De ce nu corespunde data serbării Paştelui în Răsărit cu cea din Apus?

Calendarul Iulian (stil vechi) avea o eroare de calcul ce ducea la diferenţe dintre anul solar (astronomic) şi cel civil. Pentru prima data această diferenţă a fost observată în secolul IV şi discutată la Sinodul I Ecumenic de la Niceea care s-a ţinut în anul 325. Atunci s-a hotărât ca Paştile să fie serbat la fel în toată lumea creştină, în prima Duminică după lună plină, ce urmează după echinocţiul de primăvară. Sinodul a hotărât ca în cazul în care data serbării ar coincide cu Paştile evreiesc, să se amâne cu o săptămână Paştile creştin. După hotărârile de la Niceea, Paştile trebuiau să cadă între 22 martie şi 25 aprilie. Acest lucru nu s-a putut păstra datorită erorii calendarului Iulian.

Biserica Catolică a corectat această greşeală prin reforma Papei Grigore al XIII-lea (5 octombrie 1582), pe când Biserica Ortodoxă, deşi a acceptat şi ea reforma, continuă să serbeze Paştile pe stil vechi. De aici necorelarea datelor între Apus şi Răsărit.

După calendarul pe care-l întrebuinţează, lumea creştină se află astăzi împărţită în trei grupe:

1. Bisericile ortodoxe care întrebuinţează încă stilul vechi 2. Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat dar care ţin

Pascalia pe stil vechi, ca o concesie făcută Bisericilor ortodoxe rămase pe stilul vechi( nu e o concesie e un adevar ce nu poate fi schimbat !)

3. Bisericile apusene (catolice şi protestante), care întrebuinţează stilul nou.

Lumina Sfântă de la Ierusalim

Pentru detalii vedeţi articolul Lumina Sfântă de la Ierusalim

În fiecare Sâmbătă Mare, la Ierusalim la miezul nopţii din cer vine o lumină supraomenească care luminează Sfântul Mormânt şi chiar şi unele din lumânările celor aflaţi acolo. Fenomenul a fost relatat de toţi oamenii care au fost acolo dar Lumina Sfântă nu a putut fi fotografiată şi nici filmată.

Poporul răspunzând: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (legenda spune că în momentul acela toate lucrurile din casele prigonitorilor Fiului Domnului s-au înroşit ca sângele – printre ele şi ouăle);

Aşa cum, în calendarul popular, anul nou agrar începe la echinocţiul de primăvară, se poate spune că anul ritual creştin începe în Duminica Învierii socotită în popor ca sfârşit şi început de ciclu calendaristic, urmând arhaicul model al morţii şi reînvierii naturii, prin sacrificiul divinităţii. Acest an nou creştin, numit în popor şi „Anul Mic”, este alcătuită de fapt din Săptămâna Întunecată (Săptămâna Patimilor) şi Săptămâna Luminată (cea de după Înviere). Aceste două săptămâni cu centrul la Paşti sunt

încadrate între: Florii şi Duminica Tomii. Anul Mic cuprinde 12 zile, model în mic al celor douăsprezece luni. Perioada cuprinde o serie de evenimente pornind de după Florii, care este momentul de maxim triumf al intrării Domnului în Ierusalim pentru sărbătorirea Paştilor, însoţit de mii de oameni şi întâmpinat cu osanale şi cu ramuri de finic, simbolizând „regenerarea şi nemurirea”, dar făcându-şi mulţi duşmani din cei alungaţi din templu care „vindeau şi cumpărau”, din arhierei şi cărturari invidioşi, care au hotărât pierderea lui Iisus.

Numele popular de Florii păstrat pentru praznicul Intrării Domnului în Ierusalim provine de la numele sărbătorii antice romane (păgâne) a primăverii, Floralia, care se desfășura în antichitate cam în perioada în care astăzi se sărbătorește Intrarea Domnului în Ierusalim. Calendarul liturgic creștin l-a înlocuit pe cel păgân, inclusiv în memoria oamenilor. Dar, întrucât la începuturile instituirii creștinismului în Imperiul Roman acestea erau încă o realitate sau cel puțin o amintire recentă, suprapunerea calendaristică a fost asfel gândită încât sărbătorile păgâne să fie cu totul înlocuite cu cele creștine, uneori acestora suprapunându-li-se temporal celebrările creștine. În limba română, memoria populară a păstrat însă pentru praznicul creștin numele sărbătorii antice.