PROBLEMA FORMEI IN PREDICA SFINXULUI IOAN GURĂ DE AUR *

Prin cuvîntările sale Sfîntul Ioan şi-a cîştigat numele de cel mai mare dascăl al Orientului creştin şi epitetul «Gură de Aur», din pricina puterii de a-şi convinge ascultătorii prin elocinţa verbului său înaripat şi prin seriozitatea argumentelor. Chiar şi omul cel mai convins despre adevărurile învăţăturilor sale nu va putea să mişte pe ascultătorii săi, nici prin graiul său, nici prin inteligenţa sa, dacă va fi lipsit de darul oratoric, nici prin scris, dacă nu va avea talentul de scriitor.

Dar Sfîntul Ioan a fost dăruit de Dumnezeu cu amîndouă aceste virtuţi: puterea de a scrie cu măestrie şi puterea de a vorbi cu elocinţă. Scrierile pastorale, scrierea Despre preoţie, omiliile sale, scrierile cu cuprins moral precum şi altele cîte ne-au rămas de la el, dovedesc în el un mare scriitor şi predicator.

Neîndoielnic, că puterea sa deplină era exprimată nu în graiul mort al scrisului, ci în graiul viu de pe amvon, în contactul direct cu ascul-tătorii, unde putea dezvolta în deplinătate toate alesele sale calităţi supe-rioare atît ale inimii, ale minţii sale geniale, cît şi ale acelei guri pe care admiratorii lui au numit-o -«de aur», epitet care i-a rămas şi în cursul istoriei creştine.

Ca discipol al celui mai desăvîrşit retor al vremii sale în Antiohia, al vestitului Libanius, el stăpînea arta aceasta a oratoriei sacre în toate amănunţimile. Pe lîngă darurile naturale, adică o fantezie aprinsă, o voce dulce şi mlădioasă şi uşurinţa în vorbire, el cîştigase o cunoaştere adîncă a vechei literaturi eline, iar în şcoala retorică se deprinsese cu toată mulţimea de însuşiri subtile şi căutate, care formau legile pe care trebuia să le observe un orator, dacă voia să cucerească prin puterea cuvîntului.

La începutul misiunii sale Sfîntul Ioan îşi realiza predicile după toate legile acelor canoane oratorice. Cu timpul el se lipseşte de unele

* Lucrare de seminar în cadrul cursurilor de magistru în teologie întocmită sub îndrumarea P. C. Diac. Prof. N. Balcă, care a şi dat avizul pentru publicare.

dintre acestea, observind că înfrumuseţarea predicilor, împestriţarea sti-lului cuvîntărilor sale cu tot felul de citate savante, luate din filozofii şi poeţii elini, e un lucru de prisos, din pricină că nu putea susţine învă-ţăturile creştine cu ajutorul părerilor filozofilor păgîni şi mai ales în faţa credincioşilor cărora le predica el. Depărtarea aceasta de unele lucruri din ştiinţa elină care nu erau necesare lui, 1-a silit pe Sfîntul Ioan Gură de Aur să aprofundeze cît mai desăvîrşit adevărurile Sfintei Scripturi.

Pe lîngă cunoaşterea adîncă a Sfintei Scripturi, el mai avea puterea extraordinară şi înţelegerea genială de a o şi aplica la situaţiile vieţii, lucru minunat de care nu se bucurau mulţi oratori ai vremii sale. Aşa se face că, cu timpul Sfîntul Ioan se va debarasa de frazeologia meşteşugită, searbădă, a retoricii vremii lui şi va ajunge la acea admirabilă realizare a cuvîntărilor lui atît ca formă şi claritate cît şi ca stil şi documentare, pentru ca prin aceasta să edifice viaţa credincioşilor săi.

Forma în care predica acest mare şi învăţat Părinte al Bisericii este caracterizată prin modul natural şi luminos în care interpretează Sfînta Scriptură. în loc să se piardă în alegorii, cum făcea şcoala alexandrină, el aplica exegeza gramaticală liberă a şcolii antiohiene, fără să cadă în rătăcirile raţionaliste ale acesteia, înţelegînd să lege mereu, într-un chip admirabil, momentul speculaţiei avîntate cu edificarea practică a vieţii credincioşilor. In acest sens îşi dezvolta Sfîntul Ioan elocinţa lui extraordinară.

Dacă ne vom referi la felul şi forma în care predica marele învăţător al Bisericii, constatăm că această formă se caracterizează prin graiul viu al unei inimi înflăcărate de iubirea fără de margini pentru Hristos şi pentru oameni; de aici focul şi forţa pe de o parte, iar pe de alta deli-cateţea şi farmecul cuvîntărilor lui, care atrăgeau mari mulţimi de cre-dincioşi la picioarele amvonului, de pe care slujea Cuvîntului marele pre-dicator 1.

în toate cuvîntările Sfîntului Ioan Gură de Aur se poate urmări năzuinţa spre comunicare către ascultători, ceea ce trezeşte în ei activi-tatea proprie şi le pune în mişcare toate resorturile afectivităţii, adică toate sînt pătrunse de tendinţa practică, nu numai de a mişca ci şi de a edifica, de a învăţa şi de a determina pe credincioşi la sfinţirea vieţii lor. De aceea, în cele ce urmează vom căuta să arătăm că năzuinţa sfinţitului vorbitor a fost de a realiza forma predicilor sale în graiul cel mai popular şi ca, cu toată temeinicia şi înălţimea ideilor şi sublimitatea sentimen-telor, să fie înţeles şi de cei mai simpli ascultători.

Forma cuvîntărilor. — Forma cea mai frecventă în care Sfîntul Ioan şi-a expus cuvîntările sale a fost omilia. Aşa după cum au înţeles-o predicatorii primelor veacuri creştine, omilia este un gen de cuvîntare propriu Bisericii, propriu artei oratorice sacre. De pe amvon vorbitorul ţine neîntreruptă atenţia credicioşilor prin întrebări, care fireşte sînt

1. Despre entuziasmul cu care-1 ascultau credincioşii pe Sfîntul Ioan relatează Socrates, Hist. eccl., VI, 3; Sozomen, Hist. eccl, VIII, 5; Niceforas, Hist. eccl., XIII, 7.

numai retorice, adică nu aşteaptă nici un răspuns; dar de multe ori ele sînt reale, iar ascultătorii răspund afirmativ ori negativ şi vorbitorul îşi îndreaptă cursul ideilor după aceste răspunsuri. Omilia are deci ca-racterul unui discurs explicativ, o tîlcuire a unui text, avînd origina sa în explicările legii, cum era obişnuinţa în sinagogile iudeilor 2.

Astfel la începuturile ei omilia permitea şi unele abateri de la scopul urmărit, dar rămînînd in acelaşi timp educativă şi înălţătoare. Iată în ce fel Sfîntul Ioan se exprimă referitor la acestea: «Voi ştiţi bine că eu cînd am început să vorbesc despre un lucru, în mijlocul vorbirii am trecut la altul care mi-a plăcut mai mult, încît l-am urmărit şi am în-cheiat vorbirea cu el» 3.

Opera de căpetenie a Sfîntului Ioan Gură de Aur sînt omiliile mai ales cele exegetice, care întregesc opera sa laborioasă. Desigur, opera lui este de proporţii uriaşe care necesită un studiu îndelungat. In cele ce urmează voi înfăţişa cu exemple luate din unele cuvîntări praznicale şi mai ales din Cuvîntarea către Eutropiu, pentru a ne edifica asupra felului cum Sfîntul Ioan ştia să închege şi să îmbrace cuvîntările sale în haina cea mai aleasă şi preţuită a oratoriei creştine.

Ca să putem ajunge la cunoaşterea formei predicilor Sfîntului Ioan, este necesar să facem analiza omiletică a cuvîntărilor, să vedem de ce mijloace s-a folosit oratorul, ce figuri de stil foloseşte, ce frumuseţi literare, cu ce mijloace argumentează, cum începe cuvîntările lui, cum se face trecerea între părţile cuvîntării, de ce mijloace se foloseşte în vorbire şi în scris, cum este scrisul Sfîntului Ioan, închegarea frazelor, proporţia între părţile cuvîntării, cum este vorbirea lui, imaginile, puterea de a ţine atenţia ascultătorilor, scopul cuvîntărilor, prin ce se caracterizează încheierea cuvîntărilor.

Realizarea formei. — Sfîntul Ioan, neînfricat luptător şi mînuitor al artei oratorice, realizează predicile sale după diferite aspecte ce i le oferă viaţa sacerdotală în toate împrejurările tulburi din vremea sa. Orice ocazie, orice eveniment procura marelui orator dispoziţia unui moment fericit, pentru a-şi pune în aplicare tendinţa neţărmurită a sufletului şi elanului său: cucerirea credincioşilor pentru Hrîstos prin puterea cuvîntului.

Pentru că ne vom ocupa de această realizare a formei vom recurge la Cuvîntarea către Eutropiu, despre care se crede că Sfîntul Părinte şi-a pus toată arta sa, realizînd şi rămînînd pînă azi o piesă literară fără egal în domeniul artei oratoriei creştine. Cu ocazia căderii lui Eutropiu din treapta demnităţii ce o avea la curtea imperială, Sfîntul Părinte ţine două cuvîntări analizînd trecerea şi nimicirea fericirii pămînteşti.

Iată cum face Sfîntul Ioan introducerea la una din aceste cuvîntări şi anume la aceea unde vorbeşte «Despre paradis»: «Frumoasă este livada

2. Dr. M. Popeseu, Hrîsostom ca orator, în «Biserica Ortodoxă Română» XXXII, <1900), nr. 8, p. 687.

3. Ibidem, p. 887.

şi grădina, Insă mult mai frumoasă este citirea dumnezeieştilor Scripturi, căci într-adevăr acolo sînt flori, care se veştejesc, iar aici învăţături care se află în floare; acolo zefir, care adie, aici suflarea Duhului; acolo mără-cini, care îngrădesc, aici Providenţa lui Dumnezeu care asigură; acolo greieri care îngînă; aici proorocii care cîntă; acolo delectarea privirii, aici folosul cîştigat din citire. Grădina este într-un anumit loc, dar învăţăturile Scrip-turii în toate părţile: grădina aduce roadele sale numai la timp favorabil, iar sfintele învăţături şi în timpul iernii şi al verii sînt pline de frunze şi fructe»4 .

Din primele cuvinte străluceşte o introducere minunată. Subliniem mai ales frumuseţea comparaţei între livadă şi Sfînta Scriptură, între fructele vieţii trecătoare şi roadele veşnice ale Sfintei Scripturi, compa-raţie pitorească între ţîrîitul greierilor şi vocea atotbiruitoare a profe-ţilor, care seamănă cuvîntul Domnului cîntînd. Şi mai departe: Citirea Sfintei Scripturi alungă tristeţea, seamănă veselia, smulge răutatea, înră-dăcinează virtutea, nu te lasă să pătimeşti în zbuciumarea lucrurilor cele ce pătimesc cei ce se află în furtună. Marea se înfurie iar tu pluteşti cu seninătate; pentru că ai cîrmaci citirea sfintelor învăţături şi acest lanţ nu-1 poate rupe ispita lucrurilor» 5. Cursivitatea comparaţiilor între sufletul omului şi furtuna mărilor, domolirea, limpezirea şi liniştea care o întronează în om cuvintele Scripturii, conţine farmecul unei oratorii alese.

în continuare, Sfîntul Ioan intră în tratarea cuvîntării adresîndu-se astfel: «Şi acum ca dovadă că nu spun neadevăruri, însăşi lucrurile o mărturisesc».

Pentru a scoate la iveală adevărul despre lucrurile trecătoare Sfîntul Părinte foloseşte figura oratorică a gradaţiei căutînd a convinge, cît mai bine, pe auditori zicînd: «Şi să vi le spun iarăşi şi iarăşi vă vorbesc, căci măcar de nu vor auzi toţi, cel puţin vor auzi jumătate; şi chiar dacă nu jumătate, a treia parte; şi dacă nu a treia parte, a patra; sau poate zece; de nu zece, cinci; de nu cinci, poate măcar unul; şi chiar dacă nu va asculta nici unul, plata mea e desăvîrşită» 6. Sau, cînd vrea să prezinte pe Eutropiu părăsit de toate onorurile şi bogăţiile lui, Sfîntul Ioan folo-seşte repetiţia ca figură oratorică cu anafora zicînd: «Unde erau argin-tăriile? Unde banii? Unde sclavii? Toţi au fugit. Unde eunucii? Au şters-o cu toţii. Unde prietenii? Măştile s-au prefăcut. Unde sînt casele? S-au încuiat. Unde-s banii? A fugit cel ce-i poseda. Şi aurul unde e? A fost îngropat. Unde s-au ascuns toate acestea?» Şi încheie această frază folo-sind în continuare forma comunicaţiunei:

«Nu cumva devin plictisitor şi supărător spunîndu-vă mereu, că bo-găţia trădează pe cei care o întrebuinţează rău? Sosit-a vremea de a arăta adevărul cuvintelor mele» 7. Iar cînd vorbea ascultătorilor despre dîrzenia cu care trebuie privită orice restrişte ce vine asupra omului arătîndu-le

4. Antipa şi Evghenie Macedoneanul, Sfîntul Ioan Hrisostom, Cuvînt către Eutropiu întitulat «Despre paradis», în «Biserica Ortodoxă Română» XXIV (1900), nr. 7, p. 642. 5, Ibidem, p. 643. 6. Ibidem, p. 644, 7. Ibidem, p 644

adevăratele bunuri ce trebuie cîştigate, Sfîntul Părinte foloseşte această antiteză: «Vedeam săbiile şi mă gîndeam la cer; aşteptam moartea şi aveam în minte învierea; vedeam patimile de jos — de pe pămînt — şi număram onorurile cele de sus -— din cer; vedeam comploturile şi soco-team coroana cea de sus; căci închipuirea luptelor era destulă spre mîn-gîiere şi încurajare» 8.

Pentru a reda în faţa ascultătorilor într-o lumină vie pe acest împă-timit de pofta îmbuibării oratorul foloseşte figura oratorică denumită epimoni: «Pînă cînd, în sfîrşit, bani? Pînă cînd argint? Pînă cînd aur? Pînă cînd vin servindu-se? Pînă cînd linguşiri de servitori? Pînă cînd pahare umplute cu vin»?9 . îngrămădirea aceasta de întrebări fac pe ascultător să-şi încordeze atenţia, să-şi mişte inima, pentru a putea primi învăţăturile. împletirea aceasta a figurilor oratorice dau cuvîntării Sfîn-tului Părinte expresia unei inimi mişcate, a unei fantezii aprinse.

O altă figură de stil, metonimia, este prezentă din abundenţă în această cuvîntare a Sfîntului Ioan. Aceasta se vede atunci cînd spune că Eutropiu era îmbrăcat în mătase în loc de haine scumpe, avea aur, argint, în loc de bani cum se vede din exemplul de mai sus. La fel Sfîntul Părinte întrebuinţează sinedoca. Spre exemplu: Cînd Eutopiu fuge în Biserică, Sfîntul Părinte zice:

Pentru ce ai fugit la altar? (în loc de ce ai apelat la biserică?). Nu te respinge Dumnezeu, căci El n-a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă...» 10. De asemenea Sfîntul Ioan foloseşte epifora şi metafora cînd sfătuieşte: «Speranţa ta este biserica, mîntuirea ta este biserica, scăparea ta este biserica, mai sus decît cerul şi mai vastă decît pămîntul»11. Această repetire a cuvintelor la sfîrşitul propoziţiilor dau acestora accentul convingător şi o argumentaţie sigură. Iar metafora o foloseşte el atunci cînd vorbeşte ascultătorilor despre esenţa Bisericii: «...Biserica niciodată nu îmbătrîneşte, ci totdeauna este în floarea vîrstei...» 12.

Pentru a nu da impresia ascultătorilor că ar vorbi dintr-o pornire pătimaşă contra acestui Eutropiu, Sfîntul Părinte foloseşte figura ora-torică a corecţiunii zicînd: «Şi acestea le zic, nu ca să amărăsc pe cel ce zace, ci voind să pun în siguranţă pe cei ce stau de faţă; nu zgîndărind ranele cele urîcioase ale suferindului, ci voind să menţin pe cei nerăniţi vreodată în sănătate sigură; nu înecînd pe cel cuprins de furtusă, ci instruind pe cei ce plutesc cu vînt favorabil, ca nu cumva să se înece» 13„

Ca să fundamenteze şi să lămurească în cugetul păstoriţilor săi sensul creştinului adevărat vieţuitor în Hristos, Sfîntul Ioan foloseşte

8. Ibidem., p, 643. 9. Ibidem, p. 646; sau alt exemplu: «Oare ieri nu-i sărutai mîinile, nu-1 numeai

mîntuitor şi protector şi binefăcător? Nu ţeseai mii de laude? Pentru ce astăzi îl învinovăţeşti? Ieri lăudător şi astăzi insultător? Ieri laude şi astăzi îi arunci în spi-nare crime? Care este cauza schimbării? De unde trecerea acesta?» (Ibid. p. 643).

10. Ibidem, p. 643; «Nu-mi spune de cetăţi şi arme, căci întăriturile cetăţilor se ruinează, dar biserica nu îmbătrîneşte niciodată». 11. Ibidem, p. 647.

12. Ibidem, 13. Ibidem, p. 540.

în încheierea cuvîntării această comparaţie antitetică: «A făcut mari nedreptăţi şi a păcătuit? Nici noi nu tăgăduim. Dar nu e timpul de jude-cată, ci de milă; nu de vinovăţie, ci de iubire de oameni; nu de cercetarej ci de iertare, nu de vot şi proces, ci de înduioşare şi graţie» 14, încheind această frază cu un îndemn la adresa ascultătorilor: «Aşadar, nimeni să nu se aprindă, nici să-i pară rău, ci mai bine să ne rugăm Iubitorului de oameni, Dumnezeu, ca să-i dăruiască lungime de zile şi să-1 cruţe de măcelul, care-1 înfricoşează, încît el să se poată dezbrăca de greşelile sale şi în comun să cădem înaintea iubitorului de oameni, împăratul, pentru biserică şi pentru altarul acesta, rugîndu-1 să dăruiască Sfintei mese — altarului — un bărbat» 15.

Cu ocazia rostirii altor cuvîntări, referindu-ne la cele praznicale,, Sfîntul Ioan, care era într-o continuă activitate pastorală, avea un fel aparte de a-şi începe cuvîntările sale. El face aceasta în modul cel mai simplu posibil, pentru că uneori nu avea nevoie de o introducere, fiindcă materia cuvîntării era aproape totdeauna cunoscută ascultătorilor. De obicei el îşi repetă, drept introducere, într-un rezumat scurt şi clar, cuvîn-tarea anterioară şi apoi drept punct de trecere lua vreo frază pe care şi-o căuta anume. De exemplu: după ce vorbise într-o duminică despre pocăinţă, el continuă în duminica următoare a vorbi despre acelaşi subiect şi-1 introduce aşa: «Aţi auzit duminica trecută războiul şi biruinţa? Războiul diavolului şi biruinţa lui Hristos? Aţi văzut că pe cînd lăudam pocăinţa, satana n-a putut suferi lovitura şi tremura? De ce te cutremuri satano la lauda pocăinţei? De ce oftezi? Ah, cu drept cuvînt oftez răspunde el. Pocăinţa mă despoaie de puternice arme». Şi acum leagă subiectul de tratat cu fraza din urmă: «Da într-adevăr, pocăinţa este o puternică armă, care dărîmă fortăreţe...»16. Aici a şi intrat de-a dreptul în materie. Cam acesta e felul obişnuit al său de introducere.

Alteori, imitînd acea «captatio benevolentiae», începe cu laude la adresa ascultătorilor. Tot aşa de simplă este încheierea cuvîntărilor sale nelipsite de îndemnuri şi de o rugăciune scurtă. Sfîntul Părinte încheie liniştit, făcînd un rezumat al celor vorbite ca să fie de folos ascultă-torilor.

Un alt exemplu ni-1 va arăta pe Sfîntul Părinte făcînd introducerea în alt mod decît am văzut. Ca exemplu luăm Cuvîntarea la înălţarea Domnului, care începe astfel:

«Ce sărbătoare este astăzi? Negreşit o sărbătoare înaltă şi mare, care covîrşeşte toată mintea omenească... Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu... Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfîrşit... Astăzi s-a încheiat o minunată pace care mai înainte nici nu se putea aştepta. Dumnezeu iarăşi s-a împăcat cu oamenii...» 17.

14. Ibidem, p. 543. 15. Ibidem, p. 543, 16. Dr. M. Popescu, op. cit. p. 891. 17. Epise. Melchisedec al Romanului. Predici ale celui dintre Sfinţii Părinţii

noştri Ioan Hrisostomul, traducere după Dr. Cari Joseph Hefele, Bucureşti, 1893, p, 24,

Acest început triumfal, care captează dintr-o dată pe toţi auditorii, era specific Sfîntului Ioan. Frumuseţea de stil a repetiţiei pe care o folo-seşte, adună şi aţinteşte gîndurile şi inimile credincioşilor spre ceea ce va vorbi predicatorul. Majoritatea cuvîntărilor Sfîntului Ioan încep cu forma aceasta interogativă. Tratarea de asemenea nu este lipsită de com-paraţii curgătoare. Iată un exemplu tot din Cuvîntarea la Înălţarea Dom-nului: «Ilie la înălţarea sa la cer a aruncat cojocul său asupra ucenicului Elisei; dar lisus după ce s-a înălţat la cer a făcut să se coboare asupra ucenicilor Săi darurile harului şi a făcut nu numai un profet ci mii de Elisei care au fost mai mari şi mai măriţi decît acesta»18. Pe lîngă f ru-museţea ei, comparaţia pe care o face demonstrează că oratorul stăpînea, cunoştea îndeaproape Sîînta Scriptură, aşa că el este în stare să combine exemplele şi comparaţiile în aşa fel ca să lege în cuvîntarea sa Noul şi Vechiul Testament.

Pentru a ne edifica asupra formei minunatelor sale omilii, ne vom referi la una din cele 58 de Omilii asupra Psalmilor şi anume la cea la Psalmul XLI, în care Sfîntul Ioan face un început admirabil. De aceea această omilie este considerată a fi drept un model al genului, în care el glorifica puterea cîntecului: «Nimic nu înalţă aşa de sus sufletul şi nu-i dă aripi, nu-1 dezlipeşte de pămînt şi nu-1 desprinde din lanţurile trupului, nimic nu-1 face să uite de toate lucrurile lumii, decît un cîntec melodios. Copiii adorm în cîntecul doicii; drumeţul se simte prin cîntec mai întărit spre a continua drumul; plugarul doineşte muncind, luntraşul stînd la cîrmă cîntă; chiar şi femeile singuratice, ori în cor, îşi îndulcesc greutatea torsului lor prin cîntec. Şi fiindcă acest gen de înveselire îi este aşa de potrivit firii noastre, de aceea ne-a dăruit Dumnezeu psalmii, ca nu cumva demonii prin cîntece defăimătoare să nimicească toate din temelie. Unde cîntă oamenii imne religioase, acolo zboară Duhul Sfînt, cel ce sfinţeşte gura şi inima. Să faceţi aşa, ca sculîndu-vă de la masă, cu soţia, copiii, să cîntaţi Domnului imne sfinte. Dacă Sfîntul Pavel pe care-1 aşteptau chinuri greu de îndurat a cîntat Domnului în temniţă cu Sila laude în miezul nopţii şi dacă pe el nici timpul, nici locul, nici ostenelile, nici tirania somnului, nici durerile şi suferinţele nu l-au putut reţine de la acele duioase imne, cu cît mai mult ni se cuvine nouă, celor ce trăim în pace şi în linişte, să aducem lui Dumnezeu imne de laudă, ca ele să depărteze din sufletul nostru toată pata şi prihana... Nu e nevoie aici de nici o artă ci numai de bunăvoinţă şi de o inimă generoasă. Cîntecul nu este legat de un anumit loc şi de un anumit timp, totdeauna poţi să-ţi înalţi sufletul în cîntece religioase...»18.

Simplitatea aceasta în descriere e de o măreţie impunătoare la Sfîntul Ioan, e ca un fluviu ce se revarsă liniştit şi maiestos în ocean. «El n-are gesturi mari, ţipete de disperare, chiote de bucurie, violenţă de senti-mente şi înflăcărări de inimi, ci îndemnuri înălţătoare spre virtute şi

18. Ibidem, p. 29. 19, Dr. M. Popescu, op. cit., p. 1151.

încurajare, spre duioşie şi mîngîiere, toate purtînd pecetea unei dumne-zeieşti sincerităţi... 20.

Se ştie că trecerea de la o parte a cuvîntării la altă parte, în arta oratorică este una din cele mai dificile probleme.

Dacă într-o cuvîntare ale cărei părţi sînt omogene e aşa de grea trecerea, cu cît mai anevoioasă trebuie să fie atunci cînd părţile nu sînt omogene, Aici e nevoie de foarte multă artă şi de mult studiu retoric-omiletic. Ca şi alţi omileţi, Hrisostom nu căuta legături interne între feluritele subiecte pe care le trata, lui îi ajungea o legătură aparentă, exterioară cu toate acestea realizată cu multă măiestrie. De multe ori Sfîntul Ioan, chiar şi în vorbirile care tratează o singură problemă, îşi permite o neţărmurită libertate în împărţirea logică a materiei; prin aceasta el căuta dovezile nu atît în intelectul ascultătorilor cît în senti-mentele lor, avînd în vedere partea practică, nu cea teoretico-filozofică a materiei tratate. Acestea se pot spune în genere, căci în anumite locuri Sfîntul Ioan are treceri de la o parte a cuvîntării la alta atît de admi-rabile încît cu drept cuvînt sînt date ca modele permanente de artă oratorică, pentru claritatea logică a lor, pentru scurtimea şi ingeniozi-tatea şi pentru continuitatea naturală dintre părţi.

Referindu-ne la claritatea formei în expunere vom spune că aceasta a făcut gloria oratorică a Sfîntului Ioan. Aceasta este părera contempo-ranilor săi după care tot talentul Sfîntului Părinte ar sta în claritatea limbii şi a formei cuvîntărilor lui. Este aceasta o afirmaţie adevărată şi astăzi pentru noi, deşi s-ar părea că este unilaterală. Claritatea în vorbire vom spune că este o condiţie sine qua non a unui bun orator, dar aceasta este numai una dintre condiţii, căci puterea oratorică îşi are originea într-un complex de condiţii, care, mai mult ori mai puţin, sînt inerente artelor în general. Prima dintre acestea este negreşit acea totalitate de aptitudini speciale, pe care le cuprinde sub numele generic de talent.

Acest «dar dumnezeiesc» este însă în oricare artă o taină a firii indi-viduale şi de aceea încercările care se fac de a explica în ce constă talentul, rămîn fără valoare generală. Claritatea formei în expunerea faptelor, realizarea stilului în cea mai frumoasă linie sub diferite aspecte ale aces-tuia şi înfăţişarea argumentelor, au fost negreşit mari calităţi omiletice ale Sfîntului Ioan. Dar totuşi nu numai în aceasta i-a stat talentul. Ce i-ar fi folosit claritatea, dacă nu ar fi realizat forma cuvîntărilor şi dacă n-ar fi avut adînca convingere despre adeveritatea celor despre care el vorbeşte? Ce i-ar fi folosit şi această convingere, dacă n-ar fi avut acea admirabilă sinceritate şi acel nemaipomenit curaj de a-şi expune convin-gerile sale creştine, cum 1-a dovedit în multe ocazii din viaţa lui. Şi chiar şi acest curaj la ce i-ar fi folosit, dacă ar fi fost pornit numai dintr-o inimă îndrăzneaţă, cum o au atîţia care se pierd numai printr-o cutezanţă oarbă, ce i-ar fi folosit dacă acest curaj n-ar fi fost izvorît dintr-o dum-nezeiască însufleţire pentru cauzele ce le apăra ori le combătea? Toate

20, Ibidem, p. 892.

acestea şi multe altele dintre calităţile minunate, au format la acest Sfînt Părinte acel talent de cuvîntător sacru, care şi azi ne uimeşte prin splendoarea lui. Ne minunează mai ales claritatea care la Sfîntul Ioan nu consta numai în structurarea frazelor în cuprinsul cuvîntării în topica şi sintaxa simplă şi logică a ideilor, ci mai ales în expunerea într-o formă elegantă a ideilor.

Forma omiliilor Sfîntului Ioan e una din cele mai alese şi mai atră-gătoare. Ea place şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi atît prin distincţia şi arta compoziţiei şi a frazelor cît şi prin simplitatea, eleganţa şi stră-lucirea stilului. Fie în tratate, fie în omilii, fie în scrisori, autorul nostru vrea să se facă înţeles şi să ajungă neapărat pînă la inima omului şi s-o cucerească 21.

Prin alegerea cuvintelor, morfologie sintaxă, limba Sfîntului Ioan e de o desăvîrşită corectitudine şi puritate. La fel stilul care prin ima-ginile, figurile, comparaţiile şi patetismul său neafectat, se înscrie printre cele mai fermecătoare podoabe ale limbii greceşti, deşi oratorul scrie la aproape 800 de ani după perioada clasicismului elen propriu-zis. Ritmul transformă adesea textul în pagini de poezie. Ţinuta generală a formei e aceea învăţată în şcoala lui Libanius, deşi puterea talentului său domină formulele tradiţionale sau sfărîmă uneori schematismul şcolii 22.

în cuvîntările Sfîntului Ioan putem descoperi totdeauna echilibrul predispoziţiilor sufleteşti cît şi cinstea în vorbirea simplă. Sfîntul Părinte îşi permitea, în cuvîntările sale, prelungiri repetate de cuvinte, digresiuni nenumărate, toate mergînd spre realizarea încolţirii cuvîntului sfînt în sufletele ascultătorilor. în toată verva cuvîntului său se vădeşte talentul strălucitor şi suplu al oratorului. Trecerile rapide în conţinutul predicii de la reproşuri ingenioase la chemările arzătoare prin diferite analogii, aluzii de tot genul, comparaţii multiple, originalitate în gîndirea sa ora-torică, stilul fructuos, trădează genul său unic 2S.

Toate eforturile oratorului de a-şi şlefui cît mai strălucitor cuvîntul, toată dibăcia omiletică şi literară, ca şi întreaga putere de convingere sînt puse în slujba realizării unei cuvîntări care urmăreşte atingerea scopului final: mîntuirea sufletelor credincioşilor cu hrana cuvîntului dumnezeiesc. Deşi preţuia frumuseţea formei, totuşi Sfîntul Ioan combate cuvîntările pompoase alcătuite numai pentru plăcerea auzului. «Mulţi se ostenesc — zice el — să ţină o cuvîntare frumoasă; aplauzele îi ridică la cer şi tăcerea publicului este mai amară pentru ei decît pedeapsa iadului. Noi ucidem astfel Biserica, fiindcă voi nu căutaţi o cuvîntare care să aducă frîngere de inimă, ci una care vă desfată auzul, ca şi cînd ar fi aici cîntăreţi cu chitara, iar noi am linguşi încă pornirile voastre şi am căuta vorbe frumoase, limbă plină de armonie, ca să fim admiraţi şi să plecăm cu aplauze. Credeţi-mă, eu nu vorbesc niciodată altfel decît numai

21. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfîntului Ioan Gură de Aur, în «Studii Teologice» IX (1957), nr. 9—10, p. 612. 22. Ibidem, p. 612.

23. R.P.G. Longhaye, La predication. Grands maîtres et grandes lois, Paris, 1227, p. 114.

cum gîndesc» 24. Cuvîntul Sfîntului Ioan era în slujba slavei lui Dum-nezeu şi mîntuirea credincioşilor. El nu căuta laude în faţa oamenilor. El nu căuta să strălucească numai prin frumuseţea formei ci şi prin temeinicia ideilor. Eu însumi — zice el — «mă silesc din răsputeri să găsesc mijloacele cele mai potrivite care să fie spre folosul vostru şi anume că port multă grijă, ca să nu alunec la o frumoasă alcătuire a vorbelor, căci noi trebuie să ne întrebuinţăm timpul nu cu frumuseţi de stil, ci cu puterea ideilor» 25. El dispreţuia laudele şi aplauzel ce i se aduceau. Pe vremea Sfîntului Ioan credincioşii aplaudau pe predicator în biserică. Pe Sfîntul Părinte îl supărau acestea, şi-i mustra: «De ce aplaudaţi atîta? Biserica nu este teatru. Cele mai bune aplauze pentru mine sînt atunci cînd faceţi ce vă spun. Degeaba ne adunăm aici dacă noi ascultăm predicilie numai ca să avem o distracţie şi apoi să plecăm acasă»26, sau vorbind despre cui îi revin aceste laude, Sfîntul Ioan zice: «Puterii Duhului Sfînt, care îl fortifică în plenitudinea prezentării şi trăirii cuvîntului sfînt»2 7 .

în cuvîntările sale Sfîntul Ioan caută să se apropie de tot omul care caută pe Dumnezeu. De aceea era atît de iubit de păstoriţii săi, soco-tindu-1 a fi «părintele sufletelor şi inimilor în comuniune de trăire pă-rintească cix auditorii săi, care erau socotiţi adevăraţi copii ai lui»2 8 . Aşa era Sfîntul Părinte, divinul slujitor al Cuvîntului şi dacă azi nu putem înţelege deplin în ce constă puterea lui oratorică, aceasta e din pricină că noi, cei de azi, nu mai putem auzi vorbind pe oratorul sfînt, ci numai citim cuvîntările lui şi ne extaziem de splendida formă a aces-tora. Una este a citi şi a vedea în faţa ta numai litere moarte, ceea ce face ca să treci repede peste fraze şi să nu simţi gingaşele nuanţări ale sentimentelor ce au stăpînit pe orator cînd le-a rostit în faţa credincioşilor.

Referindu-ne la materia cuvîntărilor lui, oratorul sfinţit n-a ocolit nici o problemă mare cu care luptau contemporanii săi, cum făceau unii cuvîntători, ci le-a înregistrat, le-a analizat pe toate şi le-a soluţionat cît mai potrivit şi mai realist în spiritul Evangheliei. El scria şi vorbea pentru folosul sufletului creştin, preocupare ce stă în centru operei sale-De aceea opera sa nu distrează, ci zideşte. Zideşte nu numai prin solu-ţiile sale superioare şi prin atitudinea sa precisă şi neclintită în credinţa că problemele pe care le tratează pot fi soluţionate, ci în acelaşi timp şi printr-o metodă psihologică de o rară abilitate şi elasticitate.

Ca predicator Sfîntul Ioan este şi un desăvîrşit cunoscător şi con-ducător al sufletului omenesc şi prin aceasta unul dintre cei mai ori-ginali pedagogi ai Bisericii pe care aceasta i-a avut în decursul istoriei ei de două ori milenară. De aceea cuvîntările şi scrisul său atrag şi farmecă2 9 . Fineţea şi înălţimea spiritului său, splendoarea imaginaţiei, căldura pasiunii oratorice, elocinţa, eleganţa perfectă, acestea formează

24, Dr. M. Popeseu, op. cit., (Omilia XXX, la Faptele Apostolilor, p. 1152). 25. Ibidem, p. 1153. 26. Ibidem, p. 1153. 27. R.P.G. Longhaye, op. r.it., p. 317. 28. Ibidem, p. 108. 29. Pr. Prof. I, G. Coman, op, cit., p. 612.

arta Sfîntului Părinte de a amplifica obiectele în ornament cum spune Cicero — şi puterea de a scoate toate elemntele de convingere din arta sa 30,

*

Analizînd vorbirea fermă şi scrisul Sfîntului Ioan, vom observa că ele vădesc în orice loc dăruirea. Cuvîntarea Sfîntului Ioan este o formă a acţiunii. Ca preot şi arhiepiscop, el a trăit într-o încordare maximă tot timpul lucrării sale de proporţii uriaşe. Scrierile hrisostomice sînt calde, vii şi pun repede stăpînire pe inima cititorului atent şi de bună credinţă. Cuvîntările Sfîntului Ioan înflăcărează şi dau naştere la ati-tudini şi la acţ iuni3 t .

în profilul său de predicator se îmbinau o simţire nobilă de creştin adevărat trăitor în Hristos cu oratorul desăvîrşit. Dacă ne vom îndrepta gîndul spre ascultătorii săi, la acea mulţime disparată, inegală în dispo-ziţii şi aptitudini şi dacă ne vom întoarce gîndul la acest orator, vom descoperi în el cuvîntătorul capabil de sacrificiu, care în faţa oricărei situaţii — oricît de grele — a rămas pe treapta cea mai înaltă a dem-nităţii sale 32.

Frumuseţea stilului cuvîntărilor Sfîntului Ioan se descoperă mai ales în omiliile sale, care strălucesc prin naturaleţea, tonul apropiat, căl-dura inimii care le-a rostit, sugestiile simple dar pătrunzătoare, precizia în descrierea faptelor, a ideilor şi a exemplelor date şi fineţea aluziilor pe care le face 33. Stilul său este mai strălucit decît variat. Splendoarea acestuia este asemenea unei lumini orbitoare care străluceşte deasupra cîmpiilor Siriei 34.

Limba şi stilul sfinţitului orator păstrează în cuvîntările sale acel iz asiatic, cu acele imagini vii împrumutate din natură. Naturaleţea, fineţea, fluenţa şi strălucirea homerică — după vorba lui Puech — vin în scrisul Sfîntului Ioan din imaginaţia lui bogată de oriental. Dar omi-liile Sfîntului Ioan se impun şi printr-un fond bogat, serios şi realist. Puţini predicatori patristici au în opera lor atîta bogăţie şi varietate de material din Sfînta Scriptură şi din toate domeniile vieţii omeneşti ca el. Conţinutul operelor lui sînt o comoară preţioasă, iar forma acestora indică nivelul cel mai înalt la care s-a ridicat predica creştină în secolul al IV-lea. Pasiunea sa de a lumina sufletele prin strălucirea cuvîntului, 1-a obligat să scoată învăţături din toate situaţiile şi aspectele vieţii pe care le îmbracă în haina plastică a cuvîntării bisericeşti. în operele lui cloco-teşte o puternică credinţă în idealurile măreţe ale omului şi mai ales ale creştinului, în dreptatea, libertatea, dragostea faţă de om şi în desă-vîrşirea vieţii prin adevărurile evanghelice 35.

30. R. P. G. Longhaye, op. cit., p. 114. 31. Pr. Prof. I. G. Coman, op. cit., p. 610. 32. R.P.G. Longhaye, op. cit, p. 117. 33. Aime Puech, Histoire de la litterature grecque chretienne, t. III, p. 530—532. 34. M. Villemain, Tableau de l'eloquence chretienne au IV siecle, Paris, 1891,

p. 208. 35. Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 612. Vezi: Louis Meyer, Saint Jean

Chrysostome, Maître de perfection chretienne, Paris, 1933, p. 185 ş. u.

Aticismul limbii hrisostomice lăudat de Isidor de Pelusa face, cîte-odată, loc asianismului, cu osebire in operile din perioada episcopatului. Vigoarea populară în argumentaţie, acţiunea puternică asupra spiritului prin toate mijloacele credinţei; dar şi preferinţa mlădierii sufletului şi evoluţiile sale rapide; ideile, imaginile, mişcările, toate se desfăşoară ca acordurile unei fraze muzicale sub degetele unui muzician de geniu. Predicatorul din Antiohia întregeşte în predica sa mobilitatea excepţio-nală a imaginaţiei cu aceea a sensibilităţii sale. 36.

Gloria oratorică a Sfîntului Ioan şi elocinţa hrisostomică au fost atît de strălucite încît unii dintre eleniştii vestiţi — ca Wilamowitz şi Puech — afirmă că ele fac o serioasă concurenţă gloriei oratorice a lui Demostene şi a lui Cicero. Este o glorie strălucitoare, neatinsă pînă azi de dintele vremii şi care a adus oratorului sfinţit supranumele de «Gură de Aur» 37.

Predica hrisostomică este o dăruire neprecupeţită înălţării vieţii creştine, un holocaust suprem adus pe altarul iubirii faţă de oameni şi de Dumnezeu. Fiecare pagină din opera omiletică a Sfîntului Ioan cuprinde o temeinică invitaţie la iubire; la acea iubire ce descoperă noi şi noi motive de a iubi pe oameni şi pe Dumnezeu. Forma ei atrage spiritul acestuia fiindcă e cea mai artistică dintre toate producţiile literare patristice. De aceea, lectura cuvîntărilor hrisostomice e o adevărată desfătare sufle-tească. Ritmul ideilor şi armonia formei acestora a fost, după aprecierea generaţiilor patristice asemănată cu melodia unei lire a s .

într-un pasaj păstrat de Fotie din opera Fericitului Teodoret al Cirului, Lauda Sfîntului Ioan, citim: «O părinte, dă-ne lira ta! Acordă-ne plectru tău pentru a te lăuda. Căci deşi mîinile tale s-au desfăcut, potrivit legilor firii, lira ta răsună peste tot pămîntul, prin darul harului. împărtă-şeşte-ne şi nouă limba ta nemuritoare. Numai limba ta e vrednică să povestească faptele tale 3,9.

Cuvîntările lui pe care le admirăm noi astăzi, şi care au delectat pe mulţi pînă în zilele noastre, rămîn un tezaur de neprecupeţit în sanctuarul literaturii Bisericii creştine. Sfîntul Ioan Gură de Aur rămîne unul din cei mai mari şi mai gustaţi scriitori ai Bisericii creştine. Prin felul cum a predicat, el va rămîne pentru totdeauna cea mai strălucită stea pe cerul elocinţei creştine.

Magistrand SIMION S. CAPLAT

C.Â3

36. Pr. Prof. I. G. Coman, op. cit. p. 613. 37. Ibidem, p. 613. 38. Ibidem, p. 615. 39. Ibidem. (cf. Fotie, Biblioteca, Cod. 272, P.G., X, 232 D).