FINANŢESuport de curs

CUPRINS

Capitolul I. Locul şi conţinutul ştiinţei finanţelor în clasa ştiinţelor economice ..............1. Conţinutul finanţelor şi structura lor ....................................................................................2. Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare .......................................................3. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri ........................................

Capitolul II. Sistemul cheltuielilor publice ..........................................................................1. Conţinutul cheltuielilor publice ...........................................................................................2. Clasificarea cheltuielilor publice ....................................................................................3. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice ....................................................................4.Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale ................................................................ 4. 1. Caracterizare generală ................................................................................................. 4.2. Cheltuieli publice pentru învaţamânt .......................................................................... 4.2.1Surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ ............................................... 4.2.2.Cheltuieli publice pentru învăţământ în România ................................................. 4.2.3.Beneficiile obtinute ca urmare a investitiei in educatie…………………………..5. Cheltuielile publice pentru sănătate .....................................................................................6. Asigurările sociale de sănătate .............................................................................................

Capitolul III. Sistemul resurselor financiare publice .........................................................1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice ......................................................2. Impunerea fiscală şi principiile ei ...................................................................................

2.1. Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale .........................................2.2. Elementele impozitului ..........................................................................................2.3. Principiile impunerii fiscale ...................................................................................

2.3.1. Principii de echitate fiscală .............................................................................2.3.2. Principii de politică financiară .........................................................................2.3.3. Principii de politică economică ......................................................................2.3.4. Principii de politică socială .............................................................................

2.4. Aşezarea impozitelor,stabilirea obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozabil,perceperea impozitelor3. Impozitele directe ............................................................................................................

3.1.Impozitele pe venit ..............................................................................................3.2.Impozitul pe venitul persoanelor fizice .................................................................3.3.Impozitul pe veniturile peroanelor juridice ..........................................................3.4. Impozitele pe avere ..............................................................................................3.5Dubla impunere juridică internaţională ..............................................................

4. Impozitele indirecte .........................................................................................................1. Taxele de consumaţie ..........................................................................................2. Monopolurile fiscale ...........................................................................................3. Taxele vamale .....................................................................................................4. Taxele generale (alte impozite indirecte) ............................................................

Capitolul IV. Creditul public şi datoria publică .................................................................1. Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public ................................................2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat ..................................................................3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat ...................................................................4. Datoria publică .....................................................................................................................5. Datoria externă. Indicatori privind datoria externă ..............................................................

1

Capitolul V. Bugetul de stat …………………………………………………………..........1. Bugetul ca instrument financiar ..................................................................................2. Principii bugetare.......................................................................................................

Capitolul VI. Indicatori financiari de bază în gestiunea financiară a întreprinderii .......................................................................................................................1. Politica de investiţii .............................................................................................................2. Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii .....................................................................3. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii. Indicatori de evaluare ...........................

3.1. Metode fondate pe rentabilitatea medie ..........................................................3.2. Metode bazate pe actualizare ...........................................................................

Capitolul VII. Analiza echilibrului financiar patrimonial..................................................1. Echilibrul financiar şi patrimoniul – noţiuni........................................................................2. Analiza lichiditate – exigibilitate (analiza patrimonială).....................................................3. Construcţia bilanţului financiar patrimonial.........................................................................4. Indicatori ai echilibrului financiar........................................................................................5. Interpretarea indicatorilor de echilibru financiar...............................................................

Capitolul VIII. Analiza rezultatelor intreprinderii...........................................................1. Contul de rezultate................................................................................................2. Soldurile intermediare de gestiune............................................................................3. Capacitatea de autofinantare..................................................................................4. Ratele de rentabilitate..........................................................................................

4.1. Ratele de rentabilitate economica.................................................................4.2. Ratele de rentabilitate financiara...................................................................

Capitolul IX. Surse de finantare pe termen mediu si lung.................................................1. Surse proprii......................................................................................................................2. Surse imprumutate.............................................................................................................

Capitolul X. Piaţa de capital şi instituţia bursei .........................................................1. Piaţa de capital .....................................................................................................................2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare .....................................3.Indici bursieri ...............................................................................................................

Capitolul XI. Piaţa monetară şi sistemul bancar ..............................................................1. Piaţa monetară .................................................................................................................2. Masa monetară ...............................................................................................................3. Creditul ...........................................................................................................................4. Instrumente de credit ......................................................................................................5. Componentele sistemului bancar ………………………………………………………….6. Operatiunile pasive si active ale bancilor comerciale …………………………………….

Biblografie

2

Capitolul ILocul şi conţinutul ştiinţei finanţelor în clasa ştiinţelor economice

1. Conţinutul finanţelor şi structura lor2. Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare3. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri

1. Conţinutul finanţelor şi structura lor

Statul, pentru a asigura satisfacerea necesităţilor colective ale indivizilor, are nevoie de fonduri financiare.

Constituirea şi repartizarea fondurilor financiare presupune stabilirea unor raporturi (relaţii) între persoane fizice şi juridice, pe de o parte şi stat, pe de altă parte.

Aceste raporturi îmbracă forma unor fluxuri financiare grupate în două categorii şi anume:

1) în procesul constituirii fondurilor financiare (fondurilor de resurse băneşti) se stabilesc relaţii între indivizi (persoane fizice) şi agenţi economici (persoane juridice) pe de o parte şi stat de cealaltă parte; cele două categorii (persoanele fizice) şi agenţii economici (persoanele juridice), transferă statului o parte din veniturile lor sub forma impozitelor, taxelor, contribuţiilor ş.a.

2) în procesul repartizării fondurilor financiare constituite se stabilesc relaţii între stat pe de o parte şi diferiţi beneficiari pe de altă parte care sunt: persoane fizice, persoane juridice, instituţii ş.a.

Toate acestea reprezintă relaţii financiare (finanţe).Relaţiile financiare (finanţele) reprezintă relaţiile economice, băneşti de

constituire şi repartizare a fondurilor financiare publice necesare satisfacerii necesităţilor colective din societate.

Aceste relaţii sunt:- relaţii sociale (între membrii societăţii);- relaţii economice (sunt strâns legate de procesul economic în care se produc

bunuri şi alte valori);- relaţii de repartiţie (reprezintă transferuri către sau de la stat);- relaţii băneşti (exprimate întotdeauna sub formă bănească).

3

STAT

Persoane fizicePersoane juridice

Instituţii publicePersoane fiziceAgenţi economici

Constituirea fondurilor (impozite, taxe)

Repartizarea fondurilor (subvenţii, investiţii)

Din punct de vedere al structurii, finanţele se pot clasifica astfel:- relaţii financiare propriu-zise (prezintă caracter nerambursabil, sunt

permanente şi au ca sursă valoarea nou creată);- relaţii de credit (prezintă caracter rambursabil, temporar şi au ca sursă

disponibilităţile băneşti);- relaţii de asigurare (relaţii financiare ce reprezintă transferuri băneşti

obligatorii sau facultative în scopul primirii unei contraprestaţii când se produce un fenomen cu caracter întâmplător).

De asemenea, relaţiile financiare (finanţele) pot fi:- publice- private (a se urmări punctul 3)

2. Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un anumit raport.Sfera relaţiilor băneşti este mai largă decât sfera relaţiilor financiare, care

reprezintă numai o parte a relaţiilor băneşti.

Raportul între relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un raport ca de la întreg la parte.Relaţiile financiare reprezintă un transfer de valoare care modifică mărimea

valorii părţilor relaţiei. Transferul de valoare trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:

- să fie în formă bănească (transferul în natură nu generează relaţii financiare);- să se facă fără o contraprestaţie directă sau nerambursabil (impozite, alocaţii

pentru copii, subvenţii, contribuţii sociale ş.a.);- să aibă titlu nerambursabil (depozite bancare, credite bancare) şi să satisfacă

întotdeauna necesităţi cu caracter public, colectiv.Relaţiile băneşti în afara relaţiilor financiare reflectă un schimb de valori

echivalente, care nu modifică mărimea valorilor părţilor relaţiei (plata salariului pentru munca depusă, operaţiuni de vânzare-cumpărare ş.a.).

De subliniat că între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti în afara celor financiare, există o strânsă legătură; relaţiile băneşti preced apariţia relaţiilor financiare (plata salariului precede impozitul pe salariu; încasarea valorii mărfurilor vândute precede plata TVA etc.). Relaţiile băneşti au o importanţă deosebită pentru că ele preced apariţia relaţiilor financiare.

4

Relaţii băneşti

financiare (transfer de valoare)în formă băneascăcu caracter nerambursabil sau rambursabilsatisfac necesităţi colective

în afara relaţiilor financiare (schimb de valori echivalente)

3. Finanţele publice – Finanţele private: asemănări şi deosebiri

Finanţele publice sunt asociate cu statul şi instituţiile publice; se bazează pe normele dreptului public, pe constrângere şi urmăresc satisfacerea necesităţilor cu caracter public.

Componenta publică a finanţelor are în vedere:a) procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor

acestuia, în calitatea sa de autoritate publică;b) folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc

(pârghie) de influenţare a desfăşurării ansamblului activităţii economico-sociale.

Finanţele publice îndeplinesc două funcţii principale:A) Funcţia de repartiţie, numită şi funcţie de alocare sau funcţie fiscală;B) Funcţia de control.Prin funcţii ale finanţelor se înţelege esenţa finanţelor în acţiune sau mijloacele

prin care finanţele îşi îndeplinesc menirea lor socială.A) Funcţia de repartiţie – constă în mobilizarea resurselor financiare de la

populaţie, agenţi economici, instituţii şi alţi participanţi prin diferite forme şi metode, în fonduri financiare publice la dispoziţia statului şi repartizarea fondurilor constituite pentru acoperirea cheltuielilor generale ale societăţii.

Funcţia de repartiţie acţionează în două momente şi anume:a) constituirea fondurilor financiare publice;b) distribuirea fondurilor constituite.În cadrul primei etape statul foloseşte diferite forme şi metode mobilizând

resursele de la populaţie, de la persoanele juridice (agenţi economici) şi de la unele instituţii.

Aceste fonduri se constituie în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB-ului.În etapa distribuirii fondurilor financiare constituite se triază diferitele necesităţi

economice, sociale etc., se stabilesc priorităţi şi apoi se alocă resursele necesare satisfacerii acestor necesităţi.

Funcţia de repartiţie are caracter fiscal (funcţie fiscală) pentru că este destinată acoperirii cheltuielilor publice, asigurării mijloacelor băneşti pentru producerea de bunuri şi servicii pulice în instituţiile specifice ale statului.

Constituind şi repartizând fondurile financiare, funcţia de repartiţie mai acţionează încă în două direcţii şi anume:

1) în direcţia stabilizării economice (funcţie extrafiscală);2) în direcţia redistribuirii veniturilor (funcţie cu caracter social).Funcţia extrafiscală (de stabilizare) are ca obiect utilizarea resurselor financiare

ale statului pentru favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor economice. Aceasta presupune intervenţia statului în activitatea socială în general, în cea economică în particular. Se urmăreşte prin această funcţie încasarea ritmică şi în cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii, eradicarea (în realitate diminuarea şi limitarea) evaziunii fiscale, evitarea deturnării de fonduri.

Funcţia de redistribuire (funcţia socială) are ca obiect transferul de putere de cumpărare între diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau între diferite categorii socio-profesionale.

5

Astfel, se realizează redistribuirea veniturilor între:- membrii societăţii;- agenţii economici;- sfera productivă şi sfera neproductivă;- redistribuire în plan teritorial;- redistribuire pe plan internaţional.B) Funcţia de control – constă în folosirea relaţiilor financiare (finanţelor) pentru

a efectua controlul asupra constituirii, repartizării şi utilizării resurselor financiare publice.

Efectuarea controlului reprezintă o necesitate obiectivă întrucât:- fondurile financiare publice reprezintă proprietatea întregii societăţi, iar

utilizarea acestora trebuie permanent controlată;- fondurile publice sunt importante ca volum, ele reprezintă în unele ţări între

50-60% din PIB-ul ţării respective;- în toate ţările există un comportament reprobabil faţă de utilizarea resurselor

financiare publice (manifestări legate de risipă, ineficienţă, nepăsare).Controlul prin finanţe este un control financiar şi se efectuează în principal în

momentul repartiţiei, dar se extinde şi asupra celorlalte faze asupra producţiei, schimbului şi consumului.

Controlul financiar îmbracă următoarele forme:- control preventiv;- control concomitent;- control ulterior (postoperativ).Cel mai important este controlul preventiv, prin acesta oprindu-se efectuarea de

operaţiuni ilegale, ineficiente, neoportune cu banul public.Controlul este efectuat de mai multe categorii de organe, unele nespecializate în

activitatea de control (Parlamentul, Guvernul) şi organe specializate în activitatea de control (Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice, care are în subordine Garda Financiară, Direcţia Generală a Vămilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală), organe specializate de control ale ministerelor, departamentelor şi instituţiilor publice.

În prezent, în domeniul finanţelor publice se desfăşoară activitate de audit de performanţă, atât intern cât şi extern.

Finanţele privateComponenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor

agenţilor economici pentru realizarea obiectivului lor de activitate în condiţii de profitabilitate.

Obiectul finanţelor privat include:- constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;- repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor);- plasarea eventualelor disponibiliăţi;- obţinerea / crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a

activităţii lucrative;- mobilizarea creanţelor;- lichidarea obligaţiunilor.Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici privaţi

sunt obiect al dreptului comercial.

6

Legea stabileşte cadrul legislativ al desfăşurării operaţiunilor presupuse de obiectul finanţelor private, adică principiile, regulile, instrumentele agreate precum şi aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni.

În cadrul legal menţionat operaţiunile financiare decurgând din obiectul finanţelor private se derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie / managerului firmei în cauză, dar şi potrivit prevederilor contractelor economice sau financiare încheiate cu terţii.

Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele privateÎntre finanţele publice – finanţele private, cele două componente ale sistemului

financiar, se stabilesc următoarele deosebiri şi asemănări:- Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele

private sunt generate de existenţa întreprinderii ca entitate economică producătoare de profit;

- Finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic, iar finanţele private la nivel microeconomic;

- Scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice iar în situaţia finanţelor private se urmăreşte gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului.

- Finanţele publice se supun dreptului public; finanţele private sunt generate de dreptul comercial;

- La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura desfăşurarea proceselor economice, sociale, politice necesare existenţei statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli;

- La nivel microeconomic bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine după care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite.

- Atât finanţele publice cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de echilibru financiar.

7

Capitolul II

Sistemul cheltuielilor publice

1. Conţinutul cheltuielilor publice2. Clasificare3. Indicatori de analiză

1. Conţinutul cheltuielilor publice reprezintă concretizarea etapei a II-a a funcţiei de repartiţie a finanţelor.

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice reprezintă o parte a finanţelor publice şi anume: acele relaţii economice în formă bănească între stat şi persoane fizice şi juridice legate cu repartizarea fondurilor finanţelor publice pentru satisfacerea necesităţilor publice cu caracter colectiv.

Din punct de vedere al formei, cheltuielile publice reprezintă:- plăţi pentru achiziţionări de bunuri, prestări de servicii;- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;- transferuri băneşti sub forma pensiilor, alocaţiilor.Cheltuielile publice reprezintă în acelaşi timp pe de o parte un instrument de

alocare, de dirijare a resurselor financiare publice pe diferite domenii, şi pe de altă parte un instrument de intervenţie în activitatea economico-socială.

Cheltuielile publice sunt formate din:- cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice

centrale:- bugetul de stat;- bugetul asigurărilor sociale de stat (pentru pensii publice);- bugetul fondurilor speciale;

- cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice locale:

- bugetele locale;- cheltuieli extrabugetare;- cheltuieli efectuate din credite externe;- cheltuieli efectuate din fonduri nerambursabile.Cheltuielile publice reprezintă ansamblul diferitelor categorii de cheltuieli

efectuate de autoritatea publică centrală sau locală.În cadrul lor predomină cheltuielile bugetare (uneori spre 90% din total), dar

cheltuielile publice nu sunt egale cu cheltuielile bugetare.Cheltuielile bugetare reprezintă numai acele cheltuieli din fonduri publice cum

sunt:- bugetul de stat:- bugetele locale;- bugetul asigurărilor sociale(fondului de şomaj; fondului de sănătate).Cheltuielile bugetare au la bază următoarele principii:

8

1) cheltuielile bugetare se efectuează numai cu condiţia prevederii şi aprobării lor de către Parlament;

2) cheltuielile bugetare au caracter nerambursabil;3) cheltuielile bugetare se efectuează pentru instituţiile publice în funcţie de

subordonarea acestora;4) cheltuielile bugetare sunt legate de îndeplinirea anumitor condiţii şi nu numai

de existenţa mijloacelor băneşti aprobate.5) cheltuielile bugetare se efectuează suportând un permanent control financiar.Cheltuielile publice neconsolidate sunt formate din:- cheltuielile administraţiei publice centrale

bugetul de statbugetul asigurărilor socialefonduri speciale

- cheltuielile administraţiei publice locale

credite externeajutoare nerambursabile

Cheltuielile publice consolidate reprezintă diferenţa dintre cheltuielile publice neconsolidate şi transferurile consolidate care sunt transferuri între diferite categorii de bugete (se determină acest nivel consolidat pentru a elimina anumite fluxuri financiare între bugete şi a obţine nivelul real al acestor cheltuieli publice).Cheltuielile publice consolidate = cheltuielile neconsolidate – transferuri între bugete + soldul între credite externe şi rambursări de credite (mai puţin dobânzile)

Cheltuielile publice manifestă în toate ţările o creştere de la o perioadă la alta. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt:

1) factorul demografic (numărul şi structura populaţiei);2) factori economici – dezvoltarea economică în condiţii de modernizare,

informatizare duce la creşterea de la o perioadă la alta a cheltuielilor;3) factori sociali – statul trebuie să asigure necesităţi mai mari şi diversificate pe

linia protecţiei sociale;4) urbanismul;5) factorii militari;6) factorii financiari legaţi de mărimea deficitului bugetar.

2. Clasificarea cheltuielilor publice

Există mai multe criterii de clasificare a cheltuielilor publice necesare pentru a cunoaşte sub diferite unghiuri conţinutul cheltuielilor publice şi a putea analiza cu ajutorul sistemului de indicatori nivelul, structura şi dinamica acestora.

Criterii de clasificare:1) Criteriul administrativ – se realizează în funcţie de instituţiile care primesc

resurse din fondurile cheltuielilor publice şi anume: ministere, agenţii, instituţii.Această clasificare se foloseşte în finanţele publice din toate ţările cu anumite

limite:- modificarea în timp a structurii administraţiei publice care nu permite analiza

evoluţiei cheltuielilor diferitelor instituţii;- unele cheltuieli de aceeaşi natură se efectuează de către mai multe categorii de

instituţii publice (exemplu: cheltuielile pentru învăţământ).

9

2) Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în:- cheltuieli curente;- cheltuieli de capital.3) Clasificarea funcţională – grupează cheltuielile publice pe principalele domenii

de activitate, pe ramuri, sectoare, domenii sau transferuri, dobânzi, rezerve şi reflectă obiectivele politicii bugetare a statului.

Exemplu: domeniul social, economic, apărare, ordine publică, administraţie publică, dobânzi aferente datoriei publice.

4) Clasificaţia financiară împarte cheltuielile în:- cheltuieli publice definitive – majoritatea cheltuielilor publice sunt definitive

şi anume cele destinate activităţilor productive, instituţiilor, domeniului social, apărării;

- cheltuieli publice temporare – cuprind împrumuturile publice efectuate în anumite perioade de către un stat;

- cheltuieli virtuale – sunt cheltuieli posibil a fi efectuate de către stat (cheltuieli destinate garantării de către stat a unor credite externe pentru agenţii economici).

Este o clasificare teoretică care nu se foloseşte în activitatea cheltuielilor publice dar trebuie cunoscută pentru prevederea diferitelor categorii de cheltuieli publice.

5) O altă clasificare este aceea după rolul în procesul reproducţiei sociale. Aceasta împarte cheltuielile publice în:

- reale negative (cheltuieli de apărare, administraţie, subvenţii);- economice pozitive (de investiţii, cheltuieli de învăţământ).6) După conţinutul economic, cheltuielile publice se împart în două categorii:- cheltuieli de consum naţional (cheltuieli pentru apărare, administraţie);- cheltuieli de avans naţional – sunt cheltuieli care contribuie la dezvoltare, la

creşterea economică, la creşterea venitului net sau a PIB.Această clasificaţie nu se foloseşte curent în activitatea financiară dar ea este

foarte importantă atunci când se analizează diferite cheltuieli publice şi se emit judecăţi de valoare asupra lor.

Conform acestei clasificaţii nu numai cheltuielile cu destinaţie economică sunt eficiente ci şi cele destinate creşterii capitalului uman (invăţământ, cultură, sănătate) cărora trebuie să li se stabilească un volum corespunzător de resurse financiare publice.

7) Clasificaţia folosită de organismele specializate ale O.N.U.. Este folosită de către ţările membre O.N.U. pentru cunoaşterea cheltuielilor publice efectuate şi pentru analiza acestora şi elaborarea anuarelor statistice internaţionale privind cheltuielile publice.

Clasificaţia foloseşte două din criteriile prezentate şi anume:- criteriul clasificaţiei economice;- criteriul clasificaţiei funcţionale.Clasificarea economică este dată de cheltuieli care reprezintă consumul final

(bunuri şi servicii, dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii, formarea brută a capitalului, achiziţia de terenuri şi active necorporale, transferuri de capital).

10

Clasificarea funcţională cuprinde: servicii publice generale, cheltuieli de apărare, cheltuieli cu ordinea publică şi siguranţa naţională, educaţie, sănătate, securitate socială şi

bunăstare, locuinţe şi servicii comunale, cultură, religie, recreere, acţiuni economice, alte cheltuieli.

În România, legea bugetului de stat (fondul financiar din care se efectuează cele mai importante cheltuieli publice) grupează cheltuielile după patru criterii:

1) Clasificarea economică – potrivit acesteia cheltuielile totale se împart în:a) cheltuieli curente (de personal, cheltuieli materiale şi servicii, subvenţii,

prime, transferuri, dobânzi aferente datoriei publice, rezerve);b) cheltuieli de capital;c) împrumuturi acordate;d) rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la credite.

2) Clasificaţia funcţională cuprinde:a) servicii publice generale;b) apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;c) cheltuieli social-culturale (de învăţământ, sănătate, religie, asistenţă

socială, alocaţii, pensii, ajutoare);d) servicii şi dezvoltare publică, locuinţe;e) acţiuni economice (industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi

telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică);f) alte acţiuni.

3) Clasificaţia administrativă cuprinde: ministerele, instituţii centrale, agenţii şi alţi ordonatori principali.

4) Clasificaţia pe surse de finanţare:a) din bugetul de stat;b) din venituri proprii;c) din credite externe;d) din finanţare externă nerambursabilă.

3. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice

Există trei grupe de analiză:1) indicatori de nivel;2) indicatori ai structurii;3) indicatori ai dinamicii (creşterii) cheltuielilor publice.

1) Indicatorii de nivel exprimă:- mărimea cheltuielilor publice anuale în monedă naţională;- ponderea cheltuielilor publice în PIB

Ch. publice × 100PIB- cheltuieli publice medii / locuitor în $ SUA

Ch. publicePopulaţia × CS

11

2) Indicatorii de structură- structura economică:

Ch. curente × 100Ch. publice

Ch.de capital × 100Ch. publiceÎn majoritatea ţărilor predomină cheltuielile curente (cu o pondere 70-90% din

totalul cheltuielilor publice) diferenţa fiind ocupată de cheltuielile de capital.

- structura funcţională – arată ponderea diferitelor categorii de cheltuieli în totalul cheltuielilor publice

Exemplu:

Ch. cu educaţia × 100Ch. publice

Ch. cu apărarea × 100Ch. publice

3) Indicatori ai dinamicii (creşterii) – reflectă evoluţia cheltuielilor publice într-o perioadă de timp de la anul de bază (0) la anul 1 (ultimul an al perioadei realizate).

Există doi indicatori:

1. Creşterea absolută – exprimă evoluţia cheltuielilor publice în perioada de la 0-1 în mărime absolută. Se determină:

- în preţuri nominale (curente)Ch. publice1 – Ch. publice0

- în preţuri reale (constante)Ch. publice1 × 100 – Ch. publice0 × 100I1 I0

2. Creşterea relativă – exprimă creşterea cheltuielilor publice în procente:- în preţuri nominale

Ch. publice1 × 100 – 100Ch. publice0

- în preţuri constante (reale)Ch. publice1

I1 × 100 – 100

Ch. publice0

I0

12

De asemenea, se mai folosesc doi indicatori şi anume:1. Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice

totale şi creşterea PIB

K =

Ch. publice1

Ch. publice0

PIB1

PIB0

2. Elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB

ecp =

Ch. publice1 – Ch. publice0

PIB1 – PIB0

Ch. publice0

PIB0

Cheltuielile publice în expresie nominală arată volumul cheltuielilor publice calculate în preţurile perioadei la care se face referire. Nu asigură în timp comparabilitatea datelor.

Cheltuielile publice în expresie reală ţin cont de modificările preţurilor din economie prin faptul că relevă volumul cheltuielilor publice. Asigură comparabilitatea datelor în timp utilizând deflatorul PIB sau indicele preţurilor de consum.

Ponderea cheltuielilor în PIB reprezintă partea din PIB care, prin intermediul serviciilor publice, este destinată satisfacerii nevoilor coelctive.

Cheltuiala publică medie pe locuitor reprezintă volumul cheltuielilor publice ce revin unui locuitor şi anume volumul de servicii publice de care beneficiază în medie, fiecare locuitor al unei ţări.

4. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

4.1.Caracterizare generală4.2.Cheltuieli publice pentru învaţamânt

4.2.1 Beneficiile obţinute ca urmare a investiţiei în educaţie4.2.2 Externalităţi ale educaţiei

4.2.3 Efecte monetare şi nemonetare ale educaţiei4.3. Cheltuielile publice pentru sănătate4.4.Asigurările sociale de sănătate

4.1. Caracterizare generală

Satisfacerea necesităţilor cu caracter colectiv de natură social-culturală reprezintă o componentă a politicilor sociale ale statelor.

Statele moderne urmăresc în cadrul politicilor sociale următoarele obiective:- garantarea unui venit minim fiecărui membru al societăţii;- diminuarea ariei de nesiguranţă în cazul anumitor fenomene (îmbolnăviri,

şomaj etc.);- asigurarea unor servicii sociale tuturor indivizilor la standarde cât mai ridicate

(educaţie, sănătate).

13

În realizarea acestor cheltuieli îl au cheltuielile publice cu acţiuni social-culturale. Aceste cheltuieli au crescut în toate ţările în a doua jumătate a secolului XX, astfel în 1945 reprezentau 6% din PIB, iar în 1990 reprezentau 30-50% din PIB.

Structura cheltuielilor acţiunilor social-culturale se compune din:A) Cheltuieli pentru învăţământ;B) Cheltuieli pentru cultură, culte;C) Cheltuieli cu sănătatea;D) Cheltuieli cu securitatea socială:

a) Cheltuieli cu ajutorul de şomaj;b) Cheltuieli cu asistenţa socială;c) Cheltuieli cu asigurările sociale.

Aceste cheltuieli urmăresc în principal realizarea protecţiei sociale şi a securităţii sociale a indivizilor.

Protecţia socială este un concept mai cuprinzător decât securitatea socială şi cuprinde:

- acţiunile şi măsurile luate de autorităţile publice în domeniul economic, social, monetar şi în alte domenii pentru a apăra indivizii salariaţi şi nesalariaţi în faţa unor fenomene care se răsfrâng negativ asupra acestora. O măsură de protecţie socială este crearea de noi locuri de muncă;

- indexarea veniturilor faţă de creşterea preţurilor;- subvenţionarea de către stat a unor preţuri sau tarife.Statul acordă alocaţii pentru copii, ajutoare, pensii, indemnizaţii de şomaj.

Acestea din urmă reprezintă cheltuielile cu securitatea socială.Cheltuielile cu securitatea socială au un rol important pentru că ele asigură:- instruirea şi educaţia indivizilor;- asigurarea unui nivel de cultură;- o anumită stare de sănătate;- evoluţie demografică;- realizarea veniturilor pentru anumite categorii sociale (săracii).Cheltuielile cu acţiunile social-culturale cresc de la o perioadă la alta sub acţiunea

factorilor:- economici (creşterea economică cere forţă de muncă calificată, sănătoasă cu

un anumit nivel de cunoştinţe);- demografici (prin creşterea numărului de populaţie).Astăzi, în aproape toate ţările există dificultăţi financiare în privinţa asigurării de

către stat a protecţiei sociale şi securităţii sociale în sensul că fondurile destinate nu acoperă multitudinea de necesităţi de natură social-culturală.

Cauzele acestei situaţii sunt reprezentate de:- recesiunea economică care provoacă şomaj şi care se manifestă în reducerea

ritmului de creştere economică şi diminuarea drastică a contribuţiilor;- îmbătrânirea populaţiei;- reforma în domeniul social (pensii, şomaj, ajutoare sociale, sănătate).

14

4.2. Cheltuieli publice pentru învaţamânt

Nivelul cheltuielilor pentru învăţământ în plan mondial a crescut în perioada ultimilor 20 de ani de peste 2,5 ori.

Cauzele sunt reprezentate de:- creşterea factorului demografic care a condus la creşterea populaţiei şcolare,

creşterea gradului de şcolarizare, creşterea numărului cadrelor didactice;- dezvoltarea economică a ţărilor care reclamă cadre calificate;- modernizarea şi informatizarea învăţământului;- politicile educaţionale ale statelor care au ca obiectiv creşterea duratei

învăţământului obligatoriu;- politica de reducere a analfabetismului;- creşterea ajutoarelor băneşti acordate elevilor;- educaţia permanentă.Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate întreţinerii şi funcţionării unităţilor

din domeniul învăţământului şi educaţiei cât şi a unor acţiuni din domeniul educaţiei.În toate ţările există trei grade de învăţământ:- primar şi gimnazial;- secundar (liceu, şcoli de ucenici, profesional);- superior (terţiar).Instituţiile de învăţământ în toate statele lumii sunt grupate în:- instituţii de învăţământ public;- instituţii de învăţământ privat;De regulă, statul finanţează instituţiile de învăţământ publice, dar în toate ţările

dezvoltate statul finanţează şi instituţiile de învăţământ private

4.2.1. Surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ

Principala sursă de finanţare a învăţământului în toate statele lumii o reprezintă bugetul de stat. Alte surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ sunt:

- venituri provenite din taxe de studiu, venituri din cercetare;- fonduri ale întreprinderilor destinate învăţământului;- venituri ale populaţiei destinate instruirii şi educaţiei;- sponsorizări, donaţii, resurse externe.Cheltuielile publice destinate învăţământului se clasifică în:- cheltuieli curente (cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea care au o pondere

de 80-90% din totalul cheltuielilor publice alocate învăţământului).- cheltuieli de capital destinate investiţiilor cu o pondere de 10-20% din totalul

cheltuielilor publice alocate învăţământului.Însă, un loc important îl ocupă cheltuielile pentru învăţământul superior care deţin

o pondere de 20% din totalul cheltuielilor alocate învăţământului.Între sursele de finanţare a învăţământului superior un loc important îl deţin două

categorii de surse şi anume:

15

- donaţiile şi sponsorizările;- împrumuturi pentru studii foarte dezvoltate în SUA, Australia.

4.2.2.Cheltuieli publice pentru învăţământ în România

Legea învăţământului nr. 85/1995(cu modificarile ulterioare) stabileşte că finanţarea învăţământului de stat se face în limita a 6% din PIB în concordanţă cu următoarele trei cerinţe:

1) considerarea învăţământului prioritate naţională;2) profesionalizarea resurselor umane în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii;3) dezvoltarea învăţământului superior şi cercetării pentru integrarea la vârf în

viaţa ştiinţifică mondială.În România sursele de finanţare a învăţământului s-au diversificat în ultimii ani,

pe lângă bugetul de stat există taxe de studii, venituri proprii ale instituţiilor de învăţământ, donaţii, sponsorizări, resurse externe (primite de la Banca Mondială).

Cheltuielile pentru învăţământ au suferit după anul 2000 influenţa politicilor educaţionale şi au apărut noi modalităţi de finanţare.

Însă, un aspect important care se află în atenţia tuturor participanţilor la sistemul de finanţare a învăţământului este legat de creşterea volumului resurselor de finanţare. Aceasta va trebui să fie suportată de autorităţile publice în parteneriat cu ceilalti participanţi, cum sunt: agenţii economici, partenerii sociali, persoanele fizice.

Dezvoltarea parteneriatului public-privat este o tendinţă ce ia amploare şi care se manifestă deocamdată doar în învăţământul secundar şi terţiar. Este importantă implicarea tuturor persoanelor utile în cadrul atragerii de parteneri. În special guvernul şi partenerii sociali trebuie să exploreze posibilitatea punerii la punct a diverselor tipuri de parteneriate (public-privat) cu scopul mobilizării resurselor umane şi financiare suplimentare.

Dezvoltarea parteneriatului public-privat necesită o cooperare între instituţiile cu profil de cercetare şi dezvoltare, universităţi şi întreprinderi, în special în domenii specifice tehnologiilor avansate.

Colaborarea cu partenerii este cunoscută ca un factor critic, de motivaţie, deschidere şi calitate a sistemului educativ, în perspectiva unei educări şi formări permanente, pe tot parcursul vieţii. Parteneriatele, prin solicitarea de contribuţii financiare private, pot să încurajeze un comportament mai responsabil al elevilor, al familiilor şi al personalului educativ şi să sporească astfel eficienţa cheltuielilor globale.

Întreprinderile ar putea, de exemplu, să fie invitate să finanţeze sau să cofinanţeze şcoli, programe de dotări materiale şi de burse, introducerea de noi cicluri de învăţământ în conformitate cu cerinţele de pe piaţa muncii, catedre sau departamente universitare, unităţi de cercetare, cursuri de formare pentru atragerea studenţilor şi elevilor spre domenii aflate în criză de personal calificat.

Mai mult, furnizorii de servicii educaţionale vor fi implicaţi direct în dialogul cu angajatorii; în acest fel pot să propună curricule creative care sunt adaptate permanent la cerinţele angajatorilor. De asemenea, pot fi identificate modalităţi efective prin care

16

autorităţile locale se pot implica pentru susţinerea unui proces de adaptare permanentă a forţei de muncă la cerinţele pieţei muncii1.

Totodată, guvernul trebuie sa solicite sprijinul diverşilor participanţi şi să influenţeze luarea de măsuri în favoarea investiţiilor masive şi susţinute din partea întreprinderilor şi a indivizilor, cu scopul încurajării parteneriatelor publice-private în sectorul educaţional. Pentru o eficienţă maximă este nevoie şi de o acţiune coordonată între ministere. Reducerea în context naţional, a barierelor dintre ministerele însărcinate cu educaţia (M.E.C.), cel al Muncii, al Economiei şi Finanţelor, al Mediului, al Sănătăţii ar permite evitarea dublării sau a risipirii eforturilor şi a resurselor financiare şi ar îmbunătăţi astfel rezultatele reformelor.

4.2.3. Beneficiile obţinute ca urmare a investiţiei în educaţie

Este cunoscut faptul că acumularea de capital uman conferă beneficii atât indivizilor cât şi firmelor şi societăţii. O parte dintre aceste beneficii iau forma unor câştiguri financiare mai mari, conduc la o productivitate sporită şi implicit la creştere economică. Investiţia în capitalul uman este un determinant important pentru capacitatea de câştig a indivizilor şi pentru perspectivele lor de angajare şi joacă un rol major în determinarea nivelului şi distribuţiei veniturilor la nivelul societăţii.

Însă, investiţia în capitalul uman este în strânsă legătură şi cu alte beneficii ce apar ca urmare a creşterii nivelului de cunoştinţe, conducând astfel la creşterea nivelului de educaţie a indivizilor. La rândul său, educaţia asigură o mai mare coeziune socială, o rată a infracţiunilor mai scăzută cât şi asigurarea unei stări de sănătate ridicate.

Astfel, cu cât gradul de educaţie, nivelul de competenţă sunt mai ridicate, cu cât individul prin ocupare şi participare îşi poate pune în valoare calităţile de care dispune, cu cât contribuţia sa la progresul general al societăţii este mai substanţială, cu atât înţelegerea proceselor din mediul natural, economic, social şi adeziunea la obiectivele dezvoltării durabile şi la propria sa dezvoltare vor fi mai susţinute. De aceea, beneficiile obţinute ca urmare a investiţiei în capitalul uman se manifestă pe cel puţin trei planuri: la nivelul indivizilor, al firmelor şi al societăţii în ansamblul său.

Spre exemplu: indivizii mai educaţi sunt mult mai activi pe piaţa muncii, fiind angajaţi mult mai repede şi pe posturi mai bune; totodată indivizii educaţi sunt mai puţin expuşi şomajului (iar dacă acest lucru se întâmplă, perioada în care vor rămâne fără loc de muncă este mult mai mică în comparaţie cu cei cu mai puţină pregătire), prin urmare educaţia înseamnă pregătire de calitate (iar cei cu pregătire superioară sunt avantajaţi din punctul de vedere al salariilor). Mai mulţi specialişti pe probleme de educaţie, printre ei numărându-se şi Mincer în lucrarea „Schooling Experience and Earnings”2, a arătat că efectele educaţiei asupra salariilor sunt de aproximativ 10% (în studiile sale a folosit date din statisticile SUA).

Dar, procente asemănătoare au reieşit şi în urma unor studii efectuate în ţări europene. Astfel, un an în plus de şcolarizare oferă o creştere salarială medie de aproximativ 8%. Spre exemplu, în 15 ţări europene (cu excepţia Suediei unde această

1 D. Dumitrescu, Procesul generator de cunoştinţe în societatea bazată pe cunoaştere, în lucrarea Societatea cunoaşterii, I. Gh. Roşca (editor), Editura Economică, Bucureşti, 2006, p.116.2 J. Mincer, Schooling, Experience and Earnings, Columbia University Press, New York, 1974.

17

creştere este de doar 4%) se întâlnesc procente în jurul valorii de 7% (valoarea cea mai mare fiind în Irlanda, 11%).

În acest context, a fost analizată şi corelaţia educaţie-câştiguri folosindu-se diferite metode. Una dintre metode, acceptată şi de Mincer, este aceea care leagă salariile individuale de numărul de ani petrecuţi în şcoală. Folosind această metodă s-a observat că impactul măsurat al şcolarizării, determină o creştere medie a salariului în urma acumulării unui an adiţional de şcolarizare.

Însă, beneficiile obţinute prin această metodă ignoră costurile pentru educaţie care provin din taxe (altele decât cele şcolare), costurile de transport, sau câştigurile pe care un individ le-ar obţine în perioada pe care el o petrece în şcoală.

De aceea, se naşte următoarea întrebare: este cu adevărat educaţia cauza unor câştiguri mai mari? Multe studii au evidenţiat o legătură pozitivă între cele două, însă, unii autori au precizat că aceste estimări sunt supraevaluate, deoarece nu includ factori precum: abilităţile înnăscute ale indivizilor, provenienţa familiară şi alţi factori sociali.

Mai mulţi autori (Altonji şi Pierret 1996, Psacharopoulos 1999, Johnson şi Wilkin 2002), în cercetările lor empirice, au arătat că educaţia legată de o anumită calificare într-un anumit domeniu reprezintă doar o mică parte din diferenţa de salariu atribuită educaţiei.

Astfel, se poate spune că impactul educaţiei asupra câşigurilor este destul de controversat. Cu toate acestea însă, trebuie recunoscut faptul că educaţia oferă indivizilor prin pregătirea lor cât mai înaltă, posibilităţi mai mari de câştig şi locuri de muncă mai bune. După cum precizam la începutul lucrării, aceste beneficii nu sunt resimţite numai la nivelul individului, ci şi la nivelul firmei, dar şi la nivelul societăţii.

La nivelul firmei, aceste beneficii rezultă în momentul în care apar interacţiunile dintre angajaţii mai bine pregătiţi (mai educaţi) şi cei mai slabi pregătiţi. Astfel, se observă o creştere a productivităţii celorlalţi angajaţi cauzată de imitare sau de deprindere a noilor „talente”. Beneficiile obţinute ca urmare a pregătirii (training) sunt de asemenea importante. Spre exemplu, studii realizate în anul 2004 în Marea Britanie au evidenţiat faptul că pregătirea are un efect pozitiv asupra productivităţii. Astfel, o creştere de 5% a pregătirii e asociată cu o creştere de 4% a productivităţii şi cu o creştere salarială de 1,6%. În studile efectuate, Becker (1975) arată că firmele ezită în a investi în aceste pregătiri, axându-se pe angajarea indivizilor pregătiţi de alte firme. De aceea, există puţine cursuri de pregătire ce avantajează cu adevărat muncitorii pe o piaţă a muncii competitivă.

În opinia specialiştilor, existenţa mai multor dovezi empirice legate de beneficiile pregătirii (salarii mai mari, productivitate crescută), implică şi nevoia de mai multă cercetare pentru a stabili mecanismul exact al acestor efecte.

Beneficiile deţinute în urma investiţiei în capitalul uman se pot regăsi şi la nivelul societăţii. Studiile realizate în ultimii ani au analizat impactul educaţiei la nivel macroeconomic. O problemă comună a estimărilor impactului educaţiei asupra societăţii se referă la faptul că nu este făcută o diferenţiere între efectele directe ale educaţiei şi efectele indirecte asupra inovării şi dezvoltării sau adoptării de noi tehnologii.

De aceea, există critici severe ce se axează pe faptul că, în calcul sunt luate doar finalităţile pozitive, ceea ce nu este tocmai realist. Mai mult, unii autori (Mingat şi

18

Tau3, 1996) au scos în evidenţă faptul că impactul marginal macroeconomic asupra diferitelor niveluri de educaţie variază foarte mult în funcţie de nivelul de dezvoltare al acelei ţări. Conform studiilor realizate de cei doi, impactul educaţiei primare şi secundare e mai important în ţările sărace sau în curs de dezvoltare, în timp ce impactul educaţiei superioare este mult mai mare asupra societăţilor dezvoltate. Însă, investiţia în capitalul uman este strâns legată şi de alte beneficii cu carcater non-economic, ce apar în urma ridicării nivelului de cunoştinţe în societate şi a apariţiei unor indivizi mult mai educaţi. Din perspectiva multidimensionalităţii beneficiilor educaţia are efecte multiple şi intercondiţionate: economice, sociale, culturale, politice, interumane.

Aceste efecte se manifestă la nivelul creaţiei şi inovaţiei, în cel al participării sociale şi comunicării, al cooperării şi colaborării, al iniţiativei, al participării la viaţa socială, al consolidării educaţiei în familie, al coeziunii sociale. Astfel, o coeziune socială mai mare poate realiza o stabilitate politică şi în acelaşi timp poate crea un cadru investiţional mai sigur conducând la o creştere economică susţinută. Un factor important în obţinerea acestor beneficii il reprezintă însă şi calitatea actului educaţional. În lucrările lor4 Hanushek şi Kimko au analizat efectul educaţiei de calitate asupra creşterii economice, identificând faptul că efectul calităţii este cu mult mai mare decât acela al cantităţii de educaţie, teorie confirmată mai târziu şi de alţi autori.

În opinia noastră, educaţia poate fi benefică atât indivizilor, firmelor şi societăţii în general, dar, într-o economie cu resurse finite este important să cunoaştem ce fel de investiţii trebuie făcute în materie de capital uman şi cum trebuie să estimăm beneficiile nete ce reies din educaţie. Pentru a afla efectele marginale ale educaţiei asupra câştigurilor şi creşterii economice, Mincer, în studiile sale, a calculat anumite rate de dobândă (denumite „beneficiile Minceriene”) care au fost folosite pentru a estima beneficiile întoarcerii la educaţie.

Astfel, fluxul de investiţii necesar pentru a obţine educaţia constituie costul, iar beneficiul (rata de dobândă) este acea rată de dobândă ce face valoarea prezentă a întregului flux (al beneficiilor şi costurilor) să fie egal cu zero.

Pentru un individ rata internă de dobândă va fi rata anuală de dobândă pe care investiţia sa o va genera. În calcularea diverselor rate de dobândă un individ trebuie să facă diferenţieri între beneficii şi costuri (spre exemplu: rata ”privată” de dobândă ia în calcul doar costurile individuale şi câştigurile private în termeni de câştiguri posibile mai mari, iar rata socială de dobândă trebuie să includă atât costurile private cât şi costurile publice, dar şi beneficiile). Principalele componente ale ratei interne de dobândă sunt prezentate în tabelul 2.1:

Tabelul 2.1.Rata internă de dobândă

Beneficii private + Beneficiile firmeişi societăţii

= Beneficii sociale

– – Costuri private + Costurile firmei

şi societăţii= Costurile sociale

3 A. Mingat, J. P. Tau, The Full Social Returns to Education: Estimates Based on Countries Economic Growth Performance, World Bank, 1996.4 E. A. Hanushek, D. D. Kimko, Schooling, Labor-Force Quality and the Growth of Nations, American Economic Review, 2000.

19

= =Rate private de dobândă

Rate sociale de dobândă

Sursa: The Returns to Various Types of Investment in Education and Training, Final Report to ECDGEAC, London Economics, August 2005.

De asemenea, Patrinos şi Psacharopoulos (2002) în studiile lor analizează rezultatele ratelor interne de dobândă pe niveluri de educaţie. După cum se observă în tabelul 2.2, dobânzile sunt ridicate la nivel terţiar, dar şi în cazul absolvirii ciclului secundar.

Tabelul 2.2.

Estimări privind investiţia în educaţie pe niveluri educaţionale (de învăţământ)

ŢăriDobândă socială Dobândă inividuală

Învăţământ primar

Învăţământ secundar

Învăţământ terţiar

Învăţământ primar

Învăţământ secundar

Învăţământ terţiar

Belgia 17,1 6,7 21,2 8,7Danemaca 7,8 10Grecia 6,5 5,7 8,3 ,1Spania 7,4 8,5 13,5Franţa 14,8 20Italia 17,3 18,3Cipru 7,7 6,8 7,6 15,4 7,0 5,6Ungaria 6,0 2,6 8,2 13,4Olanda 5,2 5,5 8,5 10,4M.Brianie 8,6 7,5 6,5

Sursa: H. A. Patrinos and G. Psacharopoulos, Returns to Investment in Education: A Further Update, The World Bank Policy Research Working Paper Series 2881, 2002.

Diferenţieri ale acestei rate apar între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Pentru ţările în curs de dezvoltare dobânda medie este mai mare în urma investiţiei la nivelurile inferioare de educaţie (de exemplu în cazul nivelului primar rata internă de dobândă ajunge la 25,4%, în comparaţie cu doar 8,5% pentru ţările dezvoltate).

În România există două metode de finanţare a învăţământului:1) finanţarea de bază care se realizează pe bază de formulă şi constă în

determinarea necesarului de fonduri băneşti a instituţiilor de învăţământ;2) finanţarea de bază care fundamentează fondurile băneşti necesare activităţii

didactice (salarii, burse);Mai există fondul complementar care stabileşte fondurile băneşti necesare pentru

investiţii, reparaţii, cercetări ştiinţifice şi se acordă pe bază de competiţie.

20

5. Cheltuielile publice pentru sănătate

Ocrotirea sănătăţii reprezintă în prezent atât o problemă de asistenţă medicală cât şi o problemă socială.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea astfel: „bunăstarea fizică, mentală şi socială a indivizilor (nu doar absenţa bolilor şi a infirmităţilor)”.

În plan social sănătatea reprezintă un factor important pentru desfăşurarea activităţii indivizilor cu efect în creşterea economică.

Astfel, cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă între 5 şi 14% din PIB, cu o medie de 8,9% în majoritatea ţărilor dezvoltate.

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:- întreţinerii şi funcţionării aparatului medical;- mai sunt destinate unor acţiuni legate de prevenirea şi combaterea

îmbolnăvirilor (exemplu: vaccinările) şi acţiuni de educaţie sanitară.În prezent accentul în ocrotirea sănătăţii se pune pe medicina preventivă.

Medicina preventivă reprezintă un serviciu public.Instituţiile din domeniul ocrotirii sănătăţii pot fi:- publice;- private.iar raporturile dintre ele diferă de la o ţară la alta.Din punct de vedere al naturii, cheltuielile publice pentru sănătate sunt:- cheltuieli curente (în mare majoritate) şi anume: salarii, medicamente,

materiale, cheltuieli gospodăreşti reprezentând circa 80-85%;- cheltuieli de capital destinate echipamentelor şi tehnicii medicale reprezintă

circa 15-20%.Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate sunt:- fonduri bugetare;- contribuţii sau cotizaţii pentru sănătate plătite atât de persoanele fizice cât şi

de angajatorii care alimentează fondurile financiare publice de sănătate şi care sunt gestionate de organe specializate (case de sănătate);

- venituri proprii ale unităţilor din domeniul ocrotirii sănătăţii;- resurse ale populaţiei destinate sănătăţii;- resurse externe (credite, ajutoare, nerambursabile).La nivel mondial există mai multe sisteme de finanţare a sănătăţii:1) sistemul german;2) sistemul englez;3) sistemul american.1) Sistemul german se caracterizează prin:

- sănătatea se finanţează pe baza cotizaţiilor obligatorii plătite de salariaţi;- există case de asigurări de sănătate.

Acest sistem se practică în: Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Austria. Se plătesc cotizaţii obligatorii pentru sănătate care pot reprezenta:

- anumite procente din salariile lunare (şi anume pot reprezenta 5, 8 sau 10%)

21

- sunt sume fixe lunare: în Elveţia între 140 - 400 franci elveţieni/lună; în Germania 7 - 16 %; în Franţa 5 - 25 %.

- medicamentele se obţin în coplată, costul acestora fiind suportat atât de casele de sănătate cât şi de pacienţi.

Spre exemplu, în Franţa există un tichet prin care 75% din costuri pentru medicamente sau analize le suportă asigurările de sănătate şi 25% sunt suportate de către casele de asigurări de sănătate.

2) Sistemul englezÎn sistemul englez sănătatea se finanţează integral din bugetul statului, administrat

de Ministerul Sănătăţii. Totodată, există şi instituţii sanitare private.Sistemul englez se practică în: Marea Britanie, Danemarca, Finlanda, Islanda,

Norvegia.3) Sistemul americanFinanţarea sănătăţii se realizează prin asigurările private de sănătate încheiate de

fiecare individ la instituţiile de asigurări de sănătate.De asemenea, se stabilesc contracte individuale cu furnizorii de asistenţă

medicală. În plus, statul american finanţează prin buget două programe:- MEDICARE – pentru persoane vârstnice (peste 60 de ani);- MEDICAID – pentru persoane sărace.Mai putem menţiona un sistem care a funcţionat în ţările Europei de Est, unde:- sănătatea se finanţa integral din bugetul de stat;- statul deţinea monopolul serviciilor de sănătate (nu exista alternativă privată);- sistemul ocrotirii sănătăţii era subfinanţat.Până în 1989 în România s-a practicat sistemul socialist cu o finanţare integrală

de la buget a cheltuielilor de sănătate, dar insuficientă faţă de nivelul cheltuielilor necesare finanţării sănătăţii.

După 1990 începe pregătirea reformării sistemului sanitar inclusiv a finanţării cheltuielilor pentru sănătate şi anume:

- s-a mărit volumul fondurilor bugetare alocate sănătăţii;- s-a început privatizarea unităţilor sanitare (spre exemplu în prezent toate

farmaciile sunt privatizate);- în 8 judeţe s-au experimentat în perioada 1992-1996 noi principii ale

organizării şi desfăşurării ocrotirii sănătăţii;- s-a pregătit introducerea unui nou sistem de finanţare a sănătăţii de tip german

bazat pe contribuţii suportate de salariaţi şi angajatori.În anul 1997 a fost emisă Ordonanţa 145 privind introducerea asigurărilor sociale

de sănătate, bazate pe contribuţii. Noul sistem a intrat în vigoare începând cu anul 1999.Ordonanţa 145 a fost modificată în 2002 şi astăzi la baza organizării activităţii de

ocrotire a sănătăţii există Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.Sursele de finanţare a sănătăţii în România sunt:- finanţarea din fondul asigurărilor sociale de sănătate (85% din cheltuielile

publice pentu sănătate este asigurată din acest fond);- din bugetul statului care alocă resurse mai reduse şi numai pentru anumite

categorii de cheltuieli din domeniul sănătăţii;- venituri proprii ale unităţilor sanitare;

22

- cheltuieli ale populaţiei destinate sănătăţii;- donaţii, sponsorizări (de la fundaţii, ONG-uri);- resurse externe.

6. Asigurările sociale de sănătate

Principiile de organizare a asigurărilor sociale de sănătate sunt:- obligativitatea asigurărilor sociale de sănătate;- organizarea ocrotirii sănătăţii ca un sistem unitar cu instituţii sanitare publice

şi private;- alegerea liberă a medicului de familie şi a casei de sănătate;- principiul solidarităţii şi subsidiarităţii.Asigurările sociale de sănătate oferă un pachet de servicii sanitare de bază tuturor

asiguraţilor. Sistemul asigurărilor sociale de sănătate presupune următoarele elemente

componente:1) persoanele asigurate;2) organele asigurărilor sociale de sănătate – casele de asigurări de sănătate

(CAS);3) furnizori de servicii de sănătate;4) fondul naţional de asigurări sociale de sănătate.1) Persoanele asigurate sunt reprezentate de toţi cetăţenii români cu domiciliul în

România, precum şi cei care au drept de şedere în România, şi plătesc contribuţii la asigurările sociale de sănătate.

De asemenea, sunt asiguraţi fără a plăti contribuţia:- copii, elevii, studenţii;- soţul, soţia, sau părinţii fără venituri alfaţi în întreţinerea unei persoane

asigurate;- persoanele cu handicap;- persoanele bolnave cuprinse în programele naţionale de sănătate;- persoane persecutate, deportate.Sunt persoane asigurate, dar plata contribuţiei se face din alte fonduri publice:- şomerii, plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate se face din

fondul de şomaj;- Militarii în termen, persoanele din închisori (contribuţiile se plătesc de la

bugetul de stat);- Pensionarii şi persoanele în concediu medical a căror plată a contribuţiei se

face de la bugetul asigurărilor sociale de stat.2) Organele asigurărilor sociale de sănătateCasele de asigurări de sănătate sunt cele care gestionează fondurile colectate din

contribuţii. Acestea sunt instituţii autonome, organizate la nivel naţional, judeţean şi la nivelul municipiului Bucureşti.

Mai există case ale asigurărilor sociale de sănătate ale transporturilor, construcţiilor, turismului. Aceste case de sănătate încheie contracte anuale cu furnizori de servicii de sănătate stabilind condiţii de plată a serviciilor acestora şi cerinţele de calitate ale prestărilor medicale.

23

3) Furnizorii de servicii de sănătate sunt: medicii, spitalele, farmaciile.Furnizorii încheie contracte anuale cu casele de asigurări de sănătate pentru a fi

plătiţi în funcţie de serviciile efectuate. Furnizorii pot fi atât publici cât şi privaţi.Plata acestora se face în principiu în funcţie de tarife sau preţuri negociate cu

casele de sănătate. Medicii sunt plătiţi cu tarife pentru persoana asigurată (diferenţiat pe grupe de vârstă) şi tarif pentru servicii medicale. În cazul spitalelor plata se face cu ajutorul unor tarife pe caz rezolvat. Acestea sunt în curs de extindere în toate spitalele şi se bazează pe grupe omogene de diagnostic. Alături de aceste tarife există şi tarife pe zi spitalizare sau pe serviciul medical.

4) Fondul naţional de asigurări sociale de sănătate are următorul mecanism financiar de constituire şi repartizare:

a) contribuţii pentru sănătate plătite de:- persoane asigurate (salariaţi);- persoane care realizează venituri din activităţi independente şi agricultorii din

veniturile lor;- angajatorii care plătesc lunar contribuţii pentru angajaţi.b) alocări de la bugetul de stat care se repartizează pentru:- plata serviciilor furnizorilor de servicii medicale;- acoperirea cheltuielilor administrative şi de funcţionare până la 3% din sumele

colectate;- un fond de rezervă de până la 1% din fondurile colectate;- plata indemnizaţiilor pentru asigurările sociale de sănătate.Conform legii 95/2006 excedentul fondului se raportează şi va fi folosit în anul

următor. Conform aceleiaşi legi începând cu anul 2006 s-a instituit o nouă contribuţie (taxa pe vicii). Aceasta reprezintă o nouă sursă de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate şi un instrument de combatere a consumului excesiv de tutun şi alcool, altele decât berea şi vinul.

Aceste contribuţii reprezintă venituri proprii ale Ministerului Sănătăţii Publice şi sunt folosite pentru:

- finanţarea investiţiilor în infrastructura sistemului sanitar,- finanţarea programelor naţionale de sănătate;- rezervă la ministerul de resort pentru situaţii speciale.

24

Capitolul III

Sistemul resurselor financiare publice

1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice2. Impunerea fiscală şi principiile ei3. Impozitele directe4. Impozitele indirecte

1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.

În categoria resurselor financiare se includ: resursele autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ precum şi resursele populaţiei. La rândul lor resursele financiare publice includ: resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom.

Structura resurselor financiare publice

Existenţa unei multitudini de factori de influenţă (factori economici concretizaţi în produsul intern brut şi dinamica sa; factori monetari, de tipul masă monetară, credit, dobândă, concretizaţi în preţ şi evoluţia sa; factori sociali respectiv educaţionali, culturali, de sănătate; factori demografici concretizaţi în numărul şi structura populaţiei şi care determină numărul contribuabililor; factori politici şi militari; factori de natură financiară care se concretizează în dimensiunea cheltuielilor publice) a condus la apariţia unor noi tipuri de resurse publice având drept efect diversificarea structurii financiare.

În acest context, resursele financiare publice (veniturile publice) se clasifică astfel:

a) după conţinutul economic:- venituri fiscale (prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin lege având

în acelaşi timp o flexibilitate redusă, adică condiţiile lor nu se pot modifica decât prin lege; exemplu: impozite, taxe, contribuţii);

- resurse de trezorerie (împrumuturi pe termen scurt sub forma certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur, efectuate de Ministerul Finanţelor Publice pentru acoperirea deficitelor temporare ale bugetelor din sistemul bugetului de stat;

- împrumuturi publice pe termen mediu sau lung (obligaţiuni de stat sau credite preluate de la organisme financiare internaţionale, state, bănci sau consorţii bancare);

- finanţare prin emisiune monetară fără acoperire (mijloc de finanţare a deficitului bugetar care generează inflaţie).

25

b) în funcţie de ritmicitatea încasărilor:- resurse (venituri) ordinare sau curente – sunt acele resurse la care statul

apelează în mod obişnuit în condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate; exemplu: venituri fiscale, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, contribuţii ce alimentează fondurile speciale şi veniturile nefiscale;

- resurse extraordinare – cele la care statul recurge în situaţii deosebite, când resursele curente nu acoperă cheltuielile publice; exemplu: împrumuturile de stat interne şi externe, transferurile, ajutoarele etc;

c) în funcţie de provenienţă:- resurse (venituri) interne, provenite din economia naţională;- resurse (venituri) externe, provenite din străinătate;

d) după nivelul de referinţă:- resurse financiare ale bugetului de stat;- resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;- resurse financiare care alimentează fonduri cu destinaţie specială;- resurse financiare ale bugetelor locale ale unităţilor administrativ-

teritoriale.În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice în

conformitate cu structura sistemului bugetar.Principalele categorii de resurse (venituri) publice sunt:I. Venituri curente, din care:

A) Venituri fiscale, din care:1) Impozite directe:

a) impozit pe profit;b) impozit pe salarii şi venituri, din care:

cote şi sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);c) alte impozite directe;d) contribuţii;

2) Impozite indirecte, din care:a) TVA, din care:

încasat; sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);

b) accize;c) taxe vamale;d) alte impozite indirecte.

B) Venituri nefiscaleII. Venituri din capitalIII. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordateCea mai însemnată parte a veniturilor publice o reprezintă veniturile fiscale.

Acestea la rândul lor sunt clasificate după mai multe criterii:- după caracteristicile de fond şi formă:

impozite directe; impozite indirecte;

26

- după obiectul impunerii: impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe consum;

- după scopul urmărit: impozite financiare (acoperă cheltuielile statului); impozite de ordine (exemplu: suprataxele pentru limitarea consumului de

tutun, impozitele pentru fondurile speciale)- după frecvenţa încasării:

impozite permanente sau ordinare (se încasează periodic); impozite incidentale sau extraordinare (sunt instituite pentru perioade

determinate, au un scop bine precizat, care odată realizat atrage după sine desfinţarea impozitului respectiv);

- după instituţia administratoare: impozite ale administraţiei centrale (încasate direct la bugetul de stat); impozite ale administraţiei locale (se încasează de organul local care le-a

iniţiat).La rândul lor impozitele directe se clasifică după obiectul impunerii în:

impozite reale (exemplu: impozitul financiar, impozitul pe clădiri, pe profesii libere, etc);

impozite personale (pe venit sau pe avere) care ţin seama de situaţia personală a contribuabilului.

De asemenea, impozitele indirecte după forma lor se clasifică în: taxe de consum; venituri din monopoluri fiscale; taxe vamale; taxe de timbru şi de înregistrare.

2. Impunerea fiscală şi principiile ei

2.1. Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale

Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.

Cei de la care se percep impozite (persoane fizice, juridice române sau străine) sunt denumiţi generic contribuabili.

Caracteristicile impunerii fiscale:a) este obligatorie (este un efect al legii care precizează la cine se referă, în

legătură cu ce se stabileşte);b) are titlu definitiv şi nerambursabil (dacă plata impozitului / taxei a fost făcută

conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în niciun fel);c) este fără contraprestaţie (în schimbul plăţii impozitului / taxei nu se poate

pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent).

27

În societate, veniturile fiscale, îndeosebi impozitele, îndeplinesc un rol complex financiar, economic şi social.

Rolul financiar al impozitelor constă în faptul că ele reprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul acestora.

Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia şi dimensiunea lor, dar şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică.

Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o dobândeşte statul, de a redistribui produsul social.

Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate spaţial (geografic, pe ţări) şi temporal, fiind marcate de anumite limite determinate de:

factori interni sistemului de impunere (progresivtatea cotelor de impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii);

factori externi sistemului de impunere (nivelul pe locuitor al PIB, suportabilitatea impunerii, natura regimului politic etc).

Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii:

rf = VFPIB

unde VF = venituri fiscale ale statului;PIB = produs intern brut.

Este un indicator care se calculează la nivel macroeconomic şi reflectă media „poverii fiscale” într-o ţară.

Indicatorii gradului de fiscalitate se pot calcula la nivel macroeconomic, microeconomic sau la nivel individual.

La nivel microeconomic:a) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):

(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL × 100PROFITb) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):

(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL × 100Cifra de afaceriLa nivel individual:

rf = (Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL × 100TOTAL VENITURINivelul fiscalităţii poate avea următoarele mărimi:a) o fiscalitate redusă (până la 30%, în ţări precum SUA, Japonia). Acest nivel

are următoarea caracteristică: poate crea unele dificultăţi în acoperirea cheltuielilor publice;

b) o fiscalitate medie (cuprinsă între 30-40% în ţările bogate din U.E.)c) o fiscalitate ridicată (depăşeşte 50% în ţări precum Danemarca, Suedia). Acest

nivel de fiscalitate are următoarele caracteristici:- aceste ţări au resurse financiare mari pentru acoperirea cheltuielilor

publice, dar contribuabilii au mai puţine venituri pentru a asigura dezvoltarea activităţii, pentru a investi sau pentru a economisi;

28

- apare evaziunea fiscală şi „fuga capitalului” spre ţări cu fiscalitate redusă (paradisuri fiscale).

De altfel, teoria financiară propune diferite soluţii pentru determinarea unui nivel de impunere rezonabil. În acest context, o măsură a acestui nivel o furnizează modelul lui Artur Laffer, al cărui obiect este determinarea unui nivel de impunere zis optim, deoarece realizează maximum de încasări fiscale în condiţii de echilibru general cerere / ofertă.

Echilibrul general cerere / ofertă este construit pe egalitatea cererii globale şi a ofertei globale, introduse ca funcţii de preţ:

C = C(p)O = O(p)C = O

C’ < 0 (1)O’ > 0 (2)

(3)unde C = cererea globală;

p = nivelul preţurilor;O = oferta globală;C( ) = funcţia de cerere;O( ) = funcţia de ofertă.

Pe baza ecuaţiei de echilibru (3) se formează o ecuaţie a cărei variabilă este preţul şi care acceptă cel puţin o soluţie datorită caracteristicilor celor două funcţii componente.

Fiscalitatea optimă se înregistrează atunci când se asigură creşterea economică, creşterea PIB-ului.

Nivelul fiscalităţii optime trebuie să fie stabilit de fiecare ţară în parte, în funcţie de condiţiile economice, sociale specifice şi în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţării respective.

2.2. Elementele impozitului

Impunerea fiscală este stabilită prin lege, care precizează pentru fiecare impozit în parte care sunt contribuabilii, materia impozabilă, termenele de plată, mărimea relativă a impozitului, sancţiunile referitoare la sustragere.

De altfel, informaţiile cuprinse în aceste legi includ elementele caracteristice fiecărui impozit introdus în practica fiscală curentă a ţării. Aceste elemente sunt:

1) Subiectul impozitului – reprezintă persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata unui impozit. Legea stabileşte în unele cazuri un terţ împuternicit şi obligat să reţină impozitul şi să-l verse la buget. Exemplu: în cazul impozitului pe salariu, salariatul este subiect, întrucât el plăteşte impozitul din salariul său, dar reţinerea şi virarea la buget revine angajatorului.

2) Suportatorul impozitului – este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv plata impozitului (mai poartă denumirea de destinatar, întrucât impozitul în cauză este virat spre persoana respectivă pentru a fi suportat);

3) Obiectul impozitului – este materia supusă impunerii. Exemplu: venitul, averea (clădiri, automobile, etc.), încasări din vânzări de mărfuri, prestări de servicii.

4) Sursa impozitului – arată din ce anume se plăteşte impozitul. În mod obişnuit aceasta este venitul contribuabilului.

29

5) Unitatea de impunere – reprezintă elementul cu ajutorul căruia se dimensionează obiectul impozabil. Poate fi unitate monetară, unitate de suprafaţă etc.

6) Baza impozabilă – reprezintă rezultatul evaluării obiectului impozabil. Baza impozabilă poate fi la fel sau diferită de obiectul impozabil.

7) Cota de impunere – reprezintă mărimea cu ajutorul căreia se calculează impozitul. Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă procentuală (constantă, progresivă sau regresivă).

8) Asieta – reprezintă modul de aşezare şi încasare a impozitului.9) Termenul de plată – indică data până la care impozitul trebuie achitat statului.În caz de neachitare a impozitului până la data stabilită legea prevede sancţiuni,

penalităţi de întârziere, dobânzi, amenzi.

2.3. Principiile impunerii fiscale

Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă şi echitate. Unele ţări pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul), iar altele pe echitate (social-democraţia, democraţia creştină).

De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de principii prin care se realizează impunerea fiscală. Spre exemplu, Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-lea următoarele principii ale impunerii: justa impunere (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitului şi randamentul impozitelor.

Un alt economist Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel în anii ‘70 a formulat principiile: individualităţii, nediscriminării, impersonalităţii, neutralităţii, legitimităţii şi lipsei arbitrariului.

În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor intervenţioniste. Acestea sunt:

1) principii de echitate fiscală;2) principii de politică financiară;3) principii de politică economică;4) principii de politică socială

2.3.1. Principii de echitate fiscală

Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de impunere. Astfel, impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea contributivă a plătitorului, cât şi după mărimea obiectului impozabil, cât şi după natura venitului impozabil.

Aceste principii presupun existenţa unui venit minim neimpozabil. Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală. Echitatea pe

orizontală presupune ca la acelaşi venit indiferent de sursă să se stabilească acelaşi impozit. Echitatea pe verticală presupune ca la venituri diferite ca mărime şi ca sursă să se stabilească impozite diferite.

Cuantificarea cerinţelor principiilor de echitate fiscală se poate realiza în contextul teoriei utilităţii, prin definirea funcţiei de utilitate în raport cu venitul, funcţie care exprimă comportamentul contribuabilului faţă de venitul său:

30

U = U(V) U’ > 0 şi U’’ < 0, unde:U = utilitateaU( ) = funcţia de utilitateV = venitul contribuabiluluiÎn virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi principale de

impunere: în sume fixe şi în cote procentuale.Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespunde cerinţei de corelare a

sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului.Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre, fiind principala

modalitate de aşezare a impozitului întrucât asigură o bună corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a contribuabilului, cât şi cu situaţia sa personală.

Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote proporţionale, în cote progresive şi cote regresive.

Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel care permite în mai mare măsură respectarea cerinţelor echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive în tranşe (compuse). Cu toate acestea însă, utilizarea unei anumite progresivităţi de impunere, chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicată, nu conduce automat la respectarea echităţii fiscale, deoarece aceasta presupune şi îndeplinirea celorlalte condiţii amintite anterior.

2. 3.2. Principii de politică financiarăAceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să răspundă

următoarelor: să fie un impozit general; să fie un impozit stabil atât din punct de vedere cantitativ în timp, cât şi

din punct de vedere legislativ în timp; să aibă un caracter elastic, adică să se adapteze cerinţelor de resurse

financiare ale statului; să nu permită evaziunea fiscală; să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor.

În sistemele fiscale moderne există mai multe categorii de impozite, pentru a răspunde unor cerinţe cât mai diverse ale autorităţilor.

2.3.3. Principii de politică economică – cer ca la stabilirea mecanismelor impozabile să se urmărească şi obiective economice ca:

creşterea economică; stimularea investiţiei; stimularea exporturilor; influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi; reorientarea consumului.

2.3.4. Principii de politică socialăLa stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele în domeniul

demografic sau nişte obiective sociale (limitarea consumului unor bunuri dăunătoare societăţii).

31

2.4 Aşezarea impozitelor – presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea impozitului.

Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Metodele folosite pentru evaluarea obiectului impozabil sunt de două feluri:

- metode directe- metode indirecte

Evaluarea prin metoda directă:- se bazează pe declaraţia de impunere a unei terţe persoane a cărei calitate

şi obligaţie este stabilită prin lege;- se bazează pe declaraţia contribuabilului, căruia i se stabileşte prin lege

obligaţia de declaraţie, forma în care trebuie făcută şi termenul până la care trebuie depusă.

Evaluarea prin metoda indirectă:- se efectuează pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil

(exemplu: evaluarea unui imobil după numărul şi destinaţia încăperilor);- se efectuează forfetar, ceea ce presupune o anumită mărime a obiectului

impozabil, convenită între stat şi plătitor în cazul unor impozite;- se efectuează administrativ, ceea ce presupune stabilirea valorii obiectului

impozabil de către organul fiscal pe baza unor norme şi normative de care dispune (exemplu:evaluarea clădirilor).

Determinarea cuantumului impozabilDupă stabilirea mărimii obiectului impozabil se trece la calcularea impozitului

propriu-zis.În funcţie de modul de stabilire distingem impozite de repartiţie şi impozite de

cotitate.Impozitele de repartiţie s-au practicat în evul mediu şi în primele stadii ale epocii

moderne. Prin modul lor de stabilire, acestea prezentau mari variaţiuni de la o unitate administrativ-teritorială la alta, fără existenţa unei justificări economice. Drept urmare, în cazul acestor impozite nu poate fi vorba de respectarea cerinţelor echităţii fiscale.

Impozitele de cotitate – se stabilesc pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote procentuale – proporţionale sau progresive asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte.

Perceperea impozitelorOdată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la

cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată ale acestuia. După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor.

Gradul de colectare a impozitelor (GCI) poate fi determinat cu ajutorul relaţiei:

GCI =Sii × 100Sipb

unde Sii = suma impozitelor încasate;Sipb = suma impozitelor prevăzute în bugetul aprobat (bugetul de stat,

bugetul asigurărilor sociale, bugetele locale).

32

Indicatorul poate fi calculat separat pentru fiecare impozit, pe grupe de impozite (directe şi indirecte) ori pe total impozite înscrise în buget.

3. Impozitele directe

Sunt o categorie de impozite clasificate după trăsăturile de fond şi formă. Impozitele directe au următoarele caracteristici:

- sunt impozite nominale;- sunt bazate pe capacitatea contributivă a plătitorului;- plătitorul se identifică cu suportatorul;- se calculează cu cote progresive în tranşe sau cu cote proporţionale;- permit stabilirea unui venit minim neimpozabil;- au un caracter rigid.

Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în: impozite reale şi personale.

În ţările dezvoltate impozitele directe predomină în veniturile fiscale.Impozitele reale sunt aşezate pe obiectul activităţii şi nu mai sunt caracteristice

epocii contemporane.Impozitele personale sunt aşezate pe venit şi pe avere şi constituie forma de

impunere cea mai răspândită astăzi.3.1. Impozitele pe venitObiectul impozitului îl constituie venitul realizat de orice persoană fizică sau

juridică, aşa numitul venit brut. Acest venit este ajustat potrivit legii prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, obţinându-se venitul impozabil.

Cheltuielile deductibile sunt, de regulă:- cheltuieli pentru desfăşurarea activităţii;- dobânzile plătite pentru creditele utilizate;- vărsăminte la fondul de amortizare şi la cel de rezervă;- cotizaţiile pentru asigurările sociale;- primele de asigurare;- unele cheltuieli social-culturale;- pierderi din activitatea anilor precedenţi;- pierderi din calamităţi naturale.

După criteriul subiectului impozitului, impozitele pe venit sunt impozite pe veniturile persoanelor fizice şi impozite pe veniturile persoanelor juridice.

3.2. Impozitul pe venitul persoanelor fiziceSubiectul acestui impozit sunt persoanele fizice care îşi au domiciliul sau

rezidenţa în statul beneficiar al respectivului impozit, precum şi persoane nerezidente (cu unele excepţii) care realizează venituri în respectivul stat.

Impozitul pe venitul persoanelor fizice în RomâniaPână în anul 2000 exista impunerea separată a diferitelor tipuri de venituri,

impozitul pe salariu se calcula în cote progresive (existau 5 cote).Din anul 2000 se trece la metoda impunerii globale calculându-se impozitul pe

venitul global (IVG).

33

Impunerea globală presupunea două etape:1) În cursul anului se plăteau impozite anticipate pentru diferite venituri realizate

de subiectul impozabil.2) În primul trimestru al anului viitor se globalizau veniturile, se calcula

impozitul asupra acestui venit global cu aceleaşi cote de 18-40% dar stabilite la tranşe anuale de venit şi se compara impozitul pe venitul global (IVG) cu suma impozitelor.

Când IVG era mai mare decât s-a plătit în timpul anului rezulta încă un impozit de plată. Dacă IVG era mai mic decât s-a plătit în timpul anului rezulta un impozit de restituit.

De la 1 ianuarie 2005 s-a renunţat la IVG şi s-a introdus cota unică de impunere de 16%.

În România se impun următoarele categorii de venituri:- venituri din activităţi independente (comerţ, profesii liberale etc);- salariile (atât în bani cât şi în natură);- venituri din cedarea folosinţei bunurilor;- venituri financiare (dividende, dobânzi);- venituri din agricultură (legume, horticultură, viticultură);- venituri din premii şi jocuri de noroc.

De la 1 ianuarie 2006 se impun veniturile din transferurile bunurilor imobiliare şi veniturile din tranzacţii cu titluri de valori.

3.3. Impozitul pe veniturile peroanelor juridiceSubiectul acestui impozit sunt persoanele juridice care obţin venituri în statul

beneficiar al respectivului impozit, indiferent de domiciliul lor. Acest tip de impozit se prezintă sub următoarele forme:

- impozit pe societăţi;- impozit pe corporaţii;- impozitul pe profit (în România).

Plătitorii sunt societăţile comerciale organizate sub forma societăţilor de capital.Societăţile comerciale sunt: - societăţi de capital, SNC, SA

- societăţi de persoane, SRLSocietăţile de capital au delimitat patrimoniul societăţii faţă de averea

participanţilor şi răspunderea e proporţională cu capitalul deţinut.Societăţile de persoane nu au delimitată averea participanţilor faţă de cea a

societăţii. În unele ţări ele plătesc impozit pe venit participanţilor persoanelor fizice, sau pot opta pentru plata impozitului pe profit.

Profitul (câştigul societăţii) se determină ca diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile totale (profit brut).

Profitul brut este ajustat cu anumite cheltuieli deductibile rezultând profitul impozabil, care se impozitează cu cota impozitului pe profit (16%) rezultând profitul net care este repartizat atât pentru societatea comercială cât şi acţionarilor sub formă de dividende.

34

Practica fiscală cunoaşte patru modalităţi de impunere a societăţilor de capital (impunerea profitului):

1) se impune profitul şi apoi se impun dividendele;2) se impune numai profitul societăţii comerciale şi nu se impun dividendele,

creându-se inechitate fiscală;3) se impun numai dividendele şi nu se impune profitul societăţii comerciale,

stimulându-se astfel dezvoltarea activităţii agenţilor economici;4) de la început profitul se repartizează o parte pentru societatea comercială şi o

parte pentru acţionari impozitându-se fiecare separat. Cotele de impunere sunt proporţionale. Variază de la o ţară la alta după mărimea profitului, natura profitului, natura proprietăţii societăţii comerciale respective.

De la 1 ianuarie 2005 cota de impozit pe profit în România este de 16%.

3.4. Impozitele pe avereSunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de persoanele fizice sau juridice.

Au ponderi reduse în bugetul statelor pentru că statul stimulează creşterea averilor persoanelor fizice şi juridice.

Îmbracă următoarele forme:- impozitul pe averea propriu-zisă (terenuri, imobile);- impozitul pe circulaţia averii;- impozitul pe sporul de avere;- impozitul pe sporul de avere dobândit pe timp de război;- impozit asupra creşterii averii de la cumpărare la revânzare.

Sunt încasate de regulă de bugetele locale.

3.5. Dubla impunere juridică internaţionalăEste fenomenul financiar prin care este supusă la impozitare aceeaşi materie

impozabilă pentru aceeaşi perioadă de timp de către două autorităţi fiscale (două ţări).Este diferită de dubla impunere economică, care presupune supunerea aceleiaşi

materii impozabile la mai multe feluri de impozite în aceeaşi ţară.Dubla impunere juridică internaţională apare numai în cazul impozitelor directe

pe venit şi pe avere.Cauza apariţiei dublei impuneri o reprezintă crtieriile diferite care stau la baza

impunerii în diferite ţări. Aceste criterii sunt:- criteriul originii (sursei) venitului;- criteriul rezidenţei;- criteriul naţionalităţii (SUA):

Dubla impunere are efecte negative asupra relaţiilor economice dintre ţări, asupra circulaţiei forţei de muncă, a capitalurilor şi trebuie găsite soluţii pentru evitarea ei. Rezolvarea acesteia este realizată prin încheierea unor acorduri / convenţii de evitare a dublei impuneri internaţionale. Aceste convenţii precizează calitatea de rezident pentru persoana fizică sau juridică, categoriile de venituri supuse impunerii şi metodele de evitare a acesteia

35

În practica fiscală internaţională pentru evitarea dublei impuneri se folosesc metodele:

a) scutirii: - scutirea totala;- scutirea progresivă;

b) creditării: - creditarea totală;- creditarea obişnuită.

a) Metoda scutirii se referă la venit şi cuprinde:1) Scutirea totală – în ţara de rezidenţă (R) se impune numai venitul realizat în

această ţară, iar în ţara de sursă (S) se calculează impozitul conform legilor fiscale din statul respectiv.

2) Scutirea progresivă – în ţara de sursă (S) se impozitează venitul conform legilor fiscale din ţara respectivă. În ţara de rezidenţă (R) se adună veniturile din S cu veniturile din R, se obţine un venit total pentru care se identifică cota de impozit corespunzătoare, însă cu această cotă se impune numai venitul din statul R.

b) Metoda creditării acţionează asupra impozitului şi cuprinde:1) Creditarea totală – în ţara de sursă a venitului se impozitează venitul conform

legilor fiscale ale statului respectiv. În ţara de rezidenţă (R) se procedează astfel: se adună venitul din statul S cu venitul din statul R, se obţine un venit total care se impozitează. Din acest impozit (obţinut prin impozitarea venitului total) se scade în întregime impozitul obţinut în statul S. Impozitul total este compus din impozitul obţinut în statul S, la care se adaugă impozitul obţinut prin scăderea impozitului din S din impozitul venitului total, adică impozitul în statul R.

2) Creditarea obişnuită – în statul S se impozitează venitul conform legilor fiscale din statul respectiv. În ţara R se procedează astfel: se adună venitul din ţara S cu venitul din ţara R, se obţine un venit total care se impozitează. De asemenea, se impozitează venitul din ţara S cu cotele din R. Din impozitul obţinut prin impozitarea venitului total cu cotele din R, se scade impozitul obţinut prin impozitarea venitului din ţara S cu cotele din R. Impozitul total este compus din impozitul calculat în statul S conform legilor fiscale din acest stat la care se adaugă impozitul obţinut în statul R.

4. Impozitele indirecte

Sunt stabilite pe consum. Baza impozabilă o reprezintă volumul încasărilor din vânzarea mărfurilor, prestări de servicii. Sunt incluse în preţ, mărind nivelul acestora. Plătitorul de impozit direct este diferit de suportatorul impozitului indirect.

Impozitele indirecte nu respectă echitatea impunerii, deşi lasă impresia că afectează în aceeaşi măsură venitul suportatorului.

Se includ în preţuri şi tarife mărind nivelul acestora. Au caracter elastic pentru că pe măsura creşterii consumului, creşte şi volumul încasărilor de pe urma impozitelor indirecte.

Nu permit venit minim neimpozabil.Predomină în structura veniturilor fiscale în ţările în curs de dezvoltare sau în

tranziţie, deoarece în aceste ţări impozitele directe sunt mai reduse, neexistând o bază impozabilă de venituri sau avere considerabilă şi pentru că aşezarea şi încasarea lor cere cheltuieli mici din partea statului, deci rezultă un randament fiscal mai ridicat.

36

În ţările dezvoltate impozitele indirecte deţin o pondere de 25-30%, iar în ţările în curs de dezvoltare deţin o pondere de la 40-70%.

Impozitele indirecte îmbracă următoarele forme:1) taxe de consumaţie;2) monopoluri fiscale;3) taxe vamale;4) alte impozite indirecte.1. Taxele de consumaţie – sunt impozite indirecte care se includ în preţul de

vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt în general, cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta. Printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea.

În categoria taxelor de consumaţie intră:a) accizele (taxe speciale de consumaţie);b) taxele generale pe vânzări.Accizele sunt aşezate asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi

care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele. Se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: alcoolul, vinul, berea, apele minerale, tutunul, cafeaua, ceaiul, uleiurile minerale, produsele petroliere, spirtul, etc.

În România potrivit Codului fiscal se practică accize armonizate şi accize nearmonizate.

Cele armonizate au stabilite nivelurile minime prin legislaţia comunitară şi trebuie respectate de toate ţările membre. Armonizarea accizelor presupune aducerea nivelului acestora la nivelul minim recomandat de directivele UE.

Cele nearmonizate pot fi practicate pentru anumite produse (altele decât cele supuse accizelor armonizate), iar stabilirea acestora este de competenţa statului român.

În România accizele s-au introdus în anul 1993 şi au suferit multe modificări, care au vizat atât produsele supuse la accize cât şi cotele. Modificările au vizat apropierea accizelor armonizate de nivelul cotelor din UE.

Accizele în UE sunt stabilite în euro / unitatea de măsură.În România avem următoarele produse cu accize armonizate: bere, vin, băuturi

fermentate, ţigări, benzină, motorină, păcură etc.La energie, acciza este stabilită în euro / unitatea de măsură specifică.Accizele nearmonizate sunt stabilite la următoarele produse: confecţii de blană,

articole din cristal, bijuterii, parfumuri, aparate video, autoturisme, arme de vânătoare, bărci cu motor.

Taxele generale pe vânzări – aşezate pe cifra de afaceri. După veriga la care se încasează, pot fi:

- cumulativă sau multifazică, atunci când se practică la fiecare vânzător, neţinând seama că a mai fost plătită pe circuitul economic;

- unică sau monofazică, atunci când se practică la una din cele două verigi majore ale circuitului economic: la producător (numită taxă de producţie) sau la comerciant (numit impozit pe circulaţie).

37

După baza de calcul pot fi:- pe cifra de afaceri brută – se aplică asupra mărfurilor vândute în fiecare

stadiu cota de impozit, iar impozitul obţinut are randament fiscal ridicat;- pe cifra de afaceri netă – se aplică doar asupra diferenţei între preţul de

vânzare şi preţul cu care s-a cumpărat marfa respectivă.Un impozit modern care reprezintă o combinaţie între aceste tipuri de impozite îl

reprezintă TVA-ul, care este un impozit unic şi se aplică doar asupra valorii adăugate. A fost inventat în anul 1954 de către un economist francez (Maurice Lauréc).

TVA-ul este un impozit indirect unic pentru că se calculează o singură dată asupra valorii unui produs, dar plata se face fracţionat pe fiecare stadiu, ceea ce asigură o alimentare periodică a bugetului cu resurse. TVA-ul este un impozit transparent – se cunoaşte nivelul său în fiecare stadiu şi datorită acestei transparenţe se micşorează posibilităţile de evaziune fiscală. Este un impozit indirect general, pe toate bunurile şi serviciile indiferent dacă se mai plătesc şi alte impozite indirecte. Este un impozit neutru pentru că nu depinde de numărul verigilor prin care circulă marfa.

TVA-ul se poate baza pe principiile originii sau destinaţiei. În primul caz, el trebuie calculat şi virat bugetului din ţara producătoare. În cazul al doilea, TVA-ul se plăteşte acolo unde se consumă bunurile, deci exporturile sunt scutite de TVA. Acesta se plăteşte la vânzarea în vederea consumului în ţara importatoare.

TVA se bazează pe regula deducerii: se compară TVA calculată asupra mărfurilor vândute (TVA colectată) cu TVA aferentă aprovizionărilor (TVA deductibilă) şi rezultă TVA de plată sau TVA de restituit.

Cotele cu care se calculează TVA sunt cote procentuale proporţionale şi se prezintă cu următoarele niveluri:

- cota TVA standard 19%;- cota TVA redusă 9%, doar pentru anumite categorii de produse ca:

alimente, medicamente, cărţi, ziare, transport public, unele produse pentru copii.

În unele state cota standard este mai mare. Spre exemplu 25% în Danemarca, Suedia, Ungaria, iar în altele redusă , 15% în Luxembrug şi Cipru.

TVA se calculează lunar şi rezultă din compararea TVA colectată cu TVA deductibilă.

2. Monopolurile fiscaleReprezintă un impozit indirect încasat de stat de la anumite produse şi activităţi

care reprezintă monopol de stat.Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate pe

de o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri pe care statul îl realizează ca orice întreprinzător, iar pe de altă parte, din impozitul indirect cuprins în preţ care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau numai statul vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie inclus şi un asemenea impozit indirect.

3. Taxele vamaleSe percep atunci când mărfurile şi serviciile trec graniţa unei ţări. Instituirea lor

este justificată de cel puţin două cerinţe:- să protejeze industria naţională în faţa importurilor;

38

- să realizeze anumite niveluri de preţuri apropiate între produsele importate şi cele naţionale.

Există taxe vamale de export, de import, iar taxele vamale de tranzit nu mai sunt folosite deoarece au fost înlocuite cu tarifarea circulaţiei produselor în tranzit.

Cele mai importante şi cele mai folosite sunt taxele vamale de import. Au o pondere redusă în veniturile bugetelor ţărilor, dar au rol de pârghii financiare în reglementarea relaţiilor dintre ţări.

După forma lor de exprimare taxele vamale de import pot fi: ad-valorem, specifice şi compuse.

Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.

Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată (de exemplu: pe tonă, pe bucată).

Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de nivelul lor, sunt

menţionate în tariful vamal.În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal

naţional sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale autonome şi taxe vamale preferenţiale.

În România persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate, care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă.

4. Taxele generale (alte impozite indirecte) – reprezintă plăţi efectuate de beneficiarii unor servicii solicitate administraţiilor publice.

După natura lor pot fi:- judecătoreşti, plătite instanţelor judecătoreşti pentru acţiunile de judecată

introduse de orice persoană fizică sau juridică;- de notariat plătite pentru serviciile solicitate notariatelor;- de administraţie plătite primăriilor, prefecturilor;- de timbru plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte / documente;- de înregistrare plătite autorităţilor publice pentru servicii de vânzări de

imobile, înregistrarea unor firme, fuzionarea sau dizolvarea unei firme etc.

39

Capitolul IVCreditul public şi datoria publică

1. Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat4. Datoria publică5. Datoria externă. Indicatori privind datoria externă

1. Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică sau juridică pe de o parte, şi stat pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri aferente.

Împrumutul de stat (credit public) prezintă următoarele trăsături caracteristice:1) Împrumutul de stat are caracter contractual – exprimă acordul de voinţă al

părţilor;2) Împrumutul de stat are un caracter rambursabil – se restituie la termenul fixat

celor care l-au acordat;3) Împrumutul de stat asigură pe lângă rambursarea sumei împrumutate şi o

contraprestaţie (exemplu: dobânzi).

2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat

La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic cum sunt:

a) denumirea împrumutului – este legată de destinaţia acestuia (exemplu: împrumutul înzestrării armatei, împrumutul pentru reconstrucţie, împrumutul stabilizării etc.)

b) valoarea nominală, valoarea reală, cursul- valoarea nominală exprimă mărimea crenţei pe care deţinătorul acesteia o are

de încasat de la stat sau invers datoria statului faţă de deţinătorul înscrisului respectiv;

- valoarea reală – suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris şi care poate fi egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a acestuia;

- cursul – exprimă „preţul” cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare nominală şi acesta poate fi: al pari = 100, sub pari < 100, supra pari > 100.

c) termenul de rambursareExistă împrumuturi pe:- termen scurt, pe o perioadă de până la 1 an;- termen mediu, contractate pe o perioadă de peste 1 an, până la 5 ani inclusiv;- termen lung, contarctate pe o perioadă de peste 5 ani.

40

d) dobânda – exprimă preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate.

3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat prilejuiesc o seamă de operaţiuni legate de plasarea acestora pe piaţă, de rambursarea lor precum şi de eventuala modificare a ratei dobânzii şi a termenelor de restituire iniţial stabilite.

Aceste operaţiuni sunt:1) Plasarea împrumuturilor de statÎn practica financiară se întâlnesc următoarele modalităţi de plasare a

împrumuturilor de stat:a) prin subscripţie publică – plasarea împrumutului se face prin grija

Ministerului Economiei şi Finanţelor sau alte instituţii specializate, împuternicite de organul de decizie;

b) prin intermediul consorţiilor bancare (sindicate) – plasarea împrumuturilor se realizează prin grija unui grup de bănci, care se angajează să efectueze această operaţiune la cererea organelor competente;

c) prin vânzare la bursă – sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou, atunci când statul doreşte ca acesta să treacă neobservat.

Când statul procedează la preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai redusă operaţiunea este cunoscută sub denumirea de conversiune.

În practică se întâlnesc trei tipuri de conversiune:a) conversiunea forţată – când statul oferă deţinătorilor de înscrisuri o singură

alternativă, şi anume aceea de a prezenta la preschimbare titlurile împrumutului vechi, contra titlurilor unui împrumut nou în decursul unei anumite perioade de timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea.

b) conversiune facultativă – când deţinătorii înscrisurilor au optat pentru una din următoarele soluţii: de a preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, sau de a păstra înscrisurile unui vechi împrumut.

c) conversiune sau rambursare anticipată – când deţinătorii de înscrisuri au următoarele alternative: să accepte preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să o refuze şi să solicite rambursarea anticipată a acestuia.

Inversul conversiunii poartă denumirea de arozare (majorarea ratei dobânzii).

41

4. Datoria publică

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.

Gradul de îndatorare la un moment dat al unei ţări se determină prin raportarea soldului datoriei publice la PIB. Acest indicator arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică.

Printre ţările cu cel mai mare volum al datoriei publice, exprimate în dolari se numără SUA şi Italia, urmate la mare distanţă de Canada, Spania, Olanda, India, Mexic, Turcia, Federaţia Rusă.

Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care:

- mărimea absolută şi mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice;

- raportul dintre serviciul datoriei publice şi PIB;- raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor publice;- ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare după caz.Structura datoriei publice are în vedere gradul de exigibilitate al acesteia. Sumele

exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii şi lungi formează datoria consolidată.

Structura datoriei publice diferă de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta, în funcţie de condiţiile financiare monetare.

5. Datoria externă. Indicatori privind datoria externă

Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai multe sensuri:

a) datorie externă brută în sens larg – cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice le datorează străinătăţii la un moment dat;

b) datorie externă brută în sens restrâns – cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, cu următoarele excepţii: creditele pe termen scurt (sub 1 an), investiţiile străine directe care nu au stabilite termen de rambursare sau de lichidare, ajutoarele cu caracter nerambursabil primite în cadrul programelor de asistenţă publică bi şi multilaterală, împrumuturile externe cu o perioadă de graţie de 10-15 ani sau mai mare, creditele contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile publice competente;

c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii, din sistemul său, care cuprinde: sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de 1 an, sumele datorate de persoanele private, dar garantate de o autoritate publică;

d) datoria externă netă – care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată.

42

În legătură cu datoria externă a unei ţări se folosesc diverşi indicatori care reflectă gradul de îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care acesta îl reclamă.

Astfel gradul de îndatorare al unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu ajutorul mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei respective pe un locuitor, al raportului dintre datoria externă şi PIB şi al raportului dintre datoria externă şi încasările dintre exportul de bunuri şi servicii.

Principalii indicatori ai datoriei externe sunt:- indicatorul datoriei externe totale – arată suma datorată străinătăţii la un

moment dat, se determină prin transformarea valutelor în care a fost exprimată datoria externă într-o valută de largă circulaţie internaţională;

- indicatorul datoriei externe medii pe locuitor se determină prin împărţirea datoriei externe totale, exprimate într-o valută de largă circulaţie internaţională la numărul populaţiei şi serveşte la efectuarea de comparaţii în timp pe plan naţional şi internaţional;

- indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi PIB arată cât din PIB al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acelei datorii;

- indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi exporturile de bunuri şi servicii arată în cât timp s-ar putea rambursa datoria unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate din vânzările de bunuri şi prestările de servicii peste graniţă.

Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul datoriei externe. Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori şi anume:

- raportul dintre SDE şi exportul de bunuri şi servicii;- raportul dintre SDE şi PIB;- raportul dintre dobânda aferentă datoriei externă şi exporturi.

43

Capitolul VBugetul de stat

1. Bugetul ca instrument financiar2. Principii bugetare

1. Bugetul ca instrument financiar

Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială şi de altă natură ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse (figura 1).

Figura 1. Mobilizarea şi repartizarea resurselor prin buget

Relaţiile de mobilizare a resurselor sunt în principal relaţii de repartiţie a produsului intern brut în favoarea statului, prin intermediul impozitelor, taxelor şi

44

BUGETUL DE STAT

Societăţi comerciale

Regii autonome

Alte categorii de agenţi

economici

Instituţii publice

Populaţie

Străinătate

VENITURILE STATULUI

DESTINAŢIA VENITURILOR

STATULUI

Servicii publice generale

Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

Cheltuieli social-culturale

Servicii de dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

Acţiuni economice

Alte acţiuni

Transferuri din bugetul de stat

Împrumuturi acordate

contribuţiilor, al prelevărilor din venituri, la care se adaugă atragerile de disponibilităţi temporar libere din economie prin intermediul împrumuturilor de stat interne. Insuficienţa resurselor generată de repartiţia produsului intern brut determină relaţii ale statului cu străinătatea, concretizate în diverse tipuri de finanţări externe.

Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente: financiară şi economică, alocativă, redistributivă şi de reglare.

Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor financiare necesare statului în exercitarea funcţiilor sale.

În acest sens rolul financiar poate fi discutat atât pe o componentă alocativă cât şi pe o componentă redistributivă.

Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării economico-sociale, respectiv la stimularea sau frânarea proceselor şi fenomenelor economice. Rolul economic are în vedere o pronunţată componentă de reglare a economiei naţionale.

Rolul alocativ al bugetului decurge din însăşi natura statului, care în mod tradiţional îşi asumă sarcina finanţării serviciilor publice.

Conţinutul acestui rol constă în repartizarea resurselor fiecărui an bugetar pe destinaţii ce rezultă din îndeplinirea funcţiilor statului ca instituţie suprastructurală, dar, cel puţin parţial, şi din postura sa de agent economic.

Rolul redistributiv al bugetului este pus în evidenţă tocmai de natura sa specifică, respectiv aceea de instrument ce reflectă relaţii de mobilizare a resurselor, de repartizare a acestora pentru finanţarea unor activităţi şi acţiuni determinate expres. Bugetul este instrumentul prin care se redistribuie o parte din produsul intern brut. Redistriburea se realizează atât prin intermediul impozitelor şi taxelor, cât şi al cheltuielilor.

Rolul de reglare a vieţii economice decurge din importanţa bugetului de stat ca instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică promovată de Guvern.

Prin orientările bugetului se poate acţiona asupra economiei stimulând sau frânând o anumită activitate. Autorităţile publice pot acţiona, în acest scop prin intermediul cheltuielilor, veniturilor şi soldului bugetar.

2. Principii bugetare

Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei practicii bugetare, dar şi a cerinţelor şi exigenţelor propuse în procesul elaborării şi execuţiei bugetului de stat.

Sunt riguros formulate şi sunt parte a patrimoniului universal de cunoştinţe şi învăţăminte care ţin de ştiinţa finanţelor.

Legislaţia bugetară se bazează pe aceste principii şi le include ca norme juridice.

Universalitatea bugetului

Principiul universalităţii stipulează că veniturile şi cheltuielile sunt înscrise în buget în totalitate în sume brute.

Totodată veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au stabilit destinaţii distincte.

Avantajele respectării principiului universalităţii sunt:

45

- permite cunoaşterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi a corelaţiei existente între anumite venituri şi cheltuieli care se află în conexiune strânsă;

- conferă Parlamentului dreptul de control asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice.

Aplicarea strictă a principiului universalităţii conferă bugetului public caracterul de buget brut ce reprezintă suma dimensiunilor globale a încasărilor de venituri publice sau a cheltuielilor publice.

Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce contituie excepţii de la principiul universalităţii, ca de exemplu:

- resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o afectaţie specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;

- fondurile de sprijin care reprezintă resurse ale participanţilor puse la dispoziţia administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii determinate;

- reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite sau acordate cu titlu provizoriu.

Unitatea bugetului

Principiul unităţii presupune înscrierea într-un singur document a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, în vederea utilizării eficiente şi monitorizării fondurilor publice.

Bugetul public, prin principiul unităţii, asigură o prezentare de ansamblu şi o cunoaştere clară a surselor de venituri şi a destinaţiei cheltuielilor, precum şi a mecanismului de echilibrare a bugetului.

Aceasta permite analiza veniturilor şi cheltuielilor în vederea emiterii unor judecăţi de valoare privind structura şi volumul cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de amânare, respingere sau modificare a unor cheltuieli inoportune. Acest principiu permite exercitarea controlului de către Parlament asupra Guvernului privind perceperea impozitelor, modului de cheltuire a fondurilor publice, cât şi asupra utilităţii şi oportunităţii măsurilor sociale şi economice pe care le iniţiază. Principiul tradiţional al unităţii bugetare a fost adaptat cerinţelor finanţelor publice moderne prin intermediul unor derogări ce facilitează operaţiunea de debugetizare. Debugetizarea constă în angajarea unor surse complementare, alternative pentru realizarea unora din obiectivele sau programele dorite.

Derogările principiului unităţii bugetare sunt: conturile speciale ale tezaurului public; bugetele extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; rectificarea legilor bugetare anuale; bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.

Conturile speciale ale tezaurului public reprezintă operaţiuni financiare ce constau în înregistrarea cheltuielilor sau încasărilor ce nu sunt definitive, întrucât angajamentele la care au dat naştere urmează să fie executate.

Bugetele extraordinare – sunt bugete prin care se asigură finanţarea cheltuielilor extraordinare (militare, de război) în afara regulilor tradiţionale ale contabilităţii publice.

Bugetele anexă – evidenţiază operaţiile financiare ale unor servicii ale statului cu caracter industrial sau comercial necuprinse în bugetul general decât prin vărsământul

46

soldului lor creditor sau debitor. Se discută şi se votează de Parlament şi sunt supuse controlului public.

Bugetele autonome – sunt adoptate la nivelul societăţilor comerciale cu capital de stat sau al instituţiilor publice care beneficiază de autonomie financiară fără a fi supuse controlului Parlamentului.

Legile bugetare rectificative – sunt generate de necunoaşterea cu exactitate a nivelului cheltuielilor şi respectiv al veniturilor în momentul aprobării legii bugetare, ceea ce face necesară revenirea asupra nivelului indicatorilor bugetari în cursul exerciţiului bugetar.

Neafectarea veniturilor bugetareNu permite perceperea unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli

publice. Ca urmare, existenţa resurselor financiare este o condiţie generală a acoperirii cheltuielilor publice pe ansamblu.

De aceea, majorările de cheltuieli în cursul anului bugetar se pot efectua cu condiţia ca iniţiatorii să prevadă şi resursele necesare acoperirii acestora.

Nerespectarea întocmai a acestui principiu este de fapt, un rezultat al nerespectării depline a altor principii, în special cele privind universalitatea, unitatea bugetară.

Anualitatea bugetuluiPrincipiul anualităţii bugetului menţionează că veniturile şi cheltuielile bugetare

sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar.Totodată, operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar, în

contul unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.În România anul bugetar coincide cu anul civil (calendaristic) 1 ianuarie – 31

decembrie.Factorii ce influenţează data începerii anului bugetar sunt: structura economiei,

nivelul de dezvoltare, perioada de lucru a Parlamentului, numărul şi durata sesiunilor în care Parlamentul dezbate bugetul public, tradiţia, alţi factori specifici fiecărui stat.

În practica bugetară, referitor la respectarea principiului anualităţii, s-au identificat două sisteme de execuţie bugetară, respectiv: sistemul de exerciţiu bugetar şi sistemul de gestiune bugetară.

În legătură cu anualitatea bugetului, Legea finanţelor publice a prevăzut ca, pentru toţi agenţii economici, anul financiar are aceeaşi durată ca şi exerciţiul financiar bugetar, adică un an calendaristic.

Echilibrul bugetarAcest principiu nu este respectat în practica bugetară întrucât bugetele publice se

întocmesc cu deficit. În aceste condiţii, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului public se interzice recurgerea la emisiunea monetară sau la finanţarea directă de către bănci.

În cadrul anului bugetar, distingem atât echilibrul bugetar pe parcursul execuţiei, cât şi echilibrul bugetar la sfârşitul anului.

Echilibrul bugetului pe parcursul execuţiei se realizează atunci când lichidităţile băneşti provenite din încasarea veniturilor publice acoperă nevoile de plăţi scadente:

TOTAL ÎNCASĂRI LAMOMENTUL T

(L)=

TOTAL PLĂŢI EXIGIBILELA MOMENTUL T

(P)

47

Restabilirea echilibrului pe parcursul execuţiei este obligatorie, altfel nu s-ar mai putea efectua cheltuielile conform creditelor bugetare aprobate de Parlament, iar unele nu pot fi amânate (exemplu: plata salariilor, plata pensiilor, plata burselor).

Echilibrul anual al bugetului presupune egalitatea dintre nivelul încasării veniturilor obligatorii ale statului (R) şi nivelul cheltuielilor totale (C).

În funcţie de relaţia dintre R şi C, putem avea una din următoarele situaţii: R = C, pentru echilibrul bugetar anual; R < C, pentru deficit bugetar anual; R > C, pentru excedent bugetar anual.

Specializarea bugetarăPrincipiul specializării bugetare se referă la faptul că, veniturile şi cheltuielile

bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi pe categorii de cheltuieli, grupate după conţinutul lor economic şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.

Clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine privind:a) sursele de provenienţă a veniturilor; care sunt impozite directe; care sunt

impozitele indirecte; ce loc ocupă fiecare impozit în ansamblul veniturilor fiscale; care sunt veniturile extraordinare;

b) destinaţiile cheltuielilor, în cadrul grupării economice (curente şi de capital), în cadrul grupării funcţionale (pe ramuri şi domenii de activitate, către care sunt orientate resursele) şi al grupării administrative, pe instituţii ai căror conducători sunt ordonatori de credite bugetare.

Clasificaţia bugetară tip este elaborată de Ministerul Finanţelor Publice. Ea cuprinde ca subdiviziuni: părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole, precum şi alineate, dacă este necesar.

În legislaţia finanţelor publice din România este consacrat principiul specializării bugetare.

Publicitatea bugetuluiTransparenţa sistemului bugetar este asigurată prin: dezbaterea publică a

proiectelor de buget, a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu ocazia aprobării acestora; publicarea în Monitorul Oficial a bugetelor şi a conturilor anuale de execuţie a acestora; mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.

Principiul unităţii monetarePrincipiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare să fie exprimate

în monedă naţională.

48

Capitolul VIIndicatori financiari de bază în gestiunea financiară a întreprinderii

1. Politica de investiţii2. Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii3. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii. Indicatori de evaluare

1. Politica de investiţii

Politica de investiţii reprezintă ansamblul deciziilor privind crearea mijloacelor de producţie fixe, inclusiv formarea şi utilizarea resurselor de finanţare.

Politica de investiţii este una dintre componentele politicii financiare atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic.

La nivel macroeconomic – politica de investiţii se regăseşte în politica cheltuielilor publice, în politica fiscală, în politica monetară.

În cadrul cheltuielilor efectuate de stat prin buget pot fi regăsite cheltuieli cu caracter economic, între care apar şi cheltuieli pentru investiţii. Acestea au în vedere infrastructura economiei (reţelele de comunicaţii şi utilităţile generale), obiective economice sau obiective social-culturale.

La nivelul politicii fiscale investiţiile pot fi stimulate prin diminuarea impunerii: neimpunerea profitului reinvestit, cote de impunere reduse pentru profitul obţinut din investiţii efectuate în anumite zone sau în anumite ramuri sau pentru anumite tipuri de activităţi, taxe locale preferenţiale, facilităţi fiscale pe o anumită perioadă de timp.

Prin politica monetară investiţiile pot fi stimulate, în principal, prin diminuarea dobânzii la creditele pentru investiţii, dar şi prin alte măsuri favorizate (spre exemplu garantarea împrumutului de către stat).

La nivel microeconomic – politica de investiţii se regăseşte în politica de distribuire a profitului cât şi în cea privind structura financiară. În cadrul acestui nivel pot fi identificate câteva tipuri de decizii care stau la baza definirii politicii de investiţii:

a) Decizia de distribuire a profitului are în vedere raportul între capitalizare şi dividend;

b) Decizia de finanţare are în vedere raportul între autofinanţare şi accesul la credite. Aceasta vizează structura surselor de finanţare şi este determinată de cea precedentă;

c) Decizia privind tipul de investiţie poate fi:- de înnoire;- de modernizare;- de extindere a activităţii;

d) Decizia de alegere a unei variante de investiţii din multe altele posibile pentru realizarea obiectivului avut în vedere.

49

2. Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii

Aprecierea proiectelor de investiţii este realizată după criterii care pot fi aplicate tuturor investiţiilor. Însă, în practică conducerile întreprinderilor au în vedere în primul rând criterii financiare întrucât acestea reflectă obiective şi constrângeri identificabile şi cuantificabile şi pot fi aplicate într-un mod riguros.

Cu toate acestea, tendinţe recente au avut în vedere realizarea unor metode care să ţină cont de efectele socio-economice ale proiectelor în toată complexitatea lor.

Astfel, s-au avut în vedere atât variabile financiare cât şi variabile extrafinanciare la evaluarea investiţiilor.

Criteriile financiare de care s-a ţinut cont pentru evaluarea proiectelor de investiţii fac referire la:

- modul cum influenţează aceste proiecte rezultatele şi rentabilitatea întreprinderii;

- influenţa acestora asupra echilibrului financiar;- influenţa lor asupra mărimii riscurilor suportate de întreprindere.Variabilele extrafinanciare au în vedere:- impactul investiţiilor asupra funcţiilor întreprinderii. Un proiect de o anumită

importanţă are implicaţii ample în planul comercial, al producţiei, al gestiunii resurselor umane, în gestiunea administrativă şi logistică a întreprinderii.

- legătura investiţiilor cu orientările strategice care vizează trei opţiuni majore: proiectul de investiţii trebuie să întărescă poziţia întreprinderii între

producătorii aceluiaşi produs; proiectul trebuie să fie convergent cu relaţiile stabilite de întreprindere cu

partenerii din exterior (furnizori, clienţi, concurenţi, puterea publică); proiectul trebuie să fie compatibil cu structura internă a întreprinderii.

3. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii. Indicatori de evaluare

Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se realizează fie prin metode care pun accentul pe rentabilitatea medie a proiectelor, fie prin metode bazate pe actualizare.

3.1. Metode fondate pe rentabilitatea medie

a) rata medie de rentabilitate în exploatare măsoară mărimea unei rate de tipul:

Rm = Rezultatul mediu anualCheltuieli medii anuale de exploatare

Aceste metode prezintă avantajul de a fi simple, au o limită esenţială deoarece se referă la rezultatele medii, neglijând instabilitatea eventuală a acestor rezultate şi termenul la care ele sunt obţinute (spre exemplu, un anumit tip de beneficiu este apreciat în acelaşi mod, fie că este obţinut în primul an de exploatare, fie după cinci ani).

50

b) termenul de recuperare a cheltuielilor este termenul necesar pentru ca investitorul să-şi reconstituie fondurile avansate iniţial, fiind vorba de cash-flow-uri, care ca surplusuri monetare permit o astfel de recuperare.

Relaţia de calcul poate fi exprimată astfel:

TR = Costul iniţial al investiţieiCash-flow anual mediu

Însă, indicatorii calculaţi prin metodele tradiţionale sunt utilizaţi din ce în ce mai rar, cu toate că sunt foarte simpli. Aceştia prezintă dezavantajul că nu iau în considerare un parametru esenţial în decizia de investiţii şi anume timpul, de care indicatorii bazaţi pe actualizare ţin seama, furnizând astfel o bază obiectivă în aprecierea eficienţei proiectelor.

3.2. Metode bazate pe actualizare

Pentru a compara cheltuielile cu investiţia cu fluxurile de numerar (cash-flow-urile) generate de proiect, mărimile trebuie aduse la acelaşi moment de referinţă (de regulă data începerii lucrărilor de investiţii). Operaţia poartă denumirea de actualizare.

Actualizarea constă în determinarea valorii So:

So = Sn(1 + rd)n

Dacă considerăm rd ca fiind rata actualizării a, obţinem:

So = Sn sau So = Sn × 1(1 + a)n (1 + a)n

unde K = 1 = factor de actualizare(1 + a)n

În funcţie de modalitatea de finanţare a proiectelor de investiţii, rata de actualizare se stabileşte ţinând seama de:

- rata medie a dobânzii la creditele bancare pe termen lung;- rata inflaţiei anuale;- costul mediu ponderat al capitalului pentru investiţiile finanţate din

fonduri proprii şi împrumutate;- rata aşteptată a rentabilităţii pentru proiectul respectiv;- prima de risc asociată proiectului de investiţii.

Cei mai folosiţi indicatori de evaluare a proiectelor de investiţii bazaţi pe tehnica actualizării sunt:

- termenul de recuperare actualizat (Discounted payback);- valoarea netă actualizată (Net present value);- indicele de profitabilitate (Index of profitability);- rata internă de rentabilitate (Internal rate of return).

51

a) Termenul de recuperare actualizat (TR) – reprezintă timpul (numărul de ani) necesar pentru recuperarea cheltuielilor iniţiale cu investiţiile (actualizate dacă sunt eşalonate pe mai mulţi ani) din cash-flow-urile actualizate cumulate.

Relaţia de calcul are următoarea formă:

TR = I0 iar CFact/an =CFact/an n

Io = costul iniţial al investiţieiCF = cash-flow-ul mediu anualt = durata de viaţă economicăn = numărul de aniK = factor de actualizare

Pentru ca un proiect de investiţii să fie acceptat, termenul de recuperare actualizat trebuie să fie mai mic decât:

- durata de viaţă economică a investiţiei;- termenul de recuperare maxim acceptat de investitor;- termenul de recuperare al altor proiecte similare;- termenul de recuperare mediu pentru sectorul respectiv.

Dacă se au în vedere mai multe proiecte de investiţii, se va alege cel cu termenul de recuperare cel mai scurt.

Dezavantajele utilizării acestui indicator pot fi rezumate astfel:- ignoră fluxurile de numerar care intervin după momentul investiţiei

iniţiale;- utilizarea lui nu este valabilă decât pentru compararea proiectelor de

investiţii cu durată de viaţă economică identică;- nu ţine seama de imobilizarea fondurilor pe parcursul duratei de investiţii,

atunci când aceasta este mai mare de un an;- nu dă măsura rentabilităţii proiectului;- nu poate fi folosit ca un criteriu independent de selecţie.

Termenul de recuperare este folosit, în general, drept criteriu de selecţie a proiectelor de investiţii, de către întreprinderile cu preferinţă pentru cash-flow-urile obţinute rapid, care diminuează riscurile generate de posibila scoatere prematură din folosinţă a activelor fixe.

b) Valoarea netă actualizată (VAN)

Este indicatorul care compară suma investită, cu suma cash-flow-urilor actualizate (inclusiv valoarea reziduală inclusă în ultimul cash-flow).

Valoarea actualizată netă reprezintă, de fapt, surplusul de cash-flow actualizat degajat pe perioada de exploatare a capacităţilor de producţie, faţă de suma necesară recuperării capitalului investit.

52

Dacă valoarea actualizată netă este pozitivă înseamnă că se reconstituie fondurile iniţiale şi se obţine un surplus. Proiectul exercită o influenţă favorabilă asupra întreprinderii şi trebuie acceptat.

Dacă valoarea actualizată netă este negativă, nu se vor reconstitui fondurile iniţiale, ţinând cont de timpul necesar pentru obţinerea lor. În acest caz proiectul este defavorabil pentru întreprindere.

Dacă rata de actualizare aplicată de întreprindere este r, VAN poate fi formulată astfel:

VAN(r) = – I0CF1 + CF2 + CF3 +...+ CFn1 + r (1 + r)2 (1 + r)3 (1 + r)n

sau

VAN(r) = – I0 +

Atunci când apare şi valoarea reziduală relaţia de calcul este următoarea:

VAN(r) = – I0

unde:Io = costul investiţiei sau investiţia iniţialăCFt = cash-flow-ul degajat în anul tr = rata de actualizaret = durata de viaţă economicăn = numărul de aniVR = valoarea reziduală.

Printre insuficienţele indicatorului VAN enumerăm:- nu ţine seama de durata de viaţă economică şi de termenul de recuperare a

investiţiei;- VAN este dependentă de rata de actualizare (r). Stabilirea mărimii acestei

rate este esenţială.

c) Indicele de profitbailitate (IP)

Exprimă cash-flow-ul actualizat care revine la o unitate monetară cheltuială cu investiţia, actualizată dacă este cazul.

Relaţia de calcul este:

IP = VAN + I0 = VAN + 1I0 I0

unde:IP = indicele de profitabilitateVAN= valoarea actualizată netăIo = investiţia iniţială (costul iniţial al investiţiei)

53

Un proiect de investiţii va fi acceptat dacă IP > 1. În cazul în care se pune problema alegerii între mai multe proiecte de investiţii, se va alege cel cu IP cel mai mare.

d) Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata internă de rentabilitate reprezintă acea rată de actualizare pentru care VAN=0.

Pentru determinarea RIR se foloseşte metoda interpolării parcurgându-se următoarele etape:

- se caută o rată de actualizare, suficient de mare pentru ca VAN determinată cu ajutorul ei să fie negativă. Aceasta se numeşte rata de actualizare maximă şi se notează VANRmax;

- se caută o rată de actualizare mai mică decât Rmax, astfel încât VAN calculat cu această rată să fie pozitivă. Aceasta se numeşte rată de actualizare minimă şi se notează VANRmin.

Între cele două rate de actualizare diferenţa nu trebuie să fie mai mare de 5 puncte procentuale.

Relaţia de calcul este următoarea:

RIR = Rmin + (Rmax – Rmin) × VANRmin

VANRmin - VANRmax

Pentru ca un proiect de investiţii să fie acceptat, RIR calculat pentru proiectul respectiv trebuie să fie mai mare decât:

- rata medie a dobânzii bancare pe piaţă;- costul mediu ponderat al capitalului, dacă investiţia este finanţată din surse

mixte;- rata de referinţă fixată de investitor.

Indicatorii VAN şi RIR conduc la aceleaşi decizii de acceptare sau respingere a proiectelor de investiţii, dar pot determina clasamente diferite ale acestora. Dacă proiectele de investiţii sunt incompatibile, se va da prioritate celui cu maxim(VAN), fără a ţine seama de criteriul maxim(RIR), însă numai dacă RIR pentru proiectul ales îndeplineşte celelalte condiţii.

54

Capitolul VIIAnaliza echilibrului financiar patrimonial

1. Echilibru financiar şi patrimonial- notiuni2. Analiza lichiditate – exigibilitate (analiza patrimonială)3. Construcţia bilanţului financiar patrimonial4. Indicatori ai echilibrului financiar5. Interpretarea indicatorilor de echilibru financiar

1. Echilibru financiar şi patrimonial- noţiuni

Noţiunea de echilibru financiar poate fi înţeleasă în două moduri diferite, dar nu opuse:

1) Semnifică faptul că, întreprinderea trebuie să fie aptă, graţie lichidităţilor sale, să-şi poată achita datoriile atunci când acestea devin exigibile;

2) Presupune, menţinerea unui echilibru funcţional între nevoile şi resursele întreprinderii, ţinând cont de destinaţiile nevoilor şi de stabilitatea resurselor.

Prin urmare, rezultă două tipuri de analiză a echilibrului financiar al întreprinderii pe baza bilanţului acesteia:

- analiza lichiditate-exigibilitate (patrimonială);- analiza funcţională.

Patrimoniul unei întreprinderi se compune din:- drepturi de proprietate şi de creanţă (activ bilanţier);- obligaţii (datorii).Patrimoniul se calculează ca diferenţă între cele două componente şi se mai

numeşte situaţie netă.

SN = Activ total – Datorii totale

Situaţia netă de cele mai multe ori este pozitivă şi crescătoare, ca urmare a reinvestirii unei părţi din profitul net sau al încorporării altor elemente (subvenţii,provizioane reglementate, reporturi din exerciţiul precedent, etc.). Această creştere a situaţiei nete reflectă atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, şi anume maximizarea valorii întreprinderii, adică a valorii capitalurilor proprii.

O situaţie netă negativă semnifică o depăşire a activului de către datorii şi anunţă falimentul întreprinderii. Această situaţie se poate datora pierderilor din exerciţiile anterioare, care au consumat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită cade în sarcina creditorilor, care şi-au asumat riscul de insolvabilitate al firmei.

În conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, originea şi variaţia capitalurilor proprii (poziţia financiară) a întreprinderii se explică pe seama a 4 factori:

1) Relaţiile întreprinderii cu acţionarii, constând în investiţia iniţială de capital, aportul în numerar şi în natură cât şi în repartizările realizate în favoarea

55

proprietarilor sub forma distribuiri de dividende şi/sau restituiri ale capitalului propriu (situaţie întâlnită mai rar);

2) Rezultatul activităţii de gestiune – respectiv veniturile, cheltuielile şi sinteza acestora evidenţiată în rezultatul exerciţiului (exemplu profit sau pierdere);

3) Activităţi accesorii neobişnuite cu influenţă directă asupra capitalurilor proprii, constând în reevaluarea activelor sau conversia rezultatelor filialelor din străinătate;

4) Politicile contabile folosite de întreprindere.

2. Analiza lichiditate – exigibilitate (analiza patrimonială)

Bilanţul constituie documentul principal care stă la baza evaluării patrimoniale a întreprinderii.

Studiul financiar al bilanţului evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiar funcţional sau patrimonial al unei întreprinderi la un moment dat (începutul sau sfârşitul exerciţiului), permiţând deci o analiză financiară statică.

Bilanţul patrimonial reprezintă o importanţă deosebită pentru acţionari (care sunt interesaţi să cunoască valoarea averii lor) şi creditori (pentru care patrimoniul reprezintă o garanţie pentru realizarea drepturilor lor). Acest tip de bilanţ se obţine în urma regrupării posturilor de activ şi de pasiv după criteriile de lichiditate şi exigibilitate.

Din punct de vedere financiar elementele de activ sunt echivalente unor nevoi sau alocări de capitaluri băneşti în vederea constituirii unei structuri productive adecvate intenţiilor întreprinzătorului.

Pasivele din punct de vedere financiar sunt echivalente resurselor mobilizate de întreprindere pentru finanţarea nevoilor.

Menţinerea echilibrului financiar al unei întreprinderi constă în corelarea lichidităţii activelor (nevoilor) cu exigibilitatea datoriilor (resurselor).

Lichiditatea activelor este capacitatea activelor de a parcurge unul sau mai multe circuite economice până la transformarea lor în bani.

În bilanţ se vor înscrie mai întâi activele fără lichiditate sau cu lichiditatea cea mai redusă:

- active pe termen lung formate din imobilizări necorporale, corporale, financiare;

- active pe termen scurt (active fixe amortizabile, active financiare) stocuri, creanţe, activul încheindu-se cu cele care au un grad ridicat de lichiditate cum sunt: investiţiile financiare pe termen scurt (fostele valori mobiliare de plasament) şi disponibilităţile băneşti în bani şi în casă.

Exigibilitatea datoriilor este însuşirea acestora de a deveni scadente la o anumită dată de plată (de exemplu perioada de la constituirea unei datorii şi până la stingerea ei).

În bilanţ se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, care nu sunt scadente, ele rămân, în principiu, alocate pe toată durata de existenţă a întreprinderii (cu excepţia situaţiilor de faliment), urmează datoriile pe termen lung, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli în funcţie de scadenţa lor mai îndepărtată sau mai apropiată, bilanţul încheindu-se cu datoriile cu scadenţa sub un an. Între acestea trebuie făcută o distincţie între capitalurile atrase gratuit (de la furnizori, de la buget, de la salariaţi) şi cele contractate prin plată de dobânzi (creditele bancare pe termen scurt).

56

Formatul actual al bilanţului contabil folosit în România este unul tip listă, armonizat cu directivele europene, construit după ecuaţia:

ACTIV – DATORII = CAPITALURI PROPRII

Forma simplificată (OMFP 3055/2009) a acestuia este următoarea:

A) Active imobilizate

I. Imobilizări necorporale – cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare, concesiuni, brevete, licenţe, mărci, fond comercial;

II. Imobilizări corporale – terenuri şi construcţii, instalaţii tehnice şi maşini;III. Imobilizări financiare – titluri de participare deţinute la societăţile din

cadrul grupului, creanţe asupra societăţilor din cadrul grupului, titluri şi creanţe sub formă de interese de participare la alte societăţi.

B) Active circulante

I. Stocuri – materii prime şi materiale consumabile, producţie în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri.

II. Creanţe – creanţe comerciale, sume de încasat de la societăţile din cadrul grupului, sume de încasat de la societăţile la care se deţin interese de participare, alte creanţe.

III. Investiţii financiare pe termen scurt – titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului, acţiuni proprii.

IV. Casa şi conturi la bănci (disponibilităţi).

C) Cheltuieli în avans

D) Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an – sume datorate instituţiilor de credit, avansuri încasate în contul comenzilor, datorii comerciale, efecte de comerţ de plătit, datorii fiscale şi datorii pentru asigurările sociale.

E) Active circulante nete, respectiv datorii curente nete (B + C – D – I).

F) Total active – Datorii curente (A + E)

G) Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an – împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, sume datorate instituţiilor de credit, datorii comerciale, sume datorate societăţilor din cadrul grupului, sume datorate privind interesele de participare.

H) Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

I) Venituri în avans

J) Capital şi rezerve – capital subscris, prime de capital, rezerve din reevaluare, rezerve, rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului.

Veniturile în avans – sunt venituri amânate în exerciţiul curent şi devin venituri în exerciţiile viitoare când ajung la scadenţă (exemplu sume încasate dar necuvenite firmei).

Cheltuielile înregistrate în avans – sunt cheltuieli amânate (de exemplu chiria achitată anticipat pentru exerciţiile viitoare) care devin cheltuieli care ajung la scadenţă.

57

3. Construcţia bilanţului financiar patrimonial

Prelucrarea datelor din bilanţul contabil va determina următoarea structură a bilanţului financiar patrimonial:

BILANŢ FINANCIAR PATRIMONIAL

4. Indicatori de echilibru financiar

Pe baza bilanţului financiar se poate calcula un indicator care exprimă echilibrul financiar dintre alocările (nevoile) permanente în active cu durată mai mare de 1 an şi sursele permanente (durabile) de capitaluri proprii şi împrumutate care poartă denumirea de fond de rulment (FR) sau capital de lucru net (NET WORKING CAPITAL).

Este un indicator care oferă informaţii semnificative privind echilibrul financiar, nivelul riscurilor de exploatare şi lichiditatea întreprinderii.In tratarea FR exista doua abordari:

a) abordarea continentala(franceza) conform careia FR este un surplus de capitaluri permanente in raport cu imobilizarile care se degaja in partea de sus si care se ruleaza.

58

A) ACTIVE IMOBILIZATENECORPORALECORPORALEFINANCIARE

B) ACTIVE CIRCULANTE NETESTOCURICREANŢEINVESTIŢII FINANCIARE PE TERMEN SCURTDISPONIBILITĂŢI

C) CHELTUIELI ÎN AVANS

J) CAPITAL PROPRIUCAPITAL SOCIALREZERVEPRIME DE CAPITALREZULTAT REPORTATPROFITUL NET NEREPARTIZAT

H) PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI

G) DATORII CU EXIGIBILITATE > 1 AN

D) DATORII CU EXIGIBILITATE < 1 ANFURNIZORISALARIALEDATORII CĂTRE BUGETDATORII CĂTRE BĂNCI (credite bancare curente, credite de trezorerie, de scont)

I) VENITURI ÎN AVANS

NEVOI (ALOCĂRI) RESURSE

LIC

HID

ITAT

E

EXIG

IBIL

ITAT

E

NEVOI PERMANENTE (NECURENTE)

NEVOI TEMPORARE(CURENTE)

RESURSEPERMANENTE (NECURENTE)

RESURSETEMPORARE(CURENTE)

Echilibru financiar pe termen lung

Echilibru financiar pe termen scurt

FR = Resurse permanente – Nevoi permanente (alocări) == (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Imobilizări nete (fără amortizări) == Active circulante (B) + Cheltuieli în avans (C) – Datorii curente (D) –

-Venituri în avans (I) = Active circulante nete(ACRnete) b) abordarea anglo-saxona in care FR se determina pornind de la nevoile curente. Astfel, FR= Nevoi temporare- Resurse temporare

Fondul de rulment poate fi finalizat în funcţie de structura capitalurilor permanente, analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei:

FRF = CP – Imobilizări nete

Un fond de rulment propriu pozitiv asigură întreprinderii independenţă financiară şi libertate în luarea deciziilor de investiţii.

Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat sau străin, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.

FRÎ = FR – FRP

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele temporare, bilanţul financiar pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR). Indicatorul exprimă partea din activele circulante (stocuri şi creanţe) care nu este finanţată din datoriile pe termen scurt non bancare (furnizori, datorii fiscale şi salariale).

Nevoia de fond de rulment se poate calcula: a) NFR= (Stocuri+Creante)- Datorii curente b) NFR= (Nevoi temporare- Active de trezorerie)-(Resurse temporare-Pasive de trezorerie) Dacă fondul de rulment, la un moment dat (al încheierii exerciţiului contabil), este superior nevoii de fond de rulment, atunci excedentul de finanţare se regăseşte sub forma unei trezorerii nete, concretizată în disponibilităţi băneşti, în conturi bancare şi în casă.Atunci relaţia de calcul este:

TN = FR – NFR

Trezoreria netă exprimă rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii (pe termen lung şi pe termen scurt).

Trezoreria netă se mai poate calcula ca diferenţă între activele de trezorerie (investiţii financiare pe termen scurt, disponibilităţi) şi pasivele de trezorerie (creditele bancare curente).

Evoluţia trezoreriei nete pe perioada exerciţiului financiar reprezintă Cash-flow-ul ce revine acţionarilor sub formă de dividende de încasat sau de profit reinvestit.

CF = TN1 - TN0 unde:

TN1 = trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului,TN0 = trezoreria netă la începerea exerciţiului

59

Un Cash-flow pozitiv reflectă o majorare a activului real, a averii proprietarilor. Cash-flow-ul negativ semnifică, din contră, o sărăcire a acţionarilor.

De asemenea, cash-flow-ul se explică prin rezultatele curente de gestiune (profit net reinvestit, amortizări) şi variaţia nevoii de fond de rulment (NFR), pe de-o parte, şi prin operaţiile de capital (de investiţii şi de finanţare cu capitaluri proprii şi împrumutate), pe de altă parte.

CF = CFgest + CFinv + CFfin

5. Interpretarea indicatorilor de echilibru financiar

Fondul de rulment (FR) pozitiv, reflectă surplusul capitalurilor permanente în raport cu imobilizările. Fondul de rulment este indicatorul cel mai important în analiza echilibrului financiar, constituind marja de securitate financiară care pune întreprinderea la adăpost de evenimente neprevăzute ale ciclului de exploatare.

Fondul de rulment (FR) negativ, reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare (curente) pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar primului principiu de gestiune financiară sănătoasă. Acest principiu prevede ca resursele curente să fie utilizate numai pentru finanţarea nevoilor curente.

Această situaţie reflectă un dezechilibru financiar care trebuie analizat şi în funcţie de specificul firmei în cauză. Pentru firmele cu activitate industrială este considerată o situaţie periculoasă, iar pentru firmele cu activitate comercială fiind o situaţie permisă (deoarece datoriile către furnizori pot fi considerate resurse pe termen lung).

În formarea şi utilizarea FR se pot urmări trei politici financiare:a) defensivă, de prudenţă, prin constituirea unui FR > NFR acoperitor pentru

orice variaţie mai mare sau mai mică a NFR. Această politică este costisitoare şi puţin rentabilă sau chiar nerentabilă;

b) ofensivă, riscantă cu un FR < NFR, urmând ca finanţarea NFR să se facă pe seama creditelor pe termen scurt, ce trebuie mereu reînnoite şi care prezintă riscul întreruperii finanţării şi deci al întreruperii exploatării. Această politică poate reduce costul procurării capitalurilor la strictul necesar, poate fi rentabilă, dar este şi foarte riscantă;

c) neutră, optimală cu un FR ≈ NFR şi care fructifică parte din avantajele, dar şi din dezavantajele celor două politici externe (defensivă şi ofensivă). În consecinţă, politica neutră poate avea o rentabilitate medie cu un risc mediu.

Nevoia de fond de rulment (NFR) pozitivă, reflectă surplusul nevoilor curente de exploatare, în raport cu datoriile curente de exploatare posibil de mobilizat. Această situaţie poate fi considerată normală dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea stocurilor şi creanţelor. Altfel, NFR pozitivă semnifică un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare.

Nevoia de fond de rulment (NFR) negativă, semnifică surplusul resurselor curente de exploatare în raport cu nevoile temporare ciclice permanent reînnoibile. Nevoia de fond de rulment negativă este echivalentă cu o resursă şi nicidecum cu o nevoie de finanţare. Poate finanţa un FR negativ.

60

Nevoia de fond de rulment negativă este apreciată favorabil atunci când este rezultatul accelerării rotatiilor activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai îndepărtate. În toate celelalte cazuri nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o încetinire a activităţii de aprovizionare, fabricaţie, livrare.

O nevoie de fond de rulment pozitivă este caracteristică întreprinderii cu ciclu lung de fabricaţie, iar nevoia de fond de rulment negativă este proprie întreprinderii cu ciclu scurt de viaţă (exemplu întreprinderile de comerţ cu amănuntul).

Trezoreria netă (TN)

TN = FR – NFR sau TN = ATz – PTz

O trezorerie netă (TN) pozitivă, reprezintă un excedent de finanţare, concretizat în disponibilităţi în casă şi în conturile bancare. Acest surplus monetar trebuie plasat eficient pe piaţa monetară şi/sau financiară în condiţii de lichiditate, rentabilitate şi siguranţă maximă pentru întreprindere.

Trezoreria netă negativă, evidenţiază existenţa unui deficit monetar la încheierea exerciţiului. În acest caz, o parte din nevoia de fond de rulment trebuie să fie finanţată din creditele de trezorerie, adică din resurse financiare externe, conducând la creşterea dependenţei întreprinderii fata de creditorii săi şi la limitarea autonomiei.

Un dezechilibru de trezorerie prelungit, relevă în unele cazuri o ineficienţă reală, iar în alte cazuri o deficienţă de armonizare a ritmului intrărilor şi ieşirilor de numerar, caz în care trebuie regândite scadenţele încasărilor şi plăţilor.

Evoluţia trezoreriei nete pe perioada exerciţiului financiar reprezintă cash-flow-ul (CF) ce revine acţionarilor sub formă de dividende de încasat sau de profit reinvestit.

CF = TN1 – TN0 unde:TN1 = trezoreria netă la sfârşitul exerciţiuluiTN0 = trezoreria netă la începutul exerciţiuluiUn cash-flow pozitiv reflectă o majorare a activului real, a averii proprietarilor.

Cash-flow-ul negativ semnifică, din contră, o sărăcire a acţionarilor (proprietarilor).

61

Capitolul VIII

ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

Analiza pe baza contului de rezultate are ca obiectiv evaluarea performanţelor întreprinderii, prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune, a capacităţii de autofinanţare şi a ratelor de rentabilitate.

1. CONTUL DE REZULTATE

Spre deosebire de bilanţ, care exprimă situaţia patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exerciţiului, contul de rezultate arată cum s-a ajuns la această stare. El evidenţiază fluxurile de venituri şi cheltuieli pe durata exerciţiului financiar. Legătura dintre bilanţ şi contul de rezultate se realizează prin intermediul profitului.

Formatul actual al contului de rezultate din România este unul tip listă, armonizat cu legislaţia europeană şi are următoarea structură:

I. VENITURI DIN EXPLOATARE 1+2+3+41. Cifra de afaceri netă: a) Producţia vândută; b) Venituri din vânzarea mărfurilor; c) Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete.2. Variaţia stocurilor de produse finite, produse reziduale, semifabricate şi producţie în

curs de execuţie (+/-)3. Producţia imobilizată 4. Alte venituri din exploatare (despăgubiri, donaţii, cedarea activelor, subvenţii pentru investiţii, etc).

II. CHELTUIELI DE EXPLOATARE 5+6+7+8+9 5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; b) Alte cheltuieli materiale; c) Alte cheltuieli din afară (cu energie şi apă); d) Cheltuieli privind mărfurile.6. Cheltuieli cu personalul: a) Salarii; b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială. 7. a) Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale (cheltuieli cu amortizările şi provizioanele - venituri din provizioane); b) Ajustarea valorii activelor circulante (cheltuieli cu provizioanele - venituri din provizioane).8. Alte cheltuieli de exploatare:

62

8.1. Cheltuieli privind prestaţiile externe;8.2. Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;8.3. Cheltuieli cu despăgubirile, donaţiile şi activele cedate.

9. Ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli (cheltuieli cu provizioanele - venituri din provizioane).III. Rezultatul din exploatare (I – II)IV. VENITURI FINANCIARE 10+11+12 10. Venituri din interese de participare 11. Venituri din alte investiţii financiare şi creanţe ce fac parte din activele imobilizate12. Venituri din dobânzi şi alte venituri similare. V. CHELTUIELI FINANCIARE 13+1413. Ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante (cheltuieli cu amortizări şi provizioane-venituri din provizioane)14. Cheltuieli cu dobânzile şi alte cheltuieli similare. VI. Rezultatul financiar (IV – V)VII. Rezultatul din activitatea curentă (III + VI)VIII. VENITURI EXTRAORDINARE IX. CHELTUIELI EXTRAORDINARE X. Rezultatul din activitatea extraordinară (VIII – IX)XI. VENITURI TOTALE (I + IV + VIII)XII. CHELTUIELI TOTALE (II + V + IX)XIII. Rezultatul brut (XI – XII)14. Impozitul pe profit 15. Alte cheltuieli cu impozitele care nu apar în elementele de mai sus5

XIV. Rezultatul net al exerciţiului financiar XIII –14 -15

Veniturile şi cheltuielile, în contul de rezultate, sunt grupate pe trei domenii de activitate:

- de exploatare, privind activitatea de bază a întreprinderii, operaţiile de gestiune şi cele de capital;

- financiară, privind activitatea de plasament;- extraordinară, privind calamităţile şi dezastrele naturale şi alte evenimente

extraordinare.Din optica gestiunii financiare, fluxurile de venituri şi cheltuieli se pot clasifica în:

- fluxuri de venituri încasabile şi fluxuri de cheltuieli plătibile;- fluxuri de venituri şi cheltuieli calculate.Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate efectiv în cursul exerciţiului

financiar şi cele de încasat în exerciţiul următor. Ele influenţează atât profitul net, cât şi trezoreria, pentru că presupun o intrare de numerar.

Cheltuielile plătibile sunt cele plătite în exerciţiul curent şi cele de plătit în exerciţiul următor. Ele influenţează atât profitul net, cât şi trezoreria, deoarece antrenează un flux monetar (o ieşire de numerar).5 Aici se includ cheltuielile cu impozitul pe venit datorat de microîntreprinderi

63

Veniturile şi cheltuielile calculate nu afectează direct trezoreria, acestea nu antrenează fluxuri de numerar, influenţând doar rezultatul. Veniturile şi cheltuielile calculate se referă la:

ajustarea valorii activelor (amortizări şi provizioane); cedarea de active imobilizate; cote părţi din subvenţiile pentru investiţii virate asupra rezultatului

exerciţiului.

2. SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNEPornind de la structura prezentată a contului de rezultate se pot calcula anumiţi

indicatori privind volumul şi rentabilitatea activităţii întreprinderii.Datorită faptului că se calculează în trepte, pornind de la cel mai cuprinzător

(producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net), seria acestor indicatori poartă numele de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune (SIG). SIG reprezintă de fapt nişte rezultate intermediare, care furnizează informaţii despre fiecare treaptă de acumulare.

1) MARJA COMERCIALĂ (MC) MC = Venituri din vânzarea mărfurilor – Cheltuieli privind mărfurile

Marja comercială se calculează doar pentru firmele cu activitate comercială. Această activitate presupune cumpărarea şi revânzarea mărfurilor în aceeaşi stare.

Marja comercială (numită şi adaos comercial) reprezintă un indicator fundamental pentru aprecierea performanţelor întreprinderilor comerciale şi a calităţii politicii lor de vânzări, precum şi pentru studiile previzionale, dar este insuficient pentru analize pertinente. În general, cu cât întreprinderea este mai aproape de consumatorul final, cu atât procentul de marjă comercială este mai ridicat.

2) PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI (PE)

PE = Producţia vândută + Variaţia stocurilor + Producţia imobilizată

Producţia exerciţiului este un indicator specific întreprinderilor cu activitate industrială. Trebuie subliniat însă faptul că, acest sold nu poate reflecta fidel valoarea producţiei unei întreprinderi în decursul unei perioade, deoarece componentele sale sunt evaluate la preţuri şi costuri diferite: producţia vândută la preţ de vânzare, iar cea stocată şi imobilizată la cost de producţie.

De multe ori se fac confuzii între cifra de afaceri şi producţia vândută. Precizăm că indicatorul cifră de afaceri (CA) reprezintă suma dintre veniturile din vânzarea mărfurilor, producţia vândută şi veniturile din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete.

VENITURI DIN VÂNZAREA MĂRFURILOR

64

+VENITURI DIN SUBVENTII DE EXPLOATARE CIFRA DE AFACERI AFERENTE CIFREI DE AFACERI NETE +

PRODUCŢIA VÂNDUTĂ + VARIATIA STOCURILOR PRODUCŢIA +

PRODUCŢIA IMOBILIZATĂ

3) VALOAREA ADĂUGATĂ (VA)

VA = MC + PE – Consumuri externe

În categoria consumurilor provenite de la terţi sau a consumurilor externe se cuprind: cheltuieli cu materiile prime, materialele consumabile, combustibilul, energia, apa, cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi (alte prestaţii externe), etc.

Valoarea adăugată este primul sold intermediar de gestiune în sensul adevărat al termenului şi exprimă creşterea de valoare degajată de utilizarea factorilor de producţie (capital şi muncă), adică gradul de eficacitate al întreprinderii în utilizarea capitalului său economic.

Din valoarea adăugată vor fi remuneraţi participanţii direcţi şi indirecţi la activitatea economică a întreprinderii, astfel:

- personalul (cheltuieli de personal şi participare la profit);- statul (impozite şi taxe minus subvenţii pentru exploatare);- creditorii (dobânzi, comisioane, speze);- acţionarii (distribuirea de dividende);

- întreprinderea (autofinanţare).Evoluţia valorii adăugate trebuie interpretată în funcţie de factorii care au generat-

o. Nu întotdeauna o creştere a valorii adăugate implică o creştere a rezultatului net şi a rentabilităţii. Ea se poate datora, de exemplu, unei creşteri a stocurilor de produse finite fabricate la costuri foarte mari, care nu au putut fi valorificate, în acest caz întreprinderea confruntându-se cu o situaţie dificilă.

4) EXCEDENTUL BRUT AL EXPLOATĂRII (EBE)EBE = VA + Venituri din subvenţii de exploatare – Cheltuieli cu impozite şi taxe – Cheltuieli de personal

Acest sold este calculat independent de politica financiară a întreprinderii (nu ţine cont de veniturile şi cheltuielile financiare), independent de politica de investiţii (nu ţine cont de amortizări), independent de politica fiscală (nu ţine cont de impozitul pe profit) şi independent de elementele extraordinare. De aceea, este indicatorul cel mai folosit pentru compararea performanţelor întreprinderilor din acelaşi domeniu de activitate.

65

EXERCIŢIULUI

Se poate considera că EBE reprezintă în linii mari fluxul de trezorerie potenţial degajat de activitatea de exploatare şi se mai poate calcula astfel:

EBE = Venituri din exploatare încasabile – Cheltuieli de exploatare plătibileDacă este negativ, EBE se numeşte insuficienţă brută de exploatare - IBE şi indică

deficienţe structurale serioase ale activităţii de bază a întreprinderii.5) REZULTATUL EXPLOATĂRII (RE)

RE = EBE + Alte venituri din exploatare – Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale – Ajustarea valorii activelor circulante – Ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli – Alte cheltuieli de exploatare

Rezultatul exploatării corespunde excedentului brut al exploatării corectat cu alte venituri şi cheltuieli de exploatare şi cu amortizările şi provizioanele privind exploatarea.

„Alte venituri de exploatare” sunt veniturile care nu privesc producţia exerciţiului (venituri din despăgubiri şi donaţii, din vânzarea activelor, subvenţii pentru investiţii, etc).

„Alte cheltuieli de exploatare” se referă la cheltuieli legate de despăgubiri, amenzi, donaţii, cedarea activelor, etc.

Determinarea rezultatului exploatării presupune, de asemenea, luarea în considerare a deprecierii capitalului de producţie şi a riscurilor legate de activitatea de exploatare, prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor calculate (amortizări şi provizioane, cuprinse în posturile de ajustări).

Rezultatul exploatării prezintă avantajul că permite anumite comparaţii între deciziile productive ale întreprinderilor din acelaşi sector de activitate, independent de raportul între resursele proprii şi cele împrumutate pe care-l au acestea (nu este afectat de cheltuielile cu dobânzile aferente capitalului împrumutat).

6) REZULTATUL CURENT (RC)RC = RE

+ Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Acest sold este calculat pornind de la elementele normale şi obişnuite ale activităţii, excluzând elementele extraordinare şi incidenţa fiscală a impozitului pe profit.

7) REZULTATUL NET (RN)

RN = RC + Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare – Impozit pe profit – Alte cheltuieli cu impozite care nu apar în elementele de mai sus

Rezultatul net exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare a întreprinderii. Dacă valoarea lui calculată este una pozitivă (profit), este bine ca el să fie susţinut şi de existenţa unor disponibilităţi monetare reale, altfel va rămâne doar un potenţial scriptic de finanţare. El urmează să fie repartizat în funcţie de politica întreprinderii între:

– salariaţi şi manageri (sub forma participării acestora la profit);

66

– acţionari (sub formă de dividende);– întreprindere (reinvestire).

3. CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARECapacitatea de autofinanţare (CAF) se poate defini plecând de la rolul şi

componentele sale.În ceea ce priveşte rolul său, CAF reprezintă capacitatea întreprinderii de a

finanţa:– remunerarea acţionarilor (CAF este calculată înainte de luarea în considerare a

dividendelor de plată, în timp ce autofinanţarea este calculată după scăderea dividendelor);

– investiţiile de expansiune (partea din profitul net care nu se distribuie acţionarilor);– investiţiile de reînnoire (amortizările constituie adevărate rezerve de reînnoire a

activelor imobilizate).Componentele capacităţii de autofinanţare sunt ilustrate în figura următoare:

Cheltuieli plătibile- de exploatare- financiare- extraordinare

Cheltuieli calculate- de exploatare- financiare- extraordinare

CAF

Venituri încasabile- de exploatare- financiare- extraordinare

Rezultat net Venituri calculate- de exploatare- financiare-extraordinare

Fig.5. Componentele CAF

Capacitatea de autofinanţare corespunde ansamblului de resurse proprii degajate de întreprindere, reprezentând:

67

- un excedent de venituri încasabile (corespunzând unor încasări efective sau viitoare) în raport cu cheltuielile plătibile (corespunzând unor plăţi efective sau viitoare). În această optică, putem considera CAF ca reprezentând degajarea potenţială de trezorerie, atunci când toate veniturile încasabile sunt încasate şi toate cheltuielile plătibile sunt achitate.

- un cumul al profitului net şi cheltuielilor calculate (care nu corespund unor plăţi efective sau viitoare), din care se scad veniturile calculate, adică cele care nu corespund unor încasări certe sau viitoare.

Există două metode de determinare a capacităţii de autofinanţare: metoda deductivă şi metoda aditivă.

a) Metoda deductivăCAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile

sauCAF = EBE + Alte venituri încasabile – Alte cheltuieli plătibile

Formula detaliată:CAF = EBE

+ Alte venituri de exploatare (mai puţin cotele-părţi din subvenţiile pentru investiţii virate asupra rezultatului şi veniturile din cedarea activelor imobilizate)

+ Venituri financiare încasabile + Venituri extraordinare încasabile (venituri din subvenţii pentru calamităţi) – Alte cheltuieli de exploatare (mai puţin cele legate de cedarea activelor

imobilizate) – Cheltuieli financiare plătibile – Cheltuieli extraordinare plătibile – Impozit pe profit – Alte cheltuieli cu impozite care nu apar în elementele de mai sus.

b) Metoda aditivă

CAF = RN + Cheltuieli calculate – Venituri calculate

Detaliat, CAF se determină astfel:

CAF = RN+ Ajustări privind deprecierea imobilizărilor corporale şi necorporale+ Ajustări privind valoarea activelor circulante+ Ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli+ Ajustări privind imobilizările financiare şi investiţiile financiare pe termen

scurt, deţinute ca active circulante+ Cheltuieli cu cedarea activelor imobilizate– Venituri din cedarea activelor imobilizate– Cote părţi din subvenţiile pentru investiţii virate asupra rezultatului.

68

În analiza financiară, se face diferenţa între CAF şi autofinanţare, care reprezintă de fapt capacitatea reală de autofinanţare.

Autofinanţare (CAF reală) = CAFcalculată – Participarea salariaţilor şi managerilor la profit – Dividende plătite.

Autofinanţarea prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje pentru întreprindere:

AVANTAJE: Asigură independenţa întreprinderii faţă de terţii furnizori de fonduri; Permite reducerea nivelului îndatorării şi scăderea cheltuielilor financiare asociate

împrumuturilor; Permite elaborarea unei strategii de preţuri mai competitive şi mai flexibile

pentru întreprindere; Determină o mai mare libertate de alegere a investiţiilor, atât de expansiune, cât şi

de înlocuire; Îmbunătăţeşte siguranţa finanţărilor în cazul crizelor conjuncturale (când creditul,

în special cel bancar, este restrictiv şi costisitor); Duce la creşterea valorii de piaţă a întreprinderii, datorită majorării capitalurilor

proprii prin încorporarea profiturilor.

DEZAVANTAJELE UNUI VOLUM MARE AL AUTOFINANŢĂRII: Poate leza salariaţii şi acţionarii, privându-i de prime anuale şi dividende, dacă

repartizarea profitului net se face în favoarea autofinanţării şi în defavoarea lor; Poate constitui un factor de creştere a preţurilor pentru întreprinderile de

monopol; Poate incita la investiţii extensive şi risipitoare; Poate priva întreprinderea de efectul de levier favorabil degajat de îndatorare.

4.RATELE DE RENTABILITATE

69

O rată de rentabilitate exprimă relaţia dintre un rezultat (efect) şi capitalul (efortul) investit pentru a-l obţine. Trebuie să asociem indicatorilor prezentaţi anterior nişte indicatori de capital (capital propriu, capital permanent, active fixe, activ total, activ economic, etc) pentru a obţine ratele de rentabilitate.

4.1. Ratele de rentabilitate economicăRatele de rentabilitate economică exprimă rezultatele degajate de capitalurile

angajate în desfăşurarea unei activităţi. Ele nu ţin seama de structura financiară a întreprinderii (modalitatea de procurare a resurselor).

Rentabilitatea economică reprezintă raportul dintre un rezultat economic şi activul total sau activul economic. Activul economic (AE) este activul total (AT) din care se scad datoriile non-bancare pe termen scurt – care, de regulă, sunt datorii de exploatare (DEX).

Activul economic (AE) = AT – DEXsau

AE =CPR +DFNAE= ATL + NFR + ATZ

unde: AT = activ total;DEX = datorii de exploatare; ATZ = active de trezorerie;ATL = active pe termen lung (imobilizări);NFR = nevoia de fond de rulment;CPR = capital propriu;DFN = datorii financiare pe termen scurt, mediu şi lung.

ATL

CPRATL

CPR

DFN 1 2 DFN

ACR

ACR – DEX = NFRATZ

DEX 3ATZ

70

1 = ACTIV TOTAL2 = ACTIV ECONOMIC3 = DEX

Fig.6. Determinarea activului economic

Se pot calcula următoarele rate de rentabilitate economică:

a) rata excedentului brut de exploatare:

Această rată prezintă avantajul că nu este afectată de politica de amortizare practicată de întreprindere (liniară sau degresivă).

b) rata de rentabilitate economică brută:

unde: EBIT = profit înainte de plata dobânzii şi a impozitului pe profit (în engleză, earnings before interests and taxes – EBIT).

c) rata de rentabilitate economică netă:

unde: Ip = impozitul pe profit.

Această rată măsoară capacitatea activului economic de a asigura atât reînnoirea sa, cât şi remunerarea investitorilor de capital.

d) rata profitului net:

Rata profitului net este dependentă de politica de finanţare a întreprinderii, deoarece ia în calcul dobânzile aferente capitalului împrumutat. De aceea, comparaţiile care se pot realiza prin prisma valorii ei, între întreprinderi similare din punct de vedere economic şi tehnologic, dar finanţate în mod diferit, nu sunt relevante.

Analiza ratelor de rentabilitate economică trebuie să ţină cont şi de rata inflaţiei. De aceea, se calculează o rată reală a rentabilităţii economice, în funcţie de rata nominală a acesteia (cea calculată pe baza situaţiilor financiar-contabile) şi de rata inflaţiei.

71

(formula lui I. Fisher)

Pentru o mai bună interpretare a rentabilităţii economice brute, aceasta se poate descompune astfel:

unde: CA = cifra de afaceri;

= rata marjei brute de acumulare;

= coeficientul de rotaţie a activului economic

în raport cu CA.

Această descompunere a rentabilităţii pune în evidenţă două strategii opuse pentru creşterea rentabilităţii economice, şi anume:

– strategia marjei slabe (preţuri mici) şi a rotaţiei foarte rapide a activului economic (investiţii la periferie, rotaţie foarte rapidă a stocurilor). Este caracteristică industriilor cu o competiţie accentuată şi cu bariere reduse la intrarea în ramură: comerţ, industrie uşoară, industrie alimentară;

– strategia marjei crescute (preţuri mari) şi a rotaţiei slabe a activului economic (investiţii în centrul oraşului, rotaţie scăzută a stocurilor). Este caracteristică monopolurilor sau domeniilor de activitate cu bariere crescute de intrare în sector, cum este industria aeronauticii, cea a echipamentelor de înaltă tehnologie, industria de armament, etc.

Dacă atât rata marjei brute de acumulare, cât şi viteza de rotaţie a activului economic au un nivel redus şi sunt în scădere, întreprinderile se confruntă cu o situaţie dificilă, asigurarea nivelului dorit al rentabilităţii economice brute fiind o problemă foarte serioasă. Situaţia în care cei doi factori ai descompunerii sunt în creştere este caracteristică unor domenii restrânse de activitate; în cele mai multe dintre cazuri este vorba de afaceri care se derulează la limita legii.

Rentabilitatea economică brută se mai poate descompune şi în funcţie de valoarea adăugată, după cum urmează:

unde: = rata marjei asupra valorii adăugate;

= productivitatea imobilizărilor;

= gradul de imobilizare a activului economic.

72

Rentabilitatea economică poate fi majorată şi în acest caz prin creşterea unuia din cei trei factori, în funcţie de strategia adoptată de întreprindere.

4.2. Ratele de rentabilitate financiară

Aceste rate măsoară randamentul capitalurilor proprii, adică gradul de remunerare a plasamentului efectuat de proprietarii întreprinderii. Remunerarea se realizează fie prin plata dividendelor, fie prin capitalizarea profiturilor, care duce la creşterea valorii întreprinderii pe piaţă şi implicit a averii acţionarilor.

Pentru măsurarea rentabilităţii financiare, se folosesc următorii indicatori:

a) rata rentabilităţii financiare propriu-zise:

Pentru ca acţiunile întreprinderii să fie atractive, trebuie ca rata rentabilităţii financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii remunerate de bănci pentru depozitele la termen.

b) profitul pe acţiune (earnings per share - EPS):

Acest indicator nu ţine cont de politica de dividend a întreprinderii, exprimând profitabilitatea de ansamblu a întreprinderii.

c) coeficientul de capitalizare bursieră (price earning ratio - PER):

unde: CB = cursul bursier al acţiunii (preţul acţiunii determinat pe o piaţă reglementată).

Acest indicator arată de câte ori sunt dispuşi investitorii să plătească profitul anual pe acţiune sub forma cursului bursier, în speranţa obţinerii unor câştiguri viitoare. Putem considera în acelaşi timp, că PER indică numărul de ani necesari pentru ca o acţiune cumpărată să-i aducă proprietarului un câştig egal cu preţul la care a fost achiziţionată, dacă toate profiturile sunt plătite sub formă de dividende.

Când EPS folosit este cel realizat deja, indicatorul calculat se numeşte PER istoric, iar când se lucrează cu EPS anticipat, raportul poartă numele de PER previzionat sau de perspectivă.

73

Valorile medii ale PER pe diverse pieţe variază pe o plajă destul de amplă. În Japonia, unde investitorii preferă să câştige din creşterea valorii de piaţă a acţiunilor lor, rezultată din capitalizarea profiturilor, PER tinde să aibă valori de peste 30. În ţările europene investitorii „vânează” în general dividendele, şi de aceea PER are valori sub 10.

Acest coeficient însă, interesează mai puţin din punct de vedere al diagnosticului financiar, deoarece cursul bursier poate depinde de numeroşi factori exogeni şi nu doar de situaţia economico-financiară a întreprinderii.

Rentabilitatea financiară poate fi şi ea descompusă astfel:

1)

unde:

= rata marjei nete de acumulare; este influenţată în mod special de mediul extern

întreprinderii, adică de sectorul din care face parte şi de poziţia ei în cadrul ramurii.

= coeficientul de rotaţie a capitalului propriu prin cifra de afaceri

2)

unde:

= coeficientul de rotaţie a activului total prin CA. Măsoară abilitatea

managementului întreprinderii de a imprima rotaţii rapide activului total. Nivelurile uzuale ale acestui indicator sunt cuprinse între 1,5 şi 2 rotaţii pe an.

= pârghia financiară. Caracterizează politica financiară a întreprinderii, adică

înclinaţia/aversiunea faţă de folosirea resurselor împrumutate. Cu cât acest raport are valori mai mari, cu atât gradul de îndatorare al întreprinderii este mai ridicat şi riscurile asumate mai numeroase.

Astfel, rentabilitatea financiară se poate majora fie prin creşterea marjei nete de acumulare, fie prin rotaţia mai rapidă a activului total, ori prin creşterea îndatorării sau o serie de combinaţii între cei trei factori. În realitate, posibilităţile de combinare sunt limitate de piaţă şi de sectorul de activitate (care influenţează marja netă de acumulare) şi de posibilităţile întreprinderii de a utiliza surse împrumutate (un anume nivel de îndatorare ce nu poate fi depăşit).

74

Capitolul IX

SURSE DE FINANŢARE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung se pot clasifica astfel: surse proprii: - interne (autofinanţarea);

- externe (aporturi noi de capital şi subvenţii). surse împrumutate: - credite bancare; - împrumuturi din obligaţiuni.

Alegerea sursei/surselor de finanţare este influenţată de mai mulţi factori:- structura capitalului pe care întreprinderea o urmăreşte. Majoritatea societăţilor

pe acţiuni alternează emisiunile de titluri (acţiuni, obligaţiuni) cu împrumuturi, în funcţie de obiectivele vizate şi de costurile acestora.

- maturitatea activelor finanţate, care trebuie să fie în concordanţă cu cea a pasivelor sursă. Astfel, un echipament de investiţii cu o durată de viaţă economică de 5 ani, este de dorit să fie finanţat dintr-un împrumut cu scadenţă similară, pentru ca din cash-flow-urile generate de utilizarea respectivului activ să fie achitate tranşele şi dobânzile aferente împrumutului.

- situaţia financiară prezentă şi previzionată a întreprinderii. Dacă întreprinderea traversează o perioadă mai dificilă, managerii ei trebuie să evite contractarea de împrumuturi noi, deoarece ele ar fi mai costisitoare pentru societate, din cauza primei de risc pe care ar încorpora-o rata dobânzii solicitată de bănci şi a restricţiilor pe care le-ar impune acestea. În acest caz, trebuie apelat la surse de finanţare proprii (emisiune de acţiuni). Dacă însă se previzionează profituri mari în viitor, se vor prefera sursele împrumutate (debt financing) şi ulterior, când valoarea de piaţă a acţiunilor va creşte datorită profiturilor obţinute, se pot emite acţiuni.

- condiţiile de îndatorare (nivelul ratei dobânzii, restricţiile impuse de creditori, disponibilitatea activelor de a fi folosite ca garanţii, etc).

- cotarea întreprinderii la bursă. În general, întreprinderile cotate au mai multe posibilităţi de finanţare decât cele necotate, putând atrage fonduri importante pentru investiţii. Listarea la cota bursei reprezintă o recunoaştere publică a competitivităţii şi a performanţelor financiare ale întreprinderii respective. Dezavantajele cotării la bursă sunt reprezentate de expunerea mai mare la riscuri (cum ar fi cel al unei preluări ostile), volumul mare de informaţii care trebuie pus la dispoziţia publicului sub formă de rapoarte periodice şi deturnarea obiectivelor managementului pe termen lung, din cauza exigenţelor pe termen scurt impuse de piaţă (întreprinderile cotate trebuie să menţină o politică de creştere progresivă pentru a atrage acţionari şi trebuie să distribuie constant dividende).

75

1. Surse proprii

a) Autofinanţarea reprezintă surplusul monetar degajat în timpul unui exerciţiu financiar şi pus la dispoziţia întreprinderii pentru finanţarea creşterii sale. Autofinanţarea poate fi de două tipuri: de menţinere şi de creştere.

Autofinanţarea de menţinere este constituită în principal din amortizări şi provizioane (elemente de ajustare a valorii activelor), iar cea de creştere din profitul net nerepartizat încă.

Autofinanţarea are un rol central în strategia întreprinderii. Ea permite constituirea de rezerve în vederea înlocuirii imobilizărilor existente, cât şi finanţarea noilor investiţii. De altfel, băncile nu acordă credite pentru finanţarea unui echipament decât dacă întreprinderea finanţează cu fonduri proprii o parte din valoarea proiectului (în general minim 25%).

Determinarea autofinanţării are la bază următoarea relaţie:

Autofinanţare = CAFcalculată – Dividende – Participarea salariaţilor şi managerilor la profit

unde: CAF = capacitatea de autofinanţare.

Mărimea autofinanţării este influenţată de politica de investiţii, de politica de finanţare şi de politica de dividend.

b) Sursele proprii externe sunt constituite fie din majorările de capital subscris de acţionari vechi sau noi, fie din subvenţii şi prime.

Acestea din urmă se acordă întreprinderilor de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, în funcţie de anumite priorităţi economice şi sociale, cum ar fi: crearea de noi întreprinderi, crearea de locuri de muncă, inovaţii, economie de energie şi materii prime, etc.

În cazul majorărilor de capital, nu sunt considerate surse de finanţare decât aporturile în numerar sau în natură. Se exclud deci majorările de capital social prin încorporarea de rezerve sau prin conversia de obligaţiuni în acţiuni.

În cele ce urmează ne vom opri la aporturile noi în numerar. Majorarea capitalului prin emisiunea de acţiuni noi este hotărâtă de Adunarea Generală Extraordinară.

Preţul de emisiune al noilor acţiuni se fixează ţinând cont de câteva constrângeri legate de:

– valoarea nominală şi valoarea de piaţă a acţiunilor vechi (valoarea nominală £ preţul de emisiune al noilor acţiuni £ valoarea de piaţă);

76

– politica de dividende urmată de întreprindere, ştiut fiind că investitorii vor dori să achiziţioneze titluri cu atât mai mult cu cât întreprinderea a distribuit regulat dividende;

– performanţele întreprinderii şi profitul aşteptat;– tipul de titluri emise (acţiuni comune sau preferenţiale);– conjunctura economică de ansamblu şi mai ales situaţia pieţei financiare.

Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar produce „efecte de diluare” cum ar fi:

- scăderea valorii de piaţă a acţiunilor societăţii; - scăderea profitului net pe acţiune (EPS);- scăderea puterii de vot pe care o conferă fiecare acţiune deţinută.

Pentru a atenua aceste efecte, în cazul noilor aporturi, acţionarii vechi au cea ce se numeşte drept preferenţial de subscriere sau de preempţiune (pre-emption right). Acesta dă acţionarilor existenţi prima opţiune de cumpărare a acţiunilor comune nou-emise, proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute. Acţionarii vechi au acest drept numai dacă este specificat în statutul societăţii şi-l pot exercita într-un interval de timp determinat, stabilit de conducerea întreprinderii.

În această perioadă, ei pot cumpăra acţiuni noi plătind doar preţul de emisiune, folosind drepturile de subscriere. Dacă nu doresc să subscrie la majorarea capitalului, îşi pot vinde drepturile la bursă, obţinând în schimbul lor o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor.

Acţionarii noi nu pot subscrie la majorarea de capital decât dacă în perioada menţionată au existat acţionari vechi care au renunţat la drepturile lor de subscriere. Ei vor plăti pentru fiecare acţiune nouă preţul de emisiune plus un anumit număr de drepturi achiziţionate de la acţionarii vechi, care este egal cu raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi.

Dreptul de preempţiune are aşadar un dublu rol: protejează poziţia de control a acţionarilor vechi şi îi acoperă pe aceştia împotriva diluării valorii acţiunilor lor (compensează pierderea de valoare pe care ei o suportă).

Dreptul de subscriere îmbracă forma unui cupon, care se ataşează fiecărei acţiuni vechi. El este negociabil la bursă, dacă şi titlurile respective sunt cotate.

Teoretic, el este egal cu diferenţa dintre valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi valoarea de piaţă a acţiunilor întreprinderii, după majorarea capitalului. Practic însă, fiind cotat la bursă ca orice activ financiar, preţul lui poate varia.

Pentru a determina valoarea teoretică de piaţă a unui drept de subscriere vom folosi următoarele notaţii:

- VN = valoarea nominală a unei acţiuni (capitalul social împărţit la numărul de acţiuni);

- VP = valoarea de piaţă a unei acţiuni vechi (cursul bursier al acţiunii înainte de majorarea capitalului);

- E = preţul de emisiune al unei acţiuni noi (valoarea la care se emit acţiunile noi);- VP’ = valoarea de piaţă a unei acţiuni după majorarea capitalului;- ds = VP – VP’ = dreptul de subscriere;- N = numărul de acţiuni vechi;- N’ = numărul de acţiuni noi;

77

- n = = raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi.

Aşa cum am precizat, dreptul de subscriere este egal cu diferenţa dintre valoarea de piaţă a unei acţiuni vechi şi valoarea de piaţă a unei acţiuni după operaţiunea de majorare:

ds = VP – VP’

Pentru a determina VP’, vom folosi noţiunea de capitalizare bursieră (Cb), care desemnează valoarea de piaţă totală a acţiunilor.

Cb = N x VP (înainte de majorarea capitalului);Cb’ = N x VP + N’ x E (după majorarea capitalului)

,

ceea ce înseamnă:

2. Surse împrumutate

a) Creditele bancare pe termen mediu şi lung constituie o sursă importantă de finanţare a întreprinderilor. Ele au o scadenţă mai mare de un an. De obicei, se urmăreşte ca această scadenţă să coincidă cu durata de viaţă economică a investiţiei ce va fi finanţată. Astfel, rambursarea împrumutului şi plata dobânzilor se vor face din fluxurile de numerar generate de activul finanţat.

La angajarea unui astfel de împrumut, firma va trebui să ia în calcul dobânda, garanţiile cerute de creditor, modul şi termenele de rambursare. Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă (ajustată lunar, trimestrial sau semestrial).

Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei variante:- rambursare prin rate constante;- rambursare prin tranşe (amortizări) constante;- rambursare integrală la sfârşitul perioadei de creditare.Amortizarea împrumutului se calculează împărţind valoarea acestuia la numărul de

perioade de rambursare. De exemplu, dacă rambursarea se face în rate anuale, se împarte valoarea creditului la numărul de ani, iar dacă se rambursează în rate lunare, se împarte la numărul de luni (numărul de ani x 12 luni).

Rata împrumutului este egală cu amortizarea (tranşa) plus dobânda aferentă.În cazul în care rambursarea se face în rate anuale (anuităţi) constante şi amortizări

variabile, formula de calcul a anuităţii (A) este:

78

,

unde: C = valoarea împrumutului; rd = rata dobânzii anuale exprimată procentual; n =numărul de ani în care se face rambursarea.

b) Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă contracte pe termen mediu sau lung, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să plătească deţinătorului obligaţiunii tranşele şi dobânzile la anumite date. Obligaţiunile se deosebesc de împrumuturile pe termen mediu şi lung prin aceea că presupun o ofertă publică şi vânzarea către investitori diferiţi.

Deosebirile dintre obligaţiuni şi acţiuni constau în modalitatea de remunerare (dividende pentru acţiuni şi dobânzi pentru obligaţiuni) şi în faptul că obligaţiunile nu conferă deţinătorului putere de decizie în societatea emitentă.

Împrumutul obligatar este caracterizat de următoarele elemente: mărimea acestuia, preţul de emisiune, dobânda, durata şi modalitatea de rambursare.

Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte atât în funcţie de nivelul investiţiilor ce trebuie finanţate, cât şi de oferta de capital de pe piaţa financiară.

Preţul (valoarea) de emisiune poate fi egal, mai mic sau mai mare decât valoarea nominală. De asemenea, rambursarea se poate face la o valoare egală sau mai mare decât valoarea nominală.

Dobânda se calculează la valoarea nominală şi se plăteşte periodic, la o dată prestabilită, prin detaşarea unui cupon din corpul obligaţiunii.

Modalităţile de rambursare sunt identice cu cele ale împrumuturilor bancare pe termen lung:

- rambursare prin rate (anuităţi) constante;- rambursare prin tranşe (amortizări) constante;- rambursare integrală la sfârşitul duratei.

79

Capitolul X

Piaţa de capital şi instituţia bursei

1. Piaţa de capital2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare3. Indici bursieri

1. Piaţa de capital

Piaţa de capital are ca obiect cererea şi oferta de capital pe termen mediu şi lung, cu acelaşi rol ca şi piaţa financiară în general, având ca particularitate durata mare a scadenţelor.

După tipul titlurilor tranzacţionate, piaţa de capital poate fi de acţiuni, de obligaţiuni bond market, ipotecară (tranzacţii cu titluri de credit ipotecar) sau titluri de rentă (emise de stat fără precizarea scadenţei). De asemenea, după agenţii economici implicaţi, poate fi primară sau secundară. Instituţia financiară tipică pieţei secundare este bursa de valori.

2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare

Bursa este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după o procedură specifică.

Bursele se clasifică după următoarele criterii:1. După varietatea tranzacţiilor:

- generale;- specializate;

2. După obiectul activităţii:- de marfă;- complementare comerţului internaţional (burse de asigurări şi burse de

valori);- da valori mobiliare şi valutare;

3. După forma de organizare:- private;- de stat;

4. După modul de admitere a participanţilor:- cu acces limitat;

80

- cu acces nelimitat.Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care se

tranzacţionează titluri (valori) mobiliare. În obiectul ei de activitate se includ hârtiile de valoare, valutele şi metalul preţios.

Bursa de valori are funcţia de a concentra cererea şi oferta de valori mobiliare, de a asigura tranzacţionarea lor operativă, de a înregistra şi de a face publice cursurile de vânzare / cumpărare.

Rolul ei revine la mobilizarea capitalului financiar, la redistribuirea lui (pe ramuri economice şi chiar pe ţări), la informarea publicului privind starea şi tendinţele pieţei, la elaborarea de analize economice şi predicţii ale evoluţiei economiei (pe care adesea le comercializează). Organizarea şi funcţionarea ei sunt precizate prin lege şi prin regulamentul propriu, care stabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, ca şi modul de efectuare a tranzacţiilor.

3. Indici bursieri

Indicii bursieri sunt mărimi sintetice de tipul mediei ponderate prin care se determină nivelul general al cotaţiilor bursiere la un moment dat faţă de un moment ales ca referinţă în trecut. Pentru momentul de referinţă, şi apoi pentru fiecare zi de bursă, se calculează un nivel mediu al tuturor cotaţiilor (indice compozit) sau doar al celor mai reprezentative titluri. Cotaţia curentă a fiecărui titlu se ponderează cu un coeficient de importanţă, de pildă ponderea pe care titlul în cauză o deţine în capitalizarea bursieră a zilei, urmând ca valorile rezultate să se însumeze pentru a obţine cotaţia medie a zilei, care apoi este exprimată procentual în raport cu cotaţia media a momentului (zilei) de referinţă. Cotaţia medie a zilei de referinţă este exprimată printr-un număr de puncte: de obicei 1.000 sau 10.000. Cotaţia medie a unei zile oarecare reprezintă un număr de puncte sub sau peste nivelul celei de referinţă. De exemplu, dacă cotaţia medie de referinţă a fost punctată 10.000, iar cea a zilei curente este de 9.612, rezultă că, în medie, cotaţiile curente ale titlurilor de referinţă (cele luate în calculul cotaţiei medii) sunt cu 388 de puncte sub nivelul de referinţă, adică piaţa a evoluat defavorabil.

Indicii bursieri arată, în dinamica lor, evoluţia cursurilor pe o anumită piaţă, adică raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa respectivă. Stricto sensu evoluţia se referă la titlurile de referinţă, adică la cele ce au fost incluse în „coşul” de valori pentru calculul indicelui, de obicei titlurile cele mai reprezentative ale pieţei, adică cele cu cea mai activă cerere şi ofertă, titlurile cele mai tranzacţionate. Lato sensu, indicele exprimă tendinţa de ansamblu a pieţei, întrucât titlurile de referinţă sunt cele ce „fac” piaţa, determină trendul acesteia, le „trag” şi pe celelalte după ele.

După criteriul formării lor, indicii bursieri sunt de două categorii: clasici şi moderni.

Indicii clasici se construiesc pe baza unui număr relativ mic de titluri şi sunt specializaţi pe ramuri: industrie, transporturi, asigurări, utilităţi etc. Titlurile incluse în „coşul” de referinţă capătă notorietate şi consacrare, amplificată faţă de cea deja avută când au fost selecţionate. Ele se numesc valori sigure (blue chip). În raport cu evoluţia lor pe piaţă aceste titluri pot fi înlocuite cu altele, ajunse în timp în fruntea bursei, pe poziţii dominante în volumul tranzacţiilor.

Cei mai cunoscuţi indici clasici sunt:

81

a) Dow Jones Industrial (DJ) la bursa din New York, introdus în 1884 de economiştii Charles Dow şi Eduard Jones, şi care include 30 de economiştii Charles Dow şi Eduard Jones;

b) Financial Times (FT-30) la bursa din Londra, care include 30 de titluri de referinţă, ale unor societăţi din diverse ramuri ale economiei Marii Britanii;

c) Nikkei la bursa din Tokio, care include 225 de titluri de referinţă ale unor societăţi din diverse ramuri economice, cotate la această bursă, indiferent de faptul că sunt sau nu japoneze.

Indicii moderni se construiesc pe baza unui număr în general mare de titluri, luând în calcul societăţi cotate la respectiva bursă indiferent de rezidenţa lor. Dintre cei mai cunoscuţi sunt NYSE (1500 de titluri) şi „Standard & Poor” (500 de titluri) la bursa din New York, Financial Times 100 (190 de titluri) la bursa din Londra şi Topix (circa 500 de titluri) la bursa din Tokio.

În condiţiile puternicei informatizări a bursei şi pentru a veni în sprijinul contractelor pe indici, multe din bursele lumii afişează calculul indicilor cu mare frecvenţă, uneori la intervale sub un minut.

Contractele pe indici se negociază pe piaţa la termen şi pe piaţa opţiunilor, reprezentând tranzacţii cu portofolii de titluri de structura „coşului” de referinţă.

82

Capitolul XI

Piaţa monetară şi sistemul bancar

1. Piaţa monetară2. Masa monetară3. Creditul4. Instrumente de credit5. Componentele sistemului bancar6. Operaţiunile pasive şi active ale băncilor comerciale

1. Piaţa monetară

Piaţa monetară are ca obiect cererea şi oferta de bani, în particular de capital pe termen scurt.

Piaţa monetară este organizată ca piaţă primară (finanţarea pe termen scurt a agenţilor economici) şi piaţă secundară (negocierea activelor financiare pe termen scurt şi conversia termenelor de scurtă durată), precum şi după natura operaţiunilor / titlurilor ce fac obiect de tranzacţie.

Pe piaţa monetară rata dobânzii se stabileşte în mod liber, cu excepţia taxei oficiale a scontului, stabilită de Banca Centrală şi folosită ca pârghie de corecţie a tendinţelor neconvenabile ale unora din indicatorii specifici (masa monetară, preţul banilor). Tranzacţiile sunt de regulă însoţite de garanţii materiale cu excepţia celor interbancare sau care presupun statul ca debitor. Principalele categorii de operaţiuni sunt: depozitele la vedere, depozitele pe termen scurt, operaţiuni cambiale, operaţiuni cu titluri pe termen scurt.

2. Masa monetară

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată existente la un moment dat în economie, adică al acelor active care pot fi utilizate în operaţiuni, atât de achiziţie, cât şi de stingere a obligaţiilor financiare.

Masa monetară cuprinde următoarele patru categorii de active cu lichiditate ridicată sau foarte ridicată:

- numerarul;- moneda de cont, adică disponibilul din conturile curente şi depunerile la

vedere;- depozitele la termen şi în vederea economisirii;

83

- alte active, respectiv plasamente în titluri: cambii, bonuri de tezaur, certificate de tezaur, poliţe, ipoteci, obligaţiuni, acţiuni.

Caracterizarea dinamicii masei monetare ca şi evaluarea conexiunilor între procesele monetare şi cele economice se face cu ajutorul indicatorilor monetari. Aceştia sunt grupaţi, potrivit conţinutului lor în:

- indicatori ce exprimă caracterul politicii monetare (expansionistă sau restrictivă) şi caracterizează dinamica masei monetare, cel mai important fiind rata dobânzii;

- indicatori ce exprimă obiectivele politicii monetare, evaluează conexiunile monetar-economice şi evidenţiază coerenţa politicii monetare şi compatibilitatea ei cu cea economică; în această categorie se includ agregatele monetare.

Rata dobânzii – este un indicator monetar ce caracterizează raportul între activităţile economice reale şi evoluţia masei monetare. Indicatorul ratei dobânzii influenţează cererea de credite, procesul economisirii şi implicit, oferta de credite, activitatea de investire, atractivitatea pieţei interne pentru capitalurile străine, cursul de schimb. Indicatorul este definit ca uzulfruct produs de utilizarea pe durata unui an a unui capital de 100 unităţi monetare. Din acest motiv rata dobânzii este interpretată întotdeauna ca fiind anuală.

Mărimea ratei dobânzii se calculează ca raport procentual între dobândă şi capitalul folosit.

În structura ratei dobânzii se găsesc două componente:- rata dobânzii la plasamentele fără risc, adică la împrumuturile de stat pe

termen scurt;- cota aferentă riscului presupus de operaţiunea specifică de utilizare a

capitalului şi care este diferenţiată spaţial geografic (ţară, regiune), spaţial economic (tip de activitate, ramură economică, tip / categorie de debitor) şi temporal (lungimea duratei de rambursare).

Rata dobânzii este influenţată puternic de intensitatea procesului inflaţionist, ca rezultat al reacţiei de apărare a creditorilor faţă de riscul eroziunii capitalului lor, adică a pierderii puterii lui de cumpărare în momentul rambursării faţă de momentul acordării creditului. În consecinţă, în rata dobânzii curente este inclusă şi rata inflaţiei. Pentru a face distincţie între rata curentă a dobânzii şi cea deflatată se utilizează noţiunile de rată nominală a dobânzii şi rată reală a dobânzii, între care se stabileşte următoarea relaţie cantitativă:

dr = 1 + dn – 11 + riCare în cazul unei inflaţii mici se acceptă în forma simplificată:

dr = dn – riUnde:dr = rata reală a dobânzii;dn = rata nominală a dobânziiri = rata inflaţiei

84

Agregatele monetare – sunt indicatori monetari ce selectează tipurile de mijloace de plată deţinute de agenţii economici nefinanciari.

După conţinutul lor, agregatele monetare se clasifică în trei categorii:

1. Moneda primară - este masa monetară emisă şi controlată de Banca Centrală: numerar în rezervă şi scriptural (credite acordate agenţilor economici financiari şi tezaurului, rescontarea efectelor comerciale şi publice). Acest agregat se mai numeşte şi baza monetară sau monedă de rezervă.

2. Monedă ca mijloc de plată - este masa monetară reprezentând mijloacele de plată create nu numai de Banca Centrală, ci şi de către toţi ceilalţi agenţi economici financiari care pot crea monedă. Agregatul mai poartă denumirea de masă monetară în sens restrâns.

3. Monedă ca avuţie netă - este masa monetară ce include nu doar mijloacele de plată create de toţi agenţii economici financiari, dar şi orice alt activ ce nu este folosit în mod obişnuit ca mijloc de plată, dar care are o anumită lichiditate, adică se poate transforma relativ uşor în lichiditate.

În practica bancară agregatele monetare sunt clasificate în patru mari categorii după lichiditatea lor:

1. Agregatul M1 sau lichiditatea primară, în care se includ numerarul şi depunerile în conturi curente nepurtătoare de dobândă.

2. Agregatul M2 sau lichiditatea secundară, în care se includ M1, plasamentele la termen şi plasamentele pentru economisire lichidabile prin cecuri cu preaviz; datorită lichidităţii sale ridicate acest agregat se mai numeşte qvasimonedă;

3. Agregatul M3, în care se includ M2, certificatele de depozit, bonurile de casă, conturile de economii pe termen scurt şi mediu şi alte titluri emise de agenţii economici (financiari sau nu) pentru piaţa financiară (monetară şi de capital);

4. Agregatul L, în care se includ M3 şi titlurile emise pe termen mediu şi lung negociabile şi transformabile relativ uşor în lichiditate.

3. Creditul

Creditul este o operaţiune economică prin care debitorul obţine de la creditor resurse băneşti imediat utilizabile în schimbul promisiunii ca, la date convenite, să facă rambursarea şi să plătească dobânda. Creditul apare ca o relaţie între doi agenţi economici, al cărei obiect îl constituie transferurile monetare legate de utilizarea unor sume împrumutate.

Aceste relaţii au următoarele trăsături specifice:

1. Subiecţii raportului de credit sunt creditorul – cel care dă bani cu împrumut – şi debitorul – cel care ia banii cu împrumut.

85

2. Promisiunea de rambursare – reprezintă angajamentul debitorului de a returna suma împrumutată la data / datele convenite cu creditorul. Rambursarea se poate face integral la o anumită dată sau se poate face eşalonat la date convenite.

Fiind o promisiune, rambursarea presupune riscuri pentru creditor, fie că acesta este o bancă, fie că este un depunător care şi-a constituit depozite la o bancă.

3. Termenul de rambursare sau scadenţa este data la care se convine între subiecţi returnarea sumei împrumutate. Scadenţa poate fi unică sau multiplă. De regulă, la scadenţă se restituie împrumutul sau o parte a lui şi se achită dobânda aferentă. În unele cazuri creditele se acordă cu perioadă de graţie, adică un număr de perioade de timp standard (săptămână, lună, an) în care debitorul este scutit de a face rambursări şi chiar plăţi de dobândă, dar aceasta se calculează inclusiv pe perioada de graţie şi se varsă ulterior la scadenţele convenite.

Termenele pot fi foarte scurte (o noapte, o zi), scurte (una sau câteva săptămâni sau luni), medii (1-5 ani), lungi (5-10-15 ani) sau foarte lungi (20-30 de ani şi chiar până la 100 de ani). Termenele uzuale la o bancă sunt în funcţie de specificul ei.

De exemplu, la o bancă comercială termenul scurt este de până la 30 de zile, cel mediu până la 1 an şi cel lung peste 1 an.

În schimb, la o bancă de investiţii termenul scurt este de 1-3 ani, cel mediu 3-5 ani şi cel lung 5-10 ani.

4. DobândaÎn practica bancară sunt cunoscute două modalităţi de calcul al acesteia:- dobânda simplă, uzuală pentru creditele pe termen scurt, care în acest context,

este înţeles strict un an sau sub un an:

D = C × d × zT

În care:z = numărul de subperioade anuale ce exprimă durata scadenţei (de regulă zile);T = numărul de diviziuni în care se împarte anual (365)D = dobândaC = creditd = rata dobânzii- dobânda compusă, uzuală pentru creditele peste 1 an şi pentru care dobânda se capitalizează (se adaugă la capital), fiind plătită o singură dată integral la scadenţa multianuală:

Ct = C × (1 + d)t

D = Ct – C = C ×[(1+d)t – 1]

Unde:Ct = suma ce trebuie rambursată la scadenţă, în situaţia în care scadenţa este unică;t = durata scadenţei exprimată în ani.

5. Consimţirea tranzacţiei – adică devenirea efectivă a creditului, înseamnă că suma de bani reprezentând creditul a intrat în posesia debitorului.

86

Consimţirea tranzacţiei poate fi de tip unic atunci când, în raportul de credit, ea intervine o singură dată, sau de tip credit deschis, atunci când creditorul oferă un credit de un volum convenit cu debitorul, iar aceasta ia în folosinţă părţi ale acestui credit, la diferite intervale de timp, în funcţie de nevoi.

6. Consemnarea este acea trăsătură a raportului de credit potrivit căreia respectivul raport este obiect al unui înscris care îl atestă în ceea ce are el esenţial: identificarea creditorului şi debitorului, suma, data emiterii, scadenţa.

7. Transferabilitatea este acea trăsătură a raportului de credit potrivit căreia un creditor poate transfera / vinde drepturile sale decurgând dintr-un astfel de raport.

4. Instrumente de credit

Instrumentele de credit sunt înscrisuri care atestă existenţa unei relaţii de credit. Nu au valoare în sine (proprie sau intrinsecă), ci sunt doar un simbol acceptat pentru a face plăţi. Se mai numesc titluri de credit.

Legat de sfera de creditare, sunt uzuale cambia şi formele ei de bilet la ordin, poliţă, trată şi warant (în cazul creditului comercial), bilet de bancă şi cec (în cazul creditului bancar), obligaţiune, bon de tezaur, certificat de depozit (în cazul creditului obligatar).

Cambia – este un titlu de credit ce atestă obligaţia de a se plăti sau de a se face să se plătească la scadenţa menţionată suma înscrisă în titlu.

Biletul la ordin - este cambia cu doi participanţii:- trasul, cel ce-şi asumă obligaţia de plată; el este emitentul, adică subscriitorul

biletului, respectiv cel care îşi creează o obligaţie, adică are o datorie faţă de beneficiar, pe care trasul o va plăti;

- beneficiarul, cel care va încasa la scadenţă suma menţionată în bilet, cel ce şi-a asumat o creanţă, a fost de acord ca partenerul său de afaceri să-i rămână dator.

În circuitul biletului la ordin, intervin pe lângă cele două părţi, şi băncile prin care părţile îşi derulează încasările / plăţile.

Circuitul scoate în evidenţă atât fluxurile reale generatoare de obligaţii / creanţe cât şi fluxurile monetare.

87

Fig.1. Circuitul biletului la ordin

Biletul la ordin mai conţine un element de confirmare şi unul de garantare. Confirmarea este făcută prin semnătura emitentului, datată şi însoţită de menţiunea „văzut”. Garantarea este făcută de un terţ, care îşi asumă obligaţia de a plăti la scadenţă, în caz că emitentul este în imposibilitate de plată. Terţul garantează prin semnătură, specificând pentru cine a semnat.

Trata, sau poliţa, este o cambie cu trei participanţi:- trasul, cu aceeaşi poziţie ca în cazul biletului la ordin, dar care nu-şi mai

asumă singur obligaţia de plată, ci este pus / chemat să plătească de către cineva faţă de care are o datorie bănească;

- beneficiarul, cu aceeaşi poziţie ca în cazul biletului la ordin, dar care nu a avut o relaţie directă de afaceri cu trasul, ci cu persoana căruia acesta îi este dator;

- trăgătorul este simultan datornic faţă de beneficiar şi creanţier faţă de tras, având cu amândoi relaţii directe de afaceri; el plăteşte datoria faţă de beneficiar, cu datoria pe care trasul o are faţă de el; este emitentul poliţei.

În circuitul tratei, participă în afara celor trei părţi şi băncile trasului şi beneficiarului.

În poliţă se menţionează suma de plată, data emiterii, scadenţa şi locul plăţii, datele de identificare ale trasului (nume, adresă, număr de cont, banca unde este deschis contul, numele beneficiarului plăţii).

De asemenea, mai există un element de confirmare, unul de acceptare şi unul de garantare. Confirmarea o face trăgătorul prin semnătură şi prin precizarea unor date de identificare (nume, adresă). Acceptarea o face trasul prin semnătură, precizarea numelui şi menţiunea „acceptat”. Garantarea se face similar biletului la ordin.

Warantul – este un document cu rol de efect comercial care atestă existenţa unui stoc de marfă într-un depozit şi în baza căruia banca poate oferi un credit pentru stoc. Din momentul în care warantul se andosează, adică se inscripţionează de către bancă pe recipisa warant (parte detaşabilă a warantului) creditul ce l-a oferit pentru stocul dovedit prin warantul respectiv, documentul devine titlu de credit şi intră în circuitul acestora (se include în portofoliul de active al băncii, poate fi scontat).

88

TRAS

BANCA EMITENTULUI

BENEFICIAR

BANCA BENEFICIARULUI

7

1

2

3 4

5

6

Legendă:flux realcircuit de documenteflux monetar

Biletul de bancă – este emis de banca de emisiune, în cupiuri diferite, ca titlu la purtător, fără termen de rambursare şi cu putere circulatorie. Este numit şi bacnotă.

Cecul – este o dispoziţie de plată dată de titularul unui cont / depozit bancar către respectiva bancă de a plăti o sumă de bani beneficiarului menţionat (cec nominal) sau celui ce se prezintă cu respectivul cec (cec la purtător). În cazul în care în cec se menţionează un cont în care trebuie făcută plata (cec virament) banca emitentului va face transferul de bani sub formă scripturală.

Pentru a evita folosirea ilegală a unor cecuri se foloseşte convenţia de barare a acestora (cec barat), prin care plata nu poate fi efectuată decât către o instituţie bancară.

Fig.2. Circuitul cecului

Emitentul şi-a deschis un cont / depozit la banca lui (circuitul 1) şi solicită acesteia să-i elibereze un carnet de cecuri (2). Emitentul se bucură de o prestaţie a beneficiarului (3) pe care o achită cu un cec (4). Beneficiarul prezintă cecul băncii sale (5) care i-l onorează (6) şi apoi îl remite băncii emitentului (7), care, la rândul ei, îl achită, după care îşi reconstituie disponibilităţile prin debitarea contului emitentului.

5. Componentele sistemului bancar

Componentele sistemului bancar pot fi individalizate dupa mai multe criterii,dar cel mai reprezentativ este cel al functiilor bancilor. Avand la baza acest criteriu se pot identifica trei tipuri de banci:

a) banci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al autorizarii lor de catre stat (de regula exista cate una in fiecare tara; exceptie sunt SUA,unde sunt autorizate 12 astfel de banci);

b) banci comerciale sau de depozit,care efectueaza multiple operatiuni bancare, dar mai cu seama constituirea de depozite, operatiuni in conturi curente ale agentilor economici si creditarea acestora;

c) banci specializate, care sunt abilitate numai pentru anumite operatiuni, limitandu-si functionalitatea. Pot fi incluse: institutii de depozit,institutii de creditare specializate, societati financiare, companii de investitii, case de economii, fonduri de pensii, de plasamente, s.a. Pentru clasificarea bancilor mai pot fi utilizate si alte criterii si anume:

- raza de implantare( la nivel territorial, ramura economica); - nivel de distributie(en gros- care efectueaza operatii de anvergura si cu

amanuntul- care au drept clientela intreprinderi mici si mijlocii, personae fizice); - statutul juridic(publice, private, cooperatiste, de ajutor reciproc).

89

EMITENT

BANCA EMITENTULUI

BENEFICIAR

BANCA BENEFICIARULUI

1 2 9

3

4

7

8

5 6

De altfel, sistemul bancar si componentele lui indeplinesc functii specifice in mecanismul economic:

a) colectarea depunerilor; b) gestiunea mijloacelor de plata; c) acordarea de credite; d) consultanta si diferite alte servicii.

6. Operatiunile pasive si active ale bancilor comerciale

Operatiunile pasive ale bancilor comerciale sunt operatiuni de mobilizare a resurselor banesti si de constituire a surselor de creditare. Cele mai importante dintre aceste operatiuni sunt: depozitele, rescontul si capitalul propriu.

Depozitele sunt o operatiune prin care banca primeste in pastrare pentru un anumit termen si in anumite conditii, o suma de bani de la un depunator. Banca poate utiliza aceste sume,in general, cu conditia de a le face disponibile la data convenita. Dupa natura si termenul lor depozitele pot fi: la termen si la vedere.

Depozitele la vedere sunt depozitele, de care depunatorii pot dispune in orice moment pentru a efectua din ele plati sau retrageri.

Depzitele la termen sunt depozitele, constituite pe un termen precizat, convenit intre deponent si banca, beneficiind de o remunerare mai buna datorita certitudinii mai ridicate pe care o are banca in utilizarea pentru creditare a sumelor astfel depuse. In mod curent aceste depozite se intalnesc sub forma conturilor de depozit pentru investitii si a conturilor de economii.

Rescontul este o operatiune prin care o banca ii cedeaza alteia o parte din portofoliu de active, in vederea obtinerii unor disponibilitati pe care sa le poata folosi pentru a acorda noi credite. Portofoliu de active este format din titluri ce atesta datorii pe care un tert le are fata de banca sau plasamente pe care aceasta le-a facut in titluri de stat, sau pur si simplu credite pe care banca le-a acordat unor clienti ai ei.

Capitalul propriu este operatiunea de creare a capitalului prin emisiunea de actiuni si prin acumularea profitului. Sumele rezultate din emisiunea de actiuni formeaza capitalul social folosit, de regula pentru finantarea dotarii bancii. Sumele acumulate din profit constituie fondurile de rezerva, create pentru diminuarea unor riscuri prin existenta unei acoperiri asiguratorii.

Capitalul propriu are o cota redusa in totalul resurselor bancii si nu participa decat simbolic la crearea surselor de creditare.

Operatiunile active ale bancilor comerciale Sunt operatiuni de creditare a activitatii economice, de utilizare a resurselor

mobilizate prin operatiunile pasive. Sunt mai diversificate decat cele pasive si sunt clasificate dupa obiect in: creditarea persoanelor particulare si plasamente. In cadrul operatiunilor active, cele mai frecvent intalnite sunt:

Scontarea, pensiunea, imprumutul cu gaj in efecte, avansurile in cont si creditele specializate.

Scontarea este operatiunea prin care o banca preia in sarcina un credit atestat printr-un efect commercial emis de un agent economic creditor.

90

Marimea scontului si a valorii actuale a titlului scontat se determina dupa relatia:

unde:S = scont;s = taxa de scont;VN = valoarea nominala a titlului scontat;z = numar de zile.

Scontarea este o operatiune prin care creditul comercial se transforma in credit bancar.

Pensiunea este operatiunea prin care agentul ce a scontat un efect commercial se angajeaza sa-l rascumpere el insusi la scadenta sau inainte de aceasta. Riscul cambiei este preluat astfel temporar de catre banca.

Imprumutul cu gaj in efecte Este operatiunea prin care banca acorda un credit primind in schimb un gaj in

efecte comerciale sau publice, sau in actiuni.Marimea creditului este sub nivelul valorilor nominale ale efectelor gajate.

Avansurile in cont Sunt o operatiune prin care banca efectueaza plati in contul unui client, pe baza

cecurilor emise de el, chiar in cazul in care acesta nu are disponibil. Pentru a putea face plata,banca acorda un credit “in avans”,adica fara a astepta o solicitare expresa din partea clientului sau. Acest credit se numeste overdraft. Deoarece, nu uzeaza de inscrisuri bancare pentru confirmarea lor, aceste credite sunt netransferabile, adica banca nu poate sa se recrediteze pe seama lor. Pentru a corecta acest neajuns, banca poate solicita clientului ei un billet la ordin pe care,eventual il poate sconta,recreditandu-se.

Credite specializate Sunt operatiuni de creditare intervenite in legatura cu situatii specifice, de o

anumita natura. Astfel de operatiuni se realizeaza prin produse bancare cum sunt: - creditul sezonier sau de companie - creditul pentru stoc garantat prin warrant - creditul de prefinantare, acordat de banca unui furnizor pentru livrari facute unui

beneficiar extern sau in cadrul unei licitatii publice. Banca va recupera creditul in momentul aparitiei in contul furnizorului a platii

efectuate de beneficiarul sau extern sau de catre institutia publica achizitoare.

91

Bibliografie obligatorie

Stroe Radu, Armeanu Dan, Finanţe ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura ASE, Bucureşti, 2004

Bibliografie selectiva Gherghina Rodica, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura

Renaissance, Bucuresti, 2005 Gherghina Rodica, Finante publice, Editura UTM, Bucuresti, 2008 Gherghina Rodica, Optimizarea si eficientizarea cheltuielilor pentru

educatie,Editura Universitara, Bucuresti,2009 Mosteanu Tatiana (coordonator), Finanţe publice, Editura Universitară,

Bucureşti, 2008; Stancu Ion (coordonator), Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2007 Văcărel Iulian (coordonator), Finanţe publice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2007 Vintila Georgeta, Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica

si Pedagogica, Bucuresti,2005

92