„Flori de mucigai” Tudor Arghezi (artă poetică modernistă )

Ciclul de poezii „Flori de mucigai” reprezintă o cotitură radicală în evoluţia poeziei moderne, în sensul că poetul introduce în literatura română o nouă categorie estetică, urâtul, cu valoare de frumos. Poeziile acestui ciclu ilustrează o experienţă tragică a poetului, el fiind deţinut politic la închisoarea de la Văcăreşti. După ce a fost eliberat, o perioadă a trăit la periferia oraşului din vânzări de legume, loc unde întâlneşte o lume a mizeriei, a degradării. Poezia „Flori de mucigai” constituie arta sa poetică, conţinând programul estetic arghezian: urâtul prin poezie se transformă în frumos artistic. Poezia exprimă dorinţa, efortul artistului de a crea, căutând sursă de inspiraţie într-o lume devalorizată, dar care prin poezie se transformă în valoare. Titlul este expresiv, conţine un oximoron: cuvântul „flori” aduce sugestia frumosului, a luminii, a sensibilităţii, a purităţii, iar cuvântul „mucigai” sugerează inversul adică urâtul, răul, întunericul, nonvaloarea. Astfel titlul simbolizează crezul literar al poetului, că şi urâtul are valori, oferă material poetic, sursă de inspiraţie care în opera artistică se converteşte în frumos. Primele versuri aparent reprezintă închisoarea, celula poetului, dar simbolic reprezintă cadrul în care eul liric se simte singur, părăsit, neajutorat. Însă şi în aceste condiţii încearcă să creeze, iar acest imperiu al întunericului reprezintă noua lui sursă pentru creaţie. Se simte părăsit de inspiraţia divină, ceea ce este sugerat prin evanghelişti ( Luca, Marcu şi Ioan ) şi simbolurile totemistice ale acestora ( taurul, leul, vulturul ). Poeziile, „stihurile de acum” pe care le va scrie cu „unghia pe tencuială” diferă de cele anterioare pentru că se hrănesc, se nasc din lumea demoniacă, dintr-un spaţiu devitalizat: „ de sete de apă / de foame de scrum”. Dar ele există şi poetul poate cuceri eternitatea şi prin aceste poezii „stihuri fără an”. Paradoxal, această lipsă, nefiinţă naşte fiinţă, pentru că şi această lume a întunericului îşi are valorile, frumuseţiile sale. „Unghia îngerească”, metaforă a inspiraţiei divine „s-a tocit” , „nu a mai crescut”. Sarcina scrierii este preluată de unghiile de la mâna stângă, sarcină ce este mai dificilă „m-am silit”, „mă durea” , „neputincioasă să se strângă”. Conştient că trebuie să creeze, poetul se inspiră din această lume demoniacă refuzând inspiraţia divină definitiv. Finalul poeziei sugerează o corespondenţă între întunericul din celulă şi cel de afară, aceasta semnalând găsirea şi identificarea cu noua sursă, noua formă de creaţie şi noua poezie. Astfel eul liric

demonstrează că adevăratul artist poate în orice condiţie să scrie şi că adevărata artă poate transforma urâtul în frumos.