NOIEMBRIE 2012

DESPRE VIRTUTEVirtutea este o dispoziție firească și fermă de a face binele. Ea permite per-

soanei nu numai să facă fapte bune, ci și să dea ce are mai bun din sine. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forțele ei sensibile și spirituale. Ea urmărește și alege binele prin acțiuni concrete.

Diferența dintre o faptă bună și virtute constă în aceea că omul virtuos săvârșește binele prompt, cu ușurință și cu bucurie, pe când cel lipsit de virtuți, trebuie de fiecare dată să facă efort și de multe ori bunăvoința sa eșuează. De aceea se ruga psalmistul: „Dă-mi înțelepciune, ca să urmez legea ta și s-o împli-nesc din toată inima” (Psalmul 118, 34). Iar Sfântul Apostol Paul spune: „Iubirea să fie fără ipocrizie, urâți răul, atașați-vă de bine” (Romani 12, 9).

Virtuțile umane

Virtuțile umane sunt acțiuni ferme, dispoziții stabile, perfecțiuni devenite obișnuințe ale inteligenței și voinței, care ne orânduiesc faptele, ordonându-ne pasiunile și conducându-ne comportamentul după rațiune și credință. Ele dobândesc ușurință, stăpânire de sine și bucurie pentru a duce o viață bună din punct de vedere moral. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele.

Virtuțile morale sunt dobândite în mod uman. Ele sunt roadele actelor morale bune; ele dispun toate capacitățile ființei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină.

1. Virtuțile cardinale

Patru virtuți joacă un rol de pivot, și de aceea se numesc virtuți cardinale: Prudența, Dreptatea, Tăria, Cumpătarea. Toate celelalte virtuți se grupează în jurul lor. „De iubește cineva dreptatea, ostenelile înțelepciunii rodesc sfinte virtuți, căci ea îl învață cumpătarea și prudența, dreptatea și tăria” (Înț 8, 7).

Prudența este virtutea care dispune rațiunea să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine și să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. Ea conduce celelalte virtuți, indicându-le norma și măsura.

Dreptatea este virtutea morală care constă în voința neschimbătoare și fermă de a-i da lui Dumnezeu și aproapelui ceea ce li se cuvine. Dreptatea față de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. Dreptatea față de oameni dispune la respectarea drepturilor fiecăruia și la stabilirea în cadrul relațiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea față de persoane și de binele comun.

Tăria este virtutea morală care în dificultăți asigură fermitate și statornicie în urmarea binelui. Ea întărește hotărârea de a rezista ispitelor și de a depăși obstacolele vieții morale. Virtutea tărie ne face în stare să învingem teama, chiar și teama de moarte, să înfruntăm încercarea și persecuțiile, ne dispune să mergem până la renunțare și la jertfirea propriei vieți pentru o cauză justă.

Cumpătarea este virtutea morală care moderează atracțiile plăcerilor și dă echilibru în folosirea bunurilor create. Ea asigură stăpânirea voinței asupra instinctelor și menține dorințele în limitele bunei cuviințe.

2. Virtuțile teologale

Virtuțile teologale sunt virtuțile care au ca origine, cauză și scop nemijlocit pe însuși Dumnezeu. Ele dau naștere virtuților umane și fac apte facultățile omului să participe la natura divină. Se referă în mod direct la Dumnezeu.

Virtuțile teologale sunt revărsate în su-fletele credincioșilor de Dumnezeu pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi și să merite viața veșnică.

Există trei virtuți teologale: Credința, Speranța și Iubirea.

Credința este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu și credem tot ceea ce El ne-a spus și ne-a revelat, și ceea ce Biserica ne-a propus să credem, căci El este însuși Adevărul. Prin credință „omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu” (Dei Verbum 5). Credinciosul se străduiește să cunoască și să facă voința lui Dumnezeu: „Cel drept prin credință va trăi” (Rom 1, 17). Lipsită de speranță și de iubire, credința nu-l unește în totalitate pe credincios cu Cristos și nu-l face un membru al viu al Trupului său.

Credința nu trebuie numai păstrată, dar și trăită, profesată și mărturisită cu îndrăzneală și răspândită: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oame-nilor, voi da și eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă ori-cine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega și eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri” (Matei 10, 32-33).

Preot paroh Mihai Mărtinaş

Speranța este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăția cerurilor și viața veșnică punându-ne încrederea în făgăduințele lui Cristos și sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt.

Virtutea speranței răspunde aspirației către fericire care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om; ea asumă așteptările care inspiră activitățile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăția cerurilor; apără de descurajare; susține în toate momentele de părăsire; lărgește inima în așteptarea fericirii veșnice. Elanul speranței ne ferește de egoism și ne călăuzește la fericirea iubirii.

Iubirea este virtutea teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, pentru El însuși, și pe aproapele nostru, ca pe noi înșine, din iubire față de Dumnezeu.

Prin voința lui Isus Cristos, Iubirea devine „porunca cea nouă” (Ioan 13, 34). „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12).

Iubirea lui Cristos, și deci și iubirea noastră trebuie să se extindă și la dușmani: „Eu însă vă spun: iubiși-i pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiți fii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară sorele său peste cei răi și peste cei buni ți să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 44-45).

Sfântul Apostol Paul ne-a oferit un incomparabil tablou al iubirii: „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată” (1Cor 13, 4-8).

Iubirea este mai presus decât toate virtuțile. Ea este prima dintre virtuțile teologale. „Acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar cea mai mare dintre acestea este iubirea” (1 Cor 13, 13).

Iubirea are ca roade: bucuria, pacea și îndurarea; ea presupune binefacerea și îndreptarea frățească; ea este bunăvoință; suscită reciprocitatea, rămâne dezinteresată și generoasă; este prietenie și comuniune: „Împlinirea tuturor faptelor noastre este iubirea. Acolo este ținta; spre a o dobândi alergăm; odată ajunși, în ea vom afla odihna” (Sfântul Augustin, Ep. Io. 10, 4).

Programul religios al parohiei noastre

Sfintele Liturghii: • în fiecare zi, la ora 1800

• marţea şi în prima vineri din lună, la orele 800 şi 1800

• duminica şi sărbători, la orele 800, 1100 şi 1800

Sfântul Rozariu: • în fiecare seară, la ora 1725

• duminica, la ora 1025

Laudele (în comun): marţea, la ora 800

Vesperele (în comun): duminica, la ora 1700

Adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament: • în fiecare joi, după Liturghia de seară;• în fiecare primă vineri din lună, după

Liturghia de seară;• în fiecare duminică, între orele 1600-

1745, pentru ispăşirea păcatelor şi repararea ofenselor aduse Bunului Dumnezeu.

Cateheza cu adulţii: • în fiecare primă vineri din lună, după

Liturghia de seară.

Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţiPietatea populară dedică luna

noiembrie comemorării credincioşilor răposaţi.

Pentru a se prezenta în fața lui Dumnezeu, după moarte, sufletul omului trebuie să fie cu desăvârșire curat. De aceea, sufletele celor care mor cu păcate ușoare sau nu au ispășit suficient pe pământ pentru păcatele mari care au fost iertate prin spovadă, se curăță în Purgatoriu pentru a putea intra în Paradis. Suferințele celor din Purgatoriu pot fi ușurate și scurtate de cei rămași în viață prin rugăciuni, slujbe, posturi și pomeni.

Un mijloc deosebit prin care putem să ajutăm sufletele din Purgatoriu este dobândirea indulgențelor. Ce sunt indulgenţele? Ele nu înseamnă iertarea păcatelor după moarte, ci iertarea pedepsei datorate pentru păcatele mărturisite la spovadă şi iertate deja, iertare pe care Biserica o acordă celor vii și celor morți, recurgând la comoara de merite a lui Isus Cristos, a Sfintei Fecioare Maria și ale sfinților.

Indulgențele sunt participări la tezaurul spiritual al Bisericii, care pot fi apli-cate atât pentru cei morţi, cum o facem în mod deosebit în luna noiembrie, cât şi pentru cei vii.

Pentru că Biserica administrează acest tezaur spiritual, ea ne spune cum putem să obţinem o indulgenţă. În perioada 1-8 noiembrie se poate dobândi în fiecare zi o indulgenţă plenară pentru răposaţi. În acest scop se cer:

- vizitarea cimitirului recitând rugăciuni pentru răposaţi;- Sfânta Spovadă;- Sfânta Împărtăşanie;- rugăciuni după intenţia Sfântului Părinte Papa.