filothei sin agăi jipei, 300 de ani de la prima psaltichie...

Filothei sin Agăi Jipei, 300 de ani de la prima

Psaltichie Rumănească (1713-2013) şi procesul de

„românire” a cântărilor bisericeşti

Ion ISĂROIU*

Abstract: The present article highlights the personality of the

musician Filothei Jipa, who, 300 years ago (1713), wrote the first

Religious Music Book in Romanian language, entitled „Romanian

Psaltichie”, a manuscript now at the Romanian Academy Library,

code 61. For the first time, this manuscript was researched and later

on published in four volumes, between 1981 – 1992, by the famous

professor and byzantinologist, Sebastian Barbu – Bucur.

The „Romanization” process of religious music is presented since its

very beginning, in ancient times, until the last representative of this

long process, which lasted for more than 200 years, Ion Popescu

Pasărea.

The personalities of cultural and musical life are presented here,

personalities who contributed massively to the development of this

phenomenon, started with the first translations and printings,

realized by the deacon Coresi in Braşov.

Keywords: Filothei sin Agai Jipei and the process of

„Romanization” of religious singing.

* PhD. Candidate, Faculty of Orthodox Theology at University of Bucharest,

Bucharest, Romania. Contact: [email protected]


Psaltichie Rumănească (1713-2013)

40

Anul 2013 are o semnificaţie aparte pentru cultura

muzicală de sorginte bizantină în particular dar şi pentru cultura

muzicală românească în general, deoarece se împlinesc 300 de ani

de la prima carte de muzică scrisă în limba română. Cartea are ca

titlu Psatichia Rumănească şi a fost scrisă de un român, Filothei

Jipa, la anul 1713, tradusă din limba greacă în limba română. În

anul 1897, revista Biserica Ortodoxă Română nr. 31, publica un

studiu cu titlul Întâia carte de cântări bisericeşti in româneşte

cunoscută până acum, avându-l ca autor pe cunoscutul profesor şi

istoric ieşean Constantin Erbiceanu. În acest amplu studiu,

reputatul profesor relevă importanţa Psaltichiei Rumăneşti pentru

cultura şi arta muzicală românească şi prezintă cuprinsul

manuscrisului, dându-ne date importante despre Filothei sin Agăi

Jipei.2 Anul 1897 reprezintă prima semnalare a Psaltichiei de

către C. Erbiceanu, urmându-l alţi cercetători atraşi de importanţa

manuscrisului, cum ar fi: Nicolae Popescu, preotul şi savantul

Ioan D. Petrescu, Ion Bianu, George Breazul, Grigorie Panţiru,

Gheorghe Ciobanul, Gabriel Strempel, Titus Moisescu, Octavian

Lazăr Cosma, Sebastian Barbu-Bucur. Dintre toţi cei menţionaţi,

profesorul şi bizantinologul Sebastian Barbu-Bucur a studiat timp

de peste 25 de ani manuscrisul nr. 61 de la Biblioteca Academiei

Române, reuşind să-l publice, între anii 1981-1992, în patru

volume în colecţia Izvoare ale muzicii româneşti, cu următoarele

titluri: Catavasier, tom. VIIA, Bucureşti, 1981; Anastasimatar,

tom.VIIB, Bucureşti, 1984; Stihirar tom. VIIC, Bucureşti, 1986;

Stihirar-Penticostar, tom. VIID, Buzău, 1992.„Cercetările

insistente şi asidue asupra manuscrisului lui Filothei, de la

Biblioteca Academiei Române, i-au dat posibilitatea lui Sebastian

Barbu-Bucur de a descoperii răspunsuri valabile şi solid

1 Revista BOR, Bucureşti an XXI, 1897, nr. 3 (iunie), p. 292-304,apud

Pr. Conf. univ. dr. Florin Bucescu, Sebastian Barbu- Bucur şi restituirea

Psaltichiei rumăneşti, in Sebastian Barbu-Bucur la 75 de ani,

Arhiepiscopia Tomisului, 2005, p.17. 2 Pr. Con. Univ. dr. Florin Bucescu, op. cit.,p. 17

Ion ISĂROIU

.

41

documentate la o serie de întrebări care planau asupra autorului

operei menţionate, scrisă acum 300 de ani.”3 Evidenţiem faptul

că, cercetătorul Sebastian Barbu-Bucur a urmărit să atragă atenţia

şi specialiştilor din zona istoriei literare spre personalitatea unui

muzician care a excelat nu numai în arta muzicii, ci şi în

cultivarea limbii române. În acest sens, problema centrală pe care

o ridică manuscrisul lui Filothei de acum trei veacuri este cea a

„românirii” cântărilor, lucru esenţial la acea vreme atât pentru

cultura muzicală românească, cât şi pentru limba literară.

Importanţa acestui lucru se afirmă pe mai multe planuri, iar

abordarea lui oferă un exemplu de încadrare a spiritualităţii

româneşti în marele climat al ortodoxiei şi de perpetuare în

condiţiile vitrege ale istoriei noastre, a filonului cultural bizantin.

Domnia Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu, a fost deosebit de

importantă pentru renaşterea culturală şi artistică aŢării

Româneşti, care în perioada lui a devenit un important centru

cultural, nu numai politic, pentru sud-estul Europei şi Orientul

ortodox aflat sub stăpânirea musulmană. Din acest motiv, Sf.

Voievod „a dorit ca în Biserică să domine limba românească la

slujbe(…), asemenea şi cântarea din strane(…), pentru desfătarea

sufletească a credincioşilor”,4 astfel încât, din informaţiile pe care

le avem până acum, „ prima slujbă în întregime în limba

românească a avut loc în anul 1710.”5 Cuvântul „românire”, pus

sub semnul întrebării de unii cercetători, a fost „întrebuinţat

pentru prima dată de Anton Pann şi se referă în general la

procesul complex cultural istoric în care întreaga noastră viaţă şi

cultură şi-a dobândit atât un conţinut cât şi o formă de sine

3 Ibidem, pp. 18-19

4 Sebastian Barbu-Bucur, Acţiunea de “românire” a cântărilor psaltice

şi determinările ei social-patriotice.Filothei sin Agăi Jipei şi alţi autori

din secolul al XVIII-lea, în BOR, Anul XCVIII, nr.7-8, iulie-august,

1980, p.839. 5 Prof. Gh. Ciobanu, Musica bisericească la români, în BOR, Anul XC;

nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1972, p. 170.



42

stătătoare românească, iar în cazul cântărilor bisericeşti,

românirea indică acţiunea de tălmăcire sau de adaptare a

melodiilor bisericeşti greceşti la textul românesc deja tradus.”6 Se

poate afirma cu certitudine că procesul nu poate fi considerat

identic cu cel al traducerii textelor de cult, el fiind mult mai

profund, conturând pentru unele cântări ceva special pe care nu-l

mai întâlnim la popoarele ortodoxe din vecinătate, dar rămânând

în limitele muzicii de tradiţie bizantină. De aceea, traducerea

textelor cântărilor bisericeşti este doar o etapă în lugul proces de

„românire” al cântărilor, care s-a derulat pe o perioadă de peste

două sută de ani. Nu ne propunem să facem o etapizare a

procesului de românire a cântărilor, însă vom încerca să reliefăm

parcursul acestui proces în toată complexitatea lui, de la

începuturi şi până la ultimul reprezentant al acestui îndelungat

proces, Ion Popescu- Pasărea.Din cercetările întreprinse până

acum se cunoaşte faptul că la sfârşitul secolului al XV-lea şi

începutul secolului al XVI-lea este atestat începutul scrisului în

limba română. Astfel, Codicele Voroneţian, descoperit în anul

1871 la Voroneţ de Gr. Creţu, Psaltirea Scheiană, provenită din

biblioteca lui Sturza Scheianu(la sfârşit cuprinde câteva cântări: a

lui Moise, a Sfintei Fecioare, rugăciunea Anei mama lui Samuil),

Psaltirea Voroneţiană, descoperită de pr. Simeon Florea Marian

în 1882 la Voroneţ şi Psaltirea Hurmuzaki, donată Academiei de

Eudoxiu Hurmuzaki, reprezintă cele mai vechi copii după

traducerile româneşti ale Sf. Scripturi7. Cercetătorii au constatat

că din punct de vedere fonetic textele au ca particularitate

rotacismul, adică prefacerea lui n intervocalic în r în cuvinte de

origine latină. Din analiza acestor texte se poate concluziona că,

deşi sunt traduse într-o limbă greoaie cu multe elemente străine,

ele stau la baza traducerilor ulterioare ale cărţilor Sf. Scripturi, dar

6 Sebastian Barbu-Bucur, op.,cit.,p.839.

7 Preot prof. dr. Mircea Păcurariu,Istoria Bisericii Ortodoxe Române,

vol.I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1980, p.499.

Ion ISĂROIU

.

43

şi la baza limbii române literare de mai târziu. Probabil, textele

româneşti trebuie să fi existat înaintea celor despre care avem

astăzi cunoştinţă, ele însă s-au pierdut. A. Lambrior în 1881

spunea că „ românii au scris în toate timpurile limba lor”.8 Totuşi,

primele texte tipărite în limba română, secolul XVI, reprezintă un

fenomen cultural de anvergură, ce trebuie pus în legătură şi cu

dezvoltarea relaţiilor comerciale care au dus la stabilirea unor

legături mai strânse între cele trei provincii româneşti. În acest

sens, traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română

este declanşată de diaconul Coresi la Braşov, tipărind între anii

1559-1580, 11 cărţi religioase cu o largă răspândire printre

români. El este succesorul celor trei corifei ai tiparului, Macarie,

Dimitrie Liubavici şi Filip Moldoveanul, originar din Târgovişte,

învăţând meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici.

Cercetările mai noi au stabilit că Diaconul Coresi nu a adus cu

sine slovele cirilice ale tipografiei din Târgovişte ci, la Braşov, a

fost nevoit să-şi confecţioneze altele noi.9 Mişcarea de înnoire a

vieţii spirituale a românilor se concretizează începând cu

realizările acestui mare tipograf, constând în traducerea şi

tipărirea de lucrări fundamentale pentru consacrarea limbii

literare, fapt care a condus nemijlocit la afirmarea cântărilor

bisericeşti cu text înţeles de români. „ Din bogata serie de

tipărituri coresiene în limbile română şi slavonă evidenţiem ca

valoroase în privinţa afirmării cântării sacre Octoih(1556-1557),

Triod-Penticostar(1558) etc. şi ilustrăm cu Octoih I şi II (1574-

1575), scos din porunca lui Alexandru Mircea II Domnul Ţării

Româneşti, lucrare aflată în Biblioteca din Şcheii Braşovului”10

Din toate informaţiile pe care le avem până acum nu putem să

8 Lambrior, A., Îndreptariu, în:Convorbiri literare, Iaşi, 15, 1881, p.127,

apud, Sebastian Barbu-Bucur, Filothei sin Agăi Jipei Psaltichie

Rumănească I Catavasier, Bucureşti, 1981, Editura Muzicală, p.43. 9 Preot prof. Mircea Păcurariu, op.cit., p.524

10 Vasile Tomescu, Muzica Renaşterii în spaţiul cultural românesc,

Editura Muzicală, 2006, Bucureşti, p. 11.



44

avansăm o dată exactă a începutului cântării în limba română. Tot

ceea ce s-a afirmat până în present constituie mai mult deducţii

bazate pe relevanţa manuscriselor aflate în fondurile bibliotecilor

din mănăstirile româneşti şi mai ales în Biblioteca Academiei

Române. La Braşov, de exemplu, s-a citit mai întâi în româneşte

Evanghelia şi Apostolul, Crezul şi Tatăl nostru, şi s-au ţinut cele

dintâi predici în care se tălmăceau evangheliile.11

Dar pătrunderea

limbii române în biserică nu a însemnat în egală măsură şi

pătrunderea cântării în aceeaşi limbă, mai ales în mănăstiri şi în

catedrale. Avem mărturii elocvente că în a doua parte a secolului

al XVII-lea se cânta la o strană greceşte şi la cealaltă slavoneşte.12

Cântările de slujbă s-au practicat multă vreme în formă orală.

Reconstituirea integrală a manuscriselor a cuprins textele

cântărilor traduse în limba română. De aici se poate afirma

prioritatea manuscriselor faţă de tipărituri, indiferent că este vorba

numai de texte sau de texte însoţite de muzică. Prima carte de

strană introdusă în şcoala din Schei este Octoihul mic, transcris de

Oprea Diacul, la Braşov, în 1570, iar între anii 1640 şi 1644

transcris de Popa Mihai13

la aproape un secol, ne atestă faptul că,

în mod sigur, la această şcoală s-a cântat multă vreme în

româneşte. Menţiuni de cântare în limba română în cele două

Provincii, Ţara Românească şi Moldova, apar mai târziu, spre

sfârşitul secolului al XVII-lea. Astfel, Constantin Erbiceanu

afirmă că pe la anul 1649 se afla în uz un Octoih după care s-a

cântat în mod practic mult timp în limba română.14

Acest lucru îl

11 Cîndea ,Spiridon, Primul liturghier românesc, tipărit în M. A. , 4,

sept.-oct. 1959, nr. 9-10, p. 762, apud, Sebastian Barbu-Bucur, op. cit.,

p. 44. 12

Demetriu Cantemir, Descrierea Moldaviei, Bucureşti, 1875, p. 170. 13

Vasile Vasile, Istoria Muzicii Bizantine şi evoluţia ei în spiritualitatea

românească, vol. II, Bucureşti, Editura Interprint, 1997, p.136. 14

Erbiceanu Constantin, Manuscripte de psaltichie din Biblioteca

Seminarului Veniamin,în: Revista Teologică, Iaşi, 5 nr. 19, 31 august,

1866, p. 149.

Ion ISĂROIU

.

45

îndreptăţeşte pe bizantinologul Vasile Vasile să susţină pe bună

dreptate că, „o primă etapă a procesului de românire aparţine

cântării orale în limba poporului”.15

În jurnalul său de călătorie,

Paul de Alep, care a însoţit pe patriarhul Macarie de Antiohia

între anii 1654şi 1658 în Moldova şi Ţara Românească,

semnalează cântarea bilingvă, spunând: ” în ziua de Paşti Canonul

Învierii a fost cântat pe psaltichie foarte plăcut, în strana dreaptă

greceşte, iar la strana stângă româneşte”.16

Treptat, treptat, limba

română a început să ia locul celei slavone în timpul domnitorilor

Matei Basarab şi Vasile Lupu. După diaconul Coresi, primul care

îşi dă seama cât de dăunătoare este săvârşirea cultului în slavonă,

este Şerban Vodă Cantacuzino. Această limbă folosită în cultul

liturgic nu era înţeleasă nici de preoţi nici de popor. În sensul

acesta el tipăreşte Evanghelia şi Apostolul (1682-1683) în limba

română, o limbă impecabilă, aşa cum reiese şi din predosloviile

Evangheliei din 1682. În celebra lucrare, Descrierea Moldovei, 17

marele cărturar şi domnitor Dimitrie Cantemir afirmă că înainte

de el şi chiar în timpul lui se obişnuia ca la curtea domnească să

cânte în strana dreaptă, corul cântăreţilor moldoveni,iar la strana

stângă, corul cântăreţilor greci, în ambele limbi. În această

perioadă, în Ţara Românească, Sf. Voievod Constantin

Brâncoveanu înconjurat de mari cărturari străini şi pământeni a

iniţiat un vast plan de înflorire a culturii româneşti, domnia lui

constituind o epocă de renaştere culturală şi artistică, Ţara

Românească devenind un important centru politico- cultural

pentru sud- estul Europei şi Orientul creştin ortodox. În timpul

domniei lui se tipăresc numeroase cărţi atât pentru nevoile

românilor, cât şi pentru lumea greacă orientală. Astfel, „ numărul

şcolilor sporeşte şi funcţionează cinci tipografii: la

15 Vasile Vasile, Op. cit., p. 136

16 Vintilescu Petre, Poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea

bisericească, Bucureşti, 1937, p. 246. 17

Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura D.M.Pipidi,

Bucureşti, 1973, p. 229.



46

Bucureşti(1678), la Buzău (1691), Snagov (1696), Râmnic(1705)

şi Târgovişte(1708), în care, între anii 1690- 1716, s-au tipărit 31

de cărţi greceşti şi 49 cărţi în alte cinci limbi, Brâncoveanu a

dorit ca în biserică să domine limba românească la slujbe /…/,

asemenea şi cântarea din strane /…/, pentru desfătarea sufletească

a credincioşilor, ”18

astfel încât, din câte se ştie, „ prima slujbă în

întregime în limba românească a avut loc în anul 1710”.19

Prin

înfiinţarea de şcoli speciale în care să se înveţe limba română,

Domnitorul martir a contribuit la românirea muzicii psaltice,

înţeleasă atât de popor cât şi de cler. Epoca brâncovenească a

contribuit pe de o parte la desăvârşirea introducerii în limba

română în biserică, iar pe de altă parte la trainica fixare a limbii

române literare, prin mulţimea de cărţi tipărite. Înconjurat de

umanişti şi cărturari, precum, stolnicul Constantin Cantacuzino,

mitropolitul Antim Ivireanu, episcopii Mitrofan şi Damaschin de

la Buzău, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, cronicaru Radu

Popescu, etc., în acest proces creator de cultură s-a încadrat şi

Filothei sin Agăi Jipei, un cărturar deosebit de talentat, protopsalt,

teolog, filolog, caligraf, miniaturist, care în manuscrisul său

muzical intitulat Psaltichie rumănească, face un portret reuşit al

domnitorului Constantin Brâncoveanu. Astfel, şcoala muzicală

brâncovenească, era reprezentată mai ales de către Filothei,

protopsalt al mitopoliei, a cărui lucrare fundamentală Psaltichia

rumănească, marchează un moment esenţial în muzica

românească, ea atestând cântarea în limba română şi existenţa

18 Şt. Meteş, Şcolile de muzică şi cântare bisericească din Iaşi( 1558 )

şi Bucureşti( 1711- 1823) şi românii din Transilvania, în MA, Sibiu, 10

( 1965) , nr. 7-8, p. 513, apud, Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală

de tradiţie bizantină pe teritoriu României în sec.XVIII şi începutul

sec.XIX şi aportul originar al culturii autohtone, Editura Muzicală,

Bucureşti, 1989, p. 94. 19

Nifon Mitropolitul, Tipic bisericesc, Bucureşti, 1885, p.VIII, apud,

Sebastian Barbu-Bucur, Op., cit., p. 94.

Ion ISĂROIU

.

47

unei şcoli organizate de muzică în româneşte.20

Păstrarea acestei

importante lucrări în copii cum sunt, Ms. rom. 4020 din

Biblioteca Schitului Prodrom de la Muntele Athos, Grecia,

Anastasimatarul de la Cluj, Ms. rom. 1106, demonstrează aria de

răspândire şi desigur de valorificare; predilecţiile autorului

antologiei sunt ilustrate în sens estetic de compoziţii printre care

Canonul Floriilor, scris „ pre glasul cel rumănesc că iaste mai

lesne şi mai frumos”, cf. ff.54v-55r,21

iar în sens afectiv de

includerea aici a unor cântări dedicate domnitorului. 22

Cu o

pregătire temeinică în domeniul teologic şi filologic şi mai cu

seamă în domeniul muzical acumulată în ţară şi la Muntele Athos,

Filothei Jipa realizează prima şi cea mai cuprinzătoare operă

muzicală bisericească românească. El este primul care s-a

încumetat să facă o carte de psaltichie în limba română, adaptând

textele româneşti la melodiile tradiţionale bizantine şi invers.

Cartea de psaltichie elaborată de Filothei, se găseşte în manuscris

la cota nr. 61 de la Biblioteca Academiei Române şi este

terminată de scris la 24 decembrie 1713, fiind prima carte cu

neume muzicale psaltice, în limba română, cunoscută până acum

pe teritoriul României. „ Manuscrisul lui Filothei are 259 folio şi

cuprinde aproape toate slujbele din timpul anului (1255 cântări),

după cum urmează: Catavasiile (f.8r- 67v), troparele, condacele şi

cu hvalitele fiecărui praznic împărătesc; rânduiala utreniilor şi a

celor trei liturghii (f. 45r- 56v), irmoase veselitoare, urmate de

polihronii şi cântări în cinstea domnitorului, mitropolitului şi a

marilor demnitari (f. 54v- 58r) ; Paraclisul (text f. 61r- 65r) ; o

gramatică a psaltichiei vechi, foarte sumară (f. 68r- 70v) ;

Anastasima (f. 71r- 113r) ; Antologhionul (f. 114r- 226v) şi

Penticostarul (f. 227r- 255r), sfârşind cu Rugăciunea lui Filothei

pentru Constantin Brâncoveanu (f. 255v), la care se adaugă, la

20 Sebastian Barbu-Bucur, Filothei…..CatavasierI, p. 52.

21 Cf. Ms. rom. Nr. 61 BAR

22 Vasile Tomescu, Muzica secolului luminilor în spaţiul spiritual

românesc, Editura Muzicală, Bucureşti, 2008, p. 14.



48

începutul manuscrisului, Anixandarele lui Iosif Protopsaltul de la

Mănăstirea Neamţ, iar la sfârşit o Doxologie a lui Balaş preotul

ţăringrădeanul (f. 256r- 258r), scrise mai târziu de altă mână.”23

În Prefaţa manuscrisului, autorul scoate în relief acţiunea de

românire a cântărilor, pentru că Filothei a tălmăcit „ pre a noastră

de ţară şi de obşte limbă” (f. 5-7v), scriind această carte la

îndemnul Mitropolitului Antim Ivireanul. Manuscrisul a

reprezentat un viu interes pentru evoluţia culturii noastre

muzicale, deoarece în ultimele decenii aproape toţi muzicologii

care s- au ocupat de muzica românească medievală, s- au aplecat

câte puţin asupra acestui monument muzical. Graţie unei munci

asidue şi exemplare de peste 25 de ani, a profesorului, dirijorului

şi bizantinologului Sebastian Barbu – Bucur, monumentala

lucrare a lui Filothei sin Agăi Jipei vede lumina tiparului la

aproape 300 de ani de la apariţia ei, restituind culturii muzicale

româneşti o operă de certă valoare. În acest sens, strana

românească dispune de traducerea în limba română a celor mai

importante cântări ale principalelor slujbe ortodoxe, însoţite de

notaţia corespunzătoare, iar urmărirea paralelă a textului de la

Vecernia Mare, Doamne strigat-am…, din Psaltirea slavo-

română a Diaconului Coresi, din Psaltirea Mitropolitului

Dosoftei, din Psaltirea Scheiană, din Psaltichia rumănească şi din

Catavasierul din 1970, ni se pare convingătoare pentru

evidenţierea evoluţiei limbii literare în cântarea cultică pe terenul

a două secole. Pentru a întări ideea de repere literare constituite

din textele cântate, bizantinologul Vasile Vasile, citându-i pe

Bianu Ioan şi Hodoş Nerva, adaugă un text, din Octoihul mic, din

stihira I a glasului I: „Rugăciunile noastre cele de seară primeşte-

le, Sfinte Doamne şi ne dă nouă iertare păcatelor, că Tu însuţi eşti

Cel ce ai arătat în lume învierea.”24

În procesul de românire la

23 Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală….p. 96.

24 Bianu, Ioan şi Hodoş, Nerva, Bibliografie românească veche, vol. I ,

Bucureşci, Ediţiunea Academiei Române, 1903, p. 462, apud, Vasile

Vasile, Op., cit., p. 143.

Ion ISĂROIU

.

49

Filothei sin Agăi Jipei întâlnim mai multe feluri de cântări, ceea

ce înseamnă un process foarte complex şi laborios, lucrare ce nu

poate fi realizată decât de un bun filolog şi teolog dublat de un

iscusit muzician, calităţi excepţionale pe care le găsim din plin în

persoana lui Filothei. Toate categoriile de cântări din Psaltichia

lui Filothei cum ar fi: cântări reproduse după originalele greceşti,

cântări în care Filothei s-a abătut de la originalul grecesc, cântări

alcătuite de Filothei după prototipul grecesc şi cântări alcătuite

din îmbinarea tuturor procedeelor, relevă faptul că expresia

„tălmăcit-am”, în concepţia lui Filothei, nu era aceea de simplă

traducere ci presupunea o acţiune complexă, de adaptare la

însuşirile limbii şi gândirii româneşti, respectând în traducerea sa

melosul vechilor cântări aşa cum a fost întocmită de psalţii şi

protopsalţii vechi recunoscuţi de Biserica Ortodoxă.25

Vieţuitor al

Sf. Munte, Filothei a avut nobila intenţie ca în biserică să se audă

şi să se înţeleagă cântările în limba română, deoarece elementul

grecesc era foarte puternic iar cântările liturgice nu erau nici

traduse nici puse pe note psaltice. Fără intenţia de a face o

românire deplină el traduce din limba greacă 1193 melodii,

aproape tot ceea ce este necesar stranei, având acceptul şi

protecţia domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a mitropolitului

Antim Ivireanu. Distinsul bizantinolog Sebastian Barbu-Bucur

care a studiat cu minuţiozitate opera lui Filothei Jipa 26

a

identificat, prin metoda analizei comparate, cel puţin cinci mari

categorii de cântări, în cadrul cărora putem observa multiple

modalităţi de românire, cum ar fi:

25 Sebastian Barbu-Bucur, Mihalache Moldovlahul I Anastasimatar,

Bucureşti, 2008, Editura Muzicală, p.27 26

Sebastian Barbu-Bucur în primul volum, Catavasier, publicat în anul

1981, între paginile 65- 81, face o analiză comparată a cântărilor lui

Filothei cu originalele greceşti, utilizând mai multe manuscrise greceşti

(ms.gr. 1096, ms.gr. 762, ms.gr. 832, ms. gr. 564 ), folosindu- se de 24

exemple muzicale.



50

Cântări reproduse după originalele greceşti aidoma, cu

număr de silabe identic sau puţin diferit, ale căror texte au putut fi

traduse cuvânt cu cuvânt, cu topica identică, pe care le găsim

scrise în stilul papadic, stihiraric şi irmologic.

Cântări în care Filothei s-a abătut de la originalul grecesc,

încercând o uşoară adaptare a prozodiei muzicale la textul

românesc, mai ales la cele scrise în stilul irmologic şi stihiraric,

cu traducere cuvânt cu cuvânt, topică identică şi cu număr de

silabe sensibil diferit (3- 6 silabe mai mult în limba română).

Imnuri alcătuite de Filothei după prototipul grecesc „mai pe

scurt”, după expresia sa, pentru a corespunde necesităţilor slujbei

eclesiastice româneşti.

Îmbinarea tuturor procedeelor mai sus enunţate, aplicate

acelor cântări al căror text este tradus cuvânt cu cuvânt sau liber,

cu număr de silabe egal, mai mic sau mai mare, cu topică identică

sau diferită.

Creaţii proprii cu conţinut laic şi cu conţinut religios,”

Catavasiile Floriilor, fiind primele compoziţii româneşti, scrise

pe note, aparţinând Bisericii noastre Ortodoxe, cunoscute până

acum.”27

Opera muzicală realizată de Filothei sin Agăi Jipei a fost

promovată, cultivată şi răspândită de psalţii şi protopsalţii din

cadrul Mitropoliei Ungro- Vlahiei, ulterior copiată şi utilizată şi

în alte zone ale ţării,confirmându- se părerea unanim valabilă că

muzica lui Filothei s-a cântat în toate provinciile româneşti.

Anastasimatarul lui Filothei, s-a transmis în întregime, poate cu

mici modificări neesenţiale, în mai multe manuscrise, aşa cum ar

fi de pildă manuscrisul românesc nr. 1106 din Biblioteca Centrală

Universitară din Cluj-Napoca, scris înainte de anul 1745. 28

Cu

privire la Catavasiile Stâlpărilor (Foriilor) , cercetările

întreprinse până acum duc la concluzia că melodia acestui canon

27 Sebastian Barbu-Bucur, op., cit., p.78

28 Idem, Acţiunea de “românire”a cântărilor psaltice…., în BOR, Anul

XCVIII, nr. 7- 8, iulie-august, 1980, p.843.

Ion ISĂROIU

.

51

nu mai circulă la nici un popor, dovadă în plus că aparţine lui

Filothei. Din exemplul de mai jos (Ex.nr. 1, a, b, c,), transcris şi

analizat de Sebastian Barbu -Bucur29

, se observă repetarea

permanentă a unor fragmente melodice cu cadenţe perfecte şi

finale pe do, pe re şi pe fa. Cadenţele perfecte şi finale, dovedesc

că nu este vorba de un glas IV obişnuit, iar cursivitatea melodiei,

caracterul său silabic şi ritmul, apropiate de cele din folclor,

amintesc de vechile colinde româneşti. „De altfel, influenţa

muzicii populare asupra cântării bisericeşti româneşti se face

simţită în Canonul Buneivestiri încă din secolul al XVII- lea,”30

(Ex. nr.2). Formulele melodice arhaice din Canonul Floriilor,

înrudite cu cele din folclorul românesc, cu multe accente nefireşti

ale cuvintelor care s-au impus de-alungul veacurilor pătrunzând

definitiv în biserică, s-au făcut atât de iubite, încât ziua în care

sunt cântate, adică Floriile, este aşteptată cu multă bucurie de

cântăreţii instruiţi.31

În concluzie, românirea cântărilor realizată

de Filothei a fost un proces extrem de complicat şi anevoios şi nu

o simplă aşezare a textului românesc în locul celui grecesc,

complexitatea constând mai ales în adaptarea la însuşirile limbii şi

gândirii româneşti. Psaltichia rumănească a lui Filothei

marchează de fapt prima mare etapă a românirii cântărilor,

inaugurând o nouă fază a acestui amplu şi anevoios proces de

românire care începe cu Şărban „Protopsaltul Ţării Româneşti,”

născut în jurul anilor 1675-1678. 32

Macarie Ieromonahul îl

29 Sebastian Barbu –Bucur, Filothei sin Agăi Jipei Psaltichie

rumănească I Catavasier, p. 78. 30

Pr. I.D. Petrescu, Ėtudes de palėographie musicale byzantine,

Bucarest, 1967, p. 130, apud, Prof. Gh. Ciobanu, Muzica bisericească la

români, in: BOR, Anul XC, nr. 1-2 ianuarie – februarie, 1972, p. 171. 31

Sebastian Barbu –Bucur, Op. cit., p. 79. 32

Cel care s-a ocupat în mod cu totul special de viaţa şi activitatea

muzicală a acestui mare protopsalt a fost renumitul bizantinolog

Sebastian Barbu –Bucur, în teza sa de doctorat intitulată Cultura

muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII ăi



52

pomeneşte pe Şărban printre cei care au luptat pentru „românirea

cântărilor”, traducând din greceşte sau creând direct în limba

română, alături de Arsennie Ieromonahul Cozianul şi Calist

protopsaltul Mitropoliei din Bucureşti, ale căror osteneli ”au

p(i)erit „ dimpreună cu moartea lor”. 33

De la Şărban protopsaltul

ne-a rămas foarte puţin:„troparul pentru ucenici” al lui Hrisafi

glas 8, ale cărui cuvinte „sunt aşezate de întâiul cântăreţ al meu

Dascăl Şerban”, aşa cum va nota Duma Braşoveanu în

manuscrisul nr. 4305 din Biblioteca Academiei Române,

Catavasiile Floriilor, glas III, precum şi o Doxologie, „ facerea lui

Neon Patron Gherman, iar în limba rumănească de Şărban

Dascălul”,34

(Ex. Nr.3). Deoarece Şărban a promovat muzica

românească a lui Filothei, se presupune că el a fost ucenicul

acestuia. „Titlul suprem de protopsalt al Curţii domneşti, atestat

de Macarie Ieromonahul în Prefaţa Irmologhionului, este apoi

extins în diferite manuscrise, unde este prezentat în această

calitate, fiind considerat personalitatea cea mai reprezentativă a

epocii.”35

Catavasiile din Duminica Stâlpărilor au atras atenţia

tocmai pentru contradicţia pe care o cuprind. Macarie spune, că

ele sunt pe „glas bulgăresc”, dar în realitate ele reprezintă un

reper al procesului de românire.36

Bizantinologul Gheorghe

Ciobanu, într-un studiu amplu şi bine documentat despre Canonul

Stâlpărilor alcătuit de Dascălul Şărban, 37

afirmă că acest Canon

al Floriilor este creaţia lui Filothei făcută în limba română, iar

începutul secolului XIX şi aportul original al culturii autohtone,

publicată în Editura Muzicală, Bucureşti, 1989, p.p.202-216. 33

Sebastian Barbu Bucur, Op. cit., p. 215. 34

Macarie Ieromonahul, Irmologhion sau Catavasier musicesc, Viena,

1823, p. IV. 35

Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine…, p. 71. 36

Vasile Vasile, Op. cit., p. 72 37

Gheorghe Ciobanu, Originea Canonului Stâlpărilor alcătuit de

Dascălul Şărban, în: Mitropolia Olteniei, nr. 5-8, mai-august, 1970,p.

778-787.

Ion ISĂROIU

.

53

toate celelalte variante inclusiv „alcătuirea” dascălului Şărban,

sunt inspirate din aceasta. Dăm mai jos un exemplu din

Catavasiile Floriilor, glas III, în transcrierea lui Sebastian Barbu –

Bucur,38

(ex. nr. 4). După Şărban, cel care continuă nobila acţiune

de românire a cântărilor, este Ioan sin Radului Duma Braşoveanu

cunoscut ca făcând parte dintr-o familie braşoveană renumită de

cântăreţi de strană şi dascăli de şcoală şi cu o temeinică tradiţie

cărturărească.39

În anul 1751 el termină de scris voluminoasa sa lucrare,

intitulată sugestiv Psaltichia românească, pe vremea

domnitorului Ioan Grigorie Ghica şi a Mitropolitului Neofit.

Datorită faptului că lupta grecilor împotriva românirii cântărilor

luase amploare, iar politica fanariotă a ridicat tot felul de greutăţi

în calea traducerii din greceşte, mergând până la defăimarea

limbii române, Duma Braşoveanu arată importanţa şi necesitatea

cântării psaltice chiar în predoslovia lucrării sale demonstrând, cu

texte noutestamentare, că fiecare popor poate cânta în limba sa.

Bizantinologul Sebastian Barbu-Bucur, studiind comparativ

piesele din manuscrisul lui Duma Braşoveanu cu cele din

manuscrisul lui Filothei constată identitatea absolută la

majoritatea cântărilor cuprinse în cele două psaltichii, chiar dacă

Duma nu menţionează în manuscrisul său că ar fi o copie.40

Manuscrisul lui Ioan Duma demonstrează faptul că, muzica

psaltică din sec. al XVIII-lea a fost cântată nu numai în Ţara

Românească ci şi în Transilvania, fiindcă Duma Braşoveanu a

promovat aceeaşi muzică pe care o cântase Bucur Grămăticul la

Sâmbăta de Sus, între anii 1759-1775. La rândul său, Constantin

Ftori psalt la Râmnic, în 1767 termină de scris un Antologhion

românesc de 339 folio, ce se află în Biblioteca Academiei

Române la nr. 2219 şi care cuprinde slujba din perioada Mineiului

38 Sebastian Barbu –Bucur, Cultura muzicală…p. 212-214.

39 Macarie Ieromonahul, Op. cit., p. IV

40 Sebastian Barbu –Bucur, Acţiunea de “românire”a cântărilor…p.

844.



54

şi a Penticostarului. Manuscrisul este o copie identică a unei părţi

însemnate din manuscrisul lui Filothei Jipa, cu mici deosebiri,

dovedind faptul că în a douo jumătate a sec. al XVIII-lea se

cântau cântările lui Filothei.41

Tot în anul 1767, Mihalache

Moldovlahul, a tălmăcit la Bucureşti Anastasimatarul în limba

română. Această lucrare are o deosebită importanţă pentru

muzicologia românească fiind cel mai complet Anastasimatar, cu

notaţie cucuzeliană şi hrisantică. Renumitul bizantinolog

Sebastian Barbu-Bucur,42

a descoperit în anul 1982 în Biblioteca

Mănăstirii Marea Lavră din Muntele Athos originalul

Anastasimatarul lui Mihalache Moldovlahul, care a circulat în

două copii(551 şi 578 BAR), pe care l-a publicat în anul 2008, în

Editura Muzicală.

Începând cu Mihalache Moldovlahul, s-a declanşat cea de-a

„doua etapă din prima fază a românirii cântărilor, pentru că la el

nu mai este vorba de o aşezare a cuvintelor româneşti în locul

celor greceşti sub note psaltice, de o simplă adaptare a textului la

muzică sau a muzicii la text, ca până acum, când modificările

muzicii în cele mai multe cazuri erau neesenţiale, ci este vorba de

o linie melodică prelucrată şi adaptată la textul românesc,

aparţinând autorului, în care se păstrează scara, cadenţele şi

stilul.”43

Pe mai multe manuscrise din Moldova, Mihalache este

consemnat ca psalt, cu numele de Moldoveanu, Ieşanu, iar apoi

devine Moldovlahul prin activitatea desfăşurată în Muntenia.

Reconstituirea activităţii lui a fost îngreunată în primul rind de

faptul că opera sa capitală, a fost considerată pierdută. Nu

cunoaştem prea multe date despre Mihalache. Ştim că la anul

1784 este confirmat şi în calitate de cântăreţ la Şcoala de la Sf.

Sava, numit de domnitorul Mihai Şuţu. 44

Anastasimatarul lui

Mihalache Moldovlahul este cel mai complet Anastasimatar din

41 Ibidem, p.845 ; idem, Mihalache Moldovlahul…p. 32.

42 Sebastian Barbu-Bucur, Mihalache Moldovlahul…, p.18

43 Sebastian Barbu –Bucur, Acţiunea de românire…, p.846

44 Vasile Vasile, Istoria Muzicii Bizantine…p. 75

Ion ISĂROIU

.

55

câte avem. Iată câteva exemple care demonstrează acest lucru:

Stihurile de la Doamne strigat-am sunt zece şi nu şapte ca în

Anastasimatarul lui Victor Ojog, sau patru ca în Anastasimatarul

uniformizat din 1953. 45

Cele şapte stihiri ale învierii din Octoih,

după cum menţionează Sebastian Barbu-Bucur,46

sunt completate

fără note muzicale cu trei stihiri Anatolice sau cu stihiri ale zilei

din Minei, iar cele şapte stihiri sunt completate cu câte trei

Podobii. Mergând mai departe cu analiza, bizantinologul

Sebastian Barbu – Bucur afirmă că există o excepţie pe care nu a

mai întâlnit- o până acum nici în literatura liturgică veche şi nici

în cea nouă în ceea ce priveşte numărul stihirilor de la Vecernia

gl. IV: 10, 8, 6 sau 4.47

Din transcrierile lucrate, Sebastian Barbu-

Bucur observă că glasul I din Anastasimatarul lui Mihalache, este

complet restructurat după modelul celui de la Bizanţ şi Athos, „

petrecându- se în ultimele 3 - 4 decenii ale secolului al XVIII-lea

o mutaţie a melodiei din ke (la 1) în pa (re1) cadenţele devenind,

ca cele de astăzi, în tactul stihiraric: imperfecte pe ga (fa1) şi pa

(re1), perfecte şi finale pe pa (re1), iar în tactul irmologic:

imperfecte pe di (sol1), perfecte şi finale pe pa (re1). Se poate

vedea, de asemenea, că prozodia muzicală este mult superioară

celei a lui Filothei, din pana lui Mihalache ieşind o muzică

mlădioasă, plină de frumuseţe şi naturaleţe, care se apropie foarte

mult de cea din vremea noastră.”48

(ex. nr. 5). Se cunoaşte, că

Mihalache Moldovlahul a mai scris în limba română şi alte multe

cântări ce se găsesc în diferite manuscrise, ceea ce ne

îndreptăţeşte să afirmăm că prin creaţia sa românirea cântărilor a

câştigat extrem de mult, el creând linii melodice adaptate textelor

româneşti, manifestându-şi predilecţia pentru stilul sintomon

(concis, scurt), acordând prioritate textului, depăşind faza

45 Sebastian Barbu-Bucur, Mihalache Moldovlahul… P.38

46 Ibidem.

47 Ibidem.

48 Sebastian Barbu-Bucur, Acţiunea de românire… p. p. 846-847.



56

neconcordanţelor dintre acesta şi melodia care îl însoţeşte,

melodia psaltică fiind mulată la accentele tonice ale cuvântului.

Între anii 1776- 1780, la Râmnic se tipăresc cele 12 Mineie,

ultimele cărţi netipărite, perioadă ce coincide cu triumful definitiv

al limbii române în biserică. În această perioadă, cel care continuă

activitatea de românire a cântărilor este Ioan Psaltul care în

manuscrisul gr. rom. nr. 4947 din anul 1785 aflat la Biblioteca

Centrală de Stat, a inclus un număr de 7 cântări în limba română,

unele traduse, altele adăugite după diferiţi autori greci.49

Din

creaţiile sale originale sau „românite” amintim polieleul Robii

Domnului glas IV, „facerea lui Ioan Psalt iar în româneşte iaste

alcătuit de Mihalache Cântăreţul sfinţilor 40 de

mucenici”(BAR,ms.gr.rom.1229, f. 10-17), Heruvicul glas VII,

creaţie a lui Ieremia Protopsaltul tradus de Ioan Psaltul (BNB,

ms.gr.rom.4947,f.31-32v), precum şi un Heruvic după Petru

Domesticul (f. 33v- 35) şi altul după Nicolau (f. 35-36). 50

Naum Râmniceanu, socotit „primul reformator român al

didacticii,”51

contemporan cu Mihalache Moldovlahul şi Ioan

Psaltul a desfăşurat o activitate pe mai multe domenii: istoric,

teologic, filologic, literar dar mai ales muzical ca psalt,

compozitor, dascăl şi promotor al muzicii bizantine nu numai în

Ţara Românească, dar şi în Transilvania. Prin elaborarea în anul

1788 a unui Antologhion care se găseşte în Biblioteca Academiei

Române (ms.gr. nr. 3210),52

el aduce un aport important la

49 Idem, p. 848.

50 Gheorghe C. Ionescu, Muzica bizantină în România, Dicţionar

cronologic, Editura Sagittarius, Bucureşti, 2003, p. 83. 51

Dr. S. Reli, Metode de instrucţie şi educaţie în şcolile mănăstireşti şi

bisericeşti şi în academiile domnesc din trecutul românesc, 1933, p. 19,

apud, Diacon, doctorand Ioan G. Popescu, Învăţământul muzical în

Biserica Ortodoxă Română de la începuturi până în sec. al XVIII- lea

inclusuv, în rev. BOR, Anul LXXXVII nr. 9-10 Septembrie-

Octombrie, 1969, p. 1038. 52

Sebastian Barbu- Bucur, Acţiunea de românire…p. 848.

Ion ISĂROIU

.

57

acţiunea de „românire” a cântărilor bisericeşti. Despre locul

naşterii sale, bizantinologul Sebastian Barbu- Bucur face lumină

într-un studiu monografic53

, afirmând că Naum Râmniceanu s-a

născut cu certitudine în Jina Sibiului în anul 1764 şi nu în satul

Corbi din Muscel aşa cum au afirmat mai mulţi exegeţi. Pe lângă

o bogată activitate literară- ştiinţifică a desfăşurat şi o lungă

carieră de dascăl şi cântăreţ, predând ore de psaltichie şi limbă

greacă la Bucureşti, Sinaia, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Buzău, dar

mai ales la Hodoş- Bodrog în Banat ăntre anii 1788- 1795,

perioadă când a scris o carte de Psaltichie- meşteşugul cântărilor

bisericeşti pe glasuri.54

Manuscrisul Antologhion din anul 1788,

cuprinde pe lângă cântări în limba greacă, şase cântări în limba

română provenite din Psaltichia rumănească a lui Filothei Jipa,

precum şi o propedie concisă a cărei valoare constă în faptul că

reprezintă, în limbajul epocii, traducerea semnificaţiilor notaţiei

cucuzeliene.55

Antologhionul demonstrează prin conţinutul său

că Naum Râmniceanu a cultivat şi promovat atât în Ţara

Românească cât şi în Transilvania şi Banat aceeaşi muzică

românească pe care a promovat-o cu mult timp în urmă Filothei în

Ţara Românească, Bucur Grămăticul la Sâmbăta de Sus, Ioan

Duma la Braşov în Tara Bârsei, păstrând întocmai linia melodică

a cântărilor care au circulat în acea vreme.56

În perioada când avea loc acţiunea de „românire” a

cântărilor bisericeşti, se produce fenomenul de pătrundere a

influenţelor orientale cu efecte negative mai ales pentru cântarea

din Ţara Românească şi Moldova. În acest sens, autorul

romanului Ciocoii vechi şi noi, primul critic muzical român,

Nicolae Filimon, ne spune că a cerut compozitorilor să elimine

din creaţia muzicală pretins populară elementele orientale şi

53 Sebastian Barbu- Bucur, Naum Râmniceanu. În Studii de muzicologie,

vol. IX, Bucureşti, Editura Muzicală, 1973, p.p. 147-194. 54

Diacon Doctorand Ioan G. Popescu, Învăţământul muzical…p.1038. 55

Vasile, Vasile, Op cit, p.85. 56

Sebastian Barbu- Bucur, Acţiunea de românire…p. 848.



58

ţigăneşti, „acestea fiind împrumuturi străine de structura

intonaţională proprie melosului nostru românesc.”57

Încă din

secolul al XVI-lea domnii ţărilor române primeau din partea

sultanului meterhaneaua, care cuprindea: manele, bestele,

samaele, taxâmuri, etc. Înfluenţele turco-greco-persano-arabe se

manifestă cu precădere în muzica psaltică prin pătrunderea

structurilor modale cromatice cu numeroase melisme bogat

ornamentate, împrumutate din muzica profană orientală, dând

naştere la scări muzicale cu denumiri orientale ca: muştar, hisar,

nisabur, agem ghiurdi, agem asirian, persikan, etc.58

În acest

context socio-politic apare la Neamţ muzicianul Iosif

Protopsaltul, trăitor în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea,

care a compus şi a tălmăcit mai multe cântări, creaţiile sale fiind

risipite în numeroase manuscrise din diverse fonduri arhivistice.

Bizantinologul Gheorghe Ciobanu îl încadrează pe Iosif

Protopsaltul în contextul marilor psalţi români din perioada

medievală,59

influenţele şcolii de la Neamţ condusă de Iosif,

putând fi urmărite şi în mănăstirile învecinate Secu, Agapia,

Văratec, etc., unde se găsesc manuscrise cuprinzând şi cântări ale

protopsaltului de la Neamţ.60

Dintre cântările sale în limba

română, cele mai cunoscute şi cu cea mai mare circulaţie pe care

le găsim cu această menţiune, amintim: Anixandarele

moldoveneşti (ms.gr.rom.nr.642, f.236r-246v) şi (ms.rom.gr. nr.

576, f. 133r.- 136r) din Biblioteca Academiei Române şi ms. gr.

rom. nr. III 94, f. 22r.-24v, din Biblioteca Universitară- Iaşi, toate

57 Pr. Conf. Univ. dr. Ion Isăroiu, Psaltul, folcloristul şi criticul muzical

Nicolae Filimon, în: Almanah bisericesc 2012, Arhiepiscopia

Târgoviştei, p.323. 58

Sebastian Barbu-Bucur, Acţiunea de românire…p. 850. 59

Gheorghe Ciobanu, Muzica bisericească la români, În: Biserica

Ortodoxă Română, Anul XC, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1972, p.173-

174. 60

Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul, În: Muzica, Anul XII, nr. 3 (47),

iulie- septembrie, 2001, p. 102.

Ion ISĂROIU

.

59

aceste manuscrise scrise în Moldova de români, primul scris de

Ioniţă Pralea şi cel de-al doilea de Macarie Ieromonahul.61

„Anixandarele lui Iosif Protopsaltul au fost numite moldoveneşti,

pentru a se deosebi de cele greceşti, de cele atonite şi de cele

apărute în manuscrise româneşti mai vechi, fiind, după cât se

pare, cele dintâi în limba română,”62

afirmă cunoscutul

bizantinolog Vasile Vasile. Iosif a scris în limba română nu numai

anixandare ci şi alte cântări printre care, din sistema veche,

amintim: Heruvicul în Sâmbăta cea Mare, de Kir Iosif

Moldovanu, în ms. gr. rom. nr. III- 94 (f. 90v-91r) din Biblioteca

Universitară –Iaşi, Cu noi este Dumnezeu, în ms. gr- rom. nr. 34.

(f. 69r- 74v), Axion, în ms. rom. nr. 1 (f. 141v- 143v),

Binecuvântările în ms. rom. nr. 2 (f. 132v- 139v), două Axioane,

în ms, rom. nr. 11 (f. 100v- 101v), trei Axioane în ms. rom. nr. 13.

(f. 18- 21 şi 27- 29), un Heruvic în ms. rom nr. 33 (f. 34r- 35r).63

Creaţia lui Iosif de la Neamţ acordă o deosebită importanţă

stilului numit syntonom- pe scurt- reprezentând melodii silabice,

irmologice, eliminând cratimele şi stilul argon, terenul cel mai

favorabil pentru evoluţia şi desăvârşirea procesului de „românire”

a cântărilor, anticipându-se cu mult mai înainte ceea ce avea să

facă Macarie Ieromanahul şi apoi Anton Pann.64

Un alt reprezentant cu o contribuţie apreciabilă în ceea ce

priveşte evoluţia „românirii" cântărilor este Ioniţă Pralea, de la

care ne-au rămas: polieleul Vavilonul, (în ms. gr. nr. 2371(f.

118v- 124r), tropare pentru ucenici, (în ms. ro. gr. nr. 840 f. 181r-

187v, scris în anul 1821 la Socola), Prohodul Domnului, (în ms.

rom. gr. nr. 576, f. 47r- 80r, scris de Ioniţă Pralea la Slatina în

1810) şi Prohodul Maicii Domnului (f. 81r- 112r).65

Faptul că

Ioniţă Pralea vine de la Iaşi, este confirmat de titlul lucrării sale

61 Sebastian Barbu- Bucur, Acţiunea…p. 850.

62 Vasile Vasile, Op. Cit., p. 109.

63 Sebastian Barbu- Bucur, Op.cit., p. 851.

64 Ibidem, p.852.

65 Idem, ibidem.



60

Psaltirea Proorocului şi Împărat David, în versuri, alcătuită de

micul între musicoşii sistimii vechi Ioan Pralea din Iaşul

Moldovei, tipărită la Braşov în 1827.66

La începutul secolului al

XIX-lea, găsim cântări scrise de ieromonahul Teofil Zagavias, pe

care le-a scris Filothei în a sa Psaltichie, ceea ce atestă

continuitatea circulaţiei cântărilor lui Filothei în Moldova,

adăugându-se şi cântările lui Ioniţă Pralea.

Tot în această perioadă, la mănăstirea Căldăruşani,

ieromonahul Acachie scrie un Anastasimatar în limba română,

copie după cel al lui Filothei sin Agăi Jipei,67

ceea ce

demonstrează în mod vădit valabilitatea cântărilor românite de

Filothei, Acachie fiind probabil unul dintre ultimii călugări

tradiţionalişti, care a persistat în menţinerea şi practicarea

cântărilor alcătuite „de cei vechi”, chiar şi după reforma lui

Hrisant.68

Putem afirma cu certitudine că secolul al XVIII- lea,

din punct de vedere muzical, a fost dominat de manuscrisul lui

Filothei sin Agăi Jipei, scris în vechea sistimă a muzicii bizantine,

fiind preluat ca model de mai mulţi compozitori care au trecut pe

la cunoscuta şcoală de muzică de la Mitropolia din Bucureşti.

Peste aproximativ un secol, la Bucureşti, apare un celebru dascăl

de muzichie, grec de origine, numit Petru Efesiu, care a adus cu

sine noua metodă sau noua „sistimă” a muzicii bizantine. Petre

Efesiu a înfiinţat la Bucureşti o şcoală de muzică chrysantică,

după numele reformatorului, unde a avut ca discipoli, printre alţii,

pe Macarie Ieromonahul şi pe Anton Pann.

Macarie tipăreşte primele cărţi de muzică în limba română

la Viena în anul 1823, Theoreticonul, Anastasimatarul şi

Irmologhionul. Această activitate complexă de tălmăcire a

cântărilor bisericeşti în noua „sistimă” i-a fost încredinţată de

Mitropolitul Dionisie Lupu, aşa cum mărturiseşte în prefaţa

Irmologhionului: „ Deci Prea Sfinţia sa, ştiindu-mă pe mine

66 Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine…p. 172

67 Idem, ibidem.

68 Sebastian Barbu-Bucur, Acţiunea…p.852

Ion ISĂROIU

.

61

smeritului între ieromonahi desăvârşitu întru amândouă sistimile,

îndestulatu cu iscusinţa cea de mulţi ani şi cu dreaptă socoteală de

a preface şi a le aduce pre acestea în graiul patriei în cea mai

cuviincioasă şi nestrămutată a loru înfiinţare şi aprinsu cu râvna

ca unulu ce şi pe sistima cea veche nu puţine cărţi în limba

noastră am prefăcutu şi cântări am alcătuitu, chemându-mă mi-au

poruncitu ca toate cărţile sistimii cei noao să le prefacu româneşte

şi să le paradosescu, sistisindu-mi şi şcoala de musichie

românească.69

Pe lângă cele trei cărţi tipărite la Viena Macarie a

mai tipărit: Antologia, ce cuprinde cântări ale utreniei; Prohodul

Domnului, tipărit la Buzău, ultima carte, publicată în anul când

Macarie a trecut la cele veşnice. La lucrările amintite mai sus şi

intrate în circulaţie chiar din timpul vieţii lui, trebuie adăugate

câteva din cele păstrate în manuscrise, cum ar fi: Stihirariul,

Papadichia, Irmologhion Calofonicon, Cântările Sfintei Liturghii,

Pricestniarul, aflate la Biblioteca Academiei Române. Toate

acestea completează bogata creaţie a marelui protopsalt, care

numără peste două mii de cântări românite şi aproximativ o sută

cincizeci de cântări originale.70

Reforma sa, este o grandioasă

operă de tălmăcire în româneşte a unor melodii cântate până

atunci într-o altă limbă. Pentru a nu fi acuzat de neloialitate faţă

de Biserica Ortodoxă, Macarie preia fondul cântărilor greceşti,

transpunându-le în tiparele limbii române.71

Invocând părerea

muzicologului Gheorghe Ciobanu, Costin Moisil afirmă: „ …în

românirea cântărilor Macarie n-a preluat aproape nimic din

69 Macarie Ieromonahul,Irmologhion sau Catavasieru musicesc care

cuprinde în sine catavasiile praznicelor împărăteşti şi ale Născătoarei

de Dumnezeu, ale Triodului şi ale Penticostarului precum să cântă în

Sfânta lui Hristos Biserica cea mare. Acum întâiş dată tipărit (…)

Alcătuit româneşte pre aşezământul sistimii cei noao dupre cel grecesc,

de smeritul… Viena, 1823, p. VI. 70

Vasile Vasile, Istoria muzicii…p. 104. 71

Sebastian Barbu-Bucur, Mihalache Moldovlahul, Anastasimatar, I,

…p.34



62

caracterul vechi românesc, legat de folclor. Adaptând cântările la

muzicalitatea limbii române, Macarie a obţinut linii melodice

curgătoare, fără salturi mari. Tehnica sa de adaptare presupunea

respectarea mai degrabă a sistemului de cadenţe decât a

melodiei.72

În accepţiunea lui Macarie, românirea cântărilor a

însemnat practic permutarea melodiilor de cult, folosită în

Biserica Ortodoxă, din limba greacă în limba română. În acest

sens, opera lui Macarie poate fi considerată ca importantă,

deoarece reflectă năzuinţele epocii moderne, chiar dacă şi pe bună

dreptate, Octavian Lazăr Cosma, afirmă că, Macarie ar fi trebuit

să-şi îndrepte atenţia nu numai împotriva textului grec, ci şi al

muzicii greceşti, îndeosebi a acelei muzici impuse prin reforma

din 1814.73

Referindu-ne strict la Anastasimatarul lui Macarie,

acesta, este o traducere după Noul Anastasimatar al lui Petru

Efesiul. Melodiile în limba română diferă puţin de modelul

grecesc, modificărileţin seama de topica textului, de lungimea şi

de poziţia accentelor cuvintelor în textul românesc.

Anton Pann, personalitate complexă a culturii româneşti

din prima jumătate a secolului al XIX-lea, continuă cu deosebită

eficacitate acţiunea de „românire” a muzicii bisericeşti,

compunând, traducând, transcriind, adaptând cele mai importante

cântări liturgice, pe care le-a inclus în cărţile tipărite de el de-a

lungul anilor. Aşa de pildă, în anul 1845, aproape după un sfert de

secol de la apariţia Theoreticonului lui Macarie, Pann tipăreşte

Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica

melodică, prin care aduce o foarte mare contribuţie la

modernizarea teoriei muzicii bizantine. Considerat cel mai

complet şi mai dezvoltat manual de teoria muzicii bizantine în

limba română, depăşind Theoreticonul lui Macarie, Bazul teoretic

72 Costin Moisil, Românirea cântărilor: un meşteşug şi multe

controverse, Editura Muzicală, Bucureşti, 2012, p. 39. 73

Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, 1784-1823, vol.

II, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 87,

apud, Sebastian Barbu-Bucur, Op. cit.,p.35.

Ion ISĂROIU

.

63

şi practic este alcătuit din şase mari părţi, în care este explicată

întreaga teorie, cu întrebări şi răspunsuri. Aproape toate cărţile

tipărite de Anton Pann în propria tipografie, cu excepţia Noului

Doxastar, cuprinzând cântări de cult în notaţie chrysantică şi cu

textul în limba română, se extind pe durata a nouă ani, începând

din 1846 şi încheindu-se în anul 1854, anul morţii sale.74

Amintim

aici faptul că Anton Pann este primul nostru mare folclorist şi

unele lucrări moştenite de la el sunt la graniţa dintre cântarea de

strană şi colindele şi cântecele de stea, unele provenind chiar din

muzica de cult. Anton Pann, ca şi predecesorul său Macarie, a

respectat şi a încadrat lucrările lui în matricea bizantină, ştiind că

nu numai textul dar şi melodia sunt inspirate de Duhul Sfânt şi

trebuie să se supună canoanelor Sfinţilor Părinţi şi regulilor

Sfintei Tradiţii. Soluţia cea mai bună şi demonsrată este

apropierea de spiritul limbii şi de sensibilitatea poporului român,

fără a se abate de la matricea stilistică bizantină, statornicită de

glasuri, ritmuri, ornamentaţie, genuri, forme, tacturi, formule

cadenţiale. Costin Moisil, aduce în prim plan părerea celebrului

bizantinolog Gheorghe Ciobanu, care afirmă: „…rezultatele

„românirii” lui Pann sunt superioare celor ale lui Macarie.

Principiul de lucru folosit de Pann ar fi fost acelaşi cu al lui

Macarie, de a urmării melodia originală doar în mare, adaptând-o

la muzicalitatea limbii române (excepţie făcând cazurile în care

psaltul a dorit în mod special păstrarea melodiei greceşti, de pildă

la podobii). Caracteristic pentru Pann este strânsa conexiune a

melodiei cu textul, fapt care explică salturile prea mari.”75

În

viziunea Părintelui Sebastian Barbu – Bucur, Anton Pann a

tălmăcit melodia mai liber decât Macarie, adaptând-o la

muzicalitatea limbii române, înlăturând elementele externe,

asiatice şi legând scurtarea cântărilor de procesul de românire.76

74 Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine…p. 114.

75 Costin Moisil, Op. cit.,p.40.

76 Sebastian Barbu-Bucur,Curentul de afirmare naţională a muzicii

psaltice. Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, în



64

Profesorul şi bizantinologul Vasile Vasile aduce elemente noi,

indicând la Anton Pann efectuarea de schimbări în topica frazei şi

eliminarea inflexiunilor cromatice, pe lângă punerea în

concordanţă a melodiei cu textul, respectând accentele limbii

române, lungimea cuvântului, potrivirea ritmică şi formulele

cadenţiale.77

În acest sens, Vasile aminteşte câteva cântări

reprezentative pentru procesul de românire cum ar fi: Tatăl

nostru, Axioanele Învierii, Intrării în Biserică, Naşterii Domnului,

Doxologia hisar, Ziua Învierii, Crezul, Răspunsurile glasul V,

Catavasiile la Întâmpinare, considerând că activitatea lui pentru

românirea cântărilor bisericeşti mai necesită investigaţii, în

special pentru identificarea infiltraţiilor reciproce din şi în muzica

religioasă, muzica folclorică şi pentru definitivarea catalogului

creaţiei, investigând manuscrisele sale muzicale.78

Dimitrie Suceveanu, alături de Macarie şi Pann, s-a ocupat

de aplicarea reformei chrysantice în ţara noastră, continuând

procesul de românire a cântărilor bisericeşti. El va realiza o

vizibilă apropiere a melosului bizantin de formele poetice ale

limbii române, multe din creaţiile sale bucurându-se de o largă

circulaţie care a atras atenţia multor compozitori celebrii. Născut

la Suceava în 1816, Suceveanu ne-a dat cea mai bogată literatură

muzicală intrată în circuitul bisericesc şi adunată în cele trei

volume ale celebrului Idiomelar adică cântarea pe singurul

glasul unit cu Docsastariul, tipărit la mănăstirea Neamţ între anii

1856-1857, readus astăzi în circuitul cultic de către celebrul

bizantinolog Sebastian Barbu- Bucur.79

După titlu, în adresarea sa

către Mitropolitul Sofronie Miclescu, Dimitrie Suceveanu spune:

„ trebuinţa de a ave în limba naţională toate cântările bisericeşti/,

m-au îndemnat potrivit putinţei şi mijloacelor meale a traduce şi a

Studii şi cercetări de istoria artei, seria Teatru, muzică, cinematografie,

vol. 44(1997), p. 70. 77

Vasile Vasile, Op.cit., p.117. 78

Ibidem, p.118. 79

Ibidem, p. 162.

Ion ISĂROIU

.

65

pune sub tiparui Idiomelarul lui Hurmuz şi Doxastarul lui Petru

Lampadariu.”Printre cântările mai importante în care procesul de

românire este destul de vizibil, amintim: Podobiile, La râul

Vavilonului, Cuvânt bun, Stihurile de la Întâmpinarea Domnului,

Robii Domnului, etc.

Un alt nume care trebuie amintit în procesul de românire,

este cunoscutul dascăl de psaltichie, Ghelasie Basarabeanu, a

cărui operă muzicală uimeşte muzicologia contemporană prin

numărul mare de cântări, creaţii originale şi traduceri, dar mai

ales prin amprenta stilistică extrem de originală a compoziţiilor

sale, lucrări care se găsesc răspândite în peste 60 de manuscrise.

Pe baza cercetărilor elaborate de Arhiereul Nestor Vornicescu,

Gh. Ionescu, Al. Buzera şi mai ale pe baza ultimelor cercetări

cuprinse într-un valoros volum80

, Pr.Ion Isăroiu împreună cu

Arhid. Sebastian Barbu- Bucur au tipărit sub egida Uniunii

Compozitorilor şi Muzicologilor întreaga operă muzicală a lui

Ghelasie în 4 mari volume(Vecernier şi Utrenier, Liturghier,

Doxastar, Doxastar Triod şi Penticostar). Putem afirma fără nici o

ezitare că, dacă în procesul de „românire” majoritatea clasicilor

noştri au optat pentru transcrierea unui amplu segment din

repertoriul bizantin şi mai ales post-bizantin, Ghelasie

Basarabeanu este compozitorul care crează într-o unică sinteză

izvorâtă din fireasca îngemănare a melosului psaltic autohton cu

filonul popular românesc.

O altă personalitate care a avut un aport considerabil la

evoluţia procesului de românire a fost Nectarie Frimu, care în

1840, la Mănăstirea Neamţ, a tipărit Antologie sau Floarealegere

de cântări bisericeşti, traduse din greceşte. În 1846 vor apărea la

Iaşi, tomul I şi tomul L II-lea, intitulate Carte de cântări

bisericeşti, traduse tot din originalele greceşti. Nectarie ne spune

că”ea iaste tradusă şi acordată pe textul cuvintelor româneşti, de

pe originalul elinesc, cât sau putut mai potrivit despre stilul limbii

80 Preot Ion Isăroiu, Ghelasie Basarabeanu personalitate marcantă a

muzicii bizantine, Editura Universităţii din Piteşti, 2008.



66

noastre româneşti, cât nu iaste nici o deosebire între intonarea

textului elinesc şi întru acest românesc.”81

Pentru muzica noastră

bisericească cea mai cunoscută dar şi cea mai reprezentativă

cântare rămâne Psalmul 102- Binecuvintează suflete al meu pre

domnul, lucrare cântată şi ascultată de toţi iubitorii de muzică

bisericească. Ultimul reprezentant al acestui îndelungat proces de

„românire” al cântărilor bisericeşti este Ion Popescu- Pasărea,

figură de marcă a muzicii de tradiţie bizantină, considerat de

ilustrul muzician George Breazul, un slujitor al „tainei muzicii

creştinătăţii noastre răsăritene”82

În încercarea istoriografică de a

scoate în evidenţă rolul lui Macarie şi al lui Anton Pann în

adaptarea cântărilor în limba română, Costin Moisil în recenta

carte a sa 83

spune că Ion Popescu- Pasărea este cea mai autorizată

voce a muzicii psaltice din prima jumătate a secolului al XX-lea,

din tonul lui înţelegându-se faptul că, „ socoteşte mai importantă

naţionalizarea lui Anton Pann decât românirea lui Macarie

Ieromonahul.” Din lucrările sale observăm că munca sa de o viaţă

a fost pusă în slujba muzicii psaltice, având un stil autentic, pe

care a promovat-o în rândul credincioşilor, a cântăreţilor de strană

şi a preoţilor, precum şi a viitorilor muzicieni şi educatori. În

acest scop el a valorificat tot ceeace au scris înaintaşii săi mai

valoros, multe din cărţile sale reprezentând şi astăzi manuale şi

materiale didactice pentru elevii de seminar şi pentru studenţii

teologi. Liturghierul de strană, Catavasierul, Vecernierul,

Utrenierul, Idiomelarul, sunt câteva dintre lucrările după care şi

astăzi se predă muzică bisericească în şcolile teologice, iar câteva

titluri de lucrări reprezentative pentru urmărirea procesului de

românire, cum ar fi: Taina creştinătăţii, Axion duminical, Heruvic

glas V, Acum slobozeşte, Împărate ceresc, Ziua învierii, etc., sunt

81 Frimu, Nectarie, Antologie sau Floarelegere de cântări bisericeşti,

tomul al III-lea, Mănăstirea Neamţ, 1840, p.1. 82

George, Breazul, Ion Popescu- Pasărea, în: Gândirea, Bucureşti, An.

XXII, nr. 5, mai, 1943, p, 285. 83

Coctin Moisil, Op. cit., p.p.34-35

Ion ISĂROIU

.

67

elocvente pentru a creiona puternica personalitate a muzicianului

Ion Popescu- Pasărea.

În concluzie, „românirea” cântărilor noastre de tradiţie

bizantină, este un proces îndelungat ale cărui începuturi se pierd

în negura vremurilor. Fenomenul cultural al apariţiei şi instaurării

definitive a scrisului şi cântării în limba română s-a desfăşurat pe

o perioadă de peste două sute de ani. Opera de de traducere din

greceşte a cărţilor de strană a început cu un secol mai târziu

pentru că această acţiune era legată de dificultatea potrivirii

textului românesc la melodia bizantină tradiţională care nu putea

fi schimbată. Aceasta impunea rânduirea cuvintelor româneşti în

aşa fel încât să aibă ritmul cerut de necesităţile melodice ale

muzicii. Astfel, cântarea continuă de a pune de acord linia

melodică- în cazul trducerilor- cu prozodia şi topica limbii

române, a dus la apariţia unor trăsături muzicale româneşti. Acest

lucru l-a determinat pe Anton Pann să afirme, referindu-se la

„ifosul vechi românesc”, că această muzică şi-a dobândit de mult

caracterul naţional.84

Specificul naţional provine atât din

elementele structurale cât şi din stilul de interpretare, ceea ce

constituie punctele fireşti de integrare a muzicii bizantine în

cultura românească. În această muzică s-a contopit o frumoasă

tradiţie preluată din Bizanţ cu accente specifice simţirii româneşti,

cristalizându-se astfel în cântarea psaltică autohtonă. În finalul

demersului nostru se poate pune următoarea întrebare: mai poate

fi astăzi de actualitate în Biserica Ortodoxă Română fixarea

imnografiei în picioare metrice fixe? Vom răspunde că nu mai

poate fi de actualitate deoarece, imnografia ortodoxă este imensă

şi pentru a o reaşeza în picioare metrice fixe, ar trebui foarte mulţi

teologi-poeţi şi muzicieni-psalţi. Nu mai este necesar, întrucât,

traducătorii imnografiei ortodoxe, au urmărit numai înţelesul

deplin al textului. Muzica în concepţia Sfinţilor Părinţi nu este un

scop în sine ci este doar un mijloc prin care se promovează mai

84 Anton Pann, Bazul teoretic şi practic al mizicii bisericeşti sau

Gramatica melodică, Bucureşti, 1845, p. XXXVIII.



68

uşor şi mai pe înţeles ideile dogmatice, exemplele de viaţă

duhovnicească ale sfinţilor şi mucenicilor şi întraga învăţătură a

Bisericii Ortodoxe.

Ion ISĂROIU

.

69

ANEXE

Exemplul nr. 1

Exemplul nr. 2



70

Exemplul nr. 3

Transcriere: Sebastiana Barbu-Bucur, Cultura muzicală…,

pag.214

Ion ISĂROIU

.

71

Exemplul nr. 4



72

Transcriere: Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală….pag.

212 – 214

Exemplul nr. 5

Transcriere: Sebastian Barbu-Bucur, Acţiunea de ,,românire,, a

cântărilor…în B.O.R., Nr. 7 – 8, Iulie – August, 1980, pag. IX.

filothei sin agăi jipei, 300 de ani de la prima psaltichie...

Documents