1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Dan Păun

FOTBAL

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

2

CUPRINS

Capitolul 1. Generalităţi Capitolul 2. Tehnica jocului de fotbal Capitolul 3. Tactica jocului de fotbal Bibliografie

3

Capitolul 1. GENERALITĂŢI

1.1. Scurt istoric al jocului de fotbal

Din descrierile care ne-au parvenit de la popoarele antice, putem constata că încă din antichitate se cunoştea jocul cu mingea, sub diferitele sale denumiri: tsu-khu (China), kemari (Japonia), sphera episkirios (Grecia), harpastum (Imperiul Roman).

În Evul Mediu, o amploare deosebită cunosc jocurile cu mingea desfăşurate de către italieni (giuocco del calcio) şi francezi (la soule), aceştia preluând şi dezvoltând jocurile cu mingea, jocuri ce se apropie din multe puncte de vedere de jocul de fotbal.

Toate aceste jocuri cu mingea constituie însă doar nişte premise pentru apariţia adevăratului joc de fotbal, care îşi are originile în Anglia. Primele încercări de organizare ale jocului de fotbal-rugby au fost efectuate în anul 1857, de către Thomas Hughes, autorul primei cărţi cu reguli ale acestui joc, care se practica cu mâna şi piciorul. Şase ani mai târziu, are loc despărţirea acestui joc în alte două jocuri: fotbal-rugby şi fotbal asociaţie.

Primele jocuri de fotbal se organizează în 1866, iar din anul 1871 s-au desfăşurat cu regularitate competiţii oficiale.

În anul 1881, în jocul de fotbal îşi face apariţia oficial arbitrul, iar în anul 1885 se legiferează profesionismul.

În anii1899-1900 se înfiinţează Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie (F.I.F.A.), organism la care astăzi sunt afiliate numeroase federaţii naţionale de pe întregul mapamond.

Federaţia Română de Fotbal (F.R.F.) a fost înfiinţată în anul 1930, sub tutela căreia echipa naţională de fotbal a României, participând la numeroase competiţii internaţionale (C.M., CE., JO.), de multe ori a adus satisfacţii întregii naţiuni, prin jocurile prestate şi rezultatele înregistrate.

Nu exagerăm dacă spunem că fotbalul a devenit cel mai popular şi cel mai răspândit dintre toate sporturile practicate în întreaga lume, milioane de oameni din toate colţurile lumii fiind captaţi de jocul de fotbal, fotbalul fiind un adevărat fenomen de masă, amplificat la scară mondială.

Răspândirea şi popularizarea fotbalului rezidă, fără îndoială, în deosebita atractivitate, care i-a conferit forţa necesară spre a rezista de-a lungul timpului. Astăzi nu există regiune de pe glob în care fotbalul să nu fie învăţat, cunoscut şi practicat cu pasiune.

1.2. Caracteristicile jocului de fotbal

Fotbalul este, fără discuţie, cel mai popular, iubit şi răspândit joc sportiv. Atracţia către fotbal este determinată de existenţa unor trăsături şi caracteristici proprii, care îl fac să aibă ceva în plus, ceva specific faţă de celelalte discipline sportive. Milioane de tineri sunt angrenaţi în practicarea lui organizată (baza de masă a performanţei, performanţă şi mare performanţă) şi cu caracter de odihnă activă şi recreere (agrement sportiv).

Dinamismul şi rapiditatea acţiunilor de joc, mişcarea permanentă a jucătorilor, trecerile rapide din apărare în atac, şi invers, capacitatea mărită de controlare a mingii prin acţiunile tehnico-tactice de o mare fineţe şi eficienţă,

4

efectuate în mare viteză, sunt doar câteva dintre caracteristicile şi totodată imperativele fotbalului actual pe arena internaţională.

1.3. Caracteristicile efortului fizic

Alergarea cu mingea, necesitatea de a ajunge adversarul care a scăpat singur spre poartă, de a fi primul la minge, demarcajul surprinzător în atac, anticiparea fazelor de joc, alegerea soluţiei optime, toate acestea, efectuate în condiţii de criză de timp şi spaţiu, sunt aspecte ale jocului care impun indici sporiţi de dezvoltare a calităţilor motrice la fotbalişti.

Sintetizând caracteristicile şi dificultăţile efortului fizic impuse de joc sau de programul competiţional, putem desprinde următoarele:

• jocul cu durată mare (90 minute, uneori chiar 120), terenul de dimensiuni foarte mari (aproximativ 50/l00 m), condiţiile atmosferice variate solicită organismul fotbaliştilor mult mai intens decât în alte jocuri sportive, aceştia parcurgând, pe durata unei partide, cu diferite intensităţi, distanţe de l0-12 km;

• efortul depus de fotbalişti pe durata unei partide se încadrează în categoria eforturilor mari şi foarte mari, alternând perioade de efort aerob cu perioade de efort anaerob;

• complexitatea efortului rezidă şi în caracteristica controlului mingii cu piciorul, membrele inferioare fiind solicitate atât pentru susţinere, cât şi pentru execuţia procedeelor tehnice cu mingea;

• competiţiile se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp (toamna – turul, primăvara – returul), acest fapt impunând şi aspectul bianual al formei sportive;

• meciurile se desfăşoară ritmic, la intervale de o săptămână, impunând astfel o solicitare şi o pregătire ritmică pe cicluri săptămânale.

Astfel, procesul instructiv-educativ trebuie bine organizat, iar alegerea metodelor şi mijloacelor de realizare trebuie făcută cu seriozitate, în caz contrar, ajungându-se la accidente, oboseală, supraantrenamente sau plafonare.

1.4. Caracteristicile tehnicii:

• multilateralitatea tehnicii – în fotbalul modern toţi jucătorii trebuie să cunoască o gamă largă de procedee tehnice (specifice postului său, dar şi altor posturi, de exemplu, jocul portarului);

• folosirea piciorului şi uneori a capului pentru controlul mingii şi marcarea golului;

• accesibilitate pentru copii şi începători, concretizată în reducerea suprafeţelor de joc şi a numărului de jucători, regulament simplificat, minge mai mică şi mai uşoară;

• dinamismul tehnicii – ingeniozitatea, spontaneitatea, inteligenţa şi talentul unor jucători de excepţie determină apariţia unor noi procedee tehnice, prin impunerea stilului personal;

• necesitatea începerii pregătirii timpurii – atragerea, selecţia şi pregătirea generală a copiilor la o vârstă fragedă permit însuşirea unui număr mai mare de procedee tehnice;

• învăţarea absolut corectă a tehnicii de bază – vârsta copilăriei favorizează însuşirea mai temeinică a procedeelor tehnice, precum şi corectarea celor greşit însuşite, caracteristică ce se pierde mai târziu;

5

• procesul de pregătire are loc în condiţii diverse climaterice şi de stare a terenului, conform situaţiilor concrete în care se desfăşoară competiţiile oficiale;

• tehnica jocului de fotbal este precisă, fină şi suplă, în vederea controlării mingii în criză de spaţiu şi timp; de aici rezidă, în realitate, complexitatea, spectaculozitatea tehnicii folosite în jocul modern;

• dificultatea tehnicii este dată de controlul mingii cu ambele picioare, alternativ. Abilitatea cu care unii jucători folosesc în egală măsură fiecare picior, pentru intrarea în posesie, pase sau şuturi spre poartă, se constituie într-un obiectiv important pentru orice antrenor, în pregătirea jucătorului polivalent. Complexitatea tehnicii creşte o dată cu apariţia adversarului şi cu creşterea vitezei de deplasare şi execuţie, cu şi fără minge;

• unele dintre procedeele tehnice de bază devin stereotipuri, printr-o pregătire asiduă şi competentă, permiţând jucătorului să privească câmpul de joc şi eliberându-l de urmărirea şi controlul mingii;

• tehnica este spectaculoasă, prin execuţiile de excepţie şi angajamentul în lupta pentru minge.

1.5. Caracteristicile tacticii:

• este raţională (gândirea tactică). Pregătirea fiecărei acţiuni, prin anticiparea acesteia, duce la executarea celor mai eficiente procedee tehnice sau acţiuni tactice. Eficienţa acţiunilor individuale şi colective este determinată de aportul selectiv şi creator al raţiunii;

• este intercondiţionată multiplu, fiind dependentă de valoarea capacităţii motrice generale şi specifice, de nivelul de însuşire a tehnicii, de cunoştinţele teoretice şi de profilul psihologic;

• este elastică. Deşi pentru fiecare meci se adoptă un anumit plan tactic, acesta se poate schimba în funcţie de diferite situaţii care pot interveni pe parcursul meciului (condiţii meteo, valoarea adversarului);

• este evolutivă, determinată de noi tendinţe în plan teoretic şi metodic, de apariţia unor noi procedee tehnice (stilul personal), de modificări ale regulamentului de joc, toate acestea contribuind la evoluţia tacticii.

1.6. Fotbalul în cadrul educaţiei fizice şi sportului

1.6.1. Obiectul disciplinei sportive fotbal: • studiază conţinutul jocului de fotbal sub aspect fizic, tehnic, tactic, teoretic,

psihologic; • studiază istoricul, evoluţia şi tendinţele jocului de fotbal modern; • colaborează cu celelalte discipline sportive, preluând anumite concepte,

metode, mijloace etc.; • colaborează cu alte discipline ştiinţifice (igiena sportivă, fiziologia

sportivă, psihologia, pedagogia, sociologia şi biomecanica, biochimia, cibernetica, statistica, matematică etc.);

• studiază regulamentul de joc şi impune interpretarea corectă a acestuia; • stabileşte principii, metode şi mijloace pentru îmbunătăţirea performanţelor

în jocul de fotbal.

6

1.6.2. Fotbalul ca mijloc al educaţiei fizice Multiplele valenţe instructive şi educative ale fotbalului au determinat

cuprinderea lui în programa şcolară de educaţie fizică şi în diferitele forme de organizare a activităţii fotbalistice şcolare.

Jocul de fotbal formează deprinderi psihosomatice specifice, simple, accesibile şi atractive, pe fondul unor solicitări fizice şi psihice, cu un deosebit caracter educativ. Din aceste motive, jocul de fotbal este considerat un important mijloc al educaţiei fizice, care rezolvă pozitiv unele din sarcinile acesteia în mediul şcolar.

Introdus în toate formele de învăţământ, datorită calităţilor sale formative şi practicat în mod ştiinţific, contribuie la întărirea sănătăţii, la dezvoltarea multilaterală a capacităţilor psihice şi fizice, la însuşirea unor deprinderi tehnice şi acţiuni tactice necesare practicării fotbalului.

Întrebări pentru verificare: � Cum se numeau jocurile cu mingea în antichitate ? Dar în Evul Mediu, mai

ales la italieni şi francezi, unde au cunoscut o dezvoltare mai amplă ? (Răspuns: 1, p.10-16; 2, p.9);

� În ce an s-au organizat primele jocuri de fotbal ? (Răspuns: 1, p.10-16; 2, p.10);

� Când s-au înfiinţat F.I.F.A. şi F.R.F. ? (Răspuns: 1, p.10-16; 2, p.10); � Enumeraţi caracteristicile efortului fizic în jocul de fotbal (Răspuns: 1,

p.10-16); � Prin ce se caracterizează tehnica şi tactica în jocul de fotbal ? (Răspuns: 1,

p.10-16; 2, p.84-85); � Cu se ocupă obiectul disciplinei sportive fotbal ? (Răspuns: 1, p.10-16); � Cum este tratat jocul de fotbal în cadrul educaţiei fizice şi sportului ?

(Răspuns: 1, p.10-16).

Capitolul 2. TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL 2.1. Generalităţi După specialiştii domeniului, tehnica reprezintă ansamblul de deprinderi

motrice specifice ca formă şi conţinut, care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, folosite în scopul practicării cu randament maxim a jocului.

Pornind de la această definiţie, putem defini tehnica jocului de fotbal ca fiind ansamblul mijloacelor specifice jocului de fotbal, prin intermediul cărora jucătorii realizează, pe de o parte, acţiunile cu mingea (controlul şi circulaţia acesteia), iar pe de altă parte, manevrele (cu şi fără minge) necesare acţionării şi cooperării eficiente, raţionale, în vederea atingerii scopului urmărit.

Tehnica se compune din elemente şi procedee tehnice. Elementele tehnice reprezintă formele generale motrice cu şi fără minge, specifice jocului de fotbal, printre care amintim: intrarea în posesia mingii, păstrarea mingii, transmiterea mingii, alergările, schimbările de direcţie, săriturile etc.

Pentru concretizarea şi adaptarea elementelor tehnice la diferite situaţii specifice jocului, se aplică diferite procedee tehnice. Procedeele au o structură generală a mişcării asemănătoare în cadrul elementului respectiv. Prin procedee tehnice se înţelege un complex de mişcări ale segmentelor, executate într-o

7

succesiune raţională în scopul realizării unei acţiuni intervenite în cursul jocului. Ele reprezintă deci modalităţile concrete de realizare a elementelor tehnice, executate după legile activităţii nervoase superioare. Câteva exemple de procedee tehnice: preluarea mingii rostogolite, cu partea internă a piciorului; deposedarea de minge prin atac din faţă; lovirea mingii cu interiorul piciorului (latul); lovirea mingii cu capul de pe loc, cu un picior înainte.

2.2. Sistematizarea tehnicii jocului de fotbal

Tehnica jocului de fotbal cuprinde următoarele elemente tehnice: A. Elemente tehnice fără minge: Alergări, schimbări de direcţie, căderi, ridicări, sărituri, opriri. B. Elemente tehnice cu minge Intrarea în posesia mingii: preluarea mingii; deposedarea adversarului de

minge. Păstrarea mingii: protejarea mingii; conducerea mingii; mişcarea înşelătoare. Transmiterea mingii: lovirea mingii cu piciorul; lovirea mingii cu capul;

aruncarea de la margine. C. Elemente tehnice ale portarului: poziţia fundamentală; deplasarea în

teren; prinderea mingii; boxarea mingii; devierea mingii; blocarea mingii; repu-nerea mingii în joc cu mâna şi piciorul.

La rândul lor, aceste elemente tehnice dispun de următoarele procedee tehnice de aplicare practică:

a. Preluarea mingii: cu partea interioară a piciorului; cu partea exterioară a piciorului; cu şiretul prin amortizare; cu coapsa prin amortizare; cu capul prin amortizare; cu talpa din ricoşare.

b. Deposedarea de minge: prin atac din faţă; prin atac din lateral; prin atac din spate.

c. Protejarea mingii: de pe loc; din mişcare. d. Conducerea mingii: cu interiorul piciorului; cu exteriorul piciorului; cu

şiretul. e. Mişcarea înşelătoare: cu trunchiul; cu piciorul; cu capul (cu privirea). f. Lovirea mingii cu piciorul: cu interiorul piciorului (latul); cu şiretul

interior; cu şiretul exterior; cu exteriorul piciorului; cu vârful piciorului; cu călcâiul; cu genunchiul; aruncarea mingii cu piciorul; lovirea mingii din demi-vole; lovirea mingii din vole; lovirea mingii din foarfecă.

g. Lovirea mingii cu capul: de pe loc; din săritură; din alergare; din plonjon. h. Aruncarea mingii de la margine: de pe loc; cu elan. i. Elementele tehnice ale jocului portarului: Poziţia fundamentală: înaltă, medie, joasă; Deplasările în teren: porniri, opriri, cu pas adăugat, alergări, întoarceri,

sărituri, căderi, ridicări; Prinderea mingii: venită de jos fără plonjon; venită la înălţimea genun-

chiului, fără plonjon; cu traiectorie înaltă, fără plonjon (Fig.1); venită pe jos din lateral, cu plonjon (Fig.2); cu traiectorie înaltă cu plonjon;

8

Fig. 1. Prinderea mingiilor înalte de către portar: a) faza întâi: portarul se pregăteşte pentru prinderea mingii, începutul săriturii cu bătaia pe un picior; b) faza a doua:

mingea este prinsă la înălţimea maximă a săriturii portarului. Priviţi cu atenţie poziţia corectă a mâinilor; c) faza a treia: începutul aterizării; braţele se lasă în jos, mâinile se deplasează pe minge, pregătindu-se s-o cuprindă cât mai bine; d) faza a patra: portarul

revine pe pământ, iar cuprinderea sigură a mingii e încheiată (chiar o aterizare nereuşită nu va provoca pierderea mingii); e) faza a cincea: mingea este bine ţinută, portarul e pregătit să

se deplaseze înainte, la dreapta sau la stânga.

Fig. 2. Prinderea unei mingi joase cu plonjon a,b,c – cădere prin rostogolire, după care mingea e trasă spre abdomen o dată cu ducerea piciorului stâng înainte.

Blocarea mingii; Boxarea mingii: de pe loc, din săritură, din plonjon cu o mână şi cu două

mâini; (Fig.3.)

a.

b.

c.

9

Devierea mingii: de pe loc, din săritură, din plonjon; Repunerea mingii în joc: • cu mâna: prin lansare de jos, prin aruncare pe

deasupra umărului, prin lansare laterală, prin rotarea braţului;

• cu piciorul: de pe sol, din demi-vole (drop), din vole. După cum se observă, tehnica dispune de

numeroase procedee de punere în aplicare, varietatea acestora oferind jucătorilor posibilităţi multiple de manifestare pe teren în jocul cu şi fără minge.

2.2.1. Intrarea în posesia mingii Preluarea mingii cu partea interioară a piciorului

(cu talpa şi partea interioară). a. Descriere. Mişcarea începe prin adoptarea unei

poziţii corecte faţă de mingea care se îndreaptă către jucător. La preluarea mingii rostogolite, prima mişcare se face pentru luarea poziţiei faţă de minge. Jucătorul se plasează pe direcţia sosirii mingii, piciorul de sprijin (stângul) fiind uşor flexat din genunchi, umărul stâng este poziţionat uşor înainte braţele uşor ridicate în lateral.

Fig. 3. Portarul boxează mingea. De remarcat

poziţia corectă a pumnilor.

Piciorul drept este răsucit din şold, cu axa longitudinală perpendiculară pe direcţia mingii. Contactul cu mingea se face cu latul prin retragerea spre înapoi a piciorului (prin amortizare, fie prin exercitarea unei mişcări din înapoi spre înainte, execuţie mai eficientă, care îi permite jucătorului să continue acţiunea în viteză).

b. Utilizare tactică. Acest procedeu tehnic se execută la schimbarea direcţiei de joc sau în pregătirea finalizării.

c. Greşeli frecvente: piciorul de sprijin nu este pe direcţia pe care urmează să se transmită mingea şi contactul cu mingea se face prin mişcări rigide, de multe ori mingea sărind din piciorul jucătorului.

Fig. 4 a) – Preluarea mingii care vine paralel cu pământul din stânga

spre jucător, cu parte exterioară a piciorului. b) – Preluarea mingii venită de sus, cu talpa piciorului. c) – Preluarea mingii venită de sus,

cu partea interioară a piciorului.

a) b) c)

10

Fig. 5 A. Preluarea cu talpa a mingii care se rostogoleşte spre jucător; a) poziţia

iniţială; b) poziţia finală. B. Preluarea mingii care vine paralel cu pământul la mică înălţime, cu partea exterioară a piciorului.

Preluarea mingii cu pieptul prin amortizare (cu capul)

Fig. 6. Preluarea mingii cu pieptul:

a) poziţia iniţială (înainte de preluarea mingii): b) poziţia jucătorului în momentul preluării.

Fig. 7. Preluarea mingii cu capul: a) poziţia iniţială;

b) poziţia jucătorului în momentul preluării. a. Descriere. La apropierea mingii, trunchiul este arcuit din şold, picioarele

uşor flectate din genunchi. La contactul cu pieptul jucătorului, acestea amplifică extensia corpului, amortizând astfel viteza mingii. Braţele ţinute în lateral contribuie la echilibru şi la amortizare

b. Utilizare tactică – la mingi cu traiectorie înaltă, la schimbarea direcţiei de joc şi la finalizare, pentru pregătirea şutului.

c. Greşeala cea mai frecventă – jucătorul adoptă o poziţie prea rigidă, făcând ca mingea să ricoşeze la distanţă.

Deposedarea adversarului prin atac din faţă a. Descriere. Acest procedeu de deposedare este cel mai simplu dintre cele

trei. Jucătorul aflat în apărare se apropie de posesorul mingii prin mişcări de tatonare. În momentul efectuării deposedării, apărătorul interpune latul între minge şi apărător, presând cu pieptul asupra adversarului. Greutatea este pe piciorul de sprijin, astfel încât piciorul de atac să poată interveni succesiv, până când mingea este îndepărtată de adversar.

b. Utilizare – la întârzierea atacului advers, pentru ca jucătorii proprii să se poată grupa în apărare şi pentru a intra în posesia mingii.

a) b)

A. B.

11

c. Greşeli frecvente: • apărătorul ia contact cu adversarul înainte să atingă mingea, producând

fault; • apărătorul are privirea spre adversar şi mişcările acestuia şi nu spre minge,

putând fi uşor fentat. Deposedarea adversarului prin atac din lateral a. Descriere. Acest procedeu este utilizat când apărătorul şi atacantul se află

în luptă directă, corp la corp. Deposedarea se efectuează prin apropierea şi înclinarea corpului spre adversar, piciorul de sprijin este aşezat aproape de minge, iar piciorul de atac încearcă scoaterea mingii din posesia adversarului.

b. Utilizare – pentru intrarea în posesia mingii şi pentru a temporiza jocul. c. Greşeli – acţiunea de deposedare este efectuată cu întârziere şi presiunea

exercitată prin greutatea corpului asupra adversarului este prea mare, producând fault.

2.2.2. Păstrarea mingii Protejarea mingii de pe loc şi din deplasare a. Descriere. Protejarea mingii constă într-o serie de mişcări cu trunchiul,

braţele şi picioarele, în vederea ţinerii adversarului la distanţă, împiedicându-l pe acesta să intre în posesia mingii. Protejarea mingii pe loc constă în ţinerea mingii sub talpa piciorului, în timp ce corpul se roteşte în jurul piciorului de sprijin, braţele ţinând adversarul la distanţă. Protejarea mingii din deplasare se efectuează prin conducerea mingii cu piciorul opus direcţiei din care se apropie adversarul, braţul de pe partea adversarului fiind ridicat şi flexat pentru a-l ţine pe acesta la distanţă de minge.

b. Utilizare – în situaţii de temporizare a jocului, când posesorul mingii nu are cui transmite mingea şi în pătrunderi individuale spre poarta adversă.

c. Greşeli – executantul este atent mai mult la adversar decât la minge sau corpul are o poziţie prea înaltă.

Conducerea mingii a. Descriere. Conducerea mingii este elementul tehnic prin care jucătorul cu

mingea se deplasează în teren prin lovirea şi împingerea repetată a acesteia. Lovirea mingii se poate realiza cu interiorul sau exteriorul piciorului sau cu şiretul, diferenţele dintre cele trei procedee fiind nesemnificative. Mişcarea constă dintr-o alergare naturală, trunchiul este drept, puţin aplecat înainte şi uşor răsucit în direcţia piciorului de sprijin.

b. Utilizare – în scopul depăşirii adversarului. c. Greşeli – glezna piciorului de lovire a mingii este încordată sau mingea

este lovită prea tare sau prea încet.

Fig. 8.

a) – Conducerea mingii înainte, prin loviri aplicate înainte de aşezarea piciorului pe pământ. b) – Conducerea mingii cu lovirea ei la începutul executării

unui pas de alergare. Atacul adversarului din stânga este îngreunat în această poziţie. c) – Conducerea mingii spre dreapta cu exteriorul piciorului.

12

Mişcarea înşelătoare a. Descriere. Mişcarea înşelătoare este elementul tehnic

care permite jucătorului posesor al mingii să depăşească adversarul direct, prin diferite manevre care îl derutează pe acesta. Se poate realiza prin următoarele procedee:

• cu piciorul, prin treceri succesive ale piciorului peste şi pe lângă minge, dând impresia trimiterii mingii în altă direcţie decât cea reală;

• cu trunchiul prin trecerea centrului de greutate de pe un picior pe celălalt, lăsând impresia unor deplasări reale;

• cu capul (privirea), prin orientarea privirii într-o direcţie şi trimiterea mingii în altă direcţie.

b. Utilizare: la protejarea mingii, în depăşirile individuale şi în schimbarea direcţiei de joc.

c. Greşeli: mişcările nu sunt convingătoare, corpul are o poziţie prea înaltă, viteza mişcărilor este redusă.

Fig. 9. a) faza întâi: din atitudinea jucătorului reiese că va lovi mingea în stânga; b) faza a doua: în loc să lovească mingea, în ultima clipă jucătorul trece piciorul pe deasupra ei şi se pregăteşte să se deplaseze spre stânga; c) faza a treia: jucătorul stând pe piciorul drept e gata pentru o săritură bruscă, înainte şi spre stânga, piciorul stâng se va duce brusc înainte; d) faza a

patra: piciorul stâng ducându-se brusc înainte se aşază în faţă şi la stânga mingii; e) faza a cincea: fenta e terminată, jucătorul e gata să se deplaseze

în partea opusă, având mingea în posesia sa.

2.2.3. Transmiterea mingii Lovirea mingii cu piciorul Deşi există o mare varietate de procedee tehnice de lovire a mingii cu

piciorul, toate acestea au câteva elemente comune, şi anume: a. Elanul jucătorului, preparator pentru lovire, depinde de distanţa la care se

doreşte să se transmită mingea şi de forţa loviturii. b. Piciorul de sprijin, prin poziţionarea sa (în lateral şi puţin înapoia mingii)

asigură direcţia şi traiectoria mingii. c. Poziţia corpului. Datorită elanului, corpul are o mişcare spre înainte, este

uşor aplecat, umerii sunt aduşi înainte. Umerii şi braţele încep o mişcare de pivotare în direcţia piciorului de lovire. Braţul opus piciorului de lovire va ajunge în faţa corpului, ajutând la echilibrare.

d. Piciorul de lovire este îndoit din articulaţia şoldului şi flexat din genunchi. El execută o mişcare de pendulare spre înainte, în momentul loviturii producându-se extensia genunchiului. Pendularea asigură distanţa şi traiectoria execuţiei.

e. Mişcarea braţelor contribuie la efectuarea mişcării de lovire, asigurând totodată echilibrul în momentul lovirii.

13

Lovirea mingii cu şiretul plin şi cu interiorul piciorului a. Descriere. Alături de caracteristicile generale prezentate anterior,

menţionăm că mingea va fi lovită în mijlocul circumferinţei, cu piciorul întins şi încordat (cu şiretul plin) şi cu latul (interior).

b. Utilizare – în schimbarea direcţiei de joc, în lansarea unui contraatac, în execuţia şuturilor la poartă şi în executarea paselor cu precizie (cu latul).

c. Greşeli – piciorul de sprijin nu este corect poziţionat, glezna nu este încordată, trunchiul este înclinat pe spate, mingea având o traiectorie înaltă.

Fig. 10 a) – Poziţia caracteristică în timpul executării lovirii cu elan, cu şiretul plin.

De observat poziţia corectă a piciorului de sprijin. b) – Piciorul drept privit din spate în timpul lovirii cu şiretul plin. Coapsa piciorului care loveşte este înainte, gamba rămasă în urmă. Unghiul ascuţit, format de către coapsă şi gambă,

se păstrează până la limita posibilităţii. c) – Lovirea cu şiretul plin executată cu piciorul stâng privită din lateral. De observat poziţia corectă

a piciorului de sprijin şi a piciorului care loveşte.

Fig. 11 a) – Lovirea cu partea interioară a piciorului (cu latul). Partea cu care

se execută lovirea. b) Lovirea cu partea interioară a piciorului. Lovirea unei mingi statice cu elan liniar. c) Lovirea cu partea interioară

a piciorului. Lovirea oblică.

a) b) c)

a) b) c)

14

Lovirea mingii cu capul Ca şi la lovirea mingii cu piciorul, în execuţia acestui element tehnic se pot

distinge mai multe componente care concură la realizarea sa eficientă: a. Acţiunea capului şi trunchiului este condiţionată de procedeul de lovire a

mingii (cu fruntea, cu părţile laterale, cu partea posterioară). Cel mai întâlnit procedeu de lovire este cel cu fruntea, care constă dintr-o mişcare înapoi, urmată de o revenire rapidă spre înainte, în această fază producându-se lovirea mingii.

b. Acţiunea braţelor are rolul de a asigura echilibrul în timpul execuţiei şi, totodată, de a mări forţa de lovire a mingii.

c. Acţiunea picioarelor asigură realizarea elanului şi a bătăii şi, în final, revenirea pe sol.

d. Elanul poate fi din mers sau din alergare. e. Bătaia, în cazul în care lovirea se face cu desprindere de pe sol, se poate

efectua pe un picior sau pe ambele picioare. f. Aterizarea are loc pe unul sau pe ambele picioare, în funcţie de săritura

realizată, asigurând reechilibrarea corpului după lovitură. În continuare vom exemplifica prin procedeul de lovire a mingii cu capul

din săritură cu bătaie pe un picior, considerând că acesta este cel mai des utilizat.

Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior a. Descriere. Mişcarea începe cu efectuarea elanului. Urmează apoi bătaia,

prin extensia puternică a genunchiului şi gleznei, care asigură desprinderea de pe sol. Trunchiul începe mişcarea de arcuire spre înapoi, urmată de o mişcare energică spre înainte, în momentul maxim al săriturii efectuându-se lovirea mingii cu fruntea. Aterizarea se face pe ambele picioare, prin amortizare.

b. Utilizare – în respingerea unui atac advers şi în atac la construcţie sau la finalizare.

c. Greşeli – efectuarea săriturii în contratimp sau lipsă de coordonare în efectuarea mişcărilor.

Fig. 12. Lovirea cu fruntea din săritură: a) prima fază – săritura şi elanul pentru lovirea cu fruntea; bătaia este executată cu piciorul drept, corpul extins; înainte de a executa această lovire, capul se duce mult înapoi; b) faza a doua: momentul executării lovirii; c) faza a treia: după ce lovirea a fost executată.

15

Fig. 13. Lovirea mingii cu capul de pe loc a) – Lovirea cu fruntea, în jos.

b) – Lovirea cu partea laterală a capului, în jos şi în lateral. Aruncarea de la margine a. Descriere. Acest element tehnic intervine în timpul jocului atunci când

mingea a părăsit suprafaţa de joc pe la linia de margine. Execuţia se poate efectua de pe loc sau cu elan, cu un picior înainte sau cu picioarele pe aceeaşi linie.

Vom analiza procedeul de aruncare a mingii de la margine de pe loc, cu picioarele pe aceeaşi linie:

• Priza – mingea se ţine cu ambele mâini, cu degetele pe suprafaţa posterioară; • Mâinile au o mişcare dinspre înapoi spre înainte, pe deasupra capului; • Trunchiul realizează o extensie, urmată de o flexie rapidă, asigurând elanul

aruncării; • Picioarele sunt poziţionate pe sol pe aceeaşi linie, uşor depărtate în afara

liniei de margine; greutatea corpului este uniform repartizată pe ambele picioare. b. Utilizare: • la aruncarea de la margine; • poate constitui, un avantaj, neexistând poziţie de ofsaid; • este singurul procedeu care se execută cu mâna, crescând astfel precizia

execuţiei. c. Greşeli – mingea este aruncată cu o singură mână, mâinile acţionează prin

lateral, unul sau ambele picioare sunt ridicate de pe sol. Întrebări pentru verificare: � Care este definiţia tehnicii jocului ? (Răspuns: 1, p.20-36; 2, p.78); � Care sunt elementele tehnice ale jocului de fotbal ? (Răspuns: 1, p.20-36;

2, p.79-84); � Descrieţi câte un procedeu tehnic principal la intrarea în posesia mingii şi

la păstrarea mingii (Răspuns: 1, p.20-36); � Descrieţi elementele comune ale procedeelor tehnice de lovire a mingii cu

piciorul şi prezentaţi lovirea mingii cu şiretul plin (Răspuns: 1, p.20-36); � Descrieţi elementele comune ale procedeelor tehnice de lovire a mingii cu

capul şi prezentaţi lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior (Răspuns: 1, p.20-36).

a) b)

16

Capitolul 3. TACTICA JOCULUI DE FOTBAL Tactica jocului de fotbal cuprinde totalitatea acţiunilor individuale şi

colective, organizate şi coordonate unitar şi raţional, desfăşurate în apărare şi atac, în limitele regulamentului de joc şi ale eticii sportive, valorificând calităţile jucătorilor proprii, precum şi lipsurile din pregătirea adversarilor, în vederea obţinerii victoriei.

3.1. Acţiuni tactice în atac şi apărare

Acţiunile tactice reprezintă componenta cea mai concretă a tacticii de punere în aplicare a tacticii jocului de fotbal.

Acţiunile tactice includ un sistem de structuri, acţiuni înlănţuite, care implică efectuarea unor combinaţii, scheme sau iniţiative cu scopuri bine determinate.

În cadrul acţiunilor tactice, distingem acţiuni tactice individuale şi colective, desfăşurate în atac şi în apărare, în funcţie de numărul de jucători participanţi.

3.1.1. Acţiuni tactice individuale în atac a. Demarcajul este acţiunea tactică individuală pe care jucătorul în atac o

efectuează pentru a scăpa de sub marcajul adversarului direct şi de a ocupa o poziţie liberă.

Demarcarea se prezintă sub două forme: • demarcarea directă – atacantul scapă de marcajul adversarului direct prin o

serie de manevre întreprinse de el însuşi; • demarcarea indirectă – atacantul este eliberat de adversar printr-o acţiune a

unui coechipier, care atrage spre el adversarul direct al atacantului. Pentru a realiza demarcarea, atacantul trebuie să acţioneze în viteză şi la

momentul optim, să fie permanent atent la joc, să se deplaseze spre spaţii libere. b. Depăşirea individuală este acţiunea prin care posesorul mingii trece de

unul sau mai mulţi adversari, prin intermediul procedeelor tehnice şi prin valorificarea unor calităţi motrice. Pentru reuşita depăşirii, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: valoarea adversarului direct, viteza de execuţie, tehnicitatea executantului.

c. Deplasarea pe poziţii viitoare este o acţiune tactică individuală fără minge, care implică din partea executantului capacitatea de apreciere a situaţiei din teren, gândire tactică, precum şi anticiparea acţiunilor adversarilor şi coechipierilor. Se observă, deci, că un rol important în reuşita acestei acţiuni tactice îl are nu numai cel care efectuează deplasarea, ci şi posesorul mingii, care trebuie să înţeleagă acţiunea acestuia şi să efectueze pasa pe direcţia şi cu intensitatea corespunzătoare.

Deprinderea acestei acţiuni tactice trebuie realizată în cadrul antrenamentelor, prin sugerarea de către antrenor a momentului şi a direcţiei spre care se face deplasarea, apoi acest lucru trebuie realizat de către jucător, fără sprijinul antrenorului, prin conştientizarea acţiunii întreprinse şi printr-o bună gândire tactică, dobândite prin experienţa acumulată.

d. Loviturile libere reprezintă situaţii deosebit de favorabile echipei aflate în atac, atunci când sunt acordate în apropierea suprafeţei de pedeapsă adverse şi, mai ales, atunci când echipa dispune de un executant foarte bun al acestora.

17

3.1.2. Acţiuni tactice colective în atac a. Pasa este cea mai simplă acţiune tactică colectivă de atac şi constă în

transmiterea mingii către un coechipier. Pentru a fi eficientă, pasa trebuie să fie efectuată în timp util, să aibă traiectorie, direcţie şi viteză care să-i permită celui care primeşte mingea să continue atacul cât mai rapid.

Pasa prezintă o gamă largă de procedee prin care se poate concretiza, pe care le prezentăm în continuare, în cadrul unei clasificări a paselor:

• după distanţă: pasa scurtă, medie, lungă; • după direcţie: pasa înainte, în diagonală, în lateral, înapoi; • după traiectorie: pasa pe jos, semiînaltă, pe sus (cu boltă); • după poziţia coechipierului: pasa la picior, pe poziţie viitoare. Pasa scurtă este cel mai des utilizată, oferind cea mai mare precizie (Ex.:

pentru aducerea mingii din apărare în atac, la un-doi etc.). Pasa medie se foloseşte de obicei în atacul rapid, în iniţierea şi organizarea

atacului, la contraatacul cu intermediar. Pasa lungă, în funcţie de situaţia în care se află executantul (atac, apărare),

este de mai multe feluri: • degajarea – executată de portar sau fundaş, la intrarea în posesia mingii; • lansarea – constă în trimiterea mingii în adâncime spre un atacant ce se

lansează dinspre lateral spre centrul terenului; • deschiderea – constă în transmiterea mingii în diagonala terenului spre un

atacant ce aleargă pe marginea terenului; • centrarea constă în transmiterea mingii din marginea terenului spre careul

de 16 m (pe jos, la semiînălţime sau pe sus), pentru atacanţii situaţi în acea zonă.

3.1.3. Acţiuni tactice individuale în apărare a. Marcajul adversarului este acţiunea tactică individuală prin care jucătorul

echipei în apărare supraveghează adversarul său, împiedicându-l să primească mingea sau să se îndrepte spre poartă. Există trei tipuri de realizarea a marcajului:

• marcajul om la om: apărătorul aplică marcajul foarte aproape de adversarul direct. Este utilizat în apărarea om la om şi la fazele fixe;

• marcajul la intercepţie: apărătorul se află între adversar şi minge, pe aceeaşi linie sau în lateral. Este utilizat în inferioritate numerică, în situaţia în care apărătorul are o viteză foarte bună;

• marcajul la supraveghere: apărătorul se plasează în spatele atacantului, între acesta şi poartă. Este utilizat în cazul în care atacantul are viteză foarte bună sau când acesta nu posedă o tehnică rafinată.

b. Tatonarea constă într-o serie de mişcări întreprinse de apărătorul care atacă jucătorul cu minge, prin care urmăreşte pregătirea deposedării sau împiedicarea atacantului să pătrundă spre poartă, pentru a câştiga timp. Apărătorul trebuie, să se situeze între atacant şi poartă şi urmăreşte mişcările adversarului, în vederea atacului la minge.

c. Recuperarea mingii este acţiunea tactică individuală de apărare, prin care apărătorul reuşeşte intrarea în posesia mingii printr-o acţiune de deposedare sau prin interceptare a mingii.

3.1.4. Momente fixe de joc a. Loviturile libere sunt deosebit de periculoase pentru echipa în apărare şi

totodată situaţii foarte favorabile pentru echipa aflată în atac, atunci când sunt acordate în apropierea suprafeţei de pedeapsă, mai ales când echipa beneficiară

18

dispune de un executant foarte bun al acestor lovituri sau echipa a perfecţionat o serie de combinaţii care să ducă la marcarea golului.

b. Cornerul este o situaţie favorabilă pentru echipa în atac, mai ales dacă aceasta dispune de jucători foarte buni la jocul aerian şi constituie totdeauna o situaţie periculoasă pentru echipa în apărare.

c. Lovitura de la 11m este cea mai favorabilă situaţie pentru echipa aflată în atac, executantul loviturii aflându-se faţă în faţă cu portarul şi având timp pentru a-şi pregăti lovitura.

Întrebări pentru verificare: � Cum se defineşte tactica jocului de fotbal ? (Răspuns: 1, p.36-48; 2,

p.115-117); � Care sunt acţiunile tactice individuale în atac şi descrieţi demarcajul ?

(Răspuns: 1, pag.36-48;2, pag.120-121); � Care sunt acţiunile tactice colective în atac şi descrieţi pasa ? (Răspuns: 1,

p.36-48; 2, p.120,127); � Care sunt acţiunile tactice individuale în apărare şi descrieţi marcajul ?

(Răspuns: 1, p.36-48; 2, p. 121,125).

BIBLIOGRAFIE 1. Petrescu, Teodor şi Dehelean, Ovidiu, Fotbal – Curs de bază, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2000; 2. Miu, Ştefan şi Velea, Florin, Fotbal – specializare, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2002.