi atîrnau în faţă pînă aproape de genun-chi. La picioare avea clopoţei de aur, care sco-teau un clinchet plăcut peste tot pe unde tre-cea. El purta nişte cotaras * vopsite într-un modneobişnuit, care se numeau ocelonacace **. Ast-fel era îmbrăcat şi împodobit bietul tlnăr oaretrebuia sacrificat la această sărbătoare. Dar a-cestea nu erau decît podoabele începutului dean. Douăzeci de zile înaintea sărbătorii, i se schim-bau hainele şi i se ştergea vopseaua cu care fu-sese acoperit. Era căsătorit cu patru tinere, cucare el se desfăta în cele douăzeci de zile cîte îimai rămîneau de trăit. I se aranja atunci păruldupă moda căpitanilor; i se lega părul din creş- •tetul capului cu o panglică împodobită cu unciucure frumos. în locul şuviţelor de păr tăiate,se puneau două panglici cu ciucuri din pene, aurşi tochomitl ***, lucrate cu deosebită măiestrie[. . .] Cele patru tinere soţii primiseră şi ele o edu-caţie aleasă. Erau botezate cu numele a patrueeiţe: Xochiquetzatl, Xilonen, Atlatonan şi Uix-tociuatl. Cu cinci zile înainte oa victima să fiesacrificată i se făceau toate onorurile, la fel oaunui zeu. Regele rămînea în palatul sau, In timpce întreaga curte mergea în urma tlnărului. Pre-tutindeni se făceau banchete solemne, areytos8l

şi baluri. In prima zi, serbarea avea loo în car-tierul Tecanman; în oea de a doua zi, în cartierulunde se păstra imaginea lui Tezcatlipooa; în ceade a treia zi, serbarea avea loc pe dealul numit cotaras — sandale (N. tr.). ocelonacace — care au urechi de jaguar jN. tr.). tocomitl — păr de iepure folosit la ţesături (N.tr.).86

Tepetzinco, care se găseşte în laguna îlquioa,ontlapia, ontlalguya, inie onUapia, itoti; iar încea de a patra zi, pe un alt deal din lagună, nu-mit Tepepulco. După cea de a patra solemnitate,tmărul era pus într-o canoa acoperită cu un cort,care-i aparţinea regelui. Soţiile lui erau cu elşi-l îmbărbătau. Plecaţi din Tepepulco, ei plu-teau spre un loc numit Tlapitzaoian, care segăsea în apropiere de Insulele Iztapalapan; apoi,spre Chalco, în punctul unde se găsea un dealcunoscut sub numele de Acaquilpan Caualtepec.în locul acesta, el se despărţea de soţiile lui, caşi de ceilalţi oameni, care se întorceau în oraş;nu mai era însoţit decît de cei opt paji care pe-trecuseră cu el un an întreg. Dus fără zăbavăîntr-un mic templu prost construit de la margi-nea drumului, izolat de orice locuinţa, la apro-ximativ o leghe de capitală, urca singur treptelescării care se ridica în faţa lui. Pe prima treaptăfrîrigea unul din flautele la care cîntase, pevremea cînd era fericit; pe cea de a doua, elrupea un altul, pe cea de a treia un altul şi totaşa le făcea pe toate bucăţele în timp ce urcaînspre părţile superioare ale templului. Cînd a-jungea sus, satrapii, care erau pregătiţi să-l o-moare, puneau mîna pe el, îl aruncau pe butuculde piatră şi în timp ce-l ţineau culcat pe spate,strîngîndu-i bine picioarele, mîinile şi capul, celcare ţinea cuţitul de obsidian îl înjunghia cu olovitură puternică; după aceea, îi scotea cu-ţitul din piept şi băgîndu-şi mina prin spintecă-tură, îi smulgea inima pe care i-o oferea soarelui.Astfel erau omorîţi toţi acei destinaţi jertfei; dartînărul menit anume vreme de un an nu eraaruncat, ca ceilalţi pe trepte pînă jos. Patruoameni îl apucau şi îl coborau în curtea templu-lui, unde i se tăia capul, care era pus apoi învîrful unui băţ numit tzompantli. Astfel se sfîr-şea viaţa acestui nenorocit, care fusese îngrijitşi cinstit timp de un an. Ritualul — se pare pil-duitor — se tîlcuia astfel: cei care stăpîneau bo-87

gătii şi se bucurau în timpul vieţii de toate plă-cerile, aveau să sfîrşească aidoma, în durere şisărăcie [. . .]7. Jertfa prin ardere82

Prizonierii aveau corpul vopsit în alb şi cingă-torile lor erau de hîrtie. Ei purtau nişte benzi dehîrtie albă, ca nişte petole, prinse de umeri pela subsuori, de o parte şi de alta; pe cap aveauhîrtii fin tăiate, înconjurate cu pene. De buzainferioară le atîrna un inel de pene, obrazul eravopsit cu negru şi restul feţei cu roşu închis.Areyto-VLl dura pînă la căderea nopţii. Dupăapusul soarelui ceremonia era întreruptă, iarprizonierii conduşi în case speciale situate înfiecare cartier, numite calp ulii. Aici erau pă-ziţi de stăpînii lor, care nu dormeau şi nu-i lă-sau nici pe prizonieri să doarmă. Noaptea, tîr-ziu, toţi bătrînii din cartier se întorceau la eiacasă. La miezul nopţii, stăpînii îşi luau sclavii;fiecare pe al său, şi stînd dinaintea focului leretezau un smoc de păr din vîrful capului, tunzln-du-l pînă la piele cu un cuţit numit „ghearede erete". Această şuviţă era păstrată ca relicvă,în amintirea vrednicei de care dăduseră dovadă83.Smocul era legat cu aţă roşie de două sau treimănunchiuri de pene de bîtlan şi păstrat în si-pete mici, numite „sipete cu păr". Acest sipet,adus de stăpînul prizonierului acasă la el, eraagăţat de grindă, într-un loc de unde se puteavedea bine, ca să se ştie că el făcuse prizonieriîn război. Cutiuţa rămînea acolo cît timp trăiael.După oe tăiau acea şuviţă de păr, stăpîniise odihneau puţin, nu înainte de a întări pazaprizonierilor, ca nu cumva aceştia să fugă. înzori, captivii erau înşiruiţi In faţa unui loc nu-mit tzompantli, unde se găseau capetele celorcare fuseseră sacrificaţi mai înainte. Atunci, unuldintre satrapi venea să le ia micile fîşii de hîrtie,pe care ei le ţineau în mînă pentru a arăta că88

erau condamnaţi la moarte. În acelaşi timp, leluau şi celelalte hîrtii cu care erau împodobiţi,precum şi pelerinele, dacă aveau. Toate acesteaerau aruncate în focul care ardea într-un vas depiatră. îmbrăcămintea şi gătelile ce le purtau,totul era scos rînd pe rînd şi aruncat în flăcări,în ideea că aceşti nenorociţi nu mai aveau nevoi»nici de haine, nici de vreun obiect, hărăziţi fiindsă moară peste cîteva clipe. în vreme ce stăteauastfel despuiaţi, aşteptîndu-şi moartea, apăreaun satrap acoperit cu tot felul de podoabe şiţinînd în braţe statuia zeului Paynal, gătit, cutoate însemnele puterii sale. Acesta, se îndepărtaapoi, ca să se urce în templul unde captivii ur-mau să fie jertfiţi. Abia ajuns la locul supliciului,numit Tlacacouhcan, se întorcea, cobora, treceadin nou prin faţa prizonierilor şi urca iarăşi caprima oară. Stăpînii sclavilor erau puşi şi ei înrînd, fiecare alături de captivul său. Cînd Paynalurca pentru a doua oară, fiecare dintre ei îşilua prizonierul de păr şi-l ducea în locul numitApetlac. După ce rămîneau cu toţii o vreme acolo,veneau cei care trebuiau să-i arunce în foc. Lise pudra faţa, din belşug, cu tămîia păstrată înnişte punguliţe, pe care le purtau cu ei. Apoi,li se puneau piedici la picioare, li se legau mîinilela spate, şi erau urcaţi pe umeri pînă pe creş-tetul templului, unde ardea un foc mare, în careerau de îndată aruncaţi. Numaidecît se ridica unnor gros de cenuşă şi fiecare din aceşti nenoro-ciţi, făcea în cădere o gaură în vatra plină dejăratec şi de cenuşă încinsă; el se zvîrcolea, înhohote de plins şi trupul lui sfîrîia ca şi carneaunui animal fript, pielea i se acoperă de băşi-cuţe şi în timpul acestor cumplite chinuri eraîntors cu nişte cleşti, apoi era tîrît de satrapipe pămînt şi pus pe un butuc. Acolo, i se făceao tăietură lungă de la un sîn la altul sau puţinmai jos şi i se scotea inima, care era aruncată lapicioarele statuii lui Xiuhtecutli, zeul focului.Astfel erau jertfiţi captivii cu prilejul acesteisărbători. Cum se termina ritualul sacrificiului,toată lumea se întorcea acasă, iar satrapul du-8?

cea înapoi statuia zeului Paynal, aşezînd-o lalocul obişnuit. Bătrînii care-i slujeau acestui zeu,îl însoţeau şi ei. Cînd zeul era de-acum aşezat cugrijă la locul lui, coborau cu toţii din templu şise duceau să cineze pe la casele lor [. . .]8. Sacrificarea unei femeiîn cinstea zeiţei XilonenIn zece ale lunii, se oficia sărbătoarea numităuei tecuilhuitl.M Cu acest prilej, în cinstea zeiţeiXilonen85, se sacrifica o femeie, considerată afi imaginea acestei divinităţi. De aceea era gă-tită cu podoabele ei. I se vopsea faţa în douăculori, fruntea cu roşu8(i, iar de la nas in jos cugalben87. Capul îi era împodobit cu o coroanăde hîrtie în patru colţuri, din mijlocul căreia seînălţa un smoc de pene, variat colorate. Maimulte coliere de pietre preţioase mari îi atîrnaula gît, avînd la mijloc un medalion rotund deaur. Purta o mantie brodată cu figuri diaboliceşi fuste cu podoabe asemănătoare; totul era deo eleganţă rafinată şi de un lux deosebit. Sanda-lele ei aveau dungi roşii. Cu braţul stîng ţinea opavăză rotundă şi în mîna dreaptă avea un bas-ton stacojiu. Astfel împodobită, era înconjuratăde mai multe femei care o conduceau către lo-curile, în număr de patru, unde aleasa îi ofereazeiţei darul de tămîie. Ceremonia avea loc după-amiaza, în ajunul zilei cînd urma să moară. Lo-curile desemnate pentru ofrandă reprezentau celepatru tipuri folosite de aceste popoare la numă-rătoarea anilor. Primul tip se numea acall, careînsemna trestie; al doilea teipail, însemna piatrăde obsidian avînd forma unui vîrf de lance; altreilea, calli, se tălmăcea casă, al patrulea, nu-mit tochtli, însemna iepure. Cu aceste patru ti-puri,88 ei grupau anii pînă la treisprezece, iar cuaceste grupuri se calculau vîrstele pînă la cinci-zeci şi doi de ani.După ce făceau aceste patru popasuri, femeile,avînd-o în mijlocul lor pe aceea care trebuia sa-90

crificată, îşi petreceau restul nopţii de dinainteasupliciului cîntînd şi dansînd în faţa templuluizeiţei Xilonen. Se cînta imnul compus în onoa-rea acestei zeiţe. în ziua respectivă, toţi bărbaţiide frunte dansau ţinînd în mînă toiege de porumb,pe care păreau că se sprijină şi care se numeautolopanitl. Femeile, la rîndul lor, dansau cu aceeacare urma să fie sacrificată. Ele erau vopsite pefaţă, de la bărbie pînă la nas, cu galben, iarobrajii şi fruntea cu roşu. Aveau picioarele şibraţele acoperite cu pene roşii, şi în plus, purtaughirlande şi şiraguri de flori galbene numiteccm,poalxoehifl. Acelea care erau în frunte şiconduceau danţul se numeau ciăallaniaeazque;ele slujeau în templu şi trăiau în mînăstiri. Băr-baţii continuau să danseze, dar nu împreunăcu femeile, ci separat, pentru că acestea dansauşi cîntau jur-împrejurul victimei. Erau acompa-niate la teponazlli *, care nu avea decît o limbăde lemn în partea de sus şi o alta în partea dejos. Cea de jos era legată de o strachină careatîrna, şi, în felul acesta, instrumentul suna maibine decît atunci cînd avea două limbi în parteade sus şi nici una în partea de jos. Acest tepo-nazlli se numea tecomapiloa. Cîntăreţul îl ţineala subsuoară, căci era astfel meşterit ca să nuse potrivească decît în acel loc." Dansul nobili-lor se desfăşura dinaintea tuturora. Ei nu fă-ceau figurile obişnuite la areylos, ci ceva ce se-măna cu dansurile din Vechea Castilie, în caretoţi dansatorii în acelaşi timp îşi mişcă trupulcu unduiri şerpuitoare. Slujitorii idolilor dansauşi ei, în sunetul aceluiaşi teponazlli, cîntînd dincornuri şi cochilii marine; cînd se întîmpla casatrapii să facă un ocol şi să treacă prin faţa zeiţeiXilonen, ei aveau grijă să afume cu tămîie întot locul pe unde treceau. Cel care trebuia să-idea femeii lovitura de moarte era acoperit cufel de fel de podoabe. Pe spate purta un smoc depene frumoase, care ieşeau din ghearele maestru* teponaztli — un fel de tobă de lemn orizontală(N. tr.).91

meşterite ale unui vultur. Un alt slujitor şedeamai In faţă, ţinînd o scîndură cu clopoţei. Cîndse ajungea la templul zeului Cinteotl, unde femeiatrebuia să fie sacrificată, satrapul care duceaaceastă scîndură se oprea, o ridica drept în faţaei şi se pornea să facă zarvă mare, mişcînd-o întoate direcţiile şi împrăştiind totodată tămîie pejos. Intre timp, femeia era urcată în partea su-perioară a templului. Acolo, unul din satrapi olua în spate, iar altul îi tăia capul. îndată i seşi spinteca pieptul şi i se smulgea inima, careera aruncată într-un vas [. . .]9. Jertfa în cinstea zeuluiXochipilli89

Acest zeu se numea Macuilxochitl. Era socotito divinitate, ca şi cel de dinainte, despre care amspus că este zeul focului. îndeosebi marii seniorişi prinţii îl adorau. în fiecare an, se dădea întrucinstirea lui o mare serbare numită xochilhuill,asupra căreia am insistat şi in cea de a patracarte consacrată artei prezicerii. În ultimele pa-tru zile, care precedau această sărbătoare, toţiacei ce trebuiau să ia parte la oficierea ei, bărbaţii,ca şi femeile, ţineau un post riguros; iar dacă întimpul postului, un bărbat avea relaţii intimecu o femeie, sau o femeie cu un bărbat, se spuneacă postul este pîngărit; zeul se simţea cumplitde jignit şi de aceea îi pedepsea pe aceia carese făceau vinovaţi, trimiţîndu-le diverse boli alepărţilor ruşinoase: hemoroizi, scurgeri, furun-cule, buboaie etc, căci se credea că bolile nu sîntdecît pedepsele date de acest zeu din motivelearătate mai sus. De aceea i se făceau jurăminte şipromisiuni pentru ca el să uşureze aceste sufe-rinţi şi să înceteze a-i mai mîhni pe oameni,înaintea sărbătoririi acestui zeu, cunoscutăsub numele de xochilhuitl, ceea ce înseamnă săr-bătoarea florilor, toată lumea postea patru zile,unii renunţau la chilii sau ardei iute şi nu mîn-cau decîţ la prînz. La miezul nopţii mîncau un

n

fel de zeamă numită tlacuilolatolli, care se tăl-măceşte „zeamă împodobită la mijloc cu o floa-re". Acest post se numea postul florilor 90. Ceicare posteau, fără să se lipsească de chilii saude alte bunătăţi, nu mîncau decît o singură datăpe zi, la prînz. Alţii nu mîncau decît pîine ne-dospită. Asta însemna că porumbul din care eiîşi făceau pîinea nu era copt înainte de a fi mă-cinat, ceea ce echivala cu o fermentaţie; porum-bul se măcina uscat şi din această făină îşi făceauei pîine în comal, mîncînd-o aşa, fără să o amestececu chilii sau orice altceva. Mîncau o singură datăpe zi, la prînz. Cea de a cincea zi era hărăzităsărbătoririi acestei divinităţi. Atunci îşi puneaucu toţii haine şi podoabe la fel cu cele ale zeului,ca şi cum ar fi jinduit să ia înfăţişarea şi chipullui, şi dansau în sunetul cîntecelor şi ale tobei.La miezul zilei li se tăia gîtul la multe şi fărăde număr prepeliţe, lăsîndu-li-se sîngele să sescurgă în faţa icoanei acestui zeu. Unii îşi sîn-gerau urechile, alţii îşi găureau limba cu un spinde agavă şi prin gaură treceau apoi numeroasefire de răchită, rău chinuindu-se şi înteţind scur-gerea sîngelui. Multe ofrande încă se aduceau întemplu. O altă ceremonie consta în a face cincitamalii, nişte pîini mari şi rotunde de porumb,nu prea bine frămîntate, numite plini de post.DeaBupra lor se punea o săgeată, xochimitl; apoi,erau aduse dinaintea idolului în chip de ofrandăa întregului oraş. Particularii, care voiau,puteau oferi cinci tamalii mici pe o farfurie delemn şi chilmolli * într-un alt vas. în loculgumei negre numită ulii **, pe care unele persoa-ne o puneau pe farfurii de lemn, alţi credincioşiaduceau drept ofrande două plăcintele numitetzoalli, dintre care una era de culoare roşu închis.De altfel, ofrandele erau variate: unii dădeau po-rumb copt, alţii tot porumb copt, dar cu miereşi făină din seminţe de sfeclă, pîinea acestora eraastfel frămîntată încît să înfăţişeze razele fulge-* chimolli — un fol de tocană foarte pipărată (N.tr.).** ulii — cauciuc (N. tr.).93

rului, pe cînd cei dintîi ofereau un aluat în formăde fluture. În sfîrşit, alţii aduceau pîini nedos-pite sau prăjituri pregătite din seminţe de sfeclă,turtite ca o pavăză rotundă, săgeţi, spade, păpuşidin acelaşi aluat [. . .]Acest zeu era înfăţişat ca un om gol, jupuitsau vopsit în roşu aprins, cu gura şi bărbia vop-site în alb, negru şi albastru deschis în timp cerestul feţei era vopsit în roşu închis. Pe cap purtao coroană verde deschis, cu un penaj de aceeaşiculoare şi ciucuri care atîrnau de coroană (de-alungul spatelui. Tot pe spate, dar în dreptul ume-rilor, avea un fel de blazon din pene, închipuindun drapel înfipt într-un deal, din vîrful căruia seridicau pene verzi. La mijloc era încins cu o bu-cată de stofă roşu închis, care cobora pînă lacoapse şi se termina printr-un ciucure, de careatîrnau scoici de mare. în picioare purta cotaras,nişte sandale cu o lucrătură ciudată, iar în mînastîngă ţinea o pavăză rotundă, în mijlocul căreiase găseau patru pietre preţioase, legate două cîtedouă. In sfîrşit, mai aveau un sceptru în formăde inimă, din vîrful căruia se Înălţa un smoc depene verzi, de care atîrnau alte pene verzi şigalbene.10. Jertfa adusă zeului Xipe TotecIn ultima zi din această lună91 se oficia sărbătoareasolemnă în onoarea zeului Xipe Totec, ca şi azeului Uitzilopochtli. Atunci erau ucişi toţi cap-tivii, bărbaţi, femei şi copii. înainte de a-i ucide,aveau loc, cum vom vedea îndată, numeroaseceremonii: în ajunul sărbătoririi, după-amiaza,un solemn areyto; apoi, toată noaptea privegheauîmpreună cu cei care trebuiau să moară în templulnumit Calpulco. La miezul nopţii, adică exact laora cînd indigenii obişnuiau să-şi stoarcă sîngedin urechi pentru a-l oferi zeilor, prizonierilor, aşe-zaţi dinaintea focului în templu, li se smulgeapărul din creştetul capului. Dimineaţa, la răsă-ritul soarelui, erau conduşi la templul lui Uit-zilopochtli, unde urmau să fie omorîţi. Slujitorii94

zeului îi ucideau aşa după cum am mai arătat:apoi, erau jupuiţi, de aceea sărbătoarea se numeatlacaxipeualiztli, care însemna „jupuirea oame-nilor". Victimele erau numite xipeme sau toto-tectin, primul cuvînt însemnînd „jupuit", iar celde al doilea „morţi în cinstea zeului Toteo".Odată ajunşi în faţa templului, stăpînii îşi dădeauprizonierii pe mîna preoţilor, care, apucîndu-şifiecare victima de păr, o silea să urce treptele.Dacă vreunul refuza să meargă de bună voie, eratîrît pînă la piatra unde trebuia să primeascălovitura de graţie. După ce inima fiecăruia dintreei era smulsă, ea era prezentată drept ofrandă,aşa cum s-a spus mai înainte, iar trupul îi eraazvîrlit de sus. Alţi preoţi îi luau şi îi jupuiau.Astfel se petreceau lucrurile în templul luiUitzilopochtli. Toate inimile smulse şi aduse în darerau mai apoi aruncate într-un hîrdău de lemn.Inimile se numeau quauhnochlli-, iar quauhteca —trupurile neînsufleţite. După ce-i frigeau la foc,bătrînii — numiţi quaquacuiltin — duceau trupu-rile la capela unde stăpînul prizonierului depuseselegămîntul. Apoi, îi sfîşiau în bucăţi. O coapsăera rezervată pentru masa lui Moteuhcoma, iarrestul se împărţea la personajele de vază sau larude. în general, ospăţul avea loc în casa celuicare capturase duşmanul. Carnea era fiartă cuporumb şi se dădea fiecăruia într-o strachină obucată mică cu zeamă şi porumb. Această mîn-care se numea tlacatlaolli *. După ce mîncau, seîmbătau. A doua zi, după ce vegheaseră toatănoaptea, mergeau să se distreze, spintecînd şialţi captivi, şi aşezîndu-i pe piatra de moară, aşacum s-a arătat în capitolul precedent. Aceşticaptivi se numeau- nauanîin. Părul, care li sesmulgea din creştetul capului, era păstrat carelicvă de preţ [. . .]11. Chinuirea trupuluiEra un obicei practicat de satrapii tuturor temple-lor, şi anume, în timpul celor patru zile de post,* tiaeatlaolli — om de porumb (T. tr.).95

se Sculau la ora unu după miezul nopţii, sunau dincorn, precum şi din alte instrumente, ca şi cumar fi chemat lumea la utrenie. La această che-mare, toată lumea se trezea, iar ei, complet goi,fără nici un fel de îmbrăcăminte, se grăbeau sărupă spinii agavelor tăiate în ajun. Şi făcîndu-şităieturi la urechi cu nişte cuţite de piatră, în-muiaţi vlrful spinilor de agnvă în sîngele care sescurgea. în acelaşi chip, îşi însîngerau şi faţa.Fiecare înmuia în sînge un număr oarecare de spinide agavă, după cum era mai mult sau mai puţinevlavios; unii foloseau cinci spini, alţii mai puţini,alţii mai mulţi. Apoi, toţi satrapii şi slujitoriiidolilor mergeau să se scalde, oricît de aspru ar fifost frigul, suflînd în scoici de mare şi în fluieredin lut ars [. . .]12. OfrandeIn edificii numite calpulli, care erau un fel debiserici parohiale, se adunau locuitorii cartierelorrespective, fie pentru a face ofrande,92 fie cu pri-'lejul altor ceremonii. Ei ofereau alimente, pelerine,păsări, ştiuleţi de porumb, chian *, fasole şi flori.Cam acestea erau obiectele pe care le dăruiau, deobicei, femeile şi tinerele fete de măritat. Dar încamera de rugăciune din locuinţele lor, se adu-ceau în dar mai ales de-ale gurii după trebuinţazeilor, care se aflau acolo. în fiecare zi, dis-de-dimineaţă acest ritual era reluat cu o credinţănestrămutată. Stăpîna casei avea grijă să-i tre-zească în zori pe toţi membrii familiei, pentru caaceştia să-şi aducă prinosul zeilor din capelelelor.Satrapii ardeau tămîie ziua şi noaptea, întemplu, la anumite ore. Pentru aceasta, ei folo-seau o cădelniţă din lut ars, asemănătoare uneitigăiţe de mărime potrivită, cu un mîner scobit,cam cît o cară pentru măsurat, şi care avea lun-gimea unui braţ pînă la cot sau puţin mai lung;* chian — salvie (N. tr.).96

înăuntru se puneau pietricele care sunau ca nişteclopoţei. Cădelniţa era împodobită cu reliefuri,care o perforau din loc în loc, de la mijloc pînăîn partea de jos. După ce luau jăratec din vatră,peste care aruncau copal, ei se apropiau de statuiademonului, iar în timp ce-l tămîiau îndreptau şicădelniţa spre cele patru puncte cardinale. Dupăaceea, jeraticul era aruncat înapoi în vatră.Această practică era imitată şi de oamenii dinpopor în casele lor, dimineaţa şi seara, în faţastatuilor pe care le aveau în capele sau în curţi.Părinţii îi obligau pe copii să facă la fel, searaşi dimineaţa.Spre a-şi slăvi zeii, mexicanii, ca şi toţi locui-torii din Noua Spanie, folosesc şi astăzi în ofran-dele lor tămîie de copal, un fel de gumă albă pepe care ei o numesc copalli. N-au întrebuinţatniciodată adevărata tămîie, deşi se găseşte dinbelşug în ţara lor. Atît satrapii, în temple, cît şitoţi ceilalţi în locuinţele lor private nu foloseaudecît acest copal. Judecătorii procedau întocmaicînd trebuiau să-şi rezolve vreo lucrare, care ţineade slujba lor. înainte de a-şi începe munca eiaruncau copal peste foc pentru a-i slăvi pe zeişi a le cere ajutorul. Cîntăreţii de la areylos, înaintede a-i desfăta pe cei prezenţi cu cîntul lor, ardeauşi ei copal în cinstea zeilor spre a se asigura astfelde protecţia şi bunăvoinţa lor. în întreaga ţarăera un obicei, practicat de toată lumea, atît debărbaţi şi femei, cît şi de copii: cînd intrau eiîntr-un loc unde se găseau una sau mai multeimagini ale idolilor, atingeau pămîntul cu undeget pe care-l duceau apoi la gură sau îl puneaupe limbă. Aceasta se numea „a mînca pămînt dinrespect pentru zei". Toţi aceia care ieşeau dincasă, chiar dacă nu plecau din oraş, cînd seîntorceau, procedau la fel; aşijderea cînd erau pestradă şi treceau prin faţa unui templu sau a uneicapele. Cînd trebuiau să facă vreun jurămînt,nu se purtau în alt fel pentru a confirma că spunadevărul. Dacă voiai să fii sigur că interlocutorultău este sincer n-aveai decît să-i ceri să facă ace-97

laşi lucru, şi atunci el devenea demn de încredere,ca şi cum ar fi depus un jurămînt.Mai era un ceremonial, pe care ei îl numeautlatlacaliztli, adică aruncare, ce presupunea a numînca nimic înainte de a fi aruncat în foc o micăîmbucătură din ceea ce urma să mănînci. Maipăstrau şi credinţa, răspîndită peste tot, că ni-meni nu avea voie să bea pulque dacă nu vărsamai întîi un strop din băutură pe marginea vetrei,înainte de a începe ulcioarele mari de pulque pu-neau o cantitate oarecare într-o oală lîngă foc,umpleau apoi un pahar al cărui conţinut îl văr-sau în patru locuri diferite, pe marginea vetrei.Numai după aceea, invitaţii puteau bea, nimeninu avea voie să bea înainte. Acest ritual se numeailatoyaualiztU, care însemna libatio sau „degus-tare".13. Rugăciunea înălţată zeuluiTezcatlipoca cu prilejul unei epidemii„Stăpîne atotputernic, sub aripile căruia căutămocrotire, apărare şi adăpost! Tu eşti nevăzut şi deneatins ca şi aerul şi noaptea. în josnicia şinevrednicia mea îndrăznesc să viu în faţa ta,Mărite Doamne. Mă rog ţie, ca un om de rînd,care se bîlbîie. Vorba mea va fi fără şir ca şi paşiicelui care înaintează pe holde sau pe de lături.De aceea, mă tem să nu stîrnesc mînia şi indignareata în loc să capăt alinarea. Mărite Doamne, fă cumine ce vrei. Stăpîne, ne-ai părăsit tocmai acum,aşa cum ai hotărît în sfaturile ţinute în ceruri şiîn infern. Ce durere! mînia şi indignarea ta s-auabătut asupra noastră, în aceste zile întunecate.Nenorocirile pe care mînia ta le-a abătut asupranoastră ne copleşesc şi ne nimicesc, ca şi cum arploua peste noi, năpăstuiţii locuitori ai acesteilumi, numai cu pietre, cu lănci şi săgeţi, o,Mărite Doamne, atotputernice! O, durere I umilastirpe a oamenilor se stinge. Distrugerile şi pustii-rile boalelor sînt mari, şi ceea ce este mai jalniceste că sărmanii copilaşi nevinovaţi, care nu ştiau

n

decît să se joace cu pietricele sau' să facă grămă:

joare de pămînt, mor cu nemiluita ca şi cum cinevas-ar distra zdrobindu-i de pereţi şi de stînci, lucrucu atît mai dureros şi vrednic de milă, cu cît aceiacare nu pot nici să vorbească, nici să meargănu sînt deloc cruţaţi, chiar dacă sînt în leagăn.Oh! toţi, fără deosebire, mici, mijlocii, mari,bătrîni, bărbaţi în putere, femei, toţi mor, nu mairămîne nimeni, peste tot nu-i decît deznădejdeşi ruină, ruina propriului tău popor, a creaturilortale, a turmei tale.O, Doamne preaslăvit, preabunul şi ocroti-torul tuturor, ce s-a întîmplat? Este adevărat,oare, că mînia şi indignarea ta ar putea fi prea-mărite şi împăcate, aruncînd în noi cu pietre,lănci şi săgeţi? Focul fierbinte al bolii este încetatea ta asemănător focului pîrjolitor care acuprins o colibă şi care varsă flăcări şi fum,distrugînd totul în jur. îţi încerci dinţii ascuţiţişi loviturile nemiloase pe poporul acesta neno-rocit, slăbit şi lipsit de forţă, ca o trestie pustiită.Ce se va întîmpla acum, prea mărite Doamne,milostiv, nevăzut, imaterial, a cărui voinţă esteascultată de tot ce există, de cuvîntul căruiaatîrnă totul în universul acesta cu desăvîrşiresupus ? Ce-ai hotărît în inima ta divină ? Ai hotărît,cumva, să-ţi părăseşti cu totul poporul şi copiii ?E adevărat că ai hotărît pieirea lui definitivă,aşa încît să nu mai rămînă nici măcar amintirealui? Ai hotărît tu ca locul unde se găseşte acumsă devină un munte acoperit cu verdeaţă sauun pămînt stîncos fără locuitori? Vei îngăduitu, oare, ca templele, capelele, altarele şi toatecelelalte locuri, pe care sînt înălţate clădiri spreslăvirea ta, să fie distruse şi să nu mai rămînănici o amintire a existenţei lor ? Este, oare, posibilca mînia, pedeapsa şi indignarea ta să fie ne-îndurătoare, să nu înceteze să se abată asupranoastră, pînă ce nu vom fi cu totul distruşi?Este adevărat că ai hotărît, în sfatul divin, săfii neîndurător, să nu te milostiveşti de noi şisă-ţi arunci şi ultimele săgeţi ale mîniei tale pînăla deplina noastră ruină şi pieire ? Acest prăpăd99

n-a urmărit numai să ne pedepsească şi să nefacă mai buni, ci să ne distrugă cu totul încîtsoarele să nu ne mai strălucească deasupra cape-telor noastre şi să ne scufundăm în beznă şi întăcerea veşnică. Nu te înduri de noi? Vrei săpiară aceşti bolnavi care nu se mai pot întoarceîn patul lor şi n-au o clipă de odihnă? Uită-tela gura lor şi la dinţii lor pămlntii şi murdari.cît este de dureros să te gîndeşti şi să spui căeşti deja în beznă şi că nu mai există în noi niciun glnd pentru a ne ajuta şi a ne ocroti uniipe alţii.Parcă fiecare este smintit şi beat şi nu maiaşteaptă pe nimeni să-i vină în ajutor. Copilaşiimor de foame, n-are cine să le dea mîncare, n-arecine să-i mîngîie şi cu atît mai puţin cine săle dea să sugă. Părinţii lor au murit, i-au lăsatsinguri pe lume, fără ajutor şi fără adăpost. Săr-manii copii sînt victimele păcatelor părinţilor lor.O, Doamne atotputernic şi milostiv, sprijinulnostru al tuturor! Deoarece mînia, indignarea,săgeţile şi nemulţumirile tale au rănit adînc acestsărman popor, ele să fie măcar asemănătoarecu acelea pe care părinţii le dau copiilor, cîndîi trag de ureche, îi ciupesc de braţ, îi biciuiesccu urzica sau îi stropesc cu apă rece ca gheaţa.Ei n-o fac decît pentru a-i îndrepta ca să numai facă pozne şi prostii. Pedepsele tale apasădin greu pe capul supuşilor tăi, care locuiescîn această ţară, ele au căzut peste ei, aşa cumcad picăturile de ploaie, spulberate de vînt, asupracălătorilor, care-şi caută un adăpost sub pomişi sub trestii. O, Doamne, milostive! ştii binecă oamenii simpli sînt ca nişte copii, care dupăce au fost biciuiţi şi pedepsiţi plîng, suspină şise căiesc amarnic de ceea ce au făcut. Tot aşa,aceşti oameni sărmani, distruşi de pedepsele tale,plîng şi suspină, făcîndu-şi mustrări severe şiînvinovăţindu-se ei înşişi, de păcatele lor. Ei măr-turisesc, îşi recunosc faptele lor urîte şi îşi impunei singuri penitenţe. Doamne, atît de bun, atîtde milostiv, atît de nobil, atît de scump, ne-aipedepsit destul pînă acum, pune capăt nenorociri-100

lor pe care ni le-ai trimis spre îndreptarea noastră.Fă în aşa fel ca ele să se sfîrşească astăzi şi săle mai trimiţi asupra noastră numai dacă vinovaţiinu se vor îndrepta. Iartă-i, uită greşelile lor;pune capăt mîniei şi indignării tale, alungă-ledin tine ca să nu mai facă prăpăd. Pune capăturii tale şi ascunde-o în taina fiinţei tale. Noitot nu vom scăpa de moarte, oriunde am fugi,căci îi datorăm, acest tribut; în această lume,sîntem toţi supuşii ei şi nimeni — ea fiind me-sagera ta — nu se va împotrivi s-o urmeze cîndea va veni; mesageră flămîndă, mereu însetatăşi dornică să-i înghită pe toţi cei ce trăiesc, şiatît de puternică, încît nu există muritori caresă-i poată scăpa din mînă. Atunci va veni ziuaclnd fiecăruia i se va face dreptate după faptelesale. O, Doamne milostiv: fie-ţi milă de copiiicare sînt în leagăn şi de aceia care, neştiind încăsă alerge, se joacă cu pietricele şi cu grămăjoarede pămînt. Fie-ţi milă de ei, de nenorociţii carenu au nici ce să mănînce, nici cu ce să se acopere,nici măcar un pat unde să doarmă, care nu cu-nosc bucuria de a şti ce înseamnă o zi bună.Toate zilele sînt pentru ei zile de durere, demîhnire, de tristeţe.S-ar cuveni, Preamărite, să te înduri de soldaţiişi de războinicii de care vei avea nevoie, într-ozi. Bine ar fi ca ei să moară în bătălii, pentruca să se ducă în Palatul Soarelui şi să facă ofrande— băuturi şi bucate —, decît să moară acumde această ciumă şi să se ducă în infern. O, Doamneatotputernic, sprijinul nostru, stăpîn al pămîn-tului, cîrmuitorul lumii şi al oamenilor! binevoieştesă te mulţumeşti cu distracţia şi cu bucuria pecare ţi-a adus-o pedeapsa cu care ne-ai chinuit,fă ca acest fum şi acest nor al mîniei tale să serisipească, fă ca focul arzător al urii tale să sestingă; să se facă lumină, să se însenineze cerulşi păsărelele poporului tău să înceapă să cînteşi să-şi ciugulească penele la soare. Redă supuşilortăi vremurile de pace, ca să slăvească numele tău,să-ţi adreseze rugăciuni şi să înveţe să te cu-noască. O, Doamne preamărite, milostiv şi nobil,101

am spus aceste cîteva cuvinte în faţa ta şi numai am nimic de adăugat. Nu-mi rămîne decîtsă mă plec în faţa ta şi să mă arunc la picioareletale, rugîndu-te să-mi ierţi lipsurile rugăciunii pecare ţi-am înălţat-o, căci n-aş vrea să mă pără-seşti, Preaslăvite. Nimic altceva nu mai am. despus."14. Taina spovedanieiîndată ce un penitent lua hotărîrea să se spove-dească, el pleca în căutarea unui preot, dupăobiceiul care se practica, de a-şi alege un confesorpentru spovedanie. Şi îi spunea: „Părinte, aş vreasă mă apropii de cel atotputernic, ocrotitorultuturor, care se numeşte Yoalli ehecatl, adicăTezcatlipoca; aş vrea sa-i mărturisesc în tainăpăcatele mele. . ." După ce îl asculta, satrapulîi răspundea: „Fii binevenit, fiule, ceea ce vreisă faci va fi spre binele şi folosul tău". Dupăaceea, el deschidea cartea de ghicit, care se nu-mea tonalamatl, ca să afle care ar fi ziua ceamai potrivită pentru această spovedanie. Dupăce consulta cartea, i se adresa, spunîndu-i: „Veiveni în cutare zi; mi se pare că este un semn bun,fapta ta te va face fericit". în ziua fixată, peni-tentul cumpăra un petlatl * nou, tămîie albă, nu-mită copalli şi lemne, ca sa facă focul pe caretrebuia să ardă tămîia. Dacă penitentul era opersoană de frunte sau un demnitar, satrapulse ducea la el acasă pentru a-l spovedi (dacănu cumva penitentul, deşi de rang înalt, mergeael însuşi la slujitor). Ajuns acolo, el mătura loculunde trebuia să întindă petlaîl-ul cel nou, pe careurma să se aşeze confesorul. Focul era întreţinuttot timpul, iar satrapul arunca peste el tămîieşi adresîndu-se focului, el spunea următoarele cu-vinte: „Tu, Stăpîne, care eşti părintele zeilor şial celei mai vechi divinităţi află că supusul tăua venit aici, plîngînd cu mare jale şi copleşit* petlatl — rogojină (N. tr.).102

de durere pentru că recunoaşte că a păcătuit,că a alunecat şi s-a poticnit de murdării urîtmirositoare, făcîndu-se vinovat de grave delicte,care atrag pedeapsa cu moartea; din pricina asta,el este tare mîhnit şi năpăstuit. Stăpînul nostrumilostiv, care eşti sprijinul şi ocrotitorul tuturor,primeşte pocăinţa şi ascultă-l pe prea umilul tăuservitor".După ce rostea această rugăciune, satrapulse întorcea spre penitent şi îi spunea: „Fiule,ai venit în faţa lui Dumnezeu, care este protec-torul şi susţinătorul tuturor; ai venit să-i măr-turiseşti păcatele tale, tainele inimii tale, bagăde seamă, nu te expune pieirii, spunînd vreunneadevăr în faţa Domnului nostru ; destăinuieşte-ţitoate păcatele în faţa Domnului nostru, care senumeşte Yoalli echecatl, adică Tezcatlipoca. Săştii că eşti în faţa lui, deşi nu eşti demn să-l vezişi deşi el nu-ţi vorbeşte pentru că este nevăzutşi impalpabil. Vezi, aşadar, cum vii în faţa luişi cu ce gînduri; nu şovăi să-i mărturiseşti toatetainele; povesteşte-ţi viaţa, spune ce greşeli aifăcut; pe cine ai nedreptăţit. Deschide-ţi sufletulîngreuiat de păcate în faţa lui, povesteşte totulcu smerenie, Domnului nostru, care este ocroti-torul tuturor şi ţine braţele larg deschise, ca săte îmbrăţişeze şi să te poarte pe umeri. Fii cubăgare de seamă ca nu cumva — din ruşine saude slăbiciune — să ascunzi ceva".Auzind aceste cuvinte, penitentul jura să spunătot adevărul. Şi, cum era obiceiul, el atingeapămîntul cu mîna şi lingea praful care se luasede pe jos. Arunca copal în foc, acesta fiindun alt mod de a jura că va spune adevărul. Seaşeza, apoi, în faţa satrapului, care pentru elreprezenta chipul şi locţiitorul lui Dumnezeu, şiîncepea să vorbească după cum urmează: „O,Doamne, tu care ne primeşti şi ne ocroteşti petoţi, ascultă greşelile şi faptele mele josnice. Mădestănui în faţa ta şi mărturisesc toate fapteleruşinoase de care m-am făcut vinovat. Tu carele ştii pe toate, ştii, desigur, şi ticăloşiile mele".Şi, în sfîrsit, începea să-şi mărturisească păcatele103

în ordinea în care le-a făcut, clar şi fără să segrăbească, ca şi cum ar fi rostit o litanie pronun-ţînd limpede fiecare cuvînt, asemenea unui omcare merge drept pe drumul său fără să se abatăin vreo parte [...]După ce penitentul se spovedise în faţa satra-pului, acesta se ruga lui Tezcatlipoca astfel: „O,milostive Doamne, sprijinul şi ocrotitorul tuturor!Ai ascultat destăinuirea acestui sărman păcătos,prin care el şi-a mărturisit toate rătăcirile lui.Poate că a ascuns, în faţa ta, unele din păcatelelui, în cazul acesta, înseamnă că şi-a bătut jocde tine, Prea Slăvite, şi atunci, el va fi aruncatîntr-o prăpastie adîncă şi va cădea singur în laţ.Ar merita să orbească, să paralizeze, să-i putre-zească membrele, sărman nenorocit. O, Durere,dacă acest biet păcătos a avut îndrăzneala săte înfrunte pe tine, care eşti stăpînul şi împăratulîntregii lumi, s-a înjosit şi şi-a bătut joc singurde el. Tu, Doamne, deşi nevăzut şi imaterial,vezi tot ce se petrece. Acest penitent a venitde bună voie să-şi pună capul în primejdie, else află în faţa unui tribunal sever şi drept; tuspeli păcatele celor care se spovedesc sincer, caşi cum i-ai scufunda într-o apă curată; de aceeas-a făcut vinovat căutîndu-şi singur pieirea şiscurtarea zilelor lui.Dar dacă, dimpotrivă, el a spus tot adevărulşi s-a uşurat de păcate, el a fost iertat de toategreşelile de care s-a făcut vinovat, cînd împiedi-cîndu-se a căzut în faţa ta, păcatuind în fel şichip, înjosindu-se pe el însuşi şi aruncîndu-se într-oprăpastie fără fund. Slăbiciunea şi ticăloşia luil-au doborît, şi acum plînge îndurerat păcateletrecutului. Inima lui este neliniştită şi mîlmită;el se căieşte de toate păcatele şi este ferm hotărîtsă nu te mai supere. Ţie îţi vorbesc, Preaslăvite,care ştiind totul, ştii şi că acest nenorocit n-apăcătuit cu voia lui, ci pentru că a fost sortitprin semnul naşterii sale, şi pentru că lucrurilestau aşa, Doamne, sprijinul şi ocrotitorul nostru,al tuturor, cu toate că acest sărman om a greşitgrav faţă de tine, nu-ţi întoarce asupra lui mînia104

şi indignarea ta; ocroteşte-i- şi iartă-l, i căci elplînge, dîndu-şi seama de greşeala făcută, gemeşi suspină. Este amărît, ochii lui varsă lacrimidin belşug; durerea păcatelor lui îi apasă con-ştiinţa şi nu numai că este adînc mîhnit, dar esteşi îngrozit. Atunci, este drept ca mînia şi indignarea ta împotriva lui să se potolească şi păcatelelui să fie uitate. Deoarece tu eşti un stăpîn milostiv,iartă-l şi redă-i curăţenia. Acordă-i bunăvoinţata şi iertarea tuturor păcatelor, prin acest divinajutor care vine din cer ca o apă limpede, ceare puterea de a purifica şi de a face să disparădin suflet petele şi murdăriile păcatului. Trimite-lîn pace, Doamne, şi porunceşte-i ce are de făcut.Să facă penitenţă şi să-şi plîngă păcatele şi tu,Doamne, dă-i îndrumările de care are nevoie pentrua trăi".Satrapul se adresează, apoi, penitentului, spu-nîndu-i: „Frate, ai venit într-un loc primejdiosşi înfricoşător care trezeşte groaza, într-o rîpăcu pereţi abrupţi din care cel care cade nu scapăniciodată. Ai ajuns într-un loc unde laţurile şinăvoadele sînt împletite strîns şi suprapuse, încîtnimeni nu poate trece fără să rămînă agăţat înele; şi nu sînt numai laţuri şi năvoade, ci şi gropiadînci ca nişte puţuri. Tu însuţi ai căzut în rîpafluviului şi te-ai prins în laţurile din care nu veiputea niciodată să scapi singur. Păcatele talenu sînt numai laţuri, năvoade şi puţuri adînciîn care tu te-ai azvîrlit, ci şi animale sălbaticecare ucid şi care sfîşie trupul şi sufletul. Poatecă tu ai ascuns unele din vinile tale grave, murdare,urît mirositoare, care sînt deja cunoscute în cer,pe pămînt şi în infern şi care răspîndesc o du-hoare infectă de la un capăt la altul al lumii?Ai venit în faţa blîndului nostru Părinte, spri-jinul tuturor, pe care tu l-ai supărat, l-ai înfuriat,acela care mîine, sau în altă zi, te va lua dinaceastă lume, pentru a te aşeza la picioarele lui,şi te va trimite în infern, unde se găsesc părinţiităi, zeul şi zeiţa infernului, care stau cu gurilelor căscate gata să te înghită, pe tine şi pe toţilocuitorii acestei lumi. Acolo, ţi se va da ceea105

ce ai fi meritat aici pe pămînt după justiţiadivină, ţinîndu-se seamă de sărăcia, mizeria şibolile de care ai suferit. Oricum, tu nu vei puteascăpa de chinurile cumplite, te vei scufunda într-omlaştină de nenorociri şi chinuri de neîndurat.Iată că acum, după ce ai stat de vorbă cu părin-tele nostru, care ne cunoaşte toate tainele, eşticuprins de milă pentru tine însuţi. Mărturiseşte-ţipăcatele grave de care te-ai făcut vinovat, pentrucă te-ai purtat ca omul care s-a aruncat cu capulîn jos, într-o prăpastie înfricoşătoare.Cînd ai fost creat şi trimis în această lumeerai neîntinat; tatăl tău şi mama ta, Quetzal-coatl, te-au făcut asemenea unei pietre preţioase,unui bulgăraş de aur deosebit de preţios. Cîndte-ai născut erai ca o piatră scumpă, ca un giu-vaer de aur foarte frumos şi strălucitor foarte-Dar de bună voie, nechibzuit, te-ai murdărit,te-ai pătat, te-ai tăvălit în murdăriile relelor şipăcatelor pe care le-ai făcut şi pe care acumle-ai mărturisit. Te-ai purtat ca un copil fărăminte care se murdăreşte, jucîndu-se în chip dez-gustător prin gunoaie. Te-ai murdărit şi ai făcutsă fiiurît din cauza păcatelor în care tu ai găsitdesfătări, aşa cum le-ai mărturisit în faţa Dom-nului nostru, sprijinitorul şi purificatorul tuturorpăcătoşilor. Să nu iei aceste lucruri în glumă,căci toate murdăriile din sufletul tău vor fi spă-late de Stăpînul nostru, în apa curată din fîntînamilosteniei. Te-ai aruncat în infern şi iată căacum învii, ca şi cum ai fi venit din altă lume.Te-ai născut din nou, reîncepi să trăieşti dinnou, şi Domnul nostru îţi dă acum chiar un nou.soare şi un alt cămin. începi să înfloreşti şi săstrăluceşti ca o piatră preţioasă, pură, care iesedin pîntecul mamei sale, unde a fost zămislită.Aşadar, fii cu băgare de seamă ca de azi înaintesă trăieşti cu prudenţă şi chibzuinţă pentru totrestul zilelor tale, ocrotit de Domnul Dumnezeulnostru atît de bun, de milostiv şi de generos.Cînd te rogi lui Dumnezeu, plîngi, întristează-te,căieşte-te cu. umilinţă şi smerenie, pleacă-ţi capul.Nu fi trufaş în inima ta, căci dacă vei fi aşa,106

vei pierde mila Părintelui nostru, care cunoaştegîndurile şi inima tuturor muritorilor. Ce consi-deraţie ai tu faţă de tine ? Care este părerea tadespre tine? Ce merite pretinzi că ai? Care esteizvorul şi temeiul faptelor tale? Pe ce te bizuitu ? Este limpede că nu reprezinţi nimic, n-ainici o putere, n-ai nici o valoare; de aceea Dom-nul nostru poate face ce vrea din tine, fără canimic să-l împiedice. Crezi că-ţi va dezvălui ţietoate mijloacele prin care te va chinui şi mîhni,ca tu să le poţi vedea, cu propriii tăi ochi ? Fărăîndoială că nu, căci pedepsele cumplite cu careel chinuie oamenii în cealaltă lume nu se potvedea. Dacă le vei merita, vei fi condamnat şiCel de sus te va trimite în infern. Casa ta, încare locuieşti acum atît de fericit, va deveniun depozit de murdării şi gunoaie, dacă Stăpînulnostru, ocrotitorul tuturor, nevăzut, imaterial şiunic ar vrea să-ţi dărîme zidurile casei cu gar-durile vii cu tot şi cu şanţurile cu care ai în-conjurat-o cu atîta sîrguinţă.Pentru asta, te rog să te ridici şi să te stră-duieşti să nu mai greşeşti ca în trecut. începe oviaţă nouă; cu inima curată; ai grijă să nu maicazi în ispitele de altădată. Ţine bine minte,că tu nu poţi vedea cu ochii tăi pe Domnul nostru,nevăzut şi impalpabil Tezcatlipoca sau Titlacauan;să ştii că este tînăr, fără prihană, desăvîrşit, în-zestrat cu infinite perfecţiuni. Mătură, curăţă şifă ordine în casa ta; dacă nu vei face aşa, aceas-tă tînără şi bună divinitate care vine mereuprin casele şi cartierele noastre, se va simţi jignităşi te va părăsi pe tine şi locuinţa ta. Aruncăgunoaiele şi murdăriile din casa ta, curăţă pestetot şi pe tine însuţi, caută un sclav pe care să-ljertfeşti lui Dumnezeu, pregăteşte o sărbătoarepentru superiorii tăi şi, împreună cu ei, adu laudePărintelui nostru. Se cuvine, de asemenea, săfaci penitenţă, muncind un an sau mai mulţi încasa lui Dumnezeu. Aici, îţi vei vărsa sîngeleşi-ţi vei înţepa corpul cu spini de agavă. Ca săte pocăieşti pentru adultere şi alte vicii de carete-ai făcut vinovat, îţi vei trece de două ori pe107

zi prin urechi şi prin limbă, alternativ, beţişoarede răchită; şi asta nu numai din cauza păcatelorcărnii, ci şi ca să-ţi amintească vorbele urîteşi injurioase cu care ţi-ai jignit aproapele şi, deasemenea, pentru a-ţi ispăşi nerecunoştinţa faţăde favorurile pe care le-ai primit de la Domnulnostru, ca şi lipsa de omenie faţă de aproapeletău, nefăclnd ofranda bunurilor pe care ţi le-adat Dumnezeu şi nedînd săracilor o parte dinbogăţiile pe care Părintele nostru ţi le-a dăruit.Vei oferi hîrtie şi copal şi vei da de pomană celorflămînzi, care n-au ce să mănînce, ce sa beaşi cu ce să se îmbrace, chiar dacă ar trebui săte lipseşti tu de o parte din alimentele tale. Aigrijă să-i îmbraci pe cei goi sau care sînt în zdrenţe,gîndindu-te că trupul lor este ca şi al tău şi căşi ei sînt oameni ca şi tine; îngrijeşte-te mai alesde bolnavi, căci ei sînt chipul lui Dumnezeu.Nu mai am nimic să-ţi spun; mergi în pace şiroagă-l pe Domnul să te ajute să îndeplineşticeea ce trebuie să faci, căci el este ocrotitorulnostru al tuturor" [...]După ce spovedania se sfîrşea şi i se explicapenitentului ce are de făcut, acesta se duceaacasă la el şi avea grijă ca în viitor să nu maifacă nici unul din păcatele pe care le mărturisise,pentru că se spunea că recidivele nu mai erauiertate. Numai bătrînii mărturiseau păcatele grave,ca adulterul etc, şi ei n-o făceau decît pentru ase sustrage pedepsei care era hotărîtă pentru acestecrime şi spre a se pune la adăpost de pedeapsacu moartea, prin lovituri în cap sau prin zdrobireacapului între două pietre mari. Satrapii, careascultaseră mărturisirile, păstrau secretul lor; nuspuneau nimănui ce au aflat, căci aveau credinţacă nu ei au ascultat spovedania, ci zeul lor;pentru că numai în faţa zeului păcatele puteaufi destăinuite; nu se putea admite ca un om săse spovedească în faţa altui om, ci numai înfaţa lui Dumnezeu.Pentru pricina de mai sus, acum, după creş-tinare, ei manifestau acelaşi zel în a dori să sespovedească şi să facă penitenţă pentru păcate108

grele şi publice precum omicidul, adulterul etc,amintindu-şi că altădată aceste crime le erauiertate de justiţia oamenilor, îndată ce se spo-vedeau şi-şi făceau penitenţa. Acum, acel cese face vinovat de un adulter sau un omicid serefugiază în mînăstiri şi, fără să spună nimic,pretinde că se pocăieşte. El sapă în grădină,mătură, coase şi face tot ce i se porunceşte. Dupăcîteva zile, se prezintă la spovedit şi atunci îşidezvăluie crima şi motivul pentru care face peni-tenţa. După ce s-a mărturisit, el cere un biletsemnat de confesor, cu scopul de a-l arăta celorcare conduc, guvernator sau primar, ca să seştie că s-a mărturisit, că a făcut penitenţă şi cănu mai are nimic de-a face cu justiţia. Aproapenici unul din călugării noştri, chiar dintre ceimai austeri, nu înţeleg rostul acestei înşelătorii,din cauză că nu cunosc vechiul obicei pe carel-am descris mai sus. Ei cred că biletul nu leeste cerut decît ca o simplă dovadă a faptului căs-au spovedit. Cunoaştem această stare de lucruridin propria noastră experienţă.Se spune că indienii aşteptau bătrîneţea pentrua-şi mărturisi păcatele trupeşti. Este uşor de în-ţeles că deşi păcătuiseră mereu în tinereţe, einu se spovedeau înainte de a fi ajuns la o vîrstăînaintată, ca să nu renunţe la desfătările lordecît la bătrîneţe; deoarece, credeau că acelacare va cădea din nou în păcatele pe care lemărturisise deja nu va mai putea fi niciodatăiertat. Din tot ce s-a spus pînă aici, putem trageconcluzia că indienii din Noua Spanie consideraucă sînt obligaţi să se spovedească o singură dată înviaţă, şi asta in lumine naturali, fără să aibă nicicea mai mică idee despre tainele credinţei.15. Calendarul divinatoriu93

Aici încep semnele fiecărei zile, socotite în tre-zine, deoarece săptămînile erau de 13 zile. Elefăceau o rotaţie completă în două sute şaizecide zile, după care reveneau la punctul de ple-care. Primul semn se numea ce cipactli, princare sacerdoţii desemnau crocodilul. Acest109

semn figurează In fruntea celor care se succedîn fiecare zi pînă cînd se închide cercul celordouă sute şaizeci de zile; după aceea, reîncepeaceeaşi numărătoare, păstrînd succesiunea ace-loraşi semne cu o durată de treisprezece zile,care formează împreună anul semnelor. Primeizile din cele treisprezece îi revine cel dintîi dintresemne, numit cipactli.* Cea de a doua zi aparţineunui alt semn numit ecatl, care înseamnă „vînt".Cea de a treia zi aparţine unui alt semn, numitcălii, care înseamnă „casă". Cea de a patra, semnu-lui cuelzpaiin, care înseamnă „şopîrlă", a cinceazi semnului coall, care înseamnă „şarpe". A şaseazi aparţine unui alt semn, numit miquizili, adică„moarte". A şaptea zi aparţine semnului mazail,care înseamnă „cerb". A opta zi aparţine semnu-lui numit tochiii, care vrea să zică „iepure". Anoua zi se numeşte aii, care înseamnă „apă".Cea de a zecea zi aparţine semnului iizcuiniU,care înseamnă „cline". A unsprezecea zi aparţinesemnului numit ozomatli, adică „maimuţă fe-melă". A douăsprezecea zi aparţine semnului ma-linatli, care înseamnă „fin". A treisprezecea apar-ţine semnului acatl, care înseamnă „trestie".Aceste treisprezece zile erau socotite dreptnorocoase. Se spunea că acela care se va naşteîn oricare din aceste zile, dacă era fiu de demnitar,va ajunge nobil, senator şi bogat; dacă era deorigine modestă, sau născut din părinţi săraci,va fi curajos, cinstit, respectat de toată lumeaşi va avea întotdeauna din ce să trăiască. Dacăîn oricare din aceste treisprezece zile se năşteao fată, ea era sortită să ajungă bogată şi să aibătot ce era de trebuinţă întreţinerii casei, în ceeace priveşte mîncarea şi băutura; va putea chiarsă dea banchete şi baluri la ea acasă. Va aveade toate din abundenţă, încît va putea da debăut şi de mîncat celor săraci, bătrînilor, orfanilorcare nu au din ce sa trăiască. în tot ceea ce vaîntreprinde pentru a-şi cîştiga existenţa, va aveaparte numai de prosperitate; nu va pierde nimic* cipactli — crocodil, aligator (N. tr.).110

din roadele muncii ei, va fi pricepută in toateafacerile şi va cîştiga cît mai mult cu putinţă.Se mai spunea, totuşi, că degeaba se năştea uncopil sub semn norocos, pentru că el va pierdetoate avantajele pe care le-ar fi putut obţine,născîndu-se sub un semn bun, dacă nu făceapenitenţă. Dacă nu voia să se chinuie el însuşisau să îndure pedepsele care i se aplicau, dacănu învăţa nimic din mustrările care i se făceau,dacă era prost crescut şi nu mergea pe drumulcel drept. El se va înjosi pe el însuşi şi va închideuşa norocului. Şi dacă va trăi cu o femeie, nuva mai avea noroc. Va sărăci într-atît, încît nuva avea nici ce să bea, nici ce să mănînce. Nuva avea decît necazuri în viaţă pentru că elînsuşi şi-a atras soarta nenorocită din cauza ne-chibzuinţelor lui, din cauza neascultării, a trufieişi a neglijenţei şi nu va găsi niciunde vreo mul-ţumire ; merou sărac şi urmărit de nenoroc, toatălumea îl va dispreţul, considerîndu-l un vagabond,nimeni nu-i va oferi prietenia, va rămîne singur,fără prieteni care să-l iubească, urmărit de oamenicare îl urăsc, blestemat de toţi, el va deveniodios tuturor. Va fi privit cu ochi răi, ca unpăcătos lipsit de apărare, trufaş, fără căpătîi,fără să ţină seama de sfaturi şi fără să se sinchi-sească de buna educaţie. Cînd copilul se năşteasub un semn bun, părinţii spuneau: „Copilul nostrueste norocos, el s-a născut sub semnul bun allui cipactli". Foarte curînd era botezat şi i sedădea numele zilei adică cipactli sau numele orică-rui alt semn ales dintre cele mai norocoase. Cîteo-dată, mai amînau botezul pînă la o altă zi aaceluiaşi semn, care li se părea şi mai norocoasă []Dacă semnul principal era rău, şi, din întîm-plare, unul din cele treisprezece semne secundarecare depindeau de acesta era favorabil şi anunţao soartă bună, prezicătorul spunea părinţilor co-pilului şi bătrînilor: „Fiul nostru s-a născut subun semn bun, va ajunge nobil sau senator, bogat,om de temut, războinic, voinic şi cutezător înrăzboaie. El se va ridica la un rang înalt, printrecomandanţii armatei. Va şti să învingă şi să111

ueidă". Prezicătorul mai spunea uneori şi aşa:„Copilul nu s-a născut sub un semn bun, semnullui este aducător de nenorociri, dar există în elun semn secundar, de care depinde cel dintîişi care temperează această influenţă rea şi oface mai bună". El indica apoi ziua botezuluispunînd: „îl vei boteza peste patru zile cînd semnul era cu totul împotrivă şi nu segăsea nici un corectiv favorabil, prezicătorul pro-rocea familiei soarta rea care era hărăzită copilului,pentru că se născuse sub un semn nenorocit, acărui influenţă era fără scăpare, şi el spunea:„Acest copil va fi vicios, dedat plăcerilor simţuri-lor şi hoţ. Va avea o soartă nefericită, degeabava munci şi se va strădui să strîngă bani, pentrucă toate cîştigurile lui se vor risipi, sau va fileneş şi-i va plăcea să doarmă mult". Uneori,ghicitorul prezicea că va fi beţiv, ba chiar spuneacă acel copil va trăi puţin sau că semnul său erajumătate bun, jumătate rău94.16. Focul nou 95

După ce rotaţia anilor se încheia, locuitorii dinMexic şi din împrejurimi obişnuiau să sărbătoreascăînceputul unei noi perioade, care se numea omeacall; era o sărbătoare sau, mai bine zis, o solem-nitate numită ioxiuh ilpilia, care înseamnă aproxi-mativ „nodul anilor". Ea avea loc o dată la cinci-zeci şi doi de ani, adică atunci cînd fiecare dincele patru semne cîrmuise la rîndul său un grupde treisprezece ani. Această sărbătoare se numeaioxiuh ilpilia, care înseamnă „anii noştri sînt le-gaţi", pentru că urma să înceapă o altă serie decincizeci şi doi de ani. I se mai spunea şi xiuht-zitzquilo, care se tălmăceşte prin „intrăm într-unan nou" şi pentru a aduce mărturie întru acesteveniment, oamenii atingeau ierburile, arătîndastfel că altă serie de cincizeci şi doi de ani urmasă înceapă, spre a completa numărul de o sutăpatru care forma un secol.112

Atunci se făcea focul nou. Cînd ziua fixatăpentru această ceremonie se apropia, toţi locuitoriidin Mexico obişnuiau să arunce în apă, în ca-nale şi în lagune, blocurile de piatră sau de lemnvenerate ca zei ai casei, ca şi alte pietre, careserveau la clăditul vetrelor, unde se pregăteaumîncărurile; de asemenea, erau aruncate în apăşi pietrele pe care se măcina, de obicei, ardeiuliute. In acelaşi timp, se făcea o curăţenie desăvîr-şită în case şi, în sfîrşit, se stingeau toate focurile.Această ceremonie, cu prilejul căreia urma să seaprindă focul nou, se desfăşura pe un loc con-sacrat, şi anume pe vîrful unui deal numit Uixacht-lan, situat la două leghe de Mexico, la graniţa cuIztapalapan şi Golhuacan. Totul urma să înceapăla miezul nopţii. Bucata de lemn din care aveasă izbucnească focul era aşezată pe pieptul celuimai curajos dintre prizonierii de război: focul seisca în bucata de lemn uscat cu ajutorul alteibucăţi mai lungi, cum ar fi un lemn de săgeată,care era învîrtit foarte repede între palme. Dupăce se aprindea focul i se spinteca pieptul captivu-lui, i se smulgea inima, care era aruncată înfoc. Apoi, trupul victimei era şi el dat pradăflăcărilor. Numai preoţii făceau oficiul de a aprindefocul şi cu deosebire preotul care aparţinea car-tierului Galpulco.Ceremonia urma să aibă loc pe MunteleUixachtlan, destinat în mod special acestui scop.Iată, acum, ritualul care trebuia respectat în ve-derea ceremoniei. în ajunul sărbătorii, la apusulsoarelui, preoţii idolilor se pregăteau să se îm-brace cu podoabele zeilor lor, în aşa fel încît săle semene perfect. Cum începea să se însereze,ei o porneau la drum, mergînd încet, gravi şităcuţi. Asta se numea teonenemi, ceea ce însemna„ei merg ca zeii". Plecaţi din Mexico, ajungeaula muntele despre care am pomenit, aproapecătre miezul nopţii. Preotul din cartierul Calpulco,care avea sarcina să aprindă focul nou, ducea înmînă instrumentele trebuincioase. In tot timpuldrumului el făcea încercări repetate de aprinderea focului, ca totul să meargă cît mai uşor. în113

noaptea fixată pentru această ceremonie, toatălumea era cuprinsă de groază şi aştepta neliniş-tită ceea ce urma să se petreacă: căci ei eraupătrunşi de credinţa că dacă focul nu va puteafi aprins, lumea se va sfîrşi bezna acestei nopţiva rămîne veşnică; soarele nu va mai răsări,şi din înălţimile văzduhului vor coborî tzitzi-mime, nişte duhuri monstruoase şi înspăimântă-toare, care vor omorî bărbaţii, şi femeile. De aceea,toată lumea urca pe terase, nimeni nu îndrăzneasă rămînă jos. Femeilor însărcinate li se puneape faţă o mască din frunze de agavă. Apoi, erauînchise în silozuri pentru că se credea că, dacăfocul nu se aprinde, ele se vor transforma înfiare sălbatice, sfîşiind bărbaţii şi femeile. Lafel se proceda şi cu copiii, cărora li se punea pefaţă aceeaşi mască de agavă. Ei nu erau lăsaţisă doarmă şi părinţii lor aveau grijă să-i ţinătreji, brutalizîndu-i şi ţipîndu-le în urechi, pen-tru că aveau credinţa că, dacă adormeau, atunciaveau să fie transformaţi în şoareci. Fiecareurmărea cu atenţie locul unde trebuia să aparălumina şi toată lumea aştepta, neliniştită, clipacînd se va aprinde focul. După ce preoţii reu-şeau să-l aprindă, o vîlvătaie imensă putea fizărită de departe. Abia începea să licăreascăfocul că oamenii îşi şi crestau urechile cu niştecuţite mici şi sîngele pe care îl storceau din eleîl aruncau apoi spre locul de unde vedeau venindlumina. Toată lumea era obligată să procedezeîntocmai, pînă şi copiii care erau în leagăn. Lise făceau tăieturi în urechi, spunînd că astfelfăceau penitenţă şi prin aceasta vor căpătamerite deosebite. în acelaşi moment preoţii spin-tecau pieptul şi măruntaiele captivului cu uncuţit de obsidian, foarte ascuţit, aşa cum amspus-o şi cu alte prilejuri.După ce era aprins focul cel mare, slujitoriiidolilor, veniţi din Mexico şi din alte oraşe, segrăbeau să-şi aprindă şi ei cîte o făclie din foculacela; în acest scop, ei însărcinau pe bărbaţiicei mai sprinteni şi mai buni alergători să aprindădin focul acela torţe făcute din lemn de pin.114

Ei alergau foarte iute, întrecîndu-se, care maide care, pentru ca focul să ajungă fără întîr-ziere pe la toate casele.Locuitorii din Mexic se întorceau acasă cutorţele aprinse, pe care le duceau de îndată întemplul lui Uitzilopochtli şi le aşezau cu multătămlie şi copal pe un sfeşnic mare, înălţat înfaţa idolului. Apoi, de acolo se aprindeau altetorţe, care erau duse la locuinţa preoţilor şi atuturor locuitorilor din oraş. Era ciudat să vezio mulţime atît de numeroasă de oameni, venindsă-şi aprindă făcliile. De aceea se aprindeau focurimari în fiecare cartier şi se făceau petreceristraşnice. Preoţii din vecinătate procedau la fel,căci focul ajungea foarte repede la ei; alergă-torul aprindea făclia şi fugind cît mai iute între-cea pe ceilalţi aşa încît el ajungea într-o clipăla casele preoţilor, de unde fiecare venea să-şiia lumină din noul foc. Era într-adevăr un lucruciudat să vezi atît de multe făclii, care străluceaupeste tot, luminînd ca ziua.17. Despre superstiţiiDespre omixochitl96. Există o floare numită omi-xochitl — cu un miros foarte plăcut care prinforma şi culoarea ei albă seamănă cu iasomia.Pe de altă parte, există o boala asemănătoarecu hemoroizii care atacă părţile de jos ale bărba-ţilor şi femeilor. Superstiţioşii de pe vremurispuneau că această boală era contactată de aceiacare au mirosit îndelung parfumul florii, au uri-nat peste ea sau au strivit-o.Despre cuetlaxochitl 97. Există o floare numităcuetlaxochitl, care aparţine unui arbore cu frunzeroşcate. Pe de altă parte, există o boală careatacă clitorisul femeilor şi care poartă acelaşinume ca această floare. Superstiţioşii din tim-puri străvechi spuneau că boala era contactatăde femeile care trecuseră peste această floare, omirosiseră sau se aşezaseră peste ea. De aceea115

tinerele fete erau sfătuite să n-o miroase şi nicisă nu se aşeze sau să treacă peste ea.Despre florile înmănunchiate. Bătrînii super-stiţioşi spuneau că nu trebuie să miroşi floriledin mijlocul acelor buchete, făcute din mai multeflori, şi care se ţin în mînă in timpul dansului,iar apoi se împart invitaţilor; centrul buchetuluifiind rezervat lui Tezcailipoca, oamenii nu tre-buiau să miroase decît marginea °8.Despre porumb. Superstiţioşii de pe vremurişi chiar unii din zilele noastre spun că trebuiesă sufli " deasupra porumbului înainte de a-lpune în oală, la fiert, pentru ca să-i dai curajşi să nu se teamă de fierbere. Se mai pretindeacă, dacă vreo cîteva boabe erau răspîndite pejos, acela care le vedea, era obligat să le culeagă.Dacă cineva nu-şi făcea datoria aşa cum secuvine însemna că insultase porumbul 100), carese plîngea lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, pedep-seşte-l pe acest om, care m-a văzut risipit pejos şi nu m-a ridicat 101, pedepseşte-l cu foamea,să se înveţe minte şi să nu mă mai dispreţuiască".Despre tecuencholhuilizili, care înseamnă a săripeste cineva. Superstiţioşii de pe timpuri spu-neau că dacă cineva sare peste un copil culcatsau aşezat, îi lua crescutul şi el era hărăzit sărămînă mic. Dar, se spunea că există şi un reme-diu: să sară din nou în sens contrar.Despre atliliztli care înseamnă: a bea, cel micînaintea celui mare. Ei mai aveau o prejudecatăîn privinţa băutului: dacă doi fraţi voiau săbea ceva şi dacă cel mai mic bea primul, cel maimare îi spunea: „Să nu bei înaintea mea, pen-tru că nu vei mai creşte, vei rămîne aşa cumeşti acum".Despre mlncatul din oala cu supă. Mai existăşi o altă prejudecată: dacă cineva mînca dinoală, înmuind în ea bucăţi de pîine sau atingeamasamorra 102 cu mîna, părinţii îi spuneau: „Dacăvei mai face aşa, nu vei cîştiga niciodată la războişi nu vei captura nici un prizonier".Despre tamalli fiert. Dacă atunci cînd tamallifierbea se lipea de oală aşa cum se lipeşte uneori116

carnea, se spunea că persoana care va mînca,dacă era un bărbat, nu va putea arunca nici-odată la ţintă săgeţile pe cîmpul de luptă şi căsoţia lui nu va naşte uşor; iar dacă era o femeie,se spunea că ea va fi nenorocită la naştere, deoa-rece copilul se va lipi de măruntaie.Despre ombilic mi. Cînd se tăia ombilicul noi-lor născuţi, dacă era vorba de un băiat, ombi-licul era dat unor soldaţi ca să-l îngroape într-unloc destinat bătăliilor. Se spunea, că în felulacesta copilul va îndrăgi războiul. Dacă era ofată, ombilicul ei era îngropat lîngă vatră, astfelea îşi va îndrăgi casa şi-i va place să facă mîn-care.Despre femeia însărcinată. Pentru ca o femeieînsărcinată — se spunea — să poată circula întimpul nopţii fără să vadă fantome, trebuianeapărat să-şi pună puţină cenuşă pe piele W,în sîn sau sub cingătoare.Despre casa unei lăuze. Cînd vreo femeie seducea să vadă o lăuză, luînd cu ea pe cîţiva dincopiii ei, ea se îndrepta mai întîi spre vatra caseişi acolo, freca tîmplele şi încheieturile copiilorsăi cu cenuşă. Se credea că, dacă nu se proce-dează astfel aceşti copii vor avea articulaţiilebolnave; ele vor scîrţîi la fiecare mişcare.Despre cutremurul de pămînt. Cînd se cutre-mura pămîntul, ei se grăbeau să prindă copiiide tîmple cu amîndouă mîinile şi să-i ridice însus. Aveau credinţa, că dacă nu vor face aşa,ei nu vor mai creşte şi că vor fi luaţi de cutremur.De asemenea, ei obişnuiau ca în aceste momentesă ia apă în gură şi să stropească obiectele pre-ţioase. Procedau la fel, pe pragurile tuturor uşi-lor şi credeau că, dacă nu făceau aşa, cutremurulva lua eu el toate aceste lucruri. Cei care se împo-triveau acestui obicei erau mustraţi. Cînd înce-pea cutremurul de pămînt, ţipau tare 105 şi sebăteau cu palmele peste gură, ca toată lumeasă ştie că se cutremura pămîntul.Despre metlatl. Se spunea că acela care-şitrecea limba peste piatra de rîşniţă care se numeşte metlatl îşi va pierde dinţii foarte repede;117

de aceea părinţii interziceau copiilor lor să punălimba pe pietrele de rîşniţă 106.Despre acela care se sprijină de un stîlp. Sespunea că acela care se sprijinea de un stîlp vafi mincinos, pentru că stîlpii sînt aşa de la naturăşi au darul să comunice această proprietate celorcare se apropie de ei; de aceea părinţii inter-ziceau copiilor să se sprijine de stîlpi.Despre mîncatul în picioare. Se pretindea căfetele tinere, care mîncau în picioare, nu se vormărita în satul lor, ci aiurea; de aceea mameleinterziceau fetelor să mănînce în picioare.Despre mîna unei maimuţe femelă. Printrenegustorii de manlas exista o superstiţie, caremai dăinuie şi astăzi: o labă de maimuţă pe careo purtau cu ei 107, în zilele de vînzare, le dădeaconvingerea că marfa lor se va vinde repede.Acest obicei se practică şi astăzi. Dacă nu reu-şeau să-şi vîndă mărfurile, ei băgau printre eledoi ardei, spunînd că le dă ardei să mănînce,pentru ca a doua zi să se vîndă mai cu spor.Despre şoareci. Se spunea că şoarecii cunoş-teau pe cei care trăiau în concubinaj. Ei rodeaucoşurile, rogojinile şi vasele, dînd de veste căîn casa aceea se practică concubinajul. cîndşoarecii rodeau fustele unei femei, soţul ei înţe-legea că ea era adulteră; dacă, dimpotrivă, eirodeau mantia soţului, femeia era sigură că oînşeală.108

Despre puii de găină. Se spune că dacă unbărbat care trăia în concubinaj intra în casă înmomentul cînd puii ieşeau din găoace, aceştiacădeau morţi cu labele în sus. Dacă cineva dincasă, bărbatul sau femeia, trăia în concubinajcu cineva, puilor de găină li se întîmpla aceeaşinenorocire. Era un mod de a cunoaşte dacăexistă concubinaj în oricare casă.Despre inegalitatea lăţimii stofelor. Se spuneacă atunci cînd se ţese o stofă, fie pentru o man-tie, fie pentru o fustă sau uipilli, dacă aceastăstofă se întindea într-o parte mai mult decît înalta, asta însemna că persoana pentru care selucra ducea o viaţă de desfrîu, lucru pe carena

stofa îl dădea de înţeles, desfăşurîndu-şi în modinegal marginile.Despre vrăjitori 10B. Pentru ca vrăjitorii să nuintre în case şi să facă stricăciuni, se spunea căeste bine să se pună noaptea un cuţit de piatrăneagră 110 într-o strachină plină cu apă, aşezatăîn spatele uşii sau în curte. Vrăjitorii se oglin-deau în apă şi văzîndu-şi chipul alături de cuţit,o luau deodată la fugă şi nu mai îndrăzneau săintre. în acea casă.

Secţiunea a llî-a

OBICEIURI, RITUALURIÎN REGIM PROFAN

1. Alegerea împăratului 1

După moartea seniorului sau a regelui, senatoriinumiţi teciitlaioque, bătrînii din partea loculuinumiţi achcacauhtin, vechii căpitani din armată,numiţi yaotequiuaque, alţi ofiţeri superiori şisatrapi care se numeau tlamacazque sau papa-uaque se adunau cu toţii în casele regale pentrua alege un alt cîrmuitor. Aici, chibzuiau şi hotă-rau cine va fi rege. Trebuia ales cel mai nobildin familia regilor precedenţi, om înţelept, iscu-sit în războaie, cutezător, înflăcărat şi care nuobişnuia să bea vin. Trebuia să fie prudent,instruit şi educat în calmecac; să ştie să vorbeascăfrumos, să fie inteligent, discret şi energic. Cîndtoate părerile sau majoritatea dintre ele se potri-veau şi desemnau una şi aceeaşi persoană, acestaera numit, fără zăbavă, rege. Această alegerenu se făcea prin vot, ci printr-o conferinţă lacare participau toţi, şi în care se cădea de acordasupra persoanei care trebuia să fie aleasă. Dupăaceea, se alegeau încă patru persoane cu numediferite, după locurile lor de baştină, care, caşi senatorii, trebuiau să fie întotdeauna alăturide rege şi sa cunoască treburile importante aleregatului. În timpul alegerilor, mulţi dintre aceiacare se aşteptau să fie numiţi se ascundeaupentru a evita să fie aleşi, refuzînd să-şi asume121

o sarcină atît de grea. Apoi, se alegea o zi consi-derată de astrologia judiciară drept norocoasă,cînd cele cinci persoane desemnate erau prezen-tate în faţa poporului şi conduse la templul luiUitzilopochtli.în ziua respectivă, considerată printre celemai norocoase, satrapii conduceau pe regele ales,ca şi pe celelalte patru persoane, la templul luiUitzilopochtli. Aleşii erau complet goi. în faţatemplului, regele era îmbrăcat după moda satra-pilor care ofereau tămîie zeilor, adică era înveş-mîntat într-o jachetă verde închis pe care eraupictate oseminte de mort şi care avea formaunei uipilli de femeie. Pe spate îi atîrna o pun-guţă, tot verde-închis, cu ciucuri, plină cu tutun.Capul îi era acoperit cu o stofă verde, pictatătot cu oseminte, care-i cădea peste faţă. în mînastîngă avea o pungă din aceeaşi stofă şi la felornamentată, plină de copal şi tămîie albă. Eraîncălţat cu sandale verzi şi în mîna dreaptăţinea o cădelniţă de formă obişnuită, bălţatăcu ţeste de morţi. Nişte hîrtii în chip de ciucuri,îi atîrnau de capătul mînecii. Satrapii îl luauşi îl conduceau- pe treptele templului pînă lastatuia lui Uitzilopochtli. Acolo, regele lua tă-mîia, o punea pe jarul din cădelniţă şi afumastatuia, chipul său rămînînd în continuare aco-perit de' acea stofă. în timpul acestei ceremoniipoporul privea de jos pe noul rege, care ardeatămîie în faţa idolului. Slujitorii templului suflaudin trompete şi cîntau şi din alte instrumente.Se proceda aşijderea şi cu ceilalţi aleşi. Şi ei erauîmbrăcaţi la fel, apoi erau conduşi să ofere tă-mîie, în urma regelui. Hainele lor erau negreşi pictate cu oseminte.După ce regele şi persoanele alese cădelni-ţaseră cu tămîie statuia lui Uitzilopochtli, sa-trapii îi ajutau să coboare, dîndu-le braţul înaceeaşi ordine în care urcaseră: mai întîi regele,apoi primul dintre cei patru şi aşa mai departe,fiecare după rangul său. După aceea erau con-122

duşi la Tlacochcalco *, care se găsea în incintatemplului lui Uitzilopochtli, unde trebuiau săfacă cele patru zile de penitenţă. Ei locuiauacolo, nu aveau voie să iasă, posteau tot timpul,mîncau doar o dată pe zi, către prînz. Mergeaucu toţii, la miezul zilei, ca şi la miezul nopţii,să ofere sînge în faţa statuii lui Uitzilopochtli.Erau îmbrăcaţi aşa cum am spus mai-nainte;satrapii îi conduceau luîndu-i de braţ, potrivitrangului, şi apoi, îi aduceau din nou la locuinţelelor. în răstimpul acestor patru zile, la miezulnopţii, după ce cădelniţau cu tămîie şi ofereausînge, ei se scăldau într-un bazin în semn depenitenţă aşa cum obişnuiau şi satrapii.După cele patru zile de penitenţă, regele şicei patru senatori erau conduşi la locuinţele regaleşi, de acolo, aceştia din urmă se întorceau lacasele lor. Imediat după aceea, regele consultape prezicători sau astrologi, ca să-i indice o zifoarte norocoasă în care să fie sărbătorită ale-gerea sa. El poruncea apoi majordomilor săpregătească penele şi toate podoabele necesareîntr-o asemenea ocazie.Odată fixată ziua cînd urma să aibă loc ser-barea, alesul, dacă era regele Mexicului, îşi trimi-tea ambasadorii în toate regatele vecine de laQuauhtemalan pînă la Michoacan U2. Regii dintoate ţările dintre cele două mări răspundeau eiînşişi invitaţiei sau îşi trimiteau reprezentanţiipentru ca să asiste la sărbătorirea alegerii. Toţiinvitaţii erau adunaţi într-o anumită zi dinainteasărbătoririi. Regele pregătise penele, mantiile,cingătorile şi bijuteriile care trebuiau împărţitefiecăruia după rangul său. Pentru a participa lapetreceri şi la bal, ei primeau pene, bijuterii şihaine potrivite acestui scop. La ora fixată pentrumasă, se serveau tuturor invitaţilor diferitefeluri de mîncare, multe feluri delicioase de tor-tilla şi mai multe soiuri de băuturi de cacao,în ceşti foarte scumpe, potrivit rangului fiecă-* Tlacochcalco — Templul săgeţilor, ce era totodatăun fel de arsenal (N. tr.).123

ruia. Se ofereau, de asemenea, mai multe feluride trestii de fumat, aşezate pe talere, şi o marevarietate de flori alese. Apoi, se împărţeau unmare număr de mantas bogate şi frumoase dupărangul fiecăruia. Locuinţa lor era frumos împo-dobită, cu multe jilţuri şi rogojini noi. Se alegeaapartamentul destinat principalului invitat şituturor celor care veniseră cu el pentru a dansaacolo, toată noaptea; se intonau cu mare pompăcîntece solemne. Această sărbătorire dura una,două, trei sau mai multe zile şi nopţi. După cefestivitatea se sfîrşea, invitaţii îşi luau rămasbun şi se întorceau în ţinuturile lor.2. Discurs adresat împăratului nou ales„O, stăpîne prea milos, prea îndurător, preaiubitor şi vrednic de a fi preţuit mai mult decîttoate pietrele preţioase şi toate penele bogate!Eşti aici de faţă; Suveranul nostru divin te-aales regele nostru, pentru că cei care ne-au cîr-muit mai înainte au murit, prin voinţa zeilorşi s-au dus să se odihnească în pace. Istoviţi deatîta muncă, întocmai ca aceia care urcă pe dru-muri abrupte, ducînd în spate poveri grele, aupărăsit această lume, lăsînd altora sarcina cîr-muirii, pe care o purtau pe umerii lor. Poatecă-şi mai amintesc şi cinstesc şi acum cu grijalor oraşul pe care l-au cîrmuit, şi care astăzi arămas pustiu, în beznă, pentru că voinţa Dom-nului l-a văduvit de cîrmuitorii săi. Poate căprivesc şi acum cu bunăvoinţă, regatul peste carecresc mărăcini, din pricină că pămîntul nu maieste cultivat, iar locuitorii — sărmanii! —sînt canişte orfani neştiind ce anume au de făcut. Eisînt ca nişte muţi care şi-au pierdut graiul sauca un trup lipsit de cap.Ultimul care ne-a părăsit, a fost un puternicşi destoinic stăpînitor, căruia Atotputerniculi-a încredinţat acest regat doar pentru cîtevazile, şi care a dispărut ca un vis; totul i-a scăpat124

din mîini, pentru că Domnul l-a chemat ladînsul ca să-l aşeze în lăcaşul de odihnă decare se bucură ceilalţi defuncţi de dinaintealui, aşezaţi pentru veşnicie în marele sarcofagdin mormintele lor. S-a dus şi el cu ei, şi estedeja lîngă tatăl nostru, zeul infernului, numitMictlantecutli. Oare se va întoarce vreodatădin locul unde s-a dus ? Nu, asta nu-i cu putinţă,a plecat pentru totdeauna, pierzîndu-şi regatulpe vecie. Acei care trăiesc şi care se vor naştede acum înainte nu-l vor mai vedea vreodată,el ne-a părăsit pentru totdeauna, făclia noastrăs-a stins, lumina noastră a dispărut. Oraşulşi regatul Celui de Sus, pe care el avea sarcinasă Io guverneze şi să le lumineze, sînt acumlipsite de sprijin, în beznă. Era cît pe ce sădispară şi să fie distrus acest regat pe care elîl purta pe umeri şi pe care l-a părăsit odatăcu povara conducerii, acest regat pe care l-alăsat în pace şi linişte, acest regat peste carea domnit paşnic. Tot timpul cît a stat pe tronuldăruit de Suveranul tuturor împărăţiilor, acestregat a cărui pace el s-a străduit s-o păstrezepînă la moarte, acest regat a existat, este aici.El nu şi-a îngăduit niciodată tihna de a-şivîrî mîinile şi picioarele sub cuvertură, dim-potrivă, muncea cu cea mai mare rîvnă pentrubinele regatului. Şi acum, o milostive Doamne,dacă simţim o mare mulţumire şi bucurie, estedatorită lui Dumnezeu, prin grija căruia trăimşi care ne-a dăruit în persoana ta o rază stră-lucitoare din soarele lui. Degetul lui se în-toarce spre tine pentru a te desemna, şi elţi-a scris numele tău cu litere stracojii. Astfela hotărît el, sus şi jos, în cer şi în infern, catu să ne fii domn şi să stăpîneşti tronul, estradaşi demnitatea acestui regat, fruct zămislit dinrădăcinile înaintaşilor tăi,»care l-au sădit te-meinic în vremurile de demult.Tu, stăpîne! va trebui să suporţi greauasarcină a cîrmuirii; tu trebuie să urmezi dom-nilor al căror descendent eşti şi să-ţi iei răs-punderea greutăţii pe care au dus-o ei; tu,125

stăpîne! trebuie să porţi pe umeri anevoioasasarcină de a domni peste un regat. Slăvitulnostru Creator îţi pune în braţe şi-ţi aşazăpe genunchi înalta demnitate, care constă îna administra şi a guverna oamenii din poporcare sînt iuţi la mînie şi capricioşi. Cîţiva anide zile va trebui să-i hrăneşti, să-i mulţumeşti,ca şi pe copiii din leagăn. Va trebui să-i ţiipe toţi în braţe şi pe genunchi, va trebui să-imîngîi şi să le cînţi încet pentru a-i adormi,atîta timp cît voi exista pe această lume. O,Prealuminate Stăpîne, preapreţios, cerul şiinfernul au chibzuit şi au judecat că aceastaeste soarta ta. Pe tine te-a ales Suveranulnostru, Domnul din ceruri. Ai putea tu oaresă te ascunzi sau să fugi? Ai putea tu să tesustragi acestei sentinţe ? Vei aluneca tu dinmîinile lui şi te vei furişa ? Cît îl preţuieşti tupe Domnul nostru? Cum îi preţuieşti tu peoamenii care te-au ales şi care sînt nobiliiluştri, de rang înalt ? Ce părere ai tu despreregii şi nobilii care te-au desemnat, te-au în-semnat şi te-au înălţat la acest rang, prininspiraţia şi porunca Atoateştiutorului Nostru,a cărui alegere nu se poate nici anula, nicischimba, pentru că este de natură divină; şipentru că asta înseamnă că ai fost numit pă-rintele acestui regat. Şi pentru că aşa staulucrurile, nobile stăpîne, străduieşte-te, prindecuraj, asumă-ţi sarcina care îţi este încredinţată şirecomandată. Facă-se voia Celui de Sus ! Poateo vei păstra vreme îndelungată, poate vei fioprit de moarte, şi alegerea ta va dispare caun vis.Să bagi de seamă ca nu cumva să fii nere-cunoscător şi să nesocoteşti binefacerile împă-ratului Ceresc, care cunoaşte toate tainele, canu cumva să arunce^, asupra ta vreo pedeapsă,să nu voiască, o, ca tu să pieri, sau să te trimităsă rătăceşti prin munţi şi savane, să cazi înnoroi şi murdărie, sau să fii victima vreuneiîntîmplări neplăcute şi ruşinoase. Poate vei fiacuzat de vreo ticăloşie, sau Cel de Sus va126

îngădui certuri, tulburări în regatul tău ca săte doboare sau ca să ajungi să fii dispreţuit.Sau poate vei fi învins de unii regi care teurăsc şi-ţi declară război. Poate, în sfîrşit,Maiestatea Sa divină să îngăduie ca sărăciaşi foametea să-ţi copleşească regatul. Ce veiface dacă sub domnia ta, regatul va fi distrus,sau dacă Atoatcfăcătorul îşi va descărca mîniaasupra ta, trimiţîndu-ţi o epidemie de ciumă?Ce vei face dacă-ţi vei vedea oraşul în ruină,splendoarea înghiţită de beznă? Ce vei facedacă jalea îşi va împresura regatul, şi ce se vaîntîmpla dacă moartea va veni pe neaşteptatesau dacă la începutul domniei tale, sau chiarînainte de a începe să domneşti, zeul nostrute va distruge şi te va călca în picioare ? Ce veimai face dacă îţi va trimite pe negîndite împo-triva ta duşmani venind dinspre pustiuri, din-spre plajele mărilor sau de peste munţi, saudin savane, pe unde se dau de obicei bătăliişi se varsă sîngele, din care se adapă pămîntulşi soarele? Căci Domnul are un număr infinitde pedepse pentru cei care nu-l ascultă. O,rege, trebuie să-ţi aduni toate forţele şi putereaca să-ţi faci datoria, îndeplinindu-ţi mandatulchiar cu preţul lacrimilor şi suspinelor, înăl-ţînd rugi către Tatăl Nostru invizibil şi impal-pabil, îndreaptă-te către el cu lacrimi şi plîn-sete ca să te ajute să cîrmuieşti în pace regatultău, spre cinstea lui.Fii cu băgare de seamă, să-i primeşti cusmerenie şi bunăvoinţă pre aceia care vin înfaţa ta, chinuiţi de spaime şi necazuri; să nufaci nimic necugetat, ascultă cu blîndeţe şi pînăla sfîrşit plîngerile, nemulţumirile lor; să nuîntrerupi şirul vorbelor şi judecăţilor celui care-ţivorbeşte, căci tu eşti chipul Atotstăpînitorului,el se bizuie pe tine şi tu îl reprezinţi; tu eştiinstrumentul prin care el vorbeşte şi prin ure-chile tale, ascultă el. Fii cu băgare de seamă,ca nu cumva să favorizezi pe unii în daunaaltora şi să nu pedepseşti niciodată pe nimeni127

fără motiv, pentru că puterea pe care o aivine de la Cel de Sus, şi reprezintă unghiile şidinţii Divinităţii. Foloseşte-o cu scopul de aÎmpărţi dreptatea; eşti numai executorul şi pro-motorul acestor sentinţe drepte. Să se facădreptate, dreptatea să fie respectată fără săse acorde nici o atenţie celor pe care acestfapt îi umple de mînie. Domnul îţi porunceştesă procedezi aşa ; neasumîndu-şi el însuşi aceastăgrijă, o încredinţează în mîinile tale. Ai grijăsă nu mijească vreodată la picioarele tronuluisau în jilţurile nobililor şi judecătorilor iuţealasau mînia în fapte sau în vorbe; nimic nutrebuie săvîrşit într-o dispoziţie proastă. Sănu-ţi treacă vreodată prin gînd să spui: « Sîntrege, fac ce-mi place », căci asta ar fi un mijlocde a-ţi distruge puterea, preţuirea, demnitateaşi măreţia. Demnitatea de care te bucuri şiputerea pe care o exerciţi asupra regatului tăusă nu fie un prilej de trufie şi vanitate. Ar fimai bine să-ţi aminteşti de ceea ce ai fostcîndva,în trecut, şi că ai plecat de jos ca să te înalţila demnitatea de care te bucuri fără s-o fimeritat. Trebuie să te întrebi adesea pe tineînsuţi: «Cine am fost mai înainte şi cine sîntastăzi ? Nu meritam să fiu ridicat la postulînalt şi de frunte pe care îl deţin, nu sînt aicidecît din porunca Stăpînitorului ceresc şi ceeace trăiesc pare mai degrabă un vis decît orealitate ».Nobile stăpîn, nu dormi niciodată preaadînc; nu te lăsa ispitit de desfătările şi plăcerilesimţurilor, nici de petreceri şi băuturi; nu risipifără noimă truda şi ostenelile vasalilor, în lă-comie şi beţie; nu profita de favoarea pe careţi-a făcut-o Atotputernicul, alegîndu-te rege,ca să te dedai la abuzuri, la nechibzuinţe şi lapizmă. O, nobile rege, fiul nostru! Creatorulurmăreşte ce fac guvernatorii regatelor sale şigăseşte prilejul de a-şi bate joc de greşelilecare se comit în timpul cîrmuirii; el îşi batejoc într-adevăr şi tace, căci El este Cel ce este128

în veci şi, ca atare, el face ce vrea şi pedepseştepe cine vrea. El ne ţine pe toţi în palmă şine leagănă, căci noi sîntem pentru el ca uncocoloş de humă pe care îl rostogoleşte decolo-colo, şi care-i stîrneşte rîsul prin mişcărilesale iscate de neostenita sa mînă. O, stăpîneşi rege al nostru, străduieşte-te să-ţi îndepli-neşti datoria fără să te pripeşti. Poate căpăcatele noastre ne fac nevrednici de tine,poate că alegerea ne va entuziasma neînchipuitde mult, poate Domnul nostru a hotărît ca tusă deţii vreme îndelungată demnitatea regală,poate, dimpotrivă, el vrea să te încerce şi săte înlocuiască, dacă nu-ţi vei face datoria. OareDomnul din ceruri nu are şi alţi prieteni? Eştioare singurul pe care-l iubeşte ? Dimpotrivă,cîti alţii n-o fi cunoscînd el! cîţi sînt care-lcheamă? cîţi sînt care îşi înalţă glasul în faţalui? cîţi plîng? Cîţi îl imploră cu amărăciune!cîţi suspină în faţa lui! Numărul lor nu sepoate cunoaşte. Apoi, mulţi care sînt generoşi,prevăzători şi foarte iscusiţi! Mulţi care auavut deja slujbe şi au fost ridicaţi la ranguride seamă îşi înalţă ruga în faţa lui; nu-i lipsesc,aşadar, oamenii cărora să le dea conducerearegatelor sale. Poate că el nu-ţi dăruieşte cin-stirile şi gloria sa decît ca un vis trecător;poate nu ţi le dăruieşte decît ca o mireasmăîmbătătoare şi nu te atinge decît în treacăt,pe buze, cu afecţiunea, blîndeţea şi bogăţiilesale, pe care el singur le poate împărţi pentrucă numai el le stăpîneşte.O, prea fericite doamne, apleacă-te şi umi-leşte-te, plîngi şi suspină cu durere, roagă-teşi fă ceea ce Domnul nostru porunceşte atîtavreme cît îi va fi voia, ziua ca şi noaptea.Foloseşte-ţi puterea cu stăpînire de sine, ru-gîndu-te neîncetat însufleţit de blîndeţe şi bună-voinţă; nu pricinui nimănui necazuri, cazne sauamărăciuni. Nu maltrata oamenii şi nu-i respingearătîndu-te ursuz faţă de ei! Nu le vorbi cumînie şi nu-i înspăimînta prin violenţa ta. Secuvine, de asemenea, doamne, să nu foloseşti129

cuvinte batjocoritoare sau să faci glume, pentrucă ar atrage dispreţul asupra ta, avînd în ve-dere că glumele şi cuvintele uşuratice, nesocotitenu sînt potrivite pentru oamenii care ocupă oînaltă demnitate. Se cade, de asemenea, să nufaci. haz de glumele altuia, chiar dacă ţi-arfi rudă sau aliat, căci cu toate că eşti om ca şinoi demnitatea ta te ridică la rangul de marezeu. Cu toate că eşti aproapele şi prietenulnostru, fiul şi fratele nostru, noi nu sîntemnicidecum egali; pentru noi, nu mai eşti unom, pentru că întrupezi persoana, chipul, vorbaşi prietenia Domnului Preaînalt, care te inspirăşi se face auzit prin gura ta. Buzele tale, limbaşi chipul tău sînt ale lui. El te-a împodobitcu autoritatea lui şi te-a înarmat cu dinţii şighearele lui, ca să fii temut şi venerat.Fii cu băgare de seamă, doamne, şi renunţăla obiceiurile de a rîde şi a glumi, pe care leaveai în trecut. Se cade acum să fii înţelept,sobru şi sever. Ai grijă de onoarea ta, de demni-tatea persoanei tale şi de măreţia rangului tău;să vorbeşti rar şi sobru, pentru că acum aidevenit altă fiinţă, ai dobîndit măreţie, deaceea trebuie să fii respectat, temut, cinstit şiascultat. Ai dobîndit o mare valoare, eşti opersoană cu totul deosebită, care merită vene-raţia, supunerea şi respectul. Fereşte-te, doamne,de a-ţi compromite sau păta rangul şi înaltavaloare, ca şi demnitatea şi dcsăvîrşirea mărieitale. Priveşte cu atenţie treapta pe care teafli; ea este foarte sus şi căderea ar fi grozavde primejdioasă. Gîndeşte-te cu mergi pe oculme înaltă, pe o cărare îngustă şi că de ambelepărţi se cască hăuri, care te împiedică să teabaţi, fără să te expui riscului de a cădea înprăpăstii fără fund. Trebuie, de asemenea,doamne, să te fereşti de cusururile potrivniceşi să nu devii arţăgos şi violent, ca o fiarăsălbatică, care ar inspira tuturor groază. Săfii cumpătat în exercitarea severă a puterii;căci este mai potrivit să rămîi dincoace de130

pedeapsă şi de execuţie penala decît să forţezinota trecînd dincolo; nu-ţi arăta niciodatădinţii şi ghearele, pe cît va fi cu putinţă să nufii nici înspăimîntător, nici aspru, nici îngîmfat.Ascunde-ţi dinţii şi unghiile! Pe înalţii demni-tari ai regatului şi curţii tale caută să ţi-iapropii, să-i mulţumeşti şi să-i tratezi ou blîn-deţe. Bunacuviinţă îţi cere, doamne, să răspîn-deşti bucuria şi buna dispoziţie printre oameniidin popor, potrivit calităţii, condiţiei şi graduluifiecăruia; în această privinţă purtarea ta săcorespundă obiceiurilor stabilite de diferiteleierarhii populare. Ocupă-te cu bunăvoinţă şigrijă de areytos şi de dansuri şi nu uita pregă-tirile şi instrumentele trebuitoare acestui scop,căci acestea sint exerciţii care inspiră oamenilorcurajoşi gustul pentru armată şi război. Dis-trează, doamne şi înveseleşte poporul de josprin jocuri şi petreceri cu chibzuinţă alese,astfel o să-ţi întăreşti faima şi o să te faciîndrăgit, amintirea ta va dăinui şi bătrînii carete-au cunoscut nu te vor uita şi-ţi vor cinstidispariţia, prin dragostea şi lacrimile lor.O, prea fericite doamne, prealuminate şipreţios rege I Consideră că eşti în călătorie şi cătraversezi drumuri desfundate pline de primejdie,căci demnităţile şi dregătoriile sînt presărate curîpe şi lunecuşuri, cu capcane, care fac ca niciun drum să nu fie cu totul sigur; sînt apoi puţuricamuflate a căror gură căscată este ascunsă deierburi, iar în adîncuri au ţăruşi lungi, şi ascuţiţicare străpung pe cei ce cad acolo. De aceea, secade să te vaieţi necontenit şi să-l lauzi pe Atot-puternicul suspinînd. Să fii cu băgare de seamă,doamne, ca nu cumva să dormi prea adînc şisă te laşi în voia femeilor, căci asta înseamnăslăbiciune şi moartea tuturor bărbaţilor. Se cuvinesă te suceşti şi să te răsuceşti în pat; şi să meditezila lucrurile care privesc slujba ta; dacă te vacuprinde somnul, acesta să fie doar un prilejpentru a reflecta la treburile regatului şi la mijloa-cele de trai, la băutura şi mîncarea noastră, pecare Domnul nostru ni le-a dat, spre a le împărţiM\

cu marii dregători şi curtenii tăi; căci mulţi oamenipizmuiesc pe regi din pricina abundenţei ospeţelorlor, deoarece se obişnuieşte să se spună că regiişi nobilii mănîncă pîinea durerii. Să nu crezi,Doamne, că estrada regală şi tronul sînt făcutepentru plăceri şi desfătări; dimpotrivă, consideră-ledrept o pricină de suferinţă şi penitenţă. O preafericit şi foarte scump stăpîn! Nu vreau să fiepentru inima ta nici un motiv de nelinişte, nicide supărare, şi nu vreau să-ţi stîrnesc nici mînia,nici indignarea. Am săvîrşit destule greşeli, amrătăcit, ba chiar m-am întrerupt de cîteva oriîn cuvîntarea mea. Mă opresc aici. Fără să păstrezşirul ideilor, sărind de ici, colo, ca o broască,am vorbit destul, în faţa Domnului Nostru, in-vizibil şi impalpabil, care este aici de faţă şi neaude, care a ascultat cu atenţie vorbirea meabîlbîită, cu greşeli, fără de noimă şi pe un ton,pentru care merita să fiu dojenit. Dar, în sfîrşit,zicînd acestea mi-am făcut datoria, deoarecebătrînii din ţară au această obligaţie, faţă dedomnii noi aleşi. Mi-am făcut, de asemenea, da-toria şi faţă de Domnul Nostru, care este aicide faţă şi aude; lui îi aduc prinos vorbele mele.O, nobile rege, să domneşti întru mulţi ani pesteregat! Am terminat ce-am avut a spune."3. Discursul împăratului către popor 113„Ascultaţi cu atenţie, voi toţi aici de faţă; Domnulnostru din ceruri v-a adunat aici, pe voi, cîrmui-torii oraşelor, care sînteţi supuşii mei. Ţie> careai o slujbă în viaţa politică şi care trebuie să fiitatăl şi mama celor pe care îi guvernezi, vouătuturor celorlalţi nobili, oameni curajoşi care staţiacum în faţa mea şi care nu aveţi încă nici oînsărcinare obştească, vouă celor care practicaţimeşteşugul armelor, vouă oamenilor de valoare,curajoşi ca vulturii şi tigrii, şi vouă femeilornobile, doamne mărinimoase, vă doresc paceaatotputernicului nostru, creatorul şi cîrmuitorul a132

toate; vreau să vă insuflu curaj şi să vă adresezsalutul meu în cele cîteva cuvinte pe care vi levoi spune. Ştiţi toţi cei de faţă că am fost alesrege prin voinţa Lui, cu toate că sînt nevrednicşi că poate, ca urmare a ignoranţei mele de amă purta cum se cuvine, El mă va alunga şi vapune pe altcineva în locul meu. Dar atît timpcît va voi să-mi lase slujba, îmi voi face datoriasă cîrmuiesc peste acest regat, cu toate că, uneori,voi fi nepriceput şi voi face poate greşeli, supă-rîndu-l pe Atotfăptuitorul. O, păcătosul de mine,nenorocitul de mine, de multe ori L-am supăratspre nefericirea mea şi ca urmare a păcătoaseimele firi. în acelaşi timp, am supărat pe maimarii dregători şi persoanele de vază ale rega-tului, înaintaşii mei, care au fost cîrmuitorii re-gatului şi lumina, oglinda, exemplul şi ştiinţapentru toţi. Ei purtau mereu în mînă o torţă,care strălucea pentru a lumina întreaga lume;au fost prevăzători foarte, înţelepţi foarte şi cura-joşi foarte. Ridicaţi la acest rang de Domnul,ei n-au primit de la el nici ştiinţa, nici curajul,nici nestatornicia copiilor. El i-a făcut puternicişi viteji ca ei să-i pedepsească pe ticăloşii dinregat şi ca să ştie să-şi apere ţara împotriva duş-manilor. Le-a dăruit, în sfîrşit, toate virtuţiletrebuitoare sarcinilor lor. Ei erau buni, de aceeale-a dăruit el întotdeauna prietenia şi bunăvoinţalui. Iar eu sînt urmaşul unor asemenea oameni,ca să-i fac doar de ruşine şi de ocară în îndepli-nirea greşită a îndatoririlor mele. Ei au pus te-meliile a tot ceea ce s-a construit pînă astăzi şiei sînt strămoşii şi străbunii bătrînilor noştri, dincare ne tragem. Ei au tăiat pădurile de la munteşi de la şes, pentru a face locuinţe pe acestemeleaguri unde trăiau, ei au început să cîrmuiască,ei au întemeiat tronul şi estrada, împlinind voiaLui, în tot timpul vieţii lor.O, cît sînt de nefericit, de mărginit, de igno-rant, biet om de rînd. Nu se cuvenea să fiu alespentru o demnitate atît de înaltă. Poate totulva trece ca un vis şi viaţa mea se va sfîrşi curînd.Poate se vor scurge mai mulţi ani, timp în care133

voi purta pe umeri această sarcină pe care stră»moşii mei au lăsat-o cu limbă de moarte, sarcinăgrea şi anevoioasă, care trebuie să ne inspire maicurînd modestie decît trufie şi vanitate. Astăzi,înainte de a muri —■ dacă aşa va fi voinţa Dom-nului, vreau să vă adresez cuvintele mele deîncurajare şi alinare.Vă sfătuiesc, în primul rînd, să vă ţineţi departede patima beţiei şi să nu beţi ocili căci, asemeneamăselariţei ea face pe om să-şi piardă minţile,ceea ce inspiră teama şi dezgustul batrînilornoştri, care consideră, pe bună dreptate, aceastadrept motiv de îngrijorare şi scîrbă. Pentru acestviciu senatorii şi nobilii de altădată au spînzuratun mare număr de oameni, au zdrobit capulaltora cu pietre şi i-au ciomăgit pe alţii. Vinulnumit ocili este sursa oricărei nenorociri, ce ducela pierzanie, căci patima beţiei priciuuieşte neînţe-legeri şi certuri, tulburări şi dezordine in oraşeşi regate. Este ca un vîrtej care răstoarnă şidistruge totul, ca o furtună infernală care poartăcu ea toate nenorocirile la un loc. De la patimabeţiei pornesc adulterele, violurile, seducerea fe-cioarelor şi violenţa faţă de părinţi şi aliaţi, tetde la ea pornesc furtul, tîlhăriile şi atacurileînarmate; tot în ea îşi au obîrşia blestemele, fal-sele mărturii, clevetirile, despărţirile, zvonurile,certurile şi scandalurile. Toate acestea sînt rezul-tatul lui ocili şi al beţiei. Vinul acesta este, deasemenea, o cauză a mîndriei şi trufiei care facca beţivii să se creadă grozavi şi să se laude pestemăsură că sînt de neam mare, dispreţuind lumeaşi neţinînd seama de nimeni. Tot de aici provinduşmăniile şi urile. Beţivii spun cuvinte neso-cotite şi fără şir, pentru că şi-au ieşit din minţi.Omul beat nu trăieşte în pace cu nimeni, dingura lui nu ies niciodată cuvinte paşnice, ci numaivorbe nesocotite, care tulbură liniştea ţării. Bă-trînii au spus-o şi noi o cunoaştem din viaţade toate zilele.Beţia dezonorează pe oamenii nobili şi generoşişi poartă în ea sămînţa tuturor relelor. Nu fărămotiv a fost comparată cu măselariţa, pentru că134

ea te face să-ţi pierzi capul, ca şi planta care senumeşte tlapatli sau omiztli. Nu greşea acela carespunea că beţivul este nebun şi fără judecatăca acela care mănîncă tlapatli sau omiztli. El nuse împrieteneşte cu nimeni şi nu respectă penimeni. El face mărturii false, este mincinos, pro-voacă certuri, om cu două limbi şi cu două feţe.Poate fi asemuit cu un şarpe cu două capete,care muşcă îndoit. Şi beţia nu stîrneşte numaiaceste rele, ea pricinuieşte încă multe altele, căcibeţivul n-are nici pace, nici răgaz, el nu esteniciodată vesel, nu bea nici nu mănîncă liniştit.Beţivii plîng adesea şi sînt mereu trişti. Ei sîntscandalagii şi tulbură casele. După ce au băutse duc şi jefuiesc pe vecini de tot avutul lor: oalecu supă, ulcioare, farfurii şi străchini. Nimic nudurează şi nu prosperă la ei; totul este sărăcie şinenorocire; nu există nici mîncare, nici strachină,nici oale. Beţivul nu are haine, nici încălţăminte,nici pat de dormit. Fiii săi şi toţi cei care locuiescîn casă sînt murdari, rupţi, zdrenţăroşi, fetele luiabia îşi acoperă goliciunea cu vreo zdreanţă; căciun tată beţiv nu se îngrijeşte de nimic, nici demîncare, nici de haine, nici de membrii familieisale. Din aceste motive regii şi nobilii care audomnit, care au stăpînit estradele şi tronurileregale şi care au transmis supuşilor cuvîntul Crea-torului au pedepsit de moarte mulţi beţivi, zdro-bindu-le capul cu pietre sau strangulîndu-i cufunia. în acest moment, vă avertizez şi vă porun-cesc, vouă nobililor şi tinerilor curajoşi, tineri,aici de faţă, şi vouă bătrînilor care sînteţi dinspiţă regală, de a vă feri cu totul de patima beţiei,adică de a nu bea octli sau orice altceva careabrutizează, pricină de mare scîrbă pentru strămoşiinoştri. Vinul nu trebuie să intre în obiceiulnostru; nu veţi muri, cu siguranţă, dacă nu veţibea. Vă rog pe toţi să renunţaţi, şi vouă, bărbaţilorviteji şi curajoşi, care vă ocupaţi cu treburilerăzboiului vă poruncesc să renunţaţi la vin. Tu,aici prezent sau absent în acest loc, care l-aigustat deja, lasă-l; învinge-te pe tine însuţi, numai bea, nu vei muri din pricina asta.135

În pofida ordinului meu, nu te voi urmărica să te împiedic să bei. Dacă vei bea, o vei facespre desfătarea inimii tale, dar cu toate că voinţata te va conduce în taină la tine acasă, Dumnezeupe care tu îl superi şi care vede tot ce se pe-trece, fie înlăuntru stîncilor sau în păduri sauîn fundul inimii tale, Dumnezeu — spun — des-coperă totul şi cunoaşte orice lucru, în timp ce eunu ştiu ce faci, Atoatecunoscătorul, care te vavedea, va da în vileag greşeala ta în piaţa publică.Se vor vedea în mod vădit răutatea, murdăriile,furturile şi vorbele tale de ocară. Poate te veispînzura singur sau te vei arunca într-un puţ,poate te vei arunca de pe o înălţime sau in vreoprăpastie unde îţi vei găsi sfîrşitul. Dacă te veiapuca să strigi şi să sfidezi, dacă te vei întindebeat mort pe drum sau pe stradă, dacă din cauzabeţiei vei merge în patru labe [.. .] justiţia vapune mîna pe tine şi tu vei fi pedepsit, bătut,mustrat şi acoperit de ruşine în faţa tuturor şivei fi pedepsit de moarte, zdrobindu-ţi-se capulpe o piatră, sugrumat cu un laţ de gît sau ciu-ruit de săgeţi. Vei fi arestuit în timp ce veimînca sau vei bea, poate că oamenii legii tevor surprinde în clipa cînd vei păcătui cu femeiaaltuia sau în flagrant delict de furt, cînd vei fiocupat să jefuieşti sipetul cu bani din vreo lo-cuinţă. Rezultatul va fi că ţi se va sfărîma capul,sau că vei fi tîrît pe străzi pînă în piaţa publicăşi astfel te vei acoperi de ocară, care se va răs-frînge şi asupra urmaşilor tăi, căci se va spune:«cutare şi cutare, tatăl şi mama lui, l-au lăsatpe acest netrebnic să crească nedisciplinat, nee-ducat, fără să-l mustre, şi astăzi se vede urmareaobiceiurilor lui, căci culege ceea ce a semănat ».Se va spune, poate şi aşa: «Nenorocit om! îşidezonorează părinţii care au zămislit asemeneasecătură pentru a fi acoperiţi de infamie şi deruşine». Sau se vor mărgini să spună: «Iatăperversitatea acestui beţivan! » Faptul că eştinobil sau curtean, nu împiedică pe nimeni săte critice. Vei scăpa de batjocură, pentru că faci136

parte dintr-un neam curajos şi ilustru? Cu siguran-ţă că nu.Vă voi da ca pildă pe un mare nobil dinQuauhtitlan, care se numea Tlachinoltzin. El setrăgea dintr-o familie ilustră, avea vasali şi deţineao demnitate înaltă; dar deoarece a căzut în patimabeţiei şi se îmbăta rău, îşi pierdu demnităţileşi rangul. îşi vîndu toate moşiile şi-şi, risipi baniipe băutură. După ce şi-a dat pe băutură şi ultimiibani cîştigaţi din vînzarea moştenirii, s-a apucatsă vîndă pietrele şi scîndurile propriei sale case,şi-a vîndut totul ca să cumpere băutură, şi cîndn-a mai avut ce să vîndă, soţia lui s-a apucat sătoarcă şi să ţeasă, să cîştige bani şi să-i dea să-şicumpere octli. Acest nenorocit, care era tlaca-tecatl, om viteaz, curajos şi nobil, a decăzut atîtde mult încît, uneori, beat mort, murdar, golşi plin de praf cădea pe stradă pe unde treceamultă lume. Cu toate că era de rang înalt, lumeaa început să clevetească, să rîdă, să-şi bată jocde el, să-l pedepsească. Zvonul despre acesteîntîmplări a ajuns pînă la Mexico, la urechile luiMontezuma, împăratul şi stăpînul acestei ţări,care puse capăt dezordinii. El dădu poruncă re-gelui din Quauhtitlan, numit Aztaton, să ia mă-suri împotriva vinovatului, deşi era frate maimic al numitului Tlachinoltzin. Cu toate că erao persoană de cel mai înalt rang şi tlacaiecatl,nu i s~au ascuns greşelile şi a fost ştrangulat cuo frînghie. Astfel a murit sărmanul tlacatecatl,din cauză că era un beţiv împătimit.Cine ar putea să spună cît de mulţi nobili,seniori şi negustori au murit din cauza acestuiviciu? De asemenea, cîţi oameni din popor dinaceeaşi pricină. Cine ar putea să ţină socoteala?Cît despre voi, bărbaţi curajoşi, soldaţi viteji,vă întreb: a poruncit vreodată un rege să sebea octli, care duce pe oameni la nebunie? Cusiguranţă că nu. Dar această băutură este tre-buitoare vieţii? Desigură că nu. Aşadar, oricineai fi dacă te vei îmbăta, nu-mi vei scăpa, te voiprinde şi te voi închide, căci oraşele, senioriile şiregatul au la dispoziţie un mare număr de func-137

ţionari însărcinaţi să zvîrle în închisoare şi să-iomoare pe aceşti delincvenţi. Vei deveni un exem-plu şi o pricină de groază pentru toată lumea,căci vei fi pedepsit şi chinuit potrivit delictuluicomis, vei fi sugrumat şi aruncat pe drumulpublic, sau vei fi ucis cu pietre şi vei deveni unmotiv de spaimă pentru toţi, căci vei fi aruncatîn stradă. Cînd vei ajunge aici, nu voi putea să-ţifiu de ajutor, sate feresc de pedeapsă şi de moartecăci te-ai dus tu singur, prin greşeala ta, înmîinile călăului, aţîţînd justiţia împotriva ta. Tuînsuţi făcînd toate acestea, cum aş mai puteasă te apăr? Asta nu este cu putinţă, şi tu te veisupune pedepsei obişnuite. Degeaba îţi vei ridicaochii spre mine cu nădejdea că-ţi vei găsi eli-berarea, tu ai căzut deja în gura leului. Chiardacă ai fi prieten cu mine, fratele meu mai micsau mai mare, nu-ţi voi putea fi de nici un ajutor,ai devenit, într-adevăr duşmanul meu şi eu duş-manul tău, prin voinţa Celui din înalturi, carene-a despărţit, sînt silit să-ţi fiu potrivnic şi sălupt contra ta, chiar dacă te vei ascunde, te voismulge din măruntaiele pămîntului şi din adîncu-rile apei. Dar îţi atrag atenţia, păcătosule, rău-făcătorule, că nimeni nu-ţi porunceşte să bei şică-ţi stă rău să fii beat. Bagă de seamă, în plus,că păcatele cărnii sînt vrednice de dispreţ şi căse cuvine ca toată lumea să se ferească de ele;de asemenea, se cade ca nimeni să nu jefuiascăşi să ia ceea ce aparţine altuia.Ceea ce ar trebui să doreşti şi să cauţi, sîntcîmpurile de luptă numite Teuatempan şi Tla-chinoltempan, pe unde umblă, trăiesc şi se nascpărinţii şi sora soarelui, numiţi llacatecail şi tla-cochcalcatl, care au sarcina să ofere drept mîncareşi băutură pămîntului şi soarelui, carnea şi sîn-gele duşmanilor lor. Pentru ei, adevărata bogăţieo formează scuturile şi armele; numai pe cîm-purile de bătaie vei putea merita bogatele po-doabe pentru urechi, preţioasele podoabe carese atîrnă de buze, ciucurii de pe cap, brăţările,precum şi jambierele de piele galbenă pentrupulpe. Tot aici se obţin discurile de aur şi penele138

scumpe. Toate acestea sînt dăruite războinicilorpentru vitejia lor. Tot aici se cîştigă bogăţia şidemnitatea de rege pe care Dumnezeu le dăruianumai acelora care merită şi care luptă împotrivaduşmanilor. Tot aşa flori şi trestii de fumat,băuturi şi mîncăruri delicate, cingători şi mantiibogate, case marilor nobili, puieţi de porumbpentru cei viteji şi respectul cuvenit, ca urmarea recunoaşterii valorii lor. Ei devin atunci pă-rinţii, protectorii şi apărătorii oraşului şi patrieilor; oamenii de rînd, din popor vin să se adă-postească lîngă ei, aşa cum. arborii numiţi po-choll şi aueuell trăiesc la umbră pentru a seferi de soare.îţi atrag atenţia, ţie, care pretinzi că eştibărbat, că aceia care au devenit iluştri, mari şivestiţi prin faptele lor strălucite sînt ca tine,nu sînt din metal sau cu o constituţie diferităde a ta. Ei au fost fraţii tăi mai mari şi maimici, inima lor este asemănătoare cu a ta, sîn-gele lor, este ca al tău, oasele lor ca ale tale,carnea lor ca a ta. Acelaşi creator care ţi-a insuflatţie spiritul şi ţi-a dăruit trupul pe care îl ai,le-a dat şi lor trupul şi spiritul de care sînt însu-fleţiţi. Ce gîndeşti, ce-ţi închipui ? Crezi că inimaşi trupul lor sînt făcute din lemn, din piatrăsau din fier? Nu plîng şi ei, nu sînt şi ei copleşiţide tristeţe ? Există cineva care nu îndrăgeşte plă-cerea ? Dar pentru că inima lui este puternicăşi aspră, el se învinge pe sine însuşi şi-şi impunetăria să se roage lui Dumnezeu, pentru ca inimalui să devină sfîntă şi virtuoasă. El se prezintăîn faţa Atotputernicului înlăcrimat şi suspinînd,el nu cedează dorinţei de a dormi, se scoală lamiezul nopţii pentru a ofta, a geme şi a chemape atotputernicul Dumnezeu nevăzut şi impalpa-bil. El îi aduce osanale cu lacrimi în ochi, îlroagă cu tristeţe, îi cere stăruitor favorurile sale;noaptea veghează, în orele de somn nu doarme,iar dacă este o femeie şi dacă este înţeleaptăşi cu judecată, ea are grijă să doarmă separat;îşi face patul într-un colţ retras al casei; doarme13?

puţin şi aşteaptă să vină ora să se scoale, ca sămăture casa şi să aprindă focul. De aceea Celde Sus este milostiv cu ea, o ajută ca să nu-ilipsească niciodată băutura sau mîncarea, fărăca ea să ştie măcar de unde îi vine acest belşug.Tot ceea ce ea seamănă pe pămînturile pe carele-a moştenit, creşte şi se înmulţeşte; dacă vreasă facă negoţ, ea vinde la piaţă după cum i-evoia. Ca răsplată a ostenelilor şi privegherilor ei,Domnul binevoieşte să-i dea o moarte uşoară.Cît despre bărbat, el datorează bunăvoinţei Luifaptul că este puternic, curajos, învingător înrăzboaie şi vrednic să fie socotit printre soldaţiiviteji şi îndrăzneţi numiţi quaiihpcllatl, ocelo-petlatl *. El mai primeşte bogăţii, satisfacţii şialte recompense pe care Atotputernicul obişnu-ieşte să le dea acelora care îl slujesc, fără a maisocoti onoarea şi renumele.O, cavaleri,, o, seniori din oraşe şi provincii!ce faceţi voi? se cade ca oamenii din popor să-şibată joc de voi ? din cauza patimii voastre pentruoclli şi pentru plăcerile trupeşti? Duceţi-vă larăzboi, pe cîmpul de bătaie numit Teuatempan,unde părintele nostru, Soarele şi Stăpînul pămîn-tului, îi fac cunoscuţi, îi înscrie şi îi însemneazăcu roşu pe cei viteji şi bravi care practică meseriaarmelor. O, tineri nobili, crescuţi în palate printrebărbaţii de rang înalt. O, războinici viteji şicurajoşi ca vulturul şi tigrul! Ce faceţi voi?Cese întîmplă ce voi? Ieşiţi din oraşe; mergeţi, larăzboi, urmaţi-i pe soldaţii bătrîni la război; nujinduiţi după altceva decît după meseria armelor.Imitaţi-i pe oamenii de valoare care au muritîn război şi care acum se bucură în desfătări,stăpîni ai unor mari avuţii, amirosind parfumulsuav al florilor cerului şi muncind în slujba Soa-relui, pe care-l bucură şi care se numeşte Tiacauhquauhtleuamitl şi in yaomiqui. Nu puteţi să văluaţi avînt şi să urmaţi pilda acelora care stăpî-nesc deja bogăţiile Soarelui? Sculaţi-vă, duce-* quauhpetlatl, ocelopellatl — coadă de vultur, coadăde jaguar (N. tr.).140

ţi-vă la palatul Soarelui! Nu puteţi renunţa lapatima beţiei şi la plăcerile simţurilor în carev-aţi afundat? Fericiţi sînt tinerii despre carese spune că au capturat pe cineva în luptă saucă ei înşişi, căzînd prizonieri, s-au dus la palatulSoarelui! Cutare şi Cutare nepoţii şi părinţii noştri,se odihnesc acolo, în timp ce părinţii lor plîng,oftează şi varsă lacrimi pentru ei.Dacă eşti timid şi laş, dacă n-ai curaj săînfrunţi greutăţile războiului, du-te şi ară pă-mîntul şi seamănă porumb, vei fi plugar şi veiavea, cum se spune, vitejia ogoarelor. Atotputer-nicul se va milostivi de tine şi tu te vei bucurade ceea ce ai semănat, cînd roadele se vor coace.Seamănă şi sădeşte pe pămînturile moştenitetot soiul de plante de agave şi de pomi, fiii şinepoţii tăi le vor folosi pe vreme de foamete şivei avea şi tu partea ta, vei mînca şi vei beadin sudoarea muncii tale.Ascultaţi-mă cu atenţie, voi nobili şi bărbaţicurajoşi! Mă adresez mai cu seamă ţie, care eştide neam ilustru şi de sînge regal; ai grijă săînveţi, să cînţi în coruri şi din instrumente pen-tru că aceasta este o practică indicată pentruînălţarea spirituală a oamenilor din popor şi Dom-nul se va bucura auzindu-te; de altfel, aici seaflă şi locul potrivit pentru ca fiecare să-i cearăTatălui ceresc ceea ce doreşte şi să-l roage săle înalţe inimile, căci el pogoară cu adevăratbunăvoinţa sa, de fiecare dată cînd este chematşi i se cere ajutorul, cu evlavie. Aşa te vei deprindesă meditezi, să examinezi şi să înveţi meşteşugulrăzboiului.L-aţi ales pe împăratul vostru, dar să nucredeţi că el va trăi întotdeauna, sau că viaţalui va fi îndelungată, ca aceea a pomului saua stîncii. Au nu şi el va muri? Nu va trebui,oare, să aveţi un alt cîrmuitor după el ? Desigurcă va avea loc, cu timpul, alegerea unui alt regeşi a altor senatori, cînd vor muri cei de astăzişi cînd Domnul nostru va hotărî să-i ducă înlăcaşul de odihnă. Şi pentru că acum eşti mul-141

ţumit şi pentru că şi inima ta este voioasă văzîndcă ţi se realizează ceea ce doreşti, sau pentrucă, lăsat deoparte, fără ca nimeni să-ţi dea vreoatenţie, silit să trăieşti în singurătate, izolat şiuitat, va trebui, oare, ca atunci cînd vor disparecei care guvernează astăzi, Atotputernicul să seducă să caute într-un alt regat, vreun bărbatde împrumut pentru ca el să stăpînească şi sădomnească pe tronul regal şi să se ocupe de ceiviteji şi de captivii care au practicat arta mili-tară? Bagă de seamă, că dacă-l slujeşti pe Elşi dacă te sileşti să te apropii de aceia care gu-vernează, căutînd pe lîngă ei adevăratele talebucurii, vei fi asemănător femeii care, ca să fieiubită şi dorită, se arată în public împodobităcu eleganţă. Dimpotrivă, dacă vei încerca să teascunzi de societate, nu-ţi va servi la nimic.Chiar dacă te-ai transforma în precupet de legumeşi în pădurar care se duce după lemne în pădure,Cel de Sus va şti să te descopere şi să te ia deacolo, pentru a te ridica pe estradă şi pentrua-ţi da în grijă guvernarea oraşului sau a rega-tului, sau pentru a-ţi pune pe umeri vreo sarcinăa republicii sau chiar vreo demnitate regală. Asu-pra cui vă îndreptaţi privirile, pe cine aşteptaţi,pentru a vă cîrmui ? Ce faci tu, bărbat mărinimos,ilustru şi de sînge regal ? De cine crezi că tefereşti, de cine te îndepărtezi? De oraşul tău şide ai tăi? Voi, războinici de valoare, părinţiiarmatei, nu ştiţi că regatul are nevoie de doiochi, de două picioare şi de două mîini? Nu ştiţică are nevoie de un tată şi de o mamă care să-lspele, să-l curăţe şi să-i usuce lacrimile, cîndplînge? El are nevoie, de asemenea, de persoanecare să execute poruncile celor care guvernează.Aceşti slujbaşi ai treburilor războiului şi repu-blicii vor merge să te caute oriunde te vei găsi, se-mănînd porumb, tăind lemne sau gunoind pămîntulogoarelor, şi te vor pune pe tronul regal, ca săuşurezi amărăciunile şi nevoile poporului. Iţi vorîncredinţa şi treburile justiţiei, care pot fi asemuitecu o apă limpede care spală şi purifică murdăriileşi delictele oamenilor din popor. Vei primi sarcina142

să pedepseşti pe delincvenţi. Tatăl, care este pestetot, se va întrupa în chipul tău, în urechile, guraşi graiul tău şi va vorbi prin vocea ta.Vă rog stăruitor pe voi nobili şi curteni, cobo-rîtori din spiţă regală, şi voi, oameni curajoşi,însufleţiţi de avîntul vulturului şi al tigrului, carevă ocupaţi de treburile războiului, cercetaţi-văcu de-amănuntul şi observaţi dacă nu aveţi vreuncusur sau vreo pată în obiceiurile voastre. Cerce-taţi ce se petrece în inima voastră, pentru a vedeadacă poate fi comparată cu un safir sau cu opiatră preţioasă şi dacă este aşa cum trebuie pen-tru administrarea republicii. Dacă aveţi pete saucusururi, dacă aveţi obiceiuri urite, dacă vă îm-bătaţi, dacă faceţi fapte nesocotite, dacă beţişi mîncaţi peste măsură, nu sînteţi potriviţi nicipentru a guverna, nici pentru a vi se încredinţatronul sau vreun rang nobil. Dacă, din întîmplare,vă dedaţi plăcerilor simţurilor şi vă murdăriţiprin desfrîu, nu sînteţi curteni, sînteţi nevrednicide a trăi printre nobili. Dacă aveţi înclinaţiespre furt şi spre însuşirea bunului altuia, dacăjefuiţi şi furaţi nu sînteţi buni pentru nici oslujbă importantă. Cercetaţi şi judecaţi dacă meri-taţi să vă luaţi pe umeri conducerea poporuluişi să deveniţi părintele întregului regat. Dacăsînteţi vicioşi — aşa cum am spus-o —, aţi fi,oare, potriviţi să îndepliniţi această slujbă ? Desigurcă nu. În acest caz, nu meritaţi decît mustrărişi pedepse. Meritaţi să fiţi umiliţi, dispreţuiţi, săvă acoperiţi de ruşine şi să fiţi biciuiţi ca nişteoameni josnici. Meritaţi, de asemenea, să văîmbolnăviţi, să orbiţi şi să pieriţi; meritaţi sărătăciţi toată viaţa murdari şi zdrenţăroşi canişte ticăloşi fără nădejdea de a avea vreodatăplăcere, odihnă sau mulţumire. Meritaţi, într-ade-văr, toate nenorocirile şi toate chinurile.O, prieteni ai mei şi nobili ai mei, v-am adre-sat aceste cîteva cuvinte pentru a vă alina,pentru a vă îndemna la bine şi a vă îmbărbătainimile. Am fost silit s-o fac spre a-mi îndepliniîndatoririle, pe care mi le impun demnitateamea, şi atunci cînd greşiţi, amintiţi-vă de mine143

şi spuneţi: «l-am auzit cuvintele şi le-am dis-preţuit ». Doresc ca Atotputernicul să vă dea,pace şi odihnă. O, preasoumpii mei, vă rogîncă o data, să luaţi aminte la vorbele pe carevi le-am spus mai înainte. Aş vrea să vă supuneţiacestor, poveţe, să le respectaţi în modul de avă comporta şi să nu le treceţi cu vederea. Dacă,din dispreţ sau neglijenţă, mi-aţi uitat sfaturile,pe cine ar trebui să învinovăţiţi, dacă nu pe voiînşivă? Acei care vor face ceea ce i-am sfătuitşi vor păstra sfaturile mele în inimile lor îşi vorface bine lor înşile şi vor fi miloşi faţă de ei.Astfel, veţi fi cu toţii mîngîiaţi pe pămînt şivă va creşte prestigiul în faţa bătrînilor şi, înacelaşi timp, veţi fi şi un exemplu de practicarea virtuţii. Nu mai am nimic de adăugat, darîl rog pe Cel-fără-de-moarte să vă dea pace şilinişte."4. Veşmîntul împăratuluiCînd regii plecau la război, îşi puneau pe capun coif de pene stacojii numite tlauhquechol,care avea de jur-împrejur o coroană de penescumpe, din mijlocul căreia se înălţa un mănunchide pene frumoase de quctzalli. De această cununăde pene atîrna pe spate o tobă mică, prinsă cuun soi de cîrlig asemănător aceluia care slujeştela căratul poverilor. Toate acestea erau aurite,în afară de armura de pene roşu închis, presă-rată cu melcişori de aur, care îi ajungea pînă lajumătatea coapsei, mai aveau şi o fustă tot dinpene bogate. Scutul era tivit cu un cerc de aurşi acoperit pe margini cu frumoase pene roşii,verzi, albastre etc. De partea de jos a scutului,spînzurau franjuri din pene alese şi de preţ.Erau împodobiţi cu salbe de pietre preţioasefoarte fine, rotunde, egale ca mărime: chal-chiuill şi turcoaze 1U dintre cele mai scumpe.Penele verzi, împletite cu lame de aur — careînchipuiau părul —, cădeau pe spate împreună144

cu mica tobă verde prinsă cu un cacaxtli *.De asemenea, ei mai purtau fuste de aur cupene bogate şi o armură presărată cu flăcăriaurii. Mai aveau un fel de însemn, care se numeaoceloiotec, făcut din piele de tigru, cu raze deaur. Toba care cădea pe spate era, atunci, aco-perită cu o zugrăveală în dungi, iar marginile ei,împodobite cu pene bogate, erau tivite cu frunzede aur. Exista şi o altfel de pavăză rotundă dinpene alese avînd în centru un pătrat de aur.Uneori, purtau pe spate pene verzi în formă defluturi 116 şi, în acelaşi timp, un fel de fustă dinpene galbene, numite lociuitl, pentru că erau depapagal. Această fustă, presărată cu flăcări deaur, cobora pînă la genunchi. Mai foloseau şi oaltă pavăză rotundă făcută din pene scumpecare avea în mijloc un disc rotund de aur, încentrul căruia era sculptat un fluture. Uneori,se acopereau cu o armură făcută din pene dequetzalli îmbinate ca paiele pe un acoperiş, alecărei margini erau formate dintr-un şir de fran-juri din pene bogate şi din aur ll6. Mai purtaufuste din pene galbene şi, cînd îşi puneau acestefuste, foloseau la război un fel de cască de aur,împodobită cu două buchete de quetzalli, for-mînd un fel de coarne. Alteori, purtau o cascăde argint şi multe alte însemne făcute din penebogate şi din aur. De asemenea, mai aveauo fustă ţesută din aceleaşi pene decorate cu flăcăridin aur. Cînd plecau la război, regii obişnuiausă arboreze un mic drapel făcut din quetzallişi frunze de aur, în vîrful căruia era, în chipde panaş, un buchet de quetzalli. Mai erau şi dra-pele mai mici de argint, în vîrf — tot în chip depanaş — cu buchete de pene şi lame din aur.Regii purtau pe spate un fel de însemn numititzpapaloll **; avea formă de demon cu coadă şiaripi de fluture din pene frumoase; ochii, unghiile,picioarele, sprîncenele şi restul erau din aur',* cacaxtli — un fel de cîrlig folosit la căratulgreutăţilor (N. tr.).** itzpapalotl — fluture de obsidian (N. tr.).145

coarnele din creştetul capului erau formate dindouă buchete de quetzalli. Mai obişnuiau săpoarte pe spate o altă emblemă numită xochi-quetzalpapaloil *, simulând tot un diavol prinfaţă, mâini, picioare, ochi, unghii şi nas; aripileşi coada erau făcute din penele despre care amvorbit, iar corpul din pene variat colorate:verde, albastru şi auriu. Coarnele erau închi-puite din doi fluturi de pene. Uneori, foloseaualt însemn, numit quetzalpalzaclli **. De dataasta fusta era din pene verzi; scutul rotund dinaceleaşi pene, avea în mijloc un disc rotunddin aur. Mai existau şi alte însemne numitetozquaxolotl ***, un fel de coş mic din pene cuun căţeluş avînd o pană lungă pe cap şi împodo-bit cu ochi, unghii etc, totul din aur. îşi maipuneau şi o fustă din pene galbene presărate cuflăcări aurii. Cîteodată îmbrăcau acelaşi costum,cu deosebirea că penele fustei erau albastre şiîmpodobite cu mai mult aur. Uneori, aceastăîmbrăcăminte aleasă era făcută din pene albeşi roşii. Un alt veşmînt era compus din penebogate galbene, cu fusta de aceeaşi culoare;un altul, făcut din aur şi pene scumpe, era împo-dobit cu o figură de monstru din aur, cu un smocde pene frumoase în vîrful capului. Un alt însemnera şi xoxouliqui tzitzimitl ****, tot un monstrucu figură de demon, gătit cu pene din aur şi cuun smoc de pene de aceeaşi culoare, în vîrfulcapului. Mai exista şi un alt veşmînt asemănătorcu precedentul, numai ca penele erau albe. Maifoloseau o scufie numită coztic cuextecatl *****,în vîrf cu un smoc de pene. Un medalion de auratîrna de o ghirlandă ca un şnur de care se legascufia. Fusta era din pene galbene, decorate cuflăcări din aur. Acela care era îmbrăcat astfel* xochiguetzalpapalotl — fluture din pene de quetzalstrălucitoare (N. tr.). quentzalpatzaclli — quetzal ofilit (N. tr.). tozquaxolotl — servitor cu cap galben (N. tr.).**** xoxouhqui tzitzimitl — monstru verde (N. tr.).***** coztic cuextecatl — scufie galbenă-(N. tr.).146

purta în nări pandantive din aur în formă desemilună şi cercei în formă de coceni de porumblungi pînă la umeri. Modul de a se îmbrăca,aproape asemănător cu vestimentaţia precedentă,se numea iztac cuextecatl *. O alta, se numeachicilapanqui cuextecatl **, pentru că fusta şiboneta erau jumătate verzi şi jumătate galbene,în sfîrşit, o alta purta numele de cozticieocuitla-copilli ***, capişonul fiind în întregime din aurşi avînd în vîrf un vas cu pene. O altă costumaţie,care se numea iztacteocuillacopilli **** era la felcu precedenta, dar făcută din argint.în timp de război, pentru a-i chema pe sol-daţi la arme, ei foloseau goarnele şi un fel demelc de mare, iar pentru a da soldaţilor semna-lul de atac se foloseau de un drapel de aur pe careîl fluturau deasupra capului. Mai aveau şi untstindard din pene bogate, de forma unei roţimari, în centru cu o imagine din aur a soarelui.5. Războiul 117

Principala ocupaţie a regelui era războiul, fiepentru a se apăra, fie pentru a cuceri noi pro-vincii. Cînd acesta se hotăra să declare războivreunui alt rege sau vreunei alte ţări, îşi adunasoldaţii şi le împărtăşea intenţiile sale. De îndată,se trimeteau spioni în provincia pe care ţinteaus-o cucerească, ca să cerceteze ţinutul, şesurile,accidentele de teren ca şi drumurile primejdioaseprin care s-ar fi putut strecura, fără să întîmpinevreo rezistenţă. Apoi, se întorceau, aducîndregelui reprezentarea picturală a acelor locuri,pentru ca el să cunoască îndeaproape condiţiileterenului. După aceea, regele îi chema pe princi-palii căpitani, care erau în număr de doi: tlaco-* iztac cuextecatl — scufie albă (N. tr.).** chictlapanqui cuextecatl — scufie din mai multeculori (N. tr.).*** cozticteocuitlacopilli — coroană de aur (N. tr.).**** iztacteocuillacopilli — coroană de argint (N. tr.).T7

chcacalcall şi tlacatecail. După ce le arăta pictura,le indica drumul pe care trebuiau să-l urmezeîmpreună cu soldaţii lor, numărul de zile pe carele aveau la dispoziţie pentru a-şi atinge scopulşi locul unde ar fi trebuit să-şi instaleze cartie-rele generale. Tot atunci numea pe comandanţiide tabără, care trebuiau să-i însoţească. Se ocupaapoi de arme şi hrană. In acest scop, porunceasă fie chemaţi toţi majordomii sau calpixque aiprovinciilor supuse, pentru ca ei să aducă tri-buturile în mantii, pene, aur, arme şi alimente.Cînd toate erau adunate, regele distribuia aimesoldaţilor, căpitanilor şi bărbaţilor de seamă.După aceea, mai poruncea calpixque-lov să ducătuturor marilor dregători din provinciile caretrebuiau să ia parte la război armele necesare,atît pentru ei, cît şi pentru soldaţii lor. Ei segrăbeau să-i strîngă şi să-i înarmeze pe toţiaceştia. Armata fiind organizată, se pornea înordinea următoare. în faţă mergeau preoţii,slujitori ai idolilor, purtînd pe umeri zeii. Eiplecau mai înainte cu o zi decît toţi ceilalţi.Căpitanii şi războinicii plecau cu o zi înainteaarmatei. Veneau apoi soldaţii mexicani, urmaţila interval de o zi de tezcucanill8. O zi maitîrziu porneau oamenii din Tacuba ll9 şi, însfîrşit, după încă o zi, veneau toate celelalteprovincii. Cu toţii mergeau în cea mai desăvîrşităordine. Cînd ajungeau în apropierea provincieicare trebuia cucerită, comandanţii taberei hotă-rau cum şi unde să stabilească cartierele generaleşi indicau fiecăruia locul pe care trebuia să-locupe. Dacă vreunul refuza să execute ordinul,comandanţii porunceau să fie arestuiţi. Fiecareera la postul său, şi aştepta ca satrapii să deasemnalul începerii luptei, făcînd să străluceascăfocul nou şi suflînd din goarnă. La momentulpotrivit, strigătul satrapilor se făcea auzit pestetot. Lupta se angaja de îndată, chiar în noapteasosirii lor. Primii captivi erau daţi degrabă pemîinile preoţilor pentru a fi sacrificaţi, smul-gîndu-li-se inima în faţa statuilor zeilor pe care148

le aduseseră cu ei. Apoi i se aducea la cunoştinţăregelui ceea ce se petrecuse; se aducea la cunoş-tinţă familiilor moartea bărbaţilor nobili, ca săli se facă funeraliile. Erau menţionaţi, de ase-menea, şi cei care s-au distins prin vreo faptăînsemnată în luptă, pentru ca regele să le împartădaruri şi onoruri drept răsplată, mai ales dacăerau de neam nobil. După terminarea războiu-lui, aceia care nu se supuseseră ordinelor date decomandanţii taberei erau cercetaţi şi, chiar săfi fost căpitani, erau trimişi la moarte.6. Educaţia tinerilor nobili 12°Iată metoda pe care o foloseau regii şi nobiliiîn educarea copiilor lor. După ce regii şi mamelesau guvernantele îi crescuseră pînă la şase-şapteani şi ei începuseră să iasă de sub tutela lor, copiiierau daţi în grija unui paj, cîteodată chiar doi-trei, ca să se joace şi să se distreze cu ei. Mameleporunceau acestor slujbaşi să nu le îngăduiecopiilor vreo necuviinţă sau vreo grosolăniecînd vor merge pe stradă. Pajii îşi învăţau eleviisă se exprime întotdeauna politicos şi într-unlimbaj cuviincios, să fie respectuoşi şi să-i tra-teze cu bunăvoinţă pe toţi aceia pe care-i întîl-neau pe stradă: slujbaşi ai statului, căpitani,hidalgos sau înalţi demnitari bătrîni, bărbaţi,femei, fie ei de condiţie modestă. Dacă o per-soană, oricît de umilă, îl saluta pe copil, acestase înclina şi-i răspundea la salut zicînd: „Atot-puternicul să te călăuzească, bunicule", la carecel interpelat răspundea: „Nepoate, piatră pre-ţioasă şi pană scumpă, tu m-ai cinstit, mergicu bine". Cei care-l auzeau pe copil vorbindastfel se bucurau nespus şi spuneau: „Dacă acestcopil va trăi, el va fi nobil, căci este mărinimos, şiva merita, cu siguranţă, un rang înalt".Cînd copilul împlinea zece sau doisprezeceani, era dus într-o casă de educaţie sau calmecac.Aici, el era încredinţat satrapilor sau preoţilor149

din templu, ca să fie educat şi instruit, aşa cumam mai spus-o în cartea a şasea. Dacă nu eraadus în această casă de educaţie, atunci era înscrisîntr-o instituţie de cantori şi recomandat celormai buni dintre ei. Acolo, era învăţat să măturetemplul, să cînte şi să respecte regulile aspreobişnuite. Cînd împlinea vîrsta de cincisprezeceani, începea să înveţe meseria armelor. La două-zeci de ani, pleca la război, dar mai înainte, tatăllui şi rudele sale îi invitau la un banchet pecăpitanii şi pe soldaţii bătrîni. După ce le ofe-reau mantii şi cingători brodate, familia îi rugasă se ocupe în mod deosebit de acest tînăr, încursul războiului, învăţîndu-l să lupte şi apă-rîndu-l de duşmani. Aceşti războinici îi luau cuei, îndată ce se ivea prilejul, şi-i arătau cea maimare grijă învăţîndu-l toate cele folositoare,fie pentru apărare, fie pentru atac. Cînd bătăliaîncepea, nu-l pierdeau din ochi şi-l îndemnausă ia aminte la acei viteji, care prindeau cît maimulţi duşmani, ca şi el, la rîndul său — bucu-rîndu-se şi de protecţia acelor războinici încer-caţi —, să facă la fel, dobîndind astfel meritulde a lua cîţiva ostatici încă de la primul război,îndată mesagerii aduceau la cunoştinţa regeluinumele acelora care făcuseră prizonieri, anun-ţîndu-i şi vestea victoriei pe care supuşii săi ocîştigaseră. Sosiţi la palatul regal, ei intraupentru a vorbi monarhului şi-l salutau spunînd:„Doamne, sănătate şi viaţă lungă, află că zeulrăzboiului, Uitzilopochtli, ne-a apărat şi că,datorită ajutorului său, armata i-a învins peduşmani şi a cucerit provincia împotriva căreiaam luptat. Victoria aparţine tribului tenochca,războimcilor tlatelolco şi tlacopan, precum şitetzcucanilor, otomilor, celor din Matlatzinco m,din Chinampa I22 şi celor din pămîntul sterp".Regele răspundea: „Bine aţi venit, mă bucur săaud aceste veşti, aşezaţi-vă şi aşteptaţi căcivreau să mă lămuresc mai pe-ndelete". El nu-islăbea din ochi, şi dacă afla că aceste veşti eraufalse, poruncea să fie ucişi. După cucerirea pro-150

vinciei atacate, mai întîi se numărau prizonierii,apoi se calcula cîţi captivi luaseră războinicii dinTenochtitlan, cîţi cei din Tlatelolco şi aşamai departe, pentru toate căpeteniile. Ostateciierau socotiţi de către tiacochalca şi tlatlacateca,adică de căpitanii, comandanţii de regimente şialţi ofiţeri din armată. După ce se cunoaşteacu precizie numărul prizonierilor, se trimiteaumesaje regelui. Căpitanii îi povesteau în amănuntfaptele, prezentîndu-i şi o notă scurtă despreprizonieri, şi numele celor care-i capturaserăpe duşmani, ca să i se dea fiecăruia răsplata,potrivit cu meritul dobîndit în luptă. Totul fiindbine stabilit, regele se bucura şi poruncea capurtătorii primelor veşti, pe care-i închisese, săfie puşi în libertate, dăruindu-le şi lor aceleaşifavoruri, ca şi celorlalţi.Dacă, mai tîrziu, se făceau noi războaie împo-triva locuitorilor din Atlixco 123 sau din Uexot-zinco m, şi dacă acei războinici care luaserădeja prizonieri, mai prindeau şi alţii, ei erauţinuţi în mare cinste de rege, care le făcea deose-bita onoare de a-i înălţa la rangul de pilii, dîn-du-le nume de viteji. Din acel moment, ei puteauprimi titluri de nobleţe, avînd dreptul să se aşezelîngă regi şi să ia masa cu ei. Ei primeau însem-nele bărbaţilor cutezători, ca, de pildă, pietrepreţioase de diferite culori pentru buze; ciucuri,făcuţi din pene bogate împletite cu frunze dinaur, de pus pe cap, precum şi brelocuri din auryarnisite cu pene frumoase; primeau, de ase-menea, cercei de piele şi mantii regale împodo-bite cu diverse embleme. Regele le mai ofereacingători foarte frumoase, brodate, pe care lepurtau numai regii, ca şi alte dovezi ale înalteisale cinstiri, de care ei se puteau sluji toată viaţa.Li se dădeau posturi onorabile, ca acela de cal-pixcayotl, adică de prim majordom, iar dupămoartea regelui, succesorul său era ales dintre ei.Tot din rîndul lor se alegeau senatorii şi jude-cătorii [. . .]151

7. Cursus honorumIată etapele prin care trebuiau să treacă toţiacei destinaţi înaltelor demnităţi. Cînd eraumici, li se tundea părul. La vîrsta de zece aniera lăsată să crească doar o şuviţă de păr la ceafă,care se numea mocuez-pallia. La cincisprezeceani, această şuviţă era deja lungă, atunci ei senumeau cucxpalchicacpol, pentru că nu se făcu-seră cunoscuţi încă prin nici o faptă vitejească.Dar, dacă se întîmpla ca unul, doi sau trei dintreei să ia vreun ostatic, li se tăia şuviţa de păr,ceea ce era o dovadă de cinstire. Dacă se aso-ciaseră mai mulţi pentru a prinde un războinicinamic, împărţirea lui era făcută astfel încîtacela care se distinsese îndeosebi în aceastăacţiune primea coapsa şi piciorul drept, cel carevenea în al doilea rînd lua coapsa şi piciorulstîng; al treilea lua braţul drept şi al patruleabraţul stîng, de la cot la umăr; al cincilea primeaantebraţul drept şi al şaselea antebraţul stîng.în acest caz, tînărului i se tăia şuviţa de la ceafăşi i se lăsa să crească o alta, care-i acoperea ure-chea dreaptă. Asta îi dădea o înfăţişare mai ono-rabilă, pentru că prin acest semn se făcea cunos-cut că luase un prizonier, cu ajutorul altor cîţivatovarăşi. Din acest motiv, bunicii şi unchii săi,lăudîndu-l pentru că i se tăiase şuviţa de par,ceea ce era o dovadă de onoare, îi spuneau:„Nepoate, soarele şi pămîntul ţi-au spălat faţa,ai acum o înfăţişare cu totul nouă pentru că aiavut îndrăzneala să prinzi un duşman, cu aju-torul tovarăşilor tăi; dar bagă de seamă că ar fimai bine să pieri sau să fii prins de duşmani,decît să mai ai nevoie de ajutorul altora pentrua face un captiv; căci dacă ţi s-ar întîmpla aşaceva, vei fi silit să porţi o altă şuviţă pe cealaltăureche, precum au tinerele fete. Dar ar fi mai ni-merit pentru tine să mori decît să primeşti aceastăjignire".Dacă tînărul, care purta o şuviţă la ceafă,se ducea de două-trei ori la război şi se întorcea152

fără să fi capturat vreun duşman, fie singur, fieîmpreună cu alţii, era numit, ceea ce era o ru-şine, cuexpalchicacpol, adică „puşlama". Acestapurta o şuviţă pe ceafă, care arăta că n-a fostbun de nimic, ori de cîte ori se dusese la război.Aceasta era pentru el o mare ruşine, de aceea sesilea să se arunce în mijlocul duşmanilor pentrua reuşi să captureze vreunul, fie chiar împreunăcu alţii. Acelora care nu izbuteau singuri, cidimpreună cu alţii, li se tăia şuviţa şi li se lipeape cap o cască de pene. Cei care nu prindeaupe nimeni în lupte, măcar singuri, măcar cuajutorul altora, nici nu li se tăia şuviţa, nici nuli se punea un smoc de pene, ci li se tatua pe capo coroană, ceea ce era o mare ruşine. Dacă vreu-nul dintre cei care primeau o asemenea jignireposeda oarece bunuri, porumb sau altceva, el semărginea să trăiască numai din această pro-prietate, fără să se mai gîndească la război şi,drept urmare, îşi tăia şuviţa de păr. Dar nu-iera îngăduit să poarte mantas, nici cingători debumbac, ci doar din ixili *, fără urmă de broderie,iar aceasta era un semn de mare dispreţ. Tînărulcare captura singur un duşman de prima datăcînd se ducea la război, se numea telpochtli yaquitla-mani, ceea ce înseamnă „tînăr războinic care afăcut un prizonier". Era adus în faţa regelui, lapalat, astfel încît toată lumea să-l ştie de viteaz.Regele îi îngăduia atunci să-şi vopsească întregcorpul cu galben, iar faţa cu roşu şi cîteva petede galben pe tîmple. Pentru a-l onora, aceastăoperaţie era făcută prima dată de majordomiiregelui. îndată ce era vopsit aşa cum am spus, elprimea daruri din partea regelui, şi anume: omantie brodată cu dungi violete, o altă mantieîmpodobită cu broderii, o cingătoare brodată curoşu, ale cărei capete atîrnau mult în jos, şi oaltă centură cu broderii de toate culorile. I seofereau acestea toate ca nişte dovezi de cinstireşi, de atunci înainte, el era autorizat să poarte* ixili — fir de agavă (N. tr.j.153

centuri şi mantii brodate. Acela care făcea doicaptivi, era, de asemenea, adus la palat, în faţaregelui, de la care primea daruri, aşa cum am maispus. Tînărul care făcea trei prizonieri, primeadaruri ca şi ceilalţi, dar, în acelaşi timp, erainvestit cu autoritatea de a comanda pe alţiiîn timp de război. De asemenea, i se încredinţasarcina de a-i instrui pe tinerii din telpochcalli.Autoritatea lui se exercita şi asupra tinerilorcare se duceau de cu noaptea In casa hărăzităcelor care învăţau să cînte.Regele ordona să i se taie părul după modacăpitanilor, aceluia care lua singur patru pri-zonieri, i se decerna rangul de căpitan şi se spuneadespre el: căpitanul mexicatl sau tolnauacatl,sau alte titluri onorifice care se dădeau celorviteji. De acum înainte, el avea dreptul să seurce pe estradă, să se aşeze pe rogojini şi peicpalli *, în sala unde se aşezau ceilalţi căpitanişi războinici de valoare, care ocupau primul rlndde jilţuri şi purtau apărători de bărbii lungi,podoabe pe urechi din piele şi pe cap ciucuri.Acei care capturau şase, şapte sau zece inamicicuexteca sau tenime, nu luau loc printre persoa-nele importante menţionate mai sus. Erau nu-miţi numai căpitani. Pentru a ajunge să fieonoraţi ca şi ei, era necesar să captureze răz-boinici din Atlixco, Uexotzinco sau din Tliliah-quitepec.Oricine lua în captivitate cinci dintre aceştiaera ridicat la rangul celor mai mari şi mai onoraţicăpitani şi şefi temerari, care se numeau quauh-yacatl, ceea ce înseamnă „vulturul care călău-zeşte". Regele îi dădea acestuia o apărătoare debărbie verde, ciucuri pentru cap cu benzi deargint împletite cu pene frumoase, podoabe deurechi din piele şi o manta bogată numită quech-intli. Ei mai primeau şi o altă manta, care senumea chicoapalnacazminqui, adică o manta vop-sită în două culori, dispuse — în mod egal —pe diagonală. I se mai dăruia şi o altă manta,* icpalli — jilţ împletit din paie (N. tr.).154

împodobită în întregime cu curele de piele, legatede ea. Acela care captura doi războinici dinAtlixco sau din Uexotzinco era considerat grozavşi i'oai'te viteaz; i se dădea o apărătoare lungăde bărbie din chihlimbar galben şi o alta verdedin chalchiuill. El se folosea oînd de una, cîndde cealaltă.8. Justiţia l2B

Seniorii şi regii aveau grijă să fie păstrată bunarînduială şi, ca atare, împărţeau dreptatea jude-cînd pricinile şi neînţelegerile ce se iveau printrelucrători. în acest scop, se alegeau persoanelenobile şi bogate, cu experienţă în luptele decucerire, oamenii cu o bună comportare prudenţişi înţelepţi, educaţi în acel aşa-zis templu de pelîngă calmecac şi la palat. Numai persoanelecare corespundeau acestor condiţii erau desemnatede rege pentru a judeca conflictele dintre oameniidin popor. El avea grijă ca nu cumva să fie beţivisau să accepte daruri, ori să favorizeze pe uniişi să fie pătimaşi. Le recomanda cu insistenţă săîmpartă cinstit dreptatea, în toate cazurile pecare le vor cerceta, şi totodată le desemna sălileunde îşi vor practica profesiunea. Una din acestesăli, numită tlacxillan, se găsea chiar sub salaregelui. Aici se judecau procesele nobililor. Altăsală, numită teccalli, era destinată judecătorilorcare trebuiau să cunoască pricinile poporuluişi care luau notă de ele prin mijlocirea unortăbliţe pictate. Cazul fiind astfel înţeles şi explicatîn scris, procesul se muta la tribunalul superior,numit tlacxitlan, pentru ca sentinţa să fie pro-nunţată de cei mai mari judecători. Unele pri-cini prea grave şi foarte greu de soluţionat, erauprezentate regelui, pentru ca să le judece el, cuajutorul a treisprezece persoane foarte compe-tente, care îl însoţeau şi locuiau împreună cu el.Aceştia erau judecătorii supremi. Ei examinaucu cea mai mare atenţie procesele care le erau155

prezentate, şi cînd acest tribunal, care era celmai înalt, condamna pe cineva la moarte, con-damnatul era încredinţat executorilor judiciaricare, conform sentinţei, îl strîngeau. de gît sauîl strangulau, îl ucideau cu pietre sau îl sfîşiauîn bucăţi [. . .]Judecătorii se sileau să-şi facă meseria cuprudenţă şi înţelepciune, împărţind dreptateafără zăbavă. Ei cereau mai întîi să li se prezintezugrăvelile pe care erau înfăţişate pricinile, cade pildă, ferma, casa sau cîmpul de porumb,înainte de a termina, chemau din nou pe martorica să confirme ceea ce văzuseră sau auziseră, şiîn acest fel ajungeau să tragă concluziile. Dacăse întîmpla ca regele să afle că judecătorii sausenatorii prelungeau dincolo de limitele îngăduiteprocesele oamenilor sărmani, pe care le-ar fiputut termina într-un timp mai scurt, şi maiales dacă le prelungeau pentru că aşteptau să fieplătiţi de ei sau din considerente familiale, elporuncea să fie închişi în nişte cuşti mari pînăcînd se pronunţa împotriva lor pedeapsa cumoartea. Din aceste motive senatorii şi judecă-torii erau foarte prudenţi şi foarte chibzuiţi înîndeplinirea îndatoririlor lor. Pe vremea luiMoteuhzoma 127 au fost arestaţi un mare numărde senatori şi judecători, care au fost închişi,separat, în cuşti. împotriva lor s-a pronunţatpedeapsa capitală, pentru că regele fusese in-format că ei nu împărţeau în mod corect drep-tatea şi că erau părtinitori. De aceea au fostpedepsiţi cu moartea.O altă sală a palatului se numea tecpilcalli.Aici se adunau soldaţii nobili şi războinicii. Dacăregele afla cumva că vreunul dintre ei se făcusevinovat de adulter, îl condamna, fără zăbavă,la moarte, oricare i-ar fi fost rangul de nobleţe.Era ucis cu pietre. Sub domnia lui Moteuhzomaaceastă sentinţă a fost pronunţată împotrivaunei persoane de rang înalt, care se numea Uiz-nauatlecamalacotl şi care comisese un adulter;el a fost ucis cu pietre în faţa întregii lumi.156

9. NeguţătoriiAceşti neguţători 12s parcurgeau întreaga ţarăfăcînd negoţ, vînzînd aici ce cumpăraseră dinaltă parte. Ei traversau ţinuturile locuite de pemalurile mării, ca şi pe cele din interiorul ţării.Cercetau cu atenţie fiecare obiect şi mergeaupeste tot, cumpărînd dintr-o parte şi vînzîndîn alta. Nu treceau cu vederea nici un colţişorfără să cerceteze ce se poate cumpăra sau vindeacolo. Chiar dacă ţinutul era foarte călduros saufoarte friguros sau tare prăpăstios, ei nu renunţausă treacă pe acolo, să răscolească totul, căutînd,în sfîrşit, tot ce se putea găsi bun şi avantajospentru cumpărare sau vînzare. Neguţătorii erauoameni cu foarte multă răbdare, care înduraufără să se plîngă truda, oboseala, erau îndrăzneţi,se aventurau peste tot chiar şi într-o ţară duş-mană; peste măsură de şireţi în afacerile custrăinii, ajungeau pînă-ntr-acolo încît le învăţauşi limba, vorbindu-le blînd ca să-i atragă prinfelul lor prietenos de a se purta. Ei descopereauunde erau penele cele mai frumoase, pietrelecele mai preţioase şi aurul pe care le cumpărauşi apoi le vindeau pe acolo pe unde ştiau că sîntfoarte preţuite pentru marea lor valoare. Deasemenea, făceau negustorie cu vase frumoasede diferite forme, împodobite cu picturi feluritedupă locul lor de obîrşie, unele aveau capace dincarapace de broască ţestoasă, împreună cu lin-guriţe din acelaşi material, pentru a amestecapulberea de cacao; altele aveau capace pictateîn diferite nuanţe, cu desene foarte variate, careimitau frunzele unui arbore. Ei mai cumpărauşi unelte din lemn, minunat lucrate, pentru aamesteca pulberea de cacao.Dacă trebuiau să intre într-o ţară cu care ailor se aflau în stare de război începeau prin aînvăţa limba locuitorilor; se îmbrăcau la fel cuei, ca să nu pară străini şi să poată fi con-fundaţi cu băştinaşii. Se întîmpla totuşi, deseori,ca duşmanul să-i recunoască; atunci îi prindeaşi-i omora. Dar, dacă unul sau mai mulţi dintre157

ei reuşeau să scape, dădeau fuga să-l înştiinţezepe mai marele lor, cum era Moteuhzoma saualţii dintre predecesorii săi. Ii aduceau bogăţii deprin ţările de unde veniseră; le expuneau lh faţamarelui senior pentru a căpăta, ca răsplată atrudei lor, privilegiul de a fi onoraţi şi consideraţidrept oameni însemnaţi de către compatrioţi.Li se dăruia o apărătoare de bărbie din chihlim-bar ; această piatră preţioasă, lungă, galbenă şitransparentă, era atîrnată de buza inferioară,ceea ce constituia mărturia valorii lor, devenind,în acelaşi timp, un titlu de nobleţe. De atunci eise bucurau de o deosebită consideraţie.Despărţindu-se de părinţi pentru a merge săfacă negoţ în ţări străine, aceşti neguţători dădeauserbări după vechile lor ritualuri. Lipseau maimulţi ani şi se întorceau apoi în ţara lor încărcaţide bogăţii. Atunci, pentru a se mîndri cu ceea ceaduceau şi pentru a da amănunte despre ţărilepe care le vizitaseră şi despre lucrurile pe care levăzuseră pe acolo, ei adunau la un mare ospăţpe toţi neguţătorii (îndeosebi pe cei mai impor-tanţi) şi pe marii seniori din partea locului. Acest'banchet se numea spălatul picioarelor. Invitaţiifăceau mii de demonstraţii pline de respectfaţă de toiagul care slujise la plecarea şi în-toarcerea din călătorie. El era considerat dreptchipul zeului şi se spunea că lui îi datora neguţăto-rul reîntoarcerea, ca şi favoarea de a fi putut săstrăbată drumuri atît de lungi. Pentru a-i dovedio şi mai mare cinstire, ei se duceau într-una dincasele de rugăciune care existau în fiecare cartier,numite calpulli; era un fel de biserică sau parohiea cartierului. Toiagul era aşezat într-un loc vene-rat, de acea parte a oraşului în care locuia neguţă-torul. Cînd acesta dădea un ospăţ, mai întîi toia-gului i se prezentau mîncărurile, florile şi aca-yietl, şi apoi invitaţilor. în mod obişnuit, în afarăde banchet, cînd neguţătorul lua masa, el ofereafelurile de mîncare şi toate celelalte mai întîitoiagului, pe care îl păstra în capela casei sale.158

Cînd se întorceau bogaţi din ţările pe undecălătoriseră, aceşti neguţători rezervau o parte dinaverea lor cumpărării de sclavi, bărbaţi şifemei, pentru a-i aduce jertfă zeului lor, cel maiadesea lui Yacatecutli, de ziua aniversării sale.Acest zeu avea cinci fraţi şi o soră, care erau cutoţii cinstiţi ca divinităţi. Neguţătorii sacrificausclavi, fiecăruia dintre aceşti zei, separat, sau tutu-ror deodată, sau numai surorii lor după cum îi lumi-na evlavia şi credinţa. Unul dintre fraţi se numeaChiconquiauitl; ceilalţi Xomocuitl, Nacxitl, Cochi-metl, Yacapitzauac; iar sora lor Chalmecaciuatl.Aşa cum am mai spus, erau jertfiţi unul sau maimulţi sclavi, înveşmîntaţi cu podoabele zeului,încît se asemuiau foarte mult la înfăţişare cuidolul. Aceste jertfe se aduceau tuturor zeilor înacelaşi timp sau numai unuia dintre ei [. . .]10. Plecarea neguţătorilorîn expediţieGel desemnat să fie şeful caravanei îi invita nunumai pe cei din cartierul său, ci şi pe toţi ceilalţicare aveau să-l însoţească în călătorie. Dacă uniidintre aceştia erau noi în meserie, tineri şi angajaţipentru prima data într-o astfel de expediţie,părinţii lor îi recomandau căpitanului şi-l rugauinsistent să vegheze asupra lor. înainte de plecaretoată lumea se aduna în casa şefului. Ei îşi adu-ceau aici întreaga încărcătură şi toate mărfurilecare le erau recomandate spre vînzare de cătrebătrînii neguţători, căci aceştia nu plecau, ci semărgineau doar să-şi încredinţeze produsele cuun anume comision şi fără obligaţia de a împărţiapoi beneficiile. Cîteva femei, care făceau negoţ, îşiîncredinţau şi ele mărfurile în acelaşi scop. Cu toţiise strîngeau în acea casă; îşi orînduiau baloturilecu mărfuri şi aşteptau să asiste la plecarea călători-lor. Totodată, se făcea aprovizionarea pentru, drumcu pinolli * şi alte alimente care fuseseră adunate* pinolli — făină de porumb şi de salvie (N. tr.).159

în timpul nopţii în casă. Cînd încărcătura era.completă, peste cacaxtli se puneau baloturile, apoitotul era distribuit cărăuşilor, şi lucrurile erauaranjate în aşa fel, încît greutatea să nu fie preamare pentru unul, ci egală pentru toţi, fiecareavînd povara lui. Activitatea se desfăşura la ordi-nele şi sub supravegherea şefului. Aceia care erautineri şi plecau să înveţe meseria, nu aveau nicio încărcătură de dus. Li se încredinţau numai bău-turile de pinolli, ceştile şi instrumentele făcuteîn mare parte din carapace de broască ţestoasă,trebuitoare la amestecul sau agitarea băuturilor.Odată hotărît ceea ce trebuia luat, totul se încăr-ca, noaptea, într-una, două sau trei canoe, carefuseseră pregătite în acest scop. După ce se încăr-cau mărfurile, căpitanul se întorcea lîngă bătrîniicare se aflau acolo şiaşteptau plecarea neguţătorilorşi li se adresa în aceşti termeni: „Tată-vă aci defaţă, voi oameni vîrstnici, bărbaţi şi femei, bătrîniprea cinstiţi care aţi ajuns la o vîrstă atît deînaintată, încît abia mai puteţi merge. Rămîneţidar cu bine, noi vom pleca, căci acum ne-am în-suşit sfaturile pe care le-aţi păstrat şi le-aţi strînsca pe o comoară în fiinţa voastră, anume pentrua ne lumina pe noi. Am. primit vorbele voastre culacrimi în ochi. încurajaţi de ele ne părăsim fărătristeţe satul şi locuinţele noastre, pe fiii şi soţiilenoastre, încredinţîndu-i părinţilor noştri, prie-tenilor şi rudelor noastre, care nădăjduim că nune vor uita în timpul cît vom lipsi". Bătrînii răs-pundeau şi ei pe dată: „Fiii noştri dragi, bine aţigrăit, mergeţi în pace; dorim să nu întîmpinaţinici o greutate de netrecut. Să nu aveţi grijă înprivinţa caselor şi avuţiilor voastre, vom face pentruvoi ceea ce se cuvine. V-am spus tot ceea ce trebuiasă spunem copiilor noştri, pentru a vă încuraja,a vă sfătui şi a vă dojeni. Nu uitaţi nimic din toateacestea pentru că părinţii voştri vi le-au încre-dinţat. Băgaţi de seamă că aceşti tineri caremerg cu voi n-au nici o experienţă în privinţagreutăţilor drumului, trebuie să-i duceţi de mînăca pe nişte copii. în popasurile voastre, slujiţi-văde ei; puneţi-i să vă pregătească jilţuri de verdeaţă160

şi să vă aranjeze locurile unde veţi mînca şi veţidormi. Aveţi grijă să-i învăţaţi tot ceea ce priveşteslujirea zeilor, adică împărţirea odihnei cu veghea,astfel ca ei să se preocupe de aceasta cu cea maimare sîrguinţă. Nu neglijaţi a le da tinerilor obună educaţie, aşa cum se cuvine". Gînd dialogullua sfîrşit toţi se ridicau în picioare. In încăpere seafla o vatră mare, în care ardea focul, alături deea, o strachină vopsită în verde şi plină de copal.Fiecare dintre aceia care porneau la drum luade acolo o fărîmă, o arunca în foc şi se îndreptacătre pirogă. Nimeni nu-şi întorcea capul spre soţie,nici nu se uita în urmă, chiar dacă ar fi uitat cevaacasă. Nu se mai schiţa nici un gest pentru a-irevedea, nici pentru a le vorbi celor care rămîneau.Aceştia, la rîndul lor, stăteau nemişcaţi şi niciunul nu făcea un pas spre cei care plecau. Dacăvreunul din aceia care porneau la drum se uita înurmă, era semn rău şi se considera chiar un păcatgrav. Aşa plecau neguţătorii pentru a face negoţîn ţări depărtate.11. Cuvînt adresat neguţătorilor care plecaupentru prima oarăîn cazul în care gazda era un neguţător încă începă-tor în ale meseriei şi pleca pentru prima datăîn călătorie, cînd se apropia ora de plecare, fiecaredintre bătrînii prezenţi îi adresa o cuvîntareîncurajîndu-l să îndure cu bărbăţie greutăţile pecare avea să le întîmpine în drumul său. Primulîi vorbea astfel:„Fiule, deoarece ne-ai adunat aici pe noi pă-rinţii, neguţători ca şi tine, se cade să-ţ idăm sfaturicăci acesta este rostul nostru de bătrîni, şi să-ţiinsuflam curaj prin vorbele noastre. Eu mă ridiccel dintîi şi vreau să-ţi spun părerea mea ca şi cumai fi fiul meu, pentru că eşti gata să pleci, în ţăridepărtate, pentru că îţi părăseşti oraşul, părinţii,prietenii, odihna; pentru că te vei aventura pedrumuri lungi, peste munţi şi văi, prin pustiuri.U1

Fii curajos, fiule, căci n-ar fi drept ca să-ţi sfîr-şeşli viaţa şi să mori fără să fi făcut vreo faptăcare ar putea să-ţi aducă onoarea, aşa cum noipărinţii tăi o dorim. De aceea, ne rugăm culacrimi în ochi, ca să se împlinească dorinţa noastră,ca faptele tale să se ridice la înălţimea aşteptărilornoastre. înaintaşii tăi din această breaslă aumuncit în călătoriile lor şi tocmai de aceea şi-aucîştigat merite, care le-au făcut cinste aşa cum şivitejii au căpătat merite în războaie. Suferinţelelor le-au îngăduit, ocrotiţi fiind de Atotputernicul,să dobîndească bogăţiile pe care mai apoi le-aulăsat. Trebuie să te înarmezi cu curaj pentru asuporta greutăţile care te aşteaptă: foamea, setea,oboseala şi lipsa de hrană. Vei mînca pîine tareşi tamalli mucegăit; vei bea apă mocirloasă şi cugust rău. Vei ajunge la fluvii umflate, care serostogolesc năvalnic, la inundaţii care-şi împingapele cu vuiet, făcînd imposibilă trecerea prinvaduri. Atunci paşii tăi se vor opri mai multezile şi vei suferi de foame şi de sete. Dar bagă binede seamă, să nu te laşi descurajat şi să nu carecumva să-ţi părăseşti munca începută şi să nefaci să îndurăm ruşinea întoarcerii tale, pe noi,părinţii tăi. Aceleaşi drumuri le-au străbătut şiînaintaşii tăi, punîndu-şi de mii de ori viaţa înprimejdie, dar cum n-au fost lipsiţi de îndrăzneală,şi-au meritat faima de viteji şi au fost cinstiţişi bogaţi.în sfîrşit, sărmane tînăr ! Dacă Domnul nostruîţi hărăzeşte o soartă norocoasă se cuvine maiîntîi să cunoşti suferinţele şi sărăcia, să îndurinecazurile cumplite care îi aşteaptă, îndeobşte,pe oamenii care rătăcesc din sat în sat, adică trudă,munci istovitoare, geruri aspre şi călduri năpraz-nice. Vei umbla prăfuit, mecapalul îţi va apăsafruntea, îţi vei şterge sudoarea de pe faţă cu mâi-nile. Suferinţa ta va fi încă şi mai mare cînd te veivedea silit sate culci în vreun ungher, în spatelevreunei uşi străine, cu capul plecat, umilit şi flă-mînd; astfel vei merge din oraş în oraş, gîndindu-tela soarta ta. Pe lîngă aceasta, vei fi măcinat de162

îndoieli, neştiind dacă îţi vei putea vinde mărfurile.Poate nici nu le vei vinde şi vei fi necăjit şi veiplînge. înainte de a dobîndi avere şi noroc, vei fimîhnit şi chinuit peste putinţă. Ba mai mult, vatrebui să dormi adesea în vreo văgăună sau peşteră,sub şisturi sau la poalele vreunei stînci. Nu putemşti dacă Marele Judecător va hotărî să mori învreunul din acele locuri sau dacă te vei mai în-toarce vreodată în ţara ta; cine ar putea să ştie ?De aceea, se cade cape drum tu să te rogi cu evlavieşi să faci penitenţă, slujind cu umilinţă pe bătrîniîn treburile cele mai mărunte, ca, de pildă, aducîndapă, măturînd etc. Fii cu băgare de seamă, sănu-ţi pierzi curajul, să nu faci cale-ntoarsă şi sănu te gîndeşti la ceea ce ai lăsat aici. Continuăsă perseverezi pe calea ta în ciuda atîtor suferinţe.Poate că vei avea noroc şi Preamilostivul se vaîndura de tine şi te vei întoarce fericit şi-ţi veirevedea rudele şi pe noi, care sîntem părinţii tăi.Consideră sfaturile pe care ţi le-am dat tot atîtde importante ca şi hrana, pentru 'ca să-ţi regă-seşti în ele curajul şi entuziasmul. Fiule prea-iubit, înalţă-ţi sufletul şi Cel de Sus să te călău-zească ; noi, înaintaşii tăi, te încredinţăm celormai vîrstnici, ca să-ţi orînduieşti treburile aşa cum secuvine, atunci cînd vei fi departe de neamuriletale".Aşa vorbeau bătrînii neguţători, încurajîndu-ipe tinerii care plecau, arătîndu-le greutăţile şisuferinţele pe care aveau să le întîmpine, fie înpustiuri, fie prin locurile populate, în practicareameseriei lor de neguţători.12. Sosirea neguţătorilorla destinaţieCînd neguţătorii ajungeau în provincia Anahuacsau în alte provincii, ei începeau să-şi desfacămărfurile: mantii bogate, fuste şi cămăşi scumpepentru femei, care le fuseseră încredinţate de regeleMexicului; ei le ofereau nobililor, sajutîndu-i din163

partea suveranului lor. Primind darurile, nobiliiprovinciile respective se grăbeau la rîndul lor să leofere alte cadouri, constînd din pene divers colo-rate şi de forme variate, ca să fie înmînate regeluiMexicului. Nu toţi intrau în provincia Anahuac,ci numai aceia care veneau din partea mareluisenior din Mexico care era aliatul şi asociatul lor.Adică acei din tribul tenoohca, şi tlatelulca, sauveniţi dela Uitzilopochco 129, din Azcaputzalco, şide la Quauhtitlan. Ei mergeau împreună, şi cîndsoseau în satul Tochtepec, se despărţeau. Unii seduceau la Anahuac, la Ayotlan, iar alţiila AnahuacXicalanco 13°. Neguţătorii din Tlatelolco se împăr-ţeau în două grupuri. După ce treceau de Toch-tepec şi intrau în provincii, se înarmau de războicu paveze rotunde, spade şi flamuri desfăşuratepentru că treceau printr-o ţară duşmană. în unelelocuri, sufereau pierderi, în altele, dimpotrivă,capturau locuitori. Ajungînd la Xicalanco, eiîmpărţeau persoanelor de seamă cadourile pe carele aduseseră ca: mantas, fuste, uilpilli şi cingătoribogate foarte frumos brodate. Apoi, negustorii des-făceau giuvaierurile de aur şi pietre scumpe, careerau cu osebire preţuite în această provincie.Unul din aceste giuvaieruri semăna cu o coroanăde aur. Mai aveau şi nişte fîşii elastice şi subţiricu care îşi încingeau fruntea, precum şi alteobiecte de forme variate. Toate acestea erau desti-nate marilor seniori. Mai aduceau şi giuvaieruripentru doamne: vase mici de aur, în care puneauele fusul cînd torceau, cercei pandantivi de aur şide cristal. Pentru oamenii simpli aveau cercei depiatră neagră, numită itzli * sau din aramă foartelustruită şi strălucitoare. Mai aduceau cuţite diniztli pentru tăiatul părului şi lanţete foarte subţiripentru lăsare de sînge. Totodată, aveau o gră-madă de clopoţei, coşenile, pietre de foc şi tocho-mitl. Aduceau, de asemenea, o plantă plăcut miro-sitoare, numită llacopatli ** şi o alta care senumea xochipalli***.* itzli — obsidian (N. tr.).** tlacopaili — iarbă de leac (N. tr.).***xochipatli — floare medicinală (N. tr.).164

Neguţătorii mai de seamă, care se numeauteahinime, tecoanime, aduceau sclavi bărbaţi, femeişi copii de ambele sexe şi îi vindeau în provinciaXicalanco. Cînd treceau prin ţări inamice, aveaugrijă ca sclavii să fie echipaţi cu arme de apărarepentru ca locuitorii din Tehuantepec 131, dinTzapotlan şi Chiapanecatl, ale căror pămînturile călcau, să nu-i omoare. Cînd urmau să treacăprintr-o ţară duşmană, înainte de a intra în ea,dădeau de ştire locuitorilor provinciei în carevoiau să ajungă, pentru ca aceştia să ştie că sîntîn apropiere şi să se grăbească să-i primeascăpaşnic. Cît despre ţinuturile care le erau ostile,ei le străbăteau numai noaptea şi niciodată ziua.După ce ajungeau mesagerii trimişi la Anahuacca să le vestească apropierea, nobilimea ţăriivenea în întîmpinarea lor, înarmată ca de război,pînă în inima ţării duşmane, şi-i conducea înţinuturile lor din Anahuac Xicalanco. Sosiţi înaceastă provincie, neguţătorii se grăbeau să oferenobililor ceea ce regele Mexicului le trimisese şi-lsalutau din partea lui. Nobilii din oraşeleXicalanco,Cimatecatl şi Quatzaqualco le dăruiau, la rîndullor, pietre mari verzi şlefuite, alte pietre lungiroşii şi gravate, smaralde, care se numesc acumqueizalitzlli, un alt fel de smarald, şi un mare numărde pietre fine de diferite sorturi. Le mai dădeauscoici, evantaie roşii şi galbene, lopăţele din valvede scoici, unele vopsite în roşu şi altele cu dunginegre şi albe, folosite la amestecul pulberii decacao. Le mai dăruiau pene scumpe de diferitefeluri şi piei de animale sălbatice, prelucrate şiîmpodobite cu desene. Neguţătorii aduceau din pro-vincia Xicalanco toate aceste obiecte pentru regeleMexicului şi se grăbeau să i le ofere de îndată cesoseau în capitală. Astfel călătoreau neguţătoriimexicani în ţinutul Anahuac, care se învecinacu ţări duşmane. Regele Mexicului îi îndrăgea multpe aceşti neguţători. El îi preţuia ca pe copiii luişi-i considera nobili prudenţi şi viteji.165

13. întoarcerea neguţătorilorDupă ce-şi terminaseră negoţul, prin ţinuturilepe unde colindaseră, neguţătorii se întorceau pe lacasele lor, dar nu intrau în oraş în timpul zilei.Ei aşteptau să se înnopteze şi să apară un semnfavorabil, ca de pildă o ce călii sau chicomecalli.Considerau acest ce calli (sau o casă) drept unsemn de prosperitate pentru că, pretindeau ei,obiectele pe carele aduceau, dacă erau introduse înziua aceea în casă, deveneau sacre şi, ca atare,trebuiau să aibă răbdare. Apoi, cel mai de seamădintre ei se ducea să-l vadă chiar în noaptea aceeape şeful breslei din care făceau parte, ca să-i deade veste că au ajuns teferi, şi-i vorbea astfel:„Mare şi venerat bărbat, Domnul să te aibă înpază; să ştii că ne-am întors vii şi nevătămaţi."Şi după aceste cuvinte, adăuga: „Mîine voi faceo vizită părinţilor noştri, neguţători bătrîni, ei ausă vină să bea puţină cacao în modesta mea locuinţăunde prin voia Celui de Sus ne-am reîntors teferi".Şeful îi răspundea: „Bine aţi venit, dragi prieteni,le-aţi umplut inimile de bucurie părinţilor voştri,vechi neguţători. Ei vor sta de vorbă cu noi, mîine.Acum mergeţi să vă odihniţi".După ce acest neguţător se întîlnise în seara aceeacu şeful său şi cu principalii membri ai breslei,şi-i invitase la un banchet, el se apuca, la miezulnopţii, să taie fîşii de hîrtie ca să le ofere zeilorîn semn de recunoştinţă pentru ajutorul pe carei-l dăduseră la reuşita călătoriei. Se tăiau hîrtiiîn cantitate îndestulătoare atît pentru foc, cîtşi pentru Yacatecuili, zeul neguţătorilor. Îndată cehîrtiile erau'gata, ele se aduceau la miezul nopţiidrept ofrandă acestor divinităţi în semn de mulţu-mire. După aceea, neguţătorul poruncea să i sepregătească mîncărurile de care avea nevoie:plăcintele umplute cu carne de găină, găini înaluat sau fierte cu porumb, din care cauză le şispunea totollaolli. Ei îşi dădeau osteneala săpregătească şi o cacao bună, amestecată cu miro-166

denii numite teonacazili*. Neguţătorii invitaţi seduceau în easa unde avea loc banchetul, la oracînd satrapii porunceau să se facă auzite pestetot muzicile, goarnele şi clinchetele lor, aşa cum seaud astăzi dangătele clopotelor în zori sau la primaoră a dimineţii. Neguţătorii, bărbaţi şi femei, pre-cum şi rudele gazdei, erau deja adunaţi în casă;se aducea apă şi toţi se spălau pe mîini şi-şi clă-teau gura. Mai întîi, se îndestulau din ofranda zeu-lui Xiuhtecutli, frumos rînduită în faţa vetrei:capete de găină cu molii** servite în farfurioare.Apoi, se înfruptau din bucateleaşezate dinainteaimaginii lui Yacatecutli, zeul neguţătorilor. După cese aduceau ofrande acestor zei, se serveau şiinvitaţii; iar cînd ospăţul se termina, se spălaucu toţii din nou pe mîini şi-şi clăteau gura. Atunci,se aduceau ceştile cu cacao ce se cheamă teote-comatl ***■ Una era dăruită zeului focului, altazeului neguţătorilor şi apoi erau serviţi invitaţii.La sfîrşit, se dădeau trestii de fumat. După ceterminau de mîncat şi de băut, fiecare rămînea lalocul său, aşteptînd să vadă ce urma să împartăgazda care oferise banchetul. Mexicanii numescaceasta quincucchiua, care înseamnă „darul bătrâ-nilor venerabili". Fiecare om. de seamă primeadouă tccomall, care se numesc ayoteclli****. Cei-lalţi erau dăruiţi cu două sute de sîmburi de cacao,o sută de boabe din specia numită teonacazili şi olopeţică din baga pentru a bate cacaoa. Astfelprocedau neguţătorii cînd se întorceau de departe,pe la casele lor.14. Jertfa adusă de neguţătoriCea de a patra oară, cînd gazda care pregătea săr-bătorirea îşi invita oaspeţii, era consacrată sacri-ficării sclavilor săi. Atunci, puţin mai înainte deapusul soarelui, sclavii erau aduşi în templul lui* teonacazili — ureche divina (N. tr.).** molii — sos (N. tr.).*** teotecomatl — vas divin (N. tr.).**** ayotectli — dovleac (N. tr.).167

Uitzilopochtli unde li se servea o băutură numităteooctli *; ei ieşeau de acolo clătinîndu-se, ca şicum ar fi consumat o mare cantitate de pulque.Apoi, erau îndreptaţi nu către casa stăpînilor lor,ci către una din parohii, numită Pochtlan sauAcxotlan. Aici, cei în drept, îi obligau să veghezetoată noaptea, cîntînd şi dansînd. Pe la miezulnopţii, slujitorii templului îi aşezau pe o rogojinăcare era întinsă dinaintea focului. Apărea atuncişi cel care pregătise întreaga sărbătorire. Purta ojachetă asemănătoare cu acea a sclavilor; semai împodobea cu hîrtii pictate şi-şi punea niştesandale, numite pogolcactli. După ce era astfel gătitse stingea focul, iar pe întuneric, sclavii trebuiausă ia fiecare cîte patru îmbucături, tăiate cu aju-torul unor sforicele de iztli, dintr-o plăcintă ce senumea tzoalli şi în care se amesteca miere. Cumterminau de mîncat, li se smulgea părul din creş-tetul capului 132, Cu acest prilej se cînta dintr-uninstrument numit chiztli, care scotea sunetul chicii,dind astfel semnalul smulgerii părului. Fie că sclaviierau numeroşi, fie că erau puţini la număr, instru-mentul anunţa prin acest sunet clipa cînd îi venearîndul fiecăruia. Cel care cînta la instrument seînvîrtea de jur-împrejur, dansînd şi ţinînd în mînăun vas numit quacaxitl, în care se punea parul pemăsură ce era smuls. Odată şi operaţia aceastaterminată, se apucau să strige bătîndu-se cu palmapeste gură, după cum le era obiceiul. Acela carestrînsese părul în strachină pleca, iar gazda, ini-ţiatoare a sărbătoririi, lua cădelniţa numităllemaitl, plină cu jăratic, şi se ducea să tămîiezeîn curte spre cele patru puncte cardinale. Sclaviisortiţi morţii nu dormeau deloc în timpul nopţii.Iar cînd se crăpa de ziuă, în ciuda tuturor insisten-ţelor, nu voiau cu nici un preţ să guste din buca-tele aduse, căci erau îngînduraţi şi trişti foarte,avînd mereu în faţa ochilor chinurile pe care le vorîndura, şi aşteptîndu-se în fiece clipă să-l vadăintrînd pe mesagerul morţii, Paynalton — divini-* teooctli — vinul zeilor (N. tr.).168

tatea vestitoare a ultimei clipe pentru cei caretrebuiau sacrificaţi zeilor. Paynalton se apropiaalergînd de locul unde sclavii aveau să fie jertfiţi,şi apoi de la Tenochtitlan pleca la Tlatelolco; deaici, o pornea prin cartierul Nonoalco, pînă laPopotlan, Mazatzintamalco, Chapultepec şi Ma-zatlan; apoi, parcurgea în linie dreaptă drumulspre Xoloco şi intra în Tenochtitlan. în timp cePaynalton străbătea aceste cartiere, sclavii hără-ziţi morţii erau aduşi în cartierul Coatlan. Aiciei trebuiau să se lupte cu nişte războinici, înadinspregătiţi pentru asemenea fapte. Aceştia se gă-seau chiar în curtea templului, numit Uitzcalco.Cînd sclavii, gata înarmaţi, soseau, cei desemnaţi:să-i atace începeau, fără zăbavă, lupta. Războiniciicare doborau sclavii cei mai de preţ primeau nu-mele de tlaamauique. Dacă în luptă reuşeau să:captureze vreunul, sentinţa se pronunţa pe loc,,fixîndu-se valoarea sclavului, iar stăpînul era:obligat să le plătească învingătorilor preţul cerut;;doar astfel putea el să-şi răscumpere bunul său.Dacă nu-i dădea mîna să achite cît i se ceruse, ceicare îi capturaseră sclavul pe locul numit Uitzcalcoîl puteau ucide după voia lor şi mînca. In vremeaaceasta, Paynalton alerga de-a lungul cartierelormenţionate mai sus. îndată ce el se întorcea, nefe-riciţii care trebuiau să moară erau aşezaţi în rînd,dinaintea imaginii lui Uitzilopochtli, în locul nu-mit Apetlac, şi, apoi, plecau cu toţii în procesiunepentru a înconjura templul de patru ori. Dupăaceea, erau din nou rlnduiţi în faţa lui Uitzilo-pochtli, iar Paynalton se urca în vîrful edificiului.Cum ajungea sus, slujitorii şi aruncau nişte hîrtii,care fuseseră puse din timp în locul numit Apetlac,sau ytlaquaian Uitzilopochtli; acestea erau ridicaterînd pe rînd spre cele patru puncte cardinale, în chipde ofrandă, şi aşezate apoi cu grijă, aşa cum secuvenea. Nu trecea mult şi un satrap, ascuns încorpul unui şarpe care părea că se tîrăşte, coboradin templu. Din gură îi ieşeau pene roşii, simulîndflăcările. Tot tîrîndu-se ajungea la Apetlac undese terminau şi treptele templului. Acolo se afla169

o temelie de zidărie masivă, de la care se puteaucoborî patru sau cinci trepte pînă la nivelul solu-lui, în curte. Această movilă zidită so numeaApetlatl sau yilaquaian Uitzilopochtli şi se aflaaşezată către partea de răsărit a templului. Gelcare luase forma şarpelui, făcea un gest de îmbră-ţişare spre soare-răsare pe care îl repeta apoi cătrecelelalte trei puncte cardinale. După oficiereaacestei ceremonii, el îşi scotea pielea de reptilălăsînd-o să cadă pe birtia întinsă deasupra Apc-tlacului, îi dădea foc, aşa încît să ardă şi şarpelenumit Xiuhcoatl, după care se urca în vlrfultemplului. Clnd ajungea acolo, satrapii începeausă sune din trompete şi din scoicile lor de marc.în acel moment, curtea templului se umpleade oamenii care veneau să se bucure de specta-colul serbării şi care se aşezau jos pe toată cuprin-derea curţii. Nici unul nu mîncase nimic, căci, înziua aceea, toţi trebuiau să postească Ki3, ei nuluau nici o singură îmbucătură înainte de apusulsoarelui, oră la care se aşezau la masă, după cetoate ceremoniile se sfîrşiseră şi înainte ca sclaviisă fie sacrificaţi. în acest timp, pe o estradă acope-rită cu o blană de tigru, lîngă o coIoană, şedearegele pe un jilţ cu spătar. Jilţul, acoperit cupiele (cuellaxtli), era îndreptat cu faţa cătreînălţimile impunătoare ale templului. în faţaregelui se ridica un arbore artificial, făcut din trestiişi beţigaşe, garnisit peste tot cu pene; din vîrf seridicau numeroase quetzalli sau pene scumpe, carepăreau că ies dintr-o sferă de aur închipuind co-roana copăcelului; în partea de jos, el se terminaprintr-un şir de franjuri din pene de preţ. în clipaaceea cobora Paynalton, care îi lua pe toţi sclaviisortiţi morţii şi îi aducea la Apetlac, îi îmboldeasă urce pînă în yîrful templului, mergînd înaintealor, pentru a-i sacrifica pe înălţimile templuluilui Uitzilopochtli. Satrapii care trebuiau să-i ucidăerau gata, îmbrăcaţi cu jachetele lor, purtînd şiun fel de acoperămlnt de cap din pene, de careatîrnau fîşii de hîrtie. Faţa le era vopsită cu ocruroşu. Ei spintecau pieptul victimelor cu pietrede obsidian, şlefuite ca un vîrf de lance, bine170

ascuţite şi prevăzute cu un mîner foarte scurt.Cîrid i se preda victima, ea era îndată întinsă cuspatele pe un soi de bolovan şi ţinută de mîinişi de picioare de patru ajutoare care o trăgeau cuputere în jos. După ce sărmanul sclav era astfelimobilizat, preotul, înarmat cu cuţitul său se apro-pia de el şi i-l înfigea în piept; îi smulgea inimaşi i-o punea într-un vas. Apoi, arunca trupul,care se rostogolea pe treptele templului, pînă jos,unde se găsea Apetlacul. Stăpînul sclavului sauprizonierului lua el însuşi cadavrul (căci nimeninu îndrăznea să se atingă de sclavul altuia) şi-laducea în casa lui. Iată, de altfel, ordinea caretrebuia urmată la sacrificarea victimelor: pentruînceput erau îndemnaţi să urce prizonierii hărăziţia fi omorîţi cei dintîi. Apoi, erau îmboldiţi sclaviişi numai la sfîrşit, nefericiţii care fuseseră puşila îngrăşat înadins, numiţi ilaalliliin. Fiecare seînfăţişa cînd îi venea sorocul. Stăpînii lor îi con-duceau, ţinînd în mînă toiege împodobite cupene scumpe. Dacă acela care orînduia banchetulsau serbarea era căsătorit, soţia îi însoţea şi eape sclavi, împreună cu soţul ei, pînă în vîrfultemplului; amîndoi purtau toiege împodobite cupene de quelzalli. Dacă nu era căsătorit, dar aveaun unchi, acesta urca împreună cu el, şi amîndoipurtau toiege 1M, aşa cum am mai spus-o. Dacănu avea nici unchi nici tată, ci doar un fiu, eraînsoţit de acesta, încît, întotdeauna, una din celemai apropiate rude, urca împreună cu el. Fărăsă-şi lase o clipă toiegele din mînă înaintau su-flîndu-şi în palme, pe care le ridicau apoi dea-supra capetelor, voind parcă să-şi dirijeze într-acolo respiraţia. Acesta era obiceiul pe care-lpracticau în timp ce urcau treptele templului luiUitzilopochtli. Ajunşi sus, dădeau ocol icoaneifrumos zugrăvite a zeului, în vreme ce persoanelerămase jos urmăreau cu interes toată procesiunea.Apoi coborau, iar oamenii care fuseseră plătiţi cuziua pentru a-i ajuta, luau sclavii morţi şi-i purtauspre casă, mergînd în urma conducătorilor serbă-rii. Cînd, în sfîrşit, ajungeau şi purtătorii cada-vrelor, chiar conducătorii sărbătoririi se apucau să171

pregătească trupul, numit tlaaltilli, şi-l puneau lafiert. Dar mai înainte, fierbeau porumbul, care semînca împreună cu carnea morţilor, aceasta fiindservită în porţii mici aşezate pe porumb. La pre-pararea acestei mîncări nu se punea chilii, ci doarsare. Gazdele care pregătiseră ospăţul, precum şirudele lor îşi primeau, apoi, partea care li secuvenea.Astfel se purtau neguţătorii la serbarea pan-quetzalizlli. Ei păstrau apoi toată viaţa podoabelecu care fuseseră gătiţi sclavii sacrificaţi: manlas,maxtli şi colaras pentru bărbaţi; fuste, uipilli şialte găteli pentru femei. Intru pomenirea şi adu-cerea aminte a acestui eveniment, neguţătorii îşiţineau podoabele închise într-un sipet anume.Părul smuls din creştetul capului era păstrat îm-preună cu restul în această sacrosanctă cutiuţă.Cînd gazda care dăduse ospăţul înceta din viaţă,la funeraliile sale, micul sipet se ardea împreună cutoate podoabele pe care le conţinea.15. Episodul din ÂyotEanPe vremea cînd Auitzotzin domnea la Tenochti-tlan neguţătorii s-au dus să facă negoţ în provin-ciile Ayotlan şi Anahuac. Locuitorii acestor pro-vincii i-au ţinut prizonieri patru ani în oraşulQuauhtenaco, unde au mai avut de suferit şiun asediu din partea trupelor din Tehuantepec,Izoatlan, Xochitlan, Amaztecatl, Quauhtzontla,Atlan, Omitlan şi Mapachtecatl. Toate aceste ora-şe erau foarte mari; satele mai mici din împreju-rimi le aduceau şi ele întăriri pentru asediu.Neguţătorii scăpărau în oraşul Quauhtenanco, careera bine fortificat, şi au capturat mai mulţi in-dieni de rang înalt şi alţi cîţiva de condiţie infe-rioară [. . . ] în legătură cu aceste întîmplări sepovesteşte că unii neguţători au făcut douăzecide prizonieri şi alţii unsprezece. Cînd, după patruani de luptă, neguţătorii au cucerit provinciaAnahuac, ai cărei locuitori se supusesera, cuceritorii172

tlateluleani se adunară pentru a se sfătui. Celcare se bucura de cea mai mare consideraţie vorbiprimul şi spuse: „O, neguţători mexicani! Uit-zilopochtli, zeul războiului, a binevoit să ne ocro-tească şi să ne ajute să cucerim această provincie,acum ne putem întoarce la casele noastre. Secuvine ca nici unul dintre noi să nu se mîn-drească, nici să se considere viteaz din cauzacaptivilor pe care i-airi făcut, pentru că faptelenoastre n-au avut drept scop decît cucerirea unuinou ţinut pentru domnul nostru, zeul Uitzilopoch-tli. Am trecut prin cele mai mari primejdii, daracum, cînd ne întoarcem în ţară, truda noastrăîşi va afla răsplata, căci vom fi dăruiţi cu apără-toarele de bărbie din chihlimbar, cu podoabelede urechi numite quctzMcoyolnacohlli *, cu bas-toanele negre, care se numesc xauactopilli **,cu evantaie şi apărătoare de muşte, cu manlasbogate şi mazili de preţ, cu care ne vom împodobi.Aceasta va fi recompensa noastră, aceasta va fidovada valorii noastre. Nici unul dintre mexicanişi dintre neguţători, dacă n-a îndurat greutăţile pecare le-am întîmpinat noi în acest război de cu-cerire, nu va putea primi aceste dovezi de marepreţ". Cînd s-au întors în ţara lor, neguţătoriiaceia aveau părul lung pînă la brîu, chiar şi mailung, pentru că timp de patru ani, ei luptaserăpentru cucerirea provinciilor, ei nu-şi mai tăia-seră părul. Regele Mexicului, Auitzotzin, auzindel de gloria de care se acoperiseră acei neguţătoriîn expediţia din Ayotlan, porunci să se meargă înîntîmpinarea lor pentru a li se face o primire so-lemnă. Satrapii însoţiţi de un mare număr deînalţi demnitari şi de nobili din Mexic s-au dus să-iîntîmpine: luaseră cu ei tămîie şi alte parfumuribune de ars şi bine mirositoare; aveau scoici marinedintr-acelea folosite de preoţi în temple, pentrusunetul lor plăcut, şi săculeţe pline cu feluritemiresme. înalţii demnitari şi nobili se împodo-* quetzalcoyolnacohlli — pandantiv din pietre pre-ţioase (N. tr.).** muaciopilli — bastoane arămii (N. tr.).173

biseră cu jachete pe care le purtau numai cîndasistau la sacrificiile solemne: mergeau pe douărînduri, deoparte preoţii, de cealaltă demnitarii,întîlnirea avu loc în satul Acachinanco. Atunci,începură să ardă tămîie şi alte arome, dîndu-li-seneguţătorilor toate dovezile de cinstire, aşa cumera obiceiul. După ce s-au terminat toate acesteceremonii care, în vremurile vechi, se practicaula marile sărbători, preoţii şi nobilii s-au întorsîn aceeaşi ordine, mergînd înaintea războinicilor,iar toţi locuitorii din împrejurimi se opreau dindrum pentru a-i privi ca pe o minune. Sosiţi înMexic, nici unul din ei nu s-a dus acasă, ci cu

toţii s-au dus la palatul regelui Auitzotzin. Cum auintrat în curtea palatului ei şi începură să ardămulte miresme în cinstea zeilor, în vetre anumepregătite pentru acest scop. Regele chiar venişi le făcu marea cinste de a-i primi acolo, adresîn-du-le aceste cuvinte: „Dragii mei neguţători multiubiţi bine aţi venit, odiimiţi-vă şi uitaţi de griji".Curînd după aceea, ei au fost conduşi în salarezervată celor mai de frunte şi mai distinse perrsoane; aici au fost aşezaţi după rangul pe care-lmeritau, potrivit faptelor lor. Auitzotzin însuşişedea în jilţul lui cu spătar, iar'negustorii se apro-piară şi-i puseră la picioare însemnele folositede captivii lor în război. Apoi, unul din ei începusă-i vorbească regelui, după cum urmează: „Stă-pîne, să ne trăieşti întru mulţi ani. Noi aducem 'înaintea feţei tale cea mai frumoasă dintre pră-zile noastre, pentru că noi, unchii tăi pochlcca *,aici de faţă, ne-am pus capul şi viaţa în primejdie,ostenindu-ne neîncetat, zi şi noapte. Deşi pur- :

tăm titlul de neguţători şi deşi facem chiaraceastă impresie, în realitate noi suntem soldaţipricepuţi în treburile războiului şi ale cucerii di-simulate. Am suferit şi am trudit îndelung pen-tru a dobîndi acele ţinuturi care nu ne aparţi- ;

neau pînă acum, dar peste care războiul ne-afăcut stăpîni".După ce îi ascultă, regele le răspunse: „Unchiimei, aţi îndurat multe greutăţi şi aţi trecut prin* pochteca — negulutorii (N. ir.),174

multe suferinţe, dar v-aţi purtat ca nişte viteji.Stăpînul nostru, Uitzilopochtli, zeul războiului,a binevoit ca voi să izbîndiţi în acţiunea voastrăşi să vă întoarceţi teferi, aşa cum vă văd. înţelegcă ceea ce îmi prezentaţi aici sînt însemnele duş-manilor pe care i-aţi învins, punîndu-vă viaţa şicapul în primejdie. Vi le dăruiesc, ca să le folosiţivoi înşivă, pentru că le meritaţi". După aceearegele porunci să li se împartă daruri de preţ, camărturie a recunoştinţei sale pentru frumoaselelor fapte. în mărinimia sa, regele îi copleşi cunenumărate mantas, felurite şi bogat ornamentate,precum şi cu cingători de preţ. De asemenea, po-runci să i se dea fiecăruia cîte un maldăr de stofăde tochpanecayotl *, o fanega ** de porumb, o altade fasole şi o anumită cantitate de chian.Aceşti pochteca au luptat patru ani pentru cuce-rirea Ayollanului, timp în care au fost împresuraţişi asediaţi. Dar după patru ani au ieşit învingători,ei i-au învins pe vitejii războinici inamici şile-au luat împreună cu rămăşiţele pămînteşti şiînsemnele. în timp ce se războiau, regele Mexi-cului, Auitzotzin, aflînd că neguţătorii mexicanierau asediaţi de băştinaşi, trimise îndată nume-roase ajutoare în frunte cu Moteuhzoma, carenu era încă rege, ci doar general, şi purta titlulde ilacochcalcail. El se găsea deja pe drum, cîndaflă de la oamenii întîlniţi în cale că oraşulAyptlan era învins şi cucerit de pochteca. Aceştia,ştiind că el venea în ajutorul lor, alergară să-lîntîmpine şi-i spuseră: „Nobile tlacochcalcatl, fiibine venit; dar nu e nevoie să mergi mai departe,avînd în vedere că în acest ţinut s-a restabilitpacea şi ajutorul tău nu mai este necesar. Stă-pînul nostru Uitzilopochtli domneşte deja pesteţinutul cucerit, iar noi, neguţătorii mexicani, ne-amfăcut pe deplin datoria." Auzind vestea, tlacoch-calcatlul se întoarse acasă împreună cu ei.După cucerire, ţinutul a devenit liber şi feritde primejdii; se putea intra în provincia Anahuac,fără ca locuitorii din Tzapoteca,sau cei din Anahuac* tochpanecayotl — ţesătură din păr de iepure (N. tr.)** fanega — 55 litre şi jumătate (N. tr.).175

sau oricare alţii să te împiedice. De atunci, quct-zalli şi. penele bogate au început să fie folositeşi aici. Primii care le-au adus şi le-au întrebuinţatîn acelaşi timp cu regele Mexicului, Auitzotzin,au fost neguţătorii bogaţi din Tlatelolco. Aceştiapurtau, de asemena, titlul de căpitani, deşi nuerau decît soldaţi deghizaţi în haine de neguţători.în felul acesta intrau ei peste tot şi declarau război.oraşelor şi provinciilor [. . .]16. EducaţiaCîn'd venea vremea să înceapă educaţia copilului,părinţii, dornici să-l vadă sănătos, făgăduiau să-lîncredinţeze templului unde se slujeau zeii, spe-rînd ca astfel să-i ocrotească şi să-i prelungeascăviaţa. De aceea, părinţii aveau libertatea să aleagăîntre şcoala numită calmccac sau o alta numitătelpochcalli. Dacă părinţii se hotărau pentru cal-mccac, copilul trebuia să se consacre slujirii zeilor,să trăiască în puritate, umilinţă şi castitate şisă se ferească cu totul de pohtele cărnii. Dacăera fată trebuia să intre în slujba templului subnumele de ciuailamacazqui, supunîndu-se superi-oarelor, care aveau misiunea de a conduce exer-ciţiile religioase ale ordinului lor. Ele trebuiausă trăiască neprihănite, departe de orice plăcerea simţurilor, în tovărăşia călugăriţelor fecioarecare se numeau surori şi care îşi aveau locuinţaîn. calmccac, unde trăiau închise.Cînd copilul, băiat sau fată, era încredinţatpreoţilor, părinţii dădeau o petrecere la care-şiimritau rudele cărora le dădeau de mîncat şi debăut. Dacă părinţii se hotărau să-şi încredinţezecopilul instituţiei telpochcalli, atunci îl invitaupe superiorul acestei „case", care se numea tel-pochllatoque; îi dădeau să roănînce şi să bea,şi-i ofereau — în semn de prietenie — cîteva daruri:maxili, mantas şi flori. Superiorul acestei in-stituţii după ce mînca, bea şi primea daruri, luaîn braţe copilul, băiat sau fată, pentru a dovedică îl punea sub ocrotirea lui, atîta timp cît nu176

va fi căsătorit şi că, din acel moment, el aparţineaconfreriei şi se supunea regulilor sale de 'ordineinterioară. 1 se găurea buza inferioară şi i seprindea de ea, în chip de apărătoare de bărbie,o piatră preţioasă. Cît despre tînăra fată încredin-ţată telpochpan-xilui, ea era dată în grija femeiicare mai avea în seama ei şi pe celelalte pupile.Cînd era deja mărişoară, era învăţată să cînteşi să danseze, ca să-i poată sluji pe zeii Moyocoya,Tezcatlipoca şi Yaotl. Cu toate că aparţinea acesteicomunităţi, tînăra continua să stea cu părinţiiei. în schimb, dacă era hărăzită calmecac-vlui,o aduceau aici, unde rămînea în slujba lui Tezca-tlipoca pînă ia căsătoria ei. în ziua intrării înnoviciat se oferea un banchet celor mai vechimembre al acestei comunităţi, care se numeauquaqaacuiUin, adică femei care purtau părul tunsîntr-un anume fel. Ele primeau băiatul sau petînăra fată, şi-l anunţau pe slujitorul templu-lui, Quetzalcoatl. Acesta nu ieşea niciodatădin templu şi nu intra în nici o casă, în afarăde palatul regelui; el era sobru, venerat şi con-siderat drept zeu. După ce fusese informat deintrarea tinerei fete în instituţie, aceasta rămîneadefinitiv aici. Dusă de mînă sau purtată în braţeea era prezentată zeului Quetzalcoatl, căruia i sesupuneau toţi slujitorii casei. Aceştia i se adresauzeului cu cuvintele următoare: „O, bunule Doam-ne, Stăpînul şi ocrotitorul nostru, al tuturor!iată, supuşii tăi îţi aduc o nouă slujitoare, dăruităde părinţii ei, care cu neţărmurit devotament săte slujească pe tine. Tu o cunoşti bine pe sărmanafetiţă, care — de acum — îţi aparţine. Binevoieş-te şi primeşte-o o vreme ca să măture şi să împo-dobească casa ta, de penitenţă şi lacrimi, undefiicele de nobili vin să se alăture bogăţiilor tale,rugîndu-te şi lăudîndu-te cu adîncă evlavie, plîin-gînd şi cerînd neîncetat să se însufleţească dinvorbele şi virtuţile tale. Milostiveşte-te, Stăpîne,şi cinsteşte-o cu harul tău, primeşte-o şi dă-iîncuviinţarea să intre în tovărăşia fecioarelornumite tlamacazque, care fac penitenţă, slujescîn templu şi-şi tund părul. O, stăpîne, milostiv,177

ocrotitorul tuturor, binevoieşte să faci pentru ea,după cum te îndeamnă sfînta ta voinţă, acordîn-du-i favorurile care ştii că i se cuvin". Acesteafiind zise, dacă tînăra fată era deja mărişoară,i se scarificau coastele şi sînii pentru a dovediastfel că este călugăriţă. Dacă era foarte micăi se punea la gît o salbă numită yacualli, pe careo purta plnă cînd ajungea la vîrsta potrivităpentru intrarea în casa Domnului; era o dovadăa jurămîntului pe care trebuia să-l împlinească.Pînă atunci, ea rămînea în casa părinţilor ei;dar îndată ce avea vîrsta potrivită, era adusăla calmecac, altfel spus la casa de penitenţă, şi lavîrsta cuvenită intra în rîndul slujitoarelor luiQuetzalcoatl.17. CalmecacNobilii, înalţii demnitari şi mai vechii dregătoriîşi aduceau fiii la casa numită calmecac. Scopulera ca ei să fie educaţi pentru a deveni slujitoriiidolilor, în calmecac cultivîndu-se moravuri şiprincipii sănătoase şi ducîndu-se o viaţă severăşi pură. Acolo nu se petreceau lucruri ruşinoasesau care ar fi meritat dojeni şi nu se nesocoteauobiceiurile urmate de slujitorii idolilor, care locu-iau în acest lăcaş. Atunci cînd nobilul, înaltuldemnitar sau bogătaşul se hotărau să-şi încredin-ţeze fiul acestei case, ei dădeau un ospăţ, la care erauinvitaţi cei mai vechi slujitori din cartier, preoţiişi slujitorii idolilor, numiţi tlamacazque şi quaqua-cuiltin. Cu acest prilej, bătrînii adresau o cuvîn-tare preoţilor şi slujitorilor idolilor, însărcinaţicu educaţia tinerilor. Ei grăiau astfel: „Nobilipreoţi, v-aţi dat osteneala să veniţi în casa noas-tră, îndrumaţi de Atotputernicul. Vă facem cu-noscut că Tatăl din Ceruri s-a milostivit şi ne-adat un copil, ca un giuvaier de mare preţ, ca opană scumpă. Dacă ne vom arăta vrednici, el vacreşte şi va trăi. Deoarece este băiat, nu se cuvinesă-l educăm ca pe o fată, ţinîndu-l în sînul fami-178

liei. De aceea, vi-l încredinţăm şi din clipa defaţă, socotiţi-l fiul vostru. îl dăruim nobiluluiQuetzalcoati, ca să intre în calmecac, care estelăcaşul penitenţei şi al lacrimilor, unde sînt edu-caţi nobilii pentru că numai aici poţi devenivrednic de comorile lui prin rugăciuni, penitenţă,lacrimi şi plînsete. Cerîndu-i Domnului fără înce-tare să se îndure de tine, să se milostivească,făcîndu-şi batirul să-ţi dăruiască nemărginireabogăţiei sale. Vi-l încredinţăm de pe acum, pentruca la vîrsta potrivită să intre şi să trăiască în casastăpînului nostru, unde se insuflă nobililor prin-cipii sănătoase, pentru ca fiul nostru să aibăsarcina de a mătura şi curăţa casa Domnuluinostru. Din aceste motive, vă rugăm cu umilinţăsă-l primiţi şi să-l socotiţi ca pe fiul vostru; săintre şi să trăiască laolaltă cu ceilalţi slujitoriai zeilor noştri, în această instituţie unde, atîtziua, cît şi noaptea, se fac toate exerciţiile depenitenţă; se merge în genunchi şi pe coate, seroagă, se plînge şi se suspină în faţa Stăpînuluinostru".Preoţii şi slujitorii idolilor răspundeau părin-ţilor copilului în modul următor: „Deşi nu sîntemvrednici s-o ascultăm, am auzit cuvîntarea voas-tră cu privire la dorinţa de a vă vedea fiul iubit,piatra voastră preţioasă sau pană scumpă intrîndşi trăind în casa calmccac-vlui. Această rugămintenu ne este adresată nouă, ci stăpînului, Quetzal-coatl sau Tilpotonqui, în numele căruia noi amascultat-o. Lui i-aţi vorbit, el ştie ce doreşte săfacă din piatra voastră preţioasă şi pană scumpă,precum şi din voi, care sînteţi părinţii lui. Noi,nevrednici slujitori, aşteptăm ce trebuie să seîntîmple cu o nădejde umbrită de îndoială. Noinu putem, spune cu siguranţă: va fi aşa sau alt felîn privinţa fiului vostru; ne punem nădejdea înDomnul nostru atotputernic pentru tot ce vabinevoi să hotărască în legătură cu acest copil".Ei luau apoi copilul şi-l conduceau în calmecac,în timp ce părinţii duceau hîrtii, tămîie, maxtlişi un fel de salbă de aur, pene bogate şi pietrepreţioase, spre a prezenta totul statuii lui Quet-179

zalcoatl, care se găsea in calmecac. La sosirea lor,se suna din nişte instrumente şi se zugrăvea cucerneală tot corpul copilului, inclusiv faţa. Eragătit cu salbe de lemn. Dacă era fiu de om sărac,11 împodobeau cu fir de bumbac puţin răsucit.I se făceau incizii la urechi şi i se oferea lui Quet-zalcoatl sîngele care se scurgea. Dacă însă copilulera foarte mic, părinţii îl luau acasă. Dacă erafiu de nobil sau de înalt demnitar, i se lua colierulde tlacopatli, care rămînea la calmecac; ei motivauaceasta spunînd că sufletul copilului, care eralegat de acest colier, săvîrşea în numele lui umileîndatoriri de penitenţă. Dacă avea vîrsta clndputea trăi şi iocui în calmecac, era încredinţatpreoţilor şi slujitorilor idolilor, pentru a fi educatşi instruit după toate regulile şi obiceiurile casei.Prima regulă era ca toţi slujitorii idolilor,care se numeau tlamacazque, să se culce în casacalmecac.A doua consta în obligaţia tuturor de a măturaşi a face curăţenie la ora patru dimineaţa.A treia consta în datoria copiilor mai mărişoride a se duce după spini de agavă.A patra regulă cerea copiilor de vîrstă mai maresă se ducă în pădure, să aducă lemnul necesarîntreţinerii focului, care se făcea în fiecare noapte.Cînd se executa vreo lucrare în argilă, se constru-iau ziduri, se ara, se săpau şanţuri, ei plecaucu toţii, în zori de zi. Nu rămîneau decît aceiacare trebuiau să păzească casa sau sa le ducăde mîncare. Nimeni nu lipsea la apel şi ei munceauîn cea mai bună înţelegere şi ordine.A cincea regulă presupunea obligaţia de aînceta munca puţin mai devreme pentru a mergela templu şi a se consacra slujirii zeilor şi exer-ciţiilor de penitenţă; dar înainte de toate ei sescăldau. La asfinţitul soarelui, începeau să-şipregătească lucrurile de care aveau nevoie pentrua porni la drum, la ora unsprezece noaptea; numergeau împreună, ci fiecare singur,' duclnd cusine spinii de agavă, o scoică marină pentru asuna pe drum, o cădelniţă din lut ars, precum şi o180"I

pungă cu tămîie şi torţe de brad. Astfel, fiecarese ducea complet gol, să depună spinii de agavăîn locurile unde evlavia lui îl îndemna. Acei carenăzuiau la o penitenţă mai grea, intrau în păduri,urcau în munţi sau coborau la rîuri; cei care eraudeja puţin mai mari făceau o jumătate de leghe.Cînd ajungeau la locul hotărît luau spinii deagavă şi îi înfigeau într-un cocoloş de fîn. Dupăaceea, fiecare se întorcea singur, sunînd din scoicamarina.A şasea regulă impunea celor care-i slujeaupe idoli să nu doarmă niciodată doi, sub aceeaşicuvertură, ci fiecare separat şi departe unul decelălalt.A şaptea regulă constă în a pregăti mîncareachiar în casa calmecac, ei avînd o rentă comunăcare servea acestui scop. Dacă unora dintre eifamilia le aducea de mîncare, aceasta era împăr-ţită între toţi cei de acolo.A opta îi obliga pe toţi să se scoale la miezulnopţii pentru rugăciune. Acela care nu se trezeaşi rămînea culcat era pedepsit de tovarăşii săi,care îl înţepau cu spini de agavă în urechi, pepiept, pe coapse, pe picioare şi pe tot corpul,în prezenţa tuturor slujitorilor idolilor, pentruca el să înveţe, pe spinarea lui, să se comportemai bine.A noua regulă interzicea oricui să fie arogantsau să-şi permită vreo jignire la adresa tovarăşilorsăi. Ei trebuiau să se supună întotdeauna reguliişi obiceiurilor care se practicau în casă. Dacăvreunul se îmbăta, îşi lua o concubină sau sefăcea vinovat de vreun delict criminal, era pe-depsit cu moartea, fie prin strangulare cu garoul,fie prin ardere de viu, fie prin străpungerea tru-pului cu săgeţi. Dacă greşeala comisă era de micăimportanţă, i se înţepau urechile şi alte părţi alecorpului cu spini de agavă sau cu vreo sculăascuţită.A zece regulă se adresa copiilor care eraupedepsiţi-înţepîndu-li-se urechile sau biciuindu-icu urzici.181

A unsprezecea impunea tuturor slujitoriloridolilor obligaţia de a se scălda la miezul nopţiila un izvor.A douăsprezecea îi obliga pe toţi, mici şi mari,să postească în zilele de post şi să nu mănîncenimic pînă la prînz. Cînd se ţinea postul numitatamalqualo, ei posteau cu pîine şi apă. Unii numîncau nimic toată ziua, ci numai la miezulnopţii următoare; alţii nu mîncau decît la prînzşi numai o dată în 24 de ore. Aceştia nu mîncaunimic, nici măcar apă nu beau în timpul nopţii,pentru că — pretindeau ei — chiar dacă beainumai o gură de apă era ca şi cum n-ai fi postitdeloc.A treisprezecea regulă consta în a-i învăţape copii să vorbească frumos, să salute şi să facăreverenţe. Dacă vreunul vorbea urîtsau nu-i salutape cei pe care-i întîlnea, fie că treceau pe lîngăel, fie că stăteau jos, era pedepsit prin înţepăturicu spini de agavă.A paisprezecea regulă le impunea să-i înveţepe elevi să cînte toate versetele, care compuncîntecele divine, scrise —- lucru demn de men-ţionat — cu litere în cărţile lor. Li se mai predaastrologia indiană, interpretarea viselor şi calcu-lul anilor.A cincisprezecea regulă cuprindea jurămîntulpe care-l făceau slujitorii idolilor de a trăi încastitate, fără nici o legătură sexuală cu femeile,de a fi sobri, de a nu minţi, de a trăi evlavioşişi cu frică de Cel de Sus.18. TeSpochealiiDupă ce copilul intra în casa telpochcalli, el aveaîndatorirea să măture, să facă şi curăţenie, săaprindă focul şi să îndeplinească penitenţele făgă-duite prin jurămînt. Se obişnuia ca la apusulsoarelui toţi adolescenţii să danseze în casa numi-tă cuicacalco; copilul mergea şi el acolo ca să182

danseze cu ei. Cînd împlinea cincisprezece ani,adolescenţii mai mari îl luau în pădure să cautebuştenii trebuitori pentru telpochcalli şi pentrucuicacalco. li puneau la încercări îndemnîndu-lsă care una sau două bucăţi groase de lemn,voind a se convinge dacă este în stare să rezistegreutăţilor luptei. Dacă dovedea că este puternicîl trimiteau la război; el avea datoria să poartepe umeri scuturile rotunde. Dacă era bine crescutşi cu maniere alese şi dacă strălucea în exerciţiileobligatorii îl numeau învăţătorul adolescenţilor,dîndu-i-se titlul de liachcauh. Dacă era curajosşi iscusit, îl alegeau pentru a-i conduce pe toţiadolescenţii şi pentru a-i pedepsi; el se numeaatunci telpochtlato. Dacă era viteaz şi făcuse patrucaptivi în război, îl botezau tlacatecatl, tlacochcal-catl sau quauhtlato, fiind însărcinat cu administra-rea acelor locuri. îl puteau alege, de asemenea,achcauhtli; aceştia erau pe atunci ceea ce sîntastăzi alguazilii noştri; el purta bastonul grosal justiţiei şi avea sarcina să-i aresteze pe delinc-venţi, pentru a fi duşi la închisoare. Astfel urcauîn grad tinerii educaţi. De altfel erau şi foartemulţi, căci fiecare templu avea între zece şicincisprezece telpochcalli. Viaţa pe care o duceauera foarte aspră. Nu dormeau împreună, ci sepa-rat. Deşi mîncau acasă la ei, nu aveau voie sădoarmă în altă parte decît în telpochcalli; în cazcontrar trebuind să îndure pedepse grele. Seduceau să muncească împreună peste tot undeera nevoie de ei, fie pentru a face cărămizi sau aînălţa clădiri, fie pentru a ara, a săpa şanţurisau a face canale. în acest scop, mergeau cu toţiisau se împărţeau în grupuri; uneori se duceauîmpreună la pădure pentru a încărca pe umeribuştenii necesari la cuicacalco şi la telpochcalli.Cînd efectuau o muncă prea grea, ei o întrerupeaupuţin înainte de asfinţitul soarelui. Atunci seduceau acasă, se scăldau şi-şi vopseau tot corpul,în afară de chip. Apoi se împodobeau cu mantasşi cu salbe. Bărbaţii viteji îşi atîrnau de gît colieredin aur şi altele, făcute din melci de mare, numiţichipolli. în loc să se picteze îşi zburleau părul183

ca să-şi dea o înfăţişare fioroasă. îşi mai făceauşi dungi pe faţă cu o vopsea amestecată cu mar-casit şi-şi puneau în găurile din urechi peruzele.Capul şi-l împodobeau cu mănunchiuri de penealbe şi se înveşmîntau în mânios ţesute din firerăsucite de agavă, dar urzite atît de rar, încîtformau un fel de plasă pe care se prindeau, dinloc în loc, melcişori de mare. înalţii demnitariîmbrăcau mantas asemănătoare, dar melcii eraudin aur. Războinicii viteji care se numeau qua-quachiclin îşi legau de mîini gheme mari de bum-bac. Băieţii din calpulli aveau obiceiul să aprindăfocurile în fiecare zi la apusul soarelui în caselecuicacalco şi dansau apoi cu toţii pînă după mie-zul nopţii, fiind aproape goi, căci ei nu se acopereaudecît ou manta. După bal, toţi mergeau la culcare,fiecare în cartierul lui, în casele telpochcalli. Astfelse întorceau în fiecare noapte, iar cei care trăiauîn concubinaj se duceau să doarmă cu prietenelelor.19. Cuvîntul unui părintecătre fiul său 1:,c

„Mult iubitul şi prea scumpul meu fiu, ia amintebine la ceea ce îţi voi spune. Atotputernicul te-atrimis la acest ceas şi în acest loc, unde vreausă-ţi vorbesc în legătură cu tot ce trebuie sărespecţi în toate zilele vieţii tale. O voi face pentrucă tu eşti mult iubitul meu fiu, mai îndrăgitdecît toate pietrele preţioase şi penele scumpe;căci tu eşti singurul meu copil; primul, al doilea,al treilea! şi ultimul. M-am gîndit să-ţi spunanumite lucruri pe care se cuvine să le ştii; astaeste datoria mea, pentru că eu sînt tatăl tău.Vreau s-o îndeplinesc pentru că mîine, sau înaltă zi, Cel de Sus mă va lua din această lume;căci el este atotputernic şi cum sîntem supuşislăbiciunii omeneşti şi morţii, noi nu avem pepămînt decît o viaţa nesigură. Fii cu băgare deseamă fiule şi ascultă ceea ce îţi voi spune. Să184

trăieşti mulţi ani, să-l slujeşti pe Domnul şi săfii fericit;să fii prevăzător, căci lumea aceastaeste tare primejdioasă, plină de greutăţi, de fră-mîntări, de cruzimi şi de necazuri. De aceeabătrînii noştri au spus, pe bună dreptate, cănimeni din lume nu poate evita înălţările şi că-derile, vîrtejurile şi furtunile pe carele întîlneşteîn cale. într-adevăr, lumea este cumplit de înşelă-toare ; (;a îşi rîde de unii, se distrează pe seamaaltora, şi îşi bate joc de toţi. Totul pe lume, esteminciună, nicăieri nu găseşti adevărul şi nimeninu scapă de batjocură.Iţi voi spune, fiule, ceea ce se cuvine să ştiişi să practici; sînt lucruri asupra cărora se cuvinesă cugeti cu luare aminte şi să le păstrezi aşacum frunzele de aur şi pietrele preţioase se păs-trează sub cheie; căci nu pentru altceva toateacele minunate îndemnuri ne-au fost lăsate destrăbuni, ci numai întru aceasta. Bătrînii, înain-taşii care au trecut prin regatele şi domniile de peaici, au trăit printre oamenii din aceste locuri şiau deţinut înalte demnităţi. Dar cu toate rangu-rile şi dregătoriile pe care le-au avut în regatşi în senat, aceşti nobili, feţe preacinstite, n-audevenit nici orgolioşi, nici trufaşi; dimpotrivă,au fost modeşti şi s-au aplecat pînă la pămînt înmijlociii plînsetelor, lacrimilor şi suspinelor. Einu s-au considerat mari seniori, ci săraci şi pele-rini pe acest pămînt. Strămoşii din care te tragiau cunoscut umilinţa şi niciodată îngîmfarea,orgoliul, vanitatea şi dorinţa de onoruri. Cu toateacestea au fost respectaţi şi foarte preţuiţi; eiau avut demnităţi în regat, au fost seniori şicăpitani; le stătea în putinţă să ucidă sau sădeclare războaie şi hrăneau soarele şi pămîntulcu carnea şi sîngele oamenilor. Din mila Lui,ei au fost mari; au domnit pe pămînt, au guver-nat republica pe care Domnul nostru, care segăseşte în tot locul, le-a încredinţat-o; au judecatşi cercetat litigiile dintre ţări; au mîngîiat şiajutat cu binefacerile lor pe oamenii din popor;şi totuşi au rămas la fel de modeşti; nu s-au lăsat185

orbiţi şi n-au făcut absolut nimic care să fienedemn de persoana lor. Cu toate că au fostbogaţi şi puternici, proprietari ai unor mariavuţii, pe care Domnul nostru, în marea lui bună-tate, li le-a dăruit lor, acoperiţi cu flori, parfumurişi tot felul de mantas bogate, sătui de mincărurişi băuturi de tot felul, înzestraţi cu arme, cupodoabe foarte scumpe şi de o înaltă distincţie,cum sînt apărătorile de bărbie, nodurile străluci-toare pentru cap, inelele superbe pentru urechi.Toţi tremurau dinaintea puterii lor; oare pentruasta şi-au pierdut ei modestia şi ţinuta serioasă?Oare lăsatu-s-au ei orbiţi şi devenit-au trufaşi?Oare i-au dispreţuit atunci pe cei care-i ascultauşi li se supuneau lor? Oare n-au avut pentru eidecît prea puţină stimă? Oare creierul lor a fostel atins şi sărmanii pierdutu-şi-au judecata ? Desi-gur că nu; dimpotrivă erau întotdeauna cuviin-cioşi, în vorbirea lor, plini de umilinţă şi binecrescuţi. Respectau pe toată lumea, se aplecaupînă la pămînt şi erau tare modeşti. Cu cît eraumai onoraţi şi mai stimaţi, cu atît plîngeau şi,suspinau mai mult; erau trişti şi stăteau aplecaţiîn semn de umilinţă.Aşa au trăit pe această lume, moşii şi stră-moşii tăi, ai căror urmaşi sîntem noi şi din carete tragi şi tu. Uită-te la ei, priveşte virtuţilelor, contemplă, faima lor cu lumina şi splendoareape care ne-au lăsat-o moştenire. Priveşte oglindaşi modelul pe care ei ni l-au lăsat; puno-le în faţata şi uită-te la ele. Priveşte-ţi acolo chipul pentrua vedea cine eşti şi fă în aşa fel încît viaţa ta sădevină asemănătoare cu a lor. Priveşte cu atenţie,n-ai putea să-ţi tăgăduieşti greşelile şi cusururilepe care le porţi în tine.Mai vreau, mult iubitul meu fiu, să mai adaugun cuvînt la care te rog să iei bine aminte. Să ştiica te-ai născut în vremuri grele, de prea maresărăcie, căci eu, tatăl tău, am ajuns la capătulputerilor şi trec prin mari nevoi. Deşi strămoşiinoştri au fost iluştri şi bogaţi, noi n-am moştenitde la ei nici avuţiile lor, nici onorurile lor; dim-potrivă sîntem lipsiţi de toate acestea; sărăcia186

domneşte la noi ca o regină şi a făcut din noisupuşii ei. Noi, bătrînii tăi părinţi, sîntem săraci.Fiule, dacă vrei să te convingi, plimbă-ţi privirilepe vatra acestei case; uită-te unde se aprindefocul şi vei vedea numai sărăcie şi lipsuri, deoarecenu reuşim decît cu mare greutate să adunămstrictul necesar pentru mîncare şi băutură. La felşi cu îmbrăcămintea noastră; din această pricinăsuferim de frig, nu avem. ce pune pe noi. Priveş-te-ne şi vei ved«'a că, slăbiţi şi lipsiţi de hrană, amrămas numai piele şi os; aceasta datorită voinţeiLui şi păcatelor noastre. Uită-te la verii tăi maitineri ca tine; au, sînt ei oare durdulii, graşişi puternici? au măcar strictul necesar? au eidin abundentă hrană şi îmbrăcăminte? Nu vezi(rum i-a adus săf-ăci'a; de-au ajuns cu totul cople-şiţi de mizerie ?Aflîndu-te dar într-o asemenea jalnică stare,(doborît fiind de urîciune şi dizgraţie, nu se maicade să ridici capul cu mîndrie. Numai beţiviişi oamenii de nimic ar mai putea fi îngînfaţişi s-ar mai putea mîndri cu închipuirea unei gloriiînşelătoare atît'a vreme cît noi, toţi cei ce locuimîn această casă trăim într-o sărăcie şi mizeriecumplite. De aceea trebuie să fii umil şi adînc mîh-nit, să mergi cu capul plecat pentru că ţi-a fostdat să te naşti în vremurile astea grele. Şi pentrucă nu-mi mai rămîne nimic de adăugat, ascultă:oare nu-l vezi pe cel mai vîrstnic dintre verii tăi,cutare . . . ? Să-ţi servească de pildă pentru felulîn care Atotputernicul l-a crescut: el este dejaguvernatorul oraşului; are demnităţile cele maiînalte, are puteri nelimitate, are căderea de ajudeca litigiile oameniilor din popor, de a-i con-damna şi pedepsi pe delincvenţi, este autorizatsă condamne la moarte pe criminali, să impunămustrări şi pedepse; căci el s-a ridicat la o func-ţie înaltă, are dreptul să stea pe estradă şi deţineo autoritate importantă ce i-a fost dăruită deDomnul nostru. El poartă deja titlurile de llaca-tlalo, tlacatecutli, sub care este cunoscut de întregpoporul. Oare a fost ridicat la acest rang din187

lipsa de oameni mai pricepuţi şi mai demni,mai înţelepţi spre a guverna acest regat? Oarenu există şi alte persoane nobile, cu avere maimare şi cu genealogie ilustră ? Să fi dispărutoare cu toţii? Unul singur de-ar mai fi rămas,şi Domnul nostru l-ar fi chemat şi l-ar fi ales,fie înălţîndu-l în stat pînă la demnitatea de rege,fie încredinţîndu-i vreo dregătorie mai acătării.Nu ştiu, într-adevăr, unde va ajunge acest tînărpe care îndeletnicirile şi răspunderile sale îl facsă geamă şi să plîngă. Poate se va pierde, poatecă Domnul nostru i-a încredinţat acele însărcinăripînă cînd se va ivi un altul în stare să le ducă laîndeplinire aşa cum se cuvine. Tatăl Ceresc nuduce lipsă de prieteni încercaţi. Tu ştii doar cumîşi petrecea timpul buna noastră rudă, înaintede a fi ridicată la demnitatea aceasta. Se ţineael de glume şi de copilării? Era un obraznic?Era el orgolios ? Nu se purta el cu umilinţă şiadînc respect ? Adesea, îl vedeam mergînd cucapul plecat, nu arăta niciodată o atitudine detrufie şi de glorii e deşartă; se ruga la Domnulcu evlavie, veghea şi la miezul nopţii făcea mătăniipînă la pămînt, stătea în genunchi, se ruga şi sus-pina în faţa Atotputernicului. Chiar şi acum păs-trează acest obicei. Se scula dis-de-dimineaţă,vioi, mătura, făcea curăţenie în capelă şi o aeriseapentru a-i împrospăta aerul. Şi astăzi, cum îţiînchipui că trăieşte? Cum crezi că se poartă?Este orgolios şi înfumurat? Ţine să arate că esteînalt demnitar? Dimpotrivă, este tot atît demodest şi de supus ca mai înainte; continuă săplîngă, să suspine şi să se roage cu cea mai mareevlavie. L-ai auzit tu vreodată spunînd: «Sîntnobil, sînt rege!» El veghează toată noaptea,mătură şi dăruieşte zeilor tămîie la fel ca maiînainte. Deşi eşti mai puţin vîrstnic decît el,sileşte-te să-l întreci în toate obiceiurile lui bune.Ia aminte la aceste lucruri; ceea ce ţi-amspus să fie ca un spin şi ca o apă rece ca gheaţa,care te cuprinde şi te mîhneşte pentru ca săcugeti în sinea ta şi să te smereşti. Gîndeşte-te188

că te-ai născut într-o vreme de necazuri şi desupărări şi că Atotfăcătorul te-a trimis pe lumeîntr-un moment de sărăcie. Gîndeşte-te că-ţi sînttată, uită-te în jurul tău la viaţa care o ducem,mama ta şi cu mine; nimeni nu se gîndeşte la noişi nu ne bagă în seamă. Este adevărat că stră-moşii noştri au fost iluştri şi puternici, dar ne-aulăsat ei oare această măreţie şi această putere?Fără îndoială că nu. Priveşte-ţi părinţii şi rudelecare nu mai au ranguri înalte în treburile statului;sînt părăsiţi şi săraci. Cu toate că tu eşti nobil,generos şi dintr-o stirpe strălucită; nu se cadesă pierzi din vedere această regulă de conduită;ia aminte că modestia, umilirea trapului şi sufle-tului, plînsetele, lacrimile şi suspinele sînt adevă-rata nobleţe, adevăratul merit şi adevărata onoa-re. Să ştii, fiule, că niciodată un înfumurat, unvanitos, un trufaş, un gălăgios n-a fost ales rege.Nici un om nepoliticos, prost crescut, grosolan,care vorbeşte obraznic, spunînd tot ce-i treceprin minte n-a fost ridicat pe estradă, la tronulregal. Dacă, pe undeva, se afla un nobil care obiş-nuia să glumească sau vreun senator care spuneavorbe de rîs, i se dădea pe dată numele de tecu-cuecuechtli, care inseamnă cerşetor. Niciodată nus-a dat o înaltă demnitate în stat cuiva care eraobraznic, glumeţ şi vorbea fără să se controleze.Li se zicea qaaquachictin la fel ca acelor nebuniîndrăzneţi care se avîntau pe cîmpul de luptăîn acţiuni fără noimă. Mai erau numiţi şi Otomistlaotzonxintin, adică otomi, tunşi şi extravaganţi.Erau mari matadori, nepricepuţi în treburileocîrmuirii.Aceia care, în vremurile trecute, stăteau lacîrma statului şi conduceau armatele au fostoameni dedicaţi rugăciunii, evlaviei şi suspinelor,plini de curata umilinţă, supuşi şi înzestraţi cu ofire paşnică şi liniştită. Află dar, fiule, şi ia bineaminte că regele este adevărata inimă a poporului,vlaga ţării la cîrmuire, el este ajutat de doi sena-tori, dintre care unul pilii, iar celălalt mare viteaz189

călit în războaie. Ei se numeau tlacatecutli şi tla-cochlecutli. Alţi doi căpitani îl ajutau pe regeîn treburile miliţiei şi ale oastei, doar unul erapilii cu îndelungată experienţă de războinic, iarcelălalt nu. Aceştia se numeau tlacalecatl şi tla-cochcalcatl. Aşa, dar, fiule, umblă treburile lumiişi cu osebită osteneală se ţine şi se ocîrmuieşteo împărăţie. Cei patru oameni despre care de-abiavorbirăm, nu moşteneau ereditar titlurile şi ran-gurile înalte de tlacatecutli, tlacochtecutli, tlacatccatlşi tlacochcalcatl şi nici drept de proprietate nuaveau asupra acestora. Ei erau aleşi prin voinţaşi duhul inspirator a] .Domnului nostru, dupăce mai înainte fuseseră recunoscuţi ca fiind ceimai pricepuţi. Ia aminte la ceea ce îţi spun prea-iubitul şi preascumpul meu fiu: nu te îngîmfadacă întîmplarea îţi va hărăzi şi ţie să fii alespentru una din aceste funcţii. Poate Preamilostivulte va chema spre a îndeplini vreuna din ele,ori poate nu vei avea niciuna şi vei trăi ca unnevoiaş, ca un om de rînd. Dacă vei fi chematşi ales pentru oricare din aceste funcţii, îţi re-comand, încă o dată, să nu ai o părere nemai-pomenită despre tine şi să nu te socoteşti grozav,viteaz şi de rang înalt, pentru că Domnul tares-ar mînia. Dacă vei ajunge la vreo demnitatesau vei deveni om de seamă, dacă vei fi chematpentru vreunul din acele ranguri, fii modest,mergi cu capul plecat şi braţele încrucişate pepiept, consacră-te plînsetelor, evlaviei, tristeţiişi suspinelor; respectă voinţa altuia; fii supusşi smerit. Ia aminte, fiule, că toate poveţele meledespre umilinţă, supunere şi dispreţul faţă detine însuţi, trebuie să le practici din toată inimadinaintea Lui. Păzeşte-te cumva să te prefacidoar că eşti umil; pentru că atunci vei fi numittitoloxochton, adică ipocrit sau titlanixiquipile,adică om prefăcut şi făţarnic. Gîndeşte-te căDumnezeu vede în inimile noastre şi ne cunoaştetainele oricît de ascunse ar fi, el cunoaşte, deasemenea, frămîntările din inima noastră, a tutu-ror celor ce vieţuim în această lume. Bagă dar bine190

(de seamă ca umilinţa ta să fie sinceră, fără nicio urmă de orgoliu, curată dinaintea Lui ca opiatră preţioasă fin lustruită şi să nu fii niciodatăun om cu două feţe."20. Cuvîntul unui tată către fiica sa„Tu, fiica mea, preţioasă ca un bol) de aur şica o pană scumpă, ieşita din măruntaiele, mele;tu, pe care te-am zămislit şi care eşti sîngele şichipul meu; tu, aici de faţă, ascultă cu atenţieceea ce îţi voi spune, căci ai ajuns la vîrsta cîndtrebuie să deosebeşti binele de rău. Domnul,creatorul tuturor lucrurilor, cel care este pretu-tindeni, ţi-a dat judecata şi puterea de a înţelege;şi pentru că mintea ta s-a copt îndeajuns, iarjudecata s-a împlinit, poţi acum să pătrunzilucrurile lumii acesteia şi să pricepi că în viaţănu există adevărată plăcere, nici adevărată odih-nă, ci dimpotrivă necazuri, supărări, trudă şi omare, foarte mare mizerie şi sărăcie. O, fiica mea,această lume este într-adevăr o vale a plîngerii,un loc de lacrimi şi de jale şi de nemulţumire,în care domnesc frigul, vremea rea, căldurilepîrjolitoare ale soarelui, foamea şi setea. Acestaeste un mare adevăr pe care-l cunoaştem dinexperienţă. Ţine bine minte, fiica mea, ceea ceîţi spun: rea este această lume, lipsită de plăceri,plină de dezamăgiri şi chinuri. Un proverb spunecă nu se află plăcere fără mari supărări şi niciodihnă lipsită de amărăciuni pe acest pămînt.Este o maximă pe care ne-au lăsat-o moştenirestrăbunii noştri, ca un avertisment pentru canimeni să nu se necăjească plîngînd prea multşi să se lase cu totul pradă amărăciunii. Domnulnostru ne-a dat rîsul, somnul, mîncarea şi bău-tura, care ne ajută să trăim şi să creştem; elne-a mai dat şi puterea de a zămisli pentru ca săne înmulţim pe această lume: toate acestea aducoarecare bucurie în existenţa noastră, deşi pen-tru scurtă vreme, tocmai pentru ca viaţa noastră191

sS. nu se petreacă numai în tristeţe şi lacrimi.Deşi aşa stau lucrurile şi deşi omul este făcutastfel încît puţinele-i bucurii se amestecă fărăîncetare cu numeroase necazuri, noi să nu lebăgăm în seamă, să nu ne temem, nici să nu nesupărăm pentru că aşa este de cînd lumea; uniimai uită, furaţi fie de treburile încîlcite ale dre-gătorilor, ori de ale regatului; alţii preocupaţide treburile oştirii, copleşiţi de onoruri şi de func-ţii înalte. Ceea ce am spus despre realităţileacestei lumi este totuşi adevărat, dar nimeninu se gîndeşte la asta, nimeni nu se gîndeşte lamoarte. Căci pe toţi îi îmboldeşte grija zilei demîine; cum. să-şi cîştige mîncarea şi băutura;fiecare caută să trăiască, să clădească locuinţe,să muncească pentru uşurarea traiului zilnic;sa descopere femei cu. care să se căsătorească;la rîndul lor, femeile intră în gospodărie pentrua trece repede de la adolescenţă la bătrîneţe.Toate acestea, fiica mea, nu sînt părelnice şideşarte, ci întocmai aşa precum ţi le spun.Ascultă acuma fără să te tulburi; priveşte-ope mama ta; ai ieşit din sînul ei ca o ţandăra'dintr-o piatră care s-a împărţit în două jumă-tăţi; ea te-a adus pe lume aşa cum. dintr-o plantărăsare altă plantă; tot aşa ai încolţit tu în mamata şi te-ai născut din ea. Pînă acum ai fost caadormită, iată că acum te-ai trezit. Nu neso-coti acest prilej şi lasă-te pătrunsă de gîndul călumea este aşa cum ţi-am descris-o. îl rog peCel de Sus să-ţi dea viaţă lungă, dar se cuvinesă ştii cum să trăieşti şi cum să-ţi îndrumi paşii,pe ce cale să apuci căci viaţa este presărată cugreutăţi; şi fii cu băgare de seamă, scumpa meafiică, mica mea turturică, că drumul în viaţăeste îngrozitor de greu. Să ştii, tu, care eşti ceamai mare dintre fiicele mele, că te tragi din pă-rinţi nobili, hidalgos şi că ai rude de rang înalt.Tu ai sînge de regi şi de senatori, morţi de multăvreme, dar care au domnit şi au întemeiat unstat suveran, acoperindu-se de faimă şi de ono-ruri în dregătoriile pe care le-au deţinut dîndastfel o nouă strălucire nobleţii lor.192

Iată, aşadar, ce Vreau să-ţi spun: eşti nobilăşi de rang înalt; poartă-te şi te socoteşte caatare. Cu toate că nu eşti decît o prea tînără fată,eşti preţioasă ca un chalchiuitl şi ca un safir;ai fost plămădită şi modelată dintr-un sînge no-bil şi dintr-un neam de viteji. Te tragi dinînalţi şi iluştri demnitari; fata mea, ştiu că tuînţelegi însemnătatea spuselor mele, căci a tre-cut vremea cînd te jucai cu alte fetiţe, cu gră-măjoare de pămînt sau cu obiecte din lut arsşi aruncai cu pietricele, acum înţelegi, ştii săclntăreşti şi să judeci. Fii cu luare aminte ca sănu te dezonorezi şi să-i faci de ruşine pe stră-moşii noştri, regi şi guvernatori. Să nu faci vreofaptă josnică, căci ţi-o repet, eşti nobilă şi desînge ilustru. Iată regula pe care trebuie s-o ur-mezi pentru a trăi bine, în această lume, cu oa-menii care te înconjură. Eşti femeie; ţine minteceea ce trebuie să faci. Trebuie să înalţi, noapteşi zi, rugăciuni şi să suspini în faţa zeului invi-zibil şi impalpabil, numit Yoalli ehecatl. Adu-ilaude şi cere-i cu umilinţă ce voieşti cu braţeleîntinse şi în taina singurătăţii tale; nu dormiprea mult, trezeşte-te şi scoală-te la miezul nop-ţii, prosternează-te în faţa lui în genunchi şi încoate, fă plecăciuni şi încrucişează-ţi braţele pepiept. Cheamă-l prin strigătele inimii tale peDomnul nostru, invizibil şi impalpabil pentru călaudele celor care îi înalţă rugi şi cîntări noapteacu multă bucurie le primeşte. El te va ascultaşi se va îndura de tine; îţi va da ceea ce ţi se cu-vine şi ceea ce meriţi. Dacă, din întîmplare, înain-te de facerea lumii, o soartă rea a fost aruncatăasupra ta şi un destin nefericit ţi-a fost hărăzitla naştere, tu îţi vei îmbunătăţi situaţia rugîn-du-te, pocăindu-te şi Domnul te va ajuta ca săai o soartă mai bună.Da, fiica mea, îţi repet acest lucru, scoală-teîn timpul nopţii, veghează şi încrucişază-ţi bra-ţele pe piept. Aruncă departe şi repede cuver-turile, spală-ţi faţa, mîinile şi gura; ia repedematura şi fă sîrguincios curăţenie. Nu lenevi193

în pat, scoală-te ca să speli gura zeilor şi săle dăruieşti tămîie; nu uita această îndato-rire; prin asemenea obiceiuri şi slujiri noi tre-buie să-l adorăm pe El şi să-i înălţăm rugile şicererile noastre. După ce ţi-ai îndeplinit cu gri-jă sfintele îndatoriri, apucă-te de treburile pecare le ai de făcut, fie pregătind cacaua, fie mă-cinînd porumbul, fie torcînd sau ţesînd. Ai grijăsă înveţi cum se pregătesc mîncărurile şi băutu-rile, ca să fie gustoase, vorbesc despre acele mîn-căruri şi băuturi rezervate înalţilor nobili şi nu-mai lor, şi care se numesc letonal tlalocatlaqualli.Procedînd în acest fel, vei obţine bogăţia înoricare loc pe care El l-a ales pentru a te mărita.Dar în cazul că vei cădea în nevoi şi sărăcie,trebuie să înveţi cu deosebită atenţie meşteşu-gurile proprii femeilor: ţesutul şi torsul. Deschi-de-ţi bine ochii, ca să înveţi fără urmă de gre-şeală sau nesiguranţă meşteşugul ţesutului şi alvopsirii pînzelor, precum şi felul cum se aşazăşi se îmbină culorile, ca ele să se potriveascăbine unele cu altele. Femeile care vor să fiepricepute în această artă, învaţă cum se urzeştepînza, cum se bat firele cu spate şi cum se aşazăsulurile cu fire pentru ca suveica să treacă princele două urzeli. Preocupă-te de toate acestea cusîrguinţă şi pricepere. Să nu care cumva — dinneglijenţă sau lene — să refuzi a învăţa toateaceste treburi.Acum cît eşti tînără fii cu luare aminte laaceste lucruri; ai o inimă simplă şi iscusită cumnumai safirul ori chalchiuitl-ul cel mai fin maisînt. Inima ta te îndeamnă să înveţi, pentru cănu este încă pătată de păcat, ci este curată,naivă, neprihănită şi fără porniri rele; căci noi,cei care te-am zămislit, trăim încă lîngă tine.Şi, adevăr îţi grăiesc ţie, că tu nu te-ai ivit prinputinţele tale, ci eu, împreună cu mama ta te-amadus pe lume; acest lucru, pe care nimeni nul-a izvodit, îşi are obîrşia în natură. Atotputer-nicul a voit ca bărbatul unindu-se cu femeia săaducă pe lume fii şi fiice, şi astfel omenirea să194

se înmulţească şi populaţia să sporească. Aşadar,cît timp trăim noi şi tu te bucuri încă de prezen-ţa noastră, mai înainte ca Preamilostivul să necheme la el, se cuvine, scumpa mea fiică, prea-iubita mea, turturica mea, să fii cu mare băgarede seamă la toate acestea şi să le cunoşti cît maibine, pentru ca după moartea noastră să poţitrăi respectată printre persoanele de onoare.In sfîrşit, ştiu că nu-ţi va cădea bine să te ducidupă ierburi, să vinzi la colţ de stradă lemnepentru foc, ardei verde, sare sau salpetru, căcieşti de neam înalt, te tragi din hidalgos şi dinnobili. S-ar putea întîmpla —• ceea ce nici noişi nici nimeni altcineva n-are de unde şti -— caun bărbat să prindă drag de tine şi să-ţi devinăstăpîn. Şi-atunci, dacă n-ai să fii îndemânaticăla treburile ce se cuvine săle faci potrivit firi talede femeie, ce va urma? Cît de umiliţi o să fimcînd acela ne va certa că nu ne-am dat îndeajunsosteneala a te învăţa ceea ce trebuie să ştie ofată. Iar dacă o fi să ne săvîrşim din viaţa aceas-ta, mumă-ta şi cu mine rău blestemaţi vom fi,pentru că n-am fost în stare să te creştem cumse cuvine pe vremea cînd trăiam, iar lumea aresă spună: «Blestemaţi să fie, căci n-au deprins-ocu mersul gospodăriei şi nimica nu au învăţat-o!»Iară tu vei da prilej la certuri şi blesteme; fi-veicauza propriei tale nefericiri.Dacă, dimpotrivă, ai să fii îndemînatică întoate cele rînduite după cum cer datinile, nuvei da niciodată prilej să te certe cineva; ni-meni nu-ţi va putea reproşa un lucru cît de mic,şi atunci vei fi lăudată şi onorată, pe bună drep-tate; vei fi mîndră de tine şi toţi te-or ţine iamare cinste, ca şi cum ai face parte dintre pu-ţinii chemaţi să urce pe estradele marilor oameni,încărcaţi de binemeritate onoruri, dobîndite pen-tru faptele lor de vitejie ieşite din comun. Dete-ai sili să ajungi în îndeletnicirile tale la înde-mlnarea pe care o are războinicul în meşteşugularmelor, atunci pentru vrednicia ta vei fi lăudată195

şi preamărită, precum soldaţii buni pentru fap-tele lor minunate. Şi, fie că mai vieţuim ori căne-am petrecut pe cea lume, oamenii au să-şiaducă-aminte de noi cu bucurie, şi ne vor bine-cuvânta, şi ne vor cinsti, mulţumită rîvnei tale.Iar de nu te vei învrednici să faci nimic de is-pravă, rău are să fie de tine, căci tare chinuităşi bătută vei fi, şi «nu vei avea răgaz nici să tespeli, nici să te scarpini măcar», cum se zice.Numai Tatăl din ceruri ştie ce soartă ţi-e hără-zită: ori ai să fii iubită şi respectată pentru sîr-guinţa şi îndemînarea dovedite în îndeletnicirilefireşti ale femeii, ori ai să fii chinuită şi urîtădin pricina lenei, neglijenţei şi neroziei tale.Fii atentă, fiica mea, şi ia bine aminte laceea ce îţi voi spune! Fereşte-te să-ţi necinsteştipărinţii sau strămoşii, să acoperi cu murdării şipraf icoanele minunate care păstrează spre adu-cere-aminte faptele lor bune şi gloria lor; nuarunca asupră-le ticăloşia dedîndu-te la plăce-rile trupului; nu te zvîrli în murdăria şi duhoareadesfrîului. De-ar fi să ajungi acolo, mai bine deazeii să mori de pe acum. Iar, dacă Domnul nostru,în marea sa înţelepciune, va binevoi să-ţi scoa-tă în cale un bărbat, care, prinzînd drag de tine,să te ceară în căsătorie, nu-l alunga pe acelaoricine ar fi el, nu nesocoti voinţa Preaputerni-cului, căci Domnul ţi l-a trimis, ci fă la un fel,fiica mea, şi adu Ia îndeplinire bob cu bob în-demnurile şi poveţele mele. Primeşte-l pe acelbărbat; ia-l; nu-l năpăstui; nu-l respinge cudispreţ; nu-l sili să te roage de trei ori. Nu fugi,nu încerca să te strecori şi să scapi, luînd totulîn glumă. Chiar dacă eşti fiica noastră şi te tragidin părinţi nobili şi viteji, nu te lăuda, nu teînălţa pe tine înaintea celorlalţi căci l-ai supărape El, iar oamenii ar arunca în tine cu gunoaieşi murdării şi Domnul mîniindu-se foarte va voica tu să te acoperi de ruşine din pricina vieţiitale destrăbălate; atunci chiar Domnul are sărîdă de tine, iar lumea va zice: «ba vrea, ba nu1%

vrea». Nu alege pe cel care te place mai mult,aşa cum fac oamenii cînd îşi cumpără stofe lapiaţă; iar dacă Atotputernicul binevoieşte a-ţihărăzi un bărbat, primeşte-l doar pe acela; nute lua după necumpătaţii care ducîndu-se săculeagă spicele fragede de porumb numite xilotl,elotl, le adună pe cele mai bune şi mai gustoase.Să nu tînjeşti, nici să te-aprinzi prea tare dupăvreun bărbat, doar fiindcă-i mereu vesel şi puspe şotii. Dacă flăcăul e bine făcut, nu pregeta,ci fă-i culcuş în sufletul tău; nici dacă-i rău şiurît să nu-l alungii Ia-l căci e sortitul tău dela Domnul. Şi-apoi, dacă-l respingi, are să-şi batăjoc de tine, te va dezonora, făcînd pe dracu-npatru ca să te vadă goală şi astfel să se poatălăuda la toată lumea ce fel eşti şi mai ales să tebîrfească pe la colţuri cum că eşti o femeie netreb-nică şi păcătoasă. Munceşte, fiica mea, şi bagăde seamă ca nimeni să nu-şi poată bate joc detine. Nu te dărui niciodată cuiva pe care să nu-lcunoşti. Vreunui trecător vagabond şi rău. Fiiatentă, fiica mea, şi nu te duce după altul, decîtdupă cel care te va cere; stai lîngă el pînă-n cea-sul său de pe urmă; nu-l părăsi, chiar dacă luii-ar da inima ghes s-o facă; fie el şi un biet plu-gar, un meşteşugar sau un om obişnuit, de con-diţie umilă. De n-ar avea nici ce să mănînce,nu-l amărî cu dispreţul tău, nu te îndepărta deel, căci Domnul are puterea de a vă îndestulaşi a vă copleşi cu onoruri; căci ştiindu-le el petoate îşi pogoară mila, harul şi bunătăţile saleasupra cui binevoieşte. Poveţele acestea, fiica mea,ţi le dau ca poruncă şi pravilă; urmează-le casă ştii cum se cuvine a te purta. Ci eu zicîndu-ţiacestea, pare-mi-se că am plinit îndatorirea ce-oaveam şi voia Domnului. Iar dacă ai să pierzipoveţele ce ţi le-am dat sau ai să le uiţi, păcatulal tău va fi, căci eu, iată, făcutu-mi-am cu pri-sosinţă datoria. O, fiica mea, mult iubită, de-acum fii fericită şi Atotputernicul să te ţină înpace şi linişte!"197

21. Condiţia femeii 13e

Femeia nobilă este ţinută la mare stimă şi me-rită din plin onorurile şi respectul tuturora, atîtpentru virtuţile, cît şi pentru nobleţea ei. Ea estesprijinul şi protectoarea năpăstuiţilor care vinsă-i ceară ajutorul. Cînd este bună la suflet, să-racii aleargă să se adăpostească sub aripa eiocrotitoare; ea îi iubeşte, îi apără şi se poartăcu ei cum nu se poate mai bine. Dimpotrivă,cînd este rea şi haină nu-i mai pasă de alţii dinpricina trufiei şi orgoliului ei.Femeia hidalga, preţuită foarte şi îndrăgităde toţi, este cumpătată în purtări, urăşte lingu-şirea; nu se află om care să n-o respecte şi săn-o cinstească aşa cum se cuvine. Cînd are şiinimă bună găseşte îndată calea potrivită, ştiesă rînduiască grabnic treburile gospodăriei şi nu-ivreunul care să sufere de foame în preajma ei.Pe fiecare îl alină şi nimeni nu este lipsit de afec-ţiunea şi bunăvoinţa ei, dovedind şi prin aceastacă este hidalga şi de sînge nobil. Cînd are o fireurîtă şi o inimă haină, pe toţi îi ţine în marescîrbă şi dispreţ. O asemenea femeie e aspră laînfăţişare, are chipul mereu încruntat şi răută-cios; sîcîitoare, din nimic îi sare ţandăra şi-i taregreu s-o mulţumeşti cu orişice.In schimb, Doamna, mamă de familie, estegeneroasă şi dreaptă. Cu bucurie o asculţi şi tesupui voilor ei, căci se numără printre femeilenobile şi bune. Nimic nedemn de persoana einu face; este binevoitoare, foarte cinstită, serioa-să şi plină de curaj. Cînd este cu adevărat bunăşi cumsecade, se bucură de o frumoasă reputaţieşi de o mare stimă. îşi iubeşte aproapele, nu dis-preţuieşte pe nimeni şi îndrăgeşte pe toată lu-mea ca şi cum ar face parte din familia ei. Ofemeie rea este impulsivă, n-are pic de răbdare,susceptibilă, antipatică, nefericită, muncită de ne-linişti şi griji închipuite, zgomotoasă; suspinămai mereu, se supără pentru orice lucru de ni-mic, totul o plictiseşte [. . .]198

Copila sau domnişoara nobilă este educată cala curte; este distinsă şi merită a fi preţuită şiiubită de toată lumea. Nobilă şi de rang înalt,copila cu suflet bun are o purtare cuviincioasă,blînda, afectuoasă, paşnică, modestă şi, în general,dovedeşte o bună educaţie. Care este rea, esteşi josnică, vulgară, trufaşă, şi sfîrşeşte prin aface fapte necinstite. Fără nici un rost, ea ajungeori tlrfă, ori ţiitoare. Nu-i pasă de nimic şi nupune mare preţ nici pe bunul ei nume, nici pehramul ce-l poartă.O fată de familie bună şi care se trage dintr-untată bun şi onorabil se cunoaşte de departe dupăport şi după vorbă, după manierele ei delicate;are o conduită corectă, se respectă pe ea însăşi,îşi supraveghează cu grijă ţinuta; discretă şi pru-dentă, ea se apropie de oamenii de treabă şi sepune cu umilinţă în slujba lor, făcîndu-se vred-nică de cinstirea tuturor. Pe cîtă vreme, copilacea rea nu poate măcar o taină să păstreze. Eaface totul în grabă, se mînie din nimic şi se supărăuşor, dispreţuindu-i pe ceilalţi şi nerespectînd penimeni.Fata de neam mare este îndrăgită şi cinstităde toţi. Cea bună iubeşte pe toată lumea, ştiesă fie recunoscătoare pentru binele care i se face,este prevăzătoare şi nu se încrede în orişicine.Cea rea este necugetată şi nechibzuită, încăpă-ţînată, vulgară şi fără ruşine; nu-i pasă dacă-şipierde bunul nume şi-şi dezonorează rangul. Fatanobilă, de familie bună, de neam distins esteconsiderată drept cinstea şi preţiosul talisman alpărinţilor ei. Copila bună nu-şi batjocoreşte nea-mul; ea este pe măsura familiei sale şi departede a-şi dezonora părinţii, duce mai departe prinbunătatea ei bunul renume al strămoşilor. Estepaşnică şi distinsă, afectuoasă şi respectuoasăfaţă de toată lumea. Cea rea, dimpotrivă, îşidezonorează neamul, devine josnică prin vulga-ritatea caracterului ei, neruşinată, îngîmfată, des-trăbălată, încăpăţînată, imprudentă, trufaşă şilăudăroasă. Ea îi dispreţuieşte pe toţi "şi nu dăimportanţă cuvenită nimănui. Femeia|mobilă şi199

de familie bună este de rang înalt şi se trage dinnobili [. . .]Femeia din popor înzestrată cu vigoare fizicăşi de o vîrstă mijlocie este muncitoare, rezistentă,vînjoasă, harnică, curajoasă, energică şi răbdă-toare. Cînd femeia care aparţine acestei clase estebună, ea duce o viaţă castă şi cinstită; nu i sepoate aduce nici un reproş, căci tot ceea ce facei se potriveşte de minune femeii cinstite; de aceeaşi este considerată ca o piatră preţioasă. Cîndare suflet rău, este şi nepoliticoasă, prost crescu-tă, obraznică, zăpăcită, nechibzuită şi fără jude-cată, şi, totodată, acţionează fără să se gîndească.Femeia integră este sinceră şi cu judecatădreaptă. Dacă are o fire bună şi nobilă este con-secventă în faptele ei şi nu dă un pas înapoi. Ease înarmează cu un curaj bărbătesc şi face totce-i stă în putinţă pentru a rezista loviturilorsoartei şi pentru a îndura cu răbdare vitregia ei.Dar femeia care vrea să dea numai impresia decinste şi integritate nu este decît o creatură jos-nică, şi toată lumea se întunecă şi se mîhneştela vederea ei. Disperată, bănuitoare, ea se plic-tiseşte uşor de toate lucrurile, n-are nici un stropde bunătate şi, în cele din urmă, îşi face o repu-taţie atît de proastă, încît viaţa ei devine dezgus-tătoare şi greu de suportat [. . .]Prostituata este o femeie publică. Ea îşi vindetrupul de la o vîrstă tînără şi nu renunţă laaceastă meserie nici atunci cînd este bătrînă.O vezi trecînd ca o vagaboandă beată. Totuşi eaeste îngrijită, are o îmbrăcăminte curată, dar, fă-ră pic de ruşine, îşi vinde corpul oricui, căci ease simte foarte atrasă de desfrîu şi obscenităţi;nu are ruşine şi este cumplit de vicioasă cînd sededa la plăcerile cărnii. Cînd e vorba să-şi aran-jeze ţinuta, îşi dă atîta osteneală şi pune atîtasuflet la potrivirea pieptănăturii şi a vestimenta-ţiei, încît atunci cînd iese în priveală, zici că-iun boboc de trandafir. Mai ales că toată vremeao vezi stînd în faţa oglinzii şi împopoţonîndu-se.De altfel, face baie, se spală cu apă din belşugca să fie mereu proaspătă şi să placă bărbaţilor.200

Obişnuieşte să se frecţioneze cu un unguent gal-ben, numit axin, care se găseşte prin partea loculuişi care dă feţei o anume strălucire. Dar se şi sule-meneşte folosind culori neasemuit de frumoase, aşacum face orice femeie pierdută, care se prăpă-deşte după distracţii. îşi dă pe dinţi cu vopseade coşenilă, iar, uneori, îşi despleteşte o parte dinpăr, iar pe cealaltă o aduce peste ureche sau olasă să cadă pe umeri. Alteori, îşi împleteştepărul, şi-şi ridică vîrfurile cozilor pe creştetul ca-pului ca nişte corniţe. Astfel gătită, o ia din locşi-şi plimbă nurii dîndu-şi la ifose, ca o destră-bălată, ticăloasă şi^ fără de ruşine, ce se află.Mai are şi obiceiul să se parfumeze cu parfumuritari şi să mestece tzictli * pentru a-şi curăţadinţii; tot răsucind guma de tzictli prin gură,bao clănţăne, ba o ronţăie în dinţi, ba o plesneştecu limba şi o mută de colo-colo, scoţînd niştesunete care seamănă îndeajuns de bine cu pocne-tele castanietelor. Prostituata, după o viaţă va-gabondă, pe stradă şi în pieţele publice, se plimbăîn căutarea bărbaţilor vicioşi, trece rîzînd şi nuse opreşte nicăieri. Are o inimă neastîmpăratăşi nesăţioasă ; în desfătările după care aleargămereu, urmează pilda animalelor, căci se împere-chează cu orice bărbat îi iese în cale. Obişnuieştesă cheme bărbaţii prin semne şi schimonoseli;le face cu ochiul, cu mîna, le vorbeşte clipind, îşidă ochii peste cap, născocind diverse mişcăriobscene şi provocatoare; rîde cu toţi, dar îl alegedoar pe acela care i-a plăcut mai mult. Moare săfie dorită, îi place să-i înşele pe adolescenţi şivrea să fie întotdeauna bine plătită. Cînd n-arealtceva de făcut, caută femei pe care să le vîndăla un preţ bun bărbaţilor.Femeia adulteră este perfidă sau trădătoare;de aceea şi-a pierdut buna reputaţie şi trăieştedezonorată; pentru toată lumea ea trece dreptmoartă, căci nu mai are nici cinste, nici onoare.Fiii îi sînt bastarzi. Bea licori necurate ca săavorteze. Desfrîul ei nu cunoaşte margini şi ea* tzictli — gumă extrasă din zapotă (N. tr.).201

îşi dă trupul oricui îl vrea. îşi trădează soţul,pe care-l ţine de prost şi îngrămădit, înşelîndu-lla fiecare ceas şi păcălindu-l în toate cele [. . .]22. Toaleta femeii137

Doamnele se îmbrăcau cu uipilU brodate şi cufel de fel de ţesături. Obişnuiau să-şi dichiseascăfrumuseţea obrajilor sulemenindu-se cu diverse co-lori: roşu, galben sau negru. Cu negru, coloarefăcută din tămîia carbonizată, amestecată cu cer-neală, un soi de lac, îşi văpseau şi picioarele. Pă-rul şi-l lăsau să crească pînă la brîu, unele numaipînă la umeri, iar altele îl purtau peste tîmple şipeste urechi, fiind complet ras restul capului.Erau şi doamne care îşi împleteau părul cu firnegru de bumbac împodobindu-şi apoi frunteade jur-împrejur — aşa cum se mai poartă şi as-tăzi — cu bogatele lor cozi, frumos răsucite.Dacă unele purtau părul mai lung, cu marebăgare de seamă îl potriveau, pentru ca atuncicînd dl împleteau în mai multe cozi să iasă toatede aceeaşi lungime — ca să dea chipului un far-mec aparte. în sfîrşit mai erau şi doamne care-şirădeau complet părul de pe cap.Femeile aveau obiceiul să-şi vopsească părulcu un fel de pămînt negricios sau cu o plantă verde,numită xiuhquilill, ca să-i dea o nuanţă brunămai strălucitoare. Dinţii şi-i frecau cu o substan-ţă roşie, extrasă din coşenilă. Mai obişnuiau să-şivopsească mîinile, gîtul şi pieptul.Ştiau să aprecieze utilitatea băii şi a săpunului,căci nu era zi să nu se îmbăieze. Doamnele pri-meau o educaţie aleasă; erau îndemnate să aibăo purtare rezervată, să vorbească respectuos, săstimeze pe toată lumea şi să se ocupe de trebu-rile menajului cu sîrguinţă şi pricepere.23. Căsătoria138

In cele ce urmează am să vorbesc despre alteobiceiuri ale ţării acesteia, şi anume, despre mo-dul cum acolo părinţii unui tînăr încheiau căsă-302

toriile. Cînd flăcăul ajungea la vîrsta potrivităpentru căsătorie, se adunau toate rudele şi ta-tăl vorbea astfel: „A sosit şi vremea să alegemo soţie pentru sărmanul nostru fiu, ca nu cumvasă facă vreo năzbîtie sau din nepricepere să gre-şească şi să cadă în mrejele vreunei curtezane,căci de acum este şi el la vîrsta bărbăţiei". Dupăce rostea aceste cuvinte, tînărul era chemat înfaţa tuturora şi tatăl i se adresa astfel: „Fiule,iată-te în faţa părinţilor tăi; noi am vorbit adi-neauri despre tine, căci află dragul meu prietencă noi cu toţii avem mare grijă de persoana ta.Eşti de-acum. bărbat şi mi se pare potrivit să-ţialegem o soţie ca să te căsătoreşti. Cere superio-rului şi învăţătorului, tău îngăduinţa să te desparţide prietenii tăi, tinerii împreună cu care ai fosteducat, şi nu uita să aduci aceasta la cunoştinţabunilor U'lpochllatoque, care s-au străduit să vălumineze". La acestea tînărul răspundea, dupăcum era obiceiul: „Vorbele pe care mi le spuneţi,precum şi bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi, os-tenindu-vă şi purtîndu-mi de grijă, le iau drepto nemeritată favoare şi o minunată binefacere dinpartea voastră. V-am pricinuit cu siguranţămulte necazuri şi nenumărate osteneli, dar acumşi inima mea voieşte ceea ce cu adîncă înţelepciuneaţi hotărît voi, şi fie ca aceasta să se împlinească.A sosit dar vremea să cunosc şi eu, de unulsingur, după slabele mele puteri, greutăţile şiprimejdiile lumii acesteia. Ce se cuvine să fac?"Acestea fiind zise se pregătea masa; se făceautamales *, se măcina cacaua şi se puneau la coptmolii. Cînd zorul pregătirilor se mai domolea,erau.'poftiţi cu mare cinste învăţătorii tinerilor,cărora, după ce se ospătau pe îndelete, li se adu-ceau trestii pentru fumat. Cum masa se apropiade sfîrşit, bătrînii, rude de-ale flăcăului, ca şi ceicare sălăşluiau prin apropiere, se aşezau cu toţiipe jos, ceva mai la o parte, care pe unde apuca.Dinainte-le era pusă securea de tăiat lemne* tamales — prăjitură din porumb, al cărei aluatera copt în frunze de porumb (N. tr.).203

•— cumpărată nu demult — secure de care se folo-seau flăcăii cîtă vreme locuiau împreună cu învă-ţătorii lor. De-abia atunci, cineva dintre rudelefeciorului bun de însurătoare prindea a grăiastfel: „Voi, toţi cei de faţă, nobili şi preacinstiţiînvăţători ai fiilor noştri, rogu-vă nu-i luaţi înnume de rău fratelui vostru X, care este feciorulnostru, că voieşte a se lipsi de tovărăşia voastră.Căci, iată, i-a sosit vremea să-şi ia femeie. Şiîntru aceasta purtat-am noi securea aici, dinain-te-vă, după datina noastră străbună, drept dovadăa dorinţei sale de a se despărţi de voi. Luaţi darsecurea şi înapoiaţi-ne fiul". Atunci, cel mai deseamă dintre feciori răspundea: „Eu şi ceilalţiflăcăi, alături de care fiul vostru a primit învă-ţătură o bună bucată de vreme, am aflat cum căaţi luat hotărîrea să-l însuraţi. De aceea, dinclipa aceasta, despărţit va fi el de noi pe vecie.Facă-se dară precum vi-i voia 1" Şi zicînd elaceasta, deîndată apuca securea şi toţi plecau,lăsîndu-l pe tînăr la casa tatălui său. Atunci,familia flăcăului, părinţii şi rudele mai în vlrstă,bătrînii se adunau spre a se sfătui cum şi ce fatăsă-i aleagă. După ce cădeau la învoială asupratinerei care li se părea mai potrivită pentru fiullor, pe dată şi dădeau de veste bătrînelor peţi-toare, ce de-abia aşteptau să ducă preţiosul me-saj părinţilor fetei. Căci meseria bătrînelor ma-troane era tocmai aceea de a da o mînă de ajutorla întocmirea căsătoriilor; părinţii tînărului lerugau să se grăbească a vorbi din parte-le fer-mecătoarei persoane care fusese aleasă într-unglas de rudele strînse într-adins acolo. Chiarde-a doua zi, peţitoarele alergau la locuinţa viitoa-rei soţii şi prin vorbe meşteşugite ii rugau pe pă-rinţii acesteia să acorde mîna fiicei lor bietuluitînăr. După ce ascultau mesajul priceputelor fe-mei într-ale tocmelii, părinţii tinerei răspundeau,cerîndu-şi iertare, şi, de parcă ar fi vrut să selase îndelung rugaţi, adăugau că fiica lor nu eraîncă îndeajuns de pregătită ca să se mărite, bacă nici n-ar merita ea un flăcău atît de bun. Ur-204

mau cîteva vorbuliţe măgulitoare şi cum nu maiera nimic de spus, fiecare îşi vedea de-ale lui;bătrînele plecau spunînd că se vor întoarce adoua zi, şi amintindu-le încă o dată părinţilorfetei că se cădea să cugete cu chibzuinţă la ceeace era mai potrivit de făcut. A doua zi dis-de-di-mineaţă şi apăreau în prag, gata să reînceapătocmeala. Părinţii fetei le refuzau din nou cumulte şi alese vorbe măgulitoare —, rugîndu-lesă revină în ziua următoare. Ele se întorceauabia în a patra zi ca să primească răspunsul şisă audă cu urechile lor hotărîrea nestrămutatăa părinţilor, care le grăiau după cum urmează:„Senoras, această fată vă pricinuieşte multenecazuri, şi asta numai din pricină că dumnea-voastră ţineţi cu tot dinadinsul ca ea să bine-voiască a fi nevasta acelui tînăr pe care îl lău-daţi foarte; şi nu pricepem cîtuşi de puţin cumpoate el să-şi pună nădejdea în această fetişcanăcare de nimic nu-i bună, şi-i doar o mică prostu-ţă. Dar pentru că stăruiţi atît de mult, se cuvineca unchii, mătuşile şi alte rude ale acestei tineresă se strîngă şi să chibzuiască şi ei, spre a ho-tărî ce ne rămîne de făcut. Să vedem dar, ce aua ne spune ei. Se cade ca fiica noastră să cunoascăşi părerea lor. Mai veniţi o dată şi mîine şi aveţisă aflaţi răspunsul". A doua zi, rudele fetei, che-mate în pripă, se adunau şi începeau să suceascăpe toate părţile situaţia ivită. Discutau îndelung,pe îndelete, fără ca vreunul din ei să se mînie.Cînd nimeni nu mai avea nimic de adăugat şise cădea la învoială, părinţii fetei spuneau urmă-toarele: „Acum că totul s-a terminat cu bine,tînăr ui are să fie mulţumit cînd va afla cele ceam hotărît; şi bucuros se va căsători el cu fetiş-cana aceasta, de-ar fi chiar să-l ameninţe ceamai neagră sărăcie şi cele mai înfricoşătoare ne-cazuri; căci, se vede treaba, băiatului i-a căzutdragă fata noastră, cu toate că biata de ea nuse pricepe să facă mai nimic şi tare neştiutoareşi bicisnică este ea în treburile unei neveste".Şi, deîndată părinţii tinerei se adresau părin-205

ţilor viitorului soţ, spunlnd: „Senores, Domnulsă vă aibă în pază; tocmeala s-a încheiat cubine; rămîne acum să mai aflăm şi ziua cea bunăcînd îi vom putea uni pe aceşti tineri nevinovaţi".După ce se despărţeau, bătrînii părinţi aiflăcăului se grăbeau să-i consulte pe ghicitori,voind să cunoască anume care va fi ziua ceamai potrivită şi fără de primejdii pentru săvîrşi-rea căsătoriei. Li se răspundea că pentru în-cheierea acestui act, cel mai priincios şi nime-rit moment era cel ales într-una din zileleîn care treburile lumeşti se aflau sub stăpî-nirea binefăcătoare a semnelor acail, ozomalli,cipaclli, quauhtli, calli. Curînd, începeau şi pregă-tirile de nuntă, ce avea să se celebreze sub unuldin acele semne faste. Se scoteau şi se curăţauoalele în care mexicanii obişnuiesc să fiarbă porum-bul sau să prepare o delicioasă băutură din boabede cacao măcinate; se culegeau florile trebuitoarepentru asemenea prilejuri; trestiile folosite lafumat, mîncărurile numite molcaxitl, paharelece se chemau coquilecomatl şi chiquiuitl sau panere.Apoi, se apucau să macine porumbul pe care-lstrîngeau astfel în apazlli, un fel de lighene; zo-reau să facă tamales zi şi noapte, vreme de două sautrei zile; şi mai mult nu dormeau, căci nu seputeau întrerupe oricînd treburi de o asemeneaînsemnătate. în ajunul nunţii, erau poftite maiîntîi persoanele onorabile şi nobile; apoi alţii şialţii, ca de pildă foştii învăţători împreună cutinerii lor ucenici, şi, în cele din urmă, părinţiiviitorului soţ ai tinerei fete. In ziua nunţii, oaspeţiiveneau devreme la casa celor care urmau să seînsoţească. La început se înfăţişau învăţătorii fe-ciorilor cu alaiul lor; ei serveau numai cacao şibeau pulque. Toţi bătrînii, bărbaţi şi femei, seînfiinţau să mănînce către prînz; era vremea cîndluau masa un mare număr de persoane, cărorali se ofereau mîncăruri, flori şi trestii pentru fumat.Multe dintre femeile poftite acolo aduceau mantas,pe care le dăruiau tinerilor. Alţii, mai săraci, nudăruiau decît porumb. Toate aceste daruri se206

făceau dinaintea focului, în timp ce bătrînii,bărbaţi şi femei, beau cu cumpătare octli dinceşcuţe anume pregătite. Erau de ajuns cam treipînă la patru, cinci ceşcuţe, nu mai mult, căcivinul fiind neobişnuit de tare le fura iute minţile.în după-amiaza aceleiaşi zile, viitoarea soţie eraîmbăiată; i se spăla părul, i se acopereau braţeleşi picioarele cu pene roşii, iar faţa i se pudra cupulbere de marcasit. Dacă soţia era foarte tînără,pulberile aveau culoarea galbenă. După acesteprime pregătiri, o ajutau să urce pe o estradă, delîngă vatră, şi toţi bătrînii, rude sau invitaţi de-aisoţului, veneau s-o salute, zicîndu-i : „Printine, fiica mea, aici de faţă, sînt onoraţi bătrînii lafel ca şi părinţii tăi; vei spori numărul femeilorîn vîrstă, căci ai terminat cu jocurile tinereţii şi aiînceput deja să te numeri printre cei în vîrstă; peviitor nu trebuie să te mai porţi ca un copil nă-struşnic, ci se cade să vorbeşti şi să saluţi cuviin-cios pe toată lumea după datinile noastre strămo-şeşti. Vei fi obligată să te scoli din noapte, sămături casa şi să aprinzi focul înainte de a secrăpa de ziuă. O să trebuiască să te scoli din patÎnainte de răsăritul soarelui. Ia aminte, fiica mea, sănu ne dezonorezi sau să ne faci de ruşine şi ocarăpe noi toţi, care sîntem părinţii şi neamurile tale!Strămoşii tăi nu vor veni ca să-ţi spună ceea ce secade să faci, pentru că ei au murit, demult; darnoi îţi vorbim în numele lor. Bagă bine de seamă,sărmana mea fetiţă, şi fii curajoasă; te vei des-părţi de tatăl tău şi de mama ta; de acum nudoar pe ei, cei dintîi, îi vei păstra in inima ta; căcitu nu cu ei trebuie să rămîi, ci să-i părăseşti fărăzăbavă. O, copila noastră, îţi urăm dar să fiifericită şi înfloritoare".Tînăra noastră, după ce asculta vorbele aces-tea, răspundea cu lacrimi în ochi; „Prea cinstitesenor, mi-aţi făcut o mare favoare venind aici;inima voastră s-a dovedit nespus de bună şi mări-nimoasă, căci neluînd în seamă oboseala drumuluiaţi voit să fiţi lîngă mine spre a mă putea bucurade preţuirea voastră. Dar ce mai pot spune oare207

de preafrumoasele şi înţeleptele cuvinte, atît depreţioase şi vrednice de toată lauda, cu care aţibinevoit a mă lumina şi lămuri ? Vorbindu-miastfel şi dîndu-mi poveţi folositoare v-aţi purtatca adevăraţi părinţi; vă slnt îndatorată şi recu-noscătoare pentru binele pe care mi l-aţi făcut".La asfinţitul soarelui, părinţii tînărului veneauînsoţiţi de mai multe matroane vîrstnice şi onora-bile pentru a o lua pe fată şi, intrînd ele în casă,prindeau a grăi astfel: „Poate fără voie avem a văpricinui vreo tulburare prin graba noastră gălă-gioasă; aflaţi dar că pentru fiica noastră amvenit şi dorim ca ea să meargă cu noi". Toaterudele fetei se sculau pe dată, iar o matroană voi-nică, care înadins se întîmpla să fie acolo, şi aşter-nea pe pămînt o mare manta desfăşurînd-o şiîndepărtîndu-i colţurile. Tînăra mireasă se aşezape ea în genunchi, iar matroana o lua în cîrcă.Atunci se aprindeau torţe, pregătite din vreme;era semnalul plecării spre casa mirelui. Toată lumease punea în mişcare formînd două şiruri lungi, aşacum se obişnuieşte la procesiuni: lîngă fată rămî-neau doar părinţii ei. Privirile tuturor erau îndrep-tate asupra copilei şi cei mai mulţi bătrîni care seadunaseră pe străzi spre a se bucura de spectacol,spuneau fiicelor lor: „Fericită fată! Uite cumumblă şi cum se poartă. Se vede limpede că a fostblîndă şi supusă faţă de părinţi, că le-a ascultat cusfinţenie sfaturile. Tu nu semeni nici pe departecu ea; cele ce-ţi spunem spre binele tău, poveţele şidojenile noastre le înţelegi tot anapoda şi nici gîndsă duci ceva la îndeplinire. Copila aceasta care semărită acum, cu atîta strălucire, este bine crescută;ea cunoaşte preţui învăţăturilor sănătoase, căci searată pătrunsă de înţelepciunea lor; a ascultat desfaturile şi îndemnurile vrednicilor ei părinţi şin-a fost numai supusă, ci, după cum se vede, leface şi cinste". îndată ce mireasa sosea în casasoţului, amîndoi erau poftiţi să se aşeze lîngăvatră, ea în stînga şi el în dreapta. Degrabă seînfăţişa soacra aducînd daruri nurorii sale; oacoperea mai întîi cu un uipilli, apoi îi punea la208

picioare un cueitl, adică jupon, totul brodat neîn-chipuit de frumos. După aceea se apropia mamafetei, aducînd daruri pentru ginerele ei; îl acope-rea mai întii cu o manta legată pe umăr şi-i puneala picioare o cingătoare. Apoi, peţitoarele înnodaumantaua mirelui cu uipilli-vA. miresei, după caresoacra acesteia venea să-i spele şi să-i cureţegura; totodată, mai punea lîngă ea nişte tamallespe o farfurie de lemn, precum şi o mîncare demolii, numită tlatonilli, din care îi dădea patruînghiţituri: erau primele bucate pe care mireasa lemînca aici. Numaidecît îl îmbia şi pe mire cu altepatru înbucături. Cum se sfîrşea această rîndu-ială, peţitoarele îi îndreptau şi pe mire şi pe mireasăcătre o încăpere anume pregătită; îi culcau pepat, închideau uşile şi-i lăsau singuri. După cetoată lumea ieşea din cameră, bătrînele peţitoare,numite titici, adevărate preotese ale căsătoriei,aveau grijă să facă de strajă dinaintea uşii. Elenu se duceau acasă, ci beau straşnic şi-şi petre-ceau acolo toată noaptea. Lucrurile continuauastfel timp de patru zile, cînd avea loc o altă cere-monie: se aducea în mijlocul curţii rogojina pecare se culcaseră mirii; o scuturau într-un felanume şi apoi o purtau din nou în camera nup-ţială. In vremea aceasta, părinţii fetei mîncau şibeau în casă cu părinţii băiatului. Se socoteau re-ciproc cumnaţi şi aliaţi; aşa se şi adresau uniialtora, consfinţind între ei statornice legături.După ce şi ospăţul lua sfîrşit, se întorceau cu toţiiacasă nespus de mulţumiţi [. . .]24. Cuvînt către femeia însărcinată„Fetiţa mea mult iubită, preţioasă ca un chal-chiuitl şi ca un safir, nobilă şi generoasă! Estelucru sigur de-acum că Domnul nostru, care seaflă pretutindeni şi-şi revarsă mila sa asupra cuicrede El de cuviinţă, şi-a amintit şi de tine. Estelimpede că ai căzut grea şi că Atotputerniculvrea să-ţi dăruiască rodul căsniciei tale punînd209

In tine un giuvaier, dîndu-ţi o pană scumpă. Poateai meritat-o din plin prin implorările şi lacrimiletale ridicîndu-ţi braţele în faţa Domnului şi spu-nînd rugăciuni în privegherile tale de noaptedinaintea maiestăţii sale, numită beznă şi văzduh.Poate ai vegheat, ai măturat şi ai oferit tămîie sprecinstirea Atotputernicului, iar pentru aceste faptebune el s-a milostivit de tine şi a hotărît în cer şiîn tartar, înainte de facerea lumii, ca asupra tasă se pogoare graţia divină. De aceea, stăpînulnostru, Quetzalooatl, înfăptuitorul şi creatorulnostru ţi-a făcut acest hatîr. Aşa a hotărît Inceruri, acela care este şi bărbat şi femeie, sub nu-mele de Ome tecutli şi Ome ciuail. Dar bagă binede seamă şi ai grijă să nu care cumva să te mln-dreşti cu asta, şi, semeţindu-te în sinea ta, săspui: «Am rămas grea pentru că am bine meritatsă fiu». Nu atribui această favoare meritelortale, pentru că dacă ai face o asemenea faptă, gîn-dul tău n-ar rămîne neştiut de Domnul nostrucăruia nimic nu-i poate fi tăinuit, nici înlăuntrulpietrelor, nici în inima arborilor. Rău s-ar supăraDomnul atunci pe tine şi grea pedeapsă ţi-artrimite: fie să-ţi pierzi copilul pe care-l porţi Intine, fie omorîndu-l de îndată, fie hărăzindu-ţi să senască înainte de vreme, sau să moară la o vîrstăfragedă. Poate că Domnul nostru îţi va trimitechiar ţie o boală care să te răpună; căci împlinireadorinţei noastre de a avea un prunc ne vinenumai din milostenia Preaputernicului. Prin ur-mare, cînd nu mărturisim adevărul acesta despreatotputernicia Domnului şi, plini de îngîmfareoarbă, credem că numai vredniciei noastre iidatorăm astă minune, ne amăgim amarnic. Şi nune dăm seama de graţia care s-a pogorît asupră-ne.Şi atunci, fiica mea, din pricina mîndriei tale,poate că Domnul nu te va mai socoti vrednică săaduci pe lume pruncul, care de-abia s-a-nfiripat Inpîntecul tău şi se află pe drum. Domnul a voit săîncolţească în tine sămînţa strămoşilor şi părin-ţilor tăi care te-au zămislit. Da, voinţa Celui desus este ca agava pe care ei înşişi au sădit-o în210

adînc, să dea roade; şi astfel cel care se va naştesă fie asemeni lor, după ce Domnul îi va chema laDînsul; căci Atotştiitorul, pe toţi cei săvîrşiţi îiţine ascunşi, ca nimeni să-i vadă, dar le îngăduiecîteodată să-şi ridice capul şi să prindă iar viaţăprin urmaşii lor. Acum, draga mea fiică, cuvine-sea te strădui, după puterile tale, să te rogi, să plîngişi să suspini în faţa Domnului nostru. Apucă-tedar, de asemenea, să mături, să pui ordine, săderetici, să rînduieşti şi să curăţeşti altarele şicapelele din casa voastră spre cinstirea Domnuluinostru. Adu-i în dar tămîie. Veghează noaptea, fiicu băgare de seamă să nu te laşi furată de somn;o clipă să nu treacă fără să suspini şi să zici: „Cese va mai întîmpla? Ce se va alege oare cu minepeste patru, cinci zile? Căci noi sîntem slabi şiplăpînzi. Ascultă, fiica mea, te mai povăţuiesc săcruţi cu grijă această creatură a celui Atotputernic,care este în pîntecul tău; să nu care cumva să teîmbolnăveşti şi să-l superi pe Domnul Nostru,care s-a milostivit de tine, dăruindu-ţi un fiucăci, adevăr grăiesc ţie, cu un giuvaier de preţte-a-mpodobit. Fereşte-te să cari poveri preagrele sau să te sforţezi; nu ridica vreun lucru casă nu vatămi copilul. Nu face multe băi, ca sănu-l omori din pricina căldurii prea mari. Şi încăun sfat, pe care vreau sa-l audă şi fiul nostru,bărbatul tău, care este aici de faţă; noi sîntembătrîni şi ştim ce se cuvine şi ce nu. Băgaţi deseamă să nu vă drăgostiţi prea mult şi să vătă-maţi pruncul; nu abuzaţi de plăcerile căsniciei,căci mare rău i-aţi putea pricinui copilului; fie săvină pe lume ciung, cu un picior chircit, fie schilodde mîini sau de picioare. . . Fereşte-te, fiica mea,să priveşti la lucrurile care te înspăimîntă sau îţifac silă — este o povaţă pe care o păstrăm de lastrăbunii noştri. O, fetiţa mea, turturica mea,ţi-am spus aste puţine cuvinte ca să mai prinziniţică inimă; sînt doar cuvintele neamului dincare te tragi, precum şi ale femeilor vîrstnice aicide faţă, care te învaţă tot ceea ce este necesar,pentru ca tu să nu te îndoieşti că te iubim mult211

şi că te socotim în inima noastră ca o piatră pre-ţioasă sau ca o pană bogată. Nu ţi-am ascunsnimic, ţi-am împărtăşit tot ce ştiam, purtîndu-neastfel ca adevăraţi înţelepţi şi oameni cu expe-rienţă. Să fii fericită şi înfloritoare, fiica mea; sătrăieşti în bucurie şi mulţumire, iar fiinţa pe careo porţi în pîntecele tău să fie sănătoasă. Să aştep-tăm cu încredere ceea ce se va intîmpla mîine sauîn altă zi şi ceea ce Domnul nostru are să hotă-rască în privinţa ta. Fii fericită dar; mă voi rugaca acela pe care-l porţi în tine să apuce să vadăîntr-o zi lumina zilei."25. Cuvînt către noul-născut„Dragul meu fiu, mult iubit. Iată învăţăturile pecare mi le-au lăsat moştenire nobilul Yoaltecutlişi soaţa lui, Yoalticitl, tatăl şi muma ta. Iţi taiacum buricul din mijlocul trupului tău şi-l leg.Ia aminte şi pricepe că locuinţa în care te-ai năs-cut nu-i casa ta; tu eşti soldat; tu eşti pasăreanumită quecholli; eşti, de asemenea, pasărea nu-mită gaquan; şi mai eşti pasărea şi soldatul celuicare se află pretutindeni. Iar casa în care te-ainăscut, ea nu-i decît un cuib, un adăpost vre-melnic, unde ai tras: locul de popas şi locul peunde ai ieşit venind către noi. Aici vei încolţi şivei înflori, aici te vei despărţi de maica ta, aşacum bucăţica de piatră se desprinde din blocul dincare a fost smulsă. Este leagănul tău, locul undeîţi odihneşti capul; dar casa nu-i decît locuinţa tatrecătoare. Adevărata ta patrie este departe; tueşti făgăduit altor locuri. Eşti hărăzit cîmpurilorde luptă; doar pentru ele ai fost trimis; meseriaşi ştiinţa ta sînt războiul; datoria este să daiSoarelui sîngele duşmanilor să-l bea, şi Pămîn-tului, care se numeşte Tlaltecutli, să-i dai trupu-rile duşmanilor tăi, ca să le înghită. Şi află căpatria, moştenirea şi fericirea ta, le vei găsi înceruri, în palatul Soarelui. Acolo vei înălţa laudeşi vei fi bucuria Domnului nostru pe nume Tona-212

meii in maniz. O soartă fericită vei avea, dacăzeii -— socotindu-te vrednic — îţi vor hărăzi săcazi pe cîmpul de luptă şi să-şi găseşti acolo omoarte de viteaz încununată cu flori. Ceea cetai acum din trupul tău, din mijlocul pînteculuitău este proprietatea lui Tlaltecutli, căci lui i secuvine, care este Pămîntul şi Soarele. Gînd războ-iul va prinde să clocotească şi soldaţii se voraduna, încredinţa-vom acest buric celor dintîiviteji, pentru ca ei să-l dăruiască tatălui şi mameitale, Soarele şi Pămîntul. Ei îl vor arunca înmijlocul taberei, acolo unde se dau bătăliile;aceasta fi-va dovada că ai fost dăruit şi trimisPămîntului şi Soarelui; acesta va fi semnul făgă-duinţei tale de a te consacra meseriei de războinic.Numele tău va sta scris pe cîmpurile de bătăliespre a nu fi niciodată uitat; această ofrandăpreţioasă pe care o luăm din trupul tău este caun dar de spin de agavă, de trestii pentru fumatsau de ramuri de acxoyail. Prin ea se întăreştejurămîntul şi sacrificiul tău. Acum nu ne rămînedecît să aşteptăm meritele, onorurile şi virtuţilecare vor purcede din viaţa şi faptele tale. Dorescca acela care se află pretutindeni, să te călăuzească,să te înfrumuseţeze şi să te înzestreze cu ceea cese cuvine."Dacă era fată, moaşa, care-i tăia buricul, îivorbea astfel: „Fiica şi stăpîna mea, ai venit înaceastă lume în care te-a trimis Domnul nostru cese află pretutindeni; ai venit în lumea ostenelilor,a muncilor şi a amărăciunilor, unde domnescvîntul şi gerul. Priveşte fiica mea, eu am tăiat şiam luat buricul din mijlocul trupului tău, pentrucă aşa au poruncit tatăl şi muma ta, Yoaltecutli,care este stăpînul nopţii, şi Yoalticitl, care estezeiţa băilor. Va trebui să stai în casă, aşa cumstă inima în piept; nu trebuie să ieşi, nici săcapeţi obişnuinţa de a merge în altă parte. Datoriata este să fii cenuşa hărăzită să acopere jarul din.vatră; trebuie să fii pirostriile care susţin oalapentru fierturi. în acest loc te va îngropa Domnulnostru. Datoria ta este de a munci aici şi meseriata va fi să aduci apă şi să macini porumbul pe213

piatră. Va trebui să trudeşti din greu lîngă cenuşadin vatră". După aceea, moaşa îngropa lîngăvatră buricul copilei. Era — se spune — dovadalegământului că fetiţa nu va ieşi din casă, că nu vatrăi în altă parte şi că nu va pleca altundeva. Astamai însemna că ea va avea grijă să pregăteascămîncarea, băutura şi hainele şi că nu va prididi cutorsul şi ţesutul.26. Botezul 13i>Pentru a săvîrşi botezul copilului, moaşa se în-drepta spre apus şi începea ceremonia spunînd:„O vulturule! O, tigrule 1 O viteazule bărbat,nepotul meu ! ai venit pe această lume, unde trimisai fost de părinţii tăi, marele zeu şi marea zeiţă, aifost creat şi zămislit în locuinţa ta, care estelăcaşul zeilor supremi, cei care locuiesc deasupracelui de al nouălea cer; te-ai bucurat de bună -voinţa fiului nostru, Quetzalcoatl, care se află pre-tutindeni; acum vino s-o întîlneşti pe maica ta,zeiţa apei, pe nume Chalchiuhtlicue". După cespunea aceste cuvinte moaşa umezea buzelecopilului cu degetele înmuiate în apă şi grăiaastfel: „Ia şi primeşte; iată ce trebuie să-ţi deaviaţa pe pămînt, ca să creşti şi să te întăreşti.Prin ea, stăpînim noi cele trebuitoare vieţii pepămînt; primeşte-o". Apoi, îi atingea pieptul cudegetele picurînd de apă şi prindea să spună:„Iată apa cerească; iată apa preacurată carespală şi curăţă inima noastră de orice murdărie; pri-meşte-o ; fie ca ea să binevoiască a purifica şi aizbăvi inima ta". îi turna apoi apă pe cap, pro-nunţînd aceste cuvinte: „O, nepotul meu! pri-meşte şi ia apa stăpînului lumii, care este viaţanoastră, pentru ca trupul nostru să crească şi sădevină puternic. Ea este hărăzită să spele şi săcureţe. Mă rog Atotputernicului ca ea să intre întrupul tău şi să trăiască în tine, o, neasemuită apăcerească atît de albastră şi atît de limpede. Pe ea oimplor ca să distrugă şi să îndepărteze de la tine214

tot răul care ţi-e potrivnic şi care ţi-a fost sortitdinainte de facerea lumii; căci noi, oamenii, ne-amîncredinţat viaţa în mîinile ei, ştiind că ea estemaica noastră, Chalchiuhtlicue". După aceea,moaşa spăla cu apă tot corpul copilului, vorbindastfel: „Oricum ai fi, tu, lucru vătămător, lasă-l;tu care eşti pricina nenorocirii copilului, lasă-l şidu-te; du-te cît mai departe de el, pentru că înaceastă clipită lui i se dă o viaţă nouă; acest pruncse naşte iar; el este purificat, şi neîntinat; maicanoastră Chalchiuhtlicue îl înfiripează şi-l ză-misleşte din nou".Terminînd ce avea de spus, moaşa apucapruncul cu amîndouă mîinile şi-l ridica spre cer,zicînd: „Doamne, iată făptura ta, pe care Tuai trimis-o în acest loc de dureri, amărăciuni şipocăinţă, care este lumea noastră; răsplăteşte-oDoamne, cu darurile tale şi luminează-i mintea şiinima, căci tu eşti D-zeul suprem alături de mareazeiţă". Grăind astfel, ea avea privirile înălţatespre cer. Apoi, punea o clipă copilul jos, şi-l ridicapentru a doua oară, vorbind astfel: „Fecioară,care eşti muma cerurilor şi care te numeşti Cillal-tonac* ; către tine îmi îndrept vorbele şi strigătelemele, rugîndu-te să pogori harul tău asupra aces-tui copil, oricare-i va fi firea; milostiveşte-te darcu mare mila ta". Moaşa îl lăsa jos din nou şi-lridica apoi pentru a treia oară spre cer, spunînd:„O, zei cereşti, care sînteţi în ceruri, vedeţi aceastămică făptură, binevoiţi să-i dăruiţi graţia voastrăşi să suflaţi asupra ei, ca să trăiască pe pămînt".Ea lăsa din nou copilul jos şi cîteva clipe, maitîrziu îl ridica pentru a patra oară spre cer, adre-sîndu-se Soarelui cu aceste cuvinte: „O, stăpîne,Soare şi Tlaltecutli, care eşti tatăl şi maica noastră,iată această mică făptură care este ca o pasăre cupene scumpe, gaquan sau quecholli, ea îţi aparţine,căci am hotărît să ţi-o înfăţişez drept prinos ţie,stăpînul nostru Soarele care te mai numeşti şiTonametl, şi care ai pete cenuşii şi negre ca şicitlaltonac — stea strălucitoare (N. tr.).21S

jaguarul, semnul vitejiei tale inrăzboaie.Pricepe darcă pruncul acesta este bunul tău şi moştenirea ta,căci a fost zămislit spre a-ţi sluji şi a-ţi da să beişi să mănînci; el face parte din familia ostaşilor şia războinicilor care se înfruntă pe cîmpurile deluptă".După aceea, moaşa lua scutul rotund, arcul şisăgeata, care erau acolo gata pregătite şi adăuga:„Iată uneltele de luptă de care te slujeşti tu,ele fac bucuria ta şi cu ele îţi place să te împodo-beşti. Răsplăteşte-l pe acest copil cu darul pecare-l împărţi războinicilor tăi, pentru ca, într-ozi, să poată şi el merge în palatul tău de desfătări,unde se odihnesc, in bucurii, ostaşii viteji morţiîn război, care se află deja alături de tine şi cîntăspre lauda ta. Acest sărman micuţ macehualli* vaface el, oare, parte din numărul celor prea feri-ciţi ? O I Atotputernice, ai milă de el!"Cît dura ceremonia, datina cerea să se ardănenumărate torţe. Cînd moaşa sfîrşea şi ultimainvocaţie, copilul primea numele unuia dintrestrămoşii săi, pentru ca împărtăşindu-se dinnorocul şi avuţia acestuia să le înalţe tot mai sus.Numele i-l dădea moaşa sau preoteasa însărcinatăcu botezul. Să presupunem că numele era Yaotl;ea ridica vocea cu o intonaţie bărbătească adre-sîndu-i-se copilului cu următoarele cuvinte: „Yaotl(adică bărbat viteaz) primeşte şi ia scutul şi suliţa,cu ele va trebui să-ţi petreci timpul şi să bucurisoarele". Numaidecît, ea îi înnoda mica lui mantape umăr şi-l încingea cu un maxtli.în timpul acestei ceremonii, copiii din împre-jurimi se apropiau unul cîte unul, şi cînd totullua sfîrşit, dădeau buzna în casă, se aruncau asuprafelurilor de mîncare, anume pregătite pentru ei—ce se chemau buricul pruncului—, şi ieşeau repe-de, fugind cu prada înhăţată şi cu gura plină; întredouă îmbucături strigau, cît puteau de tare, nu-mele copilului spunînd: „O, Yaotl, du-te pe cîmpulde bătaie şi intră în încleştarea luptei; O, Yaotl, O* macehualli — om din popor (N. tr.).216

Yaotl! meseria ta este să înveseleşti Soarele şiPămîntul dîndu-le să bea şi să mănînce. Tu veiavea soarta războinicilor, a vulturilor, a jaguarilor,care au murit în război şi care astăzi se înveselesccîntînd în faţa soarelui". Apoi adăugau: „O, sol-daţi şi războinici, alergaţi încoace, veniţi să mîn-caţi buricul lui Yaotl 1"Aceşti copii se căzneau din răsputeri să semenecît mai mult cu nişte războinici încercaţi, şi deaceea jefuiau şi prădau într-o] neînchipuită învăl-măşeală mîncărurile numite buricul pruncului,îndată ce moaşa sau preoteasa termina ritualulbotezului, copilul era adus acasă; [purtătorii detorţe mergeau în frunte, şi aşa lua sfîrşit sărbă-toarea.27. Viaţa intimă„Ia aminte, fiule, că lumea cunoaşte modul de azămisli şi de a se înmulţi, de aceea Domnul aporuncit ca femeia şi bărbatul să se foloseascăunul de altul; dar se cuvine ca această împreunaresă se practice cumpătat şi cu discreţie. Nu tearunca asupra femeii ca un cîine asupra mîncării. Nuimita purtările acelui animal, felul în care elhăpăie ce i se dă. Nu întreţine relaţii cu femeileînainte de vreme. Chiar dacă ai avea aceastădorinţă, rezistă; abţine-te pînă ce vei deveni unbărbat format şi puternic. Ia aminte: dacă vrei săstorci seva dulce dintr-o agavă crudă, nu vei găsinimic şi agava se va veşteji şi va muri. Las-o săcrească, să ajungă la maturitate, ea se va coaceşi atunci, la vremea potrivită, îi vei stoarce suculdulce. Aşa trebuie să procedezi şi în viaţa sexuală:înainte de a te apropia de o femeie, tu trebuie săcreşti, să te faci mai mare, să devii bărbat în toatăfirea, atunci abia vei fi potrivit pentru însurătoareşi vei zămisli fii înalţi, puternici, vioi, frumoşi,bine făcuţi, iar tu îţi vei păstra vigoarea, fiindîn stare să faci orice muncă, vei rămâne activ şiplin de energie. Dar, dacă din întîmplare, te vei217

deda plăcerilor trupeşti înainte de vreme, amin-teşte-ţi ce spuneau strămoşii noştri: cel care searuncă orbeşte în dezmăţul cărnii nu va fi nicio-dată pe deplin sănătos; căci palid va fi şi fărăpic de farmec, semănînd cu un om răpus de friguridin cele rele, ale căror accese revin din patru înpatru zile şi te scutură zdravăn, încît pînă la urmăarăţi gălbejit, pirpiriu, ca un răpciugos fără vlagă,bolnăvicios, şi cu faţa plină de zbîrcituri, cabătrînii. Dacă ai să te însori, în această stare veifi, ca acela care voind să bea zeama agavei facesforţări zadarnice, dar nu mai găseşte nimic, căciseva ei înainte de vreme a fost stoarsă şi nemaiavîndce face cu biata agavă uscată o aruncă. Aşa seva purta cu tine şi soaţa ta; cum ai să fii gatavlăguit şi istovit şi fără vreo nădejde de a-i maida ce i se cuvine de drept, tu singur îi vei spune:«nu mai pot». Drept urmare, ea o să te urască,o să te părăsească şi-o să-şi caute pe altul, deşinici prin gînd nu-i trecuse vreodată aşa ceva, eate va înşela comiţînd un adulter din pricina lipseitale de vigoare. Toate acestea au să ţi se întîmplepentru că ai întreţinut relaţii cu femei şi te-ai pră-pădit înainte de vreme.Fiule, trebuie să fii cu băgare de seamă, chiarcînd te însori şi-ţi iei nevastă la o vîrstă potrivită,să nu faci abuzuri drăgostindu-te neîncetat, căcite vei istovi. Cu toate că este nevasta ta şi cătrupul ei îţi aparţine, se cade să fii cumpătat cudesfătările cărnii, cum se cuvine să fii cumpătatcînd mănînci. Vreau să-ţi spun că nu trebuie sătreci de anumite limite cu soaţa ta, ci să fii mode-rat în viaţa intimă. Să nu care cumva să crezi cădedîndu-te acestor desfătări nu ţi se poate întîmplanimic rău. Dimpotrivă, află că te vei prăpădi şi-ţivei face singur cel mai mare rău prin repetareaexcesivă a acestui act. Bătrînii noştri ne spuneaucă atunci omul seamănă cu agava, care se usucădupă ce i se stoarce sucul; ai să fii ca o mantacare se umflă cînd o pui în apă ca s-o speli şi seusucă apoi cînd o storci. Tot aşa vei fi şi tu: dacăabuzezi de acest obicei, chiar dacă este vorbanumai de femeia ta, te vei usca şi tare nenorocit21 a

vei fi; vei avea un caracter rău şi o înfăţişareurîtă; n-ai să mai vrei să vorbeşti cu nimeni,nimeni nu va mai vorbi cu tine şi vei fi cu totulcopleşit de ruşine. Iată o pildă în această privinţă.Un bătrîn înaintat foarte în vîrstă, cu părul alb,a fost arestuit pentru delictul de adulter; întrebatcum se face că fiind atît de bătrîn nu a renunţatla plăcerile trupeşti, a răspuns că dorinţele luisînt acum mai înflăcărate ca oricînd şi că aremai multă vigoare decît avusese vreodată, pentrucă în tinereţe nu se apropiase de nici o femeie şinu avusese nici o legătură de acest gen; începîndu-şiviaţa sexuală mai la bătrîneţe, se simţea plin devigoare şi bărbăţie. Vreau să-ţi mai dau un exem-plu ; ia aminte ca el să-ţi dea curaj şi să te întă-rească astfel ca să trăieşti fără prihană. Pe cîndtrăia nobilul Tetzcuco, numit Negahualcoyotzin,două bătrîne, cu părul alb ca neaua, au fost sur-prinse în flagrant delict de adulter, înşelîndu-şisoţii, care erau bătrîni ca şi ele, cu doi tineriparacliseri. Cînd au fost aduse în faţa stăpînuluiNecahualcoyotzin, acesta le întrebă: «Strămoaşelemele, este adevărat că sînteţi încă ispitite deplăcerile trupului? Sînteţi atît de bătrîne, încîtaceasta ar trebui să vă facă mare scîrbă. Ce sim-ţeaţi cînd eraţi tinere ? Vorbiţi clar, pentru că deaceea aţi fost aduse în faţa mea». Ele răspunseră:«Stăpînul şi regele nostru, Alteţa voastră să nedea ascultare. Voi ceilalţi, bărbaţii, nu mai doriţidesfătarea simţurilor odată ce aţi îmbătrînit,pentru că aţi abuzat la tinereţe şi acum sînteţineputincioşi, iar sămînţa omenească secătuieşteşi ea; dar noi, femeile, nu sîntem niciodată satis-făcute sau dezgustate de acest fapt, pentru cătrupul nostru este ca o prăpastie, ca o rîpă adîncăcare nu se umple niciodată şi care primeşte totce i se dă; el doreşte şi cere tot mai mult; noinu putem trăi, dacă ne lipseşte plăcerea aceasta».Iată dar ce-ţi spun eu ţie, fiule, tu să trăieşticumpătat şi discret, să fii cumpănit şi să nu telaşi tîrît în acest netrebnic şi dăunător obiceiu"1*0.219

28. Meserii mărunteşi măşteşuguri alese U1

Vînzătorul de ouă creşte în mod obişnuit găiniouatoare. El vinde, de asemenea, şi ouă de raţăşi de potîrniche, proaspete, abia ouate. Uneori,el face în tingire omletă sau alte feluri de mîncarecu ouă. Negustorul necinstit din aceeaşi breaslăînşeală, vînzînd ouă stricate sau ouă de raţesălbatice, de corbi, de vulturi şi de alte păsăriale căror ouă nu se mănîncă.Neguţătorul de găini creşte găini. Uneori, elle cumpără pentru a le revinde, fie din speciacare trăieşte în partea locului, fie din specia deCastilia, grase, fragede, tinere. De asemenea, elmai vindepui degăină şi cocoşi cu guşă. Neguţătorulnecinstit vinde găini bătrîne, tari, slabe, bolnave,care au ţîfnă pe limbă sau sînt deja moarte şiau un miros urît.Lucrătorul care face brice şi cuţite le cio-pleşte din piatră neagră, folosind un instrumentde lemn şi ajutîndu-se cu picioarele şi cu mîinile.Este atlt de îndemînatic, încît din fiecare cio-plitură scoate un cuţit. Unele se folosesc la rasulcapului, altele au diverse întrebuinţări. Mai sîntunele care se strunjesc chiar din suprafaţa pietrei;altele, cu două tăişuri, slujesc la răzuirea agavelorpentru a le scoate seva. Unele cuţite sînt albe,altele sînt împestriţate sau galbene. Mai sîntşi unele obişnuite, care slujesc la rasul păruluide porc după ce a fost pîrlit.Spiţerul care vinde leacuri cunoaşte plantelemedicinale, rădăcinile, pomii, mineralele, tămliadin partea locului şi toate prafurile trebuitoare.La piaţă, el le aşază separat, pe o rogojină şile vinde.Meşteşugarul care face rogojini are o mareprovizie de stuf şi frunze de palmier. El maiîntîi le întinde pe pămînt pentru a le expune lasoare. Le alege pe cele mai bune şi le aşază in220

ordine. Rogojinile pe care le vinde slnt ţesuteîn culori variate sau făcute din frunze de palmierfără nici o altă culoare [. . .]Şlefuitorul de pietre scumpe sau neguţătorul depietre preţioase ştie să taie cu îndemînare şisă şlefuiască pietrele, astfel încît să le facă stră-lucitoare. Cîteodata, el le şi lustruieşte cu o trestiegroasă numită teotlatl. Alteori, le pileşte şi lemai subţiază. Acela care vinde cinstit, cunoaştetemeinic pietrele cele mai preţioase, ca smaral-dul fin, perla transparentă, jaisul, pietre scumpecare se caracterizează prin varietatea nuanţelorca şi prin fineţea lor, ceea ce le dă o străluciremai deosebită. Pietrele preţioase care au o valoareneasemuit de mare se vînd după însuşirile potrivitefiecăreia dintre ele. Acela care vinde pietre falseeste un şarlatan, pentru că el susţine că pietrelede proastă calitate şi fără nici o valoare sînt pre-ţioase, şi le vinde ca atare foarte scump, încercîndsă-şi convingă cumpărătorii cu vorbe mincinoase.Meşterul aurar vinde cercei de aur, de argintsau de aramă, lanţuri şi salbe de aur ca şi brăţăripentru încheietura mîinii. Dacă este un lucrătorpriceput, cu frică de Domnul şi cu conştiinţă,vinde obiectele pe care le fabrică, după valoarealor reală. El face, adesea după gustul şi închi-puirea lui, obiectele din aur; unele largi, altelerotunde sau altele în formă de rac. Acela carenu este cinstit, are obiceiul să amestece aurulcurat cu aur fals sau să folosească un metal deproastă calitate pe care-l lustruieşte, înşelîndu-lpe cumpărător. Cînd e vorba de preţ, el se toc-meşte mult, este puţin amabil şi grozav de încă-păţînat.Mai există şi neguţătorul de pene. Acela care îşicunoaşte bine meseria are penele cele mai cău-tate. El le păstrează în condiţii bune şi are maregrijă de ele. Acest neguţător vinde cele mai pre-ţioase pene, de toate culorile şi de felurite speciide păsări. Cele mai apreciate sînt penele verzi cuvîrful curbat, mai sînt şi altele strălucitoare sau221

cu sclipiri. Neguţătorul necinstit face pene false,transformîndu-le pe cele vechi, vopsindu-le In felşi fel de culori şi spunînd că sînt noi.Există neguţători, cu mari avuţii, care au can-tităţi considerabile de argint şi aur. Acela carecumpără asemenea metale preţioase cunoaştebine valoarea lor, ţinînd cont de greutatea şi decalitatea lor fină. Acest neguţător este harnic şimeticulos în meseria lui. El nu înşeală atuncicînd cîntăreşte, ci preferă să mai adauge ceva lagreutate, decît să dea oricît de puţin lipsă laclntar. Atunci cînd neguţătorul mărunt vindemetale preţioase, el are obiceiul să înşele cerîndpe marfa lui mai mult decît face; ţine la preţ şise tocmeşte peste măsură.Neguţătorul de mantas este obligat să cumpereun mare număr de mărfuri de acest fel, pentru ale vinde apoi cu bucata. Acela care este priceputîn meseria lui nu înşeală, vinde cinstit şi corect.El se poartă calm şi cuviincios cu cumpărătoriişi-şi vinde marfa la preţuri moderate. Mantas-milepe care le vinde sînt noi, rezistente şi groase, darexistă şi unele mai fine, ţesute din fire urzitemai rar, asemănătoare cu acelea care se folosescla acoperirea capului; altele sînt ţesute din firenetede şi lucioase, de o singură culoare. Neguţă-torul necinstit din această breaslă este un omfără conştiinţă, un şarlatan şi un mincinos. Elîşi laudă marfa cu vorbe alese, se tîrguieşte lanesfîrşit, dar, in cele din urmă, vinde mult subpreţul cu care sînt obişnuiţi cumpărătorii. Inacest caz, mantas-urile pe care le vinde sîntuzate, mucegăite, cîrpite, deşi aparent noi, pentrucă este tare iscusit în meseria de a repara hainele;ştie să le apreteze folosindu-se de o unealtă, carele reîmprospătează culoarea; vechiturile le spalăpînă se albesc, apoi întinde peste ele un stratgros de atole *, care le împrospătează şi le calcăcu grijă, încît ai zice că sînt noi şi nefolosite.Se mai fac şi alte şarlatanii şi înşelătorii asemă-nătoare.* atole — fiertură de porumb (N. tr.).222

29. Piaţa "2

în interesul oamenilor din popor şi al străinilorcare veneau acolo, cît şi pentru a împiedicaînşelătoriile sau tranzacţiile necinstite, regele seocupa şi de tianquizlli * şi de toate lucrurilepuse în vînzare. De aceea, se obişnuia ca toateobiectele care se vindeau să fie aşezate în ordine,fiecare la locul său. Pentru acelaşi motiv se ale-geau comisari, numiţi tianqizpan tlayacaque, careerau însărcinaţi cu supravegherea pieţei şi atuturor articolelor care se vindeau acolo, fie căera vorba de mărfuri, fie de alimente. Unul dintreei avea datoria de a fixa preţul obiectelor careurmau să fie vîndute pentru a se evita înşelă-toriile în tranzacţii. Intr-o parte a pieţei se gă-seau vînzătorii de aur, argint, pietre preţioase şitot soiul de pene scumpe din care se făceau în-semne, armuri şi scuturi rotunde. în altă parte,se orînduiau vînzătorii de cacao şi de feluriteplante aromate care, prin partea locului, se nu-mesc uei nacaztli, tlilxochill, mecaxochiil. In altăparte se adunau acei care vindeau cordoane, aşacum se purtau pe atunci, bucăţi mari de stofealbe sau brodate, unele de o singură culoare,altele luxoase şi brodate. Tot aici, se vindeauarticolele trebuitoare îmbrăcăminţii femeilor, unelegata confecţionate, altele care urmau să fie lu-crate, acestea luxoase, celelalte obişnuite; seofereau spre vînzare şi manîas obişnuite, numitequachtli **, ayatl. Puţin mai departe, se vedeauaşezaţi, după rangul şi starea fiecăruia, cei carevindeau de-ale gurii, ca porumb alb, albastruînchis, negru, roşu şi galben; fasole galbenă,albă, neagră, roşie, pătată şi un alt soi negru demărimea bobului, seminţe de sfeclă cafeniu închissau cenuşie, roşie sau galbenă; chian alb saunegru şi o altă varietate care se numeşte chian-tzolzotl. In acelaşi loc stăteau şi cei care vindeau* tianquiztli — piaţă (N. ţ'r.j'.** quachtli — îmbrăcăminte largă ce era opusul luiayatl — un veşmînt strimt (N. tr.).223

sare, găini, cocoşi, prepeliţe, iepuri de casă, iepuride clmp, carne de căprioară, diferite specii depăsări; raţe, raţe sălbatice şi alte specii acvatice.Tot aici se strîngeau şi vînzătorii de miere de ]agavă şi de miere de albine. Aici se aflau şi ceicare vindeau felurite varietăţi de chilii şi tomate,numite miltomatl şi chiliomatt. în altă parte seaşezau aceia care vindeau fructe: cireşe, avocado,prune sălbatice, cartofi dulci numiţi quauhca-motli şi tzapotl de diferite soiuri şi multe alte fructe.Tot acolo se găseau şi vînzătorii de nuga, de chian,de bulbi de rădăcini de lemn dulce, de chayotl *şi de sîmburi mari şi mici de dovleac. Mai erauşi vînzătorii de peşte, de broaşte, de plevuşcăasemănătoare unor şopîrle micuţe şi multe altereptile mici acvatice. Erau rînduiţi aici şi vînză-torii de hîrtie făcută din scoarţa copacilor, detămîie albă, de gumă neagră numită ulii, de var,de unelte tăioase, de lemn de foc, de lemn decherestea, în bucăţi pătrate sau rotunjite, scln-duri subţiri şi groase, coas, drugi groşi, lopeţi,vîsle, prăjini, frînghii, piele tăbăcită, sandale,securi din aramă pentru tăiatul lemnului de Iesenţă tare, sule şi foarfeci, şi alte unelte pentruprelucrarea lemnului. Se mai vedeau acolo, pelocul care le era rînduit, vînzătorii de legumecomestibile, cum e ceapa şi alte legume.Aceiaşi negustori vindeau şi xilotl ** şi elotl***coapte, pîine făcută din pănuşi de porumb,pîine din porumb nou, în sfîrşit pîine din toatefelurile. Erau acolo, de asemenea, în locul carele era rezervat, vînzătorii de diferite varietăţi detrestii pentru fumat. Se mai vindeau xochiocot-zotl ****, talere în care se aşezau trestiile aprinse şimulte alte ustensile din lut ars, ca lighene, oale,ulcioare mari pentru octli, şi toate obiectele de* chayotl — fruct mic. acoperit de spini (N. tr.).** xilotl — porumb de lapte (N. tr.).*** elotl — porumb matur (N. tr.).**** xochiocotzotl — liquidambar, arbore răşinos dinAsia şi America (Liquidambar orientalis) (N. tr.).224

veselă. Gînd comisarii pieţii nu-şi exercitau cin-stit slujba erau destituţi şi alungaţi din oraş.Cît despre vînzătorii de obiecte furate, camanias luxoase sau pietre preţioase, îndată ceerau bănuiţi de furt, dacă nu puteau justificaprovenienţa lor, erau arestuiţi, iar judecătorii şinobilii îi condamnau la moarte. In acest fel, prinmăsuri aspre, teama pătrundea în inima oameni-lor şi nimeni nu mai îndrăznea să vîndă sau săcumpere lucruri furate.39. Expresii şi proverbeMesagerul corbului. Expresia se foloseşte, deobicei, în legătură cu o persoană care, însărci-nată să ducă un mesaj sau să facă un comision,nu se mai întoarce cu răspunsul. Se spune că acestproverb îşi are obîrşia într-o întîmplare cu Quet-zalcoatl, regele din Tuila, care, stînd odată încasă, văzu pe fereastră două femei scăldîndu-sela un izvor unde obişnuia să se scalde numai el.îndată şi porunci unuia dintre cocoşaţii săi săalerge şi să vadă cine sînt acele femei: dar acelanu se mai întoarse să aducă răspunsul. Atunci,Quetzalcoatl trimise pe unul din pajii săi, darnici el nu s-a mai întors. Trimise atunci pe unal treilea. Dar care cum ajungea rămînea săprivească la femeile care se scăldau, uitînd să semai întoarcă cu răspunsul143. în legătură cuaceastă întîmplare, umblă şi vorba moxoxoloti-tlani, ceea ce înseamnă „a fost acolo şi nu s-amai întors".Mijlocitorul bun la toate, se spune despre acelcare pică unde nici n-ar trebui să calce; desprecel care se apucă de mai ştiu eu ce treabă, carenici prin gînd nu-ţi trece, şi la care nu l-a pusnimeni, sau despre cel care se amestecă undenu-i fierbe oala lU.Nu-i totul pierdut, mai există o şansăl45.Proverbul se aplică aceluia care, fiind beat,225

omoară pe cineva, şi cînd îşi revine din beţie şise vede arestuit pentru omucidere îşi spune:„Şi totuşi nu sînt definitiv pierdut; aş puteasă-mi recapăt libertatea pentru că atunci cîndl-am omorît eram beat şi nu ştiam ce fac. Deaceea încă mai sper să scap din laţ".Este un Merlih146. Se spune despre acela caregăseşte cu uşurinţă răspunsuri la toate între-bările, oricît de grele ar fi. Se mai zice şi desprecel care se descurcă de minune în orice situaţie.De cându-i lumea e lucru obişnuit ca unii săurce şi alţii să coboare Ul. Tîlcul acestei zicătorieste cît se poate de limpede; astfel se spunedespre viaţa cuiva că înfloreşte ca merişorultexocotl14s, care are unele mere coapte, altele p ecale de a se coace şi altele abia înflorite. Acelaşilucru se poate spune şi despre mersul lumii îngeneral.Nu dispreţul niciodată pe nimeni oricît dejosnic ţi s-ar părea. Se spune aşa pentru căpîna şi oamenii care par josnici şi-şi merită pedeplin dispreţul nostru posedă totuşi unele însu-şiri onorabile şi vrednice de stimă149.Picătura găureşte piatra 15°. Acest dicton i sepotriveşte celui care, în ciuda tuturor vitregiilor,se încăpăţîneaza să ducă la bun sfîrşit o acţiunecît ar fi ea de grea. De asemenea, cînd cineva,neavînd îndemânarea trebuitoare pentru a reuşiîntr-o meserie, se îndîrjeşte totuşi s-o înveţe şi,In cele din urmă, izbuteşte. De aceea se şi spunecă omul perseverent nu are decît de cîştigat [. . .]Un lup în piele de oaie sau înşelătoarea cu m-secădenie iB1. Aşa sînt numiţi cei care, prin felullor de a glăsui, de a privi ori de a merge, par a fioameni de treabă şi cumsecade, cînd în fapt sîntrăutăcioşi, înşelători şi duşmănoşi. Una spun şialta fac.226

O fi vreun strigoi care-i dă ajutor 152. Aşa sespune despre cei care parcă tot stau şi nimicnu fac, dar sînt putrezi de bogaţi; tot astfeldespre cei care nu se prea prăpădesc cu învăţă-tura şi totuşi ştiu atîtea, şi o duc mai bine decltalţii care se străduiesc şi-şi sparg capul tot învă-ţînd, ori care de-abia îşi duc traiul de pe o zipe alta.Obraz fără ruşine sau obraz de lemn. Se zicedespre cei care deşi au puţină carte, iar meriteşi mai puţine, nu se jenează nici să vorbeascănici să-şi dea ifose dinaintea celor înţelepţi 153 [. . .]îmi smulg răsadul sau propria-mi semănătură 15i.Aşa se spune despre cei care se ceartă cu un prie-ten bun şi se despart de el din pricina unei jig-niri fără importanţă, şi cunoscîndu-l ei bineşi aflîndu-i anumite secrete, i le dau în vileag,sau i le aruncă în obraz cu neruşinare.Mănîncă a doua oară ce a scos pe gură oridin trup. Aşa se zice despre acela care, după cea făcut cuiva un dar, i-l cere înapoi.Nu-şi vede bîrna din ochi sau nu se vede pesine cîtu-i de ticălos şi mirşav 1B5. Asta se spunedespre acela care are obrazul murdar fără s-oştie sau, mai curînd, despre cel care fiind prostse dă drept instruit sau, în sfîrşit, despre acelacare aflîndu-se păcătos se dă drept cinstit.Nici el nu ştie cîte parale face. Zicala aceastase tîlcuieşte la fel ca dictonul de mai 'nainte.Pom fără rod sau muncă fără răsplată. Aşase spune despre aceia care nezăbovind au truditdin greu spre a obţine un lucru anume, dar dupămulte străduinţe şi sforţări zadarnice nu cîştigănimic şi nicicum nu izbutesc ['.'..]Bucuria mea a căzut în puţ căci de la cineaşteptam recunoştinţă n-am primit decît ocară.227

Acest dicton se potriveşte aceluia care, după cea făcut bine cuiva, este răsplătit doar cu nere-cunoştinţa 156. Atunci se mai spune: părul mi-aacoperit faţa.A vorbi pe ocolite. Aşa se spune despre cinevacare, nevoind să spună adevărul, vorbeşte peocolite ca să ascundă ce trebuie tăinuit; şi astfel,fără să dezvelească adevărul, reuşeşte să-l mul-ţumească pe curios şi să-l lase împăcat.Drept cine mă iei? Se spune despre acela carevoind să înşele pe cineva mi reuşeşte. După cei-a descoperit reaua credinţă cel care nu s-a lăsatcu nici un chip păcălit îi spune: ce obraz ai?adică-te-lea, cum de îndrăzneşti să mă priveştiîn faţă, neruşinatul© -l5' ?L-am cîştigat cu lancea. Dictonul se potri-veşte de minune aceluia care a cîştigat ceva pebună dreptate, dar un altul îl contestă, pretin-zînd că el este cîştigătorul. Primul se apărăspunînd Nomiuk, adică „asta-i sudoarea şi muncamea".Aripile nu pot fi mai negre decît corbul1B8.Gel care, nechibzuit, îşi plasează tot avutul înmărfuri, pe care le pierde fie pe mare, fie în altchip, spune, exagerîndu-şi paguba: Icnopillotlomomelauh, adică toate nenorocirile au căzut pecapul meu.Credeam că pot ctştiga ceva şi am pierdut şice aveam 159. Mi s-a întîmplat ceea ce i se în-tîmplă fluturelui care, la vreme de noapte, seapropie de flacără, atras fiind de lumină, şi searde. Acest dicton se potriveşte, de altfel, multorsituaţii şi tîlcul lui este uşor de înţeles [. . .]31. GhicitoriCe-i ca strachina albastră, presărată cu boabede porumb fiert numite momochtli ?— Este cerul presărat cu stele l6°.228

Ce merge la vale trăgîndu-şi maţele după el ?— Este acul care coase şi care trage dupăel firul de aţă 161.Ce este un teponaztli de piatră preţioasă în-conjurat de carne vie?— Cercelul din piatră care se pune laureche l62.Ce slnt cele zece pietre pe care le porţi cu tine ?— Sînt unghiile de la mîinil63.Ce iei de pe un munte negru şi omori pe uncovor alb?— Păduchele pe care-l iei din cap şi-l omoripe unghie *64.Cine este negrişorul care scrie cu sticlă fină?— Sînt melcuşorii cei negri, care, mergînd,lasă în urma lor bale sticloase l65.Ce se îndoaie peste tot, deasupra noastră ?— Smocurile de porumb care se încovoaiecînd sînt uscate 166.Cine este baba hidoasă, care mănîncă şi roadesub pămînt?— Cîrtiţa i67.Ce este mică, argintie şi legată de un fircastaniu ?— Lindina lipită de păr.Care-i oglinda din casă, meşterită din conuride brad?— Ochiul ale cărui sprîncene sînt ca ra-murile de pin 168.Ce seamănă cu o colină, care musteşte cîteo-dată?— Nasull69.Cine macină cu bucăţi de obsidian şi pe-aproa-pe se scutură o fîşie de piele roş-albă, iar totuleste înconjurat de carne?— Gura cu dinţi ascuţiţi pentru mestecat,la mijloc e limba, iar carnea care seînchide de jur-împrejur, buzele l7°.Cine-i baba cu părul de fîn alb, ce stă lîngăpoarta casei?— Piatra de măcinat porumbull71.Cine zice sări şi sar şi eu după tine?229

— Mîna de la teponaztli cu care se batedarabana 1?2.Cum se numeşte piatra albă din care iespene verzi?— Ceapa l73.Dar cine are păr alb pînă la creştet şi facepene verzi?— Tot ceapa 174.în ce intrăm prin trei uşi şi ieşim printr-unasingură ?— în cămaşă l75.Cine strigă cînd îi zgîrîi coastele?— Osul, folosit în areytos, drept tobă cuclopoţei178.Cine merge la pădure şi scoate limba ?— Securea . . .177

Ce are pene roşii şi fuge ou mare grăbire, iarIn urmă-i vin corbii?— Incendiul savanelor 178.Cine are sandale de piatră şi se înalţă lapoarta locuinţei ?— Stîlpii laterali ai porţii179.Cine-i piatra brun-roşcată care ţopăie?— Puricele 180.32. Danţu! 181

Regele se îngrijea de areytos şi de danturilecare slujeau la desfătarea şi distracţia poporului.El alegea cîntecul, poruncindu-le apoi cîntă-reţilor să fie cu mare băgare de seamă în potri-virea melodiei, după glasul pe care el însuşi îlhotărîse. Tot regele dădea poruncă să se meş-terească gheme de ulii, cu care se lovea timpanulteponaztli-ului; împlinindu-i voiie, slujbaşii segrăbeau să aducă tobe şi teponaztli dintre celemai preţuite. Domnul îi învăţa şi mişcările dan-ţului, îi povăţuia ce îmbrăcăminte şi ce podoabetrebuie să poarte; îi mai numea şi pe bărbaţiicare aveau să bată tobele şi teponaztli f, pe con-ducătorii danţului, fixînd apoi mult aşteptata zi230

a petrecerii, care trebuia musai să cadă odată cusărbătorirea vreunui zeu [. . .]Danţul şi cîntecul se porneau către asfinţit,cînd soarele dispărea din curtea templelor. înacele curţi se aflau grămezi de jăratec înaltecît un stat de om şi cu o asemenea circumfe-rinţă, încît doi oameni abia puteau să le cuprindă.Majoritatea erau aşezate în linie dreaptă. Lacăderea nopţii, aprindeau focul, cîntau şi dansauîn lumina flăcărilor. Areyo începea cînd cîntă-reţii ieşeau din adăposturile lor, cîntînd şi dăn-ţuind într-o ordine binecunoscută: mergeau adicăîn grupuri formate din doi bărbaţi şi o femeie.Areyios se compuneau din oamenii cei mai aleşi:căpitani şi alţi oameni de valoare, cu multă expe-rienţă în trebile războiului. Cei doi bărbaţi,despre care am vorbit, o ţineau fiecare de cîteo mînă pe femeia care se afla între ei. Ceilalţinobili, nefiind dintre războinici, se aţineau de-parte de asemenea serbări. Femeile erau îmbră-cate în niautli scurte (peplum), luxoase şi fusteÎmpodobite cu diferite broderii scumpe. Unelepurtau jupoane numite yollo *, altele un fel defuste lotolitipellaio, cacamoliuhqui, ilacatziuhqui,lixtzcaloll sau peiztic. Garniturile de la poaleerau tare frumos lucrate. Peplumurile aveaufelurite nume ca quappachpipilcac, pocuipilli,yapalpipilcac, cacallo şi mimichcho; printre eleerau şi unele albe, fără nici un desen. Deschidereasuperioară a peplumului avea de jur-împrejurnişte borduri atît de late, încît acopereau totpieptul, iar franjurile, care atîrnau in partea dejos, erau şi ele la fel de mari. Femeile purtaupărul lins, cu cărare la mijloc, începînd de lafrunte spre ceafă. Feţele lor, lipsite de podoabe,erau netede şi curate. Bărbaţii, şi ei foarte bineîmbrăcaţi, purtau o manta din bumbac cu ochiuriatît de mari încît părea o plasă. Pentru bărbaţiiînsemnaţi, care aveau dreptul să poarte o po-doabă de forma unui buton pe buza inferioară,aceste mantas erau tivite cu melcişori albi. Cei-* yollo — frumoasă, graţioasă (N. tr.).231

lalţi foloseau mantas negre cu franjuri. Toţiaveau apărători de urechi, din metal, dar pentrucei mai de vază apărătorile se lucrau din aramă,iar pandantivii din aur. Podoaba buzei inferioareera pe măsura celei de la urechi; la unii, ea închi-puia o şopîrlă; la alţii, nişte căţeluşi sau douăpătrăţele de metal. Tinerii, care se remarcaserădeja în războaie, purtau pe buza de jos un cercmare, în interiorul căruia se aflau alte patrucercuri mai mici, aşezate în formă de cruce.Cei foarte tineri aveau doar un cerc simplu,fără podoe.be. Aceste cercuri erau meşteritedin cochilii de stridii. Toţi vitejii purtau salbede piele, de care atîrnau ciucuri cu numeroşimelcişori albi. Unii mai aveau la gît şi scoicide mare, quaquachictin sau olomin. Ei purtauşi apărători de bărbie sau pandantivi pentrubuze, de forma unui vultur, făcut din valve destridii; cei mai viteji îşi cumpărau bulgăraşi albi,pe care iscusiţii pescuitori îi scoteau din moluş-tele teochipoli. Oamenii din popor se găteau cuun fel de şiraguri de culoare galbenă, lucrate dinalte produse ale mării, de mică valoare, în aceastăclasă socială, acela care luase prizonieri în războipurta pe cap o podoabă din pene, ca mărturiea faptelor sale eroice. Căpitanii se deosebeau cuuşurinţă, căci aveau prinsă pe spate o frumoasălucrătură din pene, atribut doar al celor viteji.Podoaba se numea quauhtzontli, fiindcă semănacu acei arbori ale căror ramuri ornate cu peneşi filamente prelungi se terminau cu cîte unmănunchi de flori revărsîndu-se din nişte cupemici, dungate. Alţii purtau penaje bogate Inîmbinări felurite, numindu-le după caz xiloxo-chiquelzalli, aztaxelli sau qualototl. Unii aveaupodoabe de pene în culori variate, meşterite demîna lor. Mai erau unii care purtau la piciorulstîng copite de cerb, legate în curele din pieleaaceluiaşi animal. Toţi aveau faţa pictată, fiecarealt fel. Unii îşi făceau cu cerneală neagră ameste-cată cu marcasite cercuri în mijlocul obrajilorşi cărări pe frunte, mergînd de la o tîmplă la alta.232

Alţii îşi prelungeau cărarea cu aceeaşi substanţăpînă la urechi. Alţii îşi desenau dungi, din parteade jos a urechii pînă la gură. Toţi obişnuiausă-şi radă părul sau să şi-l tundă scurt spretîmple; pe frunte şi-l purtau puţin mai lung,iar pe cel din creştetul capului şi-l aduceauÎnspre spate. Le plăcea să-şi lase părul să creascălung la ceafă, ca să atîrne în plete pe spate. îşimai vopseau şi tîmplele cu o culoare galbenă.Tinerii soldaţi, care primiseră deja botezulfocului, duceau pe dinaintea dansatorilor mă-nunchiuri din crengi de brad aprinse. Mănunchiu-rile fiind foarte grele, cei care le purtau se îndo-iau sub povara lor. Din ele picurau stropi de foc;uneori scăpîndu-le din mîini, mănunchiurile că-deau pe pămînt, continuînd să ardă. Pe margi-nile drumului se aflau torţe de răşină numitetlemaitl. Ele erau purtate de alţi adolescenţi,care juraseră să facă o penitenţă voluntară decincisprezece zile în templu. De o parte se ţineaumexicanii, de cealaltă tlatelulcanii.Aceştia nu luau parte la danturi, mulţumin-du-se doar să ţină făcliile aprinse pentru lumi-narea tuturora. Ei mai aveau poruncă aspră săpîndească prinprejur cu luare aminte, ca nucumva cineva să se poarte fără de cuviinţă, fieprivind cu o uitătură mai îndrăzneaţă la vreofemeie, fie încercînd chiar s-o cuprindă pe dupămijloc, ori s-o atingă în vreun fel oarecare. Acelcare se găsea vinovat de o asemenea purtare, erapedepsit cu asprime; nu trecea o zi sau douădupă sărbătoare, că era bătut cu tăciuni aprinşipînă ce cădea mort [. . .]33. Jocurile *82

Cînd regele ieşea din palat să se preumble, elobişnuia să răsucească în mînă un mic bastonpotrivindu-i mişcările după cum le vorbea înso-ţitorilor săi. Aceştia mergeau de o parte şi dealta a regelui. Unii se grăbeau să-i facă loc îm-233

prăştiind mulţimea, împiedicînd-o să treacă pedinaintea lui ori să stea prea aproape de el.Nimeni nu îndrăznea să ridice ochii şi să-i pri-vească chipul. Cu toţii îşi plecau capul, depărtîn-du-se cu grăbire de acel loc. Uneori, ca să-şipetreacă vremea cît mai plăcut, regele se amuzacîntînd sau dîndu-şi silinţa să înveţe cîntecelecare se auzeau de obicei la areytos. Alteori, casă-i schimbe gîndurile şi să-l distreze, zdrenţăroşiioraşului îi suflau coţcării şi vorbe de duh curte-nitoare. Adesea îi plăcea să se joace cu mingeaşi de aceea avea mingile sale de ulii pregătite cugrijă dinainte l83. De mărimea sferelor folositela jocul de popice, mingile erau lucrate dintr-orăşină anume ori dintr-o gumă compactă, numităulii. Fiind foarte uşoare, săreau ca ghemeleumflate cu aer. Ele se aflau în paza unui paj.După porunca regelui, cei mai buni jucători îistăteau în preajmă, gata oricînd să-şi dovedeascălndemînarea dinaintea sa. Regele mai alegeaapoi şi alte cîteva persoane, care să-i stea împo-trivă la joc. Cei care reuşeau să cîştige primeauchalchiuitl, coliere de aur, peruzele, sclavi, mantas,cingători bogate, plantaţii de porumb, case,armuri de aur, inele mari de aur, brăţări dinpene scumpe, rochii din pene sau mari cantităţide cacao. Incinta, special amenajată pentrujocul cu mingea, se numea tlaxlli sau tlachtli.Ea se compunea din două ziduri la o distanţă dedouăzeci sau treizeci de picioare unul de celălalt,avînd fiecare o lungime de patruzeci sau cincizecide picioare şi o înălţime de un eslado şi jumătate.Zidurile şi pavimentul erau întotdeauna proaspătvăruite. Un fel de cărare împărţea acest spaţiupe din două. Cam pe la mijlocul fiecărui zid segăseau nişte pietre mari, rotunde, asemănătoarepietrelor de moară, găurite în centru şi aşezatefaţă în faţă. Orificiul era cam cît mingea, potrivitastfel încît aceasta să treacă fără greutate prin el.Cel care izbutea să arunce mingea prin gaură,clştiga partida. [. . .]Tot ca să-şi petreacă timpul în chip plăcut,regii se mai distrau cu un joc numit patolli, care234

este un fel de şotron şi seamănă puţin cu joculde zaruri. Se foloseau patru boabe mari de fasolegăurite: ele erau aruncate cu mîna pe un covor,pe care se afla desenată o figură, aşa cum -seface la jocul cu arşice. Se juca pe lucruri de preţ,ca salbe de aur, pietre preţioase sau peruzelefoarte fine. Din pricina unor superstiţii idolatre,s-a renunţat la acest joc şi la cel cu mingea. Dis-tracţiile lor erau variate m: uneori trăgeau cuarcul la ţintă, iar cîştigătorii primeau lucruri depreţ; alteori, suflau mici proiectile printr-o ţeavalungă ce aducea a sarbacană; şi purtau întot-deauna provizia de proiectile în nişte plaseanume. Şi astăzi folosesc aceste proiectile pentrua vîna păsări, pe care, uneori, le prind şi cu unfel de năvoade.Cîteodată, regii îşi treceau vremea plantîndcu grijă, în răzoare, tot felul de arbuşti cu flori.Ei îşi aveau zdrenţăroşii şi cerşetorii lor, şi seamuzau grozav pe seama vorbelor de duh, plinede curtoazie, ale acestora. Ca să-şi alunge plictisul,regii dădeau poruncă să se încingă dinaintea lorjocul cu ciomegele. întotdeauna, aveau înpreajmă cîţiva paji, iar din suita lor mai făceauparte pitici, cocoşaţi şi alte pocitanii. Le plăceatare mult să crească sălbăticiuni, precum vulturi,jaguari, urşi, pisici sălbatice şi cîte şi mai cîtealte animale de toate soiurile.34. FaunaJaguarul goneşte şi sare prin sierras, peste stîncişi prăpăstii şi trece chiar prin apele rîurilor. I sespune regele animalelor. Este prudent şi întocmaica pisica este foarte grijuliu cu sine-însuşi. Sefereşte să ostenească, nu bea apă tulbure şi urîtmirositoare şi se preţuieşte mult pe sine. Demărime mijlocie, are corpul vînjos, coada lungă,labele late şi gîtul gros. Are capul mare, cu urechimici, botul de culoare închisă, cărnos şi turtit,nasul rotunjor şi mustăţi stufoase. Faţa este lată,235

cu fălci mari şi ochii îi strălucesc ca jăratecul.Caninii sînt lungi şi groşi, incisivii mici şi ascu-ţiţi, aşezaţi la distanţă unii de alţii; molarii sîntgroşi în partea superioară; gura îi este mare,ghearele lungi şi subţiri. El are gheare la celepatru labe. Pieptul este albicios, blana, la începutnetedă şi lucioasă, se pătează pe măsură cetrupul, ghearele şi dinţii îi cresc. El mîrîie şimuşcă; sfîşie cu colţii. Răgetul lui este foarteputernic. Jaguarul alb trece drept şeful tuturor;blana lui este de un alb imaculat. Unii jaguarisînt al'Bicibşi cu pete cafenii, dar mai există ospecie de culoare roşcată cu pete negre.Jaguarul se hrăneşte cu patrupede, precumcerbi, iepuri şi alte animale asemenea. Este delicatşi se fereşte să obosească prea mult. Se îngrijeştemai mereu şi-i place să se scalde. El vede şinoaptea animalele pe care le vînează. Vede pînăfoarte departe. în ciuda întunericului şi a cetii,zăreşte cele mai mici obiecte. Nici gînd să fugăla vederea vînătorului înarmat cu arc şi cu săgeţi.Se aşază, continuînd să-l privească liniştit, fără sădea vreun semn c-ar voi să se pună la adăpost.Apoi începe să mîrîie şi scoate nişte răgetesacadate, ca să-l sperie pe vînător şi să-l facă să-şipiardă cumpătul. Acesta trage îndată asupra lui,dar jaguarul şi prinde cu ghearele prima săgeată,care e din trestie, şi o zdrobeşte în dinţi. Atunci,vînătorul aruncă a doua săgeată. Vînătorii aucredinţa că nu trebuie să tragă într-un jaguar cumai mult de patru săgeţi; dacă nu reuşesc să-ldoboare cu patru săgeţi, ei se consideră învinşi.Şi atunci jaguarul se întinde cît e de lung, sescutură, se linge, dă impresia că bate în retragereapoi se aruncă parcă zburînd asupra vînătorului,chiar dacă distanţa este de zece sau cincisprezecebraţe. El nu face decît un singur salt, zburlindu-şipărul ca o pisică în faţa cîinelui. îşi ucide de îndatăvictima şi o mănîncă. Văzînd că jaguarul apucăprima săgeată şi o face bucăţi, vînătorii iscusiţiiau o frunză de stejar şi o prind de cea de a douasăgeată. Apoi trag, frunza scoate un zgomot236

asemănător cu zborul lăcustei şi cade la jumătateadrumului sau la picioarele jaguarului, care e gatade joacă. Dar săgeata continuîndu-şi traseul,ajunge la ţintă şi străpunge fiara, care face unsalt în aer prăbuşindu-se în acelaşi loc unde eramai înainte, şi moare culcată, cu ochii deschişi,încît zici că este încă vie, deşi e moartă [. . .]Vieţuieşte în această ţară şi un patrupednumit llacaxolotl. Mai voinic decît un bou, arebotul alungit, iar capul şi urechile mari: dinţiişi molarii, foarte puternici, au forma dinţiloromului. Gîtul este gros şi masiv, picioarele muş-chiuloase; copitele asemănătoare cu ale boului,dar puţin mai mari. Are crupă mare, coadagroasă, lungă şi roşcată ca şi aceea a boului;pielea îi este groasă, iar carnea gustoasă. Desprecarnea lui se spune că seamănă la gust cu carneatuturor patrupedelor, a păsărilor, ba chiar aomului luate la un loc. Este un animal rar. Eltrăieşte în provinciile Atzacan, Tepotzotlan şiTlaquilapan, prin părţile Hondurasului prin munţiipustii, printre stînci. Se hrăneşte cu alune sălba-tice şi cu o specie din planta numită quapatlachtli.Mănîncă şi tulpinile verzi şi spicele de porumb.Dacă intră într-un cîmp de porumb, distrugetotul şi nu mai lasă nimic în urma lui. Iar cîndîi lipseşte hrana lui obişnuită, mănîncă frunzede arbust şi chiar de arbori mai mari. Balegalui conţine boabe de cacao întregi. Astfel că defiecare dată cînd îi vine sorocul să se uşureze,locuitorii din ţinut merg pe urmele lui culegîndboabele de cacao. Nu se teme de om, ale căruisăgeţi nu-l pot omorî. Ga să-l prindă, vînătoriifac în pămînt o groapă adîncă şi o acoperă curamuri şi ierburi pentru ca animalul să cadă în ea.Acolo şi este omorît, apoi este scos cu frînghiileşi mîncat, carnea 1 ui fiind foarte gustoasă.Mai există un patruped numit tzoniztac. Tră-ieşte pe lîngă Marea Sudului în provincia Toztlan.Este numit aşa fiindcă are capul foarte alb. Deînălţimea unui jaguar, cu picioarele scurte şicorpul gros, el se hrăneşte cu carnea fiarelor săl-batice. Cînd vrea să vîneze începe să miorlăieB3?"

ca o pisică şi într-o clipă se şi aruncă asupraprăzii. Labele lui sînt asemănătoare cu alejaguarului, corpul este negru şi coada lungă.Este un animal greu de descoperit în junglă.Dacă cineva îl întîlneşte din întîmplare şi i separe că-i vede blana capului de culoare galbenă,înseamnă că va muri în curînd: dar dacă-i vedealbă blana capului înseamnă că acela va trăivreme îndelungată în sărăcie, oricîtă silinţă şi-arda şi oricît ar trudi. Aşa tălmăceau oameniiîntîlnirile cu acest animal, purtător de semneprevestitoare. Vînătorii îl ucid cu arcul şi săge-ţile [. . . ]Mai există în această ţară un animal, caretrăieşte în apă şi care a rămas necunoscut pînăazi. Se numeşte ahuitzoil. Are mărimea unuicăţelandru. Blana îi este scurtă şi lunecoasă,urechile mici şi ascuţite, corpul negru şi neted,coada lungă, avînd la capăt un fel de mînă ca deom şi are picioare şi mîini asemănătoare cu celeale maimuţelor. Acest animal trăieşte în iazuriadinei, şi dacă cineva ajunge pe malul apei înadîncurile căreia trăieşte el, animalul îl apucă deÎndată cu „mîna" cozii şi-l duce în fundul apei.El tulbură apa şi ridică valuri care se sparg de mal,făcînd multă spumă, ca şi cum s-ar fi iscat furtuna.Atunci, nenumăraţi peşti şi broaşte se îngrămă-desc să iasă la suprafaţă, zbătîndu-se de-a valma.Omul scufundat de acest animal moare în adîncu-rile apei, şi cîteva zile mai tîrziu valurile îi scotla suprafaţă cadavrul fără ochi, fără dinţi şi fărăunghii, toate acestea fiind mîncate de ahuitzoil.Cadavrul nu prezintă nici o rană, dar pielea luiare peste tot nişte urme care arată că a fostsupt. Nimeni nu îndrăzneşte să ridice cadavrul.Numai satrapii idolilor, care erau înştiinţaţi deÎndată de prezenţa lui, numai ei îl puteau lua,căci se spunea că nimeni altul nu era vrednicsă-l atingă. Cei doi Tlaloque — ziceau ei — autrimis sufletul înecatului în paradisul pămîntesc.De aceea îl duceau culcat pe o litieră spre a fiInmormîntat cu cea mai mare veneraţie, într-ocapelă numită ayauhcalco. Litiera era împodobită238

cu plante acvatice, iar înaintea convoiului mer-geau muzicanţii, cîntînd din flaut. Dacă vreunlaic se încumeta cumva să scoată cadavrul dinapă, se îneca şi el, sau articulaţiile îi erau prinsede gută. Despre cel care murea astfel se spuneafie că -- avînd o inimă tare bună — zeii Tlaloqueîl chemaseră ca să le ţină tovărăşie în paradisulpamintesc, fie că acela tăinuia poate vreo piatrăpreţioasă, iar zeii Tlaloque, invidioşi, neînvoin-du-se cu nici un chip ca oamenii să deţină astfelde bogăţii, se mîniau foarte. Din pricina aceastaîi curmau viaţa şi-l strămutau în paradisulterestru. Părinţii şi rudele victimei se mîngîiaucu glndul că morţii se aflau în tovărăşia zeilor dinacel paradis şi că prin mijlocirea lor ei vor fibogaţi şi prosperi în lumea de aici. Părinţii şirudele victimei mai erau încredinţaţi că dacăvreunul dintre ei murea de aceeaşi moarte orilovit de trăznet, asta se tălmăcea, fără putinţăde tăgadă, doar prin neînfrînta dorinţă a celormorţi care ţineau cu tot dinadinsul să-l aibă şipe el lîngă dînşii, în paradis. De aceea rudelemortului se fereau să se scalde prin apropierealocului cu pricina.Se mai povesteşte despre acest mic animal căfoloseşte şi un alt şiretlic ca să atragă şi să apucepe careva, mai ales dacă s-a scurs prea multtimp şi el n-a şi reuşit încă să prindă nici un om.Ca să izbîndească, el strînge la un loc, într-unanume punct, un mare număr de peşti şi broaşteşi se aşază la pîndă. Pescarii cum îi văd sărindla suprafaţa apei şi voiesc să pună mina pe ei,şi-şi aruncă năvoadele în apă. Atunci ahuitzotl-îl apucă degrabă pe unul din pescari, îl îneacăşi-l duce în vizuina lui din adîncuri. Se mai spunecă recurge şi la alt şiretlic. Dacă n-a prins pe ni-meni de multă vreme, se ascunde pe fundul apeişi începe să plîngă ca un copil. Pe cine se lăsaînşelat de plînsul lui şi se apropia de apă, ahuitzoltîl şi înşfăca cu mîna cozii, îl trăgea în apă şi-lomora în grota lui. Se spune iar că dacă cinevavede acest animal fără să-l încerce teama şi fără239

să fie atacat, e semn că va muri curînd. Se maipovesteşte că o bătrînică, ducîndu-se să ia apă,a prins unul din aceste animale mici, l-a pus înulciorul ei pe care l-a astupat cu un dop deuipilli şi l-a dus să-l arate mai marilor oraşului. '■Aceştia văzîndu-l, îi spuseră bătrînei care-l adusesecă mare păcat a făcut prinzîndu-l, deoarece eleste supusul şi prietenul zeilor Tlatloque. Şi-iporunciră să-l ducă degrabă înapoi, în locul deuride-l luase.35. Pietrele preţioasePietrele preţioase nu se află în natură aşa cum levedem la cei care le poartă ori la cei care le vînd,adică frumoase, şlefuite şi strălucitoare. Ele sezămislesc înlăuntrul unor pietre grosolane carenu au nimic frumos, şi zac pierdute prin eîmpuriprin sate, la îndemîna oricui, îmboldite şi rosto-golite de oricine în toate părţile. Aceşti bolovani,închid înlăuntrul lor pietre preţioase care nu sîntmari, ci mici şi se găsesc cînd mai în adînc, cîndmai la suprafaţă. Sînt şi oameni care ştiu pe undestau tăinuite pietrele de preţ, căci de pe locurileacelea se înalţă un fel de aburi sau o miasmă ceaduce cu o şuviţă de fum. Asemenea semne aparcam înaintea răsăritului sau chiar cînd răsaresoarele. Cei care le caută şi ştiu cum să le recu-noască, se aşază la acel ceas într-un loc potrivit.Ei privesc către marginea de zare de unde va sărăsară soarele, şi de văd ieşind un firicel de fum,spun că într-acolo se află niscaiva pietre preţioase,care fie s-au zămislit pe meleagurile acelea, fie aufost ascunse acolo. Şi cît ai bate din palme o şiiau la goană spre locul cu pricina, iar de găsescvreun bolovan prin preajmă, îşi închipuie că înmiezul lui se ascunde o piatră preţioasă şi atuncise trudesc să-l spargă ca s-o găsească. Şi de nuîntrezăresc nimic prin împrejurimi, pe unde maiînainte se ivise semnul de fum, se apucă să sapepămîntul; şi se mai întîmplă să găsească vreo240

cutie de piatră, în care cine-ştie-cine, la clipăde cumpănă, a ascuns în mare taină niscai pietrede preţ, ori le-a pierdut şi brazda le-a păstrat.Mai este un semn după care oamenii aceia potrecunoaşte locul unde se află pietre preţioase,îndeosebi cele numite chalchiuiil: locul acelaeste întotdeauna acoperit cu iarbă verde, fiindcăaceste pietre răspîndesc o răcoare şi o umiditatefoarte mare. Acolo încep ei să sape pămîntulpînă dau în cele din urmă de chalchiuiil.Peruzelele se găsesc în adîncul minelor. Unelesînt luminoase, fine şi transparente, dar nu toatesînt la fel de frumoase. în alte mine se găseştechihlimbar fin, cristal, matostat şi pietre dincare se meşteresc cuţite. Mai sînt şi mine dincare se extrag pietre negre ca jaisul ori roşii casîngele, folosite pentru oglinzi. Asemenea obiectese pot afla numai prin munţi, unde oamenii iscusiţise pricep să găsească pietre de preţ în afundulminelor. în împrejurimile satului Santiago deTecalco există, de pildă, o mare cantitate depiatră de matostat deosebit de preţioasă Dinea se fac altare şi alte obiecte care sînt foarteapreciate [.. .]36. Conchista 185

Căpitanul D. Hernando Cortes l88 a sosit înaceastă ţară în anul 1519 cu cinci sute de spaniolişi unsprezece nave. Pe d'ată, garnizoanele carepăzeau coastele i-au şi trimis lui Moteuhzoma l87

mesageri cu rapoarte amănunţite. Cum află desosirea navelor şi a oamenilor, el se şi grăbi sătrimită înalţi demnitari, care să-i vadă şi să levorbească spaniolilor. Aceşti soli erau purtătoriiunui dar de mare preţ, căci tot poporul credea căs-a întors Quetzalcoatll88. Cu toţii îl aşteptauîncrezători, de mulţi ani, fiindcă el fusese regeleţării şi plecînd odinioară le-a făgăduit că într-untîrziu are să se întoarcă. Dar nu se mai arătasede-atunci, iar ei nu osteneau să-l aştepte. Prin241

urtoare D. Hernando Cortes primi darul ai căruipurtători erau mesagerii lui Moteuhzoma.După mai multe evenimente care avură locpe malul mării, spaniolii începură să înaintezeînlăuntrul ţării. O mulţime de bărbaţi din Tlaxcala,supranumiţi otomi fiindcă erau buni războinici,le-au ieşit înainte, gata să dea piept cu ei, hotă-rîţi să-i alunge. Aceşti bărbaţi însă, la fel ca ger-manii, preferă mai degrabă să cadă vitejeşte pecîmpul de bătaie decît să dea bir cu fugiţii. întrecele două tabere se încinse astfel o luptă înfrico-şată şi, cum otomi nu cunoşteau modul de apurta război al spaniolilor, muriră aproape toţi;doar un mic număr de băştinaşi mai reuşiră săscape, rupînd-o la fugă. Tlascaltecii, uluiţi deaceastă întorsătură neaşteptată, au trimis spa-niolilor, în calitate de mesageri, nişte înalţi dem-nitari, cu alimente şi cu tot ceea ce mai eranecesar unui trai îndestulător. D. HernandoCortes se grăbi dar să se îndrepte spre Tlaxcala,unde fu primit de populaţie cît se poate de paşnic.Aici, spaniolii se odihniră cîteva zile bune, isco- •dind şi aflînd ce-i interesa despre Mexico şi despreregele său Moteuhzoma. Plecară apoi la Cholollan,unde masacrară un mare număr de locuitori.Rapoartele primite de Moteuhzoma despre acesteevenimente răspîndiră groaza printre mexicani.Regele trimise soli căpitanului D. HernandoCortes. In acest scop, îi alese el pe bărbaţii cei maide seamă însărcinîndu-i cu înfricoşată poruncăsă-i aducă un dar de aur căpitanului. Aceştiaîl întîlniră pe şeful spaniol în munţii Nevada, înapropierea vulcanului, la locul numit Itoalco.Aici i-au oferit darul şi i-au împărtăşit ceea ceMoteuhzoma le poruncise să-i spună. Spanioliiîşi continuară apoi marşul în etape îndreptîndu-sespre Mexic, unde intrară înarmaţi, ca pentrurăzboi. De cum se apropiară de primele case alecapitalei, Moteuhzoma se grăbi cu gînduri depace şi inimă deschisă să iasă în întîmpinarea luiCort6s şi a armatei sale. Se întîlniră pe drumulspre Xoloco, în apropiere de locul unde se înalţă242

astăzi spitalul Gonception. Era în ziua de 8 No-iembrie a acelui an. După ce i se făcu căpitanuluio primire aşa cum cereau obiceiurile ţării, cuflori, daruri şi cu o cuvlntare a lui Moteuhzoma,se îndreptară cu toţii spre casele regelui dinMexico, unde spaniolii fură găzduiţi şi ospătaţivreme de mai multe zile. l89 Puţin după sosirealor, ei îl aruncară în închisoare pe Moteuhzoma.In acelaşi timp, se primi vestea că alţi spaniolitocmai debarcaseră. Căpitanul D. Hernando Cortesalergă în întîmpinarea lor cu un mic număr deoameni, lăsîndu-i pe ceilalţi la Mexico sub con-ducerea lui Pedro de Alvarado lD°, care se închiseşi se întări foarte în casele regelui. Pe cînd D. Her-nando Cortes era absent, Pedro de Alvaradoasistă, împreună cu ceilalţi spanioli, la sărbătorireazeului Uitzilopochtli, în oraşul Mexico. în vremece sărbătoarea îşi urma cursul cu solemnitateaobişnuită, D. Pedro de Alvarado hotărî cu spa-niolii săi să se arunce asupra indienilor chiar încurtea templului, unde ei pregăteau un mareareyto. începură, aşadar, ostilităţile. Unii auluat poziţie la porţi, alţii se năpustiră asupra celorde faţa pe jos sau călare, şi masacrară un marenumăr de demnitari, precum şi alţi oameni.Acesta a fost începutul războiului dintre spaniolişi mexicani. Cînd Cortes se întoarse de pe coastăca învingător al lui Pamfilo de Narvaez l91, înurma lui veneau şi soldaţii acestuia, care fără săstea prea mult pe gînduri şi trecuseră de parteacăpitanului. Ajuns în Mexic, Cortes îi găsi petoţi de acolo în stare de război.în anul 1520, Moteuhzoma muri, lovit de opiatră, aruncată de unul din propriii săi supuşi.în acelaşi an, după multe zile de lupte grele întreindieni şi spanioli, aceştia din urmă fugiră dinMexico la vreme de noapte. Prilej nimerit, decare mexicanii profitară masacrîndu-i, în cea maimare mare parte, atît pe spanioli, cît şi pe toţialiaţii lor indieni şi punînd stăpînire pe încărcă-turile cu care încercaseră să se furişeze. Scăpînddoar cu cîţiva soldaţi, Cortes a fugit laTlaxcala.243

Spaniolii porniră a doua oară asupra Mexicu-lui în 1521. îşi aşezară tabăra la Tetzcuco, şiatacîndu-i pe mexicani şi de pe uscat şi de pemare, reuşiră în cele din urmă să-i înfrîngă, înluna august a acelui an192, în ziua de sfîntul Ipolit.Mexicanii care-şi părăsiseră capitala, ca urmarea războiului, se întoarseră în 1522. în 1524, ausosit în Mexico doisprezece călugări franciscani,trimişi înadins ca să-i convertească pe indieniidin Noua Spanie l93.

NOTE Şl COMENTARIIŢinem să precizăm că opţiunea noastră pentru paradigmafilologică „note-comentarii ..." se întemeiază pe proiectul(discursul) analitico-sintetic de tip enciclopedic. în cazuloperei lui Sahagun, paradigma hermeneutică adoptată am-biţionează nu numai să completeze sau să „corecteze" înlumina celor mai recente cercetări de americanistica infor-maţiile cărturarului spaniol, ci — totodată — mulliplictndcontextele culturale, orizonturile axio-epistemice, să conec-teze civilizaţia aztecă, „izolată", ancorată in „inexplicabil"sau „exotic", la acel „sistem de sisteme" cultural-civiliza-toriu comunicant, prin care si Intru care numai se poateexplica devenirea umanităţii, „notele-comentarii" consti-tuindu-se astfel Intr-o pledoarie-demonstraţie, argumentatăpas cu pas, a unităţii-în-pluralitate a fiinţei umane. Desci-frlnd „trecătorile", „vadurile" Intre civilizaţii — dincolo detimp şi spaţiu —, fundamentîndu-ne demersul pe date deantropologie culturală şi etno-psiho-sociologie, ne-am propussă schiţăm o posibilă hartă a raporturilor latente, a analo-giilor potenţiale sau reale, a influenţelor greu admisibileîntre civilizaţii, o hartă care, încercînd să „vizualizeze"ritmul marilor fluvii subterane, al „pînzelor freatice" desemnificaţii şi valori, comune tuturor continentelor culturale,conferindu-le armonii încă nedepistate In întregime, suge-rează necesitatea dialogului „transistoric" în Istorie, acolounde Quetzalcoatl se întllneşte cu Shiva şi Zalmoxis, cuOrmuzd şi Purusha.SECŢIUNEA ICapitolul 11 Sub autoritatea Consiliului Indiilor, fondat în 1511,imperiul spaniol din America, sau Indiile Castiliei, eraalcătuit din patru vice-regate: Noua Spanie, PămîntulSigur, Peru şi La Plata.245

Denumirea de Noua Spanie (1535—1821) desemnează, îngeneral, pămînturile asupra cărora viceregele Mexiculuiîşi exercită puterea. Spaniolii au dat acest nume Mexicului,datorită asemănării existente între podişul (meseta) săucentral cu abruptele sierras şi regiunea din mijloculPeninsulei Iberice.Vice-regatul se întindea pe teritoriul actualelor republici:Mexic, Guatemala, Salvador, Honduras, Nicaragua, CostaRica, Insulele Cuba, Haiti, Santo Domingo, Porto Rico.Capitala era Mexico, fostul oraş aztec Tenochtitlan, cuceritdefinitiv la 13 august 1521; în 1522 oraşul are deja uncăbildo, sau Consiliu municipal, în 1535 o monetărie, în1548 un arhiepiscop, în persoana franciscanului Zumâr-raga, în 1553 o universitate regală şi pontificală, în1581 o inchiziţie.Pămîntul Sigur (Tierra Ferma, 1718—1810), vice-regatcompus din: Panama, Columbia, Ecuador, Venezuela,Guiana şi partea de nord a Amaaoniei, denumită Paria.Capitala era Santa Fe de Bogota, construită de GonzaloXimones de Quesada între 1538 şi 1541. Descoperit deDiego de Nicusa (1509) şi fondat do Benalcazar (1536),oraşul Popayân era capitala unui teritoriu minier pecare se „afişau", cu începere din 1571 patru sute de biserici.Primul episcop, augnstinianul Caranio, s-a străduit za-darnic să-i protejeze pe indieni, guvernul obţinînd să fierechemat în Spania (1560).Peru (1544—1817), vice-regat care a numărat printreteritoriile sale, pînă în 1718, pe cele din Pămîntul Sigur,Iar pînă în 1776 şi pe cele din La Plata. Capitala sa eraLima, sau Oraşul Regilor, fondat de Pizarro la 6 ianuarie1535; primul său arhiepiscop, în 1541, a fost Jerdnimode Loaysa, care a fondat aici o universitate în 1551.Capitala incaşilor, Cuzco, însemna în quechua centrul.A fost întemeiată, se pare, de Manco Capac. Pizarroa pus stăpînire pe ea la 15 noiembrie 1533. Declaratnobil şi mare oraş al Indiilor prin decretul regal din 1540.în 1592 are şi o universitate.La Plata (1776—1811), vice-regat compus din republicileactnale: Bolivia, Paraguay, TJruguay şi Argentina. Ca-pitala era Buenos Aires, fondată de Mendoza, în 1536.2 Bernardino de Sahagun — călugăr franciscan şi istoricspaniol, născut la Sahagun (Leon), la începutul seco-lului al XVI-lea, şi mort la Tlatelolco (Mexic), la 5 fe-bruarie, 1590. Studii la Universitatea din Salamanca.în 1529 pleacă în Mexic, cu încă 19 călugări. RedacteazăHistâria de las cosaş de Nueva Espana, publicată după300 de ani de Carlos Maria Bustamante (1830) şi delord Kingsborough, în volumul 6 din Antigiiedades Meji-eanas. A mai scris: Sermonario, Postilla, Manual delChristiano (tipărit în 1578), Psalmodia Christiana (tipă-rit în 1583), Vocdbulario Trilingue (mexicană-spaniolă-la-tină) şi O Gramatica mexicana.8 Campeche, stat din Confederaţia mexicană, învecinatla nord cu Golful Mexic şi satul Yucatan, la est cu Quin-246

tana Roo, la sud cu Tabasco şi Guatemala; Acest oraşcapitală a fost descoperit în 1517 de Hernândez de C6rdoba.Cucerirea Yucatanului, începută în 1537, va duce şi laîntemeierea a două mari oraşe — San Pedro de Champot6n(1538) şi San Francisco de Campeclie (1540).4 Yucatanul este unul din statele care formează Mexicul;cuprinde o treime din Peninsula Yucatan. Aici a înfloritcivilizaţia maya. După SELER (Das Konjugations —system der Mayasprachen, Berlin, 1887), imigrarea popu-laţiei maya ar fi avut loc în jurul anului 700, cînd seintroduce scrierea — perioadă de maximă expansiune cul-turală — corespunzătoare documentului toltec numit Ana-lele din Quauhtitlan. Luînd în considerare cartea Chilam--Balam a lui MANI şi operele lui Landa şi Cogolludo, tribulitzas ar fi plecat din Nonual, la vest de Yucatan, iar dupăopt, nouă ani de „vida errante" ar fi ajuns, conduşi deCuculkan, pe pămînturile unde vor ridica Chichen-Itza,IzamalTihoo şi Champot6n. Juan Diaz do Solis şi VicenteYânez Pinz6n, primii spanioli care debarcă în Yucatan(1506), vor fi urmaţi de Francisco Hernândez de C6rdoba,Francisco de Montejo (1526). în 1552, Yucatan intrăsub jurisdicţia Audienţei din Guatemala. Primul episcopal Yucatanului, protectorul lui Sahagun, este franciscanulFrancisco Toral (1562). Mai reţinem ca elemente socio-is-torice lămuritoare ale epocii şi, implicit, ale destinuluineliniştit, agitat, mereu în „contratimp" al lui Sahagun:anul 1535 — oraşul Chichen-Itza este părăsit; 1542 —se întemeiază oraşul Merida; 1544 — episcopul Toralreuşeşte să boteze un mare număr de indieni, astfel căse adevereşte spusa din Chilam-Balam: „los ahorcamientoscesaronen 1346"; 1548 — Yucatanul este alipit Mexicului.5 In 1565, cînd se deschide a treia etapă din odiseeacronicii sale, Sahagun se află la Mexico, în mînăstireaSfîntul Francisc. Vreme de aproape patru ani, pînă cătresfîrşitul lui 1569, el revede, corectează, completează ma-nuscrisul (început în 1536), pe care-l împarte în două-sprezece cărţi. E gata să-şi atingă ţelul, dar totul parecă se prăbuşeşte, cînd în urma unei sciziuni între fran-ciscani, Fray Miguel Navarro — succesor Ia provincialatal părintelui Toral din 1567, care încuraja cercetărilelui Sahagun — este înlocuit de Fray Alonso de Escalona,candidatul fracţiunii adverse, care de la început se aratăostil eforturilor mult prea ştiinţifice ale septuagenaruluiSahagun. în 1570, Sahagun întrerupe definitivarea monu-mentalei sale lucrări, pentru a redacta un Sumario —rezumat sinoptic, destinat să convingă Consiliul Indiilorde importanţa cercetărilor sale — şi un Breve Compendiode los ritos idolătricos que los Indios desta Nueva Espaîiausaban en tiempo de su infidelidad („Scurt compendiu alritualurilor idolatre pe care le foloseau indienii din NouaSpanie în vremea necredinţei lor"), adresat papei Piusal V-lea (1566—1572), în speranţa de a obţine cauţiuneasuveranului pontif. Odiseea cronicii sale se va continuaşi în vremea papei Grigorie al XlII-lea (1572—1585).247

6 Ieremia (Yrmyahou, ebr.) profet semilegendar, martoral ultimelor convulsii alo regimului lui Iuda. în „profeţiile"sale aruncă anatema asupra poporului său, consideratrebel şi idolatru, împotriva regelui, a profeţilor. Operalui are mai degrabă un caracter memorialistic, date fiindmărturiile vii, directe, trăite (cf. REUSS). Poate căunul din motivele pentru care Sahagun îl alege po Ieremiapentru exemplificarea ideilor sale să fie tocmai similitudineadintre misiunile lor: amîndoi se află în mijlocul unuipopor idolatru, care trebuie adus pe „calea cea bună",amîndoi „transmit" de la faţa locului etc.Capitolul 27 Metoda lui Sahagun, descrisă, de altfel, de el însuşi,devansează şi anunţă metodele contemporane de investi-gaţie etnografică. După o serie de cercetări parţiale, frag-mentaro, sporadice, întreprinse în dorinţa de a veni înajutorul compatrioţilor, care urmăreau scopuri similare —precum Motolinia sau Olmos —, sau inspirate de nevoilecatehismului, Sahagun izbuteşte o viziune globală asupracivilizaţiei aztece. El redactează (la sugestia lui Toral,poate?) un dicţionar care cuprindea toate aspectele vieţiisocio-culturale. Acum, el se atlă la Tepepulco. Cere şefilorsatului să-i arate pe băfrînii care pot răspunde la întrebări.I se indică 10—12 persoane, dintre care patru învăţaserălatina sub supravegherea sa la Tlatelolco. Urmează doiani de întîlniri zilnice, în timpul cărora Sahagun adunărăspunsuri: indienii nelatinizaţi răspund oral, apoi scriurăspunsurile cu ajutorul pictogramolor; colaboratorii luiSahagun transcriu dedesubtul fiecăreia, în caractere latino,semnificaţia lor. După această primă etapă, Sahagunmerge la Tlatelolco şi supune manuscrisele criticii unornoi informatori, aleşi dintre cei care cunoşteau cel maibine lucrurile, întîmplările trecute, şi unor auxiliari dintreelevii colegiului, capabili să se exprime în nahuatl, latinăsau spaniolă. Acest nou grup trebuia să comenteze, săcritice, să completeze răspunsurile adunate la Tepepulco.Deci o adevărată contra-anchetă, care va duce la o nouăredactare. în etapa a treia (San Francisco, Mexico),metoda se modifică: trebuie ordonat materialul acumulat,revizuit, redactată lucrarea. Sahagun munceşte singur,nu recurge la informatori decît dacă i se pare ceva obscursau îndoielnic. Rescrie textul de mai multe ori; îl împarteîn cărţi şi paragrafe, inspirîndu-se din arhitectura lucrărilorlatineşti comentate în timpul studiilor salamantine. însfîrşit, pentru a pune la punct şi a facilita accesul lainformaţii, Sahagun compune o gramatică şi un vocabularnahuatl. Această lucrare — dusă la bun sfîrşit în mijloculatîtor dificultăţi, admirabil concepută şi realizată — estesursa principală pentru paradigma civilizaţiei aztece pecare o are epoca modernă, acceptată mult timp fără modi-ficări şi reexaminări. Totuşi, traducătorul său francez,248

Jourdanet, va ridica în 1880 o problemă delicată: trebuiesă acceptăm fără rezerve informaţiile lui Sahagun? Pînăde curînd, nimeni nu a mai reluat întrebarea lui Jourdanet.Tendinţa generală a fost de primire a Histâriei ca undocument etnografic cert. Nu lipsesc, desigur, elementelecare suscită interogaţii. Se admite, în principiu, că infor-matorii luiSahagun erau în cunoştinţă de cauză şi perfectobiectivi. Dar în 1547, cînd călugărul îşi începe ancheta,trecuse deja un sfert de secol de cînd Tenochtitlanul seprăbuşise. Aşadar, interlocutorii săi — ţinînd seama dedurata de viaţă posibilă a indienilor la acea epocă —trebuie să fi fost, în ultimii ani ai Imperiului Aztec, oamenitineri care nu puteau ocupa decît posturi secundare şi,în consecinţă, nu puteau fi la curent cu tot ceea ce priveaviaţa politică sau religioasă din Mexico. Dar, chiar dacăerau destul de vîrstnici ca să ocupe funcţii înalte, Sahagunnu avea nici o certitudine că ei le ocupaseră într-adevăr.E semnificativ că el care are grijă să le reţină numele,nu spune nimic despre trecutul lor, despre rolul lor. Cercetă-torii cred că cei care participaseră la funcţii şi responsa-bilităţi înalte, deţinătorii de cunoştinţe, nu mai existauîn epocă. Dispăruseră odată cu Conchista, în lupteleviolente desfăşurate atunci sau în anii următori, pentrucă spaniolii aveau grijă să se debaraseze de persoanelenon grata, precum Cuauhtemoc, acuzat de conspiraţie.Deci colaboratorii lui Sahagun posedau — se pare — oinformaţie limitată. O lectură atentă a Histâriei lasăsă se vadă vaste lacune, care denotă limitele ştiinţificeşi dificultăţile întîmpinate de Sahagun.Veracitatea mărturiilor poate fi pusă şi ea sub semnulîndoielii. Să nu uităm contextul istoric şi social în carese desfăşura ancheta lui Sahagun. Informatorii săi sîntînvinşi, colonizaţi. Dacă franciscanii ştiu să le araterespectul cuvenit, nu la fel se întîmplă cu celelalte ordinereprezentate în Mexic, sau cu colonii, care caută justificărietice şi teologice propriei lor atitudini de opresori. înasemenea circumstanţe, n-ar fi de mirare ca oameniiinterogaţi de Sahagun să fi orientat descrierea faptelorastfel încît să le pună în armonie, ori de cîte ori era posibil,cu exigenţele moralei şi gîndirii creştine. Asemenea stîngăciiau atras atenţia lui Jourdanet. De altfel, şi Sahagun,intuind „cursele" şi falsele informaţii, verifică printr-ungrup de control, grup martor, răspunsurile primului grupde informatori. Metoda sa este însă incorectă: prudenţa,afabilitatea, astuţia îi făceau pe interlocutorii francis-canilor să coroboreze spusele precursorilor lor, să fiede acord cu atitudinea conciliantă, să confirme analogiiledintre condiţiile aztece şi modurile de gîndire creştine.Să adăugăm că anchetatorul, în ciuda sagacităţii sale,era deschis să primească relaţii care se acordau de minunecu sentimentele şi scopul său. Opera lui Sahagun nueste inocentă şi n-a fost compusă în seninătate. Totodată,n-ar fi neverosimil ca Sahagun, hărţuit şi persecutat, săprezinte faptele astfel încît să-i exalte pe indieni şi să249

combată argumentele adversarilor săi. în linii mari, operalui Sahagun rămîne încă o abundentă sursă de informaţiiasupra civilizaţiei aztece.8 prelado (prae şi latus, lat. — trimis să...), prelat;prelado mayor, îndeplinea funcţii ecleziastice, administra-tive şi spirituale.9 Tepepulco, localitate la nord-est de Texaco sau Tctzcuco ;cuvînt aztec cu sensul de „pe marele munte".10 Acolhuacdn, numele unui oraş din Mexic corespunzătoractualului Texcuco (Tetzcuco), situat pe lacul omonim,nu departe de capitală. Denumirea provine de la acolhuassau acolhuacanos, trib de indieni aflaţi aici înaintea veniriiaztecilor. Acolhuacân, nume dat de azteci imperiului lor.11 Tlatelolco, insulă din Mexic, locuită de acelaşi tribcare ocupa şi Tenochtitlânul. Tradiţia spune că, într-untîrziu, un grup de azteci avea să intre în Tlatelolco, con-dus pe atunci de Atlacualiuitl, Huicto, Opachtlisi, Atlacol.în 1532, Sahagun — după o scurtă şedere la Tlamanalco —este chemat la Tlatelolco, nu departe de Mexico, pentru apreda la Colegiul „Santa Cruz", întemeiat de franciscani.Aliat al Tenochtitlanului, oraşul jucase un rol importantîn timpul imperiului aztec. Tot în acest oraş, Cuauhtemoc,ultimul apărător al Mexicului, i s-a predat lui Cortfe.înfiinţînd un colegiu la Tlatelolco, franciscanii voiau săsugereze că Noul Mexic va renaşte din cel vechi. De altfel,după cum arată şi Sahagun, fondatorii îşi organizeazăcolegiul după modelul şcolii aztece, limba de predarefiind latina şi nahuatl. Elevii, recrutaţi din familiilenobile autohtone, creştinaţi, vorbind, pe lîngă limba ma-ternă, latina şi spaniola, aveau să devină pentru francis-cani ajutoare preţioase în anchetele lor asupra trecutuluiaztec. Nu e un hazard că cei mai mari lingvişti şiprincipalii cronicari au trecut prin Tlatelolco: Fr. Alonsode Molina, Fr. Juan de Gaona, Fr. Andres de Olmos,Fr. Francisco de la Nava, Sahagun.12 Fr. Francisco de Toral, călugăr franciscan, ales pro-vincial (1558), rezident la mînăstirea din Tepepulco, sprijinăcu autoritatea sa iniţiativa lui Sahagun (vezi prefaţa).13 hebdomada (sp.), săptămînă, săptămînal.14 Santiago de Tlatelolco, vezi nota 11.15 nahuatl, idiom vorbit de nahuas sau nahuallasques,nume generic al „federaţiei" tribale din Mezoamerica,din care făceau parte aztecii (Mexic), niquiras (Nicaragua),pipiles, chichimecas, toltecas. ~ aparţine familiei delimbi shoshoni-aztecă: shoshoni, pima, azteca sau nahuatl,cu dialectele pipil şi niquira, hopi şi moki. Opere scriseîn limba nahuatl: Historia lui SAHAGtFN, Anales deCHIMALPAIN, Anales de QUAUHTITLÂN, CodexulAubin, Evangeliarum, Epistolarium et Lectionarium deSAHAGtîN (Milano, 1858), Camino del cielo de N. DELEON (Mexico, 1611), Gramaticas de OLMOS (1575),Vocabularul lui MOLINA (Mexico, 1571, Leipzig 1880).250

16 Colegiul San Francisco fondat în 1524. Aici se predacatehismul pentru copii şi adulţi, „primeras letras" şiartele frumoase pentru nobilii azteci; mai cuprindea o„escuela industrial", un spital pentru copii; se învăţauşi elemente de medicină.17 Azcaputzalco sau Azcapotzalco, oraş din Mexic, distrusîn 1428; capitala tribului fepaneca, duşmanii aztecilor.18 Quauhlitlan, aşezare, trib mexican, aşezat la nord-vestde oraşul omonim şi la vest de Lacul Xaltocan (sp., înpădure).19 Xocliimilco (azt., cîmpie do flori), oraş renumit, locuitde chichimeci (1270), situat în Valea Anahuacului; lacdin oraşul omonim.Capitolul 320 Regii catolici, Isabella şi Don Fernando, au emis(1513) numeroase „Reales cedulas", ordonînd ca fiecare„poblaeiân" să aibă şcoli. Ca atare, acestea cuprind şio şcoală, un dormitor, o capelă şi un patio, unde li sevorbea adulţilor şi copiilor. Fr. Pedro de Cânte, consi-derat a fi întemeietorul pedagogiei în Lumea Nouă,înfiinţează colegiul din San Francisco (1524). Fr. Alonsode Veracruz fondează Colegiul San Pablo (1575). De-alungul secolului al XVI-lea, se înfiinţează numeroasecolegii în Mexico, Puobla, Valladolid, Pâscuaro, Guadala-jara. în 1589 — Colegiul din Chuquisaca; în 1594 — Semi-narul din San Luis de Quito. De altfel, seminarii existăîn toate capitalele de regiune şi provincii. în seminarulfondat de Fr. Juan do Zumârraga la Santiago de Tla-telolco se predau latina, retorica, filozofia, medicina,muzica, la şaizeci de indigeni, aleşi în mod special pentruca, la rîndul lor, să le poată da informaţii clericilor, pri-vind limba, instituţiile, ritualurile şi obiceiurile ţării lor.Carlos al V-lea şi Filip al Il-lea vor sprijini învăţămîntuluniversitar în America, în strînsă colaborare cu „Iglesia".Astfel, în 1538 se întemeiază, sub semnul lui Carlos alV-lea şi al lui Paulo al IlI-lea, prima universitate la SantoDomingo, în La Espanola: „Universidad Imperial y Pon-tificia". în 1543, dominicanii înfiinţează o universitateîn Nueva Granada; îi urmează, în 1555, o universitate laMexico şi una la Lima (cf. ROBERT RICARD, La „conquetespirituelle" du Mexique. Essai sur l'apostolat et Ies m&tho-des missionnaires des ordres mendiants en Nouvelle-Es-pagne de 1523-l524 ă 1572, Paris, 1933).21 încă din a doua călătorie întreprinsă de Columb,„regii catolici" îl trimit şi pe benedictinul Bernardo Boii,urmat de mai mulţi franciscani, conduşi de Fr. FrancescoRuiz, nepotul cardinalului Cisneros. Călugării din ordinul„mercedarios" (Bartolome de Olmedo şi Juan de Zam-brana) îl însoţesc pe Cortes sau participă la negocierilecu Moctezuma. Grupul de augustinieni este condus deFr. Francisco de la Cruz. în 1544, patruzeci şi opt de251

dominicani debarcă în Mezoamerica, răspîndindu-se înCampecho, Chiapas, Cinacatlân, Tierra de Guerra, Soconus-co, Zacatulaetc. Printre prelaţii binecunoscuţi de Sahagunse numără: Pedro de Gante, Martin deValencia,Franciscode Solano; Juan Juârez şi Juan de Zumârraga, primulepiscop de Mexico, apărător al indienilor, care în 1531îi scria comisarului general al misiunilor: „muncim cuasiduitate întru convertirea indienilor... Am botezatmai mult de 1000 000 de necredincioşi, am demolatmai mult de 500 din templele lor, am strîns şi distrusmai mult de 20 000 de idoli" (Enciclopedia universalilustrada Europeo-Americana, Madrid-Barcelona, t. 21,p. 704).22 In facie Ecclesiae (lat.), de felul/în faţa bisericii.Capitolul 423 rnaguey (azt.) sau agavă {agăue, gr. — admirabil)plante din familia amarilidacee, din care se extrage fibradeosebit de rezistentă numită sisal.24 chichimeci (cîini), trib venit din nord, după toltecişi urmat de azteci. Oraşul toltec Tetzcuco va străluci şisub ~; supranumit „Athena Americîi" (Claverigo). Aicia domnit regele Necahualcoyotl („eoiotul care posteşte)".25 Panoila (azt., călători, trecători, navigatori), populaţieşi oraş din Mexic, statul Tlaxcala; cf. şi Panuco (azt.,loc populat de cei care sînt legaţi de mare), rîu din Mexic;izvorăşte din Valea Mexicului cu numele de Cuanhtitlan;diviziune administrativă a Noii Spânii.28 Pantlan, oraş la est de Guerrero; rege al Mexiculuipeste statele Colima şi Michoacan.27 Sierra (sp., lanţ de munţi); Nevada (sp., ninsoare)zonă muntoasă.28 Guatemala. în această regiune s-au aşezat în secoleleal VH-lea şi al VlII-lea, toltecii — prima populaţie maya-quiche, urmată de alte triburi nahua (izvoare istoriceîn Popol Vuh şi în Memorial Tecpăn Atitlan, scrise încakchiquel). Etnologii consemnează aici existenţa tribu-rilor mames — conduse de familiile Tamud şi Ilocab —,quichâs, cakchiqueles şi zutuhiles — conduse de patrufraţi: Nima-Quich6, Balam-Acab, Mahuchutah, Icbalan.„Imperiul Quiche a jucat cel mai important rol înaintede venirea spaniolilor, care — conduşi de Pedro de Alvarado— cuceresc oraşele Utatlan şi Iztcuintlân (1523 — 1524),întemeind primul oraş spaniol guatemaltec — Santiagode los Caballeros de Guatemala.29 Tamoanchan, grădinile paradisului, unde trăiesc zeiţelepămîntului (J. SOUSTELLB, The Daily Life of theAztecs,Penguin Book, 1964, pp. 118, 195).30 Tolteca, trib aparţmînd familiei nahua sau nahuatl;~ soseşte în Mexic către secolele al Vl-lea şial Vll-lea, venind din Nord. Primele lor oraşe, Cholula,Tuia — oraşul sacru din Analiuac,— capitala lor, poartă252

amprenta culturii maya, avînd — după savantul Charnay— şi similitudini cu construcţiile din Extremul Orient.Confederaţia toltecă, formată din multiplele alianţe aloregilor din Golhuacan, Tetzcuco, Otopan, Tuia se dizolvăîn secolul al X-lea, sub loviturile chichimecilor.Tolteca, populaţie protoistorică ce domină Mexicul înantichitate; consideraţi a avea o origine mitică; veniţi— după unii autori — cu mult înaintea triburilor olmeca,xicalanque, maya, otomi, care vieţuiesc la 583 în Icatltân(vezi infra).31 Mexica, nume luat de azteci în timpul exodului lor,pe cînd străbăteau un pămînt .dezolant, presărat cucactuşi şi acacia, pe care l-au botezat mizquiil (sinonimcu mexicas). Alt etimon: Mexitli, zeul războiului la azteci.32 Tepaneca, trib din Mexic (familia nahua), aşezat înAnahuac. Unul din conducătorii săi, Ixputzal, întemeiazăstatul Atzcapotzalco sau Ixputzalco. Primul rege esteAcolhua Huetzintecuhtli, dar cel mai renumit rege esteînsă Tezozomoc, sub domnia căruia se construieşte oraşulMexico.33 Itzcoatl, al patrulea rege şi primul împărat al Mexicului,fiul natural al lui Acamapichtli şi unchiul lui Moctezuma,care îi şi urmează la tron. Ales ca succesor, după asasinareafratelui său. — Chimalpopoca — de către tep ane ci (v.supra).Itzcoatl declară război lui Tezozomoc şi îl ucide într-oînfruntare personală. Este începutul războaielor care voraduce aztecilor supremaţia. în 1432, cronicile înregistreazăo nouă luptă cu tepanecii. Atacă oraşele Xochimilco şiCuitlahuac. în 1435, Itzcoatl cucereşte Quauhnahuaculşi începe construirea templului lui Hmtzilopoxtli, cel maimare edificiu din Mexic. La îndemnul nepotului şi sfă-tuitorului său — Tlacaelel —, Itzcoatl porunceşte, ase-menea primului împărat chinez pierdut în legendă, (213î.e.n.), arderea tuturor cărţilor, voind astfel că distrugătrecutul şi să dea o nouă origine naţiunii aztece. Moareîn 1440.34 în panteonul aztec, epifania solară, uraniană estedublă, pe de o parte, divinitatea solară de la miezulzilei — Huitzilopochtli —, reprezentată ca vultur ţinîndîn cioc un şarpe înstelat, şi, pe de altă parte, „soarelenegru", surprins în cursa sa nocturnă; iconografic, acestaapare ca fiind purtat în spate de zeul infernului. La altepopoare, soarele — simbol al „constrîngerii sociale" (Durk-heim) sau al „cenzurii" (Freud) — este incarnat în Atum,Osiris, Baal, Mithra, Helios, Apolo. Dacă în mitologiachineză apar zece sori, în cea indiană şapte sori, iar încea sumatreză opt_, cronologia aztecă este fondată pecinci sori, avînd fiecare un simbol specific: tigrul —Tezcatlipoca (semn al frigului, al nopţii, al Nordului) —,vîntul — Quetzalcoatl (semnul vrăjitorilor, al Vestului) —,ploaia — Tlaloc (zeul ploii, semnul Sudului) —, apa —Chalchiuitlicue (zeiţa apei, semnul Estului) —, focul —Xiuhtecutli (zeul focului, reprezentat ca fluture). în zonaextrem-orientală, o parte din sori sînt doborîţi de un erou253

(în China — Yi doboară nouă); în India soarele îşi devo-rează copiii, precum Saturn (Upanishade), iar la aztecii se aduc sacrificii omeneşti. Soarele este emblema luiVishnu şi Buddha, locuinţa Iui Purusha, Brahma (India).Strămoşul dinastiei din Angkor se numeşte Bâlâditya(soare răsare), acţiunile lui, ca şi cele ale împăraţilorchinezi în Ming-fang, se identifică revoluţiilor zodiacale.De comparat cu obîrşia celestă, uraniană a lui Moctezuma.Luna este răspunzătoare — în cosmologia aztecă — desuccesiunea renaşterilor, afît pe plan cosmic, cît şi te-restru. Luna este fiica lui Tlaloc, zeul ploii; divinităţilelunare, „cei 400 de iepuri", sînt şi zei ai beţiei, somnul şitrezia beţivului fiind asemuite evoluţiei lunare. în codexulmexican, luna este reprezentată ca un recipient în formăde corn, plin cu apă, pe care se detaşează silueta unuiiepure. în mitologia greco-romană, luna este incarnatăde Isis, Ishtar, Artemis şi Diana, Hecate. Simbolismulluno-solar, este prezent şi în mitologia maya (Itzama,cerul, identificat cu zeul solar Kinich Aham şi Ixchel,zeiţa lunii), în cea arabă, greacă (luna, soră a soarelui;cf. HESIOD, Theogonia, v. 371) sau română. în Chinaluna este yin, iar soarele yang: „Tatăl Iui este soarele,mama sa este luna" (Tablele de smarald). Zeii primordiali— Vaishvănara, Shiva (India), P'an-ku, Lau-kiuz — auochiul drept „soare", iar cel stîng „lună". Ochii corespundcelor două nâdi laterale din yoga; idâ lunară şi pingâlasolară. Călătoriile fiinţei eliberatoare, plecînd de la nada,centrală, fie către sfera solară [devayăna, calea zeilor),fie către sfera lunară {pitri-yâna, calea strămoşilor). Dupăo veche tradiţie, în funcţie de dualitatea soare-lună,masculin-feminin, se jertfeau bărbaţi soarelui şi femeilunii (cf. J. SOUSTELLE, La pensie cosmologique desanciens Mexicains, Paris, 1940).35 Tumuli, coline artificiale, specifice nu numai aztecilor,ci majorităţii popoarelor protoistorice, printre care şipelasgilor aşezaţi pe teritoriul României(c/'. D. CANTEMIR,Descriplio Moldaviae, partea I, cap. 4); movile funerare(vezi şi „valul lui Traian", Muntele Ostrea/Osiris, iden-tificat cu Apolo, zeul soarelui, după N. DENSUŞIANU,Dacia preistorică, Bucureşti, 1986, p. 133 şi urm.).36 Olmeca sau Olmeca Uixtotin, cel mai vechi din tri-burile nahua, originar — după legendă — din Chicomoy-toc sau Siete Cavernas (şapte peşteri). Aşezaţi pe ValeaAtoyakului, construiesc cetatea Tepeticpac. Sînt înfrînţide teochichimeci şi obligaţi să se retragă în ţinutul Za-catlân. Cultură specifică, de mare forţă, ale cărei motivese regăsesc în epoca aztecă (vezi J. SOUSTELLE, Olmecii,trad. românească, Bucureşti, 1984).37 Tuia sau Tollan, cetate sacră, capitala regilor tolteci;fondată la începutul secolului al VUI-lea, distrusă în1122 — se pare — de către azteci. După unii învăţaţi,Tuia nu este decît anticul Teoti(h)uacan sau (H)ueitiuacan(aztec), locul unde se fac regii, locul unde s-au născutzeii: teotl = zeu -* factitivul teotia = a zeifica; pasivul254

leolihua şi -can — posLpoziţ-ie cu valoare locativă (cf.H. SPINDEN, New Light on Quetzalcoatl, „Actes duXVIIIe Congres International des Americanistes", Paris,1947, ed. 1948, nota 30; LAURETTE SEJOURNE, Elmensaje de Quetzalcoatl, „Cuadernos Americanos", AnoXIII, 1954, nr. 5; L. PROTILLA, La filosofia nahuatl,Mexico, 1956; PAUL KIRCHOFF, Quetzalcoatl, Huemacy el fin de Tuia, „Cuadernos...", Ano XIV, 1955, nov.-dec. (6), pp. 163-l96).38 Anahuac (azt., în apropierea apei), cuvînt prin carese denumeşte coasta Mexicului (cf. Sahagun, Tezozomoc),făcîndu-se distincţie între Anahuac Xicalanca, sau coastagolfului, şi Anahuac Ayotlan, sau coasta Pacificului.Franciscanul Motolinia desemnează prin Anahuac, NouaSpanie; trib din zona omonimă.39 Mixteca (azt., Mixtecail — Mixtlan ~ locul norilor),trib numeros, diferit de azteci. Vin din Nord, pe valeaRîului Panuco, ajung la Gholula şi de aici în ţinutul Mix-teca. (Oaxaca). Aveau calendare, cronici, hieroglife, sanc-tuare ; erau împăraţi în grupuri, conduse de cacici, înfruntea cărora se afla un rege rezident în Tilantongo;Mixteca, idiom vorbit de mixteca, divizat în şase dialecte;tepozcolula, yanquitlân, tlahtaco, mietlantongo, cel dinzona Baja Mixteca şi cel de pe Coastă.40 Pulque, băutură alcoolică, obţinută prin fermentareasucului de agaye mexicana. Cînd apare tulpina plantei,aceasta este tăiată, apoi lichidul cu gust dulceag, carese adună în fiecare zi în cavitatea rămasă, este pus săfermenteze în vase de piele. Adusă în Europa în 1561.41 Popoconaltepetl sau Popocalepetl (azt., Muntele careFumegă), vulcan în Mexic, la est de Puebla, în apropiereavăii Mexicului; punct de convergenţă a două sistememontane, Sierra de Cuernavaca şi Sierra Nevada. Primaascensiune o face Diego de Ordâs (1519), tovarăşul luiCortes.42 Otomi, rasă de indieni mexicani din familia otomihia-hiu ;ocupă teritoriile din statele Guanajuato şi Queretan,cîteva teritorii din Tlaxcala, Puebla, Veracruz, Michoacanetc.; această rasă cuprinde următoarele triburi: mazahuas,serranos, pames, jonaces sau mecos (cf. PIMENTEL,BANCROFT etc). Otomii sînt consideraţi a fi primapopulaţie din această zonă a Americii; expulzaţi de tol-teci (cf. CLAVIGERO).43 Coatepec (azt., Dealul Şarpelui), aşezare în parteacentrală a statului Veracruz (Mexic).44 Muntele este locul sacru prin excelenţă, centru şi axal universului. Erau consideraţi munţi axiali, sfinţi:Kailâsa şi Meru (India), Kunlun (China), Li-Ku-Ye,Fuji-Yama (Japonia), Olimp (Grecia), Albori (Persia)Garizm (Samaria), Elbruz şi Tabor, Horeb, Qaf (Islam),Potala (Tibet), Muntele Alb al celţilor etc. în Cambodgia,lingă shivaite sînt aşezate pe culmile munţilor (Lînga-parvata, Mahendraparvala, Phnom Bakheng) sau aletemplelor — munţi cu trepte, asemănătoare celor mezo-25S

americane (Bakong, Ko-ker, Baphuon). Shiva-Mahesh-vara coboară de pe Muntele Ba-Phnom, iar nemuritoriitaoişti se ridică la cer de pe culmea unui munte; Moiseprimeşte tablele legii pe Muntele Sinai; împăraţii chineziaduc sacrificii pe culmile muntoase, ca şi fenicienii (vezibetilii). Dacii construiesc hieropole în munţi (GrădişteaMuncelului), îi sacralizează (Kogaion, muntele sacru allui Zalmoxis) sau îi transformă în altare (Babele.Caraiman),dedicate cerului (cf. N. DENSUŞIANU, op. cit., p. 208şi urm.).45 Peştera este un topos mitic frecvent în majoritateaariilor de civilizaţie. Ceremoniile de iniţiere de tipul „re-gressus ad uterum" sînt inaugurate în peşteri consacrate(MIRCBA ELIADE, TraitS... etc.); de asemenea, mis-terele eleusine (V. MAGNIEN, Les mystâres d'Eleusis,Paris 1950). Zoroastru în cinstea lui Mithra consacrao peşteră (Porfir); de altfel, cultul lui Mithra, zeu solar,se celebra sub pămînt. Zalmoxe se retrage într-o grotăsubpumlnleană. în templele rupestre, cella din templusimbolizează peştera primordială. în Upanishade, peşteraconţine Atmâ, spiritul universal. Peştera este loc alnaşterii, regenerării şi iniţierii; a intra în peştera echiva-lează cu întoarcerea la origini sau urcarea la cer: Ceresintra în infern printr-o peşteră; nemuritorii chinezi facpelerinaje şi se înalţă la ceruri din peştera în care s-anăscut — după unele legende — Lao-Tzî. Luz, cetateanemuririi — în tradiţia iudaică — era subterană. Stră-lucirea lui Amaterasu, zeiţa soarelui (Japonia) emana dinpeşteră. în arealul arab se bucurau de o preţuire deosebităpeşterile Abu Ya'qub şi Tawîl.Ca şi cifrele 1, 2, 3, 4, 5, 10, 12, cifra 7 îndeplineştefuncţii mitice fundamentale, înregistrate de mitologi.Astfel, la maya-quichâ, marele zeu al Cerului reprezintăpe lîngă „zeul-treisprezece" împreună cu cele 12 stele(zei ai ploii) şi „zeul-şapte", deoarece se adaugă celor 6 zeicosmici. „Zeul-şapte" — zeu agrar — este legat de tre-cerea soarelui la zenit (cf. Popol Vuh: v. R. GIRARD,Le Popol-Vuh, Ilistoire culturelle des Maya-Quichi, Paris,1954)La maya, a şaptea zi este sub semnul jaguarului — simbolal forţei interne a pămîntului (v. peştera). „Zeiţa 7",numită „7 şerpi" sau „7 spice", simbolizează inima omuluide porumb. Vira-Cocha, zeu maya, are 7 ochi (cf. şi cei„7 ochi ai Domnului", Zaharia, 4, 10)7 este cifra cosmică sacră la turco-mongoli. în teozofie,7 reprezintă armonia celor 4 elemente şi a celor 3 principii.Cifră sacră în Sumer, simbolizează în Egipt viaţa eternăşi schimbarea (perioada lunară are 7 zile). Emblemele şiculorile scării lui Buddha, paşii pe care i-a făcut în fiecaredin cele 7 direcţii născînd universul, cerurile buddhicesînt în număr de 7. Solomon construieşte templul în7 ani; tot atîtea elemente cuprinde pecetea sa, iar menora,sfeşnicul tradiţional, are acelaşi număr de ramuri. Cele7 metale din scara misterelor lui Mithra, cei 7 rishi vedici,256

cele 7 turnuri ale Meccăi îşi găsesc un „analogon" însoarele cu 7 raze sau în muntele Meru, cel cu 7 feţe întoarsecătre cele 7 dvipa (continente), corespunzătoare celor7 direcţii ale spaţiului (hinduism). După Clement din Ale-xandria, cunoscut probabil de Sahagun, din Dumnezeu —„inimă a cuvîntului" emanau 6 întinderi şi 6 faze aletimpului, la care se adăuga întoarcerea la centru (nr. 7)marcînd desăvîrşirea (septenar-vl). în Apocalipsa lui Ioan,asupra căreia Sahagun va fi meditat nu o singură dată,se vorbeşte despre cifra 7, care primeşte nenumăratedeterminante: biserici, stele, peceţi, temple, flagele, regietc.46 Michoaque, trib aşezat în Michoacan, unul dintre celemai puternice regate, superior chiar „Imperiului" aztec.Se întindea din centrul Anahuacului, de-a lungul rîuluiZacatolân. Prima rasă, care a locuit aici, e cunoscutăsub numele de parapechas sau tarascos. Oraş important:Tzintzuntzân. La sosirea spaniolilor, regatul era împărţitîntre „seniorii" din Pâtzcuaro, Coyucân, Tzintzuntzân.Mitologia lor cuprinde — fapt vrednic de semnalat — olegendă despre potopul universal, motiv fascinant pentruhermeneutica mitologiei comparate.47 Acolhuaca, acolhuacanos, acolhuagues, acolhuanzin, acol-huas, culhuas, trib de indieni care locuiau în Mexic înainteaaztecilor. Către sfîrşitul veacului al Xl-lea — în urmarevoltelor permanente şi a diviziunii de interese —, mareparte din ei emigrează din Amequemecan către Anahuac,„podiş mai înalf'.Ceva mai tîrziu vor fuziona cu chichimecii.Unul din conducătorii tribului — Acolhua — reformeazăobiceiurile, modul de viaţă etc.; de acum înainte populaţiaavea să poarte numele regelui său. Alţi regi: Tichotatlanşi Ixtlilxochitl. Capitala regatului Acolhuacân: Tetzcuco.înfrînţi şi asimilat de azteci, asupra cărora se va exercitaputernica influenţă a civilizaţiei acolhuace.48 Chalco sau chalca, „regat" întemeiat de chichimeci(1000 e.n.), condus de Texcotzin şi de soţia sa, Acopal.49 Tlaxcalteca, tlaxcallan, texcallan, populaţie cu rol im-portant în cucerirea Mexicului. Vin în podişul mexicancătre sfîrşitul secolului al XH-lea şi se aşază pe laculTexcoco. împărţiţi mai tîrziu în trei state sau „seniorii":Tepectipac, Ocotetelco, Teotlalpan, la care se vor adăugaTizatlân şi Quiahuitztlân (fondat de chichimeci). Regimulpolitic asemănător Republicilor antice. Se aliază cu Cortezîmpotriva aztecilor.60 Ecatepec (dealul vîntului), zonă la est de Tlaxcala;loc bătut de vînturi, consacrat în vechime idolului Ehecatl(denumire aztecă a vîntului) cel cu chip de cîine.51 Chiquiuh(i)o, înălţime muntoasă.62 Chapultepec, munte situat în partea extrem occidentalăa zonei numită Pasco şi central vestică de Piaza Mejordin Mexico.Insulă situată pe Lacul Texcoco.Cînd Tenochtitlanul devine un oraş important, azteciivor construi pe acest munte un templu şi o fortăreaţă,257

pe care Moctczuma al II-lea o transformă mai tîrziu Inreşedinţă de vară.53 Azcaputzalco, oraş din Mexic, distrus în 1428.Capitală a tribului tapaneques (tepaneci), duşmani aiaztecilor.54 Coatlichan {coatl = şarpe), populaţie şi aşezare omo-nimă din Mexic.55 Colhuacan, aşezare fondată de indienii din vechiulMexic, lîngă Lacul Joachimulco, sau Culiacdn.Devine, sub ocupaţie spaniolă, San Juan Evangelista.56 Tenochtitlan, numele antic al oraşului Mexico. Le-genda spune că în timpul exodului, aztecii au văzut unvultur devorînd un şarpe, semne interpretate de sacer-doţi ca poruncă divină de întemeiere în acele locuri aunei aşezări.Cronologie aztecă. 1111 (?) — tribul mexica pleacă dinAztlân ; 1163 — mexica celebrează „focul nou" la Coatepec;1168 — căderea definitivă a capitalei toltece, Tuia;1215 — mexica celebrează „focul nou" la Apaxco; 1267 —se celebrează „focul nou" la Tecpayocan; 1299 — mexicaajunge la Chapultepec; 1319 — tribul este alungat dinChapultepec; 1343— tribul mexica fuge din Colhuacan;1345 — întemeierea oraşului Tenochtitlan ; 1358 — înte-meierea oraşului Tlatelolco; 1371 — urcarea pe tron alui Tezozomoc în Azcaputzalco; 1372— urcarea pe trona lui Acamapichtli, primul tlatoani din Mexico, în Teno-chtitlan, şi a lui Guacuapitzahuac în Tlatelolco; 1375 —începutul ostilităţilor tribului tepaneca-mexica împotrivaoraşului Chalco ; 1391 — moartea lui Acamapichtli; 1395 —războiul din Xaltocan; 1398 — expediţia tribului mexicaîmpotriva Cuahtinchanului; 1402 — naşterea lui Neza-hualcoyotl, suveran în Tetzcuco, din care a făcut „capitalaintelectuală" a lumii nahuatl; poet şi filozof; 1403 —mexica celebrează „focul nou" la Tenochtitlan; 1407 —moartea lui Cuacuapitzahuac din Tlatelolco; urcarea petron a lui Tlacateotl (1407—1426); a luptat alături demexica împotriva puterii din Azcaputzalco; 1409 — ur-carea pe tron a lui Ixtlixochilt din Tetzcuco; 1414—1418 —războiul tribului tepaneca-mexica împotriva Tetzcucoului;1417 — moartea lui Huizilhuitl, al doilea tlatoani dinMexico (Tenochtitlan), fiul lui Acamapichtli; în timpuldomniei sale începe expansiunea teritorială a tenocilor;aduce bumbacul din ţinuturile calde şi organizează comerţulîn lagună. Se urcă pe tron Chimalpopoca, al treilea tlatoanidin Mexico; asasinat din porunca bunicului său Tezozomocdin Azcaputzalco sau a fiului acestuia — Mextlatl; 1418—moartea lui Ixtlixochitl din Tetzcuco; 1426 — moartealui Tezozomoc din Azcaputzalco, a lui Chimalpopoca dinTenochtitlan şi a lui Tlacateotl din Tlatelolco, ucişi destăpînitorii din Azcaputzalco. Suirea pe tron a lui Maxtla(tiran tepanec, care a încercat să ţină sub stăpînire atîtpe mexica din Tenochtitlan, cît şi pe chichimecii din Tetz-cuco), a lui Itzcoatl (al patrulea tlatoani din Mexico,fiul lui Acamapichtli, eliberează poporul mexica de sub258

tutela oraşului Azcaputzalco şi începe lucrările de con-struire a Tenochtitlanului şi a lui Cuauhtlatoa; 1428 —mexica îi învinge pe tepanecii din Azcaputzalco; 1431 —recucerirea oraşului Tetzcuco de către Nezahualcoyoll,fiul lui Ixtlixochitl din Tetzcuco şi a prinţesei Matlacihuatzinfiica regelui din Tenochtitlan,Huitzilihuitl ;1440 — moartealui Itzcoatl. Urcarea pe tron a lui Moctezuma, Monte-zuma sau Motecuzoma I Ilhuicamina, al cincilea tlatoanidin Mexico, fiul lui Huitzilhuitl; ajutat de fratele său,Tlacaelel, „primul ministru", a stabilit regulile păcii az-tece şi a întemeiat prima religie de stat; 1448—1450 —noi ostilităţi împotriva oraşului Chalco; 1450—1454 —marea foamete; 1455 — celebrarea ceremoniei „focului nou"la Tenochtitlan; 1458 — campania din Coixtlahuaca;1461 -l462 - campania din Cotaxtla; 1465 - înfrînge-rea oraşului Chalco; 1468— moartea lui Moctezuma I.Urcarea pe tron a lui Axayacatl, al şaselea tlatoani dinMexico. El începe expansiunea mexicană pînă laTehuan-tepec şi supune oraşul Tlatelolco; 1472 — moartea luiNezahulacoyotl. Venirea la putere a lui Nezahualpilli,fiul precedentului. Poet, mag şi filozof, ca şi tatăl său,a favorizat dezvoltarea socială, economică şi culturală a ora-şului Tetzcuco. Renumele său era atît de mare încît deveniseconsilierul tuturor regatelor din Valea Mexicului; 1473 —înfrîngerea oraşului Tlatelolco. Moartea lui Moquihuix;1474 — campania din Toluca; 1478 — campania împo-triva tarascilor; 1481 — moartea lui Axayacatl. Venireala tron a lui Tizoc, al şaptelea tlatoani din Mexico. El aîncercat să lupte împotriva ritualurilor din ce în ce maisîngeroase ale poporului său, din care cauză — se pare —a şi fost otrăvit după numai patru ani de domnie; 1486 —moartea lui Tizoc. Venirea la tron a lui Ahuizotl, al optuleatlatoani din Mexico. în timpul domniei sale a fost pusăla punct instituţia pochteca a negustorilor spioni, careorganizau caravane spre ţinuturi îndepărtate; campaniiîmpotriva tribului matlazinca; a renovat şi terminat mareletemplu din Tenochtitlan; a murit în timpul unei inundaţiia capitalei provocată de lucrările pentru aducerea apeipe care le ordonase; 1487 — războiul împotriva huax-tecilor; cucerirea oraşului Xluhcoac; 1488—1489 — cam-panie în regiunea Oaxaca; 1491 —1495 — luarea în stă-pînire a ţărmului Guerrero, de la Acapulco pînă la Zaca-tula; 1494—1495 — noi campanii în regiunea Oaxaca;1496 — cucerirea regiunii Istmului Tehuantepec; 1499—1500 — campania din Soconusco ; 1500 — inundaţie înTenochtitlan; 1502 — moartea lui Ahuizotl. Suirea petron a lui Moctezuma al II-lea sau Motecuzoma alll-leaXocoyotzin (cel tînăr), al nouălea tlatoani din Mexico,fiul lui Axayacatl; poet, nu a acceptat decît cu mareaversiune să se urce pe tron; dur şi autocrat, a luptatîmpotriva puterii în creştere a castei războinicilor; a jucatun rol important în victoria rapidă a lui CorteV, moarteasa a rămas un mister: a fost ucis de pietrele aruncatede vasalii săi, exasperaţi de ezitările sale, sau de spaniolii259

obosiţi de caracterul „divin" al acestui personaj?;1503 — cucerirea oraşului Achiotla. Dezlănţuirea războiuluiîmpotriva Tlaxcalei. Campania din Quetzaltep.ee şi Toto-tepec; 1505—1506 — cucerirea Yanhuitlanului şi Zozolla-nului; 1507 — ceremonia „focului nou" la Tenochtitlan;1508—1513 — campania aztecă împotriva Huexotzingo-ului; 1511 — luarea oraşului Tlaxiaco ; 1515 — moartealui Nezahualpilli din Tetzcuco. Suirea pe tron a luiCacama. Nou război împotriva Tlaxcalei. Populaţia hue-xotzinga se refugiază la Tenochtitlan; 1517 — Hemândezde Cârdoba ia conducerea unei expediţii spre coasteleMexicului; 1518 — sfîrşitul ocupaţiei aztece în Huexotzin-go, care redevine aliata Tlaxcalei. Juan de Grijalva con-duce o expediţie spre Mexic; 1519, 10 februarie— Cortâsse îmbarcă pentru Mexico-Tenochtitlan; 8 noiembrie —Cortâs intră în oraş; 1520, 27 iunie — moartea lui Mocte-zuma al Il-lea, căruia îi urmează pentru o scurtă domniede optzeci de zile Cuitlahuac, fiul lui Axayacafl şi fratelelui Moctezuma al Il-lea; moare de variolă. îi urmeazăla tron Cuauhtemoc, ultimul tlatoani din Mexico, fiullui Ahuizotl, nepot şi ginere al lui Moctezuma al Il-lea.Opune o rezistenţă eroică împotriva spaniolilor; luatprizonier, este dus de Cortâs cu expediţia sa în ţinuturilemaya; judecat şi condamnat la moarte în ziua de 28februarie 1525, împreună cu suveranii din Tetzcuco şiTlacopan. Numele său, Cuauhtemoc, „vulturul care cade"(de la cuauhtli, vultur, şi temo, a cădea), a fost adeseaconsiderat ca profetic, simbolizînd sfîrşitul puterii aztece.(cf. P. KIRCHHOFF, Mesoamerica in Acta Americana,Mexico, 1943, voi. I, pp. 92-l07; G. VAILLANT, LesAzteques du Mexique, Paris, 1951; J. SOUSTELLE, Lavie quolidienne des Azteques ă la veille de la Conquele espa-gnole, Paris, 1955; MIKB D. COE, Mexico, ancient peopleand places, New York, 1962; M. LEON-PORTILLA, Lecrepuscule des Azteques, trad. fr. de A. Joucla-Ruau,Tournai,1965; J. SOUSTELLE, Les Azteques. Paris, 1970; NA-THAN WACHTEL, La Vision des vaincus, Paris, 1971;Handbook of Middle American Indians, Middle AmericanResearch Institute, Tulane Univ., Univ. of Texas Press,Austin, 1971, t. X; ANGEL M. GARIBAY, Teogoniae Histâria de los Mexicanos, Mexico, 1973; DAVIESNIGEL, The Aztecs, a History, Londra, 1973).Capitolul 557 „Practic" conquista se desfăşoară între descoperireazonei Pacificului de către Balboa (1513) şi triumful luiPizarro în Peru (1535), neuitînd faptele, demne de Amadissau Perceval, ale lui Cortes în Mexic.58 Cele mai îndepărtate orizonturi, perceptibile arheologieidin zenitul aztec se află în epoca preceramică (15.000—1500 î.e.n.), urmată de cea preclasică (1500—300 e.n.),cînd apar primele temple dedicate lui Huehueteotl („zeul260

bătrîn"), zeul focului. Imperiul aztec n-ar fi putut înflorifără epoca marilor civilizaţii clasice (300—900) care aulăsat urme la Teotihuacăn, Monte Alban, Tajin. în pe-rioada postclasică, dominată de familia nahua-uto-aztecă,vin primele valuri de invadatori: toltecii, care fondeazăoraşul Tuia (980 e.n.), condus de regele preot Quetzal.Vor urma alte valuri migratoare, oLomi, tepaneci, şaptetriburi de chichimeci, care vor invada Valea Analiu acului,Tlaxcala şi platoul central, unde trăiau urmaşii celordin Teotihuacăn, Azcaputzalco, Tuia, Colhuacan. Un tribde chichimeci vor părăsi Aztlanul (stat Nayarit) după1000 de ani, îndreptîndu-se spre sud sub conducerea a4 preoţi, care purtau pe umeri efigia zeului Huitzilopoch-tli, „colibri de stînga", care îi călăuzeşte în exodul lorcătre un Canaan „indian". în 1345, se îndeplineşte profeţia:viziunea vulturului devorînd un şarpe, avuta pe coastavestică a lagunei Tetzcuco, şi va lumina de-acum înaintepînă la întinerirea lui Itzcoatl şi a lui Tlacaelel, sfătui-torul regelui. Popor ales de Huitzilopochtli, aztecii —urmaşi ai toltecilor — cuceresc toată Guatemala, cu ex-cepţia Tlaxcalei, Michoacanului şi o parte din zona maya.în regimul triplei alianţe între Mexico-Tenochtitlan,Tetzcuco şi Tlacopân, sub regele Moctezuma I, apare oinvestiţie nouă — Xochiyaoyotl, „războiul florilor"—, înfond o înţelegere între triburile mexicane în vedereoprocurării de prizonieri, necesari celebrării ritualurilorsacrificatorii. Nahuatl, limba din familia uto-aztecă, secristalizează în ultimele două secole ale primului mileniu.Ramura nahuatl din Tuia (la nord de Mexico) va jucaun rol preponderent în centrul Mexicului şi în Yucatan,dacă se admite că „renaşterea maya" a suferit influenţatoltecă. Căderea Tulei (1168), echivalînd cu căderea Con-stantinopolului (1453), va fi urmată de întemeiereaTenochtitlanului în primul sfert al secolului al XV-lea,viitorul Mexic. După mulfi istorici, statul aztec nu esteun „imperiu universal" al civilizaţiei mexicane întrucîtel nu reuşeşte să domine centrul civilizaţiei maya şi nurealizează unitatea statală. Aztecii erau buni administra-tori, redutabili războinici, constructori, arhitecţi, urba-nişti de excepţie, dar ostaşi stîngaci. Aztecii şi mayaşiiconstituie pentru civilizaţia mexicană ceea ce au fostgrecii şi romanii pentru Antichitatea europeană.59 Oaxaca [Huaxyacac, loc acoperit de copaci) — statdin Mexic, care cuprinde zona meridională a SierreiMadre del Sur, pătrunzînd pînă în Istmul Tehuantepec;învecinat cu Pueblas, Veracruz, Chiapas, Oceanul Pacific,Guerrero. Judecînd după ruinele fortificaţiilor de pe MonteAlban şi mai ales după necropola descoperită la Mitla,arheologii afirmă că aici se afla o zonă sacră, putereasacerdotală întinzîndu-se nu numai peste cei din Anahuac,ei şi peste toate celelalte triburi. La debarcarea spaniolilorMoctezuma l-a consultat pe preotul Achiutla, care i-arăspuns că oracolul prezicea sfîrşitul Imperiului aztec.261

Capitala, Oaxaca de Juarez, a fost fondată de spaniolitn 1529 pe locul cetăţii aztece Huaxyacac.60 Potonchan, oraş şi populaţie de pe coasta occidentalăa Peninsulei Yucatan (Mexic), numită şi Champoton.61 Vezi prefaţa.SECŢIUNEA A II-ACapitolul 162 Tlaxcala, unul din statele care formează RepublicaMexic.Denumirea de tlaxcala vine de la indigenii tlaxcallan sautexcallan otc. (v. secţiunea I, cap. 4).Aici se află cristelniţa, în care — după legendă — ar fifost botezaţi primii aborigeni.68 Toci, divinitate feminină din panteonul mexican, alcărei nume s-ar traduce prin „mama cea bună, sufletulpâmîntului", sinonim mitic pentru Gaia sau Cybela. înRig-Veda găsim un fragment revelator pentru univer-salitatea acestui item: „Du-te sub această ţărînă —muma ta/ ... /Primeşte-l, Ţărînă, primeşte-l / Acoperă-lcu poalele tale/Aşa cum o mamă îşi ocroteşte fiul"(Grhyasutra, 4,1; cf.şi HARTLEY BURR ALEXANDER,The world's rim: Great mysleries of the norlh americanindians, tr. fr., Paris, 1962).Gultul ei culminează cu marea sărbătoare din luna Oc-panitzli (6—25 septembrie): începînd cu ziua de 11 pînăpe 18, de seara pînă la răsărit, se executa în ritmul uneitobe un dans, fără să fie intonate însă şi cîntece; între11 şi 22 vrăjitori, împărţiţi în două tabere, se luptauîntre ei, aruneîndu-şi unii altora cocoloaşe, flori, frunzede papură, rămurele. La ritual participa şi o femeie, carejuca rolul lui Toci.într-un tîrziU:, femeia era dusă de preoţii chicomecoatlîntr-o camera din templu, unde o amăgeau să-l aşteptepe rege, întinsă în patul nupţial. înveşmîntată cu hainelelui Toci, la miezul nopţii, era condusă pe treptele tem-plului, către platforma superioară, unde un preot o uci-dea; altul îi reteza capul, era jupuită, iar un alt sacerdotse acoperea cu pielea ei. El devenea astfel personificareazeiţei. Cadavrul femeii era apoi spintecat, i se scoteainima şi se arunca poporului.64 într-adevăr, între 1576-l579 sînt consemnate mariepidemii.66 (San Juan) — Tianquiz sau tianguis (tianguistli),piaţă, tîrg; sat la est de Veracruz.66 Metamorfozele şi aglutinările do tipul Tonantzin —sfînta Ana, Tocitzin — sfîntul Ioan Botezătorul (supraet infra) sînt fenomene de sincretism religios. Sincretismuleste un fenomen „neîntrerupt", „permanent" (M. ELIADE,Traili d'histoire des religions, Paris, Payot, 1964, p. 388).„Orice religie — scrie J. LAFAYE — este sincretică şi hie-262

rofaniile cosmice sau biologice sînt o adevărată monedăeternă. . ." (Quetzalcoatl et Guadalupe. Eschatologie et his-toire au Mcxique (521 —1821) — These. .., Paris, Lille,1971, t. I, pp. 4—5). Politeismul mexican constituia uncorp de credinţe deschis, gata să primească divinităţinoi cu condiţia ca ele să fi dispus de un ritual eficace.Astfel, panteonul aztec consta într-o colecţie dedivinităţi tutelare ale tuturor zilelor din calendarulvenusian, ale evenimentelor importante din biografia in-dividului (naştere, căsătorie ele.), ale acţiunilor rutinierecare converg către păstrarea vieţii individuale şi de grup(cf. SAHAGUN Histâria general de las cosaş de NuevaEspana, cărţile I— XI, XII, cap. I —XIX). Grupul socio-etnic fiind un microcosm, trebuie operată distincţia întremarile mituri cosmice şi prometeene, credinţa în apocalip-sele trecute sau viitoare (potop, ploi de foc), pe de o parte,şi riturile agrare sau cele oficiate în sanctuare chtoniene,pe de altă parte (.1. SOUSTELLE, La pensie cosmolo-gique des anciens Mcxicains. Paris, 1940, nota 7). Aşacum religia romană s-a deschis misterelor lui Isis, poli-teismul aztec, produs al unui sincretism încă „neminera-lizat" sau „nefosilizat" a asimilat creştinismul (J. SOUS-TELLE, op. cit.; A. CASO, Lareligiondelos Azteca, Mexico,1936 ; JOSE DE ACOSTA, De procuranda Indorum salute,Bibi. de Autores Espaîioles, t. LXXIII; A. SAINT-LU,La Vcra Paz. Esprit âvangâlique et colonisalion, partea II,cap. II — „Les vicisitudes de la conquete pacifique",pp. 273—376). în perioada colonizării spaniole, „religiaera la ţară — afirmă Jean Meyer — un amestec de cre-dinţe şi practici creştine şi indigene" (Pour une socio-logie des calholicismes m.exicains în „Gahiers de sociologieăconomique" nr. 12, mai 1965, p. 82) v. secţiunea a Ii-a,cap. 14, 15). Pentru informaţii suplimentare v. şi CLAUDEARTHAUD, FR. HEBERT-STEVENS, FR. GALI, Artaconchistadorilor, trad. rom., Ed. Meridiane, 1971; MI-REILLE SIMONI-ABBAT, Aztecii, tr. rom., Ed. Me-ridiane, 1979; MIROSLAV STÎNGL, Indienii precolum-bieni, tr. rom., Ed. Meridiane, 1979; COTTIE A. BRU-LAND, Popoarele soarelui, tr. rom., Ed. Meridiane ,1981;J. SOUSTELLE, Olmecii, tr. rom., Ed. Meridiane, 1984.Capitolul 267 în mitologia românească, soarele se naşte din „oulcosmic", este creat de Fărtat din cremene şi aur sau deNefărtat din ochiul stîng al Drăcoaicei (cf. ROMULUSVULCĂNESCU, Mitolog ia românească, Buc, 1986, p. 370)v. şi simbolistica solară a căluşarilor (Ibidem, p. 379).68 Teotihuacan (azt. sălaşul zeilor), aşezare aztecă renu-mită pentru piramidele sale (aproximativ 200), situatela 43 km de Mexico. Aici se află piramida Lunii (Mezthsau Mextli Iteacual), care se ridică în partea de sudi263

înălţime— 44 m; bază dreptunghiulară— 130 m/156 m.Se compune din 3 platforme, la distanţă una de cealaltăde 10 m; flancul oriental prezintă un plan înclinat cu o Jrampă zigzagată prin care se face accesul la partea superioară i— o platformă pătrată cu latura de 6 m. La 800 m dis- 1tanţă, către extremitatea unei „avenida" de mici pira- Imide, numită „Calea Morţilor" sau Miccaotle, Mijcahotle jşi Micalil se înalţă piramida Soarelui; î. — 55 m sau 66 m ](cf. CUBAS); baza cu latura de 208 m (baza dreptunghiu-lară, după CUBAS, 232/220 m), formată din 3 platformepe laturile din sud, vest şi nord, cu o rampă zigzagată înpartea de est. Platforma superioară avea 18/32 m. La 800 mmai jos în linie dreaptă şi la 1600 m de la piramida Luniise afla citadela Texcapan sau Texcalpa: 3 faţade cătresud, est şi nord; un perete de 300 m lungime, 8 înălţimeşi 32 lăţime. Pe acest perete se ridică 10 turnuri a 6 mÎnălţime. Faţada de vest de 300 m este constituită dintr-oserie de piramide inegale. în centrul edificiului se aflăun llaltel, turn de piatră şi pămînt de 28 m înălţime.„Calea Morţilor" se întinde pe 800 km pînă la culmea dea-lului Tlaginga. De-a lungul acestei căi se întîlnesc ruinelevechii cetăţi, ruine de străzi, pieţe, piramide între 10—12mînălţime: templele lui Tlaculteufl (Venus), Cicomecoatl(Ceres), Chalchiuhtlicue (Junona), Xiuhtecutli (Vulcan),Vacatecutli (Mercur). Cînd aztecii au ocupat podişul IAnahuac au atribuit piramidele din Teotihuacan, Cholulaşi Papanflan toltecilor, care locuiseră aici cu 5 secole îpurmă (500—648 e.n.). Templul din Mexico — consacratlui Texcatlipoca şi Huitzilochtli — a fost construit deazteci, după modelul piramidelor din Teotihuacan cu6 ani înainte de începerea călătoriilor lui Columb. Tem-plele aztece — precum cele de la Ierusalim, Delfi,Angkor, Borobudur — reprezintă o imagine a lumii divine,un centru cosmic. Ziguratele, de pildă, simbolizează princele 7 etaje cele 7 ceruri planetare: 1 — aur (Samas, zeulsoarelui); 2 — alb (Jupiter); 3 — roşu (Mercur); 4 —albastru (Venus); 5 — galben (Marte); 6 — gri-argintiu(Lună); 7 — negru (Saturn); cele 7 „trepte" uşurau cobo-rîrea zeilor, legătura dintre Ger şi Pămînt. Ca şi în cazulritualurilor aztece, sacrificiile aveau loc pe platformelesuperioare.Templele hinduiste şi buddhiste au o structură orizontalăde tip mandala, iar cele creştine şi musulmane una ierar-hizată, verticală.Templele aztece sînt replici ale muntelui (v. supra etinfra), aşa cum cele din India, Angkor sau Java se voiauc6pii ale Muntelui Meru.Aztecii credeau că piramida Soarelui şi a Lunii din Teoti-huacan fuseseră construite de zei. Legendă comparabilăcu aceea a „constructorului" David, inspirat de zei laÎnălţarea templului, sau cu o alta relatînd ridicarea tem-plului din Angkor-Vat după planul divin al lui Indra şiVishvakarma.264

(59 bubas (sp.) — bua sau buba, pi. bubas, tumoare a pie-lii (bube) de obicei în zona inghinală (Dic. Enciclop.Salvat, Bercelona-Madrid, ed. IX, 1960).70 Teotexcalli sau teotezcalli (azt.), stînca divină.71 copal (copalli, mex.). Denumirea unor rădăcini folo-site de mexicani în timpul ritualului pentru înmiresmarea(„tămîierea") idolilor.72 Vulturul este simbol universal celest şi solar (Huitzi-lopochtli).După Jung — simbol patern.Vulturul se identifică soarelui la azteci, indienii din Americade Nord, japonezi (kami), hinduşi.La greci, Zeus este simbolizat de vultur.La indieni, vulturul Garuda, este simbolul soarelui, dupăcum în mazdeism, varana (puterea divină şi lumina glo-riei) este reprezentat printr-un vultur (cf. Acesta, Zâmydd-yasht: yasht XIX, § 34-38).Vulturul, forţa uraniană, este asociat uneori şarpelui(Huitzilopochtli — Quetzalcoatl) sau jaguarului — forţatelurică (v. „cavalerii vulturi" şi „cavalerii jaguari").78 La indienii din Mezoamerica 4 jaguari veghează la cele4 căi de acces către centrul oraşului.în epoca a IlI-a a civilizaţiei maya-quiche", corespundepreeminenţei cultului lunar, jaguarul fiind glifa pentruzeiţa lună-pămînt.îdolii obezi din epoca arhaică sînt numiţi balam (jaguar).In perioada clasică, gura stilizată a jaguarului simboli-zează în fresce sau sculpturi cerul,în epoca istorică (după 1000 e.n.), jaguarul şi vulturulreprezintă armata terestră a cărei datorie este să hră-nească soarele şi steaua dimineţii (Venus) cusînge şi inimiomeneşti (W. KRIGKEBERG, Les religions des peuplescioilises de Meso-Amirique in Religions amerindiennes,Paris, trad.fr., 1962).Iniţial divinitate chtoniană, zeul mayas numărul 7(jaguarul—pămînt devoră soarele), devine mai apoidivinitate uraniană, solară, simbolizînd cursa nocturnăa soarelui (v. „soarele negru", cf. J. THOMPSON, MayaHieroglyphic writing, Univ. of Oklahoma, 1960).La azteci, împăratul primea omagiul războinicilor, aşe-zat pe un tron pus pe un covor din pene de vultur şi reze-mat de o piele de jaguar.Capitolul 374 Platou] central mexican, nordul Peninsulei Yucatan,pămînturile înalte din Chiapas şi Guatemala au păstratpuţine mituri. în schimb, în zona munţilor Nayarit, peversantul oriental, în pădurile din Chiapas şi la sud deBelize au fost culese mituri aparţinînd populaţiilor coras,huichols, huasteci, nahua, tepenahua, totanaci, mixe,popoloque, maya. Quetzalcoatl (quetzalli, pasăre mexi-265

Cană, Trogon collaris sau Calurus paradiseus, şi cohuatl,şarpe; o altă traducere: „admirabilul geamăn".Legenda spune că era zeu, focul creatorului Suprem,născut o dată cu alţi 3 fraţi gemeni. Unul din ei, Tezcat-lipoca — („oglinda care fumegă" — el cspejo humeante)era autorul răului în lume. Quetzalcoatl dispare — la felca Zalmoxis — cu promisiunea de a se reîntoarce atuncicînd se vor fi repetat împrejurările anului său de naştere,cunoscut în calendarul aztec sub numele de Ce Acad sauanul trestiei. După trecerea a 4 cicluri a 676 ani, în apro-pierea perioadei a V-a, Quetzalcoatl se întoarce. Printr-orară coincidenţă, anul 1519, cînd debarcă Ilernân Cortes,era şi un an Ce Acatl. S-a crezut că semnele — 3 cometepe cer, ridicarea apelor Lacului Tetzcuco fără o cauzăanume, apariţia unei lumini strălucitoare, presentimentelelui Moctezuma — confirmă profeţia.Quetzalcoatl, erou eponim din vechiul Mexic, adorat deazteci sub acest nume şi sub acela de Cuculkan (Qua-quican, la maya). După istoricul hispano-american Fer-nando de Alva, Ixtlilxochitl, ultimul rege din Tul(l)a,capitala toltecilor, purta acest nume, iar marele preot senumea Ce Acatl Topiltzin.Titlul de Quetzalcoatl a fost purtat de numeroşi sacer-doţi, fiind un sinonim posibil pentru „Deceneu"-l dacic.Cel mai cunoscut este Topiltzin din Tulancingo sau Tuia,care în 987 e.n. părăseşte oraşul.în odiseea sa, Quetzalcoatl se opreşte la Cholula sauCholollan, una din cele mai importante metropole reli-gioase ale Mexicului, unde i se va ridica un templu, vizi-tat frecvent de pelerinii din Anahuac pînă la venireaspaniolilor, şi unde se practicau ritualuri sîngeroase, careimplicau jertfe omeneşti.în Tenochtitlan — Mexico, Quetzalcoatl era zeul tute-lar al clanului Yopica.Zeul vîntului şi inventatorul tuturor artelor.Despre Quetzalcoatl la FR. DIEGO DURÂN, Histâriade las Indias de Nueva Espafla y Islas de Tierra Ferme;SAHAGDN, Histâria..., cartea III, „Del principio quetuvieron los dioses" (cap. III—XIV); cartea VII, cap. V(cf. Histâria general..., Mexico, 1956, voi. II, pp. 264-5);C.A. BURLAND, The four Direclions of Time. An accountof Page One of Codex Fejervary Mayer, Santa Fe, NewMexico, 1950.Brasseur de Bourbourg crede că Quetzalcoatl este un prin-cipe toltec divinizat.ORDONEZ YAGUIAR (Hist. del Cielo y de la Tierra)vorbeşte despre un erou civilizator, asemănător lui Quet-zalcoatl, anume Votan, originar din Valum-Votan şicare întemeiază tribul Na-chan („casa şarpelui").în Popol Vuh, carte mayasă, Quetzalcoatl apare cu numelede Tepeu-Gucumatz.într-o legendă chineză, apare un personaj fabulos — Pangu— , fiinţă cu cap de dragon şi trup de şarpe, identic, aşa-266

dar, cu duhul Zhulong de pe muntele Zhongshan descristn Cartea munţilor şi mărilor [cf. YUAN KE, MiturileChinei antice, Buc, tr. rom., 1987, pp. 44—50),amintind de reprezentările lui Quetzalcoatl, ca şi Typhon,de altfel, din ţara arimilor, fiul lui Saturn, înfăţişat dedoctrinele teologice egiptene jumătate om — jumătatebalaur [cf. N. DENSUŞIANU, Dacia preistorică, Buc,Ed. Meridiane, ed. II, 1986, p. 127).75 Tzatzitepetl, lanţ de munţi (Mexic).76 Tărtăcuţă, tigvă sau ttlv, plantă legumicolă, anuală, dinfamilia cucurbitaceolor (Lagenaria gourda); tulpinatîrîtoare, flori albe, fructul alungit cu o umflătură ovoidăla un capăt.77 Vezi motivul „filirului", al „băuturii vrăjite" în cul-tura evului mediu european (E. R. GURTIUS, DENISDE ROUGEMONT ş.a.)Capitolul 478 Coatepec (coatl, şarpe; tepec, deal), oraş în statul Vera-cruz, lîngă Munţii Sierra Madre, ale căror creste — Teco-mates sau Tomasolapa — îl vor fi făcut pe Sahagunsă se gîndească la provincia sa natală.Capitolul 579. în tradiţia mezoamericană, apusul Soarelui nu esteperceput ca moarte, ci ca o coborîre a astrului în regiunileinferioare, în regatul morţii. Spre deosebire de alte mito-logii, Soarele străbate infernul fără să moară, de unde şicalitatea solară a vulturului în şamanism. în mitologiagreco-romană Soarele este identificat cu moartea; divi-nităţile lethifere sînt frecvente: Zeus, Athena, Apolo,Artemis, Ares (Marte), Hades (Pluton), Hecate, Perse-fona. Credinţa că „palatul Soarelui" este o locuinţă amorţilor poate fi comparată cu o legendă — transcrisăde Plutarli — , după care oamenii buni îşi petrec timpuldintre prima şi a doua moarte pe lună [cf. G.VAN RIJN-BERK, Le Tarot, Lyon, 1947); un alt analogon ar fi pala-tul lui Odin, unde walkiriile îi conduc pe eroi. în zonamitică românească, templul primitiv al lui Apolo hiper-boreanul, zeul soarelui, sau templul numit şi „MînăstireaAlbă" de Ia porţile Dunării, din Insula Leuce (Albă),precum şi sanctuarul cu soarele de ardezit de la Sarmize-getusa Regia (c. secolul al Vll-lea î.e.n.) constituie cores-pondenţi semio-mitici notabili [cf. N. DENSUŞIANU,Dacia preistorică, 1986, p. 106-l20; R. VULCĂNESCU,Mitologie românească, Bucureşti, 1987, pp. 114—117).GRIGORE G. TOGILESGU, Dacia înainte de romani,Buc, 1880, partea a 2-a, Ethnografia Daciei, passim.167

Capitolul 680 Tezcallipoca — rege din Tuia (Mexic), cunoscut caHuemac I (secolele al IX-lea — al X-lea).Zeul Tezcatlipoca are un posibil corespondent în imaginealui Cronos devorîndu-şi copiii sau a minotaurului, căruiala fiecare 3 ani i se jertfeau 7 băieţi şi 7 fete. O descriere,uşor indignată, a sacrificiului practicat de azteci, la BER-NAL DÎAZ DEL CASTILLO:,,... după ce sfîrtecau piep-tul unui sărman indian, cu nişte cuţitoaio lungi de obsi-dian, îi smulgeau inima ce încă mai bătea, pe care o ofe-reau drept jertfă zeilor, împreună cu sîngelelui cald. Apoi,îi tăiau coapsele şi braţele şi capul, cu care se îndopau lamari ospeţe, după aceea ţeasta o înfigeau în ţeapă, iarrestul trupului nu îl mîncau, ci îl dădeau la fiare". (Ade-vărata istorie a cuceririi Noii Spanii, Buc, Ed. Meridiane,1986, voi. II, p. 79).Agamemnon îşi sacrifică fiica, pe Ifigenia (Homer) etc.(v. Secţiunea a Ii-a cap. 7, 9, 10 etc).La capitolul „sacrificii umane" pot fi trecute şi luptelede gladiatori din Grecia şi Roma antică (cf. C. DANIEL,Civilizaţia feniciană, Buc, 1979, p. 253, sqq), precumşi „înmormîntările colective" din Sumer cu prilejul dis-pariţiei regelui sau reginei (C. L. WOOLEY, Les Sume-riens, Paris, 1930, p. 47; C. DANIEL, Civilizaţia sume-riană, Buc, 1983, p. 82).Sacrificii umane la moartea unei căpetenii se practicauşi în „Ţara Kuş" (G. DANIEL, Pe urmele vechilor civili-zaţii, Buc, 1987, p. 35), în Egipt (Imperiul Vechi), lasciţi sau în China antică (JAGQUES C-ERNET, Lumeachineză, Buc, Ed. Meridiane, 1985, voi. I, pp. 74—75).în insula Anglesey (vechea Mona), celţii sacrificau oamenipentru cunoaşterea viitorului (TACIT, Ann,. XIV, 30;D. BERCIU, Lumea cehilor, Buc, 1970, pp. 205- 206).81 areytos, cuvînt de origine caraibiană cu sensul de săr-bători, dansuri; în nahuatl, netotiliztli.Capitolul 782 Caesar vorbeşte în cărţile sale despre manechineleumplute cu oameni, „imrnani magnitudine simulacra'1 căroradruizii le dădeau focZeului cananeean Moloch (Melek), confundat adesea cuBaal, i se jertfeau copii prin ardere.în unele rituri irlandeze, regii sufereau o moarte sacrifi-cială prin foc sau apă. De altfel, ritualul sacrificării sau alflagelării simbolice a regelui sau a unui reprezentant alzeilor apare simultan sau separat în societăţi depărtategeografic: Mexic, Babilon, Africa sud-eritroeană (L. FRO-BENIUS, Le destin des civilisalions, Paris tr. fr. 1940,p. 154 ; PAUL RADlN,Hi'sî. delacivilisation indienne, Paris,tr. fr., 1953, p. 64 sqq.). Riturile de purificare prin foc263

stnt „rituri de trecere", caracteristice culturilor agrare şlsimbolizînd incendiile cîmpurilor, care se acoperă apoi daverdeaţă. în Popol Vuh, eroii gemeni, zeii porumbului,pier pe rug pentru a renaşte. Din cenuşa lor, amestecatăcu apă, se vor naşte din nou Soarele şi Luna.Zeul focului, Iluehueteotl, este reprezentat în codexuricu panaş surmontat de o pasăre albastră, un pectoral înformă de fluture şi un cîine. Pe bandoul central, două tri-unghiuri isoscolo întrepătrunse, simbolizînd apa şi focul,în hinduism, Agni, Indra, Stirya reprezintă focul lumiiterestre, intermediare şi celeste, la care se adaugă focul depenetraţie sau absorbţie (Vais hvanara) şi cel distrugător,în mazdeism focul este de natură divină. La druizi seaprindea „focul lui Bol" (1 mai).Buddhismul şi tantrismul vorbesc despre „focul interior".în doctrina creştină ca şi în credinţele populare româneştise celebrează „focul nou" (v. infra secţiunea a Ii-a,cap. 14).în ritualurile aztece inima joacă un rol central (v. secţi-unea a Ii-a, cap. 6, 7, 9, 10; secţiunea a IlI-a, cap. 14),ea implică „principi ui" regenerării, ca şi în mitologia greacă,de altfel: Zens înghite inima lui Zagreus, sfîşiat de titani,reuşind după aceea să-l facă să renască sub înfăţişarealui Dionysos.în India, inima (hridaya) este considerată Brahma-pura(locuinţa lui Brahma), identificată cu Prajâpati şi Brahma,în Huang-ti nei King, inima apare ca organ regal. De alt-fel, în China se identifică soarelui; atribuindu-i-se elemen-tul foc, ea se ridică pînă la principiul luminii (Su-wen).88 Pilozitatea facio-craniană fiind un atribut (simbol) alforţei, al virilităţii, smulgerea sau arderea firelor de păr(„jertfa părului") reprezenta în spaţiul mitologiei chineze(Tang-Victoriosul, Kan-tsiang), nord-americane (scal-parea), indică (v. Caldamuni) renunţarea la anumiteprerogative „profane", simularea „morţii" terestre ca ocondiţie a „renaşterii celeste" (v. secţiunea a Ii-a, cap. 6,8, 12; secţiunea a III-a, cap. 14).Capitolul 884 Uei tecuilhuitl — cuvînt format din ts, cuicailan, huitl85 Zeiţă ocrotitoare a porumbului crud.86 Roşul simbolizează dimensiunea nocturnă, femelă,centripetă, dar şi aceea diurnă, masculină centrifugă.Reprezintă focul central, legat de verdeaţa pămîntului,dar şi misterul, zonele sufleteşti.în regim iniţiatic, roşul are o semnificaţie funerară(v. infra).87 în cosmologia mexicană, „galbenul" este culoarea„pielii noi" a pămîntului la începutul anotimpului ploios.De aceea Xipe Totec (Domnul Nostru Jupuit) este şizeul bijutierilor (v. secţiunea a II-a, cap. 10). Laserbarea269

de primăvară, preoţii se îmbracă în piei vopsite în gal-ben, simbol al victimelor sacrificate.în panteonul aztec, Huitzilopochtli, războinicul victo-rios, zeul soarelui de la miezul zilei este zugrăvit în gal-ben şi albastru.Galbenul este — la azteci şi la chinezi — culoarea nor-dului sau a sudului. In tantrismul buddhist, galbenulcorespunde centrului-Rădăcină (Mulădhărachakra) şi ele-mentului pămînt (Ratnasambhava).Galbenul este atributul lui Mithra (Persia) şi al lui Apolo(Grecia).88 în Popol Vuh (maya-quichâ) cifra 4 este frecventă:4 creaţiuni succesive, corespunzătoare celor 4 sori, 4 epoci,simbolizate de 4 tigri stînd de pază.Indienii din America de Nord divizează spaţiul şi timpulîn 4 unităţi.Din epocile preistorice, 4 reprezintă solidul, tangibilul,sensibilul, terestrul.Există 4 vînturi, puncte cardinale, fluvii în Paradis,litere ale numelui divin YHVH (Iahve), fiecare dinelefiind embleme ale cîteunui trib (Y — om, H — leu,V — taur, H — vultur).Simbol al careului, decadei, tetrachtisului pitagoreic,4 — număr sacru în Vede — este semnul morţii şi al tota-lităţii.în tradiţia sufită există 4 porţi corespunzătoare celor4 elemente: cer, foc, apă, pămînt.Capitolul 989 Prinţul florilor; unul din cei treisprezece paznici aiorelor zilei.90 „Postul florilor". în Codex Vaticanus , floarea esteunul din cele 20 de semne ale zilei.Orizont comparatist: floarea este un semn al Florii de aurîn simbolistica tantrico-taoistă: unirea esenţei (tsing) şisuflului (K'i), a apei şi focului.Floarea reprezintă „elixirul vieţii", iar înflorirea întoarcereala centru, la unitate, (v. secţiunea a Ii-a, cap. 11).Capitolul 1091 Ritual al lunii Cuauhtli, analog ceremoniei pe caresumerienii o celebrau în luna zeului Zu-en („stăpînulcare cunoaşte"), numit şi Nana sau Innana, iar mai tîrziuAsimur. A cincisprezecea zi a lunii, denumită în akkadianăsepettu (sabbath), era o zi a veseliei, regilor şi jertfelorîn calendarul babilonian.în oraşul Ur aveau loc însemnate ritualuri dedicate zeilorlunii (C. DANIEL, Civilizaţia sumeriană, Buc, 1983,pp. 165-l66).Celtiberii venerau zeii anonimi în nopţile cu lună plină(Acte, 17, 23).270

Capitolul 1292 Ofrandele erau de mai multe feluri: de la ornamentareaidolilor şi a altarelor cu hîrtie decupată, de la aducereade mîncăruri sau tămîie pînă la sacrificiul (p'a chi, cuvîntyucatec însemnînd „a deschide gura") animal sau uman,diferenţiat şi el după cum celui ales i se smulgea inima,era decapitat, transpersat de săgeţi sau se autoflagelaprin înţepare cu spini de agavă.Capitolul 1598—94 Obsedat de moarte, aztecul ştia că este supustimpului, pe care îl concepea nu ca pe o entitate abstractăşi fluidă desfăşurîndu-se neîncetat spre a se împlini înveşnicie, ci ca pe o realitate vie, materială şi finită. Materiefiind, timpul aztec se uzează, îşi pierde energia, îndreptîn-du-se către alte cicluri sau către ultimul _; el, timpul, estefiinţa lucrurilor şi a oamenilor pe care îi impregnează cuprecaritatea sa.Totuşi, fluxul temporal nu este în mod uniform continuu;un sistem de calendare multiple definesc şi desemneazăfiecare din diviziunile (unităţile), temporale, determinîndu-lerevenirile şi combinaţiile. Aztecii cunoşteau trei moduride diviziune a timpului: 1 — un an solar de 365 zile,împărţit în 18 luni a cîte 20 zile, completate cu cîte 5 zile„goale", fără nume şi recunoscute ca nefaste. 2 — Uncalendar ritual sau divinatoriu (tonalpualli) — plasat si-multan cu cel dintîi — compus din 260 zile, bazat pecombinarea unei serii de 13 numere (de la 1 la 13) şide 20 de semne: cipaclli (crocodil), ecatl (vînt), calli(casă), cuetzpalin (şopîrlă), coatl (şarpe), miquiztli (moarte),mazatl (cerb), tochtli (iepure), atl (apă), itzcuintli(cîine), ozornatli (maimuţă), malinatli (iarbă), acatl (stuf),ocelotl (jaguar), quauhtli (vultur), cozcaquauhtli (vultur),ollin (mişcare), tecpatl (cuţit), quiauill (ploaie), xochitl(floare). Fiecare zi era desemnată printr-unul din acestesemne precedate de o cifră de la 1 la 13: 1 cipactli,2 ecatl, 3 calli... 13 acatl, 1 oceolll, 2 quauhtli, etc.A-ceeaşi combinaţie nu putea figura decît o dată de-a lungulcelor 260 zile din calendarul divinatoriu. împărţind 365de zile la 20 (numărul zilelor corespunzător fiecăreiadin cele 18 luni) rămîne un rest de 5 (echivalentul celor5 zile „goale"), astfel prima zi a fiecărui an solar se de-calează cu 5 diviziuni în raport cu anul precedent.Numai sînt în felul acesta decît 4 semne (20: 5) prin caresînt desemnaţi anii solari: acatl, tecpatl, calli, tochtli.Acelaşi semn însoţit de acelaşi număr nu revine decîtdupă (13 x 4) 52 de ani solari. Această perioadă constituieun ciclu a cărui săvîrşire poate marca sfîrşitul lumii.Pentru a îndepărta această catastrofă şi a asigura tre-cerea de la o eră la alta se oficiau mari ceremonii religioaseprecum „Focul nou" (moment celebrat şi de populaţiile271

din aria europeană!) şi „Legătura ariilor". 3 — Al treileamod de diviziune a timpului era reglat de planeta Venus.Ţinînd cont de faptul că un an venusian echivalează cu584 zile solare, astrologii azteci au calculat că timpulcelor trei „tipuri" de ani — venusieni, solari, divinatorii —ajunge să coincidă cu 37 960 de zile, fie numărînd 104ani solari, fie două cicluri a cîte 52 ani, perioadă numităde azteci ueuetiliztli — „bătrîneţea" (V. infra).Calendarul ritual are o dublă dependenţă: a— fatalitateadestinului. Viaţa mexicanului, ca şi a zeilor săi do altfel,este determinată de ziua de naştere, şi anume de semnulzilei şi de cifra care o precedă, de direcţia spaţiului căruiaîi este asociată, ca şi de trezena căreia îi aparţine, lacare se adaugă divinităţile şi direcţia spaţiului corespun-zător trezenei, semnul anului în care se află ziua şi, iarăşi,direcţia spaţiului care domină semnul anului, b.— Calen-darul ritual, dublat de cel solar, funcţionează ca un „me-mento mori": dezagregarea timpului se manifestă aproapematerial, ciclul de 52 de ani marcînd limitele existenţeitemporale. După 52 de ani, semnul cronologic folositiniţia] revine, toate denumirile posibile sînt consumate;cele 260 de binoame ale calendarului divinatoriu (20semne şi 13 numere) au „trecut" pe rînd prin dreptulcelor cinci zile „goale", care mărginesc anul solar. Ceicare se năşteau în aceste zile „nu contau"; zilele nefastedistrugeau semnele corespondente, denumirile se goleautreptat de conţinutul lor semantic, timpul se neantiza.Calendarul divinatoriu dirija şi ritma— se pare — mişca-rea prin care timpul, şi implicit omul, era vidat depropia-i substanţă.Calendarul solar îşi are originea în trebuinţele vieţiiagricole, reglate de ciclicitatea fenomenelor naturale, dareste totodată şi calendarul religios. Majoritatea lunilorpoartă numele ceremoniei care avea să fie celebrate înluna respectivă, iar succesiunea ceremoniilor o determinăpe aceea a sacrificiilor periodice în cursul cărora azteciivărsau sîngele victimelor încercînd să restituie univer-sului energia, care se consuma odată cu scurgerea tim-pului.Repere de mitologie comparată, în zona caldeeană;

anul lunar avea 12 luni (araj) de 28, 29 şi 30 zile şinumăra 354-356 zile.De origine caldeeană, calendarul egiptean divide timpulîn ani de 360 zile plus 5 complementare sau epagomene(v. supra, pentru comparaţie codul de corecţie a calen-darului la azteci), 36 decade şi 12 luni a cîte 30 zilefiecare. Ca şi aztecii, egiptenii aveau nume simbolice pentrulunile lor: Thoth, Paophi, Athir, Chaoiae, Tybi, Mechir,Pliamenoth, Pharmout, Pachon, Payni, Epiphi, Mesori.Calendarul ebraic era lunisolar, cel avestic lunar, ca şicel arab, chinez sau japonez.în Persia, timpul se afla sub 4 semne: taurul (Thura-vâkara), torentele (Adukana), focul (Athriyâdi) şi căl-dura (Garmajada).

v%

Similitudini se pot depista şi în zona Indusului, undetimpul se măsoară în ani siderali şi în luni solare. Cele3 epoci fundamentale — epoca de aur [Kritayuga —1 728 000 ani), de argint (Tretayuga — 1 296 000 ani),aramă (Dvaparayuga — 864 000 ani) şi fier (Kaliyuga —432 000 ani) - însumau 4 320 000 ani (Mahayuga). 71de Makayugas plus un crepuscul de 1 728 000 ani echi-valează cu o marantara plus o auroră de 1 728 000 sauun Eon sau Kalpa, care are 4 320 000 000 ani, o kalpafiind egală cu o zi a lui Brahma.Capitolul 1695 Mitologia focului, ale cărui funcţii ritualice sînt reduc-tibile practic la două — substitut al soarelui (echivalentsau „furat" din soare, pars pro toto) şi, implicit, regeneratoral său—, se constituie,de fapt, ca mitologie regională,integrată în mitologia solară. în Insula Lemnos, în Greciaantică, o dată pe an se stingeau focurile şi timp de 9 zile—în care aprinderea focului se afla sub regimul interdicţiei—se aduceau jertfe morţilor şi puterilor infernale. „Foculnou" — simbol al renaşterii vegetale şi umane — adusapoi din Insula Delos [Revuedes traditions pop ulaires, 1912,466; SEXTI POMPEI FESTI, De verborum significalu;Odiseea, IX). Un ritual similar la tribul wadai din Africa(Bevue des traditions. . . loc. cit. p. 446).Celţii puneau focul în legătură cu echinocţiile de primă-vară şi de toamnă ca şi egiptenii şi aztecii, de altfel, carecelebrau sărbătoarea numită „naşterea toiagului solar":pentru că astrul scăpata în fiecare zi pe cer, iar luminaşi căldura scădeau, se presupunea că era nevoie să fiesprijinit (J. G. FRAZER, Le rameau d'or, La maîtrisemagique du soleil, Paris, 1923, pp. 72—73 ; v. SAHAGUN,cap. 2, „Zămislirea Soarelui").La 1 martie, vestalele romane aprindeau de la soare „foculveşnic"; vechii greci executau aceeaşi operaţie cu ajutoruloglinzii sau a unui cristal (of. PLUTARCH; v. J. BAL-TRUSAITIS, Oglinda, Buc, trad. rom. 1983).Românii celebrau pe culmile dealurilor cultul solar legatde începutul primăverii, numit „Alimori"; Tache Papahaginotează un obicei similar la „Părăsemi" (Din folklorulromanic şi cel latin, 1923, p. 61 j. Ritualul focului avea locşi de sfîntul Gheorghe cînd înceta „iernatecul", sărbătoarecomparată de D. A. Vasiliu cu ziua Paliliilor ţinută înmare cinste în Roma antică, precum şi în Grecia, Persiaşi India. (D. A. VASILIU, Focul viu In datinile poporuluiromân in legătură cu ale altor popoare, Casa scoalelor,1943, p. 25; SIMEON FLOREA MARIAN, Sărbătorilela Români, Buc, 1898, voi. III, p. 226). Ritualul foculuise celebra, la noi, de asemenea, pe 24 iunie (Sînzienele sauDrăgaica) şi toamna, cînd se aprindea „focul lui Sumedrusau Sâmedru" (ELENA NICULIŢĂ-VORONCA, Datinile273

fi credinţele populare româneşti, Cernăuţi, 1903, I, partea V,pp. 1198 sqq, 1204 sqq; T. PAMFILE, Sărbători de toamnă,1914, pp. 63—65; A. GOROVEI, Credinţe şi superstiţiiale poporului român, 1915, p. 18).Ţăranii francezi făceau de Saint Jean o coIoană din rămurelede salcie, peste care — după ce o ungeau cu substanţeinflamabile — aruncau cu şerpi vii; aceştia se încolăceauspre vîrf şi apoi cădeau la pămînt (W. MANNIIARDT,Wald-und Feldkulte, I, pp. 515—516; Revue des tradi-tions... loc. cit., voi. 27, pp. 140, 470).Focul are funcţia de agent purificator la români (oamenişi animale sar la anumite sărbători peste focurile aprinsespre a alunga bolile) şi la populaţiile semite, care de săr-bătoarea Purim, atît în Babilon, cît şi în Elam (cf. Dicţio-narul Aruch), ardeau chipul demonului Aman; v. şi„focul lui Moloch"; ritualuri similare în Egipt, India,Franţa, Germania {cf. W. MANNIIARDT, op. cit., II,cap. VI, pp. 302-308).La greci, ca şi în mitologiile Americii precolumbiene, existăo zeiţă — a vetrei, identificată uneori cu vatra însăşi —Hestia (HESIOD, Theogonia); masa Bestiei se înfăţi-şează ca o „imitaţie a pămîntului", iar tronul ei este„tronul central al cosmosului". De altfel, după pitagoreici,hestia kosmo este pămîntul pus în mişcare de focul centralal universului.La Troia se celebra cultul cabirilor („cei care ard").Grecii, ca şi sacerdoţii azteci, mai tîrziu, obţineau foculprin frecarea unei bucăţi de lemn de esenţă tare (laur) înorificiul practicat într-un fragment lemnos de esenţămoale (iederă, clematită, stejar, cîrmîz, tei). Operaţia,numită de romani ignaria, este „încifrată" în numele luiPrometeu, care provine de la Pramaiha, Pramathyus,adică „cel care obţine focul prin frecare". „Ritualul aprin-derii", descris şi de Sahagun, îl aflăm, de asemenea, întextele vedice, care numesc bastonul folosit la frecare„Pramantha" (cf. KUHN, BANDRY ş.a.).In Cambodgia se alegea un „Rege al focului", care locuiasuccesiv în 7 turnuri de pe 7 munţi; de el depindea soareleşi sfîrşitul lumii (FRAZER, op. cit., pp. 10l-l22).Credinţe similare la români: „Focul e mare putere, e aldoilea după Dumnezeu, el ţine cerul. Văzduhul pe caresboară pasărea e foc" (ELENA NICULIŢĂ-VORONCA,op. cit., I, pp. IV-V, 1200 v. şi NICOLAE DENSU-ŞIANU, Chestionar, manuscris Academia R.S.R. 2/444).Pentru relaţia soare-foc semnificative sînt, de asemenea,interpretările folclorice ale discursului oniric: „Soarelede-l visezi, e foc" (ELENA NICULIŢĂ-VORONCA,op. cit., p. 1215) sau „Dacă cineva visează că arde undeva,e semn că a doua zi va fi zi cu soare" (A. GOROVEI, op. cit.,p. 121); v. pentru completare SAHAG1ÎN, supra, sec-ţiunea a Ii-a, cap. 2 şi 7.2T4

Capitolul ii96—97 Deşi Sahagun reţine numai efectele malefice aleplantelor, aztecii — ca şi alte popoare — cunoşteau neîn-doielnic şi plante benefice (pe lîngă porumb) cu funcţiiterapeutice. Astfel—deschidem aici o perspectivă compa-rativ-istorică, argument la ipoteza noastră! — vechiiindieni credeau că bolile se pot vindeca prin aruncarealor pe arborii fructiferi, pe stejar sau soc. O credinţăanaloagă la germani, veneţieni, valoni, slavi şi români(A. WUTTKE, Geschichte des deutschen Volkseberglaubensder Gegenwart, Berlin, 18G9, pp. 300, 309, 398 ; E. MEYER,Deutsche Volhshunde, Strasbourg, 1898, p. 265;MONSEUR, Le Folklore Wallon, Bruxelles, f.a. p. 24;FR. KRAUSS, Volksglaube und religioser Brauch deSud-Slaven, Munstcr, 1890, p. 35; P. SEBILLOT, Cou-tumes, Iraditions populaires de la Haute-Brelagne, col.„Litte\ratures populaires de toutes Ies nations", I, pp.58-60; RAOUL DE LA GRASSERIE, Des religionscomparâes au point de vue sociologique, Paris, 1899, p. 123sqq.; ANGELO DE GXJBERNATlS,Mythologie des plantes,Paris, 1878, I, p. 113 sqq; GH. F. CIAUŞANU, Super-stiţiile poporului român In asemănare cu ale altor popoarevechi şi nouă, Buc, Socec, 1914, pp. 243—244, 265).98 „Botanica astrologică" şi „mineralogică" — ale căreiînceputuri sub formă de ierbare şi lapidarii datează celpuţin de pe vremea lui Bolos din Mendes (c.200 î.e.n.) —atribuie anumitor zei diverse plante sau pietre preţioase(BIDEZ-CUMONT, Les mages hellenises, I, p. 194;L. FESTUGIERE, VAstrologie, pp. 137 sqq, 195 sqq).Astfel în magia greco-egipfeană, zeii erau invocaţi prinnumele plantei sau al copacului (E. R. DODDS, Dialec-tica spiritului grec, trad. rom., Buc, Ed. Meridiane, 1983,pp. 329—330). Un studiu comparatistic al superstiţiei arduce probabil la reconstituirea unui fragment din magiaaztecă.99 Suflul (pneuma), suflarea sînt elemente frecvente însintaxa superstiţiei la multe popoare. Astfel în Romaantică se credea că suflatul în frunte este vindecător, încaz de guturai sau tuse (PLINIU CEL TÎNĂR, XXVIII,60). Actul magic al „suflării" va supravieţui în credinţeleromânilor: în descîntecele „de deochi", duhul răual bolii este alungat prin suflarea în faţa bolnavului (cf.rev. „Ion Creangă", Bîrlad, an IV, p, 82). Tot la românise credea că peste apa adusă de la fîntînă — pe vreme denoapte — e bine să sufli şi să torni de trei ori în foc din easpre a nu fi „şoimănit", „pocit", (GH. F. CIAUŞANU,op. cit., p. 241). Pe scurt, „suflarea" are funcţie purificatoare.100 Pentru azteci porumbul era sacru; în mod similarvechii chinezi considerau grîul un dar ceresc (A. D. GU-BERNATIS, op. cit., I, p. 158).Ritualul vechilor arabi, ca şi misterele de la Eleusis sebazau pe cultul grîului (Ibidem, p. 163). De asemenea,pentru românii de demult, grîul este „ceva sfînt": „Grîul27S

l-a dat Dumnezeu. Pe grîul de vară este scrisa faţa Dom-nului Christos: ochi, nas, gură". (ELENA NICULIŢĂ-VORONCA, Datine ţi credinţe populare româneşti, Cer-năuţi, 1903, pp. 132 — 133). Ţăranul francez are aceeaşicredinţă (P. S^BILLOT, op. cit., II, p. 329).101 Superstiţia legată de „căderea boabelor pe jos" are,fără îndoială, atît o explicaţie economică (interdicţiarisipei dată fiind valoarea cerealei pentru supravieţuireacomunităţii), cît şi una magică ţinînd de caracterul sacrual plantei (v. supra). în anumite zone etno-grafice, exista şi la români o asemenea interdicţie:„fărămiturile să nu le arunci, ci să le dai pe foc" (GH. F.CIAUŞANU, op. cit., p. 305). Tot la români, în zonaVîlcea, se obişnuia — ritual agrar semnificativ pentruvaloarea economică a respectivei cereale — ca ştiuleţii(cocenii) porumbilor „curaţi", pregătiţi spre „a se pune-npămînt", să fie duşi la ffntînă; numai astfel puteau eisă „aibă parte de ploaie" la vreme (GH. F. CIAUŞANU,op. cit., p. 207).102 masamorra, băşică formată în partea posterioară acopitei cailor, cauzată de umezeală şi noroi.103 în anumite regiuni din România, buricul copiluluise păstra „pînă la al şaptelea an şi dacă alunei îl poatedesnoda e semn că va fi deştept" (A. GOROVEI, Credinţeţi superstiţii ale poporului român, Buc, 1915, p. 38);„proba" are şi alle variante: copilul „se uită prin el (prinburic n.n.), ca să se facă îndemînatec şi să poată face ceva vedea" sau îl aruncă „peste ogoare primăvara". în.Bucovina, buricul se leagă „cu o aţă de cînepă de toamnă,şi nu de vară, căci se crede că'n altfel acei copii nu voravea urmaşi, aşa cum cînepa de vară nu are sămînţă"(Ibidem). Dacă femeia aztecă freca încheieturile copilu-lui cu cenuşă ca să-l ferească de rele, în Asia Mică femeiacare născuse de curînd n-avea voie să se ducă pe la vecinicu copilul decît după ce îi punea o bucată de pîine peinimă spre a îndepărta duhurile rele (CARNOY ET NI-COLAÎDES, Traditions populaires de l'Asie mineure,col. „Litteratures populaires de toutes Ies nations", f.a.,pp. 310, 340).Lehuzaeste tabu la multe popoare. Astfel, la vechii evrei,ca şi la australieni, eschimoşi, tahitieni, francezi, germani,români, lehuzele erau considerate „necurate", avîndinterdicţie de a se duce la fîntînă, de a frămînta pîine etc,pe timp de 40 de zile în Grecia şi Asia Mică (WUTTKE,op. cit., p. 356; SEBILLOT, op. cit., t. XXIII, p. 20;CARNOY, op. cit., p. 308; GH. F. CIAUŞANU, op. cit.,p. 380). De asemenea, grecii credeau — ca şi aztecii, dealtfel, după cum reiese din descrierea „situaţiei magice" —că şi femeile care se atingeau de lehuze devin „tabuate"(EURIPIDE, Iph. Taur., 374; PORPHYR, De abst.,IV, 16;DIOGENES-LAERTIU, Vieţile..., VIII, 33 sqq).în unele zone ale României, femeia aflată la „soroc" saula „fire" nu trebuia să se uite nici la soare pentru că ÎI.spurcă" (GH. F. CIAUŞANU, op. cit., p. 322; SIMEON276

FLOREA MARIAN, Naşterea la români. Studiu etno-grafic, 1892, p. 127).104 Cenuşa — reziduu al combustiei — simbolizează lamulte popoare moartea, penitenţa, întoarcerea la origini.Legată de foc şi uscăciune, este asociată în ExtremulOrient cu principiul yang (jad, aur, soare).In Vetus Testamentum, cenuşa are drept conotaţii sufe-rinţa, doliul, remuşcarea; un cîmp semantic similar înChina: apariţia cenuşii în vis prevesteşte moartea.La maya-quichâ, cenuşa are funcţii magice, legate degerminare şi întoarcere ciclică la viaţă: eroii gemeni dinPopol Vuh se transformă în cenuşă înainte de a învia.La populaţia muisca (chibcha), preoţii aduc ploaia pre-sărînd cenuşă pe vîrful munţilor, spre deosebire de vechiichinezi, care stăvileau inundaţiile folosind cenuşa detrestie.105 La multe popoare, există credinţa că zgomotulpoate speria şi îndepărta duhurile rele. în India, brah-manii trăgeau clopotele înainte de celebrarea sacrificiuluipentru zoii casnici spre a alunga duhurile potrivnice(E. SAMTER, Geburt, Hochzeit und Tot, Loipzig, 1911,p. 63. nota II).La români, dangătul clopotului îndepărtează duhurilefurtunii, trăznetului, secetei şi goneşte vîrcolacii, care„mânîncă" luna sau soarele.Ritualuri analoage la macedoneni („Revista pentru istorie,arheologie şi filologie", II, p. 422), norvegieni (E. SAM-TER, op. cit., p. 39), în Scandinavia, Germania de Nord,Tirol şi Oberpfalz, Umbria (Ibidem, pp. 39—40).106 Spre deosebire de azteci, pentru strămoşii noştripiatra era simbol al tăriei şi sănătăţii, talisman împo-triva duhurilor rele. Cînd faci un lucru pentru primaoară — se spunea — „trebuie să bagi o piatră în gură"(GH. F. CIAUŞANU, op. cit., p. 295). Obiceiul ar puteasă-şi aibă sorgintea într-un mit, înregistrat de Ovidiu,conform căruia după potop, pămîntul a fost repopulatcu pietre metamorfozate în oameni (Metam., I, VIII).Arabii idolatrizează „piatra neagră" — Kaabăh' — de laMecca, iar indienii venerează jadul.107 La populaţiile din Haute-Vosges, laba stîngă a uneipisici negre este folosită ca talisman (SAUVE, Folklorede hautes Vosges, col. „Litte>atures populaires de toutes'Ies nations", f.a., p. 348).în vechea Serbie se credea că oasele de dine, pisică,liliac, bufniţă, ţinute asupră-ţi aduc noroc cînd mergila tîrg (KRAUSS, Volksglaube, loc. cit., p. 147).La germani, frînghia unui spînzurat se considera aducă-toare de noroc (A. WUTTKE, op. cit., p. 219 sqq).108 La greci şi romani, orice lucru ros de şoareci eranecurat şi de rău augur (v. Caracteres de Theophraste,trad. La Bruy&re, Paris, ed. Schweighaeuser, 1861, pp.496—497). în acest sens, Cicero scrie: „Nos autem italeves atque inconsiderati sumus, ut si mureş corroserint277

aliquid, — quorum opus hoc unurn, — monstrum putetnus"[De Biv., lib. II, cap.XXVII).La germani şi la alte popoare, apariţia şoarecilor pe cîmpvesteşte război, foamete, nenorociri (A. WUTTKE, op.cit., pp. 188-l89).109 In veacul al XVI-lea, credinţa în puterile malefice alevrăjitorilor este generală. în fiecare an, tribunalele judecămii de procese de vrăjitorie, atît în Europa, cît şi în NouaSpanie. Apar demonologii, specializaţi în descoperirea şi„dezamorsarea" acestor deţinători de puteri... supra-naturale, care sînt cauza tuturor bolilor — alienare min-tală, epilepsie, tulburări convulsive, isterie —, putînddesigur — după cum amănunţit se precizează în proceseleverbale ale interogatorilor — să se preschimbe în păianjeni,muşte, şopîrle, şobolani, cocoşi, pisici, lupi etc. (R. MOUS-NIER, Les XVIe et XVIle siecles. La grande mutationintellectuelle de l'humanilâ, Paris, 1961, p. 34). „Nebuniacolectivă", declanşată în vidul creat prin dispariţia cor-pului sacerdotal mexican, altfel spus, formele degradateale religiei poli teiste, combinate cu superstiţiile populare,proliferează, metamorfozîndu-se monstruos. Aşadar, „re-naşterea" fenomenului psiho-social al vrăjitoriei este oconsecinţă, afirmă istoricii şi sociologii, a Conquistei —primul gest, de pildă, al lui Cortes pe platforma templului(teocalli) din Tenochtitlan a fost să doboare idolii; maitîrziu, idolii vor fi incineraţi în solemne autodafeuri decătre episcopul de Zumârraga, iar templele transformateîn „cariere" de materiale de construcţii pentru catedrale— şi a evanghelizării. Este celebru cazul lui Martin Oce-lotl, din Tetzcuco — bine cunoscut de Sahagun —, carebotezat în 1525 de către „cei 12", va fi judecat de Inchi-ziţie în 1536 pentru o serie de delicte, precum idolatriaşi vrăjitoria (Procesos de Indios idolatras y hechieros, in„Publicationes del Archivo General de la Nacion", Mexico,1912, t. III, pp. 17—23, 31 — 51; Indice del ramo de In-quisicidn, in „Archivo General de la Naci6n", t. II, nr. 10,1539; J. TORIBIO MEDINA, Histâria del Tribunal delSanto Oficio de la Inquisicidn en Mexico, Mexico, 1952).110 întrebuinţarea cuţitului, sapei sau a altor unelte oriarme din metal împotriva influenţei duhurilor rele poatefi interpretată ca metamorfoză a vechiului cult al securii,practicat între alţii şi de egipteni, greci, precum şi depopoarele din centrul Africii (A. BROS, Religion despeuples non-civilises, Paris, 1912, p. 286; GH. F. CIAU-ŞANU, op. cit., pp. 234—235). La români, „descîntul deMuma-Pădurii", de spaimă la copiii mici se face cu aju-torul securii.La slavi, pe timp de furtună şi grindină se scot afarăinstrumentele de tăiat — securi, sape — pentru ca duhul(vrăjitorul), care însufleţeşte fenomenul natural respectivsă se taie în ele (FR. KRAUSS, Slavische Volksforschun-gen, Leipzig, 1908, p. 103). Un ritual similar, la germani(A. WUTTKE, Geschichte des deutschen Volksaberglauiensder Gegenwart, Berlin, 1869, p. 83) şi români [Şezătoarea,278

an II, p. 194), care înfig în pămînt o seceră sau o secure.Din regimul aceleiaşi semantici mitice, face parte şi obi-ceiul vechilor japonezi de a pune pe cadavrul morţiloro sabie goală spre a îndepărta duhurile rele (LAFCADIOHEARN, Totenfeier in Japan, 1906, n. 30; E. SAMTER,op. cit., p. 45); folosirea „fierului" cu funcţiuni apotropaicese întîlneşte la hittiţi (v. Glndirea hiltită In texte, studiuintroductiv C. DANIEL, traducere, notiţe introductiveşi note Athanase Negoiţă, Buc, 1986, p. 150) şi la traci(cf. P. COVISSIN, Le dieu-ipee de lasili-Kaia el le cultede Vipie dans VAnliquiti în „Revue archăologique" V,27, 1928); obiceiul vechilor turci de a pune pe pîntecelemortului un cuţit, ca şi cel al silezienilor, care puneauîn sicriu o secure grea pentru ca spiritul mortului să devinăinofensiv (E. SAMTER, op. cit., p. 46) sau al norvegie-nilor, care înfigeau o secure ori alt instrument de fier înuşa casei sau a staulului spre a fi păziţi de vizita morţilorla Crăciun (F. LIBRECHT, Zur Volhskunde, Heilbronn,Heninger, 1897, p. 311). De consultat, de asemenea,cu folos: LENORMANT, La magie chez Ies Chaldiens etIes origines accadiennes, 1874; M. GASTER, Literaturapopulară, 1893, pp. 403-429; S. FL. MARIAN, Vrăji,farmece si desfaceri în „Anal. Acad. Rom.", seria II,t. XV, extras, 1893; IDEM, Desclntece poporane române,Suceava, 1886, passim; P. GARAMAN, Studii de folclor,voi. II, ed. FI. Săvulescu, Buc, 1988, pp. 27l-379.SECŢIUNEA A IlI-aCapitolul 1111 Structura socială aztecă avea forma unei „piramide"... orizontale: în vîrf, un şef suprem — tlatoani („cel carevorbeşte") —, secondat în conducerea organizaţiilor mili-tare şi administrative de o serie de demnitari — tecuktli(„seniori"). O ierarhie — paralelă celei „profane" — licuprinde pe preoţii lui Hmtzilopochtli şi Tlaloc pînă lapreoţii templelor de cartier sau la mulţimea de slujitoriafectaţi diverselor culte, cum sînt, de pildă, cei 400 care-islujesc pe zeii beţiei. O altă categorie, la fel de impor-tantă ca tecuhtli, sînt neguţătorii, stăpînii comerţului:traficanţi, spioni, soldaţi, ei constituiau avangarda arma-telor aztece. Artizanii, consideraţi moştenitorii toltecilor,care construiseră ansamblul religios de la Tuia, consti-tuiau o altă corporaţie, fără să aibă însă vreun rol politic,religios. Mai jos — macehualtin (sg. macehualli), adicăţăranii, vînzătorii de apă şi ierburi, de grîne, pe scurtmarea masă. La marginea societăţii erau cei care îşipierduseră libertatea în urma unei pedepse — ilatlacotin(sg. tlacotli), „paria", cu un statut juridic apropiat de alsclavilor. Tlatoani au drept de viaţă şi de moarte; i se279

datorează respect, supunere şi teamă din partea supuşilor;la masă i se pun dinainte trei sute de feluri de mîncare,niciodată mai puţin, vesela fiind aruncată îndată dupăîntrebuinţare, ca şi îmbrăcămintea, de altfel, care nu sefoloseşte decît o dată. Pe de altă parte, tlaioani are deîndeplinit ritualuri dintre cele mai dureroase (găurirealimbii, a urechilor, macerări etc), la care se adaugă pe-rioadele de singurătate consacrate rugăciunii şi meditaţiei.Fiind „cel care vorbeşte" (tlatoani), posesor al cuvîntului,deci, el trebuie sâ-şi păstreze coerenţa, unicitatea, puri-tatea. Frica de autosacrificiu — şi istoria înregistreazădouă cazuri celebre: cel al împăratului Tizoc („însînge-ratul") care a domnit între 1481 — 1486 şi a fost otrăvitde sfetnicii săi, deoarece se arătase nedemn de înalta samisiune, şi cel al lui Motecuhzoma al II-lea 1 —, prin urmare,nerespectarea datinilor, primejduieşte unitatea cuvîn-tului şi întreaga arhitectonică a civilizaţiei, întemeiatăpe logos. Autoritatea, nedecurgînd abstract din posesiaunei funcţii sau demnităţi, ci din conformitatea condi-ţiilor cu discursul pe care fiecare trebuie să-l garanteze,se bazează pe merit, care prevalează asupra sîngelui sauaverii, ceea ce duce la deschiderea şi mobilitatea struc-turii sociale. Astfel ierarhia este mai degrabă constituităorizontal din domenii juxtapuse şi comunicante decîtvertical.Modul de alegere a împăratului demonstrează şi el cumrealizarea actului se supune cuvîntului care îl desem-nează. La azteci puterea nu se putea nici moşteni, nicidobîndi prin elecţiuni, ci printr-un consens special: dupămoartea împăratului, notabilităţile se strîngeau într-unloc anume şi, îndeplinind ritualul obişnuit în astfel decazuri, divinitatea le revela în cele din urmă, după ezi-tări şi îndoieli, numele aceluia care avea să primeascăaprobarea unanimă.Numai refuzul pluralităţii verbale, imperativul consensu-lui — care singur face posibilă apariţia cuvîntului (însens de „logos"), generator al puterii—, altfel spusnumai unicitatea verbului constituia condiţia existenţeiacţiunii şi a fiinţei. Logosul multiplu, eterogen declan-şează haosul, probă — Conchista, cînd intervenţia cu-vîntului diseminat, „plural", distruge verbul întemeietor,autoritatea imperială dizolvîndu-se şi ea.Pentru a plasa această structură socială în orizont com-parativ-istoric, menţionăm că în „Ţara Kuş" este alesrege cel mai înalt şi mai puternic (HBRODOT, Istorii,III, 114, 20). Diodor din Siciîia afirmă că preoţii alegdintre candidaţii la tron pe cei mai destoinici, dar dintrealeşi este proclamat ca suveran cel pe care îl arată —în cursul unei procesiuni — statuia lui Amon, zeul supremla kuşiţi (Biblioteca istorică, III, 5; CONSTANTINDANIEL, Pe urmele vechilor civilizaţii, Buc, 1987,pp. 33-34).în Mexic, suveranii azteci îşi afirmau sacralitatea prinrituri/mituri, ale căror mecanisme erau similare celor280

dm Egiptul faraonic, din Roma cezarilor sau din Meso-potamia (v. sărbătoarea anului zagmuk, cînd se celebra„ziua ispăşirii" regelui, ca şi căsătoria sacră a acestuiacu o preoteasă, întruchipare a zeiţei Innana).Autoritatea „paternă" a împăratului aztec nu se deosebeamult de aceea a lui Acoka, pentru care „orice om eracopilul său" (J. BLOCH, Les inscripţiona d'Acoha, loc.cit., p. 137).La geto-daci în fruntea triburilor şi a uniunilor de triburise afla un şef militar ce împărţea puterea cu căpeteniareligioasă (IORDANES, De Getarum sive Goltorum ori-gine el rebus gestis,ed. A. CIoss, Stuttgart, 1861, X, 65).în Geografia sa, STRABO vorbeşte despre „marea stă-pînire" a regelui Burebista (VII, 3, 11) şi despre „autori-tatea pe care şi-a arogat-o acesta asupra poporului său",expresia referindu-se desigur la puterea de stat pe care oexercita „cel din Iii şi cel mai mare rege din Tracia",după cum sună inscripţia ce-l omagiază pe Acornion(E. KALINKA, Antike Denhmăler in Bulgarien, înSchriften der Balkan Komission, Viena, 1906, nr. 95,p. 85, sqq).La celţi, regele era ales în cadrul unei adunări (airecht,oenach). Alegerea depindea de somnul profetic al unuipreot, căruia — după ce consumase cea mai mare partedintr-un taur — trebuia să-i apară în vis persoana mar-cată, de „semnul taurului" (tarbfess), viitorul rege.întronarea avea loc pe piatra regală (Lia Fail), de pecolina ostaticilor din Tara. Ultimul ritual cuprindea ocăsătorie sacră (hieros gomos) a regelui cu pămîntulstrămoşesc, întruchipat de o tînără fată. _(D. BERCIU,Celiii, op. cit., p. 156 sqq). Un ritual similar, la vechiiindieni (asvamedha).112 Michoacan, zonă la est de Mexico, situată în parteacentrală a confederaţiei.în antichitate forma unul din cele mai puternice regatedin Mexic, superior Imperiului aztec. Se întindea dininima Anahuacului, de-a lungul rîului Zacatolân, urmîndcoasta Pacificului pînă la Mazatlân. Printre primeletriburi care s-au aşezat aici au fost parapecii sau tarascii.La venirea chichimecilor, Michoacanul avea deja o civi-lizaţie „înalta". Spaniolii vor cunoaşte însă o regiunedivizată în mai multe „seniorii": Pâtzcuaro, Coyucânşi Tzintzuntzan.Regii din Michoacan, după P. Forel: Iri-Ticamă, primulrege chichimec (1201); Sicuirache, fiul precedentului{1202—1290); Povacume' şi Veapeani (m. asasinat 1360);Taricuari (1400); după împărţirea „imperiului", Hicipândevine rege în Coyucân, Hicîicach6 în Pâtzcuaro, Tan-gonxoân I în Tzintzuntzan (1430); el uneşte regateleZizis şi Pandacuarâ (1460); Sihaunga va termina forti-ficaţiile, distruse mai tîrziu de spanioli; Tangoxoân alII-lea, supus de spanioli.281

Din 1539, istoria Michoacanului se confundă cu cea aMexicului.Dioceza de Mexico este fondată în 1536, primul episcopfiind Vasco de Quiroga (1538-l565).Capitolul 3113 Gîndirea aztecă se întemeiază pe analogie, — prin-cipiu activ care animă obiectele puse în relaţie integrîn-du-le într-un ansamblu mental, modificîndu-le funcţiilesemnificante — fapt care îi permite stabilirea şi modu-larea raporturilor între verb, memorie şi acţiune. Cuvîntulfloare (xochitl), de pildă, generează un cîmp semanticde o mare complexitate, ale cărui determinabile ţin demai multe registre (valori morale, estetice, psiho-afective,sociale etc): frumuseţe, bucurie, fericire, sînge, moarte.Lexemul soare (tonatiuh) trimite la un adevărat „dic-ţionar" analogic: vultur, sînge, jertfă, război, viaţăreligioasă. Fiecare semnificaţie convoacă un soi de sem-nificaţii care sînt toate prezente simultan în discurs,îmbrăcate unele în altele: descrierea unei cîmpii acope-rite de flori şi de fluturi poate fi o metaforă şi pentru uncîmp de bătălie. Specialiştii consideră că spaţiul mentalaztec se configurează după o topologie astructurală,realul fiind „prins" în cuvînt, acesta din urmă, la rîndulsău, neputînd fi disociat de mişcarea spiritului carel-a generat. Pentru un indian mexican semnificaţia se naşteînlăuntrul semnului, semnificatul există numai prinsemnificant, de unde importanţa retoricii, a discursului,care stabileşte conceptele, instaurează faptele, constituieviziunea asupra lumii. în fond, ţinînd cont de „cultul"memoriei, practicat de azteci, şi de faptul că fiecăruiprilej important îi corespundea un anume discurs, sepoate vorbi nu numai de retorică, ci — mai mult — deun adevărat rit; de cîte ori stabilitatea societăţii aztece,principiile ei fundamentale erau „ameninţate" — cuocazia naşterii, morţii, a unui sacrificiu, căsătorii saua „ungerii" unui nou suveran, pronunţarea discursuluiritual potrivit asigură identitatea temeiurilor folosindformulele acestora.Discursurile pline de metafore (grandes palabrerlas), fiecă era vorba de discursurile oficiale ale suveranilor,numitetlatoani (de la tlatoa, a vorbi) sau de discursurile didacticeale bătrînilor (comparabile cu „didahiile"lui Antim Ivi-reanu, ori cu „învăţăturile" lui Neagoe Basarab I) adunateIn Huehuetlatolli, aveau o funcţie mediatoare între poporşi guvernanţi, între înţelepciunea ancestrală şi aspiraţiatinerei generaţii, jucînd astfel un rol deosebit de impor-tant în viaţa socială a Mexicului de dinaintea Conquistei(ANGEL MARIA GARIBAY, Histâria de la literaturanahuatl, Mexico, 1953, t. I, cap. VIII), (v. secţiunea a IlI-a,cap. 2, 11, 19, 20, 22, 25).282

Capitolul 4114 în Mezoamerica, turcoaza este pusă tn relaţie cufocul şi soarele. Astfel, soarele — zeu al războiului —alungă la trezire luna şi stelele avînd drept arme şarpelede turcoaze, identificat focului şi razelor. La azteci, zeulfocului — Xiuhtecuhtli este stăpînul turcoazei, iar Huit-zilopochtli, zeu al războiului, supremă divinitate solară,este „prinţul turcoazei".115 La azteci, fluturele este simbolul sufletului saual suflului vital, care iese din gura celui aflat înagonie. Un fluture printre flori simbolizează sufletulrăzboinicului căzut pe cîmpul de luptă. Războiniciimorţi însoţesc soarele în prima jumătate a cursei sale vizi-bile, apoi se întorc pe pămînt sub formă de colibri saufluturi (v. cap. 5 despre „Război"). Asocierea fluture-focera frecventă în reprezentarea zeului focului: astfel, unpectoral se numea itzpapalotl, adică „fluture de obsidian",obsidianul ca şi silexul fiind o piatra de foc. Cînd soareleintra în Casa Vulturilor sau Templul Războinicilor era figu-rat printr-un fluture. La azteci, fluturele simboliza, pe deo parte, focul solar, diurn, şi, pe de altă parte, foculchtonian, ascuns, legat de noţiunea de sacrificiu, moarte,înviere. în gliptica aztecă, fluturele constituie un sub-stitut al mîinii, este semnul numărului 5 şi al CentruluiLumii. Credinţe asemănătoare la greco-romani (v. frescelede la Pompei), la populaţiile turce din Asia Centrală,aflate sub influenţa iraniană.116 Pentru a se întîlni cu Cortâs, Montezuma va venipurtat în litieră. Sprijinit apoi de mai mulţi mari caciques,împăratul coboară lăsîndu-se condus către „o minunăţiede baldachin din pene verzi, împodobit pe margini cuaur, argint şi perle şi pietre chalchivis" (BBRNAL DIAZDEL CASTILLO,Qp. cit., voi. II, p. 61). Marele Montezuma„avea în picioare nişte sandale numite cotaras, cu tălpide aur şi bătute toate în nestemate". Cei patru senioricare îl purtau de braţ erau şi ei bogat înveşmîntaţi i„aveau mantii anume cînd se înfăţişau dinaintea stăpî-nului lor şi altele cînd ne primiseră pe noi. Şi mai erauîncă patru mari caciques ascunşi de tot sub baldachinulpe care îl purtau deasupra capetelor şi mulţi alţi senioricare umblau în faţa lui Montezuma şi măturau pămîntulpe unde va păşi şi aşezau covoare ca să nu calce înpraf. Nici unul dintre aceşti seniori nu cuteza să ridiceochii asupra lui, ci îşi ţineau privirile smerit plecate"(Ibid., pp. 61 — 62). Regii sumerieni purtau fustă cusmocuri de lînă, pieptul descoperit, toiag recurbat lacapăt; primii suverani îşi rădeau barba şi părul capului(CONSTANTIN DANIEL, Pe urmele vechilor civilizaţii,loc. cit., pp. 67—74).283

Capitolul 5117 Pentru azteci — afirmă majoritatea istoricilor şi antro- pologilor — războiul avea un caracter politico-econornic:„marele scop era să ia captivi" (G. VAILLANT, TheAzlecs of Mexico : Origin, Rise and Fall of the Aztec Nation,Londra, 1950, pp. 208-213).„în timpul luptei ei nu căutau să distrugă forţele opo-zante [..]; preocuparea lor primordială era [...] nu să-şiucidă adversarul, ci să-l ia prizonier"; „încercau să cap-tureze vii un număr cît mai mare de duşmani" (J. CAN-SEGO VlNGOURT, La Guerra Sagrada, Mexico City,1966, pp. 95, 111).Intenţia aztecilor era „să facă manifestă voinţa lui Hui-tzilopochtli [...]. Nimic n-ar fi părut mai de neînţelesvechilor mexicani, nici mai atroce, decît consecinţelerăzboaielor noastre moderne: imense distrugeri, exter-minarea sistematică a naţiunilor, anihilarea statelor saunimicirea lor" (J. SOUSTELLE, Daily Life of the Aztecs ontheEve of ihe Spanish Conquesl, Stanford, 1970, pp. 211 —212).„Războiul avea un caracter special pentru mexicani:mai degrabă decît anihilarea duşmanului, ei căutau săobţină victime pentru sacrificiile lor" (J. MONJARÂS-RUÎZ, Panorama General de la Guerra enlre Los Aztecasin Estudios de Cultura Năhuatl 12; 241— 264; 1976, p. 257)Alte informaţii la A. M. CilAPMAN, Raices y Consecuen-cias de la Guerra de Los Aztecas contra los Tepanecasde Azcapotzalco, in „Acta Anthropologica" 1: 4, 1959;M. HARNER, The Enigma of Azlec Sacrifice in NaturalHislory 86: 4: 47-51(1977); IDEM, The Ecologicul basisfor Aztec Sacrifice in „American Ethnologist"4: 117 — 135(1977); DONALD V. KURTZ, Strategies of legitimalionand the Aztec State, in „An International Journal ofCultural and Social Anthropology" (oct. 1984, voi. XXIII,nr. 4, p. 301); RARRY L. ISAAC, Aztec Warfare:Goals and Battlegield comportament, in Ibidem (aprilie1983, voi. XXII, nr. 2, p. 121).Originea războiului sacru— yaoyotl—, reprezentat prin-tr-o glii'ă dublă (atl, apă, sînge şi tlachinolli, conflagraţie),se află în lupta legendară a celor cinci sute de Şerpi Nori(Centzon Mimixcoa), care, uitînd să mai aibă grijă desoare, sînt ucişi de oameni la porunca astrului zilei (Le-yenda de los Soles, Codex Chimalpopoca, Madrid, 1945,p. 123 ; A. CASO, El Teocalli de la Guerra Sagrada, Mexico,1927, pp. 30-32; .1. SOUSTELLE, op. cit., p. 207 saq).Războaiele se desfăşurau şi sub semnul zeului Huichilo-bos, care — după descrierea unui conchistador — „aveafaţa lată şi ochii ieşiţi din cap şi groaznici la vedere, şiera peste tot acoperit cu nestemate, cu aur, perle şi periuţede tot soiul, lipite toate de trupul şi de capul lui scîrnav,cu un soi de lipici făcut pe acolo pe'la ei din nişte rădăcinişi era încins cu năpîrci mari de aur şi bătute în nestemate.într-o mînă ţinea un arc şi în cealaltă un mănunchi de2§4

săgeţi. Lingă el şedea un idol mic şi se zicea că-i pajullui, care-i căra o lance nu prea lungă şi un scut bătutşi acela în aur şi multe nestemate. Huichilobos purtaîn jurul gîtului capete de indieni şi altceva ca nişte inimitot ale aceloraşi indieni, din aur şi argint, cu multe pietreazurii. Mai erau pe acolo brasoras pline cu tămîia lor,copalul în care sfîrîiau trei inimi de indieni, sacrificaţiîn ziua aceea. Pereţii altarului, precum şi podeaua erauîmproşcate de sus pînă jos cu sînge, amestecat cu altsînge închegat, mai vechi şi răspîndind o cumplită du-hoare" (BERNAL DÎAZ DEL GASTILLO, Adevărataistorie a cuceririi Noii Spanii, voi. II, p. 89).în spaţiul civilizaţiei germanice, renumiţii 'berserkir, adică„războinici cu îmbrăcăminte (serkr) de urs" (LILY WEI-SER, Altgermanische Junglingsweihcn und MănncrrbundeBaden, 1927, p. 44; JAN DE VRIES, AllgermanischeReligionsgcschichte, Berlin, 1956, I, pp. 454—455; M.ELIADE, Initiation ritcs, socicles secretes, Naissaticesmystiques, Paris, 1959, p. 181 sqq), se identificau în modmagic cu animalul-totem. La populaţia taifali, tînărultrebuia să ucidă un mistreţ sau un urs; la heruli, el luptafără arme cu o fiară, reuşind astfel să-şi asimileze forţamagico-religioasă a animalului şi să devină un'^supraom"(PROCOPIUS, De bello Persico, II, 25; G. DUMEZIEL,Mythes et dieux des Germains, Paris, 1939, pp. 81 — 94).Mitologia şi ritualurile renumitelor Mănnerhunde germa-nice (LILY WEISER, OTTO HOFLER, G. DUMEZIEL)şi alte „societăţi de bărbaţi" indo-europene, ca mairyaindo-iraniană (STIG WIKANDER, Die arische Mănner-bund, Lund, 1938, p. 82 sqq, GEO WIDENGREN, Hoch-gottglaube im aken Iran, Uppsala, 1938, p. 311). De com-parat cu societăţile africane ale „leoparzilor" (M. ELIADE,op. cit., pp. 186—187).Pe pămîntul Daciei, sclavii sînt pomeniţi în izvoareleepocii încă din secolul al IV-lea î.e.n., structura sclava-jului fiind de natură patriarhală în conformitate cu trăsă-turile unei societăţi organizate după modelul unei demo-craţii militare. Artemidor din Daldis (secolul al Il-leae.n.) observă că sclavii erau tatuaţi de stăpînii lor (Tăl-măcirea viselor, ed. R. A. Pack, Leipzig, 1963, I, 8). Egreu de precizat însă dacă era vorba de un ritual magicsau de o „înfierare" a lor pentru a putea fi revendicaţi încaz că ar fi fugit. PLINIU CEL TÎNĂR vorbeşte într-unadin scrisorile sale despre sclavul Callidromus, stăpînitde regele dac Decebal (Ad Traianum epistolae, ed. R.Hanslick, Leipzig, 1958, p. 74). Alte informaţii la DIOCASSIUS. Istoria romană, ed. U. Ph. Boissevain, Berlin,1895-l931, LXVIII, 2).în cetăţile pontice, un individ devenea sclav prin capti-vitate de război, prin naştere (DIO CRISOSTOMUL,Discursuri, ed. G. de Budâ, Leipzig, 1916 — 1919, XV,p. 25) sau prin neplata datoriilor (DIODOR SIGULUS,Bibliotheca Historica, ed. L. Dindorf, C. Miiller, Paris,281

1885—1895, I, p. 79, s). Sclavia era socotită drept o insti-tuţie conformă cu legile naturii, iar sclavii instrumentegrăitoare de muncă (ARISTOTEL, Politica, I. 5, 1254 b,24—30; 1254 a, 2l-31); lăsaţi la discreţia stăpîniloraceştia puteau fi oricînd torturaţi sau ucişi.118 Telzcuco, Texcuco sau Tezcuco, la nord-est de Mexico,traversat de Cortes cu prilejul asedierii Tenochtitlanului.Regiune împărţită în mai multe municipii: Texcoco,Acolmân, Aten'co, Chihautla, Chicoloapân, Chiconcuac,Chimalhuacan, Papalotla, Teotihuacân, Tepetlaoxloc,Tezoyuca.înainte de venirea spaniolilor, capitala regatului Acol-huacân, unul din cele mai puternice din Anahuac. Dincei 14 monarhi, istoria i-a reţinut pe Netzahualcoyotl,filozof şi poet (1431 — 1472); către sfîrşitul secolului alXlII-lea — Quinatzin, fiul regelui chichimec Tlotzin;Techotlala, Netzohualcoyotl, Netzahualpilli, Ixtlilxochitl,ultimul rege, aliat al lui Cortes. Texcuco, localitateaaflată pe malul lacului omonim, era considerată AtenaAmericii.119 Tacuba, localitate situată la nord-vest de Mexico.Capitolul 6120 Cf. SAHAGIÎN, ed. 1938, I, pp. 222, 288, 29l-293';TORQUEMADA, Veinte i un libros rituales..., Madrid ,1723, II, pp. 186-l87, 220-221. Codexul Mendoza indicădiferitele etape ale educaţiei, precum şi pedepsele, uneorifoarte severe (inhalarea de ardei roşu sau scarificareacu spini de agave). La o vîrstă anterioară pubertăţii,părinţii hotărau să încredinţeze copilul fie instituţiei nu-mită calmecac, aşezată sub patronajul lui Quetzalcoatlşi dedicată, aşadar, rugăciunii, artelor, mîntuirii prinmeditaţie, fie celei numită telpockcalli, patronată de Tez-catlipoca şi destinată războiului, acţiunii, mîntuirii prinjertfă omenească. După cum războinicii şi preoţii erauuneori în acerbă opoziţie chiar în sînul consiliilor regale,la fel elevii celor două tipuri de colegii nutreau o anumitaduşmănie unii faţă de ceilalţi, duşmănie ce se manifestacu „strălucire" în luna Atemoztli. „Atunci — scrie Sa-hagun —, la prînz, ei începeau încăierarea în lupte indi-viduale. Se băteau unii cu alţii cu crengi de brad. înadevăr, se copleşeau cu lovituri şi se răneau. Şi dacă tineriirăzboinici prindeau un preot îl frecau cu frunze de agavă,cu atîta cruzime pînă îl făceau să se scarpine şi să seardă. Iar dacă un tînăr războinic era prins, preoţii îisîngerau urechile cu spini de cactus, precum şi braţele,pieptul şi coapsele, pe cînd acesta striga din răsputeri."Apoi învingătorii intrau în casele învinşilor şi puneaustăpînire pe tot — mobilier, instrumente muzicale, obiectepersonale etc. (v. şi MIREILLE SIMONI-ABBAT, Aztecii,trad. rom. Ed. Meridiane, 1979, pp. 91—96).B86

121 Matlatzincas sau pirindas, indieni din Mexic, vechîlocuitori ai văii Rîului Toluca; fondatori ai oraşului omo-nim ; subjugaţi de azteci; supuşi de Gonzalo de Sandovaldin ordinul lui Cortes.122 Chinampa (< chinamill, gard de papură), teren pelagune, în apropierea Mexicului, cultivat cu flori.128 Ailixco, localitate în Puebla, la poalele vulcanuluiPopocatepetl; stat tributar regelui din Texcuco în pe-rioada Conquistei; supus de Moctezuma în 1506.124 Vexotzinco, cetate importantă, atacată de Cortâs(J. SOUSTELLE, op. cit., p. 35).Capitolul 7125 Cursus honorum, sintagmă frecvent folosită (v. Ci-cero) cu sensul de „cursul magistraturilor", cariera po-litică.Capitolul 8126 în Sumer şi Akkad, dreptul avea o sorginte divină,de el „răspunzînd" direct zeul soarelui Utu sau Babor,Kadi şi Innana. Judccătorii-preoţi oficiau judecata întemple. Codul lui Hammurabi al regelui Lipit-Iştar sauUrnammu pedepsea lovirea femeilor, neascultarea fiiloradoptivi, rănirile şi omorul (C. DANIEL, Civilizaţiasumeriană, Buc, 1983, pp. 74—89). în Egiptul faraonicexista un cod de legi în 42 de cărţi, după care erau jude-caţi toţi împricinaţii.La geto-daci, puterea judecătorească era încredinţată preo-ţilor, care o exercitau asemenea druizilor din Gallia[Istoria dreptului romanesc, coord. V. HANGA, Buc,1980, voi. I, p. 72). în această privinţă, Iordanes îl în-făţişează pe Comosicos, vicerege şi mare pontif, drept„cel mai mare judecător" (XI, 73—74), împărţind popo-rului dreptate la scaunul său de judecată. Dreptul penalgeto-dac cuprindea — ca şi celelalte drepturi antice,normeaspre ca, de pildă, „răzbunarea sîngelui" (OVIDIU,Tristia, V, 47-48, 10, 43-44). Versurile lui Horaţiuamintesc despre pedeapsa cu moartea a soţiei adultere(Carmina, II, 24, 17—24). Aceeaşi informaţie la TrogusPompeius-Iustinus (Historiae Philippicae, e'd. F. Ruehl,O. Seel, Leipzig, 1935, II, 5, 7). Pomponius Mela rela-tează despre „duelul judiciar" folosit şi, în caz de recă-sătorire a văduvelor, candidaţii „chemînd la luptă sufletulcelui mort" (X, 11). Informaţia este înregistrată primadată de Herodot, care precizează că „duelul judiciar"iscat din diferite pricini, se desfăşura sub controlul rege-lui şi sub auspiciile zeilor (Istorii, IV, 65). PomponiusMela susţine că unii dintre sciţi (asiacii) „nu cunoscce este hoţia" („furări quid sit ignorant" — De chrono-287

graphia libri, III, ed. C. Prick, Leipzig, 1880, II, 1, 11),iar Trogus Pompeius-Iustinus afirmă că „cea mai gravăcrimă la ei este furtul" („nullus scelus apud eos furtograuius", op. cit., II, 2).O inscripţie descoperită la Callatis, datînd din perioadaromană, glăsuieşte despre un colegiu al eisagogilor, adicăacei care „introduceau" procesele, în general civile, îninstanţă. Unele atribuţii judiciare, în special de ordinreligios, avea şi arhontele rege, iar agoranomii, care supra-vegheau aprovizionarea pieţelor, exercitau o jurisdicţieasemănătoare cu aceea a edililor curuli din vechea Romă(cf. I. PERETZ, Istoria dreptului român, Buc, 1915,voi. I, pp. 447, 484; II, pp. 331, 348; C. STOICESCU,La magie dans l'ancien droit roumain, Buc, 1939). B.P. HAŞDEU (Obiceiurile juridice ale poporului român,Buc, 1882) cel dintîi, urmat de NICOLAE DENSUŞIANU(Cestionariu despre tradiţiile istorice şi antichităţile terilorlocuite de români, I, Buc, 1893; II, Iaşi, 1895) atribuiecutumelor şi tradiţiilor juridice ale poporului român unconţinut eminamente agrar (v. şi SIR HENRI SUMNERMAÎNE, Eludes sur l'ancien droit el la coutume primitive,Paris, tr. fr. 1884, lucrare care e posibil să-i fi influenţatpe cei doi cărturari români). NICOLAE IORGA varelua şi aprofunda aceste idei în Anciens documenls dedroit roumain (Buc, I—II, 1930—1931) şi în Les origi-nes et V originalite du droit populaire roumain (în „Bull.de la Soc Historique", XIX, 1935). Majoritatea lucrărilorclasice înclină să susţină că „legea ţării" sau „obiceiulpămîntului" este în esenţa lui o formă locală de „dreptagrar" (I. Gr. Alexandrescu, 1896; I. Nădejde, 1898;I. Peretz, 1903; Radu Rosetti, 1907; A. Rădulescu, 1908;S. G. Longinescu, 1908; D. D. Mototolescu, 1915-l916;H. Zamfirescu, 1922; Q. Fotino, 1926 ş.a.).P. P. Panai-tescu inaugurează studiul juridic al obştilor pastorale(Obştea ţărănească In Ţara Românească şi Moldova. Orlndui-rea feudală, Buc., 1964, p. 84 sqq), sugerat de N. Iorga,şi care va fi continuat de R. VULCĂNESCU (Etnologiejuridică, Buc, 1970, p. 87—105). De altfel şi la bazadreptului feudal autohton se află rădăcinile adînci alesistemului de gîndire juridic agro-pastoral al traco-dacilor,schiţat în antichitate de Herodot, Xenofon şi alţii (R.VULCĂNESCU, op. cit., p. 62). în acest sistem de „gîn-dire juridică cutumiară" străveche nu intervine nici o„acculturaţie juridică" propriu-zisă, adică „nici o schim-bare totală a sistemului juridic popular autohton" înnici una din perioadele istoriei (v. şi Operele principeluiDemetriu Cantemiru, tipărite de Societatea AcademicăRomână, t. II, Descrierea Moldaviei, 1875, pref. deAL. PAPIU-ILARIAN).127 Moctezuma, Motezuma, Motecuhzoma, Moteuhcuzuma(1390—1464), cunoscut şi sub numele de Ilhuicamina (celmare, cel drept), fiul regelui Huitzilihuitl (m. 1409)ŞMoctezoma alll-lea (1466—1520) succede unchiului săuAhuitzotl (1502); sacerdot în templul lui Hiutzilopochtli;288

luptă împotriva mai multor triburi: quauhtemalteci, mix-teci, zapoteci, itzeci, tecuhtepeci, itzcuintepeci ş.a. (v.secţiunea a IlI-a, cap. 36).Capitolul 9128 în aria indo-europeană cuvintele „neguţător", „acumpăra", „arvună" sînt preluate de la babilonieni. Pro-dusele civilizaţiei sumeriene cuceresc „piaţa mondială",mărturie perioada Djemdet-Nasr, pusă în evidenţă prinsăpăturile din Egipt, Siria, Asia Mică, Elam. în Sumer,argintul devine mijloc de plată din mileniul al IV-leaî.e.n. Către 2500 î.e.n., neguţătorii sumerieni aduc lemnde cedru din Munţii Amanus; sigilii din cultura VăiiIndus (cultura Harâppa), începînd cu 2300 î.e.n. RegeleSargon I se laudă că vasele sale leagă oraşul Akkad cuoraşul Kai de pe malul Golfului Persic. Spre deosebirede azteci, sumerienii exportă cereale, uleiuri de sesam,curmale, peşte, ceramică, ţesături, pînzeturi, lînă, sigilii,parfum şi importă pietre preţioase, perle, mirodenii, sclavi(CONSTANTIN DANIEL, op. cit., pp. 108-l16)în societatea geto-dacă, „tagma neguţătorilor" apare pela mijlocul secolului al II-lea e.n.Capitolul 12 j129 Uitzilopochco, localitate-satelit de pe platoul central,ca şi Atzcapotzalco, Chapultepec, Coyoacan, Iztapalapan,Colhuacan, Mexicaltzinco, Iztacalco (v. J. SOUSTELLE,op. cit.., p. 78).130 Xicalanco, stat-tampon între mexicanii din parteacentrală şi mayaşii din Yucatan (J. SOUSTELLE, op.cit., pp. 20, 223); situat în statul Campeche de azi.131 Tehuantepec, istm(J. SOUSTELLE, op. cit., pp. 79-80).Capitolul 14132 Vezi secţiunea a II-a, cap. 7, şi nota 83.133 La azteci abstinenţa şi postul puteau dura de lacîteva zile la un an întreg, ca în cazul leocuaque-ulm(Tenochtitlan).134 Toiagul este o „armă" prin excelenţă magică, purtatăde Yama — a cărui danda avea şapte noduri, chakras,roţi sau petale de lotus simbolizînd fazele evoluţiei spi-rituale—, de Vămana ş.a. Din aceeaşi categorie faceparte avâtara lui Vishnu şi băţul lui ^Tinurta. în jurullui brahma-danda se răsucesc doi nădi tantrici. De com-parat cu toiagul-şarpe al lui Moise, cu caduceul lui Hermessau cu băţul călugărilor (D. CANTEMIR, Descriptio289

Moldaviae, 1872, I, pp. 129-l30; R. VUIA, Studii deetnografie ţi folclor, I, Buc, ed. M. Pop, I. Şerb, 1975, v.„Ovigineajocului de căluşari", pp. 112 — 126 sqq). în Chinatoiagul simboliza exorcizarea influenţelor nefaste. Monştriiceleşti taoişti erau reprezentaţi purtînd un baston roşucu nouă noduri. Toiagul şamanilor, pelerinilor, magicie-nilor constituia — după unii cercetători ai acestui itemmitologic — un substitut al calului invizibil.Capitolul 19185 „Vorba înflorită", retorica privită ca floare a înţelep-ciunii (v. condiţia similară a retoricii la greco-romani!)juca un mare rol în viaţa aztecilor, după cum atestă şiazi în satele nahua cuvîntările ce punctează viaţa socială(v. supra, secţiunea a IlI-a, cap. 2, 3, 11, şi infracap. 20,24, 25). Poate că huchuctlalloli, „cuvîntările băfrînilor",trădează un anumit otnocentrism al cuceritorilor. Dartot ceea ce se ştie despre moravurile şi obiceiurile acelortimpuri confirmă totuşi rigiditatea moralei indiene (v.MIREILLE SIMONI-ABBA.T, Aztecii, loc. cil., p. 90)(v. şi secţiunea a IlI-a).Capitolul 21136 Spre deosebire de azteci, la celfi femeia era indepen-dentă, datinile dîndu-i voie să-i însoţească pe bărbafi înrăzboaie şi să practice poliandria (v.'PLUTARH, Desprevirtuţile femeilor, H. HUBERT, Cellii si civilizaţia celtică,trad. rom., Buc, 1983, pp. 405-408).La ionieni, situaţia femeii era deosebit de grea: „Femeiaera numită oikurema, adică un obiect pentru îngrijireacasei [.•■], şi în afară de îndeletnicirea de a avea copii,ea nu era pentru atenieni altceva decît principala servitoareîn casă" (K. MARX, F. ENGELS, Opere alese In douăvolume, Buc, ed. III, 1967, voi. II, pp. 204-205).La geto-daci, poziţia socială a femeii era inferioară celeia bărbatului. TROGUS POMPEIUS-IUSTINUS în His?toriae Philippicae (ed. F. Ruehl, O. Seel, Leipzig, 1935,Izvoare, I, pp. 351 — 361) relatează că femeile geto-daceerau pe vremea regelui Oroles (secolele al III-lea —alIl-lea î.e.n.) adevărate slujnice ale bărbaţilor (minisleriafacere). Situaţia nu se va schimba după formarea sta-tului geto-dac (Istoria dreptului roman, coord. VI. Hanga,Buc, 1980, I, p. 55 sqq). Poetul Ovidiu, exilat la PontulEuxin, descrie starea de subordonare a soţiei, căreia îireveneau toate însărcinările gospodăriei: măcinarea grî-nelor, căratul apei etc (Pontice, III, 9, 9—12).Horaţiu proslăveşte fidelitatea femeii la daci (Carmina,II, 23, 17-24), iar EUSTHATIUS (Commentarii in Dyo-nisium in Geographi Graeci Minores, ed. Miller, II, Paris,304) şi ŞTEFAN DIN BIZANŢ (Lexicon de nume de290

popoare-, ed. A. Meiiiekius, 1849, II, p. 337) relateazăcă „este obiceiul geţilor: să sacrifice soţia pe mormîntulbărbatului" ca o expresie a puterii maritale transcendentevieţii.Capitolul 22187 La femeile din clasele inferioare, fusta (cueitl), strînsăcu un cordon în jurul taliei, cămaşa cu răscroiala gîtuluibrodată (huipil) şi chiar pelerina triunghiulară (quex-uemitl), împrumutată de locuitorii podişurilor înalte dela cei de pe coasta atlantică, s-au modificat foarte puţin,fiind şi astăzi ţesute de femei pe războaie de tip preco-lumbian, fără pedală. Nobilii purtau mai multe tilmatl,din bumbac sau păr de iepure şi maxdatl brodate. Erauîncălţaţi cu cactli, sandale cu brido, din piele decervideesau din fibre de agavă, moştenite de huaraches-ii actuali.Sînt menţionate în codexuri sandalele de obsidian,aflate în tezaruul lui Quetzalcoatl, pe care Montczumasau Motocuzoma i le-a oferit lui Carol Quintul (CodexulMagliabecciano ).La geto-daci, femeile sînt îmbrăcate fie cu o cămaşă,fie cu o haină bogată în creţuri; poartă basma sau capuldescoperit (v. Columna, scenele XCI, XXIX). Pe metopeleXLIX şi L (monumentul de la Adamclisi), femeile repre-zentate poartă o fustă (fotă?) şi o cămaşă de pînză (v.plăcuţele de la Letniţa). Drept podoabe se foloseaucolane, mărgele (de argint, bronz, sticlă), brăţări plurispi-ralice, lanţuri (I. M. CRIŞAN, Spiritualitatea geto-dacilor,Buc, 1986, pp. 85-90).Bărbaţii purtau o cămaşă din pînză groasă sau subţire,despicată în părţi şi scoasă peste cioareci sau iţari (v. mo-numentul de la Adamclisi şi basoreliefurile de pe Columnatraiană, scenele CXLIV, LXXVI, XCVI etc; cf.Monumentul de la Adamclisi, Buc, ed. II, 1961, pp.576-577; I. M. CRIŞAN, op. cit., pp. 79-80). Unii maipoartă o mantie scurtă, fără mîneci, prinsă cu o fibulă peumeri — asemănătoare mantas-unlor aztece, glugă (sagum)prinsă pe după gît cu un şnur sau un suman fără guler (V.PÂRVAN,.Getica, Buc, 1926, p. 506). Dacii au capul desco-perit. Nobilii însă poartă o bonetă cu vîrful ascuţit (pileus)sau o căciulă. Pe lîngă îmbrăcămintea de luptă— armură,cămaşă de zale, coifuri etc. — se foloseau şi costume deceremonii, din care se reţine coiful de aur (Poiana Coţo-feneşti, Băiceni) sau argint aurit (Agighiol, Peretu, Porţilede Fier).în Cronica evenimentelor din Moldova dintre 1536—1538— perioadă în care Sahagun se afla în Mexic,— AntoniusWrancius, Sibenicensis Dalmata susţin că moldoveniiţin morţiş la straiele lor, pedepsind cu moartea pe acelacare s-ar îmbrăca după portul turcesc sau al altor neamuri.TANCRED BĂNĂŢEANU afirmă că „iobagii purtau291

căciuli mici, simple calote de blană, în timp ce oameniiliberi aveau căciuli înalte". (Portul popular românesc,Buc, 1965, pp. 49—51), fapt înregistrat şi într-o variantăa Mioriţei: „Cu căciuli de urşi /Că nu sînt supuşi /nalteşi moţate / Pomate pe spate". Tipul de costum popularavea croiul, ornamentica şi cromatica reglementate dife-rit de la zonă la zonă, astfel încît croiul ciobănesc sedeosebea de cel al pădurarului sau al agricultorului şipescarului, la baza ornamenticii şi cromaticii popularea costumului aflîndu-se cutume şi tradiţii juridice uneoriimperceptibile. (R. VULCĂNESCU, Caractere înrudite intreportul popular român şi slovac, în „SCIA", nr. 2, 1962,pp. 307 — 336) (v. şi secţiunea a IlI-a, cap. 4).Capitolul 23138 SAIIAGtJN, ed. 1938, II, pp. 15l-l52, 176-l78,181; V, pp. 116-l17; IXTLILXOCIIITL, flist. Chichi-meca, Mexico, 1892, p. 29, 213; J. SOtTSTELLE, op. cit.,p. 176-l96.Textele antice: IIERODOT (V, 6), POMPONIUS MELA(II,19~20)şiSOLINUS (10,2- 3) atestă că tracii practi-cau poligamia. LIeraclit din Pont (sec. IV î.e.n.) discipol al luiPlaton şi al lui Aristotel, scrie într-unul din fragmentelepăstrate: „Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei.Sînt unii care au treizeci de soţii. Ei le folosesc ca penişte sclave [•■•] Dacă vreuna dintre femei este nemul-ţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituieceea ce au primit pentru ea. Căci oamenii îşi mărită feteleîn schimbul unui preţ. La moartea bărbatului, femeilesînt moştenite întocmai ca şi celelate lucruri".Privitor la modalitatea de încheiere a căsătoriei, POM-PONIUS MELA notează: „Fetele de măritat nu sînt datebărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sînt cumpăratespre a fi luate în căsătorie sau vîndute (cu zestre). [Tîrgul]se face, într-un fel sau altul, după cît sînt de frumoaseşi de cinstite" (Descrierea pămlntului, II, 21). Aceleaşiinformaţii la SOL1NUS (10, 4) MERODOT (Istorii, V, 6),XENOFON (Anabasis, VII, 2, 38), V. PÂRVAN (Getica,1926, p. 146-7).Vorbind despre crestoni, neam tracic din zona izvoarelorrîului Echedor din Macedonia, HERODOT spune că „fie-care ţine în căsătorie mai multe femei. Cînd unul din eia murit, se iscă între femeile mortului mari neînţelegeri,iar prietenii îşi dau toată osteneala şi arată nespusărîvnă ca să afle pe care din neveste a iubit-o mai multcel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinsti-rea este lăudată de bărbaţi şi de femei; apoi e Înjunghiatăde ruda ei cea mai apropiată şi după aceea trupul acesteiaeste înmormîntat împreună cu col al bărbatului ei" (V, 8).Femeile — scrie POMPONIUS MELA — doresc din caleafară de mult să fie omorîte deasupra cadavrelor bărbaţilor292

morţi şi să fie îngropate împreună— deoarece un bărbatare mai multe soţii, pentru a dobîndi această cinste qjedau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărascăaceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi con-duita cea mai bună, iar cea care învinge în această în-trecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glastare şi îşi arată dezamăgirea prin plînsete foarte puternice.Iar cei care vor să le liniştească aduc lîngă rug arme şidaruri, spunînd că sînt gata să trateze sau să se luptecu sufletul celui mort, spre a şti dacă acela permite căsă-toria. Dacă nu se dă o luptă şi nici nu are loc o plată[. . .] le aşteaptă pe femei peţitorii". (Descrierea pămîn-tului, II, 18-20; v. şi ŞTEFAN DIN BIZANŢ, Ethnika,cuvîntul Getia).Masageto-dacilorapracticatînsămonogamia(VL. IIANGA,Les Gelo-Daces furent-ils polygamcs ou monogames?in Rcvuc hislorique de droit. fra.nga.is el. âlranger, 1975,p. 708 sqq.; IDEM, Judicial Inslilulions of theDacians, in Nouvellcs âtudes d'histoire, VI, 1, Buc, 1980,pp. 59-71).în legătură cu formele căsătoriei la triburile trace, HERO-DOT [Istorii, ed. Ph. E. Legrand, Paris, 1932-l938,V,6)_şi XENOFON (Anabasis, VII, 2, 38) menţioneazăobiceiul cumpărării soţiei (cf. Istoria dreptului roman,op. cit., I, p. 55). Pomponius Mela precizează că feteletrace sînt scoase la licitaţie, preţul variind după cinsteaşi frumuseţea fetelor (De Chronographia libri III, ed. C.Frick, Leipzig, 1880, II, 2, 21); obiceiul s-a păstrat pînăastăzi: v. „tîrgul de fete" de pe Muntele Găina {cf. V.SOTROPA, Tîlcul istoric al unui obicei vechi în „Steaua",Cluj, 1978, nr. 2, pp. 14-l.5).Din. relatările lui HORAŢIU [Carmina, III, 24, 17-24)rezultă că familia geto-dacă era patrilocală şi patriliniară;soţia locuia la bărbat, descendenţa stabilindu-se dupătată, iar copiii rămîneau în familie chiar şi după moarteamamei lor (matre carentibus) fiind îngrijiţi de mamavitregă.Spre zorii epocii moderne, în ziua nunţii, pentru a păcăliduhurile rele, era arătată mirelui şi nuntaşilor o „babăprost îmbrăcată", care juca rolul miresei. Obiceiul esteînregistrat la români, venzi, slavii de sud, silezieni, tirolezi,elveţieni, suedezi, francezi, estoni, indieni. Ca un simbolal unirii perfecte, mirii trebuiau să mănînce din aceeaşiazimâ. Ritual practicat de indieni, români, germani.După celebrarea cununiei, se arunca — la romani cunuci: „Sparge, mărite, nuces!" (VERGILIU, Eglog.VIII, 30; GATULLUS, Juliae el Molii epithalamium,127—131); la greci cu grîu şi bani; la indieni, englezi,danezi cu orez; la români cu grîu, orz, ovăz, seminţede dovleac pentru îmblînzirea şi îndepărtarea duhurilorrele, ca şi pentru prosperitatea mirilor (SAMTER, op. cit.,p. 172-l73; GUBERNATIS, op. cit., t. II, p. 157;WUTTKE, op. cit., p. 351). Pentru îndepărtarea duhurilorrele şi a farmecelor, în Dekkan exista obiceiul ca mirele293

să ţină în mînă un pumnal; în alte părţi şi mireasa poartăun cuţit. (SAMTER, op. cit., p. 41).în vechiul Israel, mirele era însoţit de oameni înarmaţi(Ctntarea clntărilor, 3, 6 sqq).La beciuani, mirele aruncă o săgeată în interiorul colibei,înainte de a-şi aduce mireasa; la estoni so înl'igo o sabieîn iatacul mirilor; la chinezi, mirele aruncă trei săgeţietc. (SAMTER, op. cit., pp. 42-43).La români — după relatarea lui Paul de Alep — se obiş-nuia ca în „noaptea dinaintea nunţii mirele să se plimbecu amicii săi călare, toată noaptea, cu tambure şi fluereşi torţe pe stradele politiei" (apud, GH. F. CIAUŞANU,op. cit., p. 392).O datină asemănătoare cu obiceiurile aztece legale denuntă se întîlneşte în zona de munte Vlădoasa (Oăiăţ.ele);alaiul nuntaşilor cu mirele în frunte, ca şi în alte părţiale ţării, se îndreaptă către casa miresei. Urmează oprireaîn faţa porţii, „colăcările" — specific româneşti — Ia poartamiresei, după care mirele şi „grăitorul" său intră în casăşi scot mireasa. în această vreme, „druştele" miresei o„leruiesc", adică îi cîntă aşa-numitul „cîntec de despărţire".Leruitul la morţi, practicat de cei doi protagonişti înfinal, descinde dinlr-un străvechi cult al soarelui,înregistrat atît în Carpaţi sau în Tenochlillnn, cît şi pealte meridiane mitice ale lumii. (V. GH. MUŞU, Dinmitologia tracilor, Buc, 1982, p. 19; R. VULCANESCU,Mitologia românească, Buc, 1985, p. 104; V. MEDAN,„Leruitul" miresei... în Crisia, Oradea, 1986, voi. 16,pp. 447-454; ELENA SEVASTOS, Nunta la români,Buc, 1889, passim; S. F. MARIAN Nunta la români,Buc, 1890.Capitolul 26139 Cf. SAHAGDN, Histâria General, ed. Pedro Robredo,Mexico, 1938, voi. I, p. 323, II, pp. 186, 211; cf. CodexMendoza (v. cap. 5); J. SOUSTELLE, op. cit., pp. 170—174.După venirea pe lume a noului născut, la azteci era obi-ceiul ca părinţii să-l pună de 3 ori pe pămînt şi să-l ridicetot de atîtea ori. în Egipt, după cum a dezvăluit desci-frarea unui papirus, „a pune pe pămînt" însemna „anaşte". Obiceiuri similare la greci, persani, abisinieni, ar-meni, tătari, neo-zeelandezi (SAMTER, op. cit., p. 14;WUTTEE,oj9.ciî.,pp.l3,358;E.MEYER, op.cit., p.102).în Islanda, ca şi în Japonia, femeia năştea pe pămîntul gol(SAMTER, op. cit., pp. 1 — 5). La romani, după naştere,copilul se punea pe pămînt; dacă tatăl îl ridica (tollere,suspicere), acest act îi dădea copilului dreptul la viaţă,prin faptul cApateffamilias îl recunoştea (v.SF. AU GUSTIN,Decivitate Dei, IV, II; OVIDIU, Trist., IV, 3, 46), Dupănaştere, cordonul ombilical al copilului este supus unuiritual special, care alături de prima baie rituală, primul294

tnfăşat şi de ritul de dare a numelui face parte din aşa-numitele „ritualuri do trecere" (cf. A. VAN GENNEP,Les rites de passages, Paris, 1969, cap. V, La naissance).La in/i, cordonul ombilical se îngroapă (JEANNINEAUBOYER, Viaţa cotidiană în India antică, trad. rom.Buc, 1976, pp. 178—181). La noi, în Maramureş, dupăce „îngropa între flori" placenta, moaşa lega „buricul",care cădea apoi singur; se mai punea un ban de argintpe buric; odată desprins, buricul se păstra pe „meşter-grindă" sau sub prag. Prima baie rituală avea loc imediatdupă naştere (T. PAPAIIAGI, Mic dicţionar folcloristic,Buc, 1979, p. 62), iar apa se arunca pe flori. Urma înfă-şatul copilului, precedat de „suflatul în cruciş" ş.a.m.d.(M. DĂNCUŞ, Rituri de separare... în „Marmatia", 5—6,1979-l981, pp. 437-459).Dacă despre geţi herodot spune că „ei cred că nu mor şică acel care dispare din lumea noastră se duce la daimo-nul Zalmoxis" (IV, 94), în schimb despre trausi, neamtracic, afirmă că „rudele stau în jurul nou-născutului şiplîng nenorocirile ce va trebui să le îndure nou-născutul,odată ce a venit pe lume. Sînt pomenite atunci toatesuferinţele omeneşti (V, 4) (v. pt. comparaţie şi ceremoniilenupţiale la azteci).La crobizi, ramură tracică, „este obiceiul să fie plînscopilul la naştere şi fericit omul la moarte" (Paradoxo-graful lui Iiohde).Neamul tracic, scrie VALERIUS MAXIMUS, „prăznuieştecu plîtiscte zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselieîn mormîn ţările" (Fapte şi cuvinte vrednice de luare aminte,II, 6, 12).La greci şi romani, naşterea este prezidată de cele treiParce (gr. moirai); credinţă preluată de macedoneni şiromâni (Ursitoarele). Odinioară, pentru ursit „ursitoarele"erau aşteptate, a treia sau a noua seară de la naştere,„cu masa întinsă, cu masa scuturată, cu lumină şi cuveselie din partea părinţilor" (GH. F. CIAUŞANU, op. cit.,p. 378). Moaşa punea masa pe locul unde „a născut ne-poată-sa"; aşeza pe masă o „azimă de pîine", unsăcu miere, care avea „trei cruci făcute cu cuţitul"; înfiecare cruce se punea cîte un „argint" pentru „sănătateaşi norocul copilului"; pe azimă, moaşa mai punea unpahar cu apă şi altul cu vin. Apoi moaşa pleca de acasă,iar lehuza trebuia să stea trează şi „în cea mai mare linişte"cu copilul ei. Dimineaţa cele două femei îşi povesteauvisele de peste noapte şi din tălmăcirea lor vesteau co-pilului o „soartă bună sau rea" (Ibidem). Cei care duceaucopilul la botez — după anumite datini din Prusia, West-falia şi Austria — trebuiau să treacă peste o mătură şi osecure puse pe prag spre a-l feri de vrăji (E. SAMTER,op. cit., p. 36 sqq).Ritualul de purificare şi renaştere, la Maya-Quichă, bo-tezul, este legat de istoria arhetipală a gemenilor, zeiiporumbului. Există şi obiceiul de a boteza mormîntul,operaţie magică prin care mortul primeşte apa vie, analogon295

ai „sîngelui divin", regenerat. Pentru azteci, sîngeleomenesc are valoarea genezică a apei, el face să renascăperiodic soarele, de aceea oi îl şi numeau ehalchiuiil,adică „apă preţioasă", „jad verde".Pentru a feri copilul de duhurile rele, romanii descriauîn jurul copilului un cerc cu un. obiect de fier, obiceipreluat şi adoptat de români, care puneau odinioarăîn perna copilului un „ac, spelcâ sau un cuţit" (GH. F.CIAUŞANU, op. cit., p. 375), şi de aromăni, caro aşezauo secure sub patul sau la căpăfîiul lehuzei ori al nou-năs-cutului (COSMULEI, Datine, credinţa $i superstiţii aromâ-neşti, Buc, 1909, p. 13).în Germania medievală — după botez —, copilul se puneasub o mătură spre a-l feri de duhurile rele (E. SAMTER,op. cit., p. 35); la alte popoare, în acelaşi scop şi cu aceeaşieficienţă se foloseau sarea, care era presărată pe limbanou-născutului.Capitolul 27140 Pentru aceeaşi problematică în spaţiul românesc vezi:J. CARCOPINO, Viata cotidiană în Roma la apogeulimperiului, trad. rom., Buc, 1979, pp. 109—137 şiR. VULCANESCU, Etnologia juridică, Buc, 1970,pp. 58-59.Capitolul 28141 BERNAL DÎAZ DEL CASTILLO consemnează„marea pricepere şi îndemînare ce o arătau indienii întoate meşteşugurile". Meşterii pietrari şi orfevrii, carelocuiau într-un orăşel numit „Ascapotzalco", la o „leghede Mexic", lucrau cu aur şi argint obiecte de fot felul,„de s-au minunat în Spania marii noştri giuvaergii cîndle-au văzut". (Adevărata istorie a cuceririi, noii Spanii,voi. II, p. 80). Alţi meşteri tăiau pietrele preţioase şichalchivis, „ce-s ca smaraldele", iar alţii erau „toartepricepuţi în lucrături cu pene". Indiencele „ţeseau şibrodau cu dibăcie atîtea pînzefuri şi stofe fino cu neîn-trecute lucrături de pene" (p. 81).în Codul lui Hammurabi se menţionau între alte meseriiolăritul şi producerea de parfumuri.Capitolul 29142 Iată o descriere a pieţei de pe timpul lui Montezuma,văzută însă din perspectiva suitei lui Gortfe: „Aşa amajuns în piaţa mare, care se cheamă Tlatelolco şi cum nu296

mai văzuserăm vreodată aşa ceva, am rămas îninămniri[.ide forfota de oameni şi negoţuri ce erau acolo şi bunarînduială în care se aflau [...] Să începem cu neguţători-,de aur, de argint, de nestemate, pene, stofe, broderii,apoi cu sclavii, bărbaţi şi muieri, ce se găseau mulţi devmzare acolo [...] După aceştia veneau neguţătorii carevindeau pînză mai aspră şi bumbac şi alte ţesături, cufirul răsucit, şi mai erau neguţătorii de cacao [...], iarcei care vindeau mantii, frînghii şi cotaras, care sînt unsoi de încălţări toate din henequin, precum şi rădăcinileacestei plante, care la fiert sînt dulci şi alte cîtele la fel,tot din ea scoase, îşi aveau locul lor, iar în altă parte sevindeau piei de tigri şi lei, nutrii, şacali şi căprioare,dihori şi pisici sălbatice, unele tăbăcite, altele nu. în altăparte a pieţei, se vindeau boabe de fasole, de cMa şi altesoiuri de legume şi de ierburi. Să trecem alături, la negu-ţătorii de găini, curcani, iepuri de casă, iepuri sălbatici,căprioare, raţe, căţeluşi şi alte asemenea făpturi. Săpovestesc de prăvăliile cu fructe, de femeile ce ne îmbiaucu bucate gătite, tescuiri dulci, tocaturi, care aveau, totaşa, locul lor. Urma olăria, făcută în toate chipurile, dela ulcioare uriaşe pînă la blide foarte mici. Trecurăm deaici să ne uităm la vînzătorii de miere, alviţă şi alte zaha-ricale, ca nugaua şi apoi la tîmplării, unde aveau lemnărie,scînduri, albii, grinzi şi bănci, urmate de vînzătorii delemne pentru foc. Cu tot respectul cuvenit, trebuie sămai spun că vindeau pînă şi canoe pline cu excrementede om, pe care le ţineau la marginea canalelor care duceauîn piaţă şi le foloseau la fabricarea sării şi tăbăcitul pieilor,fără de care, ziceau ei, nu se mulau destul [...] Hirtia,care se cheamă acolo amai, şi nişte tuburi mici din trestieparfumate cu liquidămbar şi pline cu tutun, şi uneorigălbui şi leacuri de acest fel erau vîndute şi ele separat.Pe sub arcadele din piaţă văzurăm şi cîrmîz, şi mai erauprăvălioare cu ierburi şi alte ciudăţenii, urmate de niştecase unde şedeau trei judecători şi un fel de alguăcilesexecutori, care supravegheau mersul pieţei. Era cît pece să uit de negoţul cu sare şi de meşterii ce făureaucuţite din obsidian şi cum ciopleau ei chiar din piatră.Veneau apoi pescarii şi alţii care vindeau ca nişte pîini-şoare făcute dintr-un fel de mătasea broaştei adunatăde pe lac, ce se usucă şi se strînge în formă de turtite,cu gust apropiat de cel al brînzei. Alături aveau topoarede aramă şi bronz şi cositor precum şi căni şi nişte ulcioaremari din lemn, pictate [■••■] Am mai văzut alţi indienice făceau negoţ cu aur în grăunţe, aşa cum îl scoteaudin mină, vîrît în nişte tubuleţe străvezii meşterite dinpenele unor gîşte mari ce cresc pe acolo, ca să se vadăce este înăuntru. Ei socoteau după lungimea şi grosimeaacestora cîte mantii preţuiau, sau cacao, ori sclavi, sauce mai preschimbau ei între ei" (BERNAL DÎAZ DELCASTILLO, op. cit., pp. 84— 8G).297

Capitolul 30143 Să deducem din explicaţia lui Sahagun că regele^zeu Quetzalcoatl era identificat, uneori, cu un corb?De ce? nu se ştie. în absenţa explicaţiilor, să consemnămtotuşi o corespondenţă stranie cu o veche legendă chi-neză: cînd sorii spre care zeul Yi îşi aruncă săgeţile mor,din fiecare cade pe pămînt, străpunsă de o săgeată, ocioară de aur — duhul soarelui (cf. YUAN KB, MiturileChinei antice, Bucureşti, 1987, p. 198, nota 22). Să fifost Quetzalcoatl, zeul care dispare în foc, simbolizatşi printr-un „[...] corvus alb"? Sau cele două mitologiiau un „etimon" comun? întrebări, din păcate, pur re-torice, care inaugurează, cel mult, orizontul metaforical unei mitologii secrete şi utopice, totodată. Un cores-pondent posibil: „eşti bun de trimis după moarte".144 Acest proverb aminteşte de învăţătura spaniolă, cu-noscută, probabil, de Sahagun, „coles que no has de cornerdejalos cocer", care s-ar putea traduce prin „nu-ţi băganasul unde nu-ţi fierbe oala", sau de o alta, nu maipuţin renumită, „aramos, dijo la mosca, y estaba en elcuerno del buey", adică, în cheie românească, „de n-arfi musca pe resteu, ar rămîne pămîntul nearat".145 Un corespondent latin: „Dum spiro, zpero", „cîttrăiesc, sper" (PLINIU GEL BĂTRÎN, Priapea, 80, 9).Tălmăcind proverbul, Sahagun îşi amintea, poate, de„el hombre vive de esperanza" sau „el que puede esperar,todo Io vine a alcanzar". în transpunere românească:„Omul trăieşte cu" speranţa" sau: „Cu nădejdea omulnu moare".146 Credem că expresia aparţine perioadei postcorichistei,întrucît Merlin (Myrddhin, celtică) este numele unui per-sonaj legendar galic, vrăjitor şi profet, care ar fi fostsfătuitorul regelui Arthur, în. lupta sa împotriva saxonilor.Numele lui apare în poeziile celtice, începînd din secolulal Vl-lea şi pină în secolul al X-lea.147 Proverbul are un corespondent aproape perfect înspaniolă: „El mundo es a manera de escola, que uno subey otro baja", adică: „Aşa e roata lumii, unii suie, alţiicoboară". Metafora „roţii" o regăsim şi în spaţiul indian:„Pe unii îi goleşte, pe alţii îi umple; pe unii îi înalţă,pe alţii îi coboară [...] destinul face ca roata de la fîn-tînă: el se joacă cu noi, amintindu-ne că lumea aceastanu-i decît o reunire de contraste" (Cudraka, Mrechakalika,178, Bohtl., Ind. Spr., 3892>.148 Texocotl, plantă din al cărei fruct se fac dulceţuri.149 Proverbul urmează, de fapt, formula binecunoscutăîn spaţiul iberic de tipul: „Dejo el asno al mulo" sau:„Dejo la corneja al cuervo" (spune asinul măgarului saucioara corbului etc). La noi, ironia este mult mai acidă:„Nu rîde de alţii, uită-te la tine"; „Zi-mi cioară să nu-ţizic cîr"; „Rîde dracul de porumbe negre şi pe sine nuse vede"; „Rîde ciob de oală spartă" etc. în cultura298

aztecă accentul cade însă pe „generozitate", pe desoM"derea aproape „romantică" înspre zonele „impuro" aleumanităţii. Nuanţa creştină, introdusă de Sahagun, poaleinconştient, este insă repede reperabilă şi aşază un uşorsemn de îndoială pe „obiectivitatea" relatării.150 Proverb cu arie largă de răspîndire în multe culturi:„Guta caval lapidem non vi sed saepe cadendo" (lat.);„Continua go Ier a horada la piedra" (sp.), „Dando y dando-la galera va horadando" (sp.); „A goccia a goccia si in-ca,va la pietra" (it.); „CU de mică picătura şi lot găureştepiatra," ; „Picăturile îndesate găuresc şi piatra".151 în arie iberică: „El lobo muere lobo", formula serepetă cu variaţiuni: „Muda el lobo la lanajlos dientes,mas no la mattajlas mienles"; „Lupu-şi schimbă păruldar năravul ba" (rom.).152 Un posibil corespondent românesc „trebuie să fievreun drac la mijloc".158 Sahagun cunoştea, fără îndoială, proverbul „El queve la moţa, en el ojo ajeno, Vea la viga en el suyo"; „Vezimai bine bîrna din ochiul tău, decît paiul din ochiul al-tuia" (rom.) (vezi şi nota 149 supra).154 în zona culturală românească aflăm modele pare-miologice de tipul: „De multe ori unii mănîncă şi alţiiseceră" sau: „Ţine capra şi-l împunge, iar altul stă şio mulge" sau: „Seceră unde n-a semănat şi adună unden-a secerat".155 Expresie aflată şi în limba română (vezi si notele149, 153).156 Nerecunoştinţa este un motiv frecvent în „carteaînţelepciunii" româneşti: „Pe cine nu laşi să moară nute lasă să trăieşti"; „Eu umblu cu pîine după el şi dînsuldă cu ciomagul în mine"; „Mai curînd mortul va grăi,decît nerecunoscătorul îţi va mulţumi" ; „Tot binele se uitămai lesne ca răul".157 Spaniolul spune: „Quiere uno ensenar el que sobemas que el", iar românul: „Să nu vinzi apă la sacagii"sau „Nu vinde castraveţi grădinarului" sau „învaţă oulpe găină".158 Proverbul face, de fapt, parte din familia paremio-logică a lui: „No es tan fiero el leon como Io pintan", alcărui corespondent românesc: „Nu-i aşa de negru draculcum îl zugrăvesc oamenii" indică aceeaşi cenzurare iro-nică a exagerării.159 în cultura latină sintagma: „Abyssosjasinus abys-sumjasinum invocai" are corespondenţi în majoritateazonelor etno-culturale europene: „Un malheur amine sonfrere"; „OU covel, oll lose" ; „Cine lăcomeşte nu se pricop-seşte" ; „Cine nu e mulţumit cu puţin, nici de mult nuare parte"; „Un rău niciodată nu vine singur" etc.Capitolul 31160 în folclorul românesc regăsim sema „boltă": „o căl-dare înfocată, peste lume aruncată"; sau: „Am un ceaun299

umflat, /peste lume răsturnat"; ca şi clementele „întin-dere" şi „strălucire": „Am o piele de taur/Ţintuită cuţinte de aur".161 Un corespondent metaforic în spafiul românesc: „Cefuge mereu la vale/ Şi-şi lasă maţele-n cale?"162 Imagine existentă şi într-o cimilitură de la noi:„Drot încîrligat/în carne băgat".163 Ghicitoarea românească reliefează elementul dinamic,„modul de folosire": „Am o grebăluţă cu cinci dinţişori,/Pe zi îmi trebuie de-o mie de ori".164 Dacă aztecul surprinde latura „igienică", românulpriveşte personajul cu umor şi indulgenţă: „Peste-untălerel/Trece-un uncheşel". Raportul „unghie" — „insectă"este consemnat în ghicitoarea autohtonă într-un modsimilar celei mezoamericane. Dar personajul este de astădată „puricele": „.. .Cinci fraţi îl aleargă/Şi doi îl prind,/Şi după ce îl prind îl duc la cetatea de fildeş".165 Cimilitura noastră cuprinde o descriere grotesc-hi-perbolică a vieţuitoarei: „Cu coarne ca boul, /Cu şa caun cal, /Se urcă pe copaci ca un şarpe". Comparaţia„urma ca scriere" stă atenuată în: ,|Merg încet, darchibzuit:/Pe-unde merg las drum albit".166 în antologiile româneşti, „porumbul" apare numaisub aspectul lui economic sau umoristic, drept păpuşoi,cucuruz sau ştiulete. „Smocul" e văzut la noi în douăipostaze: „Cînd mustaţa-i albă/Zici că-i tinerel, /Darcînd s-a-nnegrit/ Ştii c-a-mbătrînit".167 Corespondentul românesc se cristalizează pe semaminus-vizualitate, în jurul elementului „ochi", ca dife-renţă esenţială faţă de alte animale: „De trăit trăieşte,/Dar fără ochi se hrăneşte".168 Şi în cimiliturile româneşti regăsim consemnate co-notaţiile „luminos" şi „reflectant" ale ochiului: „am doibulgăraşi de aur", „două bobileie de argint", „doi lu-ceferi" etc. Iar „ochii şi sprîncenele" sînt „două lacurisclipicioase, / şi locuiesc între oase" sau: „Sub două păduriîntinse — /Două ape — aprinse".169 Elementele „definitorii" sînt surprinse şi la noi: „Subcel deal îngropilat / Fierbe-o oală cu pîsat".170 Masticaţia devine în ghicitoarea noastră „... Amo rîşnicioară / toată ziua rîşneşte/şi noaptea se opreşte"sau, cu un adaos cromatic: „albişorii treieră / Roşioaramătură", sau: „într-o casă— o spuză de cai albi, / Şinumai o iapă-i roşie".171 Metafora „moară — femeie bătrînă" există şi în spa-ţiul românesc: „Baba Rada stă-n pîrîu / Scufundatăpîn'la brîu / Şi mănîncă saci cu grîu". La noi moaramai este comparată cu „vaca", „oaia", „gîsca", „raţa",„găina" şi... „ursoaica", probabil datorită fie dimensi-unilor, fie modalităţilor de masticare-măcinare a hranei,legată şi ea în speţă de bobul de porumb.172 Ghicitoarea autohtonă reţine numai „toba" fără anexe:„Bălaie, hurdubaie,/ Bună de bătaie".300

173 Elementul „piatră" nu îl găsim, în schimb, culoarea„verde" şi „pana" sînt consemnate în cimilitura noastră:„Am o găină verde, / Cu ou-n pămînt".174 Conotaţia „bătrîneţe" („păr alb") a fost înregistratăşi la noi: „Am o babă bătrînă, / Cu musteţile-n pămînt /Şi cu pletele afară".175 Coincidenţa cu ghicitoarea românească este frapan-tă: „Am o cămară cu patru uşi: /Pe una intri, /Pe treiieşi, /Şi cînd te crezi afară, /Eşti tot înăuntru".176 Elementul anatomic („coaste", „piele", „scăfîrlie")constituie nucleul semantic al ghicitoarei în cele douăarii culturale: „Cînd o bat în scăfîrlie, /Haz şi bucurie",(cobza). Elementul sonor este surprins de alte versuri:„Am o fată: / Cînd o iau în braţe, ţipă..." (vioara). Deşieste vorba de instrumente muzicale depărtate, efectuleste acelaşi şi se bazează pe modalitatea de manipularea lor. Vezi, de asemenea, „definiţia" cimpoiului: „Cepiele jupuită ţipă?" etc.177 La noi „securea" este o „fată mare, /Cu capul defier, / Cu coada de lema. / Intră în vîlcole / Scoate lanuiele".178 Inexistenţa savanelor în peisajul românesc reducesimilitudinea la elementul „foc", care apare fie ca „bouroşu/ce mănîncă orice", fie ca „armăsar nebun".179 în cimilitura noastră, „stîlpii porţii" sînt „doi boităvăluci, / Nii-i dai nici pe mere, nici pe nuci".180 Ghicitoarea românească împleteşte trei elemente de-finitorii ale insectei: mărimea, culoarea şi mişcarea: „Ce-imic ca şi-un fir de mac, / Şi sare-n sus ca şi-un ţap?"Altădată, puricele este comparat cu bivolul, calul, vacasau cu „puiul de drac", niciodată cu „piatra", imaginestatică prin excelenţă.Capitolul 32181 Montezuma — notează cronicarul — avea dansatoriisăi, care erau „aşa de mulţi că umpleau un cartier; uniijonglau cu un băţ, dar nu cu mîinile, ci cu picioarele;alţii săreau atît de sus încît păreau că zboară, şi în sfîrşit,mai erau şi un fel de bufoni care îl veseleau". (BERNALDlAZ DEL CASTILLO, op. cit., voi. II, p. 81). în Me-zoamerica, „danţul" are aceleaşi conotaţii simbolice pre-cum sîngele, seva, sperma sau ploaia. Tămîia, copalul,numită „răşina cerului" (Chilarn-Balam), dăruită omu-lui de către o divinitate chtoniană (v. Popol Vuh), ne-lipsită din recuzita „danţului", era considerată dreptemanaţie a spiritului divin. Legată de ritualurile fecun-daţiei, ale fertilităţii şi aducerii ploii, tămîia este supusăregimului ciclic lunar. De altfel, rădăcina uh desemneazăatît copalul, cît şi luna. Pe tablele secrete, zeii ploiierau reprezentaţi de hierofanţi prin semnul copaluluisau prin vase sacre cu „apă neîncepută". în India, ima-ginea arhetipală a dansului o constituie dansul cosmic301

(tandava) al lui Shiva-nataraja, simbol al creaţiei şidistrugerii universului. Ca şi la azteci, tămîia (dhupa)este prezentă în ritulaul hinduist şi întruchipează per-cepţia, conştiinţa.în China, dansul (re)stabileşte armonia Cer-Pămînt.în Japonia, dansul Uzumei 6 face să apară pe Amaterasu,zeitate solară.La indienii siux, legătura cu astrele este la fel de vizibilă,în Extremul Orient, anumite dansuri sînt considerateca aducătoare de ploaie: dansul dragonului, al licornoişi leului, leng-trot-ul (Cambodgia). De comparat cu ritualulromânesc al „paparudelor" şi „caloianului".Capitolul 33182 Despre jocurile practicate de azteci, vezi şi GONZALOPERNÂNDEZ DE OVIEDO, Hisloria General y Naturalde las Indias Occidentales, Madrid, 1851 — 1855, voi. IX,p. 165; D. DURÂN, Histâria de las Indias de NuevaEspana, Mexico, 1867-l880, voi. II, p. 101; G. VAIL-LANT, Civilizaţia aztecă, trad. rom., Buc, 1964, p. 168sqq.Deşi Burckhardt afirma că „das Agonale" („agonalul")este o „Triebkraft, die kein anderer Volk kennt" („oforţă motrice instinctivă, pe care nu o cunoaşte nici unalt popor" — Griechische KuUurgeschichte, ed. R. Marx,III, p. 68), V. Ehronborg consideră „agonalul" drept„eine allgemoine menschliche Eigenschaft" („o însuşiregeneral umană" — Ost und West. Sludien zur geschichtlichenProblematik der Antike in Schriften der Phil. Fak. d.deutschen Univ. Prag., 1935, voi. 15, pp. 65 — 219), faptdemonstrat, de altfel, atît de Sahagun, cît şi de Oviedosau Durân (v. supra).La greci, ca şi la azteci, competiţia ca funcţie culturalănu se poate desprinde de contextul joc-sărbătoare-ritual,„jocul fiind luptă, iar lupta fiind joc" (J. IIUIZINGA,Jlomo ludens. încercare de determinare a elementului ludical culturii, Buc, Ed. Univers, 1977, p. 88). „Spectacolulsacru" şi „competiţia festivă" sînt, prin urmare, două formeaxiotropice, care revin pretutindeni şi în care cultura sedezvoltă ca joc şi tn(tru) joc (Ibidem, p. 98,).Omenirea joacă — afirmă Leo Frobenius — ordinea na-turii, după scenariile cristalizate de-a lungul timpului înconştiinţă (KuUurgeschichte Afrikas, Prolegomena zu einerhistorischen Gestaltlehre, Phaidon Verlag, 1933; v. şi trad.rom.; IDEM, Schicksalkunde im Sinne des Kultunverdens,Leipzig, 1932J, der Spieltrieb („instinctul jocului" — Kul-turgeschichte. . . pp. 23, 122) şi die Festlichkeit („sărbă-torescul") constituind două din meridianele fundamentaleale conştiinţei umane întemeindu-se întru istorie, douămodalităţi de conectare la ritmurile cosmice (K. KERlSNYI,Vom Wesen des Festes, Paideuma, Millcilungen zur Kul-302

turkunde, I, Heft, 2, dec. 1938, pp. 59-74; IDEM, LaReligione antica nelle sue linee fondamentali, Bologna,1940, cap. II: II senso di festivită; PAUL P. DROGEANU,Practica fericirii, Buc, 1985, pp. 164—188, 307 — 312).Idei nu chiar afît de noi cum s-ar crede, întrucît în Legilesale, Platon scria că: „Trebuie să trăim jucînd anumitejocuri, jertfind, cîntînd şi dansînd, pentru a cîştiga bună-voinţa zeilor şi pentru a ne putea feri de duşmani şi aizbîndi în luptă". (Leges, VII, 796J ; v. pentru o per-spectivă mai nuanţată asupra spaţiului ludic la aztecisupra. Sentimentul că omul face parte din mega cosmosîşi găseşte, aşadar, prima sa expresie, „cea mai înaltă",în forma şi în funcţia jocului, care dobîndeşte treptat semni-ficaţia unui act sacru (J. HUIZINGA, op. cit., p. 56J.183 Printre cele mai vechi mărturii ale „jocului cu mingea"se numără, pe lîngă „mingea" găsită în mormîntul unuifaraon, menţionarea unor asemenea practici ludice înregulamentul militar al Chinei antice (C. KIRIŢESCU,Palestrica. O istorie universală a culturii fizice, Buc,1964, p. 188), precum şi jocurile desfăşurate în palestresub numele de sphaecrisiica, în care vechii greci aveauo deosebită îndemînare (IIOMER, Iliada, cartea XXIII;Odiseea, cartea VIII). în evul mediu se cunoşteau maimulte categorii de mingi, clasificate după mărime, ma-terialul folosit la confecţionare sau după tehnica jocului:paume, eteuf, balle, pelote, bonde, boule. în 1555, AntonioScaino scrie Un Traltato dell gioco della palia; la Paris,cîţiva ani mai tîrziu (1596), funcţionau 520 săli de „jeude paume'''' (v. pentru comparaţie: juego de pelota, sp.şi giuco di racliella sau del pallone, it.).1.84 La azteci, existau şi jocuri de noroc. într-unul dinacestea, numit potolii, se folosea o tăbliţă în formă decruce_, cu spaţii liniare la capetele braţelor. Zeul tuturorjocurilor, Macuixocliitl (Cinci flori), era deseori repre-zentat în legătură cu jucătorii de patolli. De altfel şila indieni lumea era gîndită ca un joc de noroc, pe careîl joacă Shiva cu soţia lui (Mahâbhărata, 13, 2368, 2381) :„Mahăbhărata — scrie Marcel Mauss — este povestea unuigigantic pollatch"'. (Essai sur le don. Forme archaiquede Vechange in Uannee sociologique, serie nouă, I, 1923 —1927, p. 143j; v. şi P.P DROGEANU, op. cit., pp.19l-206).O altă distracţie, numită de specialişti „volador" („zbu-rător"), consta din ridicarea unui stîlp înalt, prevăzutla extremitatea superioară cu o platformă ce se puteaînvîrti. Bărbaţii, costumaţi în zei sau păsări, se prindeaucu frînghiile înfăşurate în jurul platformei şi se aruncauîn gol. Pe măsură ce coborau, frînghiile desfăşurîndu-seimpuneau platformei şi implicit executanţilor o mişcarede rotaţie care crea impresia de zbor. La fiecare rotirece-i apropia de pămînt, oamenii-păsări, schimbîndu-şicentrul de echilibru prin manevrarea aripilor, trebuiau303

să dea iluzia unei păsări ce se ridică şi coboară. Asemeneaspectacole se mai pot vedea şi astăzi în unele regiuniale Mexicului (cf. şi G. VAILLANT, op. cit., p. 200;.Capitolul 36185 Conchista — s-ar putea spune — începe de fapt la12 octombrie 1492, cînd Columb descoperă „India" ce seva dovedi apoi a fi un nou continent: Noile Indii, NouaSpanie, America. Generaţia glorioasă a exploratorilor, dincare, alături de Cristofor Columb, mai făceau parte Cabot,Vicente Pinzon, Diaz de Solis, Ovampo, Ponce de Loen,Nujîez de Balboa, .luan de la Cosa, Alonso de Ojeda,Americo Vespucci, avea în curînd să fio înlocuită de gene-raţia conchistadorilor, dominată de „cei patru cezari" aiNoii Lumi: Cortes, Pizarro, Valvidia, Quesada, care vorconduce peste ocean o armada puţin obişnuită, formatădin marinari, caballeros, aristocraţi, hidalgos, segundones,genlede toga şi călugări — conştiincioşi autori de doctrinas,confesionarios, vocabularios, gramaticos, hislorias etc. Ve-lâzquez, conchistador şi primul guvernator al Cubei,îl va însărcina pe Corl6ssă cucerească Mexicul. Conquisfa„începută" în 1519 se va „încheia" la 13 august 1521,cînd Cuauhtemoc, ultimul. împărat aztec, este nevoit săi se predea lui Cortes după o rezistenţă de peste un an.Dar cucerirea teritorială, politică, economică este dublatăde una spirituală (R. RICARD, La conqu&te spiriluelledu Mexiques, Paris, Institut d'efhnologie, 1933). Cape-lanul lui Cortes, Bartolomeu de Olmedo, va fi urmat demai mulţi misionari, printre care şi cei 12 călugări apar-ţinînd ordinului fraţilor minori ai observanţei, aşa-numiţii„12 apostoli", debarcaţi la UUoa pe 13 sau 14 mai 1524.Nouă ani mai tîrziu, mai vin 12 dominicani — dintrecare 5 mor în cîteva luni, iar 4 se reîntorc în Spania —şi 7 franciscani. Acesta este nucleul în jurul căruia sevor aduna alţi misionari porniţi din Spania sau formaţipe pămînturile mexicane.Repere contemporane lui Sahagun: prima hartă a NoiiLumi, desenată de Juan de la Cosa, datează din 1500,anul în care Columb îşi încheia cea de a treia călătorie,între 1508—1511, Juan Ponce de Leon cucereşte PuertoRico, iar Diego Velâzquez de Cuedlar Cuba (1509). Primacălătorie a lui Cabot în slujba Spaniei (1517), urmat deJuan de Grijalba, Anton de Alaminos ş.a., se va constitui,poate, într-un argument hotărîtor în favoarea „declan-şării" uneia dintre cele mai incredibile aventuri din epocamodernă: expediţia lui Hernan Cortes: 18 noiembrie1518. Cîteva luni mai tîrziu, la 4 martie 1519, conchista-dorul întemeia cel dintîi oraş din America: Vera Cruz.Era anul, cînd la Sevilla se tipărea Suma Geografica —prima geografie a Americii, realizată de exploratorulMartin Fernândez de Enciso —, iar Magellan şi SebastianElcano încercau, tot pentru prima oară, să facă încon-304

jurul lumii. Petrus Apianus publică o hartă a Americii(1520). în 1521, Juan Ponce cucereşte Florida. CilGonzâles Dâvila începe cucerirea Nicaraguăi (11528),ce va fi dusă mai departe de Hernando de Cordoba (1524).Cu prilejul celei de a doua expediţii a lui Pizarro în Peru(1526), Barfolomâ Rufa descoperă Chimborazo, iar Fr. deMoniijo cucereşte Yucatamil. în 1528 se înfiinţează adoua „Audicncia" din Mexic. Grijalva şi Vezerva (1529)descoperă Golful Californiei. După cucerirea Perului, încea de a treia expediţie, Pizarro întemeiază oraşul Lima(1535). între timp, Sebastian Belalcâzar cucereşte Quito(1533—1536), iar Pcdro Alvarado pătrunde în Ecuador(1534). Nueva Granada este anexată Spaniei prin eforturilelui Gonzalo Ximenes de Quesada (1536—1538). Marcosde Niza descoperă Nuevo Mejico şi Arizona (1539). Seexplorează canionul Colorado şi'Mississipi (1540). RodrigoCabrilo (1542) şi Barl.olomeo Ferrelo înaintează pînă la44" latitudine nordică. Sînt fundate universităţile dinLima (1551) şi Mcxico (1553). Inchiziţia îşi face apariţia„binefăcătoare" în America (1569). Este întemeiat oraşulBuenos Aires (1580) (cf. G. W. HEGEL, Prelegeri defilozofie a istoriei, Buc, 1968, pp. 81 — 85; SIR J. ERICS. THOMPSON, The Rise and Fall of May a Civilization,Londra, 1956; MIGUEL LEON PORTILLA, The BrokenSpcars, Aztec Acounls of the Conqiwsl, Londra, 1962;G. BAUDOT, Utopie el hisloire au Mexique. Les premierschroniqueurs de la civilisation mexicaine, Toulouse, Privot,1977; J. SOUSTELLE, L'univers des Aztecs, Paris, 1980;J. M. ROBERTS, History of the worid, The Pelican, 1981,pp. 610-611 etc).186 BERNAL DÎAZ DEL CASTILLO vobeşte despre„viteazul şi destoinicul Bornando Corles", hidalgo cunoscutdin „patru stirpe nobile": prin tatăl său Martin Cortes,prin familiile Pizarro, Monroy şi Altamirano. Cortes —spune cronicarul — a fost tot atît de iubit şi respectatîn Spania şi în toate Indiile precum Alexandru în Mace-donia, Cezar,Pompei şi Scipioîn Imperiul Roman, Hanibalîn Carfagina sau Gonzalo Hernândez, „Marele Căpitan",în Castilia (op. cit., voi. I, p. 81).187 Un portret al lui Montezuma, demn de pana luiPlutarch sau Suetoniu, necesar pentru completarea in-formaţiilor lui Sahagun ni-l pune la dispoziţie acelaşiBernal Diaz del Castillo: „Marele Montezuma era învîrstă de pînă în patruzeci de ani, destul de înalt şi zvelt,poate cam slab şi nu era prea negricios, ci smead cumsînt indienii, părul nu îl purta prea lung, doar cît să-iacopere urechile; barba o avea destul de rară, neagră şifrumos tăiată, chipul oval şi zîmbitor, privirea demnăşi arăta de obicei bunăvoinţă, sau gravitate, după împre-jurări. Era foarte curat şi îngrijit; se îmbăia o dată pe zi;

'după-amiaza. Avea multe ţiitoare, fiice de căpetenii şidouă soţii legitime, care erau şi ele mari caciques [. ..]Garda lui se compunea din vreo două sute de căpetenii,care stăteau în nişte încăperi de lîngă el [...] Cînd alţi305

seniori de seamă veneau din depărtări pentru judecăţisau pentru vreun negoţ, înainte de a intra în'palatullui Monlezuma trebuiau să se descalţe şi să îmbrace mantiide săraci şi nu puteau pătrunde de-a dreptul, ci numaiocolind palatul pe o parte, căci altminteri ar fi comis omare necuviinţă. Cînd şedea la masă, bucătarii îi înfă-ţişau peste treizeci de feluri de mîncare pregătite specialpentru gustul lui... Am auzit vorbindu-se că îi găteauuneori carne de prunci" (Ibidem, voi. II, pp. 73—74).188 în cărţile sacre ale aztecilor este scris că regele lorQuetzalcoatl se va întoarce sub semnul lui Ce Acail. Or,1519, cînd Cortes debarcă în Mexic, se întîmpla să fietocmai un an / acail. Identificat mai întîi cu Juan deGrijalva, apoi cu Hernan Cortfe, Quetzalcoatl vine să-şirecapete drepturile (v. MOTOLINIA, Histâria de losIndios, Tratado I, cap. 12, Mexico, 1956, p. 63; MIGUELLEEN PORTILLA, The Brohen Spears, Aztec Acounlsof the Conguest, Londra, 1962). Cuvintele Iui Moctezuma,înştiinţat de venirea conchistadorilor, sînt revelatoare înacest sens: „que verdaderamcnte debe de ser cierlo quesomos los que sus antepasados muchos liempos anles habiandicho, que vendrian kornbras de hacia donde sale el sola senorear aqueslos tierras, y que debemos de ser nosotros"(„încredinţat că noi sînfcm aceia pe care strămoşii i-auvestit demult cum că veni-vor oameni dinspre soare-răsareşi vor lua în stăpînire pămînturile, şi aşa trebuie să fie")(BERNAL DIAZ DEL CASTILLO, Verdadera Histâria- ..,cap. LXXXTX). Saliagun, la rîndul său, relatează încartea a XII-a a Istoriei sosirea spaniolilor în Mexic, acre-dilînd ideea că Moctezuma l-a luat pe Cortfe drept Quet-zalcoatl ; „Era como si pensara que el recien llegado eranuestro principe Quelmlcoalt" („Ca şi cum nu mai încăpeavreo îndoială că bărbatul care abia păşise era aieveaprincipele nostru Quetzalcoatl") (Histâria General. ■ ., Me-xico, 1956, voi. IV, cartea 12, cap. III, p. 86). La fel caMotolinia, Sahagun vorbeşte despre semnele care au pre-cedat sosirea spaniolilor: „de la senales y pronoslicas queaparecieron ante que los espanoles viniesen a esta lierra."(„despre semnele şi profeţiile care apăruseră cu mult înaintede venirea spaniolilor pe aceste pămînturi)" (cartea aXII-a, Que trata de la Conquista de Mexico, cap. I). Sîntenumerate opt semne, printre care fulgere, furtuni, mon-ştri, comete — gama completă a minunilor recunoscuteoficial în epocă (cf. şi LAS CASAS, Apologetica histâ-ria. .., eh. CXXII, în B.A.E., t. CV. p. 425, a).189 Bernal Diâz del Castillo vorbeşte despre „las cosaşde encantamiento qu6 cucntan en el libro de Amadis11 („multeşi minunate lucruri de te cuprinde mirarea, ce nu le în-tîlneşti decît în cartea lui Amadis"), „ver cosaş nuncaoidas, ni aun soiiadas, como veiarnos" „lucruri nicicîndauzite, nici îndeajuns de cunoscute şi mult lăudate, pre-cum văzut-am pe acolo") (Histâria verdadera de la Con-quista de la Nueva Espana, Editorial Porua, 1955, c. I,p. 260).306

190 Ped.ro de Alvarado (14857-l541), soldat spaniol,născut în Badajos; pleacă în Hispaniola (1510); în 1518,se află cu Juan de Grijalva în Yucatan; între 1519 şi1521, îl ajută pe Cortfe la cucerirea Mexicului; îşi asumăconducerea Tenochtitlanului, cînd Cortes se va ocupacu capturarea lui Panfilo de Narvaez; între 1523—1527cucereşte Guatemala; fondează oraşul Guatemala deVieja şi stabileşte Puerlo de la Posesion pe coastele Pa-cificului. Primit în Spania cu deosebite onoruri de Carlosal V-lea, se va întoarce în Guatemala ca guvernator. în1534 porneşte o expediţie împotriva localităţii Quito.Moare la 29 iunie 1541, la Mexico, victima unui accident.101 Pamfilo de Narvaez, soldat spaniol, născut laValla-dolid (1470), mort pe mare (1528); unul din primii con-chistadori; deţine funcţii importante în vremea luiDiego Velâzquez (1465?—1524) în administrarea Cubei.în 1520, este trimis de Velâzquez în expediţia punitivă„dedicată" lui Cortes, în urma căreia va fi înfrînf şi făcutprizonier (LOWERX, WOODBURY, Spanish SeUle-ments Within ihe Presant Limits of the U.S. 1513—1561,New York, 1901; JOHN B. BREBNER, Explorers ofNorth America, 1492-l806, New York, 1933).192 Victoria Conchisfci, datorată unei înlănţuiri greu ima-ginabile de hazarduri, chiar dacă explicabilă psiho-moralprin voinţa, îndrăzneala, fanatismul conchistadorilor sausocial prin decăderea economico-politică a imperiuluiaztec, rămîne, alături de înfrîngcrea Invincibilei Armadaşi de multe alto evenimente sau fapte, unul din mistereleistoriei, a cărei logică se lasă uneori tulburată de „ira-ţionalul" Marii Naturi sau al micii naturi omeneşti.Privirea retrospectivă a cronicarului-conchistador esteîncă numai uimire şi admiraţie: faptele omului dinlăuntru!istoriei, fapte făcătoare de istorie, sînt considerate omeraviglia şi privite cu stupore. Barocul se înstăpîneştcşi în istoriografie: „Să cugete iarăşi curioşii mei cititorila marile fapte ce le-am împlinit atunci; cum ne-am scu-fundat corăbiile, cum am cutezat să pătrundem într-ocetate atît de puternică în ciuda sfaturilor primite şisă-l prindem apoi pe marele Montezuma, rege peste aceletărîmuri, în propriul său palat, înconjurat de numeroşirăzboinici ce-i avea în gardă şi cum i-am ars în faţa luicăpeteniile, ţinîndu-l tot timpul acesta în fiare. De multeori, acum că sînt bătrîn, stau şi mă gîndesc la vitejiilefăptuite în anii aceia, care îmi trec iar prin faţa ochilorşi zic că toate au fost menite de Cel de sus. Căci ce alţioşteni din lumea asta, patru sute cîţi eram noi şi nicimăcar atîţia, s-ar fi încumetat să intre într-o cetate,puternică aşa cum era Mexicul, mai mare ca Veneţia,fiind noi la peste o mie cinci sute de leghe depărtarede Castilia noastră, să ia ostatec un mare împărat şisă-i judece căpeteniile dinaintea lui?" (BERNAL DÎAZDEL CASTILLO, Adevărata istorie-.., voi. II, pp. 106-l07).307

Relevantă pentru înţelegerea mai nuanţată a situaţieipsiho-sociale, istorice a poporului aztec în perioada Con-chis tei ni se pare ipoteza lui Rcmo Guidieri, cu aplica-bilitate plurivalentă şi generoasă deschidere în orizontetno-istoric: „Albul — spune cercetătorul — este fiinţaomenească definită printr-o singularitate înainte de toatetehnică, producător de obiecte noi şi redutabile — in-strumente dătătoare de moarte. Indiferent dacă dumnezeulalbului este după chipul aroganţei sale, iar curiozitateaproporţională cu aviditatea, că visele sînt imperative,dar confuze, imaginea albului în conştiinţa sălbaticuluieste gata făcută. Această diferenţă va hotărî pentru tot-deauna asupra raporturilor po care occidentalul le vastabili în toate ţinuturile lumii primitive. De remarcatdouă atitudini opuse în faţa neobişnuitului: una activăşi cuceritoare, stimulată de un delir al grandorii; cealaltăreactivă şi neîncrezătoare, întreţinută de dorinţa naivăde a poseda o tehnică inedită" [Les sociei.es primilivesaujourd'hui in Philosopcr. Les into.rrogalions conlempa-raines sub dir. Christian Delacampagno şi Roberf Maggiori,Paris, Fayard, 1980, p. 54').193 v. prefaţa p. 19 sqq.

CUPRINSSECOLUL LUI SAIIAGUN .................. 5Europa în contrapunct, 6. — Un secol do ...180 ani, 12. — Din culisele unui „siglo d'oro",14. — Acel an 1529, 18. — Istoriografia, 20.— Conchistadori şi misionari, 23. — Două pro-feţii, 25. — Dincolo de utopie, 28. — Atlanticul— 'Cealaltă Mediterană, 29. — Conflictul uto-piilor, 31. — Un oraş cu două istorii, 32. — Is-toria vs Ilisloria, 36. — Epilog, 42.I. IMPERIUL AZTEC. FRAGMENTEDINTR-0 APOLOGIE1. Planul .............................. 482. Metoda.............................. 513. Colegiul din Tlatelolco ................ 544. Istoria mexicanilor................... 585. Vremurile dinaintea Conchistei .......... 65II. OBICEIURI, RITUALURI ÎN REGIM SACRAL1. Persistenţa vechilor superstiţii .......... 702. Zămislirea Soarelui şi a Lunii .......... 723. Mitul lui Quetzalcoatl .................. 764. Mitul lui Uitzilopochtli ................ 795. Palatul Soarelui ...................... 816. Jertfă în cinstea zeului Tezcatlipoca .... 847. Jertfa prin ardere .................... 888. Sacrificarea unei femei în cinstea zeiţeiXilonen .............................. 909. Jertfa în cinstea zeului Xochipilli........ 9210. Jertfa adusă zeului XipeTotec......... 9411. Chinuirea trupului.................... 9512. Ofrande.............................. 9613. Rugăciunea înălţată zeului Tezcatlipocacu prilejul unei epidemii .............. 9814. Taina spovedaniei .................... 102309

15. Calendarul divinatorfu ... .'......... .-'Vi 10916. Focul nou............................ 11217. Despre superstiţii .................... 115III. OBICEIURI, RITUALURI ÎN REGIMPROFAN1. Alegerea împăratului .................. 1212. Discurs adresat împăratului nou ales .... 1243. Discursul împăratului către popor ...... 1324. Veşmîntul împăratului ................ 1445. Războiul............................ 1476. Educaţia tinerilor nobili .............. 1497. Cursus lionorum .................... 1528. Justiţia...........•................... 1559. Neguţătorii .......................... 15710. Plecarea neguţătorilor în expediţie ...... 15911. Cuvînt adresat neguţătorilor care plecaupentru prima oară .................... 16112. Sosirea neguţătorilor la destinaţie ...... 16313. întoarcerea neguţătorilor .............. 16614. Jertfa adusă de neguţători ............ 16715. Episodul din Ayoflan.................. 17216. Educaţia ............................ 17617. Calmecac ............................ 17818. Telpochcalli .......................... 18219. Cuvîntul unui părinte către fiul său ...... 18420. Cuvîntul unui tată către fiica sa........ 191.21. Condiţia femeii ...................... 19822. Toaleta femeii ........................ 20223. Căsătoria .......................... 20224. Cuvînt către femeia însărcinată ........ 20925. Cuvînt către noul-născut .............. 21226. Botezul.............................. 21427. Viaţa infimă ........................ 21728. Meserii mărunte şi meşteşuguri alese...... 22029. Piaţa................................ 22330. Expresii si proverbe .................. 22531. Ghicitori ............................ 22832. Danţul .............................. 23033. Jocurile.............................. 23334. Fauna .............................. 23535. Pietrele preţioase .................... 2'.036. Conchista ............................ 241NOTE ŞI COMENTARII .................. 245

Redactor : ELENA VICTORIA JIQUIDITehnoredactor : DOINA ELENA PODARUBun de tipar : Decembrie 1988.Apărut : 1989. Coli de tipar : 13.Tiparul executat sub comandanr. 1301 laîntreprinderea Poligrafică„13 Decembrie 1918",str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97Bucureşti,Republica Socialistă România

Biblioteca de artă

istoria generalăa lucrurilordin noua spanieBernardino de Sahagun, contemporanul lui Michelangelo şiErasmus, Copernic şi Palestrina, Guicciardini şi Neagoe Basa-rab, Holbein şi Honterus, Rabelais şi Olahus îşi întemeiazăpropriul său saeculum, departe de Europa, într-un Mexic răvă-şit de conchistadori şi coloni, încercînd să salveze, printr-oCarte, un mileniu de istorie aztecă, un timp fără de care fiinţaumană n-ar fi reuşit, poate, să se înţeleagă şi să se cuprindădeplin. „Conchista" lui Sahagun, acest Tit Liviu al Noii Spânii,avea să fie în cele din urmă, după sute de ani, recuperatăşi reintegrată de cultura europeană, care adeverea astfel, prinacest act de justiţie postumă, că o capodoperă — Historia ge-neral de las cosaş de Nueva Esparfa — poate înnobila isto-ria, înălfînd-o la demnitatea destinului exemplar, pecetluind,printr-o veşnic pilduitoare întru spirit imagine a Omului, con-diţia acestuia de adevăr, semnificaţie şi valoare.NARCIS ZĂRNESCULei, .„OISBN 973-33-0007-lArte şi civilizaţii