florin iordachescu - la pasa vine

https://www.academia.edu/11413397/parodii_Florin_Iordachescu_-_poezii_de_referinta_clasici_romani

Florin IORDĂCHESCU

LA PAŞA VINE UN... OLTEAN

INCHINARE Aşa e datina : S’o ‘nchin, Să ‘nchin această carte. Cui ? S’o ‘nchin luminii Soarelui Sau picăturilor de vin ? Sau celei ce mi-a dat puţin Din caldul sufletului ei ? S’o ‘nchin vreunui misogin, Sau s’o închin unei femei ? Ba nu i-o ‘nchin ei într’adins. De ce să zică, într-o zi, Că dânsa m’a ‘ndemnat a scrie, Că dacă n’ar fi fost să fie, Aşi fi rămas un simplu ins ? De-aşi socoti cantitativ Pe câte versuri am lucrat, Mai mult din toţi m’a inspirit George Coşbuc. Pe just motiv Lui nu-i închin acest volum, Că nu-l pot închina postum. Şi totuşi să-l închin aş vrea, Să-l pun sub aripa cuiva, Ca să-l păzesc de vorba rea Şi de al criticii venin ……………………………. Abia acum, acum abia, Când versul vreau să îl termin, In gândul meu oscillator Mi-apare domnul editor Şi lui volumul i-l închin. Nu c’ar fi neam cu Dumnezeu, Dar ca să-l îmbunez niţel, Atunci când s’o ‘nchina şi el La raftul plin cu versul meu, Sub praful gros, sub praful greu.

Florin IORDĂCHESCU - La Paşa vine un…oltean

2.

LA PAŞA VINE UN… OLTEAN La Paşa vine un oltean, Cu ochi şireţi şi cu suman. - „ Sunt Paşă, de la Severin, De şapte zile ’ntr’una vin Să-ţi vând un cal bălan. Deunăzi când am citit Pe El-Zorab m’am şi gândit Să fac şi eu ca Ben Ardun, Sperând să iau un preţ mai bun Pe-un cal de călărit. Ce prost a fost acel Arab, Că l-a ’njunghiat pe El-Zorab, Când tu ai vrut să-l pricopseşti; I-ai dat un preţ ca din poveşti, Pe-un cal urât şi slab. Priveşte la bălanul meu: Nu te uita că suflă greu; E obosit de-atâta drum, Gândeşte c’am sosit acum- Mă jur pe Dumnezeu! Pe el, călare, parcă sbori, Mănâncă foc, mănâncă nori; Cunosc la neamul cailor, Că eu am fost sergent major La patru Roşiori… Juveţii toţi ieşau din cort Să-mi vadă calul cum îl port; Şi fata domnului factor, Studentă la conservator, Făcea cu dânsul sport”. Dar Paşa-i priceput la cai; Cu mâna-n şold, îi spune: -„Stai! Pe mine nu mă păcăleşti; Acesta-i un cal din Bucureşti, Rămas de la tramvai -„De la tramvai? Te’nşeli amar! E ăl mai prima armăsar! In sat ca dânsul altul nu-i; Toţi caii sunt copiii lui, Plătiţi cu un sutar”… Stă Paşa pe divan întins, Olteanul parcă l-a convins.


3.

-„ Cinzeci de poli pe el primeşti”? -„ Vai, Paşă, ce sgârcit mai eşti! Dar nu mă dau învins. Numai atâta-l preţueşti? Tu vrei cu mine să glumeşti. Eu am citit în El-Zorab Că tu ai bani ca un nabab Şi nu te târgueşti! Mă crede, am rămas năuc! Să fi minţit oare Coşbuc? Spunea de-o mie de ţechini. Tu-mi dai atâta de puţini, Că-mi vine să mă duc”. -„ Nu-ţi pot plăti pe cât ai vrut, Ţi-am dat atât cât am putut. Iei banii? Spune! De nu-i iei, Calu-i al tău, banii-s ai mei; N’am vreme de pierdut”. Stătu olteanul, se gândi, Şi-un gând în minte-i încolţi… -„ Să fie, Paşă, cum ai spus; Dă banii ’ncoace că m-am dus. Acum, ce-o fi, o fi!” Plăteşte Paşa pân’ la ban… Olteanul Sare pe bălan… Un chiot scurt s’a auzit… Arabii toţi au amuţit, Privind după oltean. Un nor de praf s’a răscolit Şi cal şi om s’au mistuit… Se uită Paşa cu ochi beţi: -„ Cât sunt oltenii de şireţi, Tot turcul a plătit”.


4.

VULPEA ŞI CORBUL Un biet corb cu negre pene, Ce-şi ducea viaţa din greu, Intr-o zi, trecând alene Peste vârful Penteleu - Care-avea în toată lumea Un renume colosal- A furat un sfert de roată Dintr’un falnic caşcaval. Şi cu el în cioc, degrabă In pădure a fugit, Ca să poată – burta-i slabă – Să şi-o umple liniştit. Coana vulpe cea isteaţă, La culcuşul ei trecând - Că era spre dimineaţă – Il zări pe corb mâncând, Şi gândi: să ’ncerc norocul Ca şi străbunica mea; Dacă-l fac să caşte ciocul, Caşcavalu-i va cădea. Şi spăşită, şi mieroasă, Către corb grăi aşa: - Tu, cu vocea ta frumoasă, Pentru ce nu cânţi ceva? An! de când aştept eu clipa Şi speranţa’n tine-am pus-o, Să-l ascult pe Tito Schipa Sau pe marele Carusso! Azi, când mi-ai ieşit în cale, N’am decât un singur dor: S’ascult trilul vocii tale Şi pe urmă, pot să mor! Mândru, corbul se ’nfoi, Dar din ochi şiret clipi Şi privind spre animalul Care astfel îi grăise, Luă ’n ghiară caşcavalul Şi, umflându-şi guşa, zise: In zadar îmi faci ispită, Nu poţi câştiga teren. Azi, eşti tu cea păcălită: Am citit pe La Fontaine.


5.

CETATEA NEAMŢULUI Pe o stâncă neagră într-un fost castel, Unde curge ’n vale un râu mititel, Intr’o zi cu soare, singur, doar cu mine, Mă plimbam agale printre-a lui ruine, Răscolind cu mintea vremi de vitejie, Când pe-aceste plaiuri fost-a bătălie. Şi de-odată ’n cale-mi iese un pitic, Ca o arătare, cât un prunc de mic, Cu sprânceni stufoase fluturând în vânt Şi c’o barbă mare până la pământ. - „Ce vrei tu, străine, care îndrăzneşti Somnul să mi-l tulburi şi să mă trezeşti? Află de la mine că pe-această stâncă, Unde carii vremii zidul îl mănâncă, Străjuia odată o cetate tare Când era în ţară Domn, Ştefan cel Mare. Eu eram atunci un viteaz plăieşi; Astăzi, cum se vede, doar un biet unchieş, Peste care anii ’n goana lor cea iute, S’adunară ’n spate peste patru sute. Inc’odată spune-mi, ce vânt te-a adus? Dacă-i doar plimbare, n’am nimic de spus. Insă vreo legendă de-ai venit să scrii, Te rog pleacă ’ndată şi să nu mai vii. Mi-a căzut în mână printr’o întâmplare Legenda cu mama lui Ştefan cel Mare. Păi, Bolintineanu tare a greşit, Când a spus de mamă că l-ar fi gonit! Dacă vrei, ascultă toată epopeea: Eu eram de strajă chiar în noapte-aceea, Când cocoşul miezul nopţii a cântat - Şi nu orologiul, ce era stricat – La castel în poartă auzii că bate. Mă gândeam în mine: Cin’ să fie, frate- Domniţa e ’n casă şi cu soacra ei, Ştefan e la luptă cu Turcii mişei. Poate-o fi factorul, cu vreo telegramă De la Domnul Ştefan către a sa mamă. Când acolo, chiar Ştefan. Ce minunăţie! In puterea nopţii la castel să vie? La fereastră însăşi Doamna mama-apare: - „Cine face-acolo sgomot aşa mare? - Eu sunt, bună mama, fiul tău iubit, Eu şi de la oaste mă întorc rănit”. Insă coana mare încă dormita Şi fiind bătrână nu prea auzea. Iar când Ştefan zise că era rănit Dânsa înţelese că este răcit, Şi-l chemă în casă: - „Nu mai sta o clipă, Vino, dragul mamei, să nu faci vreo gripă”.


6.

Apoi pân’ la dânsa chemă bucătarul Ca s’aprindă ’n grabă mare, samovarul Şi îi spuse ’ndată un plăieş să mâie, Pân’ la târg de vale, ca să ia lămâie. Apoi către Domnul, cu ochi lăcrămând, Zise cu dulceaţă, păru-i mângâind; - „Ce faci tu, Ştefane, dragul mamei, drag? Vino de te culcă, vino să te trag, Cu rachiu de prune, că nu am Diana, Şi să-ţi pun deasupra plapuma şi blana. De simţi ameţeală, capul de te doare, Ia să-ţi facă maica, bae la picioare”. Cum crezi dumneatale că-i vre-o mamă ’n lume Care când aude al fiului nume, In loc să-l primească şi să-l îngrijească Il trimite ’n luptă să se prăpădească? Ştefan doarme-o noapte astfel îngrijit Şi în zori de ziuă e restabilit; Apoi către duşmani iarăşi s’a ’ndreptat, Odihnit ca omul ce-a dormit în pat. Lupta însă fuse scurtă de-astă dată, Armia turcească iute sfărâmată; Iar aprodul Purice printre Turci pătruns, Se ’nvârtea sfârlează şi-i pişca ’ntr’ascuns. Şi păgâna liftă, când să lupte vrea, Se oprea de-odată şi se scărpina. Toate din legendă nu-s decât prostii, Acesta-i adevărul şi te rog să-l scrii. Că ’n Bolintineanu faptul se ’nâmpla Dacă ’n loc de mamă, soacră îi era.


7.

BRÂNZĂ LICA Zarvă mare ’n toată casa La Maiorul Stratulat, Toţi dau zor să pună masa, Fiecare-i ocupat. Ca să-ţi vină dintr’o dată Zece invitaţi, nu-i şagă; Maioreasa ’ngrijorată S’a gândit o noapte ’ntreagă: - Va să zică: Primo, supă De găină – că-i de soi – Crap pe varză acră, după, Şi pui fripţi cu usturoi. - E destul? Ce zici, Costică? Să mai fac şi altceva? Mie drept să-ţi spun, mi-e frică, Cum că nu s’or sătura. Am şi tort de ciocolată, Am şi pastă de gutui; Dar deodată disperată; - Şti ce n’avem? Brânză nu-i! - Cum se poate? Cum se face? Tocmai brânză ai uitat! Chiamă ordonanţa ’ncoace, S’o trimit imediat. - Ian ascultă, mă Ilie, Ţine-un şi fugi la Ghica, Cel din colţ, cu băcănie, Şi să-mi cumperi brânză Lica. ……………………………….. Trece-un ceas, ba şi mai bine, Ordonanţa nu mai vine. - Unde-o fi umblând nebunul? Uite că-i aproape unu Şi ’ncă nu s’a ’napoiat! Apoi azi, să ştii că-l bat. Când mi-e zor de ard ca focul, El se plimbă, - dobitocul! Ora două. In sfârşit Şi Ilie a venit Transpirat, la faţă roş Ca o creastă de cocoş. Dar deodată a ’ngheţat Când maiorul l-a chiemat. Parcă-l înlemnise frica, Când la dânsul s’a sbârlit: - Unde e, mă brânza Lica? Ce te uiţi aşa tâmpit? - Toată piaţa am umblat Şi de asta n’am aflat.


8.

Apoi tace ca pământul Şi cu ochii ’ncremeniţi. - Ce-ai cerut, bătute-ar Sfântul? - Bânzulică, să trăiţi!


9.

BALADA CHIRIAŞULUI NEGRĂBIT S’a dus vremea când Topârceanu Cu versu-i frumos curgător, In mână-mi punea geamantanul Şi veşnic eram călător. Trec anii, trec lunile ’n goană Şi ’n zbor săptămânile trec; Desfac geamantanul, cucoană, Că azi m’am decis: nu mai plec! De ce tot aceiaş marotă – (Că-i bine să stau la central, Să caut parchet, teracotă, Electrică tot la canal) – Când viaţa-i destul de tihnită Şi fără confortul modern? Imi place sobiţa cu plită, Imi place, când fulgii se cern, Să stau într’o poză banală, Pe pernele cu monogram, Primite cu foaie dotală De când erai jună, madan! S’admir pe perete păunul, Ţesut în culori pe covor; Să ţin în hârtie săpunul Ş apa s’o ţin în urcior. De ce să mă mut din cartierul, In care mă ştiu pe de rost Factorul, băcanul, frizerul, Gheorghiţă, sergentul din post Şi omul ce-mi vinde franzele; Imi dă bună ziua când trec, Cismarul ce-mi bate pingele Şi-mi ia zece lei pentr’un flec. Imi place vecina: o fată Cu părul buclat, auriu… (Păcat că mi-a fost prezentată Exact nouă luni prea târziu!) In ziua când vine chenzina, Acasă mă ’ntorc în taxi: Să crape de ciudă vecina, Să aibă de ce mă bârfi. In fond, să-ţi spun verde, cucoană: De ce altă casă să-mi iau? Insamnă să fiu într-o toană, Când legea-mi dă dreptul să stau. Trec, anii, trec lunile ’n goană


10.

Şi ’n sbor săptămânile trec; Să treacă cu bine, cucoană, Că azi m’am decis: nu mai plec!


11.

SONET Se stinge viaţa falnicei Lucreţii… Nu o mai vezi la teatre ’n loji sau staluri Şi nici trecându-şi nopţile prin baluri Venind acasă ’n faptul dimineţii, Inveşmântată ’n spaniole şaluri Cu doi bujori în frăgezimea feţii, Când împrejuru-i se roteau băieţii Şoptindu-i la ureche madrigaluri. Azi, greul anilor îi stă în spate. Cu riduri convengerte spre pupile, Sub fardul gros, apare pe ’noptate, Şi ’nfiripând utopice idile, Cerşeşte tinereţii ’mbujorate: - „Un strop din tinereţea ta, copile!”


12.

ŞI EL ESTE ORBUL… Şi el este orbul. Departe-i Brăila, Brăila spre care îl mână durerea Şi calea-i aridă şi-l lasă puterea… De zile plecat-a şi abia-i la Chitila. Departe-i Brăila şi el este orbul Pornit în spre vraciul ce stă la Brăila, Să ’ncerce şi-acela să-i dreagă pupila, Să vadă lumina, să-i mântue morbul. Departe-i Brăila şi el este orbul. Şi merge şi merge cu traista în spate, Cu foamea în pântec şi buze ’nsetate. Şi numai ce-aude un car pe şosea Şi simte cum caii în spate-i nechează. Cu mâna-i uscată un gest el schiţează, Se ’mbună creştinul, cu dânsul îl ia Şi merge ’n căruţă – din drum – o bucată, Truditele-i oase odihnă primesc, Ridică o rugă spre Tatăl Ceresc, De mila avută, de soarta schimbată. Odihna îi fuse de scurtă durată. Creştinul ajunse la casa din sat Şi iarăşi biet orbul pe jos a plecat… Ş merge şi merge cu gura uscată. Odihna îi fuse de scurtă durată. Acum-l ajunse di spate-o maşină. La dânsa se roagă, la dânsa se ’nchină, Şoferul se ’mbună de-al orbului rău, Se suie şi orbul la el în maşină Şi miercuri spre seară sosiră ’n Buzău. Din nou o porneşte cu vlagă puţină, Mai trece-o căruţă, mai trece-o maşină, La toate se roagă, la toate se ’nchină. Şi ’ncetul cu ’ncetul, din milă cerească, Putu el Brăila s’o înnemerească. Ci eu într’o seară – era în Septembre – Citit-am poema „Noapte de Decembre”, In care se spune de bietul emir Pornit în spre Meka şi mort ca martir, Şi mintea mea toată nu poate cuprinde, C’aproape de Meka, emirul bogat, (Precum Macedonski în versu-i pretinde) Pornit cu dichisuri, cu-alaiu de ’mpărat, Cu-atâtea cămile, cu-atâtea merinde, Să poată-ajunge la locu-i visat…


13.

Să n’ajungă ’n Meka fiinţă regească, Când orbul Brăila putu s’o găsească?


14.

PĂSĂRICA Neaua groasă înălbeşte Şesul Bărăganului; Geru ’ntr’una se ’nteţeşte; E sfârşitul anului. Negri, drepţi ca lumânarea, Pe albul cearceafului, Increstează ritmic zarea Stâlpii telegrafului. Intr’un punct, o păsărică, - Pată neagră-a cerului – Sus pe stâlp se strânge mică, De tăria gerului. Stâlp şi nea şi alt.. nimic Liniştea câmpiilor A cuprins şi păsărica, Pradă nostalgiilor. Aripile-şi pune cruce Din storsul puterilor Şi flămândă, jalnic duce Dorul primăverilor. ……………………….. Zvon uşor şi slab de clopot Spintecă tăcerile, Apoi, lămurit, un tropot I-a redat puterile. Şi de-odată, ca trezită Din urzeala somnului, Se gândeşte fericită: „ Mare-i mila Domnului! „ Poate pică vre-o grăunte „ Din desaga calului „ Care-acum se anunţă „ După cotul malului”. A trecut un cal – săgeată – Cu iuţeala vântului, Lepădând din mers o pată Pe faţa pământului. Păsărica fericită De cereasca graţie, Se îndoapă, hămesită, Pân’la saturaţie. Şi cu ciocu ’n sus, cucernic,


15.

Pe albul decorului, Ciripi cu glas puternic Slavă Creatorului. Iar când vru să mai repete Gama teologică, O aude un erete… Şi urmarea-i logică. Când tăcea, neauzită, - Tăcerea sărmanilor – N’a constituit ispită, Nici pradă duşmanilor. CA MORALĂ: mai nimic. Doar atât, să taci chitic; Nu-ţi fă glasul să răsune, Când mănânci ce nu se spune.


16.

GLOSSA Vremea trece, vremea vine. Toate-s vechi şi nouă toate. Ce e rău şi ce e bine, Tu te ’ntrebă şi socoate. Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val, ca valul trece. De te ’ndeamnă, de te chiamă, Tu rămâi la toate rece. Pentru ce de la putere, Vremea trece. Să-şi adune! Pentru celalt, în durere, Vor veni şi vremuri bune. Roata lumii se ’nvârteşte Pentru el sau pentru tine, Rând pe rând vă pricopseşte: Vremea trece, vremea vine. Sărăcia-ţi dă târcoale Şi de tine se lipeşte. Pardesiul rupt în poale Azi drept blană îţi serveşte. Pentru nimeni nu-i o taină: Din surtucul rupt în coate, Faci copilului o haină. Toate-s vechi şi nouă toate. Să-ţi trăeşti intens viaţa, Sau să-ţi drămueşti plăcerea? Să-ţi faci seară dimineaţa, Sau să-ţi cumpăneşti averea? Singur, viaţa ţi-e pustie: De te ’nsori, e vai de tine. Numai dracul poat’să ştie Ce e rău şi ce e bine. Dacă soarta, din greşeală, Te va pune ’n loc de frunte, Schimbă-ţi starea socială, Fă-te luntre, fă-te punte; Nu căta ce ci se cere Dacă-i drept, ci, de se poate. Numai cum să faci avere Tu te ’ntreabă şi socoate. Criză mare ne doboară, Imprejuru-ţi se şopteşte; Va să fie bine ’n ţară, Alţii spun înţelepţeşte. Nici tot răul ce se spune,


17.

Nici ce-i bun nu lua în seamă. Zile rele, zile bune… Nu spera şi nu ai teamă. Toate sunt de la natură. Iarna, val de frig soseşte; Vara, valul de căldură Ca să pleci, te ispiteşte. Cum la munte sau la mare Ori e cald, ori e prea rece, Stai acasă, ai răbdare: Ce e val, ca valul trece. Când vreo pasăre de noapte Pe ’nserat îţi iese ’n cale, La ureche-ţi spune şoapte (Nu-ţi vorbeşte de parale), Zici: femee ideală! Nu te duce, fii cu teamă; Toate sunt cu socoteală De te ’ndeamnă, de te chiamă. Azi când luxul te orbeşte Şi tu n’ai nici cinci parale, Cel şiret se ’mbogăţeşte Şi femei se plimbă goale, Când un X, un…ov sau…escu Voiajază şi petrece, Poţi s’asculţi pe Eminescu Să rămâi la toate rece?


18.

SĂRMAN CISMAR ! Cu fruntea’n mână rezemată, Pe trepiedul tău barbar, Ai adormit, Sărman cismar ! (Topârceanu) Sărman cismar, Eu nu te-adorm, ca Topârceanu, Pe tripiedul tău barbar… (Din mână ţi-a luat ciocanul Oprind-o ca să mai lucreze; Iar mintea ta înflăcărată, O pune baluri să viseze Şi ochi surâzători de fată…) Nu-ţi pun vre-o haină demodată Şi nu te-aşez, în seri de Mai, Pe bancă lâng’o adorată Cu nasul cârn şi păr bălai. Eu nu-ţi aprind în suflet dorul Dar, ca şi el, te plâng amar – Sortit să nu mai schimbi decorul Cât vei trăi, sărman cismar! Să înghiţi tot praful de pe stradă, Strâns într’o talpă de pantof, De-o cizmă dusă la paradă, De gheata vreunui filosof. Prin mâna ta bătătorită S’au perindat atâtea ghete Cu talpa ruptă, găurită, Sandale prinse cu barete, Pantofi cu vârf de antilopă Ori ghete galbene cu cioc Sau cu elastic, ca de popă, Cu bot turtit ori fără toc; Bocanc ori cizmă lăcuită Purtată de vreun general, Pantof cu pielea aurită Sau de mătase, pentru bal. Şi totuşi, câtă bucurie Că mâna-ţi aspră de cismar, E ’n stare astăzi să deţie Un pic din strictul necesar. Iar dacă ai văzut vreodată In oameni numai inamici, Ce te-au oprit, mai sus de gheată, Să poţi şi tu să te ridici, Că eşti puternic, fă-i să simtă.


19.

O răzbunare ideală: Laşi gheata niţeluş mai strâmtă Şi ’n vârf un cui, ca din greşeală.


20.

LA OGLINDĂ Azi am s’o trântesc de grindă, Bat’o focul de oglindă! Nu-mi mai place cum m’arată, Mă credeam frumoasă fată, Nici n’am să mai stau în tindă, Ca odată… Tata! El e vinovatul, C’a umplut de veste satul, Ba a dat şi sfoară ’n ţară Că’s frumoasă şi sprinţară… Şi-mi dă zor cu măritatul, Pân’ la vară. Eu frumoasă? Asta-i bună! Şi ’n curând să pun cunună? Dar azi, cin’ se mai însoară Cu o copiliţă jună De la ţară? Tu te ţii de glume, tată! N’am să mă mărit vreodată. Când la târg sunt alte fete, Mai gătite, mai şirete, Cine ia o biată fată Fără ghete? Ba nu zău, unde-i bărbatul Să nu-i placă însuratul Cu o fată mai nurlie, Cu pantofi şi pălărie? Mai aştept eu măritatul? Ce prostie! Dar… adică… ia stai bine… Ce? Sunt mai cu moţ ca mine? Ia să fiu şi eu gătită, Incălţată şi vopsită, Zău c’aşi duce pe oricine In ispită! Ia să-mi încreţesc cosiţa, Ia să-mi fac şi eu guriţa Şi sprâncene mai codate, Cu cărbune ’ncondeiate, Să vedeţi atunci fetiţa Că se poate! Uite aşa: Să iau foiţă, Să dau iute pe guriţă,


21.

Puţintel şi obrăjorul… Ca să semăn cu bujorul… Ia să văd, nu-i la portiţă Peţitorul? Ei! Acum să poftească Cine vrea să mă peţească! Uite, pot să pun prinsoare: Nu-i ca mine altă floare! Cate ei! N’or să găsească. Nici în soare! Zât! Pisică blestemată! Imi spărseşi oglinda, iată! N’ai găsit alt loc de joacă? Ştiu că mamei o să-i placă De-o vedea-o sfărâmată! Ce-o să-mi facă! Praf s’a sfărâmat oglinda Şi-a umplut de cioburi tinda. Nu ştiuşi, afurisită? Şapte ani nu se mărită Fata care-a spart oglinda. Ce ursită! Of! Duce-te-ai pe pustie! Iar nu pun cununie! Bat’o focul de năpastă, Iar rămân o fată proastă… Mult mai am să ştiu ce ştie O nevastă.


22.

ROMANŢA ROZINEI Guerlain a botezat parfumul, „Voilà pourquoi j’aimais Rosine” Guerlain a botezat parfumul Extras din cupele de crin… I. Minulescu Ce lipsă de curiozitate, La Minulescu cel puţin. Cântând în versuri parfumate Extrasul cupelor de crin, Să nu se ’ntrebe de-unde vin Parfumurile botezate „Voilà pourquoi j’aimais Rosine”. Aşa a botezat parfumul Capriciosul domn Guerlain, Spre care curiozitatea M’a dus în goana unui tren, Ca să-l întreb, ce-l hotărâse Să dea parfumului divin Simbolica lui denumire „Voilà pourquoi j’aimais Rosine”. Şi-am stat la un pahar de vin; Am stat cu el o seară ’ntregă Sub neagra boltă înstelată, L-am îmbiat cu vişinată Şi ’ntr’un târziu, mi-a spus misterul Ce l-a ’ndemnat ca să boteze Parfumul cu miros divin „Voilà pourquoi j’aimais Rosine”. - „Şedeam pe rue de Capucines. Lucram parfumurile mele Topind tulpini de micşunele, Topind petalele de crin, Şi ’ntr’un târziu, se înserase, Simţii mireasma ’mbălsămată, Ce n’o simţisem niciodată, Găsind parfumu’ acela care, După o viaţă de ’ncercare Imi reuşise pe deplin. Ieşisem să mă plimb puţin, Era tot seară înstelată, Şi-atunci am cunoscut o fată, Am cunoscut-o pe Rosine. Mă urmărea parfumul fin, Căci după ce mi-am scris reţeta Am luat cu mine eprubeta.


23.

Şi fiindcă mi-a plăcut Rosine, I-am dat parfumul nou de crin. I-am dat parfumul nou de crin, Pe care nu-l uita Rosina La fiecare întâlnire. Ea răspândea ’mprejur parfumul Imbătător de fericire Şi o iubea aşa ’n neştire, Simţind parfumul nou de crin. Şi-odată, blestemată dată, Intrai aşa, neanunţat, In buduarul ei de fată; Rosine era neparfumată, De-abia se dase jos din pat. Oh! Doamne, cât m’a ’ndurerat Cascada visurilor mele Pe-o boare de parfum clădite; A visurilor nimicite Chiar de fiinţa adorată! Rosine era neparfumată, De-abia se dase jos din pat. Eu m’am retras imediat Şi ’n minte-mi se făcu lumina Ce mi-a desvăluit pricina Iubirii mele în neştire. Oh! De-ai fi fost lângă Rosina, In clipa ceea blestemată, Inţelegeai şi tu, pe dată, Ce rol avut-a în iubire Parfumul cupelor de crin. Acum eşti lămurit deplin? „Voilà pourquoi j’aimais Rosine”.


24.

MONOSILAB DE TOAMNĂ Toamna sună ’n geam, frunze de metal, Vânt. In tăcerea grea, gând şi animal, Frânt G.Bacovia Toamna a venit, singur am rămas Cuc; Mic şi sgribulit, îmi pică în nas Muc. Tremur în zigzag, frigul m’a ’ngheţat Brr! Corbii trec şirag, ţipă disperat, Crrr. Pureci mă cuprind şi din al meu trup Ciup; Când vreau ca să-i prind şi să-i întrerup… Sdup! Iele ’n casă joc şi de mine-şi fac Râs; Lemnul ud din foc, cântă ’n ritm buimac, Fâs. Tac de-o lună ’n şir; cred c’am să devin Mut; Beau ca un martir şi de-atâta vin, Put. Simt în gât un nod, când beau fac ghio- gâlţ; Latră un zăvod în gama lui do, Scârţ!


25.

MAI RAR …………………… …………............... Plouă, plouă, plouă, Vreme de beţie, Ce melancolie! Plouă, plouă, plouă. …………………… (Din”RAR” de G.Bacovia) Plouă, plouă, plouă, Plouă ’n librărie Poezie nouă, Ce ciupercărie! Plouă, plouă, plouă. Gripa, gripa, gripa, Cheamă ’n fundul gropii. A sosit şi clipa Să câştige popii. Gripa, gripa, gripa. Gelu, Mielu, Nelu… Au murit o droaie, Ii aşteaptă Bellu Să-i îngroape ’n ploaie. Nelu, Mielu, Gelu… Dricul, dricul, dricul, Ii aduce mortul. Popa Stan, calicul, Incasează ortul, Dricul, dricul, dricul. Sapă, sapă, sapă, Plouă cu găleata, Sapă cioclul groapa, Sapă şi lopata, Sapă, sapă, sapă… Rumba, rumba, rumba, Schelete ’nălbite, Ritmic se dau tumba, Cu hârci plumbuite. Rumba, rumba, rumba. Plouă, plouă, plouă, Burniţa se cerne, Babele se ouă Poezii moderne. Plouă, plouă, plouă.


26.

TREI, DOAMNE ŞI TOŢI TREI! Avea şi dânsul trei colegi Pe Mircea, Radu şi Georgică – Nedespărţiţi mereu, adică Prieteni buni, de ani întregi, Cu şpriţuri, ţuică sau mastică, Prin funduri de bodegi. De-un timp, i-a abătut un gând: De-ar face bine să se ’nsoare… Ş i-a ’ntrebat pe fiecare; Iar sfatul tuturor, pe rând, A fost ca pasul acesta mare „Să-l facă pe curând. Şi ’ntr’un amurg de Mai, Se ’ndrăgosti subit de-o fată. Atunci se hotărî pe dată Să-şi schimbe felul lui de trai; Căci era fata minunată, Căzută ca din rai. Au dus-o bine şase luni Şi ’ntr’un amurg noros de toamnă, Găsi pe tânăra lui doamnă Cu cel mai bun din cei mai buni… Cu Mircea o găsi pe doamnă, Iubindu-se nebuni. Rămas încremenit pe prag, Cu pălăria ’n mâna stângă, Privea şi îi venea să plângă: Chiar Mircea, Mircea cel mai drag, Să fie primul om să-i frângă Al dragostei şirag? Târziu de tot el s’a trezit Şi resemnat de trista soartă, De-o dragoste acum moartă, - Grăbită către asfinţit – Porni încet, încet, spre poartă Şi-aşa…i-a părăsit. A sihăstrit aproape-un an Dar, ascultând de-o peţitoare Ce-i lăuda cu ’ndemânare O văduvă de căpitan, Se hotărî la ’nsurătoare Cu mai puţin elan. Şi iar trăi înseninat.


27.

Dar dup’o lună, poate două, Căzu şi doamna lui cea nouă Cu Radu – acum în păcat.., Atât le-a spus: „Ruşine vouă!” Şi iarăşi a plecat. Pe George doar îl mai avea, La care să se jeluiască; La el venea să-i povestească Destinul crud ce-l urmărea Şi răutatea omenească – Iar George-l mângâia. Dar tristul vieţii lui calvar Spre culmi amare se ridică, Căci numai astfel se explică Cum s’a ’nsurat sărmanul iar. Şi-a treia doamnă, cu Georgică L-a înşelat amar. Privind cu groază către ei, Cu gestul tremurat se ’nchină Şi într’a ochilor lumină, Văzând pe cele trei femei Şi pe colegii lui, suspină: Trei, Doamne, şi toţi trei!


28.

CÂINELE AZOR Rănit în războaie soldatul căzuse, Dar, ca prin minune, dânsul nu muri; Căci cu îngrijirea ce i se dăduse, Se tămădui. Soarta însă vruse să-l lovească iarăşi Pe acela care fuse luptător, Că-i muri de boală, cel mai scump tovarăş, Câinele Azor. N’o să-l mai audă la străini cum latră, Ca să-i fie strajă pentru inamici; Nici n’o să-l mai vadă, stând covrig pe vatră, Mârâind pisici. Se culcă să doarmă, ca din gând să-i piară Azorică, dragul, scumpul de căţel, Singurul tovarăş de viaţă amară, Amicul fidel. Jalea îl cuprinse şi de disperare Timp de-o zi întreagă nu putu mânca; Şi simţea în pieptu-i o văpaie mare, Un foc ce-l ardea. Se gândea, sărmanul, în ghiara durerii: „Să-l îngrop, mi-e milă că va putrezi. „Dacă-l las pe stradă, îl vor lua hingherii „Spre a-l jupui”. O străfulgerare îi trecu prin minte Şi luând în spate amicul de ieri, O porni ’n tăcere fără de cuvinte, Tocmai la hingheri. Scurt îi fuse târgul, fiindcă Azorică Blană avusese ca puţini căţei. Şi pe dânsa prinse un preţ bun, adică, Patruzeci de lei. Iar când dimineaţa a clipit din geană, Pe când se deşteaptă omul muncitor, Biet soldatul nostru, din ce-a luat pe blană, Incă bea de zor. …………………………………………… Ca învăţătură, se poate desprinde, Cum că şi la oameni sentiment găseşti Ca la animale, numai că depinde Cum îl manifeşti.


29.

LA SARMISEGETUZA La Sarmisegetuza stă mândru Decebal, Purtând pe cap o cască de preţios metal. In juru-i se adună viteazul lui divan, Ce-a mai scăpat cu viaţă din mâna lui Traian. Şi Decebal deodată se scoală de pe tron Grăind spre cei din sală: - „Avurăm ghinion! E pentru prima oară când Dacul dă ’napoi; Traian a luat-o rasna şi vine peste noi. Se pune întrebarea: Ce face neamul dac? Zamolxis să mă bată de ştiu ce să mă fac! De ne predăm cu viaţă, ne-aşteaptă chinuri mari, Pe toţi or să ne pună, la care, telegari, Iar să murim cu toţii, nu-i faptul cugetat; Nu că mă tem de moarte, dar cred c’ar fi păcat”. Atunci al legii preot se ridică pe loc: - „Nici morţi, dar nici în viaţă; luăm calea de mijloc!” Un ordin scurt porneşte spre marele chelar: „Aduceţi polobocul cu viţă de Cotnar! O cupă el îşi umple şi’o soarbe pân’la fund; Apoi, din mână ’n mână, făcând un drum rotund, A băuturii cupă la fiecare trece… Le place că e mare şi că e vinul rece. Doar Decebal rămase pe tronu-i de oţel. (Istoria nu spune c’ar fi băut şi el). Iar când legionarii romani intrară ’n casă, Găsiră pe toţi Dacii, părând că’s morţi, sub masă. Şi-atunci de bucurie că nu mai au duşman, Ciocniră şi ei cupa în cinstea lui Traian; In vreme ce acesta, spre Decebal pornit, Ii spuse cu mândrie:- Eşti, rege, biruit! Toţi dacii tăi de-acum’s, cu mâinile pe piept! -„ Aşa crezi, tu, Traiane, am fost eu mai deştept. Sunt mai bătrân ca tine, şi nu mă duci cu preşul. Au morţi îţi trebui ţie? Au ce să faci cu leşul? Tu vii după avere şi bogăţie vrei, Pe când legionarii mai vor ceva: femei! Dece să ’mpingem ura, aşa, la infinit? Bătut-am eu odată, azi tu, deci suntem chit! Gândeşte-te, Traiane, urmaşii ce-or să zică, C’am tot trăit în vrajbă, că ne-am tot luat de chică? Mai bine să petrecem! Iar pentru viitor, Romanii şi cu Dacii să facă – un popor. Hai de-mi întinde mâna şi vin să te sărut”. Traian stătu o clipă şi zise: - „ Sa făcut!” O poartă se deschise, pe dânsa dau năvală Mândreţe de fecioare, umplând întreaga sală; Sosiră muzicanţii şi cheful a ’nceput; Se-aduse de mâncare, se-aduse de băut. Şi cupele de cupe puternic se ciocnesc, Pe când se zămisleşte poporul românesc. E-un adevăr istoric. După părerea mea, Din asta i se trage Românului de bea!


30.

NUNTA ZAMFIREI E lung pământul, ba e lat, Dar ca Pârjoală cel buzat - Crâşmarul roş din Trichileşti – Să umbli multul Bucureşti, Ca el crâşmar n’ai să găseşti, Aşa bogat. Iar fata lui, de s’a ’ntâmplat Să aibă spate cocoşat, Cu asta ce-i? Pericol nu-i! El are bani; cu banii lui Plăcută-i fata ori şi cui La măritat. Dar din atâţia candidaţi, Şi mai aşa şi mai spălaţi, Ea şi-a ales drept cavaler Pe Sandu, mândru plotoner. De ce l-a vrut pe el? Mister… Nu-l cercetaţi. Cât timp ar luneca o stea, Se duse vestea ’n mahala Şi toată-i numai vorbă rea; Că lumea multe bănuia, Că Voicu Niţă zis Curea Ar şti ceva. Şi ’ntr’o duminică de Maiu, Porni al nunţii lor alaiu In spre altarul lui Cristos, Cu toţii îmbrăcaţi frumos, Care pe sus, care pe jos, Care ’n tramvai. Cosinziene ce seduc - Aşa cum le-a descris Coşbuc – Şi ce mândreţe de feciori Purtând la chiotoare flori, Iar tocul de la pantofiori Cu cauciuc. Păreau cu aur poleiţi Colegii lui, mai toţi veniţi Ori singuri, ori şi cu soţii Purtând cu toate pălării, Şi câte doi sau trei copii La fel gătiţi. Sclipea biserica ’n culori Cum s’a văzut arareori.


31.

A fost atât de mult norod Gătit pe-acelaşi calapod, Cumetre ’n fuste sau capot Cu multe flori. Iar când mireasa a venit, In cale-i mirele-a ieşit, Pupându-i mâna dreaptă şi Mireasa tare se roşi Indată i-a răspuns: mersi! Şi i-a zâmbit. Iar ca să fie la un fel Inaltă dânsa cât şi el, I-au pus trei papuri sub picior Şi-o ’ndoitură de covor; Păreau: o porumbiţă ’n sbor Şi-un porumbel. Şi s’au adus la nunta lor Cinci preoţi strânşi într’un sobor. Aşa frumos ce-au mai slujit - Era doar unul răguşit – Iar isonul la mârâit Un dascăl chior. A fost o nuntă ca de graf, Ca ’n film de cinematograf. Iar după ce i-au cununat S’au fost cu toţii sărutat Şi după datină-au plecat La fotograf. Acasă când sosiră ei, In calea lor trei nepoţei Frumoase flori le-au presărat Şi zile bune le-au urat, Că mirele, de încântat, Le-a dat opt lei. Dar masa, Doamne, ce să spui! Nici la ’mpăraţi socot că nu-i. A fost friptură de purcel, Pe urmă cremă caramel Şi-a fost atât de mult mezel, Că’s toţi sătui. Aproape toţi s’au îmbătat Cu vin din cel nebotezat Şi băutură-atât’ a curs, Că sticlele de tot s’au scurs, Iar naşul a ţinut discurs Aplaudat.


32.

Şi le-a cântat concomitent Fanfara de la regiment Şi cu taraful lui Chibrit, Cu douăzeci de poli tocmit Să cânte pân’ la răsărit, Cu sentiment. Cântară hora mai întâi, Apoi: „O, nu pleca, rămâi”! Şi-o sârbă iute, săltăreţ, Că vărul Nae Cotârleţ, Cu ghete noi şi cu bizeţ, Bătea ’n călcâi. Ş dup’ atâta joc săltat Aproape toţi au transpirat. A fost aşa de cald, încât Şi-au scos cravata de la gât, Iar tatăl fetei, hotărât, S’a desbrăcat. Iar mamele se ’nduioşau Privind la fete cum jucau, Şi cu cântarul minţii lor Il cântăreau pe dansator De-i bun băiat, cu viitor, Şi plănuiau. A fost şi domnul căpitan, Gătit la fel ca Don Juan. Bătrânii au jucat loton Retraşi, pe-o masă din salon Şi-au ascultat la pathefon Pe Iulian. Atât de mult s’a chefuit, Că nici în zori nu s’a sfârşit; Vorbeau cu toţii dintr’odat’ Şi s’au bătut şi s’au pupat Şi mulţi cu capul aplecat, S’au răcorit. De-odată Voicu zis Curea - Acela ce ştia ceva – Către al sutălea pahar, Clipi şiret spre lăutar Şi sprijinindu-se ’n spătar, Vorbi aşa: „Gătiţi de-acum pantofi şi-opinci. „In cântece de caterinci „Jucăm botezul oameni buni


33.

„Nu tocmai peste nouă luni - „Minune mare ’ntre minuni – „Ci peste cinci”.


34.

EPILOG Ascultă, Doamnă muză cu părul cârlionţat, De-o să ne ’njure lumea, eu nu sunt vinovat. De-am trece la răspunderi, mai mult eşti tu de vină Că m’ai lăsat, adesea, să-ţi cânt din mandolină; Că ’n loc să-mi spui: „nu merge”, tu mi-ai zâmbit discret Făcându-mă, o clipă, să cred că sunt poet. Şi’acum când scot volumul, să râzi cu voluptate… N te-am crezut în stare de-atâta răutate. De n’ai mustrări de cuget că mi-ai făcut un rău, Te blestem pe vecie, cu ’ntreg Olimpul tău. Ascultă, Doamnă muză cu păr cârlionţat, De-o să ne ’njure lumea, eu nu sunt vinovat. Că ’n fond eu n’am scris viersul cu aere de geniu, Şi nici să mă citească urmaşii, un mileniu, Precum citim noi astăzi pe-Homer sau pe Virgil. Am vrut s’aduc pe buze un zâmbet de copil, Să descreţesc o frunte, atât cât am putut, Cântând pe altă strună un viers de mult ştiut, S’alung o clipă norii ce’n jurul meu se stâng… Am vrut să râd mai bine, de teamă să nu plâng. Post scriptum: Să nu vă mire dac’ aceste versuri, toate, Rămân şi astăzi în strictă-actualitate, Caci România însă-şi azi e-o parodie Intre ce-a fost, ce este şi ce-ar vroi să fie! C.I. 25 ian.2008 Botoşani


35.

EPIGRAME ŞI EPITAFURI Pe lespedea unui stihuitor Pe Câmpiile-Elizee -Ca emul al lui Apollo- Scrie altă epopee... Bate câmpii şi pe-acolo. Aspecte postume La groapa nu demult săpată Mai vin, pe tristele alei, O văduvă neconsolată Şi-un oarecare văr de-al ei. Definiţia epigramei Scânteie puţin indiscretă Un vârf ascuţit de floretă, Dantelă spumoasă şi fină Ţesută cu ac de albină. Amicului Napoleon C. Napoleon şi tu şi el, Statură şi curaj la fel. Atunci, de fapt, ce vă desparte? Un fleac de nume: Bonaparte. Lui Păstorel În nopţile de camuflaj Când ultimul pahar e gol Eu fac din masă un etaj Şi camuflat trec la subsol. Pe lespedea unui scriitor Stai, trecătorule grăbit, De pe mormântu-mi şterge praful, Că-n viaţă tot nu m-ai citit... Măcar citeşte-mi epitaful! Pe o lespede O, trecător, ascultă sfatul meu: Învaţă şi latina în liceu! Căci dincolo de-a veşniciei poartă Nu te descurci decât c-o limbă moartă.


36.

Pe lespedea lui Columb Zace, îngropat în tină, Cristofor Columb, erou, Care nu a fost găină, Însă a creat un ou. Pe lespedea reginei Cleopatra Paralel cu piatra, Rece dar regală, Doarme Cleopatra Tot orizontală. Slab de memorie Drept uituc cei ce-l socot Au grşit! Să ia aminte! De-nvăţat învaţă tot... Uită doar să ţină minte! Magistratului epigramist Tudor Măinescu Justiţia-i reprezentată Printr-o angelică figură, Ce cred că e la ochi legată De când eşti tu-n magistratură. Pe o lespede În clipa trecerii-n eternitate Bilanţul vieţii mi l-a întocmit: Regret - din omeneştile păcate - Pe-acelea care nu le-am săvârşit. Toamnă Tristeţea toamnei mă-nfioară, Urâtul cearcă să mă prindă; Îl văd în frunza care zboară, Îl văd... uitându-mă-n oglindă! Unui artist De-ntrece uneori măsura, Cine-l acuză e nedrept: Îi arede focul sacru-n piept Şi-l stinge doar cu băutura.


37.

Pe lespedea unui soţ Lespedea sub care Azi stă singur cuc, Mai uşoară-mi pare Decât un papuc. Nigrim S-a retras să doarmă-n pace Umoristul M. Nigrim, Primul gest pe care-l face În consensul unanim. Tot gramistului cu lulea Privindu-i poza doar o clipă, Interpretări nu mai încap: În primul plan apare-o pipă Şi-n jurul ei un fel de cap. Lespedea lui Iulius Cezar Sub graua-i piatră de mormânt Stă Iulius Cezarul, Fost primul om de pe pământ Care-a zvârlit cu zarul. Unui adversar Ne resemnăm, deşi cu greu, Când îi citim versul greoi. Dar dacă-l rabdă Dumnezeu, De ce nu l-am răbda şi noi? Unui recenzent Precum nu-şi vede nasul cârna, Aşa nu-şi vede Vlaicu... Bârna. Aceluiaşi - care semnează prof. Paul I. Papadopol Te-aş sfătui, tot ce lucrezi Cu numele doar să semnezi. De ce mai pui şi "profesor"? De ce-arunci blam şi-asupra lor? Chirurgului Max Popovici Când zâmbitor şi suplu-apari în ziare, Cu haina albă şi tichia care Îţi lasă liber părul argintiu, Faci victime şi fără bisturiu.


38.

Lui I. Gr. Perieţeanu - preşedinte al Regiei Autonome a Căilor Ferate C. F. R. să ia aminte: Un poet ca preşedinte, Nu stă mult şi o să plece: Ce-i catren, ca trenul trece... Lui Paul I. Papadopol Mă faci mâzgălitor, calic, Mă faci de toate şi nimic. Mă faci, în fine, bard ratat - Eu nu te fac, eu te constat. Pipa unui epigramist Se poate face-n orice clipă O constatare de temei: Doar pipa lui, celebra-i pipă, E singura ce dă scântei. Pipa unui epigramist Se poate face-n orice clipă O constatare de temei: Doar pipa lui, celebra-i pipă, E singura ce dă scântei. Director General la Păduri a fost numit profesorul Marin Drăcea Legea nouă e votată, Spirit larg, frumos, cinstit. Cine va greşi vreodată, Dă de Drăcea, negreşit. Unui turist Total l-a transportat splendoarea Şi tihna din pădurea deasă, Dar l-a trezit ciocănitoarea... Şi s-a simţit din nou acasă! Epigramele lui Marinescu -Nour, 30 de lei exemplarul Când pe piaţă i-ai dat drumul, N-ai fast calculat, socot: Cum, treizeci de lei volumul? Poate... cu poet cu tot!


39.

La groapa unui poet A mai rămas atât: un pumn de oase Din cel ce-a fost poet cum altul nu-i. În fundul gropii reci şi-ntunecoase, E la nivelul operelor lui. Pe mormântul unui autor de versuri Aicea zace-un bard ratat, Ce-a dus o viaţă fără rost: A vrut să fie ce n-a fost Şi e ce-a fost ca literat! Epitaf unui literat Aicea zace-un bard ratat Ce-a dus o viaţă fără rost: A vrut să fie ce n-a fost Şi e ce-a fost ca literat! Unui versificator Pe pegas călare, poetul de rasă E-n zbor către culmea sublinului vers, Dar singura urmă pe care o lasă Dublu epitaf Fraţilor Teodoreanu Aici zace Păstorel Desmierdat şi Păhărel, Ce s-a prăvălit în gol Din beţie de alcool. Iar alături, lângă el, Doarme fratele Ionel, Răposat mai înainte Din beţia de cuvinte. Coperta volumului de epigrame al d-lui Mardan reprezintă pe zeul Pan Pe cartea lui Dion Mardan E chipul miticului Pan, Suflând în naiul lui sonor: Îl fluieră pe autor! Românul e născut poet? Românul e născut poet?, Mă-ntreabă Păstorel discret. "Ce nerozie, măi băiete! Românul e născut... burete!"


40.

Lui Florin Iordăchescu, inginer silvic Forestier prin carieră Florin, stihuitor bizar, Şi-a însuşit o manieră: Compune ca un pădurar! epigramă de Paul I. Papadopol din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975) Lui Florin Iordăchescu Să fiţi cuminţi şi cu rezon, Să nu vă luaţi de nea Florin, Că are pană cu venin Şi-n plus mai are şi... baston! epigramă de Alexandru Clenciu din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975) Epigramistului Florin Iordăchescu - autor al unui volum de parodii Ironizând tot ce se scrie, Florin, epigramist atent, Are talent de parodie Şi parodie de talent. epigramă de Mircea Pavelescu din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975) Florin Iordăchescu rivalizează în parodii cu Topârceanu Privind chipul tău simpatic Multă-asemănare, Doamne-i! El e cavalerul toamnei, Tu eşti cavaler tomnatic! epigramă de Mihu Dragomir din Antologia epigramei româneşti, 2007 Epigramistului Florin Iordăchescu, inginer silvic Maestru în silvicultură, La fel ca şi-n literatură, E autor a mii de coale Cu versuri... de esenţă moale. epigramă de Ion Cristea Geană din Culegere de epigrame (1974)

florin iordachescu - la pasa vine

Documents